Evolutia Constitutionala a Romaniei Dupa Aderarea la Uniunea Europeana

LUCRARE DE LICENȚĂ

Evoluția constituțională a României după aderarea la Uniunea Europeană

cuprins

Introducere

Capitolul I. Aspecte teoretice și istorice legate de evoluția Constituțiilor

1.1 Constituția și arhetipurile constituționale

1.2 Evoluția elementelor constituționale

1.3 Separația puterilor

1.4 Constituția și statul de drept

1.5 Componentele arhitecturii constituționale

Capitolul II. Bazele constituționale ale integrării europene

2.1. Revizuirea Constituției

2.2 Bazele constituționale specifice ale integrării euroatlantice

2.2.1 Procedura aderării

2.2.2 Drepturile electorale

2.2.3 Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor

2.2.4 Dezvoltarea regională

2.2.5 Introducerea monedei europene

2.2.6 Statutul constituțional al minorităților naționale

2.2.7 Criteriul economic

2.2.8 Reglementări referitoare la justiție

Capitolul III. Dezbaterea și reforma constituțională în România din 2003 până în prezent

3.1 Dezbaterile reformei constituționale din 2003 și Forumul Constituțional

3.2 Prezentarea modificărilor survenite din 2003 până în prezent

3.2.1 Modificări necesare integrării în NATO și UE

3.2.2 Modificări referitoare la puterea politică

3.3 Aspecte particulare privind competențele strâns legate în exercițiul suveranității

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Această lucrare se concentrează pe situația politică și socio-economică actuală în România. În general, perioada de post-aderare a fost comparabilă cu cea a membriilor din Europa Centrală și de Est care au aderat la Uniune la 1 mai 2004.

Baza constituțională a intergrării Europene. Prima modificare a Constituției din 1991 este cea din anul 2003, care a avut trei obiective importante: consolidarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reforma din sistemele de autoritate publică, precum și crearea bazei constituționale specifice pentru integrarea Euro-Atlantică. În general, toate obiectivele revizuite pot fi conectate la criterii politice, economice de aderare formulate la Copenhaga și Madrid, dar studiul actual se bazează pe analiza celui de-al treilea obiectiv menționat.

După descrierea procedurilor de aderare, precum și formularea de explicații referitoare la transferul de competențe care implică comiterea suveranității naționale, ne apropiem de compatibilitatea euro a Constituției în urmatoarele domenii: drepturile electorale, drepturile de proprietate, dezvoltarea regională, introducerea monedei euro, statutul minorităților naționale, economia de piață și justiție.

În abordarea temei, este prezentat și "Raportul periodic privind progresele României spre aderare" din anii precedenți până în 2003, deși au existat unsprezece capitole în curs de negociere. Modificările Constituției și articolele de lege au fost adoptate în baza criteriilor de aderare, aderare planificată pentru anul 2007.

S-a scris mult pe tema de democratizare în Europa Centrală și de Est, în contextul aderării la UE. La prima vedere, acest proces unic de democratizare prin integrare (Dimitrova și Pridham, 2004) pare a fi o poveste de succes: țările candidate au beneficiat de stimulente externe semnificative pe parcursul tranziției lor, în timp ce UE a avut posibilitatea de a ajuta instituțiile și practicile politice din spațiul post-comunist.

Cu toate acestea, această poveste nu se termina odată membrul este acceptat. Toate țările din Europa Centrală și de Est care au aderat la UE în 2004 și 2007 au devenit în mod incontestabil mai democratic din anii 1990. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că statutul de țară candidată este intrinsec legată de angajamentul țărilor de democratizare și, așa cum sugerează Dimitrova și Pridham, această legătură se traduce într-un proces care nu este ușor de inversat.

Drumul către aderarea la UE a fost stâncos pentru România. Instabilitatea politică și lipsa de voință politică, în ciuda consensului public în rândul liniilor de partid peste aderarea la UE, a dus la reforme relativ lente din punct de vedere al reformelor economice și politice și la un nivel mai sarac de implementare a acquis-ului (Dimitrova și Dragneva 2001; Phinnemore 2006).

De la mijlocul anilor 1990, rapoartele anuale ale Comisiei Europene au subliniat în mod repetat ineficiența și lipsa de voință a actorilor naționali, repartizați pe ramuri ale puterii, pentru combaterea corupției.

Până în 2007, lipsa de progrese în combaterea corupției la nivel înalt amenința să deraieze România de la aderarea la UE. Acest articol se bazează pe cadrul teoretic oferit de literatura de specialitate bazat pe europenizare pentru a examina impactul de pre-aderare la condiționalitatea politică a UE la democrație efectivă prin ajustarea lecturi ale statului de drept, transparență, calitate de birocrație, stabilitate guvernamentală cu corupția. Printre (CEE) țări din Europa Centrală și de candidate, România și Bulgaria a înregistrat cel mai lent progresul în materie de transparență, responsabilitate și conduce punerea în aplicare.

Aderarea la Uniunea Europeană (UE), a schimbat natura democrației în noile state membre. Statele membre ale UE au complicat structura de luare a deciziilor democratice, aceasta fiind realizată pe mai multe straturi și multi centrat. Aderarea la UE a sporit puterile instituțiilor non-majoritare, cum ar fi Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiție, și diverse agenții de reglementare. Parlamentele naționale au tendința de a fi jucători democratici mai puternici după ce o țară aderă la Uniunea Europeană și chiar înainte, ca procesul de aderare la UE sa fie demonstrat.

Aderarea la UE a extins, de asemenea, spațiul public democratic. Ca o consecință, de luarea deciziilor democratice în cadrul Uniunii Europene trebuie să găzduiască un set diversificat de interese și orientări culturale. Asigurarea cetățenilor cu accesul mai mare la procesul european de luare a deciziilor pare a fi cele mai urgen în noile state membre din Europa Centrală și de Est, ai căror cetățeni se simt deosebit de detașați de la acest proces.

Drumul spre Europa a făcut parte din agenda politică românească, în afară de sincopele comunismului, încă din primele zile de construcția statală și construirea națiunilor în secolul al XIX-lea. Acest " bovarism geo-culturală, "o dispoziție a Leap Frog" în Europa, a fost motivată de "frica … că țara va cădea chiar pe marginea într-un alt continent cu totul" (Judt 2001, 10).

Capitolul I

Aspecte teoretice și istorice legate de evoluția Constituțiilor

Apariția Constituției reprezintă unul dintre cele mai importante elemente instituționale care se află la baza procesului de democratizare care a avut loc, după 1989, în multe din țările post-comuniste. Un aspect important al Constituției reiese din faptul că aceasta influențează modul de structurare a instituțiilor statului, prin urmare comportamentul atât al politicienilor, cât și al cetățenilor. În urma alegerilor constituționale inițiale, dar și a reformelor ulterioare, se observă o creștere șanselor de dezvoltare democratică a țărilor proaspăt ieșite din coșmarul totalitar.

În această lucrare se poate observa o abordare a instituțiilor conform căreia instituțiile reprezintă un set de reguli, formale și informale, care organizează spațiul politic, și prin consecință, comunitatea, acestea nu reprezintă acele instrumente prin care se satisfac nevoi sociale, nici elemente ale infrastructurii ce reproduc automat structura socială sau economică.

În evoluția constituțională a României, obiceiul a fost recunoscut ca izvor al dreptului sub regimul constituțiilor din 1866, 1923, 1938 și al legislațiilor adoptate în baza acestora. Sub regimul constituțiilor din 1948,1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de drept, în mod cu totul excepțional, numai în anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres ( de exemplu, la art.600 Cod Civil, potrivit căruia înălțimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare, sau după obiceiul obștesc, și în lipsă de regulamente și obicei, înălțimea zidului.

Forma de guvernare a preocupat atât teoreticienii,cât și practicienii politicii încă din timpurile vechilor greci. Pornind de la o reflecție sistematică asupra politicii, Platon și Aristotel au dezvoltat o perspectivă analitică având drept scop identificarea acelor instituții politice care conduc la cea mai bună organizare socială, astfel că direcția lor de cercetare a determinat orientarea gândirii politice până în secolul al XIX-lea.

1.1 Constituția și arhetipurile constituționale

Termenul de „constituție”, utilizat de diverse ramuri ale științelor, inclusiv de științele juridice, derivă din latinescul „constitutio”, care înseamnă „așezare cu temei”, „organizare”, „stare a unui lucru”.

Cuvântul „constituție” era folosit încă din timpul Imperiului Roman și prin el erau desemnate legile date de către împărat sub denumirea de „constituții imperiale”. În perioada pregătirii revoluției burgheze, în secolul al XVIII-lea cuvântul „constituție” a fost folosit pentru a desemna o lege fundamentală a statului, care conținea norme ale organizării statului burghez și consacra drepturile și libertățile proclamate de teoreticienii revoluției burgheze. În același sens, de lege fundamentală care privește organizarea politică a societății, raporturile dintre stat și cetățean, cuvântul „constituție” se întâlnește în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

Cu timpul, noțiunea de constituție capătă un nou conținut, cu referire la normele de organizare a statului și de asigurare a drepturilor omului, care trebuie să fie cuprinse într-o lege sintetică care să se bucure de o forță juridică superioară, constituind o garanție în lupta împotriva puterii discreționare a monarhului. Apare astfel accepțiunea de constituție ca document scrie. Ideea unei constituții scrise a izvorât din teoria contractului social fundamentată de J. J. Rousseau, din perspectiva căreia, constituției i s-a atribuit un nou caracter, de supremație, considerându-se astfel că este superioară altor legi scrise sau nescrise.

Compararea Constituțiilor presupune depășirea problemelor de înțelegere cu care sunt nefamiliare și construirea unei varietăți de texte. O narațiune stratificată este o modalitate de a răspunde acestor provocări metodologice și teoretice. Se pornește de la premisa de comparatism, în ciuda faptului ca nu are posibilitatea de a vedea imaginea de ansamblu, trebuie să se concentreze pe detalii aparent marginale. Pentru a capta interacțiunea dintre constituții și culturi, narațiunea are la bază o rețea conceptual largă. Stratul următor este informat de patru arhetipuri-constituționale constituție ca și contract, manifest, de program, și lege. Într-o venă mai structuralistă, narațiunea analizează arhitectura constituțională dominată de un plan măreț ale cărei elemente sunt drepturile, principiile, valorile și taxele, provizioane de organizare, precum și reguli pentru modificarea și interpretarea constituțională. În timp ce elementele planului corespund un repertoriu global, compoziția lor specifică și detaliile distinctive reflectă cunoștințele locale, care este esențială pentru revitalizarea de dreptului constituțional comparat.

România, în contrast, constituțiile pre-socialiste din 1866 și 1923 au exercitat cea mai puternică influență. În al doilea rând, percepția autonomă de drept constituțional democratic occidental a jucat un rol important

România s-a orientat în principal spre Constituția franceză din 1958, cu toate că această orientare a scăzut semnificativ în cursul de adoptare a Constituției. În al treilea rând și în cele din urmă, consultanța din Vest indică că nu a avut nici un impact măsurabil asupra procesului de luare a Constituției.

1.2 Apariția Constituției în România

Constituția în România apare mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de Vest (Franța, Italia, etc.) Datorită faptului că epoca modernă, care s-a carram, și lege. Într-o venă mai structuralistă, narațiunea analizează arhitectura constituțională dominată de un plan măreț ale cărei elemente sunt drepturile, principiile, valorile și taxele, provizioane de organizare, precum și reguli pentru modificarea și interpretarea constituțională. În timp ce elementele planului corespund un repertoriu global, compoziția lor specifică și detaliile distinctive reflectă cunoștințele locale, care este esențială pentru revitalizarea de dreptului constituțional comparat.

