Evolutia Constitutionala a Legii Fundamentale de la Statutul Dezvoltator al Lui Cuza Pana la Constitutia din 1991

Evoluția constituțională a legii fundamentale de la statutul dezvoltator al lui cuza până la constituția din 1991

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………..5

CAPITOLUL I.

NOȚIUNE, APARIȚIE ȘI TIPURI DE CONSTITUȚII…………………………………………….8

Conceptul de constituție…………………………………………………………………………………….8

Apariția Constituției…………………………………………………………………………………………13

Adoptarea Constituției……………………………………………………………………………………..15

Inițiativa adopării Constituției……………………………………………………………….15

Moduri de adoptare a Constituției…………………………………………………………..15

Situațiile în care se adoptă o constituție………………………………………………….16

Tipuri de constituții…………………………………………………………………………………………16

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI DE LA STATTUTUL LUI CUZA LA CONSTITUȚIA DIN 1991…………………………………………………………………………………19

Istoria constituțională a României…………………………………………………………………….19

Acte constituționale până la 1864……………………………………………………………………..19

Constituțiile României…………………………………………………………………………………….20

Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris………………………………………….20

Prerogativele Domnului…………………………………………………..22

Corpul Legislativ……………………………………………………………22

Procesul legislativ…………………………………………………………..23

Constituția din 1866……………………………………………………………………………..23

Constituția din 1923…………………………………………………………………………….25

Constituția din 1938……………………………………………………………………………..30

Constituțiile Comuniste…………………………………………………………………………36

Constituția din 1948………………………………………………………..38

Constituția din 1952………………………………………………………..40

Constituția din 1965………………………………………………………..43

Constituția din 1991……………………………………………………………………………..46

CAPITOLUL III.

REVIZUIREA, SUSPENDAREA ȘI ABROGAREA CONSTITUȚIEI. SUPREMAȚIA LEGII FUNDAMENTALE……………………………………………………………………………………..54

Revizuirea Constituției…………………………………………………………………………54

Suspendarea și abrogarea Constituției…………………………………………………………….57

Supremația Constituției……………………………………………………………………………….58

Concluzii……………………………………………………………………………………..60

Bibliografie…………………………………………………………………………………..63

INTRODUCERE

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept printre care: dreptul constituțional, dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul civil, etc. Ramura principală a dreptului românesc este reprezentată de dreptul constituțional care ocrotește și consacră prin intermediul normelor sale cele mai importante valori economice, politice și sociale.

Dreptul constituțional este factorul structurant al întregului sistem de drept care guvernează și orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului, imprimând un anume conținut și o anumită direcție. Aceasta este urmarea faptului că dreptul constituțional izvorăște din actul juridic și politic fundamental al țării – Constituția, care într-un stat democratic exprimă cel mai fidel și concis voința poporului suveran. Toate normele cuprinse în Constituție abrogă, instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte ramuri de drept. Dreptul constituțional conține totalitatea normelor juridice (prevăzute de Constituție) după care se organizează și se guvernează un stat, precum și reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Dreptul constituțional este ramura dreptului public formată din normele juridice care consfințesc principiile fundamentale, esențiale ale regimului social-politic al unei țări, reglementează relațiile sociale fundamentale care se stabilesc în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii, definesc și garantează drepturile și libertațile fundamentale ale cetățenilor pentru a-i proteja împotriva tendințelor de abuz ale puterii. Aceste norme sunt esențiale pentru societate, în ele se regăsesc principiile dreptului și constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Deci, obiectul dreptului constituțional îl constituie relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii, exercitării și predării puterii statale ca expresie a puterii poporului care, evident, include recunoașterea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Prin normele constituționale se instituie ordinea constituțională care vizează structura statului, relațiile dintre organele statului, autoritățile publice, dintre acestea și oamenii obișnuiți, partidele politice, alte organizații, forma de guvernământ și orice altă relație fundamentală pentru stat și drept în general.

Din ordinea constituțională izvorăște ordinea de drept, în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită prin totalitatea normelor juridice emise în baza și conform Constituției. Ordinea constituțională este ordinea stabilită de Constituție, pe când ordinea de drept este ordinea stabilită de toate celelalte legi emise în baza și conform Constituției. Sfera ordinii de drept este mult mai mare decât sfera ordinii constituționale.

Analizand condițiile istorice în care au aparut primele constituții scrise, precum și din conținutul acestor constituții, observăm că marii gânditori ai sec. al XVIII – lea au conștientizat realitatea că, puterea, pentru a fi acceptată de societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale care să corespundă și sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la o categorie importantă de norme juridice, normele-principii, care au fost incluse în Declarații de drepturi sau în Constituții, ca fundament pentru întregul sistem statal. Aceste principii fundamentale trebuiau însa aplicate, garantate și promovate prin intermediul puterii organizate statal. Aceasta putere trebuia să fie eficace pentru a-și putea realiza misiunea, dar în același timp trebuia să respecte și să perpetueze sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea puterii statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea, menținerea și exercițiul statal al puterii. Întrucât aceasta categorie de norme are cel puțin aceeași importanță pentru funcționarea întregului sistem social ca și normele-principii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea, menținerea și exercițiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituții.

Experiența îndelungată a demonstrat că orice putere are tendința să abuzeze, astfel încât a aparut necesitatea protecției individului împotriva abuzului de putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii și garantării drepturilor și libertaților fundamentale ale cetățenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest deziderat se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituție.

În dreptul constituțional, calitatea de izvor de drept este recunoscută Constituției, scrise sau cutumiare, legii, ca act juridic al Parlamentului și tratatelor internaționale.

Pentru a determina rolul și locul ramurii dreptului constituțional în sistemul dreptului, trebuie să ținem cont de două aspecte: importanța relațiilor sociale reglementate prin dreptul constituțional și valoarea formelor juridice, prin care voința deținătorilor puterii devine drept. Normele de drept constituțional reglementează cele mai importante relații sociale, care apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii de stat. Astfel de relații prezintă cea mai mare importanță pentru popor. De aceea, aceste relații sociale sunt reglementate de Constituție, care se situează în fruntea sistemului de drept. Din normele Constituției se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează domeniile lor de activitate.

Astfel, în cuprinsul lucrării vom analiza pe larg constituția ca lege fundamentală pornind de la apariția acesteia și continuând cu evoluția sa în România începand cu prima constituție recunoscută, respectiv Statutul lui Cuza din anul 1864 și analizând evoluția și modificarile acestei legi fundamentale până în anul 1991.

Astfel, în primul capitol intitulat „Noțiune, apariție și tipuri de constituții” am prezentat definiția legii fundamentale din punctul de vedere al mai multor scriitori, precum și momentele apariției sale în diferite state ale lumii. Am prezentat Constituția în cele două sensuri ale sale, materială și formală, conținutul normativ al acesteia și am făcut o scurtă analiză a modurilor de adoptare ale acesteia.

În capitolul al II-lea, „Evoluția Constituțională a României de la Statutul lui Cuza până la Constituția din 1991”, am studiat istoria constituțională a României începând cu actul considerat a fi prima lege fundamentală a țării, respectiv Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris din anul 1864 și încheind cu Constituția adoptată după Revoluția din decembrie 1989. Am efectuat o amplă analiză a celor opt legi fundamentale românești adoptate în decursul istoriei și am prezentat pentru fiecare în parte elementele care le-au individualizat.

În cuprinsul celui de-al III-lea capitol, denumit „Revizuirea, suspendarea și abrogarea Constituției. Supremația legii fundamentale” am prezentat modul în care se poate realiza revizuirea legii fundamentale, cine are inițiativa revizuirii, dar și când poate fi suspendată sau abrogată o constituție.

Constituția, ca lege fundamentală, reprezintă stadiul de dezvoltare politică, economică și socială a unui stat. Aceasta are rolul de a stabili forma de guvernământ, organizarea statală, precum și drepturile și libertățile cetățenești. Având în vedere aceste aspecte, efectuarea unei analize asupra modului în care au evoluat Constituțiile, oferă o imagine de ansamblu a evoluției societății.

Analizând istoria Constituțiilor adoptate în România putem scoate în evidență evoluția constituțională românească în funcție de factorii de putere care au dominat scena politică la un moment dat și care au reflectat raportul de interese și forțe din societatea românească încă de la apariția primei constituții.

Lucrarea de față și-a propus, prin analizarea Constituțiilor României din perioada 1864-1991 să prezinte evoluția constituțională sub toate aspectela sale pe tot parcursul său spre apariția și consolidarea structurilor democratice ale societății românești.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA, APARIȚIA ȘI TIPURI DE CONSTITUȚII

CONCEPTUL DE CONSTITUȚIE

Termenul „constituție” derivă din cuvântul latinesc „constitutio” care înseamnă „așezare cu temei” sau „starea de lucru”. Expresia a fost folosită pentru prima dată în Imperiul Roman, aceasta definind legile date de împărat, cu toate că acestea nu se refereau la funcționarea sau organizarea statului, dar aveau o forță juridică superioară față de celelalte acte adoptate de celelalte autorități publice ale imperiului.

Noțiunea de constituție este folosită de asemenea și în terminologia ecleziastică pentru a desemna reguli monahale. În unele state, termenul era folosit pentru a defini unele acte politice sau juridice, de simple legi sau statute.

Începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu pregătirea revoluției burgheze, termenul „constituție” a fost folosit pentru a defini legea fundamentală a unui stat ce cuprindea, pe lângă normele de bază ale statului burghez, și o serie de drepturi și libertăți fundamentale. Termenul „constituție” a fost folosit pentru prima dată în anul 1787, în America, desemnând o lege fundamentală, ulterior fiind folosit și în Franța, în anul 1791.

Adoptarea Constituției a devenit un eveniment important, cu o importanță deosebită pentru societatea umană, marcând victorii și împliniri de aspirații și sentimente sociale morale, fiind concepută nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea pe care o creează sau o modelează și pentru care adoptarea sa dobandește semnificația unei revoluții.

Ca lege fundamentală a statului, constituția reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituțional. În afară de acest rol, ea se află la baza unui întreg curent de gândire ce a apărut în perioada iluministă și a continuat și după cel de-al doilea război mondial, cu relevanță pentru domeniul juridic, politic și filozofic. Astfel, constituționalismul și-a propus inițial să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului cutuma, ce oferea întreaga libertate de acțiune deținătorilor puterii în stat, cu izvoare scrise ce aveau ca rol principal limitarea puterii suveranului și încadrarea sa în limite stabilite de norme juridice cunoscute și cu forță juridică supremă în stat. Încă de la apariția sa, Constituția a fost analizată prin opoziție cu absolutismul, fiind considerată o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. După îndeplinirea acestui scop, constituționalismul a continuat să aibă un rol important pe scena istorică, propunându-și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Constituția reprezintă un act juridic și politic fundamental al unei țări. Prin intermediul Constituției se reglememntează relațiile referitoare la forma de guvernământ, structurile și atribuțiile puterilor în stat și se formulează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Cu toate că a apărut mult mai târziu decât legea, constituția exprimă evoluția sistemului legislativ, fiind creația unei epoci în care s-a impus ca însăși legea să fie subordonată unor principii fundamentale. Această lege fundamentală a fost creată pentru a exprima o ideologie juridică și politică nouă ce a fost determinată de transformările economice și sociale ale secolului al XVIII-lea.

Constituția a cunoscut și cunoaște în continuare o dinamică proprie, dar și influențe puternice ale intereselor economice și sociale ale celor care sub diferite denumiri – guvernanți, clase politice, clase dominante – instituie reguli constituționale. Astfel, conceptului de constituție i se aduc permanent adăugiri care alături de elementele sale tradiționale, pun în evidență realități și perspective, ideologii și tendințe.

În concepția lui George Burdeanu, Constituția apare ca o reglementare a regulilor privitoare la modul de desemnare, organizare și funcționare a puterii politice. Paul Negulescu definește constituția ca fiind „legea legilor care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului și la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului, adică între puterea legislativă, judecătorească și executivă”. Dar, conform aceluiași autor, „constituția mai cuprinde și ceea ce Declarația Drepturilor Omului de la 1789 și constituțiile următoare din Franța revoluționară au stabilit ca drepturi ale omului, mai târziu, anumite drepturi publice, drepturi de asociațiune, libertatea individuală, libertatea presei, etc.”

Ion Deleanu definește constituția ca fiind „actul juridic normativ suprem cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituționalizarea și exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice”.

Susținând că definiția constituției „trebuie să cuprindă și conținutul și forma pentru că numai privite împreună, într-o unitate juridică acestea formează constituția”, Ioan Moraru delimitează constituția ca ”legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice investite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice a poporului.”

Din analiza definițiilor prezentate mai sus, se poate observa că elemental comun este puterea, ce caracterizează și exprimă importanța normelor juridice care îl consacră, stabilind totodată desfășurarea relațiilor sociale. Elementele componente, atât de conținut cât și de formă, ce rezultă din aceste definiții ale constituției sunt: caracterul de lege, lege fundamentală și forța juridică. Celelalte trăsături precum forma scrisă, forma sistematizată, solemnitatea adoptării sau stabilitatea nu figurează constant în definițiile privitoare la constituție. Astfel, caracterul de lege se impune constant deoarece constituția reglementeză relațiile sociale prin norme juridice care exprimă voința poporului. Deoarece reglementează relațiile sociale esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii, Constituția este legea fundamentală, trasatură ce este indispensabilă în stabilirea conceptului de constituție. Se admite că în fond, întregul drept reglementează relațiile sociale care privesc exercitarea puterii în stat. Dreptul constituțional, spre deosebire de întregul drept, reglementeaza relațiile sociale fundamentale privind exercitarea puterii statale. Fiind principalul izvor al dreptului constituțional, Constituția reglementează relații sociale fundamentale, indispensabile instaurarii și exercitării puterii. Forța juridică supremă a Constituției face din aceasta principalul izvor al sistemului de drept determinând conformitatea normelor juridice cu principiile și dispozițiile constituționale. Prin acesta forță juridică, Constituția este situată pe treapata ierarhică cea mai înaltă în ierarhia izvoarelor dreptului.

Deși mai există state care nu au o constituție scrisă (Anglia, Israel, Noua Zeelandă), forma scrisă a fost preferată constituției cutumiare, formă ce s-a impus încă din secolul al XVIII-lea.

Forma sistematizată este necesară pentru asigurarea unei reglementări adecvate nu numai din punct de vedere didactic ci și pentru aprecierea conținutului legii fundamentale, a rigurozității ei.

Stabilitatea constituției afirmă durabilitatea legii fundamentale, valabilitatea acesteia în funcție de schimbările intervenite în societate. În funcție de stabilitatea legii fundamentale, doctrina constituțională cunoaște 2 curente:

Curentul flexibilității conform căruia legea fundamentală poate fi modificată, ca și în cazul legilor, conform procedurilor legislative obișnuite.

Curentul rigidității conform căruia legile fundamentale sunt susceptibile de modificare numai printr-o procedură complexă, diferită de cea pentru modificarea legilor ordinare sau organice.

Solemnitatea adoptării legii fundamentale constă în valoarea acesteia pentru orice regim democratic, deoarece aceasta constituie atât o retrospectivă a societății cât și o sinteză a evoluției sociale, demonstrând nivelul de dezvoltare a democrației din statul respectiv.

Sintetizând diversele păreri cu privire la conceptual de constituție, observăm că domină două sensuri: material și formal.

Privită în sens material, Constituția conține reguli privitoare la constituirea, funcționarea raporturilor care apar între autoritățile statale, dar și între acestea și cetățeni.

În sens formal, Constituția desemnează un ansamblu de reguli de drept, elaborate în scris și sistematizate într-o formă diferită de un organ de stat constituit în acest scop și urmând o procedură specifică.

Pentru a defini în mod complet Constituția, cele două criterii, material și formal, trebuie cumulate, deoarece numai împreună evidențiază importanța legii fundamentale.

Astfel, putem defini constituția ca fiind legea fundamentală a statului ce cuprinde un ansamblu sistematizat de norme juridice cu forță supremă, adoptată conform unei proceduri specifice și care asigură desfășurarea relațiilor esențiale pentru instaurarea și exercitarea puterii.

În stabilirea conținutului normativ al constituției trebuie reținută și o altă opinie, conform căreia conținutul acesteia ar avea 3 elemente și anume:

a) reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparține puterea și cum anume se desemnează guvernanții);

b) reguli exterioare organizării puterii (reguli cărora li se va acorda o anumită stabilitate, precum cele referitoare la statutul persoanei, al bunurilor,  dispoziții de ordin economic, social);

c) declarațiile de drepturi.

Stabilirea conținutului normativ al legii fundamentale a fost determinat atât prin definirea acesteia, care s-a realizat prin inventarierea elementelor de conținut, dar și prin stabilirea deosebirilor dintre constituție și lege. Așa cum am aratat deja, definirea constituției prin enumerarea elementelor de conținut are o anumită utilitate, dar prezintă și dezavantaje din punct de vedere științific. În ceea ce priveste metoda deosebirilor dintre constituție și legea ordinară, nici aceasta nu este considerată suficientă deoarece nu pune în valoare și asemănările ce există între cele două. Observăm faptul că in literatura juridică, cu toate nuanțările semnalate, s-a reușit stabilirea conținutului normativ al constituției.

Ideea fundamentală este aceea că dintre  toate relațiile sociale sunt unele a căror reglementare apare ca esențială în asigurarea, menținerea și consolidarea puterii statale, activitatea organelor statului, activitatea altor organisme, ca și a cetățenilor, deci activitatea întregii societăți trebuind să se desfășoare în conformitate cu normele care reglementează  asemenea relații fundamentale, norme care alcătuiesc Constituția.

Trebuie a fi reținute câteva aspecte principale și anume, mai întai, că stabilirea conținutului normativ al Constituției se face în funcție de conținutul și valoarea relațiilor sociale reglementate. La definiția constituției am precizat că aceasta reglementează relațiile sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii. Deci constituția cuprinde normele juridice care consfințesc cuceririle poporului. Apoi, stabilirea conținutului normativ al constituției  se face prin consolidarea practicii și tradițiilor statelor în acest domeniu, și a elementelor inovatoare ce au aparut și pot apărea.

Un pas important  în dezvoltarea  Constituției s-a realizat odată  cu elaborarea constituțiilor dupa cel de-al doilea  război mondial, a constituțiilor care au  pus în valoare marile documente internaționale privitoare  la drepturile omului, a constituțiilor statelor  noi ce au apărut pe harta lumii ca urmare  a marilor mutații produse în viața internațională.  În dezvoltarea Constituției contemporane au fost aduse elemente noi în ceea ce privește conținutul și s-au impus trăsături noi. În prezent, constituțiile cuprind nu numai reglementări  privitoare la sistemul organelor statului sau la drepturile și libertățile cetățenești, ci și reglementări privitoare la fundamentele ideologice ale societății, la ideologia ce stă la baza societății, la locul și rolul partidelor în sistemul organizării politice.

De asemenea, constituțiile actuale stabilesc rolul și locul familiei, locul individului în societate, stabilesc regulile de desfășurare a vieții economice, funcțiile și rolul proprietății etc.

În stabilirea conținutului normativ al Constituției trebuie să se țină seama de faptul că în cuprinsul acesteia sunt sistematizate cele mai înalte cerințe politice, statale, economice, sociale și juridice, în statutul lor actual cât și în perspectivele lor viitoare.