România, în contrast, constituțiile pre-socialiste din 1866 și 1923 au exercitat cea mai puternică influență. În al doilea rând, percepția autonomă de drept constituțional democratic occidental a jucat un rol important

România s-a orientat în principal spre Constituția franceză din 1958, cu toate că această orientare a scăzut semnificativ în cursul de adoptare a Constituției. În al treilea rând și în cele din urmă, consultanța din Vest indică că nu a avut nici un impact măsurabil asupra procesului de luare a Constituției.

1.2 Apariția Constituției în România

Constituția în România apare mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de Vest (Franța, Italia, etc.) Datorită faptului că epoca modernă, care s-a caracterizat prin dezvoltarea ramurilor economice, sociale și culturale, și-a făcut apariția în România mai târziu decât în țările occidentale, a dus la dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului la noi în țară, cauza fiind îndelungata domnie a Imperiului Otoman.

Dezvoltarea s-a făcut cu adevărat începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când apare munca retribuită, se dezvoltă mineritul, manufacturile, se desființează rumânia, iar națiunea română își formulează primul său program politic prin Suplex Libellus Valachorum (1791). Începând cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), continuând cu Convenția de la Ackerman (1817), ale cărei prevederi au fost consemnate în Tratatul de la Adrianopol (1829), dominația otomană asupra Țărilor Române a slăbit.

Puternicele frământări și mișcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unității de stat a poporului român, au constituit perioada premergătoare apariției constituției române, conținând dezvoltarea conținutului Proclamației de la Izlaz, chiar dacă Revoluția pașoptistă (1848) a fost înfrântă.

Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl constituie înfăptuirea în 1859 a statului unitar național, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în care s-a realizat o serie de reforme importante, cea mai importantă fiind reforma agrară, dar și cele politice, administrative și culturale, care au avut urmare crearea și dezvoltarea unor instituții statale.

În ianuarie 1859, în ambele Principate este ales Domn pe viață Alexandru Ioan Cuza. Datorită greutăților întâmpinate în realizarea reformelor sale, inițiate la recomandarea primului-ministru Mihail Kogălniceanu, Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, dizolvă Adunarea Electivă și pe aceeași dată supune unui plebiscit Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie și sub denumirea de „Statutul lui Cuza” și legea electorală. Aceste acte au constituit baza primei Constituții a României.

Având la bază Convenția de la Paris din 1858, Statutul lui Cuza a adus importante modificări, chiar dacă era un act impus de către puterile străine. În primul rând, puterile statului erau încredințate domnitorului și reprezentanței statului cu structură bicamerală. Reprezentanța națională era formată din Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă. În privința puterii legiuitoare, ea era exercitată colectiv de Domn, Adunarea Ponderatoare și Adunarea Electivă, totuși inițiativa legilor aparținând Domnului.

Membrii Adunării Elective se desemnau prin alegeri. Membrii Corpului Ponderator se împărțeau în două categorii:

membrii de drept (Mitropolitul țării, episcopii eparhiați, primul membru al Curții de Casație);

64 membri numiți de Domn.

Alte reglementări ale Statutului lui Cuza erau regulile privitoare la formarea, organizarea și funcționarea celor două adunări, obligația funcționarilor publici de a presta jurământul de credință Constituției, legilor și Domnului, reguli privind guvernul și elaborarea legilor, legea electorală care stabilea drepturile electorale, regulile privind organizarea și desfășurarea alegerilor. Principala polemică născută în jurul Statului lui Cuza este aceea dacă este sau nu o constituție.

Deși toate actele normative descrise mai sus induc la ideea de Constituție, cei care au o opinie contrară au fundamentat conceptul pe ideea că aceasta nu stabilește ansamblul principiilor organizării sociale și de stat și nu prevede drepturile și îndatoririle cetățenilor, ci se bazează pe puterea executivă și legiuitoare. Constituția în vigoare, a opta din istoria statului român, a fost adoptată pe 8 decembrie 1991 și revizuită pe 18-19 octombrie 2003, o nouă revizuire fiind probabilă în viitorul apropiat. Prima constituție veritabilă a României moderne se consideră a fi cea elaborată în 1866. Inspirată din experiența franco-belgiană a epocii, legea fundamentală românească avea „ marele merit de afi consacrat într-o formă juridică fundamentală instrumentele democratice de guvernare și mai ales că a consolidat autonomia de fapt a celor două Principate Românești”. Sub aspectul organizării statului, Constituția menținea formula parlamentului bicameral introdusă de Cuza în 1864.

Principalul factor care a dus la finalizarea procesului de reformă constituțională din 2003 a fost integrarea în Uniunea Europeană, dar și aducerea de amendamente constituționale în perioada1991 — 2003. Necesitatea unei reforme constituționale a reprezentat o constantă a perioadei de după adoptarea primei Constituții post-comuniste în cazul României.

În urma evenimentelor din ultimii ani, datorită presiunilor exercitate de cele cinci scrutine electorale care au loc în intervalul 2007 – 2009 (alegerile europene în 2007, alegerile locale 2008, alegerile generale 2008, alegeri europene 2009 și alegeri prezidențiale 2009 s-a ajuns la concluzia că este nevoie de o nouă au condus la mai multe modificări în ceea ce privește Constituția României. Scopul principal în ceea ce privește modificarea Constituției constă în consolidarea democratică

1.2 Evoluția elementelor constituționale

Instituția controlului constituționalității legilor a apărut la un interval de timp destul de scurt după apariția fenomenului constituție, înscriindu-se în cadrul mai larg al dezvoltării și aprofundării curentului de gândire al constituționalismului.

Din perspectiva istorică, o importanță aparte prezintă controlul judecătoresc instaurat în Statele Unite ale Americii încă de la începutul secolului al XIX-lea, deși Constituția S.U.A nu dă dreptul Curții Supreme de a se pronuța asupra constituționalității legilor. Curtea Supremă a Statelor Unite și-a arogat abuziv dreptul de a decide asupra constituționalității legilor, prin un a din cele mai îndrăznețe decizii pe care le-a dat vreodată și anume prin decizia Marbury versus Madison din 1803. Trebuie precizat aici însă și faptul că instaurarea controlului judecătoresc în Statele Unite a fost înlesnită de forma federală a statului, de unele tradiții din organizarea coloniilor ) posibilitatea de a ataca înaintea Consiliului privat al Regelui legile coloniale depășind limitele prevăzute prin Charte), precum și de ideea, existentă în mentalitatea politică, a unei subordonări efective a legii față de constituție și a posibilității concrete de a impune o formă de control chiar și legislatorului. John Marshall, președintele Curții Supreme de Justiție de la acea dată, numit în acastă funcție de Președintele S.U.A a ieșit învingător în alegeri, a redactat o opinie concurentă (opinie personală a unui judecător care aduce argumente juridice în sprijinul soluției judecătorești la care a ajuns și majoritatea judecătorilor din completul de judecată) care a fundamentat apariția controlului constituționalității legilor exercitat pe cale judecătorească.

Controlul constituționalității legilor realizatde organele judecătorești a fost greu acceptat pe continentul european. Cu toate acestea, doctrina de drept comparat a consemnat ca „ o anterioritate românească”1 realitatea că în 1911-1912 mai întâi Tribunalul de Ilfov și apoi Înalta Curte de Casațiune și Justiție și-au arogat dreptul de a verifica regularitatea constituțională a legilor în celebra „afacere a tramvaielor din București”.

În absența unei dispoziții exprese a legii fundamentale cu privire la această competență, dar pe

______________________________

1G.Conac, O anterioritate românească – controlul judecătoresc al constituționalității legilor, R.D.Pb n°1/2001, p. 4 et seq.

baza raționammentelor juridice și a principiilor dreptului constituțional, judecătorii acestor două instanțe au ajuns la concluzii similare cu cele ale colegilor lor americani.

Schimbarea majorității politice la nivelul țării și al municipalității conduce la repunerea în discuție a proiectului de transport public și face ca în decembrie 1911 să fie adoptată o lege pretins interpretativă, prin care se aduc importante modificări statutelor deja adoptate, practic ajungându-se la redactarea unora complet noi. În plus, legea de modificare fiind intenționat declarată drept interpretativă, rezultă că efectele sale ar fi trebuit să se producă de la momentul adoptării legii interpretate, adică de la data adooptării statutelor Societății de tramvaie București în 1909. Confruntată cu grave dificultăți, Societatea de tramvaie nu a ezitat să ceară Tribunalului de Ilfov declararea legii pretins interpretative ca neconstituțională.

Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlametului și a Președintelui României a reprezentat unul dintre cele mai acte cu caracter constituțional, care a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre structuri clar definite prin legi. Vom reține cele mai importante dispoziții. Astfel, Decretul-lege stabilește că Parlamentul României va avaea o structură bilaterală și va fi format din Adunarea Deputaților și Senat. Deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă, fapt ce a implicat declararea județelor ca circumscripții electorale. Decretul-lege a stabilit că cele două Camere, reunite, vor forma Adunarea Constituantă, al cărei rol de bază urma să fie elaborararea Constituției, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18 luni, când adunările se autodizolvă, efectuându-se noi alegeri. Concomitent cu elaborarea Constituției, Parlamentul va desfășura și o activitate legislativă.

Importante dispoziții privesc șeful de stat, care este denumit Președintele României, în două tururi de scrutin. Sunt stabilite și atribuțiile Președintelui României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu, decretul-lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului și Președintelui României .

În mod firesc, decretul-lege a cuprins toate dispozițiile privind organizarea și desfășurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea și validarea rezultatelor votării. În baza acestuia s-au desfășurat alegerile din 20 mai 1990.

În ceea ce privește înțelegerea modernă a instituțiilor, trebuie menționat că, începând cu secolul al XII-lea, Constituțiile au ajuns să conțină elemente instituționale moderne, precum Constituțiile Catalane, care au fost elaborate între 1283 și 1702, prin care se compilau diferitele documente ce stabileau drepturile autonome ale acestei provincii în cadrul regatului Aragonului, iar mai târziu a celui spaniol.

Prima Constituție,și anume Magna Carta în sens politic, dă startul unui drum anevoios al Constituțiilor de la cutumă la text scris. Cele 63 de articole ale Magna Carta constă într- un acord încheiat în urma unui scurt război civil între Ioan fără de Țară și lorzii englezi. Acesta viza limitarea puterii regale instituind habeas corpus, altfel spus impunând acea procedură legală care dădea judecătorului decizia ultimă în privința reținerii vreunei persoane. Formula constituțională inițiată atunci a rămas în vigoare până astăzi.

Din cercetările realizate, am constatat că cel mai vechi text cu valoare constituțională, stricto sensu, îl reprezintă Magna Carta din 1215, prima Constituție scrisă a fost cea a Corsicii din 1735, perioada în care își declara independența față de Genova și stabilea, pentru prima dată în lume, principiile suveranității populare și separației puterilor între legislativ (Consulta – compus din aleșii celor 90 de cantoane) și un executiv colectiv (alcătuit din trei Primați). După aproximativ două decenii mai târziu, fiind urmată de o a doua Constituție, zisă și a lui Pasquale Paoli, considerată drept sursa a tuturor constituțiilor ulterioare. Au urmat apoi Constituția Statelor Unite în 1787 (și astăzi în vigoare) și cea a Franței din 1791. Ultimele două au devenit modele pentru toate întreprinderile constituționale de mai târziu.

1.3 Separația puterilor

Dacă se pleacă de la afirmația lui John Locke, se poate spune că principiul separației puterilor a fost inspirat de soluțiile conflictului dintre statul și biserică, astfel că John Locke nu a fost doar inventatorul separației executivului de legislativ ca mijloc de control al regalității, ci și unul dintre inspiratorii primei separații realizate între stat și biserică în timpul Revoluției glorioase din 1688. Teoria separației puterilor a fost elaborată de Locke și dezvoltată de Montesquieu , această teorie urmărind să diferențieze funcțiile statului pentru a limita abuzul de putere al decidenților. Din acest punct de vedere, orice Constituție presupune o abordare a raporturilor dintre executiv, legislativ și judecătoresc.

Acea parte a puterii de stat care realizează, prin măsuri concrete, conducerea nemijlocită a statului) reprezintă Executivul (puterea executivă. Deși principiul suveranității poporului stabilea supremația Parlamentului în raport cu celelalte puteri, prin prisma teoriei echilibrului puterilor, puterea executivă are, în cadrul mecanismului de stat, un rol egal cu puterea legislativă și cu cea judecătorească. Funcția executivă poate fi îndeplinită de un organ unic (Guvernul) sau de unul dual (șeful statului — Președintele sau monarhul și Guvernul). Plecând de la sugestia lui Locke, Montesquieu, a dezvoltat în Spiritul legilor principiul separației puterilor în stat prin delimitarea funcțiilor legislativă, executivă și judecătorească, până atunci exercitate de o singură autoritate statală. Cel din urmă, urmărea limitarea puterii prin putere prin atribuirea de funcții unor structuri statale distincte, apte să se controleze în mod reciproc, pentru a împiedica preeminența uneia în favoarea alteia. Acest principiu filozofic transpus în termeni juridici și aplicat în planul practicii politice poate fi regăsit în diferite forme în majoritatea statelor democratice. Un efect nedorit al aplicării rigide a separației puterilor în stat a constat în minimizarea principiului suveranității naționale datorită faptului că puterea aparține națiunii, și nu puterilor publice care doar o exercită în numele acesteia. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituțional care să perturbe eficienta funcționare a instituțiilor. Montesquieu credea că tendințele excesive ale uneia dintre puteri pot fi stopate prin acțiunile conjugate ale celorlalte, vizând echilibrarea puterilor în stat prin mijloace de control reciproc prin care se asigură informațiile necesare funcționării instituțiilor și a raporturilor dintre ele.2 Aplicarea teoriei separației puterilor în sistemul UE nu a fost niciodată înțeleasă în termenii unei independențe absolute3, a unui schematism rigid în care fiecare instituție UE să funcționeze în condiții de absolută independență, fără a intra în relație cu celelalte instituții de la nivelul european de guvernare sau cu organele de stat ale statelor membre. Dimpotrivă, colaborarea interinstituțională la nivelul european4 a fist o trăsătură cultivată în permanență, o adevărată caracteristică a cadrului instituțional european, inclusiv ilustrată sub forma principiului cooperării loiale între instituții5.Putem distinge, de altfel două tipuri de cooperări: verticală (între sistemele instituționale situate la diferite nivele de guvernare, respectiv instituțiile UE și organele de stat ale statelor membre), o cooperare orizontală (între instituțiile UE). Totodată se pot distinge și alte tipuri de cooperări care privesc instituțiile UE ca pe o cooperare politică formlă (cu organele de stat aparținând statelor candidate la aderarea în UE, cu organele de stat aparținând unor state terțe, cu care Uniunea- în sens larg- a încheiat acorduri speciale, cu organele unor organizații internaționale interguvernamentale), o cooperare informală (cu entități non-statale precum: sindicate, reprezentanți ai comunităților regionale din statele UE, culte religioase și biserici, alte organisme confesionale, corporații, reprezentanți ai interprinderilor mici

_____________________________

2 Mădălina Antonescu, Institutiile Uniunii Europene in perioada Post-Nisa.O perspectivă de drept constituțional, Ed.Lumen, Iași, 2009,p.

3 Lèon Duguit-„ Manuel de droit constitutionnel”, 4-ème éd. E. De Boccard, Paris, 1923, pag.125

4Georges Burdeau –„Droit constitutionnel et institutions politiques”,18- ème, éd LGDJ, Paris 1977,pag.161

5 François Lafarge-„Le cadre constitutionnel de l’Union Européenne”, note de curs, Academia Diplomatică, București, 30 martie 2006

și mijlocii din statele UE, asociații profesionale,etc). Aceste aspecte demonstrează complexitatea tipurilor de relații și influențe care se stabilesc în interiorul sistemului politic european, în special în ceea ce privește latura sa instituțională și funcțională.

1.4 Constituția și statul de drept

În opinia teoreticienilor statului de drept, o normă juridică nu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface, atât prin modul de legiferare cât și prin conținutul său, determinările conținute în norme de nivel superior. Există o singură normă ce nu depinde de o altă normă, fiind reprezentată de Constituție. Constituția reflectă modul în care poporul se constituie în putere și reprezintă expresia voinței generale (de unde și exigența aprobării Constituțiilor prin referendum). De aceea, sunt prevăzute o serie de mecanisme de control pentru a verifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare. Aceasta apare într—un context de criză al parlamentarismului, la sfârșitul secolului XIX—lea, teoria statului de drept reorganizează raporturile dintre legislativ și juridic în favoarea celui din urmă.

În momentul apariției Curților Constituționale, această teorie a căpătat o dimensiune reală ce înseamnă în practică o reducere a suveranității de care dispuneau Parlamentele. Dacă legea este rezultatul voinței generale și este deasupra intereselor circumstanțiale ale aleșilor, atunci posibilitatea acestora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiționată de respectarea legii.

Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului german Rechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridica germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obiectivul pentru care a fost construită este acela de a încadra și de a limita puterea statului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorința de a întări rolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acest obiectiv a fost operaționalizat în câteva viziuni distincte asupra raporturilor dintre stat și drept. Conform viziunii formale, statul de drept este acea formă de stat care se folosește de mijloacele dreptului și de forma juridică. Pe de altă parte, viziunea ierarhică implică superioritatea dreptului în raport cu statul, iar viziunea

materială presupune că dreptul comportă anumite atribuții intrinseci în interiorul statului6.

În viziunea inițiatorilor săi, teoria statului de drept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintre stat și drept, analiza evoluției formelor de stat de tip european

_________________________

6 Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, pp. 11

după Evul Mediu și construcția unei concepții capabile să ofere o imagine teoretică a raporturilor dintre ordinea politică și cea juridică. Prin urmare, statul de drept reprezintă expresia unei tendințe normativiste care are drept scop lărgirea continuă a spațiului juridic.

Se poate observa că, libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului de drept de existența unor norme juridicesuperioare a căror respectare este asigurată de existența unei puteri judecătorești imparțiale. Judecătorul devine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhia normelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancționate. Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacă justiția le asigură protecția. Cultul dreptului a dus la sacralizarea judecătorului. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezentant al voinței generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic posesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca exponent al prevalenței unei ordini etico—juridice.

Existența judecătorului constituțional descrie nu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinței generale contrabalansând principiul majorității prin exigența respectării drepturilor fundamentale. El se înscrie în mișcarea de reevaluare a formelor democrației contribuind la legitimarea acesteia. Orice ordine juridică este lipsită de suport în măsura în care nu își găsește fundamentul în societate, cultul legii implică o nouă viziune asupra democrației. Ea nu mai este doar un instrument între altele, ci devine, în societățile contemporane, o formă de participare a cetățenilor la luarea deciziilor și de garantare

a drepturilor și libertăților. Statul de drept devine astfel un element esențial al unei democrații lărgite, în care noi actori își fac simțită prezența.

Hans Kelsen , unul dintre cei mai reprezentativi teoreticiani al statului de drept, a reevaluat consecințele ce rezultau din ideea raționalității formale care a stat la baza teoriei statului de drept. El a constatat că, dincolo de ideea de limitare a statului prin drept, poate fi descoperit conținutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepția formală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate și subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele își găsesc fundamentul în alte norme superioare.

Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normei juridice superioare. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat și drept, care constituie o singură ordine a constrângerii.

Juridic, teoria statului de drept instituie un autentic cult al dreptului și o formă de legitimare a puterii politice. Ca abordare valorică această viziune accentuează rolul libertăților individuale, integrate unei concepții democratice asupra rolului statului.

1.5 Componentele arhitecturii constituționale

Una din componentele cheie ale unei Constituții se leagă de definirea agentului, care în general este considerat drept individul care este membru al respectivului corp politic. Constituțiile oferă așadar o imagine a individului participant la viața socio-politică a comunității. Aproape toate Constituțiile moderne transpun această participare într-o serie de drepturi și libertăți care garantează autonomia privată și politică a individului într-o schemă generală de auto-guvernare7.

Constituțiile abordează în general problema calității vieții. În practică, întruchiparea exactă a ceea ce înseamnă o viată bună diferă de la țară la țară, în general fiind de tipul bunăstării comune, interesului public sau al binelui comun, care se cristalizează într-o serie de obligații pentru ca acest bine să poată fi atins. Ceea ce este crucial este faptul că valorile la care se face referire sunt în general lucruri care sunt total în afara posibilității de a fi obținute de indivizi în mod separat sau prin urmărirea în mod individual a propriilor interese. Cu alte cuvinte, autoritatea statului și forța corelată de aceste autorități este o condiție fundamentală a oricărei Constituții8.

În comparație cu drepturile generale care fac apel la valori generale, reglementările privind organizarea politică suscită inițial un interes mult mai mic. O astfel de neglijare este surprinzătoare din moment ce aceste reglementări se află în centrul eșafodului instituțional care fac posibilă însăși aplicarea unei Constituții9. Acest lucru fiind valabil și în cazul dezbaterilor constituționale inițiale din România, când problema raporturilor între Parlament, Președinție și Guvern nu au fost centrale.

Cea de-a patra componentă a oricărei Constituții moderne se preocupă cu întrebarea privind validitatea constituțională, amendamentele aduse Constituției și schimbarea constituțională10. Cu toate că unele dintre structurile prevăzute la nivel constituțional, cum ar fi Curțile Constituționale, seamănă în mod superficial cu regulile specifice organizațiilor, totuși ele se disting prin faptul că sunt metareguli.

__________________________

8 Gunter Frankenberg “Comparing constitutions: Ideas, ideals, and ideology—toward a layered narrative I·CON, Volume 4, Number 3, 2006, pp. 439

9 Idem pp. 455

10 Idem pp. 456

11 Gunlicks, “The New Constitutions” pp 271-273.

Capitolul II

Bazele constituționale ale integrării europene

2.1 Revizuirea Constituției 

Prima modificare a Constituției din 1991 a avut loc în anul 2003, reflectând schimbarea regimului politic, ideologic și economic din România. Acest regim putând fi caracterizat printr-un progres gradual, având începutul în Revoluția din 198912 ca punct de cotitură, dar care marchează doar punctul de pornire al unei evoluții sociale. Întrucât schimbarea regimului, se caracterizează printr-un proces continuu (dar și cu intermitențe) de democratizare și de stabilire a economiei de piață, se poate spune că nu s-a încheiat nici până în ziua de astăzi.