Făcând precizarea că enumerarea unor elemente  de conținut al Constituției nu este limitativă, că lipsa unui asemenea element din constituția  unui stat nu poate duce la negarea caracterului de constituție al acesteia, vom observa că în conținutul constituției intră normele privitoare la: esența, tipul și forma statului, deținătorul puterii, fundamentele politice, fundamentele economice și sociale ale puterii, ideologice și religioase  ale întregii organizări a societății date, sistemul organelor statului, locul și rolul partidelor politice, statutul juridic al persoanei (drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor), tehnica constituțională.

Remarcăm faptul că în conținutul normativ al Constituției sunt cuprinse norme care reglementează, de principiu, toate domeniile vieții economico-sociale, politice și juridice ale societății date, organizate în stat. Reglementarea detaliată a acestor domenii revine apoi – pe baza principiilor stabilite de Constituție- legilor. Acestea reglementează relațiile sociale numai din anumite domenii de activitate, mai largi sau mai restrânse, în funcție de caracterul legii respective și de necesitățile de reglementare.

 Conținutul normativ al Constituției este exprimatîn structura tehnico – juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Numărul articolelor unei constituții este diferit de la constituție la constituție. Astfel: Constituția SUA are 7 articole și 26 de amendamente, Constituția Chinei are 138 de articole; Constituția Portugaliei are, cu modificări, 298 de articole; Constituția Indiei are 395 plus câteva anexe; Constituția  actuală a României  are 152 de articole.

APARIȚIA CONSTITUȚIEI

Doctrina juridică nu este unitară în ceea ce privește momentul apariției Constituției deoarece nu se iau în considerare constituția cutumiară și constituția mixtă, ci numai cea scrisă, dar și pentru faptul că fenomenul constituției nu este apreciat în toată complexitatea lui. Astfel, părerile sunt împărțite: unii consideră că prima constituție este cea din Anglia, alții cred că legea fundamentală a apărut odata cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alții subliniază faptul că deși „constituția americană a apărut, din punct de vedere cronologic, înaintea celei franceze, privind sub aspectul importanței istorice, al influenței pe care l-a avut, precum și a rolului său în dezvoltarea mișcării constituționale în lume, actele cu caracter constituțional ale revoluției franceze au întâietate”.

Apariția Constituției este un proces complex, desfășurat în timp, în care burghezia a avut un rol hotărâtor. Regulile constituționale, indiferent de denumirea sub care au fost cunoscute, au apărut odată cu statele suverane, deoarece „în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizare si funcționare a guvernării”.

Istoria constituțională apare odată cu procesul de formare a Constituției Marii Britanii și Irlandei de Nord, care conține acte juridice fundamentale: Magna Charta Libertatum din anul 1215, Petiția Drepturilor din anul 1689, Actul stabilirii succesiunii la tron din 1701, Reform Act din anul 1832, precum și Actele Parlametului din 1911, 1949 și 1958, toate acestea fiind însoțite de note explicative care precizează faptul că Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu are o constituție scrisă, dar „prin relativitatea lor față de organizarea puterilor publice și garantarea libertăților individuale ori parlamentare, au valoare constituțională”.

Pe lângă actele normative amintite anterior, Constituția engleză, impropriu numită cutumiară, mai cuprinde și alte două categorii de acte: uzanțele și „common law”. Importanța uzanțelor constă în faptul că acestea se referă la convenționalisme constituționale precum alegerea primului ministru. Common law sunt acele reguli care au fost sancționate de puterea judecătorească, fără a fi însă incluse într-un text legislativ.

Analizând și sintetizând cele menționate, putem afirma faptul că uzanțele, obiceiurile, precedentele referitoare la formarea și funcționarea organelor statului, raporturile dintre acestea și cetățeni sunt cuprinse în Constituția cutumiară.

Revoluțiile burgheze au la bază teoriile referitoare la drepturile naturale ale omului și separația puterilor în stat. „Declarația de independență a statelor nord-americane” din anul 1776 și „Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului” din anul 1789 sunt cele două acte care vor sta la baza primelor Constituții scrise din lume.

Pentru ca drepturile naturale ale omului să fie protejate de abuzurile și absolutismul claselor privilegiate, era nevoie de acte solemne, clare și precise. Astfel, apar primele constituții scrise, mai întâi în unele state din America de Nord ( Virginia – 1776, New Jersey – 1777), apoi, după războiul pentru independență, în anul 1787 este adoptată Constituția S.U.A. ce consacra și principiul separației puterilor în stat.

Pe continentul european, prima constituție scrisă este cea franceză, adoptată în anul 1791, care păstra monarhia ca formă de guvernământ, dar se afirmau principiul suveranității naționale și al reprezentativității instituțiilor.

Începând cu secolul al XIX – lea, sub imperiul mișcărilor sociale interne, legile fundamentale sunt adoptate în tot mai multe state. Astfel, Suedia, Norvegia, Spania, Olanda și Grecia sunt câteva din statele care au adoptat constituții. Constituția Belgiei, adoptată în anul 1831, va constitui un model pentru legile fundamentale ale statelor europene, printre care și România.

După primul război mondial, imperiile austro – ungar și rus se destramă și se formează state naționale sau se reîntregesc altele precum România.

Al doilea razboi mondial are drept urmare trecerea altor state europene sub influența sovietică, adoptându-se astfel constituții socialiste care doar proclamă puterea poporului și drepturile fundamentale ale cetățenilor, ascunzând regimuri dictatoriale.

Contradicția dintre realitate și reglementările constituționale au dus la prăbușirea regimurilor dictatoriale din Centru și Estul Europei în anul 1989. Renunțarea la reglementările constituțiilor socialiste s-a dovedit a fi o necesitate presantă, iar „adoptarea de noi legi fundamentale vine să demonstreze reîntoarcerea la tradițiile democratice și dorința de integrare în lumea civilizată și modernă”.

Constituția apare din necesitatea de a afirma și de a proteja puterea statală ce a fost instaurată prin anumite norme cu forță juridică supremă, adoptate într-o formă solemnă. Aceasta marchează apriția statului de drept, punând sub incidența regulilor juridice și guvernanții.

ADOPTAREA CONSTITUȚIEI

Datorită faptului că legea fundamentală se află în vârful ierarhiei normelor juridice, adoptarea acesteia presupune modalități specifice de adoptare. Acest proces este unul compex, având profunde semnificații politice și juridice.

 3.1. Initiațiva adoptării Constituției

Adoptarea Constituției reprezintă un moment unic și deosebit în viața unui popor, având atât semnificații politice cât și juridice, demonstrând totodată că relațiile sociale au evoluat.

Constituționalismul, ca fenomen, „ne apare ca o mișcare permanentă de perfecționare a reglementărilor de ordin constituțional, dar și de explicare și implementare în social și politic, în juridic, a reglementărilor existente. ”

Prima etapă în adoptarea constituției este reprezentată de ințiativa adoptării. În principiu, inițiativa constituțională trebuie să aparțină organismului statal, politic sau social care ocupând în sistemul politic locul cel mai înalt, este cel mai în măsură să cunoască evoluția societății sau perspectivele sale.

Un rol aparte îl poate avea inițiativa populară. În cuprinsul unora din constituțiile actuale este prevăzut cine poate avea inițiativa adoptării constituției, dar unele nu prevăd un asemenea lucru, acesta rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor.

3. 2. Moduri de adoptare a constituțiilor

Dreptul de a adopta o constituție revine puterii constituante. Prin putere constituantă se înțelege de fapt organul care beneficiază de o autoritate politică specială și are dreptul de a adopta constituția. Puterea constituantă apare sub două forme, și anume:

puterea constituantă originară – acționează în momentul apariției unui stat nou sau când legea fundamentală trebuie pusă în concordanță cu noile realități sociale și politice.

puterea constituantă instituită – acționează potrivit competențelor și a atribuțiilor stabilite de Constituția anterioară. Aceasta nu poate adopta o nouă constituție, având doar puterea de a o modifica pe cea existentă.

În legătură cu teoria puterii constituante se impun unele constatări. Organismul chemat să adopte o constituție se bucură și trebuie să se bucure de o autoritate politică și juridică aparte, tocmai pentru că el este cel care adoptă legea fundamentală a unui stat. În același mod se prezintă și distincția între puterea constituantă originară și puterea constituantă instituită. Această distincție este utilă, lumea fiind în continuă evoluție și, în mod natural și firesc, în societățile unde se produc transformări fundamentale ale realităților politice, sociale și economice, se impune elaborarea unor noi legi fundamentale care să exprime ideile de drept ale noilor forțe sociale de guvernământ. Această Constituție creează noi structuri organizatorice ce nu puteau fi prevăzute de constituțiile anterioare, fiind edictată în forme și proceduri noi.

Privind lucrurile în realitatea lor socială și politica, trebuie adăugat că cel care adoptă constituția, fie că este un individ, un grup sau un organism social, statal sau politic, nu este purtătorul unei idei abstracte, generale, de drept, ci al ideilor de drept și justiție ca valori sociale fundamentale ale unor categorii sociale date. Acesta reprezintă interesele celor care, învingând în revoluții, preiau puterea.

Adoptarea Constituției a cunoscut și cunoaște diferite moduri, procedeul de adoptare fiind specific fiecărei țări. Acest procedeu este determinat de stadiul de dezvoltare socială, economică și politică al statului, precum și de ideologia dominantă în momentul adoptării legii fundamentale, de raporturile sociale. Adoptarea constituțiilor a cunoscut următoarele moduri: constituția acordată, statutul (constituția plebiscitară), pactul, constituția parlamentară. Toate aceste moduri de adoptare a constituției, au fost studiate în literatura juridică, realizându-se clasificări sau rezerve și critici.