În anul 1991, anul adoptării Constituției, România se găsea într-o fază primară a dezvoltării post-socialiste, într-un stadiu definit al culturii politice (prin aceasta înțelegându-se și nivelul receptării valorilor constituționale moderne). Odata cu trecerea timpului, evoluția pozitivă a societății a continuat, însă textul constituțional ilustra realități ideologice din 1991, existând astfel o contradicție între realități și aspirații, pe de o parte, și norme constituționale, pe de altă parte.

Se poate spune că orice revizuire a Constituției este un compromis între diferite forțe politice, reprezentând uneori teze greu de conciliat. Acest compromis este în același timp un fapt pozitiv și negativ, dar și inevitabil. Prin compromis este exprimată latura pozitivă prin negocieri și acorduri între forțele politice, se realizează limitarea puterii și se asigură un consens minimal. Din celălalt punct de vedere, latura negativă a compromisului însă conduce și la eliminarea unor propuneri inovatoare și benefice din punct de vedere social. Compromisul realizat în anul 2003 (dintre forțele parlamentare doar Partidul România Mare nu a participat la realizarea consensului minimal), poartă caracteristicile evidențiate mai sus, lăsând impresie pozitivă în ansamblu, și prezentând destul de multe probleme la o analiză în detaliu.

______________________________

12Constituția revizuită în articolul 1 aliniatul 3 arată că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul  tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate".

În ceea ce privește revizuirea Constituției, aceasta poate fi grupată în trei direcții. Prima reflectă întărirea garantării drepturilor și libertăților fundamentale, chiar după revizuirea legii fundamentale, în multe cazuri predomină caracterul declarativ, în dezavantajul caracterului normativ. Trebuie ținut cont de faptul că tot în acest context trebuie analizate și drepturile recunoscute minorităților naționale.

A doua direcție ilustrează reforma sistemului autorităților publice. Raportul de țară din 2003, întocmit de Comisia Europeană, în privința acestor reforme, conține cel puțin două greșeli.

Prima greșeală contă în stabilirea numărului de deputați și senatori, aceasta fiind evidențiată în momentul în care scăde numărului deputaților de la 345 la 220, iar în cazul senatorilor de la 140 la 11013. Astfel că, a existat o astfel de propunere de modificare a legii fundamentale, propunere care nu a fost adoptată. Aceasta, a rămas în vigoare art. 62 alin. 3, conform căruia numărul deputaților și al senatorilor se stabilește prin legea electorală, în raport cu populația țării. Reforma sistemului electoral reprezintă o problemă care se află pe ordinea de zi, însă fără rezultate concrete până în acest moment. O altă greșeală se referă la faptul că funcția de ministru delegat nu are bază legală14. Conform principiului separației puterilor în stat, puterea legiuitoare este cea legitimată, prin vot, și care mai departe poate forma Guvernul – care reprezintă puterea executivă. Această procedură se realizează prin învestitura Guvernului.

Art. 105 din Constituție face trimitere, în această materie, la legea organică (Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările ulterioare – Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, art. 84 din Titlul IV “Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice”, Cap. 3 “Incompatibilități” ). Potrivit art. 102 alin. 2 din Constituție, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.15Astfel, funcția de ministru delegat are temei legal.

___________________________

13„One of the major features of the constitutional revision is a clarification of the functions of the Chamber of Deputies and the Senate a reduction in the number of senators (from 140 to 110) and deputies (from 345 to 220)", în: 2003 Regular Report on Romania's progress towards accession, p. 14.

14 „The position of Minister Delegate does not have a formal legal basis and it remains to be seen how the respective attributions will be taken up in practice", în: 2003 Regular Report on Romania's progress towards accession, p. 14.

15 Hotărârea Parlamentului nr. 16/2003 privind modificarea structurii și componenței Guvernului, publicată în M. Of. Partea I nr. 19/06/2003.

De exemplu: principiul separației puterilor de stat nu reflectă realitățile mult mai complexe ale organizării statale; astfel că prelungirea mandatului Președintelui României de la 4 la 5 ani deschide posibilitatea unor conflicte în interiorul puterii executive în caz de „coabitare politică"; nu au fost introduse garanții pentru stabilizarea instituțională a administrației publice centrale de specialitate, aici incluzându-se și ministerele; problema ordonanțelor de urgență a fost rezolvată numai parțial; procedura legislativă reformată pare la fel de greoaie și problematică ca și cea de înaintea modificării etc. Cea de-a treia direcție a reformei constituționale se referă la stabilirea bazelor constituționale specifice ale integrării euroatlantice. După cum se observă, toate direcțiile de revizuire a Constituției pot avea legătură cu condițiile politice și economice de aderare la Uniunea Europeană, stabilite la Copenhaga (1993) și Madrid (1995), dar în cadrul acestui studiu se urmărește analizarea acelor modificări specifice: ceea ce constituie a treia direcție a reformei.

2. Bazele constituționale specifice ale integrării euroatlantice 

Printre motivele modificării Constituției se numără și stabilirea bazelor constituționale ale integrării euroatlantice, cu scopul declarat de aderare la Uniunea Europeană în anul 2007. 

România a depus cererea de aderare la UE 22 iunie 1995. La 17 iulie 1995, Consiliul de Miniștri a decis să pună în aplicare procedura prevăzută la articolul O din tratat, în conformitate cu care Comisia urmează să fie consultat. Acesta este contextul în care acesta este supus, prezentul aviz al Comisiei ca răspuns la solicitarea Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995, să se pronunțe cât mai curând posibil după încheierea Conferinței interguvernamentale (martie 1996 – iunie 1997).

Candidatura România se examinează în același timp cu cele ale altor nouă țări asociate. Aderarea România este parte a unui proces istoric, în care țările din Europa Centrală și de Est de a veni împreună, după mai mult de 40 de ani, restul continentului și pentru a deveni o parte a zonei de pace, stabilitate și prosperitate creat uniune.

În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a decis că: "Țările asociate din Europa Centrală și de Est care își doresc vor devini membre ale Uniunii. Aderarea va avea loc de îndată ce țara este în măsură să își asume obligațiile care le presupune îndeplinirea condițiilor economice și politice: țara candidată trebuie să atingă stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, respectarea democrației, a statului de drept și a drepturilor omului, precum și respectarea și protecția minorităților; țara trebuie să aibă o economie de piață funcțională și să fie capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii; să aibă capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv obiectivele uniunii politice, economice și monetare. În interesul general al Uniunii și țările candidate, este, de asemenea, un aspect important capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, menținând în același timp ritmul de integrare europeană ".

În evaluarea îndeplinirii criteriilor economice de către România și de capacitatea de a adoptare a "acquis-ului în această țară, Comisia a inclus o orientare spre viitor, încercând să evalueze progresele la care se poate aștepta în mod rezonabil din partea României în următorii ani, înainte de aderare, ținând cont de schimbarea "acquis-ului în sine. Acest lucru explică de ce avizul se bazează pe un termen mediu de aproximativ cinci ani, și fără a aduce atingere data efectivă a aderării.

Politica publică post-aderare trebuie deci să răspundă celor trei seturi de cerințe: unele, impuse de aquis-ul comunitar, altele, reclamate de starea unei economii emergente, în fine, este vorba de măsuri care trebuie să țină cont de particularități ca ponderea mare a populației în mediul rural, subdezvoltarea infrastructurii, subfinanțarea cronică a educației și asistenței medicale.

În ciuda dificultăților, în reconstruirea unui model unitar cu privire la procesul de tranziție constituțional la un sistem socialist liberal-democrat propune trei categorii de analiză aplicabile în diferitele sisteme juridice în ceea ce privește tranzițiile constituționale cu care se confruntă țările din Europa de Est, care gravitează în sfera de influență sovietică.

2.1. Procedura aderării 

Prin intermediul Constituției revizuite se stabilește procedura aderării la Uniunea Europeană (la tratatele constitutive ale Uniunii) și principiile care guvernează raporturile dintre România și Uniunea Europeană16. Aderarea la Uniunea Europeană presupune transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și exercitarea în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate. Se pune întrebarea dacă acest transfer de atribuții definite semnifică sau nu o delegare de suveranitate? Curtea Constituțională a constatat „că prin actele de transfer al unor atribuții către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o „supracompetență", o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale"17

____________________________

16 Constituția României, Art. 148.

17Decizia nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în M. Of. Partea I nr. 317 din 12/05/2003.

Este necesar să se verifice dacă transferurile de competență implicate de tratatele asupra Uniunii Europene și asupra Comunităților sunt compatibile cu Constituția națională.

Problema suveranității este reglementată de art 2 din Constituția României, care prevede : „(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. (2) Nici un grup și nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu”. Problema suveranității naționale în raport cu adoptarea a aquis-ului comunitar se prezintă sub două unghiuri: problema generală a exercițiului suveranității și o serie de probleme particulare exercițiului.

Problema exercițiului general al suveranității naționale

Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin instrumentele de drept intern sau internațional, este prezent în orice constituție modernă. Sensul folosit pentru nevoile prezentului studiu este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact autoritatea supremă asupra teritoriului său, în privința relațiilor sale interne sau internaționale, ca și absența oricărei puteri superioare autorității statale. Majoritatea constituțiilor din democrațiile moderne prevăd, în spiritul unei tradiții îndelungate începute în secolul al XVIII-lea, că suveranitatea aparține poporului ori națiunii, care o exercită prin reprezentanții lor. Constituția României nu este o excepție în acest sens.

Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părți din puterile sale, incluzând o serie de atribuții considerate în mod tradițional ca fiind intim legate de exercițiul suveranității naționale.

Participarea la Uniune presupune exercitarea unor astfel de puteri de către instituțiile supranaționale instituite prin tratatele constitutive. Statele membre s-au confruntat cu această problemă în decursul evoluției Comunităților Europene, mergând de la domenii stricte și specifice la început spre arii de competență tot mai largi printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua entitate sui generis a dobâandit în decursul timpului tot mai multe valențe politice, în plus față de cele economice.

Această situație nu este în prezent recunoscută de Constituția României. Textul articolului 2, care rezervă exercițiul suveranității poporului român și organelor sale reprezentative, nu este în acord cu situația care rezultă din aderarea la Comunitățile Europene. De aceea, este de dorit să se revizuiască aceste dispoziții.

Statele membre nu au abordat în mod uniform problema transmiterii acestor puteri către Comunitate. Este suficient să notăm că, în mai multe state membre, Constituțiile au fost revizuite pentru a fi puse în acord cu realitatea reprezentată de participarea la Comunitate. După cum se poate observa, din experiența statelor membre, mai multe soluții sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi concepute:

Prima constă în modificarea tuturor prevederilor constituționale referitoare la prerogativele care sunt total ori parțial transferate. Această abordare prezintă inconvenientul că implică noi revizuiri la fiecare moment viitor din evoluția Uniunii când vor avea loc transferuri adiționale semnificative, ceea ce ar putea crea dificultăți pe plan politic și juridic.

A doua abordare posibilă este introducerea în Constituție a unei clauze generale, autorizând transferurile. Opțiunea clauzei generale de autorizare a fost pusă în practică, de pildă, de Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.

România poate alege, de asemenea, mai multe soluții pentru a modifica articolul 2, printre posibilele abordări ale problemei. Aceste abordări pot fi folosite în mod cumulativ, ceea ce pare a fi soluția cea mai adecvată pentru cazul României.

O clauză generală de autorizare a transferului de puteri (către UE) poate fi concepută, clauză care ar deveni probabil un nou paragraf al articolului 2. O astfel de alegere reprezintă atât avantaje, cât și dezavantaje. Pe de o parte, ea permite evitarea unui număr de revizuiri ulterioare subsecvente, pe măsură ce construcția europeană continuă să progreseze (implicând nu doar o procedură greoaie, ci și o perioadă de time out, de incertitudine), s-ar putea evita, de asemenea, omisiuni și obstacole neprevăzute de text.

Totuși, în unele opinii, o astfel de clauză ar decide calea spre pierderi de suveranitate ce ar părea inacceptabilă, aducând atingere esenței statului. Această temere este nejustificată și trebuie respinsă deoarece statul rămâne în totalitate titularul posibilității de a accepta ori refuza ratificarea unui tratat.

Calitatea de membru al UE conduce la un proces de adaptări constituționale care este specific nu doar României, ci si tuturor țărilor angajate în acest proces. În această privință, Tratatul de la Maastricht a fost un moment important în „confruntarea„ dintre dreptul constituțional (național) și construcția europerană.

În mai multe țări, aceasta a dus la modificări ale constituțiilor, legate, între altele, de suveranitate și drepturile politice (precum Belgia, Franța, Germania, Spania).18

____________________________

18 Robert, Dahl, Democrația și criticii săi, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 334

Considerând că transferul de competențe implică delegare de suveranitate, se poate spune că nu ar exista temei pentru exercițiul acestora. Însă se impun unele precizări:

a) transferul de competențe nu semnifică o renunțare la suveranitate, ci un exercițiu în comun al unor atribuții statale definite;

b) transferul de competențe nu semnifică nici limitarea suveranității, care există în continuare în mod absolut, doar limitarea competențelor unor autorități publice naționale (în primul rând, Parlamentul și Guvernul);

c) transferul de competențe este bazată pe reciprocitate în ceea ce privește nivelul minim de competențe transferate (Tratatul de la Amsterdam a introdus clauzele de flexibilitate, făcând posibilă integrarea mai accentuată, mai rapidă a unor state membre);

d) măsura transferului de competențe este cuprinsă în mod implicit în textul constituțional, fiindcă aceasta este stabilită de prevederile tratatelor constitutive.

În ceea ce privește limitele revizuirii Constituției, o primă problemă se referă la corelația regulilor de transfer cu prevederile privind. Potrivit definiției constituționale, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil19 .

Potrivit textului fundamental referitor la limitele revizuirii, dispozițiile privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii20 Se poate concluziona: din caracterele statului numai suveranitatea nu este prevăzută printre limitele revizuirii, dar independența, ca formă sau atribut al suveranității, da. Astfel, Parlamentul poate să delege competențe ce aparțin suveranității naționale către Uniunea Europeană, în cadrul constituțional stabilit de Constituția din 1991. Independența, caracteristică a statului, ce nu poate fi revizuită, nu suferă, dat fiind faptul că „este evident că aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimării independente a voinței statului român, nefiind vorba de o manifestare de voință impusă de o entitate exterioară României."21

Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale

___________________________

19Constituția României, Art. 1 alin. (1).

20Constituția României, Art. 152 alin. (1).

21Decizia nr. 148/2003, citată supra.

Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (principiul supremației dreptului comunitar). Problema tratatelor internaționale, și în consecință a dreptului comunitar primar este reglementată, potrivit art. 11. alin. (3) în modul următor: în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Curtea Constituțională, în baza art. 146 lit. b), se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Prin urmare, dreptul comunitar, în concepția Constituției revizuite, se situează în ierarhia normelor juridice imediat subordonat Constituției, și supraordonat tuturor celorlalte acte normative (de exemplu, legilor organice etc.). Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din principiul supremației dreptului comunitar.

Actorii principali ai integrării sunt guvernele, sistemul instituțional comunitar în primul rând are la bază executivele naționale (membrii Comisiei sunt numiți de guverne; în Consiliu sunt reprezentați guvernele). Alocarea constituțională pe orizontală a puterilor în acest fel suferă modificări implicite, în favoarea executivului22. Datorită modificărilor implicite, în favoarea executivului se impune controlul parlamentar al activității guvernelor în domeniul integrării europene, și activizarea parlamentelor naționale. Astfel, Constituția prevede că Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene. Legea fundamentală a stabilit o pârghie de control, implicând Parlamentul în stabilirea poziției României în privința problemelor Uniunii. În acest sens poate că ar fi fost de recomandat introducerea și mai multor garanții (obligația Guvernului de a informa parlamentul, de a primi mandat din partea legislativului pentru reprezentarea poziției României în forurile Uniunii Europene etc.).

În privința aderării la Uniunea Europeană Constituția nu prevede obligativitatea organizării unui referendum, decizia de aderare este dată în competența Parlamentului (decizie care va lua forma unei legi, adoptată cu o majoritate de două treimi). Potrivit art. 2 alin. (1) din

______________________________

22Chronowski Nóra: A hatalommegosztás (Separația puterilor), in: Európai Alkotmányjog (Drept constituțional european), PTE-ÁJK, Pécs, 2002, p. 20.

Constituție, suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. În cazul aderării, suveranitatea este exercitată de către poporul român în mod indirect, prin Parlament, organul suprem reprezentativ al poporului român.Însă pe baza regulilor generale poate fi organizată un referendum: Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național23. Acest tip de referendum este însă o instituție în jurul căreia se desfășoară dispute doctrinare. Legea fundamentală nu stabilește caracterul acestuia, astfel consecințele plebiscitului sunt neclare. Potrivit părerii dominante în doctrină, acest referendum poate avea numai caracter consultativ, și nu de decizie, cu consecințe politico-morale24. Un referendum legislativ (de decizie), în fapt, nu ar mări rolul democrației directe, ci ar întări puterile politice ale Președintelui, în raporturile sale cu Parlamentul25.

În consecință, Președintele nu poate să supune adoptării prin referendum a unei legi (în cazul nostru a legii de aderare la Uniunea Europeană), și nici aprobarea sau respingere ulterioară a acestei legi. Dacă se va organiza un referendum în condițiile art. 90, rezultatul acestuia va putea să aibă doar un rol consultativ. Problematica referendumului în privința aderării surprinde26 dat fiind faptul că este o practică generală în țările candidate. Trebuie menționată faptul că dacă s-ar fi reglementat un referendum legislativ, adică de aprobare a legii de aderare, această regulă s-ar fi impus și în cazul tuturor modificărilor ale tratatelor constitutive. Noi am fi preferat un referendum de decizie, înaintea votării legii de aderare de către Parlament, care ar fi trebuit să hotărască în privința aderării la Uniunea Europeană. În condițiile constituționale actuale, credem că se impune organizarea unui referendum consultativ, pe baza regulilor generale cuprinse în art. 90, înaintea votării legii de aderare de către Parlament27.

___________________________

23 Constituția României, Art. 90.

24 I. Deleanu: Justiția constituțională, Lumina Lex, București, 1995, p. 310.

25Pentru situația din Franța, a se vedea art. 11 din Constituția din 1958. Pentru doctrină, a se vedea L. Favoreu (coord.): Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2000, 3e édition, p. 639-640.

26În general, referendumul este mult mai practicabil în cazul unor decizii care pot fi simplificate, chiar dacă nu sunt simple (cazul aderării la Uniunea Europeană), decât în cazul unor probleme, care abundă de detalii tehnico-juridice (o reformă constituțională complexă), chiar dacă pentru legitimitatea Constituției referendumul apare ca o necesitate (în unele țări nu se cere referendum pentru aprobarea revizuirilor Constituției).

27 Interpretarea potrivit căreia referendumul asupra revizuirii Constituției a fost și un referendum de aprobare a aderării României la Uniunea Europeană, o considerăm falsă și fără orice temei.

Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor28 NATO a fost înființată pe baza unui tratat internațional clasic.

Legea fundamentală condiționează adoptarea legii de ratificare a Tratatul Atlanticului de Nord de o majoritate calificată (de două treimi), în acest fel stabilind o procedură de ratificare specială și derogatorie. Astfel, s-a creat o nouă categorie de lege, alături de legile constituționale, organice și ordinare, o lege calificată, având însă o aplicabilitate delimitată: aderarea la Uniunea Europeană și la Tratatul Atlanticului de Nord. Chiar dacă se adoptă cu o majoritate de două treimi, ca și legile constituțional29 , nu este vorba de această categorie de lege, care se referă în mod exclusiv la modificarea Constituției30, și a căror intrare în vigoare este condiționată de aprobarea prin referendum.

Procedura similară de aderare poate fi criticată, „deoarece între Uniunea Europeană și NATO există deosebiri esențiale, care impun un tratament juridic diferit. Astfel dacă Uniunea Europeană este o agregare de competențe statale, de ordin economic, politic și legislativ, în schimb NATO este o organizație politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viața cetățenilor statelor părți. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice și îndeplinirea unor exigențe de ordin constituțional, în cazul aderării la NATO toate exigențele pot fi satisfăcute în condițiile obișnuite ale aderării la un tratat internațional"31.

2.2. Drepturile electorale 

Potrivit Constituției revizuite, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale32 Directivele comunitare stabilesc obligația statelor membre de a asigura cetățenilor Uniunii Europene, care sunt stabilite pe teritoriul lor, dreptul de a alege și de a fi aleși în alegerile locale33. Gestionarea treburilor publice locale afectează în mod _______________________________

28 Constituția României , Art. 149.

29 Dacă Camerele adoptă texte în redactare diferită, se procedează la mediere printr-o comisie. În cazul în care comisia nu ajunge la un acord, sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor.

30 Constituția României, Art. 73 alin. (2).

31 Decizia nr. 148/2003, citată supra.

32 Constituția României , Art. 16 alin. (4).

33Directiva 94/80/CE, modificată prin Directiva 96/30/CE.

direct condițiile de viață ale cetățenilor, și pentru nu a priva pe cetățenii Uniunii de posibilitatea de a fi reprezentați la nivel local, i se recunoaște dreptul de a alege. Însă îi este recunoscut și dreptul de a fi aleși, adică posibilitatea de a candida în alegerile locale, și de a fi ales într-o funcție de demnitate publică. În propunerea legislativă pentru modificare Constituției nu se făcea nici o referire la condiționarea exercitării acestui drept printr-o lege organică.

Astfel, Curtea Constituțională corect a reținut că „din modul de redactare a acestui nou articol rezultă că cetățenii Uniunii Europene pot ocupa inclusiv funcția de primar sau de viceprimar, cu toate că Directiva 94/80/CE permite statelor membre să rezerve aceste funcții numai cetățenilor săi. O asemenea rezervă este valabilă și pentru consilierii locali, mai ales atunci când aceștia exercită atribuții care sunt aparținătoare statului"34.

În acest sens, poate fi citat și alineatul ultim din art. 39 din Tratatul Comunității Europene (forma consolidată), potrivit căruia prevederile referitoare la libertatea de mișcare a persoanelor nu se aplică angajărilor în sectorul public. Forma intrată în vigoare a textului legii fundamentale face posibilă interzicerea ocupării unor demnități publice de către cetățenii Uniunii Europene (ne referim la funcțiile de primar și viceprimar, chiar și la cazul îndeplinirii temporare a atribuțiilor acestora). Textul legii fundamentale omite problematica referendumului local.

Tot în cadrul analizei consacrate drepturilor electorale trebuie menționată că legea fundamentală revizuită reglementează dreptul cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană35.