Modurile de adoptare a constituțiilor se divid în procedee monarhiste și procedee democratice sau în forme democratice (conventie, referendum), forme monocratice (constituția octroitală) și forme mixte (plebiscitul și pactul).

3.3. Situațiile în care se adoptă o nouă constituție sunt:

– odată cu formarea unui stat nou;

– atunci când în viața unui stat au loc schimbar majore, politice, structurale;

– în situația când în viața unui stat are loc o schimbare importantă având caracter politic sau social economic care nu afectează însă regimul politic sau esența statului.

4. TIPURI DE CONSTITUȚII

Adoptarea unei constituții reprezintă un moment deosebit în existența și viața unui popor, având ample semnificații politice și juridice, demonstrând totodată și o evoluție a relațiilor sociale.

În funcție de forma lor, constituțiile pot fi clasificate în constituții cutumiare și constituții scrise.

A. Constituția cutumiară este formată din tradiții, practici, obiceiuri, care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise și că reglementează modul de organizare și funcționare a organismelor de guvernare. Este esențial ca obiectul de reglementare a tradițiilor constituționale să fie alcătuit din relații sociale fundamentale, de natura celor reglementate în constituțiile scrise.

Dezvoltarea constituțională cutumiară a unui stat nu poate fi separată de cultura politică și educația socială ale unui popor. Evoluția cutumei constituționale se desfășoară în paralel cu formarea trăsăturilor de temperament social politic, proces în care respectul față de lege nu este numai un principiu de drept, ci și o trăsătură de comportament social al individului.

B. Constituția scrisă.

Nevoia unei constituții scrise a fost puternic resimțită în Europa medievală datorită inerției guvernării, supleței cutumei, gradului redus de complexitate a activităților statale precum și a altor factori care au întârziat până la sfârșitul secolului al-XVIII-le apariția unei constituții scrise. Constituția scrisă a apărut în fostele colonii engleze din America, la 11 ani după câștigarea independenței ca un act care a consolidat emanciparea lor politică în raport cu coroana britanică, stabilită prin Declarația de Independență din 4 iulie 1776.

Constituția scrisă asigură o mai mare stabilitate și securitate instituțiilor politice, conținutul articolelor sale fiind clar, aspect ce reprezintă un avantaj față de cutumă. Aceasta garantează supremația regulii constituționale asupra regulilor juridice. Supremația constituției este asigurată prin controlul constituționalității legilor și al altor acte cu conținut normativ.

Constiutuția scrisă este intangibilă în perioada cât este în vigoare și instituie o garanție împotriva arbitrariului guvernanților.

Diferitele tipuri de constituție rezultă din modul diferențiat în care se face adoptarea și modificarea acestor legi fundamentale. După modul lor de adoptare, se diferențiază 5 tipuri de constituții și anume:

Constituția octrolată- reprezintă acea constituție pe care un monarh o ‚,acordă’’ supușilor săi, exercitând astfel prerogativele puterii absolute. Un astfel de exemplu este Constituția franceză din 4 iulie 1814 dată de Ludovic al-XVIII-lea.

Constituția plebiscitară- este întocmită de șeful statului și necesită aprobarea poporului. Cu toate că aceasta pare o constituție democratică, nu este, deoarece cetățenii cu drept de vot pot spune numai da sau nu, neputând propune amendamente. O astfel de constituție este Constituția regală din 1938.

Constituția pact- reprezintă acordul dintre parlament și șeful statului. Exemple de astfel de constituții sunt constituțiile României din 1866 și 1923.

Constituția convenție- este întocmită de o adunare special aleasă, denumită și adunare constituantă, care reprezintă interesele poporului. Constituțiile din SUA și Franța sunt exememple de constituții de acest tip.

Constituția referendum- constă în elaborarea și adoptarea unui proiect de către Adunarea Constituantă, proiect ce este supus ulterior spre ratificarea alegătorilor care hotărăsc adoptarea sau respingerea acesteia.

Putem concluziona așadar că o cutumă nu poate modifica sau înlocui o dispoziție constituțională scrisă și precisă. A admite modificarea unei Constituții scrise pe cale cutumiară ar însemna negarea principiului rigidității și solemnității constituționale, lipsindu-l astfel de întreaga sa semnificație, negându-i astfel Constituției caracterul său de lege fundamentală. O constituție scrisă poate conviețui în limite convenabile cu practici sau norme cutumiare de care se va ține seama în analiza globală a modului de exercitare a puterii politice.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI DE LA STATUTUL LUI CUZA PÂNĂ LA CONSTITUȚIA DIN 1991

ISTORIA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

În istoria României, fiecare lege fundamentală nouă a reflectat schimbările societății românești din momentul respectiv. România a avut șapte constituții și 16 revizuiri ale acestora. Prima constituție, cea din 1866, a fost revizuită în anul 1879 ca urmare a dobândirii independenței de stat. Proclamarea României ca regat în anul 1884 a adus o altă modificare. O nouă revizuire a fost finalizată în anul 1917 când a fost acordat votul universal. Dupa Marea Unire, odata cu formarea României Mari, a fost adoptată o nouă constituție in anul 1923. În 1938 Carol al II-lea preia puterea supremă în stat și redactează o nouă constituție. În anii 1948, 1952 și 1965 urmează alte trei constituții. După căderea comunismului în urma Revoluției din anul 1989, a fost adoptata ultima Constituție a României, care este în vigoare și în prezent, fiind revizuită în anul 2003.

2. ACTE CONSTITUȚIONALE PÂNĂ LA 1864

Ideile iluministe ale Revoluției franceze au determinat apariția unui curent liberal și democratic în Europa secolului al XVIII-lea. Modificări fundamentale erau necesare, precum construirea statului pe baza unor principii moderne ca suveranitatea națională, separația puterilor în stat sau apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, modificări ce nu puteau fi realizate decât prin adoptarea unei legi fundamentale. Astfel, în istoria Europei moderne, problema Constituției devine vitală, aflându-se în strânsă legătură cu garantarea drepturilor cetățenilor, precum si cu tipul de stat creat în secolele XVIII-XIX.

Ideea adoptării unei constituții nu a rămas multă vreme departe de societatea românească, aceasta regăsindu-se în proiecte și memorii din secolul al XIX-lea. Astfel, in “Cerereile norodului românesc” din timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 sau în “Constituția cărvunarilor” din anul 1822 se regăsesc principii moderne precum suveranitatea națională si separarea puterilor în stat. Primul pas în modernizarea societății românești o reprezintă Regulamentele Organice adoptatea în anul 1831. Acestea erau asemănătoare pentru Țara Românească și Moldova, instituind principiul modern al separației puterilor în stat. Cu toate acestea, ele au fost contestate de revolutia din 1848, fiind percepute ca un obstacol în dezvoltarea societății românești deoarece mențineau privilegiile boierimii. Forma aproape identică a Regulamentelor Organice în cele două principate românești a contribuit la realizarea unirii din anul 1859.

Problema românească a devenit o problemă europeana, marile puteri ale vremii (Franța, Rusia, Anglia, Austria, Imperiul Otoman) redactând în anul 1859 Convenția de la Paris care înlocuia Regulamentele Organice. Această convenție a desființat privilegiile feudale, dar nu a satisfăcut decât parțial dorința de unire a românilor. Convenția de la Paris a jucat rolul legii fundamentale pentru cele două Principate până în 1864 când Alexandru Ioan Cuza a impus un document nou cu valoare constituțională, “Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris” în scopul unei reformări rapide a societății românești.

3. CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI

3.1. STATUTUL DEZVOLTATOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS

Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858 și legea electorală, denumită ,,așezământ electoral” în cuprinsul statutului, au fost cele două acte care, împreună, au format prima Constituție a României. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858 a fost adoptat la 2 mai 1864 după lovitura de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Acest act nu mai respecta în totalitate prevederile Convenției de la Paris din anul 1858, ci era o dezvoltare a acesteia, care aducea importante modificări. Prevederile cuprinse în statut acordau puterea de stat domnitorului, care dispunea de puteri sporite, iar Corpul legiuitor devenea bicameral, fiind format din Adunarea ponderatoare și Adunarea electivă. Puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de către domn și Corpul legiuitor, dar inițiativa legilor aparținea numai domnului. Fiind denumit și Statutul lui Cuza, acesta era alcătuit din norme referitoare la organizarea și funcționarea Adunării Elective și Adunării Ponderatorii, modul de elaborare, adoptare și sancționare a legilor, obligația funcționarilor publici de a presta jurământul de credință constituției, legilor și domnitorului, precum și unele reguli privind guvernul. În ceea ce privește legea electorală, anexată statutului, aceasta cuprindea reguli privitoare la desfășurarea alegerilor și realiza cadrul drepturilor electorale și condițiile pentru a alege și a fi ales în Adunarea electivă. Aceste reforme au jucat un rol fundamental în modernizarea statului român și, în ciuda tuturor lipsurilor pe care le-a avut, a contribuit la ruperea legăturilor cu economia și societatea de tip feudal.

După unificarea instituțională din anul 1862 se contura o criză a sistemului politic. Între anii 1862 – 1863, în sesiunea parlamentară, puterea executivă și legislativă nu reușesc o coabitare politică. Domnul A.I. Cuza propune un număr de 68 de proiecte de legi din care Adunarea Electivă adoptă decât 7. Având o orientare politică liberal-moderată, A.I. Cuza respinge ultraconservatorismul și liberalismul radical, folosindu-si dreptul de veto, împiedicând astfel legiferările venite din partea celor 2 curente politice. Astfel, legea rurală din 11 iunie 1862, adoptată de Parlamentul Conservator nu a putut fi aplicată datorită opoziției domnitorului.