De altfel, denumirea art. 38, „Dreptul de a fi ales în Parlamentul European", este incompletă, deoarece nu se referă și la dreptul de a alege, cuprins în textul articolului citat. Potrivit Tratatului de la Nisa, numărul parlamentarilor europeni va fi 732, din care România va alege 33, astfel fiind al șaptelea în ordinea statelor membre36.

2.3 Dreptul de proprietate privată asupra terenurilor

Constituția din 1991 a prevăzut că cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Potrivit Constituției revizuite aceste categorii de persoane în condițiile prevăzute prin lege organică pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate

__________________________

34Decizia nr. 148/2003.

35 Constituția României , Art. 38.

36Gyula Fábián: Tratatul de la Nisa, un nou punct de cotitură în dinamica dezvoltării dreptului comunitar primar,  in Studia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 2-4/2002, p. 144-156.

internaționale la care România este parte37.

În cursul negocierilor de aderare cu ocazia dezbaterii problematicii capitolului „Libera circulație a capitalurilor" România a obținut în privința circulației juridice a terenurilor o derogare de 7 și una de 5 ani. Derogarea de 7 ani se referă la dobândirea dreptului de proprietate privată de către cetățenii unionali asupra terenurilor agricole și forestiere, în timp ce derogarea de 5 ani se va aplica în privința terenurilor ce ar urma să fie cumpărate de cetățeni străini în vederea construirii unei locuințe secundare pe teritoriul României. Aceste derogări cu caracter tranzitoriu nu se aplică fermierilor din UE care doresc să se stabilească în România.

Pe lângă posibilitățile enumerate mai sus care vor intra în vigoare la o dată ulterioară (data aderării), modificările constituționale aduc și o reglementare de aplicare imediată: cetățenii străini și apatrizii pot deveni proprietarii unor terenuri din momentul intrării în vigoare a Constituției pe calea moștenirii legale, fără să poată dobândi terenuri prin moștenire testamentară.

2.4 Dezvoltarea regională

Începând din 1998 România a făcut pași timizi în direcția dezvoltării regionale38 Constituția revizuită include între obligațiile economice ale statului „aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele Uniunii Europene"39. Viitorul apropiat ne va arăta dacă aceste modificări vor avea eficiența scontată, deoarece România încă nu a închis capitolul de negociere „Politica regională" și sunt de așteptat noi modificări în acest domeniu.

Raportul de țară 2003 atrage atenția asupra schimbărilor limitate din acest domeniu și sugerează că România trebuie să pună un accent mai mare pe rezolvarea acesteia, ceea ce în limbaj diplomatic reprezintă o critică destul de dură.

2.5 Introducerea monedei europene

Potrivit prevederilor Constituției modificate în condițiile aderării României la UE, prin lege organică se poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu aceea a Uniunii40. _____________________________

37 Constituția României , Art. 44, alin. 2.

38Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România (M.Of. nr. 265/16.07.1998).

39 Constituția României , Art. 135, alin. 2, pct. g.

40 Constituția României , Art. 137, alin. 2.

Fără această modificare introducerea „euro" în viitor nu ar fi posibilă. Doar îndeplinirea criteriilor de convergență în sine nu ar fi suficientă în condițiile fostei reglementări care dispunea exclusiv cu privire la moneda națională și potrivit acesteia înlocuirea monedei naționale ar fi fost

neconstituțională.

2.6 Statutul constituțional al minorităților naționale

Criteriul politic de aderare stabilit la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, pe lângă instituțiile necesare asigurării statului de drept, a democrației și protecției drepturilor omului, pretinde în mod expres ca statele candidate să respecte drepturile minorităților naționale. În vederea îndeplinirii acestui criteriu în Constituție au fost introduse câteva prevederi privind drepturile minorităților naționale41.

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România acordând sprijinul necesar pentru succesul procesului de revizuire constituțională, a obținut în acest domeniu rezultate care depășesc puterea politică a acesteia rezultată din proporția de reprezentare. Însă tocmai această situație de compromis, marchează natura modificărilor constituționale și limitează profunzimea acestora. Definiția de stat național (care oricum are valoare de declarație politică și mai puțin de normă juridică) a rămas în continuare neschimbată42.

Prin urmare în continuare există o contradicție între definiția de stat național și art. 6 din Constituție43.

Minoritățile naționale nu sunt recunoscute în continuare ca factori constitutivi al statului, dar prin aliniatul 4 al articolului 4 care prevede că: „Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi", se face o diferențiere identitară între majoritate și restul cetățenilor de altă etnie. În schimb apare în Constituție posibilitatea adoptării de către Parlament a unei legi organice privind statutul minorităților naționale44.

____________________________________

41România a îndeplinit criteriul politic și potrivit rapoartelor de țară precedente, dar cu toate acestea rapurtul de țară din 1993 menționează căteva probleme cum ar fi, instabilitatea actelor normative, problemele procesului legislativ sau prezența dominantă a ordonanțelor de urgență lansate de Guvern în sistemul de drept românesc.

42 Veress Emőd: „Reforma Constituției României din 1991", în Magyar Kisebbség, nr. 1/2002, p. 227-241.

43 Constituția României , Art. 6: (1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.(2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

44 Constituția României , Art. 73, alin. 3, pct. r.

Un pas înainte constituie reglementarea la nivel constituțional a folosirii limbii materne în administrație45. În unitățile administrativ teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice desconcentrate, în condițiile prevăzute de legea specială46. „Proporția semnificativă" este stabilită deja de legislația existentă în domeniu și reprezintă 20 %47.

Această modificare a consacrat la nivel constituțional folosirea limbii minorităților în administrație, dar a extins și domeniile de aplicare ale acestui drept asupra serviciilor deconcentrate ale statului cu care cetățenii țării vin în contact la nivel județean și local.

Constituția revizuită recunoaște dreptul cetățenilor români aparținând minorităților naționale de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice48. Însă modalitățile de exercitare ale dreptului susamintit, inclusiv prin folosirea de interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați. Prin urmare în acest domeniu un rol hotărâtor vor avea regulile concrete procedurale ce urmează să fie adoptate în viitor, acestea putând duce la o folosire eficientă a limbilor minorităților sau la neutralizarea prevederilor constituționale. Ținând cont de faptul că minoritățile naționale de regulă sunt și minorități religioase, tot în domeniul protecției drepturilor minorităților naționale poate fi tratată și problema învățământului confesional ca o nouă formă de învățământ, recunoscută pe lângă învățământul de stat și cel privat49. Până la aceste modificări bisericile puteau înființa doar instituții de învățământ privat, dar prin faptul că se distinge între cele trei tipuri de învățământ, cel confesional în viitor va putea fi sprijinit din surse bugetare în timp ce cel privat nu va putea beneficia de astfel de surse de finanțare.

Raportul de țară pe 2003 cu toate progresele înregistrate în domeniul protecției drepturilor minorităților, atrage în continuare atenția asupra necesității îmbunătățirii protecției drepturilor cetățenilor aparținând etniei romă.

_________________________________

45 Veress Emőd: „Folosirea limbii materne de către minorități în administrația unor state europene", Korunk, nr. 10/2001, p. 90-96.

46 Constituția României , Art. 120, alin. 2.

47Hotărârea Guvernului nr. 1206/27.11.2001 (M. Of. nr. 781/2001.12.07).

48 Constituția României , Art. 128, alin. 2.

49 Constituția României , Art. 32, alin. 5.

2.7 Criteriul economic

Potrivit criteriului economic, statul candidat trebuie să aibă o economie de piață funcțională, capabilă să reziste în condițiile de liberă concurență și presiunii forțelor de piață din Comunitate. România nu a îndeplinit până în prezent acest criteriu, nu are o economie de  piață funcțională și nici rezistența necesară în fața presiunii concurenței din piața internă comunitară. În 2003 Statele Unite ale Americii au declarat, ca un fel de răsplată pentru sprijinul material și uman acordat de România în activitățile post-conflict din Afganistan și Irak, că țara noastră are o economie de piață funcțională.

Din raportul de țară pe 2003 însă în ciuda modului de exprimare destul de confuz și contradictoriu, reiese că: „România va putea fi considerată economie de piață funcțională doar dacă dezvoltarea pozitivă de până acuma va continua în mod decisiv"50. În concluzie CE nu a recunoscut deocamdată că în România ar exista o economie de piață. Revizuirea constituțională nu putea ignora această problemă, și în locul reglementării vechi care spunea că „Economia României este economie de piață.", a fost introdusă formularea: „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență51.

O economie funcțională dintr-un stat membru în CE este de neînchipuit fără protecția adecvată a mediului înconjurător. Astfel în timp ce Constituția din 1991 a garantat doar dreptul la protecția sănătății, potrivit modificărilor aduse „Statul recunoaște dreptul oricărui persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic"52.

2.8 Reglementări referitoare la justiție

În ultimii ani Comisia Europeană în fiecare raport de țară a criticat România pentru lipsa de independență a justiției sau pentru influențarea politică a actului jurisdicțional. Consiliul Europei de asemenea avea pretenții în vederea operării unor modificări în domeniul protecției dreptului la proprietate, asigurării dreptului la un proces echitabil și în privința luării măsurii arestării preventive. România deși este țară membră din 1993, până în cursul anului 2003 nu a

______________________________

50În original: „As regards the economic criteria, Romania can be considered as a functioning market economy once the good progress made has continued decisively".

51 Constituția României , Art. 134, alin. 1.

52 Constituția României , Art. 35.

respectat prevederile art. 5 alin. 3 din CEDO potrivit cărora: „Orice persoană arestată sau reținută, … trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. …".

Până în iulie 2003 procurorul (care nu este independent și inamovibil, bucurându-se doar de stabilitate și fiind subordonat ierarhic) avea dreptul de a lua măsura arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, iar durata măsuri arestării preventive nu avea o limită maximă echitabilă în cursul urmăririi penale.

Potrivit legii fundamentale modificate: „Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor în termen rezonabil"53. Arestarea poate fi dispusă doar de judecător, numai în cursul procesului penal pentru o perioadă de 30 de zile, care poate fi prelungită cu câte cel mult 30 de zile în cursul urmăririi penale, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil și nu mai mult de 180 de zile. Aceste termene vor duce în mod inevitabil și la accelerarea fazei de urmărire penală în cauzele cu arestați.

În faza de cercetare judecătorească, judecătorul este obligat, ca în condițiile legii în mod periodic dar în maxim 60 de zile să verifice legalitatea și temeinicia măsurii arestării și să-l pună în libertate pe inculpat, dacă motivele de arestare au încetat și nu sunt noi motive de arestare care ar justifica menținerea măsurii privative de libertate54. Percheziția poate fi dispusă de asemenea doar de judecător și în afara infracțiunii flagrante, poate fi efectuată doar în timpul zilei55.

Noua prevedere potrivit căreia „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției"56, este menită a surmonta criticile privind intervenția politicului în justiție. În componența acestui Consiliu prima dată apar pe lângă 14 reprezentanți ai judecătorilor și procurorilor, 2 reprezentanți ai societății civile (fără drept de vot). Din cele 19 membrii ai Consiliului mai fac parte procurorul general, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și ministrul justiției, astfel numărul membrilor care sunt în legătură cu puterea executivă sau pot fi influențați politic este nesemnificativă. Fiecare judecător și procuror definitiv este numit de președintele țării la propunerea acestui Consiliu. Totodată acest Consiliu funcționează și ca instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților. Însă numai punerea în __________________________

53 Constituția României , Art. 21, alin. 3.

54 Constituția României , Art. 23.

55 Constituția României , Art. 27, alin. 3, 4.

56 Constituția României , Art. 132, alin. 1.

aplicare în mod eficient ale acestor prevederi va putea schimba părerea Comisiei Europene privind incapacitatea de acționare a justiției conform standardelor europene.