Observatorii politici ai vremii afirmau că domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu-și va putea exercita domnia în condițiile stabilite prin Convenția de la Paris. Pentru realizarea unui program de reforme democratice, conform idealurilor revoluției de la 1848, A.I. Cuza, împreuna cu colaboratorii săi, „au reorganizat statul într-o formă care să asigure o unitate politică veritabilă și care să facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice”. Înfăptuirea uniunii reale s-a realizat fără mari dificultăți, dar înfăptuirea reformelor programate, îndeosebi reforma agrară și reforma electorală, s-au lovit de rezistența înverșunată a conservatorilor.

Treptat, regimul politic s-a îndreptat spre o conducere personală, A.I.Cuza amestecându-se tot mai des în afacerile publice, încălcând astfel aparența constituțională. Mihail Kogălniceanu și Nicolae Crețulescu au fost numiți la conducerea Consiliului de miniștri, domnitorul fiind cel care desemnează și selectează membrii executivului, fapt care a atras nemulțumirea membrilor Adunării Elective.

Un moment tensionat a fost acela când, la 18 februarie 1863, guvernul lui Nicolae Crețulescu a primit vot de blam, însă, având susținerea domnitorului, a refuzat să își prezinte demisia. La 11 octombrie 1963, Guvernul Crețulescu a fost înlocuit de guvernul lui Mihail Kogălniceanu care a promulgat mai multe reforme: înființarea Curții de Conturi la 24 ianuarie 1864, secularizarea averilor mânăstirești la 17 decembrie 1863, înființarea Consiliului de Stat la 3 februarie 1864 și promovarea legii referitoare la organizarea comunelor urbane și rurale (Legea din 2 aprilie 1864).

În momentul în care M. Kogălniceanu a supus spre dezbatere proiectul de lege rurală a survenit ruperea totală, această inițiativă declanșând o criză politică și constituțională fără precedent. Acest proiect însemna desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor în schimbul unei despăgubiri către proprietari. Acest fapt îi afecta în primul rând pe membrii Adunării care erau marii proprietari de pământ și care au respins legea la 13 aprilie 1864, primul ministru fiind astfel obligat să prezinte demisia guvernului. Având susținerea domnitorului A.I. Cuza, primul ministru Mihail Kogălniceanu provoacă închiderea sesiunii parlamentare până pe 2 mai. Domnitorul nu dizolvă Adunarea, deoarece noile alegeri urmau a fi organizate tot pe baza vechii legi electorale. După ce demisia lui M. Kogălniceanu a fost refuzată de domitor, acesta a depus la Cameră proiectul legii electorale care a fost însă respins pe data de 2 mai 1864. Profitând de situația existentă, în aceeași zi, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea legislativă și adoptă un nou act constituțional și o nouă lege electorală, care reduce rolul Adunării și acordă șefului statutului atribuții sporite. Primul-ministru, rămas în funcție, prezintă decretul de dizolvare a Adunării, fiind adresată și o proclamație către popor. Cu acestă ocazie au fost prezentate textele Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858 și al noii legi electorale, ce urmau a fi aprobate prin plebiscit.

Pe 10 mai, cetățenii celor două Principate a fost chemați să se exprime prin plebiscit asupra modificării legislative. Votul a fost copleșitor în favoarea adoptării celor două legi, pentru „da” fiind exprimate un număr de 682.621 de voturi, iar împotrivă un număr de 1.307 voturi. Statutul a fost publicat în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.

Cu toate că Statutul era prezentat drept un act constituțional al Convenției de la Paris, în realitate Convenția a fost încălcată în mod vădit. Și de data aceasta „puterile garante au fost nevoite să accepte politica faptului împlinit, singura care, în situația dată, era în măsură să promoveze interesele națiunii”.

3.1.1. Prerogativele domnului

Conform Statutului, domnul avea vaste prerogative legislative și executive, având puterea de a emite decrete fără consultarea parlamentului, reușind astfel diminuarea rolului celorlalte instituții. A fost înființat Consiliul de stat, o instituție nouă compusă din membrii numiți de domnitor, care elabora proiectele legislative. Domnitorul era cel care numea președintele Adunării Elective și 64 de membri în Corpul ponderator, putea dizolva Corpul legislativ, numea primul ministru și gira Guvernul.

3.1.2. Componența și atribuțiile Corpului legislativ

Adunarea Electivă era compusă din 160 de deputați, un președinte numit de domn și funcționa pe baza unui Regulament dat de Guvern. Durata unei legislaturi era de 7 ani. Adunarea electivă dezbătea și sancționa proiectele de legi trimise de domn și susținute de miniștri și membri ai Consiliului de Stat. Membrii Adunării Elective erau aleși de cetățenii cu drept de vot conform noii legi electorale ce a dat burgheziei posibilitatea de a trimite un număr mai mare de deputați în parlament.

Corpul legislativ este format acum din două camere: Corpul ponderator (Senatul) având ca președinte pe Mitropolitul primat al României și doi vicepreședinți ce erau numiți de domnitor și Adunarea Electivă. Corpul ponderator avea rolul de a sancționa, amenda sau de a respinge legile adoptate de Adunare. Camera superioară a Corpului avea de asemenea rolul de a verifica constituționalitatea legilor.

     3.1.3. Procesul legislativ

  Consiliul de stat, la recomandarea domnitorului, elabora proiectele de legi care erau supuse spre votare Adunării Elective, după care spre aprobare Corpului Ponderator.

 Prin Convenția de la Paris din anul 1858 precum și prin Statutul dezvoltator al lui Cuza, Principatele Române fac un pas important cître instituțiile și normele europene moderne. Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris și Legea electorală constituie prima constituție a Țărilor Române.

3.2. CONSTITUȚIA DIN 1866

Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866 a dus la o criză politică în România, care avea nevoie de schimbări radicale pentru a eficientiza viața socială și politică a țării. Conducerea țării a fost preluată de o Locotenență Domnească. A fost înființat un guvern provizoriu ce a fost condus de Ion Ghica. În acest timp, Ion C. Brătianu, în fruntea unei delagații, s-a deplasat la Dusseldorf pentru a-i oferi tronul României lui Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen, descendent al casei regale din Prusia, una din cele mai mari și influente case regale din Europa.

La 10 mai 1866 Carol I este proclamat principe al românilor.
Necesitatea adoptării unei constituții reprezenta o problemă majoră după lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Era necesar ca noua constituție să instaureze un cadru instituțional solid și să inagureze un nou regim politic – monarhia constituțională, regim ce trebuia să aibă la bază principiile fundamentale ale liberalismului. Datorită pericolelor externe, noua constituție a fost adoptată destul de repede, fiind necesară găsirea unei soluții de compromis între grupările conservatoare și cele liberale.

Astfel, la 1 iulie 1866 a fost adoptată noua Constituție a României ce consfințea astfel înfăptuirea statului român modern, fiind inspirată din Constituția belgiană care la acea dată era considerată cea mai democratică lege fundamentală din Europa. Oamenii politici ai vremii nădăjduiau ca statul român să se dezvolte rapid, devenind o Belgie a Orientului. Adunarea Electivă a depus la 1 mai 1866 proiectul noii Constituții, iar la data de 16 mai aceasta a fost dezbătută în plen. Noua Constituție a fost votată în unanimitate la data de 29 iunie 1866, iar în ziua următoare Carol I a depus jurământul cu mâna pe acest act, rostind urmatoarele: “Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului”. Constituția a fost publicată la 01 iulie 1866 în Monitorul Oficial al României și a reprezentat baza juridică a monarhiei constituționale până în anul 1938.

Conform noii legi fundamentale, Romania era o monarhie constituțională ereditară, succesiunea realizându-se pe linie masculină, cu drept de primogenitură (primul născut ocupa tronul). De asemenea, este pentru prima dată când numele statului, România, apare într-un act oficial, iar suveranitatea și integritatea teritoriului național, independența statului, erau stipulate în primul capitol al constituției. Stabilirea în cuprinsul constituției a statutului extern al țării a fost o dovadă de îndrăzneală deoarece, oficial, România era o provincie a Imperiuluui Otoman, aspect juridic internațional care însă nu se regăsește în cuprinsul legii fundamentale a țării. Tot în cuprinsul primului capitol se menționează că România este un stat inalienabil și indivizibil. Titlul al II-lea al Constituției trata drepturile cetățenilor. Astfel, în ceea ce privește dreptul la proprietate, articolul 19 garanta că proprietatea este sacră și inviolabilă. De asemenea, în ceea ce privea libertatea învățământului, Constituția prevedea faptul că învățământul primar era obligatoriu pentru toti românii, dar se aplica numai acolo unde erau construite școli și era instruit personal didactic. Constituția cuprindea și o serie de drepturi și libertăți cetățenești precum libertatea individuală, libertatea de exprimare, de instruire și asociere, de a alege și a fi aleși în Parlament sau în consiliile județene sau locale, erau garantate inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, precum și secretul corespondenței.

La baza Constituției din 1866 au stat trei principii fundamentale ale ideologiei liberale: separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă și suveranitatea națiunii. Astfel, puterea executivă era deținută de Guvern și domnitor care era cel care desemna primul ministru. Acesta își forma guvernul care avea nevoie de aprobarea domnului. Principalele atribuții ale Guvernului erau elaborarea proiectelor de legi și gestionarea treburilor curente. Carol I avea puterea de a numi sau de a revoca miniștrii, de a aproba sau de a respinge legi, având totodata dreptul de veto prin care se putea opune oricărei inițiative legislative a Parlamentului. 

Domnul și Adunarea Legislativă dețineau puterea legislativă. Adunarea Legislativă avea o structură bicamerală, fiind alcătuită din Senat și Camera Deputaților. Rolul Parlamentului era acela de a vota bugetul statului și de a dezbate și aproba legi. Domnitorul era cel care avea dreptul de a convoca sau de a dizolva Parlamentul.  