Tot de buna funcționare a justiției ține și prevederea potrivit căreia „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Răspunderea statului va fi stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcțiile cu rea credință sau gravă neglijență57. Potrivit propunerii de modificare inițială care a fost admisă de Curtea Constituțională în luna aprilie 2003, magistrații urmau să răspundă, numai în cazul exercitării cu rea credință a funcției lor. Dacă prevederile concrete privind răspunderea magistraților pentru erori judiciare cauzate din gravă neglijență nu vor fi suficient de amănunțite și restrictive, această răspundere va avea un caracter derizoriu lăsând magistrații la dispoziția judecătorilor care vor decide în ultimă instanță.

Nu în ultimul rând, trebuie remarcat faptul că respectarea principiului „nemo censetur ignorare legem" va avea un fundament mai realist prin noul articol 78, care prevede că: „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei".

După această încercare de trecere în revistă în mod schematic a rezultatelor revizuirii constituționale din perspectiva integrării euroatlantice a țării noastre, putem afirma că în pofida unor prevederi contestabile, interpretabile și a reformei limitate, s-au făcut progrese care înlesnesc avansarea României în cursul negocierilor pentru aderarea la Comunitățile Europene. Nu trebuie însă ignorat faptul că până la sfârșitul lunii octombrie 2003 au fost închise provizoriu doar 20 de capitole de negociere, fără a se ajunge la consens la capitole în curs de negociere, cum ar fi: libera circulație a persoanelor, politica de concurență, agricultura, politica regională, afaceri interne și justiție sau protecția mediului înconjurător (în total 11 capitole). Cu toate acestea sperăm că modificarea Constituției se va înscrie cu succes în procesul de reformă și va contribui în mod pozitiv la reușita acestuia, ca anul 2007 să devină întradevăr anul aderării României la Comunitățile Europene.

___________________________

57 Constituția României , Art. 52, alin. 3.

Capitolul III

Dezbaterea și reforma constituțională în România din 2003 până în prezent

3.1 Dezbaterile reformei constituționale din 2003 și Forumul Constituțional

Reintroducerea după anul 2000 a temelor privind reforma clasei politice și a instituțiilor fundamentale a părut să beneficieze de oportunitatea născută de reforma constituțională necesară pentru aderarea la UE.

De exemplu, în iunie 2002, 57% dintre români auziseră despre discuțiile privind modificarea Constituției, iar dintre cei care erau în cunoștință de cauză, 65% credeau că această modificare este necesară. Odată cu deschiderea negocierilor, necesitatea modificării Constituției a devenit o condiție sine qua non pentru aderarea la UE. Negocierile politice demarate în 2001 au fost destul de tensionate, mai ales în contextul în care reprezentanții forțelor naționaliste ocupau o pondere importantă în cele două camere ale Parlamentului. După aproape doi ani de negocieri și comunicări cu experții Comisiei pentru Democrație și Drept de la Veneția (negociator informal din partea UE), în decembrie 2002 a fost publicată în Monitorul Oficial o primă versiune a propunerii de modificare legislativă.

Dacă procesul de adoptare a Constituției Românei în 1990-1991 nu a beneficiat de suportul unei dezbateri publice sistematice, oportunitatea reformei constituționale din 2003 a oferit o conjunctură favorabilă pentru o amplă dezbatere publică. Cum însă alegerile parlamentare și prezidențiale din 2000 nu au avut drept fundal problemele reformei constituționale, consultarea societății românești a reprezentat o dublă provocare. Pe de o parte, a fost evaluată capacitatea clasei politice de a se deschide spre dialog cu societatea, pe de altă parte disponibilitatea și coerența societății civile de a participa la un proces de construcție instituțională riguroasă. Și în acest caz ,Asociația Pro Democrația a urmărit să contribuie la remodelarea instituțională și restructurarea vieții politice românești prin inițierea Forumul Constituțional. Formă de consultare inedită, Forumul Constituțional a funcționat ca un parteneriat între Camera Deputaților și societatea civilă. Programul flexibil a reușit să se coreleze cu dinamica activității Comisiei parlamentare pentru modificarea Constituției, aspect care a influențat ritmul sesiunilor și al întâlnirilor regionale58.

_______________________________

58 Olivier Duhamel, Les democraties, Paris, Seuil, 1994, pp 277-278.

Dezbaterile și răspunsurile obținute de la cetățeni au fost organizate pe 10 categorii:

1. Drepturile și obligațiile cetățeanului

2. Relațiile dintre cetățean și autorități – obligațiile Statului

3. Problema proprietății

4. Integrarea României în structurile Euro- Atlantice și problema suveranității

5. Relațiile dintre autoritățile publice – independența justiției

6. Autonomia locală – relațiile dintre autoritățile locale și cele centrale

7. Structura Parlamentului – atribuțiile celor două Camere

8. Principala funcție a Parlamentului: controlul parlamentar asupra guvernului

9. Avocatul poporului

10. Prerogativele prezidențiale și desemnarea președintelui.

Rezultatele și concluziile dezbaterilor din cadrul Forumului Constituțional au fost prezentate membrilor Comisiei, principalele concluzii reliefând gradul mare de nemulțumire cu privire la modul în care autoritățile statului funcționează și interacționează. Totuși, marea majoritate a propunerilor (aproximativ 80%) s-au referit doar la un aspect al distribuirii de atribuții la nivel instituțional, în acest sens fiind incomplete.

Această situație a fost provocată de faptul că orice modificare a competențelor sau a modalității de numire sau demitere a unei autoritățile publice implică și o modificare a reglementărilor constituționale ce privesc celelalte autorități publice. Punctual, cele mai importante propuneri au fost:

-forma de guvernământ

-preferințele opinenților au fost împărțite între susținerea actualei forme, considerată a fi „republica semi-prezidențială”, și alte forme de republică

-republică parlamentară și republica prezidențială și chiar monarhia constituțională.

-renunțarea la sistemul parlamentar bicameral sau menținerea sistemului parlamentar bicameral cu departajarea atribuțiilor celor două Camere;

-consacrarea expresă a principiului separației puterilor în stat și delimitarea mai corectă a atribuțiilor Guvernului față de cele ale Parlamentului (existând propuneri în favoarea eliminării răspunderii Guvernului în fața Parlamentului și alegerea Primului Ministru direct de către electorat);

-garantarea constituțională explicită a dreptului la proprietate;

În final, chiar dacă numai o parte dintre recomandările reieșite din cadrul proiectului Forumul Constituțional au fost incluse în modificările constituționale, se poate considera că modificările determinate de consultarea cu societatea civilă reprezintă o adevărată victorie a democrației. Astfel, restrângerea imunității parlamentare, clarificările atribuțiilor celor doua Camere ale Parlamentului, modificările privind

regimul Ordonanțelor de Urgență, garantarea proprietății private, modificările în privința principiilor de funcționare ale administrației publice locale sunt modificări care au venit din partea societății civile.

3.2 Prezentarea modificărilor survenite din 2003 până în prezent

3.3.1 Modificări necesare integrării în NATO și UE

(1) S-a impus o limitare a suveranității naționale27, prin recunoașterea dreptului instituțiilor Uniunii Europene de a adopta acte normative obligatorii pentru statele membre. Parlamentul României nu mai este astfel unica autoritate legiuitoare. Instituirea supremației dreptului comunitar în raport cu dreptul intern, a presupus modificarea art. 11 din legea fundamentală, în sensul recunoașterii unei poziții supraordonate a dreptului internațional față de legile interne.

„(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

(2) A fost eliminată restricția aplicată cetățenilor români cu dublă naționalitate de a deține funcții publice în România: „Art.16, alin.(3). Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.”

(3) S-a introdus dreptul cetățenilor țărilor membre ale UE de a vota și a candida la alegerile locale precum și de a deține terenuri în proprietate: „Art.16, alin.(4). În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.” La art.44, alin.(2) se prevede: „[…] Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.”

(4) Au fost introduse alegerile pentru Parlamentul European: „Art. 38. În condițiile aderării României la

Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European.”

Cetățenia europeană este o inovație conceptuală a Tratatului de la Maastricht. Instituind în articolul 2 (fost B) obiectivul de a „consolida protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin introducerea unei cetățenii a Uniunii”, Tratatul Uniunii Europene acordă o importanță specială acestui domeniu. Astfel, cum se stipulează în Tratatul de la Maastricht, orice cetățean al unui stat membru este cetățean al Uniunii. În comparație cu cetățenia unui stat, cetățenia europeană este caracterizată prin drepturi și îndatoriri, precum și implicarea în viața politică. Ea este concepută pentru a consolida legăturile între cetățeni și Europa prin promovarea dezvoltării unei opinii publice europene și a unei identități politice europene.

3.3.2 Modificări referitoare la puterea politică

(1) După revizuirea din 2003, Constituția menționează explicit principiul separației puterilor în stat: “Art.1, alin. (4). Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”

(2) Prin stabilirea domeniilor în care fiecare dintre cele două Camere este Cameră decizională în procesul de legiferare (și hotărăște forma finală în care este adoptată legea) s-a eliminat procedura de mediere din procesul legislativ. În acord cu acest lucru, s-a mai introdus prevederea conform căreia „prima Cameră sesizată se pronunță în termen de 45 de zile”, pentru coduri și alte legi de complexitate deosebită termenul fiind de 60 de zile, iar în cazul depășirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate” (art.75, alin.(2));

(3) Prevederile legate de imunitatea parlamentarilor au fost modificate, în sensul că, „deputații și senatorii pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniil politice exprimate în exercitarea mandatului” (art.72, alin.(2)). Chiar dacă este menționată posibilitatea inițierii trimiterii în judecată, Constituția limitează posibilitatea de anchetă a organelor penale în sensul că membrii Parlamentului „…nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea și trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

(4) Puterea Curții Constituționale a crescut în procesul de legiferare prin eliminarea posibilității ca Parlamentul să poată trece peste o decizie de neconstituționalitate a Curții Constituționale, prin votarea legii respective cu o majoritate de două treimi din numărul total al senatorilor și deputaților: Art.147, alin.(2). „în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.”

Alte modificări

(1) Sunt recunoscuți partenerii sociali, organizațiile patronale și asociațiile profesionale: „Art.9. Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.”;

(2) Statutul proprietății se schimbă din ocrotită în garantată de către Stat: „Art.44, alin.(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”;

(3) Serviciul militar nu mai este obligatoriu;

(4) S-a redus numărul minim necesar de cetățeni care pot iniția o propunere legislativă, de la 250.000, la 100.000, precum și numărul minim necesar de semnături care trebuie strânse în favoarea propunerii dintrun

județ, de la 10.000 la 5.000;

(4) Consiliului Economic și Social s-a menținut drept „…organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înființare, organizare și funcționare (art.141).

Aderarea la UE a implicat adoptarea acestui model și înlocuirea modelului național, prin urmare, costurile de adoptare / pentru a asigura compatibilitatea / convergența în această privință. Cele mai multe dintre costuri decurg din diferențele dintre structurile instituționale, prioritățile și conținutul politicilor economice în România, pe de o parte, și elemente definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. De asemenea, din perspectiva sectorială, cea mai mare parte a costurilor apar din cauza nivelului scăzut de dezvoltare a unor sectoare comparativ cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquis-ului comunitar să afecteze grav prețul competitivității sectoarelor în cauză și creșterea costurilor de aliniere și dispariție anumitor companii sau industrii care pot sprijini financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

Aderarea România la UE pe 1 ianuarie 2007 , constituie o piatră de hotar în istoria națiunii. Este un timp pentru care întreaga societate românească a fost mobilizat pentru mai mult de un deceniu.

O strategie post-2007 este, de asemenea, necesară pentru a identifica rolul și poziția României într-o Uniune care se află la răscruce de drumuri și care trebuie să identifice și să exploateze oportunitățile care se deschid în România.

Dezvoltarea strategiei post-aderare este o abordare de auto-definire, care va arăta ambilor parteneri europeni și cetățenilor din România profilul, așteptările și valoarea adăugată a țării noastre în cadrul UE, dar la fel de bine ca integrarea obiectivelor. Îndeplinirea obligațiilor în cadrul Uniunii Europene, promovarea intereselor naționale și identificarea priorităților actuale sunt esențiale în vederea imaginii România ca un partener de încredere și activ în UE.

Condițiile impuse de UE reprezintă în esență, un aranjament instituțional, de regulă, un standard de comportament care permite legătura între beneficiile apartenenței la o grupare economică regională, cum ar fi UE, în conformitate cu cerințele și principiile impuse de calitatea de membru.

Cerințele europene induc modificări instituționale în contextul politicilor economice ale statelor membre, în măsura în care între norme există dezacorduri privind adoptarea și conținutul politicilor naționale, la nivel național și de cel european. (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002).

Aceste ajustări presupun costuri pentru țările candidate și beneficiile care decurg din calitatea de membru al UE pot fi evidențiate și maximizate în măsura în care există un grad ridicat de compatibilitate / convergență între politică și cadrul instituțional pentru adoptarea acestor politici la nivel național, pe de de o parte, și a politicilor europene modele instituționale și de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.

Cerințele europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga de aderare reprezintă un factor important în asigurarea convergenței. Condiționalitatea integrării europene și implicațiile lor în ceea ce privește analiza cost-beneficiu, nu ar trebui să fie numai după achiziționarea lor prin aderarea la Uniunea Europeană din România, dar și înainte de aderare. O astfel de abordare este justificată deoarece analiza perioadei de tranziție din România, precum și studiile privind alte țări candidate indică faptul că politicile economice, redefinirea obiectivelor instituționale și strategice ale tuturor guvernelor au avut ca obiectiv unic determinant acela de membru al UE, care, în plan concret implică eforturi pentru a se conforma criteriilor de referință europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga.

În acest context, este clar că aderarea România la Uniunea Europeană a implicat o gamă largă de transformări economice și politice

Din punct de vedere politic se observă următoarele:Modificarea Constituției și statutul constituțional al Parlamentului Național;-Reprezentarea și participarea comunității la luarea deciziilor, Prevalența dreptului comunitar asupra celui național, Aplicabilitatea directă a legislației europene;

În ceea ce privește costurile direct legate de aderarea la UE, România susține că sunt, de fapt, costuri de modernizare ale României, care ar fi fost realizate oricum, chiar și fără sprijin comunitar, în cazul în care nu ne-am fi integrat.

Costurile de adoptare a normelor și politicile UE

Sunt incluse în această categorie: costul de creare sau modificare a cadrului instituțional pentru punerea în aplicare a acestora, costurile de instruire a resurselor umane ale acestor structuri, costurile de asumare a obiectivelor de politică economică comunitară (care, în funcție de caracteristicile de teren și / sau de timp, acestea pot implica costuri ridicate pentru perioade scurte de timp, evident, în zonele în care prioritățile pe termen scurt ale celor doi parteneri, România și UE, au fost diferite), etc cele mai multe dintre aceste costuri s-au axat pe perioada premergătoare aderării efective.

Implicațiile adoptării aquis-ului comunitar asupra prevederilor constituționale românești

Calitatea de membru al UE conduce la un proces de adaptări constituționale care este specific nu doar României, ci si tuturor țărilor angajate în acest proces. În această privință, Tratatul de la Maastricht a fost un moment important în „confruntarea„ dintre dreptul constituțional (național) și construcția europerană. În mai multe țări, aceasta a dus la modificări ale constituțiilor, legate, între altele, de suveranitate și drepturile politice (precum Belgia, Franța, Germania, Spania).

Unele din statele candidate, în prezent membre ale UE, au operat deja modificări constituționale sau au proiecte în acest sens. Cehia a adoptat legea constituțională nr.395 din 18 octombrie 2001, care modifică o serie de dispoziții din Constituția adoptată în 1993 (rangul de prioritate pentru tratatele internaționale, transferul de puteri către organizațiile internaționale, noi relații între Guvern și Parlament, permițând participarea efectivă la Comunități). În România, un grup de lucru desemnat pentru a studia compatibilitatea prevederilor constituționale cu aquis-ul comunitar a fost înființat prin H.G.1367 din decembrie 2000.

Raportul Anual al Constituției Europene din 2001 oferă câteva indicații ce trebuie luate în considerare. O reformă structurală fundamentală a administrației publice a trebuit să constituie una din prioritățile cele mai urgente ale Guvernului. Reforme adiționale sunt în continuare necesare și ar trebui să includă măsuri suplimentare de garantare a independenței justiției, în special față de executive. Încorporarea efectivă a legislației comunitare în legislația națională și corectă aplicare a acesteia prin intermediul unor structuri administrative și judiciare adecvate reprezintă o precondiție esențială pentru crearea încrederii reciproce indispensabile viitoarei calității de membru. România trebuie în continuare să adopte sau să amendeze legislația existentă în mai multe domenii importante ( de exemplu, statutul străinilor, frontiera de stat ). În termenii generali, capacitatea administrației publică de a aplica și gestiona aquis-ul este foarte limitată și reprezintă o constrângere majoră în cadrul pregătirilor pentru aderare. Nici una din prioritățile Parteneriatului de Aderare nu a fost încă îndeplinit complet ( de exemplu, justiției și afacerilor interne, piața internă, consolidarea capacității administrative și judiciare). Ar trebui să se asigure că la momentul aderării să nu fie prevederi în legislația României care să contrazică reglementări comunitare în special în privința cerințelor de cetățenie, reședință ori limbă. Evoluții recente au dus la întărirea legilor române care discriminează pe cetățenii UE în privința dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii.

Implicațiile aderării asupra Constituției și textelor strâns legate de acesta-301

Problematica abordată are, în principal, în vedere următoarele:

prevederile referitoare la suveranitate

prevederile referitoare la integrarea dreptului comunitar în dreptul național,

prevederile relative la cetățenia europeană

în fine, prevederile referitoare la accesul la funcții publice pentru cetățenii din statele membre ale Uniunii Europene.

3.3 Aspecte particulare privind competențele strâns legate în exercițiul suveranității

Introducerea unei clauze generale de autorizare nu elimină toate dificultățile. Ar fi, așadar, în continuare necesar să fie modificate ori eliminate anumite dispoziții particulare care sunt în contradicție cu aquis-ul comunitar. Aceasta pare a fi situația în ceeea ce privește moneda națională, extrădarea propriilor cetățeni, libera circulație a persoanelor ori statutul forțelor armate.

Uniunea Economică și Monetară ridică, de asemenea, câteva probleme la nivel constituțional. Aceasta a fost situația, de altfel, pentru mai multe state membre. Moneda este o problemă intim legată de conceptul de stat și o parte esențială a suveranității acestuia. Țările candidate nu vor deveni, după toate probabilitățile, parte la sistemul EURO chiar din momentul aderării lor, ci la o dată ulterioară. Totuși, statele candidate vor deveni la momentul aderării parte la Uniunea Economică și Monetară. În Constituția României există o mențiune expresă a leului ca monedă națională, cu subdiviziunea sa banul: articolul 136 (22) prevede: „ Moneda națională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul”. Modificarea Constituției sub acest aspect este necesară. Mai mult, se poate observa faptul că o asemenea preveredere este cu totul neobișnuită în Constituții ( în cadrul Uniunii sau în afara ei).

După 1989 însă, aceste aspirații nu se traduc în mod automat în capacitatea de se schimba și în conformitate cu standardele europene. Uniunea Europeană, este un organism în continuă evoluție atât verticală cât și orizontală, dezideratul și rațiunea existenței acestei entități fiind de a găsi soluțiile cele mai potrivite prin intermediul cărora să fie îndeplinite principalele obiective „ pacea, prosperitatea, libertatea pentru cei 498 de milioane de cetățeni ai săi – într-o lume mai dreaptă și mai sigură”59 Democrația rămâne deocamdată principalul regim politic care garantează într-o mai mare sau mai mică masură îndeplinirea acestor obiective, „ dat fiind faptul că o democrație perfect participativă e imposibil de realizat, o democrație mai puțin bună decât cea ideală este mai bună decât cea mai bună nondemocrație”60

Condițiile impuse de UE reprezintă în esență, un aranjament instituțional, de regulă, un standard de comportament care permite legătura între beneficiile apartenenței la o grupare economică regională, cum ar fi UE, în conformitate cu cerințele și principiile impuse de calitatea de membru.

O altă problemă privește extrădarea propriilor cetățeni, expres prohibită de art 19 (1) din Constituție. Art.19 (1) din Constituția României prevede că: ” Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”. Această interdicție vine în contradicție cu evoluția aquis-ului

comunitar: Convenția privin extrădarea simplificată între statele membre (semnată pe 10 martie 1995) și propunerea de decizie-cadru instituind mandatul de arestare europeană ( adoptată la 6 decembrie 2001 și aplicată începând cu 2005. Convenția privind extrădarea simplificată între statele membre ale Uniunii Europene și spațiul de libertate, securitate și justiție creat prin Tratatul de la Amsterdam fac posibilă extrădrea propriilor cetățeni. Aceasta nu poate fi supusă nici unei discriminări în raport cu extrădarea oricărui alt cetățean UE ce se află pe teritoriul unui stat membru. În această privință, textul art 19 trebuie completat.

_____________________________________________________

59Diana, Dragomirescu, Seducția Imperfecțiunii. Despre deficit democratic în Uniunea Europeană, Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2008, p. 292.

60Robert, Dahl, Democrația și criticii săi, Editura Institutul European, Iași, 2000, p. 334

Propunerea de decizie-cadru prevede posibilitatea ca oricare judecător al unui stat membru să emită un mandat de arestare al cărui efect să fie recunoscute de către autorităție tuturor statelor membre. Conform memorandumului Explicativ al deciziei-cadru mecanismul n amadatului de arestare european are următoarele caracteristici:

Scopul mandatului de arestare european este transferul forțat al unei persoane dintr-un stat membru într-altul, este un sistem orizontal care înlocuiește sub toate aspectele, mecanismul este bazaat pe recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești, procedura de executare a mandatului de arestare european este în principal judiciară, faza politică inerentă extrădării este abolită, mandatul de arestare european va lua în calcul pricipiul cetățeniei Uniunii. Excepția făcută în profitul propriilor cetățeni nu-și va mai găsi aplicare. Criteriul principal nu este naționalitatea, ci domiciliul presoanei.

Un alt subiect în constituie reglemetările constituționale existente în privința misiunii forțelor armate. Nu este necesar să se propună o modificare a art 117 (1), dar este necesar să se arate că aceasta trebuie interpreta în lumina obligațiilor României derivând din Politica Europeană de Securitate Comună ori subscrise în cadrul Uniunii Europei Occidentale.