Instanțele de judecată erau cele care dețineau puterea judecatorească. Acestea erau reprezentate de   Înalta Curte de Justiție și de Casație. Toate hotărârile judecătorești erau pronunțate în numele domnului care era singurul care putea acorda grațierea.

Articolul 128 proclama supremația Constituției, menționându-se și faptul că aceasta nu poate fi suspendată. Singurele competente să controleze constituționalitatea legilor erau instanțele de judecată. În cazul în care apăreau contradicții între legi sau dispoziții de legi, textul Constituției era cel care avea întâietate.

Constituția din 1866 a suferit mai multe modificări până la începutul primului război mondial. Prima modificare a avut loc în anul 1879 când a fost modificat articolul privind cetățenia. Acesta este modificat pentru a fi în concordanță cu prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878, eliminându-se criteriile religioase.

A doua modificare a legii fundamentale din 1866 a avut loc în anul 1884, în urma proclamării regatului. Totodată, au fost revizuite mai multe articole privind statul, teritoriul, proprietățile rurale, sistemul electoral sau sistemul presei.

În anul 1917 a avut loc cea de-a treia modificare a Constituției, fiind necesare revizuiri pentru a fi realizată reforma electorală, urmărindu-se introducerea votului universal. De asemenea, articolul care prevedea că proprietatea este sacră și inviolabilă este abrogat pentru a se putea realiza împropietărirea soldaților.

Datorită principiilor și prevederilor Constituției din anul 1866, aceasta poate fi catalogată drept una dintre cele mai liberale legi fundamentale ale vremii. Ea a contribuit la buna funcționare a înstituțiilor interne ale statului român, dar și la maturizarea clasei politice românești. De asemenea, statutul juridic al României se schimbă, devenind un stat suveran și indivizibil, deschizând astfel calea spre independența deplină. Constituția românească din anul 1866 a fost percepută pe plan extern ca o manifestare de suveranitate și independență a României, fiind prima lege fundamentală elaborată fără aprobare externă.

3.3. CONSTITUȚIA DIN 1923

După primul război mondial, odată cu Marea Unire a românilor proclamată la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, țara avea nevoie și de o nouă constituție deoarece cea din anul 1866 nu mai corespundea împrejurarilor existente. Apariția noului stat, precum și modificările produse în viața socială, politică și economică a țării trebuiau consfințite și pe plan juridic, acest lucru fiind realizat prin adoptarea unei noi constituții.

 Proiectul constituției a fost elaborat de Partidul Național Liberal condus de Ion I.C. Brătianu, partid ce deținea majoritatea în cele două Camere. Partidele de opozitie, respectiv Partidul Țărănesc și Partidul Național Român consideră că sunt încălcate procedurile de revizuire stabilite prin Constituția din anul 1866 și declară nul proiectul Constituției.

Cu toate acestea, Constituția a fost adoptată de Adunarea Națională Constituantă a Deputaților la data de 26 martie 1923  cu o majoritate de 247 voturi pentru din totalul de 369 de deputati, situație certificată de Mihail George Orleanu, Președintele Adunării Deputaților, și de secretarul Ion Gheorghe Duca. În ședința din 23 martie 1923, Constituția a fost adoptată și de Adunarea Națională Constituantă a Senatului cu majoritate de 137 de voturi pentru, 2 contra și 2 abțineri din totalul de 194 de senatori.

Constituția a fost sancționată de Regele Ferdinand I cu Decretul Regal nr.1360 din 28 martie 1923. Acesta a fost contrasemnat de Ion. I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, precum și de 14 miniștrii, după care, la data de 29 martie 1923 a fost publicată în Monitorul Oficial.

Noua constituție intra în vigoare la data sancționării, respectiv 28 martie 1923 și abroga Constituția din 1866.

În forma inițială, Constituția din anul 1923 avea 138 de articole ce erau grupate în 8 titluri. Aceasta semăna cu cea din anul 1866 atât în ceea ce privește principiul fundamental, dar și ca formă exterioară. Constituția din 1923 consacra realitățile sociale și istorice ale României Mari, precum și particularități specifice, aspecte care îi oferă individualitate și originalitate.

Noua lege fundamentală a României enunța clar principiul suveranității naționale, declarând statul român ca stat național, unitar și indivizibil. De asemenea, teritoriul României era declarat inalienabil, iar puterea politică aparținea poporului care o exercita prin reprezentanți aleși prin vot universal, direct, obligatoriu, egal și secret.

În Titlul al II-lea, cele 27 de articole făceau referire la drepturile românilor. În cuprinsul acestora erau proclamate principiile libertății și egalității tuturor românilor, indiferent de limbă, origine etnică, religie, sau clasă socială, afirmându-se că „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita”. De asemenea, tot în cuprinsul acestui titlu, limba română era declarată limbă oficială a statului român.

Pentru a se adapta la noua situație politică, socială și economică, noua Constituție renunță la proclamarea proprietății ca fiind „sacră și inviolabilă” și fără a aduce atingere bazelor proprietății, o consideră ca fiind „expresia interesului comun și o condiție necesară pentru asigurarea armoniei sociale”.

Titlul al III-lea al Constituției din 1923 cuprindea articolele referitoare la puterile statului, consacrând principiul fundamental conform căruia poporul era cel care deținea puterea politică, putând controla activitatea organelor statului. Noua constituție prevede în articolul 33 faptul că „Toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai în prim delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituția de față”

Constituția recunoaște existența celor 3 puteri în stat și anume: puterea executivă, puterea judecătorească și puterea legislativă, puteri ce erau independente una de cealălaltă, putându-și limita reciproc atribuțiile. În acest fel, legislativul limita puterea executivă în privința votării și adoptării bugetului, iar executivul avea posibilitatea de a limita puterea legislativă prin dreptul de a sancționa și promulga legile, de a participa la redactarea acestora prin acordarea inițiativei regelui sau prin dreptul de dizolvare al Parlamentului. Puterea judecătorească avea dreptul de a controla constituționalitatea legilor și de a îngrădi legalitatea actelor puterii executive care la rândul său avea drept de grațiere și amnistie, putând astfel înlătura posibilele abuzuri ale puterii judecătorești.  

Existând pentru fiecare putere a statului în parte titulari separați ce aveau posibilitatea de a-și limita reciproc atribuțiile, Constituția stabilește modalități prin care aceste puteri își pot exercita independent atribuțiile. Astfel independența puterii executive este garantată de recunoașterea puterii constituționale a regelui ca fiind ereditară, iar persoana acestuia ca fiind inviolabilă. Independența puterii legislative față de cea executivă este asigurată prin acordarea imunității membrilor Reprezentanței Naționale, iar independența puterii judecătorești este asigurată prin inamovibilitatea judecătorilor.

Deși aceste prevederi privind independența celor trei puteri ale statului erau stipulate în textul constituțional, nu exista un echilibru perfect între acestea deoarece „regele era un factor care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar și exercita un control asupra lor, și prin urmare el îndeplinea rolul unei puteri moderatoare”.

Constituția stabilea modalitatea clară de formare și funcționare a organelor statului, precizând că „puterea legislativă se exercită colectiv de rege și reprezentanța națională”. Reprezentanța Națională era formată din Senat și Camera Deputaților. Membrii Camerei erau alesi prin vot universal, egal, direct și secret de către cetățeni majori, bărbați, cu recunoașterea și a principiului reprezentării minorității. Senatul era compus din senatori aleși de către cetățeni români, bărbați, cu vârsta de 40 de ani împliniți, prin vot universal, direct egal și secret și din senatori de drept care deveneau senatori „în virtutea înaltei lor situațiuni în stat și biserică”. Senatorii de drept erau foștii înalți demnitari ai statului, iar minoritățile naționale erau reprezentate în Senat prin conducătorii confesiunilor recunoscute de stat.

Inițiativa legislativă aparținea atât regelui, cât și celor două camere ale Reprezentanței Naționale, iar orice lege, pentru a fi adoptată, avea nevoie de acordul celor trei ramuri ale puterii legislative.

Puterea executivă era încredințată regelui care o exercita prin modalitatea stipulată de Constituție. Atribuțiile regelui erau ereditare. Dispozițiile privind inviolabilitatea regelui și răspunderea miniștrilor sunt identice cu cele stipulate de Constituția din 1866. În acest sens, Constituția din 1923 stabilea faptul că orice act al regelui trebuia contrasemnat de un ministru care devenea răspunzător pentru acesta. De asemenea, noua lege fundamentală sporește atribuțiile ce-i reveneau regelui în ceea ce privește promulgarea sau sancționarea legilor, în numirea sau revocarea miniștrilor, precum și în convocarea sau dizolvarea Parlamentului. Deși are dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a micșora sau de a grația o pedeapsă, regele nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiției și nu are dreptul de a suspenda judecata. Regele poate de asemena să redacteze regulamente pentru aplicarea legilor, bate moneda, este conducătorul suprem al armatei și poate încheia convenții cu alte state în materie de navigație sau comerț, aceste convenții trebuind să fie confirmate de Guvern.

În realitate, observăm că Guvernul este cel care deține puterea executivă. Acesta este alcătuit dintr-un număr variabil de miniștri care formează Consiliul de Miniștri condus de un președinte. Acest Consiliu dezbătea problemele cele mai importante din stat, dar deciziile luate de acesta nu produceau efecte juridice. Propunerile Consiliului în materie de proiecte de lege sau decrete erau dezbătute și supuse aprobării Reprezentanței Naționale. Membrii Consiliului de Miniștri puteau participa la dezbaterea proiectelor de lege, dar fără a putea vota. De asemenea, pentru toate actele pe care le îndeplineau în exercitarea puterii, miniștrii răspundeau politic, penal și civil.

În ceea ce privește cea de-a treia ramură a puterii în stat, putera judecătorească, Constituția din 1923 prevedea că aceasta era exercitată de organele ei, respectiv instanțele de judecată. Hotărârile judecătorești erau pronunțațe în virtutea legii și exercitate în numele regelui. Atribuțiile Curții de Casație și Justiție erau extinse, fiind investită cu puterea de a examina valoare constituțională a actelor legislative. În vederea asigurării obiectivității și independenței judecătorilor, noua constituție reformula principiile inamovibilității judecătorilor, neintervenției regelui sau guvernului în justiței, interzicând constituirea unor comisii excepționale care să judece anumite procese sau anumite persoane. Competența organelor judecătorești se extinde și în materie de contencios adminsitrativ în vederea prevenirii abuzurilor sau ilegalităților în activitatea organelor administrative, care aduceau atingere intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice.

Constituția din 1923 a introdus un organism nou, Consiliul Superior al Apărării Țării, cu caracter permanent și avea ca principală atribuție luarea masurilor necesare pentru organizarea apărării naționale.

În ceea ce privește forma și condițiile de modificare, Constituția din 1923 era o constituție rigidă ce putea fi revizuită doar cu respectarea unor cerințe clare, stabilite în Titlul al IV-lea al noii legi fundamentale. Inițiativa putea aparține atât regelui cât și Parlamentului, după care, cele două camere hotărau cu majoritate de voturi dacă revizuirea era necesară. În cazul în care votul era favorabil revizuirii Constituției, se forma o comisie care analiza textul Constituției și propunea textele ce urmau a fi modificate. După ce raportul comisiei era citit în fiecare adunare de 2 ori, camerele se întruneau și se hotăra cu majoritate de doua treimi din numarul membrilor lor ce articole vor fi supuse revizuirii. După vot, Parlamentul era dizolvat și se organizau alegeri noi. Noul Parlament, de comun acord cu Regele, putea modifica textul constituției.

Constituția din 1923 este foarte asemănătoare cu cea din 1866, reproducând majoritatea articolelor. Se constată faptul că ambele constituții se bazează pe principii democratice precum separarea puterilor în stat, suveranitatea națională, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, guvernarea reprezentativă, dar și principiul potrivit căruia „toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegație”. Raporturile dintre puterile statului și funcționarea instituțiilor sunt asemenatoare în cuprinsul celor două constituții, puterea executivă fiind exercitată de rege și Guvern, iar cea legislativă de rege împreună cu Reprezentanța Națională. De asemenea, cele două constituții stabileau ca formă de guvernamânt a țării monarhia constituțională ereditară, tronul României fiind moștenit de familia Hohenzolern Sigmaringen.

Între cele două constituții există și deosebiri. Constituția din 1866 prevede votul cenzitar, iar cea din 1923 introduce votul universal pentru bărbații peste 21 de ani. Pe când vechea constitușie prevedea că „proprietatea este sacră și inviolabilă”, cea din 1923 preciza că proprietatea are funcție socială, precum și faptul că interesul colectivității primează în fața interesului individului. De asemenea, prin Constituția din 1923 erau eliminate obstacolele de natură religioasă la dobândirea cetățeniei.

Adoptarea Constituției din 1866 a fost importantă în creerea unui cadru necesar pentru funcționarea instituțiilor moderne, precum și pentru impunerea unor principii democratice. Constituția adoptată în anul 1923 era cea mai dezvoltată constituție din istoria României, asigurând funcționarea unui regim democratic în țara noastră și consolidând separarea puterilor în stat. A anulat votul cenzitar, iar votul universal a sporit numărul alegătorilor.

Constituția din 1923 a avut o contribuție importantă în procesul democratizării societății românești, pe baza ei fiind adoptate legi importante precum legea pentru unificarea administrativă (1925) și legea primei electorale (1926), iar legile din planul economic au crescut ponderea indrustiei românești în cadrul economiei naționale.

Legea fundamentală din 1923 a permis cetățenilor și formațiunilor politice să se manifeste liber, conducând la o adevărată înflorire a regimului democratic românesc.

În ciuda tuturor criticilor, Constituția din 29 martie 1923 a fost una dintre cele mai avansate din Europa și cea mai modernă lege fundamentală din istoria de până atunci a României, creând cadrul necesar pentru unificarea administrativă, instituțională, culturală și economică a României Mari. „Continuând un drum ce venea din veacul trecut, ea a devenit Constituția Unificării României Mari și a marcat pregnant o nouă etapă în evoluția țării pe calea consolidării unității național-statale și a progresului ei, deopotrivă în plan economic, social, politic și spiritual”.

3.4. CONSTITUȚIA DIN 1938

Cursul vieții democratice inițiat de Constituția din 1866 și continuat de cea din 1923 a fost întrerupt de instaurarea unui regim monarhic autoritar de către regele Carol al II-lea la începutul anului 1938. Acest regim a fost primul dintr-un șir de regimuri dictatoriale care au afectat România pe o perioadă lungă de timp. Deși a așteptat 8 ani, Carol al II-lea, și-a realizat obiectivul principal, acela de a instaura o monarhie care să reprezinte factorul decisiv în guvernarea României.

Instaurearea unui regim monarhic autoritar a fost intens pregătită de regele Carol al II-lea imediat după ce acesta s-a reîntors în țară în 1930. Politica sa a urmărit slăbirea puterii principalelor partide politice ale vremii: Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal prin susținerea neînțelegerilor dintre conducătorii partidelor. Ulterior, în anul 1934, Guvernul condus de Gheorghe Tătătrăscu introduce practica guvernării prin decrete – legi.

Toate aceste aspecte ale vieții politice, precum și influența și implicarea tot mai mare a regelui și a apropiaților săi în deciziile politice a avut ca efect rezultatele nefavorabile la algerile parlamentare din anul 1937. Profitând de situație, regele l-a însărcinat pe Octavian Goga, liderul Partidului Naționalist Creștin, cu formarea guvernului. Prin instaurarea la putere a unui partid slab, regele și-a pregătit ultimele acțiuni în vederea instaurării unui regim personal.

Forțele democratice din România nu au reușit să colaboreze în vederea păstrării unui regim democratic fapt ce a dus la instaurarea unui nou regim în România.

Profitând de lipsa de autoritate a partidelor politice burgheze, a creșterii puterii economice, de nemulțumirea cetățenilor față de Guvern, Carol al II-lea a instaurat la 10 februarie 1938 dictatura personală. Guvernul a fost demis, iar regele l-a numit prim – ministru pe Patriarhul Miron Cristea care a constituit un nou Guvern având în componența sa oameni ce aparțineau unor orientări politice burgheze diferite. În perioada februarie 1938 – septembrie 1940 au fost schimbate 6 guverne care au adoptat măsuri ce limitau libertățile și drepturile democratice, avantajând în schimb marea burghezie.

Deoarece normele actuale ale vieții politice și economice nu mai corespundeau prevederilor Constituției din 1923 , regele Carol al II-lea a abolit vechea Constituție. Noua Constituție a fost promulgată în prezența tuturor membrilor Guvernului la 27 februarie 1938. Noua lege fundamentală nu a fost supusă spre vot și îi acorda regelui dreptul de a conduce țara, desființa votul universal, încredința întreaga putere executivă monarhului, menținea parlamentul ca organ legislativ, restrângea libertățile cetățenești și atribuia regelui conducerea supremă a armatei.

Puterea îi aparținea în întregime regelui care guverna prin decrete legi care nu au mai fost supuse controlului din partea vreunui organ al statului.

Noua constituție conținea multe din articolele constituției precedente, dar prin cuprinsul și ideolaogia care au stat la baza acesteia și-a format propria identitate de lege fundamentală a unui regim monarhic autoritar. Constituția din 1938 era alcătuită din 100 de articole, grupate în 8 titluri. Toate capitolele aveau aceleași denumiri ca ale constituției precedente, cu excepția Titlului II care în loc de „ Despre drepturile românilor”, a fost redenumit „ Despre datoriile și drepturile românilor”, datoriile având prioritate în fața drepturilor pe care le aveau cetățenii.

Conform noii constituții, regele devine un factor activ de inițiativă, având concentrate în mâinile sale atât puterea legislativă, cât și cea executivă. Pentru prima dată, monarhul era proclamat „ cap al statului”. Puterea legislativă era exercitată de rege prin Reprezntanța Națonală, puterea executivă prin Guvern, iar hotărârile judecătorești erau pronunțate și executate în numele regelui. Având toate aceste atuuri, regalitatea devine cea mai importantă instituție constituțională.

Constituția din 1938 cuprinde în conținutul său anumite trăsături fundamentale: concentrarea puterilor statului în mâinile monarhului, prioritatea executivului față de legislativ, limitarea drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și a instituțiilor regimului parlamentar.

Activitatea de legiferare a fost intensă, elaborându-se proiecte de coduri, dar au fost menținute și legi vechi care corespundeau politicii promovate de regele dictator. Principii precum suveranitatea națională, monarhia ereditară sau garantarea proprietății particulare au fost preluate în cuprinsul noii constituții.

Principalele organe ale statului, conform Constitușiei, erau regele, guvernul și parlamentul.

Monarhul este principalul organ de conducere, toate celelate instituții subordonându-se acestuia. Articolul 31 al Constituției prevedea că ”Puterea legislativă se exercită de către rege prin Reprezentanța Națională”, iar articolul 32 menționa că ”Puterea executivă este încredințată regelui care o exercită prin guvernul său”. Regimul de dictatură autoritară acorda monarhului următoarele atribuții: inițiativa, sancționarea și promulgarea legilor, revizuirea Constituției cu consultarea prealabilă a Parlamentului, numirea și revocarea miniștrilor, numirea în funcții publice, era conducătorul armatei, putând declara război sau încheia pace, dreptul de a dizolva oricare din cele două camere ale Parlametului, dreptul de a acredita ambasadori, de a bate monedă, de a conferi decorații, precum și dreptul de a trimite miniștri în fața Înaltei Curți de Justiție și Casație. Articolul 44 din Constituție declara că monarhul este inviolabil, acesta fiind scutit de răspundere care revenea ministrului care contrasemna actul regelui.

Constituția din 1938 menține structura bicamerală a Parlamentului, dar organizarea și funcționarea acestuia este modificată prin introducera criteriului profesional în structura corpului electoral. Astfel, Adunarea Deputaților este constituită din deputați aleși de cetățenii români care au vârsta de 32 de ani împliniți și practică o îndeletnicire în agricultură și muncă manuală, comerț și industrie sau au ocupații intelectuale.

Dreptul la vot era acordat doar cetățenilor care erau membrii ai categoriilor constituite pe profesii. Legea electorală din 9 mai 1939 pentru alegerile parlamentare acorda drept de vot și femeilor, dar acestea nu puteau dobândi însă și calitatea de deputat.

În componența Senatului intrau senatorii de drept care erau reprezentați de principii familiei regale, senatori numiți care erau stabiliți de monarh după bunul său plac și de senatori aleși după criteriul similar deputaților. Legea electorală acorda femeilor dreptul de a alege și de a fi alese în Senat.

Activitatea legislativă a Parlamentului consta în discutarea și votarea proiectelor de lege propuse de puterea executivă.

Constituția din 1938 era împărțită în 8 titluri și anume: Despre teritoriul României, Despre datoriile și drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanțe, Despre oștire, Dispoziții generale, Revizuirea Constituției, Dispoziții tranzitorii și finale.

În Titlui I al Constituției, denumit “Despre teritoriul României” era consacrat principiul conform căruia Regatul României era un stat național, unitar, indivizibil și ianalienabil și nu poate fi colonizat cu populații străine.

Titlul al II-lea al constituției cuprindea drepturile și îndatoririle românilor, precizînd că „toti românii fără deosebire de origine etnică și credința religioasă sunt datori să socotească Patria cel mai de seamă temei al rostului lor în viață, a se jertfi pentru apărarea integrității, independenței și demnitații ei; a contribui prin munca lor la înalțarea ei morală și propășirea ei economică; a îndeplini cu credință sarcinile obștești ce li se impun prin legi și a contribui de bună voie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care ființa Statului nu poate viețui.” . De asemenea, este precizat faptul că toți cetățenii sunt egali în fața legii, că nu există deosebire de clasă socială, precum și faptul că niciun cetățean nu are dreptul de a se pronunța cu privire la schimbarea formei de guvernământ a statului. Cetățenii români se bucură de drepturi precum libertatea muncii, a conștiinței, a învățământului, libertatea presei și libertatea întrunirilor. În cuprinsul capitolului este garantată libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului și a proprietății, precizându-se și faptul că libertatea conștiinței este absolută. O precizare importantă este aceea că doar cetățenii români pot ocupa funcții și demnități publice, atât civile, cât și militare.

Titlul III, intitulat „Despre puterile statului” cuprinde hotărâri detaliate referitoare la componența și îndatoririle puterilor statului. În cuprinsul acestuia este consacrat principiul conform căruia toate puterile statului emană de la națiunea română, acestea fiind exercitate prin delegațiune, în conformitate cu regulile stabilite prin Constituție.

În cuprinsul primului capitol Capitolul este evidențiată importanța și rolul primordial pe care îl joacă monarhul, fiind prezentate îndatoririle și drepturile acestuia precum și faptul că „Puterile constituționale ale Regelui sunt ereditare în linie coboratoare directa și legitimă a Majestății Sale Regelui Carol 1 de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu excluziunea perpetuă a femeilor și coboritorilor lor. Coboritorii Majestății Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului”. Toate atribuțiile majore îî revin regelui, conform textului Constituției, acesta având o mare putere de decizie în cele mai importante domenii.

Capitolul al doilea vorbește despre Reprezentanța Națională, stabilind componența acesteia, modul în care sunt aleși senatorii și deputații, condițiile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi aleși, drepturile și îndatoririle lor, precum și modul în care aceștia își exercită atribuțiile.

Despre Guvern și Miniștri se vorbește în cuprinsul capitolului al 3-lea, stabilindu-se componența Guvernului și îndatoririle miniștrilor.

În capitolul al patrulea este prezentată importanța Consiliului Legislativ. Acesta funcționează în baza propriei legi organice, iar consultarea sa este obligatorie pentru toate proiectele de legi.

Titlul IV al Constituției din 1938 este intitulat Despre Finanțe și este structurat în 8 articole ce prezintă aspecte în legătură cu partea de finanțe a României. Este precizat faptul că impozitele de orice natură se stabilesc și se percep doar în baza unei legi, precum și faptul că Înalta Curte de Conturi este singura instituție care exercită controlul preventiv și gestionează veniturile și cheltuielile statului.

În Titlul V sun prezentate obligațiile pe care cetățenii români le au față de armată, fiind datori să facă parte din unul din elementele oștirei. De asemenea, decorațiile, gradele sau pensile militare pot fi retrase doar printr-o sentință judecătorească.

Dispozițiile generale din Titlul al VI-lea se referă la culorile drapelului țării, statuează faptul că limba oficială a țării este limba română și stabliește reședința Guvernului în capitala țării. Un aspect important menționat în cuprinsul acestui titlu este ecela că legea fundamentală a statului nu poate fi suspendată nici în total, nici în parte.

Titlul VII al Constituției prevede că legea fundamentală poate fi revizuită doar la inițiativa regelui, cu consultarea prealabilă a Corpurilor Legiuitoare.

Tittlul VIII este intitulat Dispozițiuni tranzitorii și finale și tratează mai multe probleme, cele mai importante mențiuni fiind acelea că toate legile vor fi reviziute pentru a fi în concordanță cu noua constituție, iar cele care sunt contrare prevederilor acesteia vor fi abrogate, precum și faptul că din ziua promulgării Constituției din 1938, se abrogă Constitutia promulgata la 28 Martie 1923.

Ultimul articol al Constituției preciza faptul că după ce va fi edictată de rege, constituția va fi supusă națiunii române spre bunăștiință și învoire, iar printr-un decret regal se va stabili procedura ce trebuie urmată. După ce procedura se va închieia, Președintele Consiliului de Miniștri va aduce la cunoștiință Regelui rezultatul procesului, după care Constituția va fi promulgată și va intra în vigoare.

Constituția din 1938 se încheie cu un act de constatare al voturilor date de cetățenii români asupra plebiscitului propus la 20 februarie 1938, act în care se menționează faptul că legea fundamentală a fost adusă la cunoștiință prin publicarea în Monitorul Oficial.

Articolele Constituției din 1938 împrumută multe dintre ideile Constituțiilor din 1866 și 1923, dar cuprinde și multe deosebiri fundamentale. Conform noii Constituții impuse de Carol al II-lea, regele deține atribuții importante care îl plasează într-o poziție superioară în raport cu cea acordată prin Constituția din 1923.

Cu toate eforturile pe care le-a depus regimul monarhic autoriar în desființarea vechilor instituții democratice, nu a reușit să-și creeze propriile instituții care să asigure stabilitatea internă și securitatea tării. Întreaga legislație din perioada 1938 – 1940, precum si Constituția au contribuit la introducera și sporirea puterii monarhului , dar în același timp au jucat un rol esențial în compromiterea regimului politic, grăbindu-i sfârșitul. Constituția din februarie 1938 va intra în istoria sistemului constituțional românesc drept legea fundamentală cu cea mai scurtă existență, devenind totodată preambului guvernării țării fără constituție în perioada celui de-al doilea Razboi Mondial.

Prăbușirea granițelor Românniei, în anul 1940, a însemnat și sfârșitul regimului carlist. Regele îl convoacă la palat pe generalul Ion Antonescu care acceptă formarea unui nou guvern la 4 septembrie 1940. În ziua următoare, Carol al II-lea emite un decret de suspendare a propriei constituții, camerele Parlamentului sunt dizolvate, iar președintele Consiliului de Miniștri este însărcinat cu puteri depline.

Făcând referire la aceste evenimente, diplomatul Raoul V. Bossy consemna că: „La 5 septembrie se instaurează un regim politic nou în România. Carol a fost silit să renunțe la un număr mare din prerogativele sale în favoarea noului prim – ministru, generalul Ion Antonescu, care devine de fapt dictatorul țării, însărcinat oficial să cârmuiască statul român, pe când regele va domni fără să mai guverneze”.

Constituția de la 27 februarie 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin Constituțiile din 1866 și 1923. Prin acordarea unei puteri absolute monarhului, au fost eliminate principiile fundamentale ale funcționării democrației, fiind înlocuite cu principiile autoritarismului constituționalizate prin legea fundamentală din februarie 1938.

Principiul fundamental al separării puterilor în stat a fost transformat în concentrarea puterilor în stat, constituția oferindu-i monarhului dreptul de a deține atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă, dar și drepturi treadiționale prevăzute de constittuțiile anterioare. Separarea puterilor în stat, în executivă, legislativă și judecătoarească, a concentrat puterea, nu a divizat-o. Inversarea sensului democrației s-a realizat prin concentrare, nu prin pluralitate. Transformarea regelui în cap al statului, primatul puterii executive în fața celei legislative, răspunderea miniștrilor doar în fața regelui, a schimbat instituția ministerială și pe cea parlamentară în simple instrumente ale monarhiei. Instaurarea unui sistem politic cu un singur partid a reprezentat esența noului regim autoritar. Suspendarea partidelor politice, instaurarea stării de asediu prin violarea prevederilor constituționale democratice, au condus la apariția partidului unic la 16 decembrie 1938, partid denumit Frontul Renașterii Naționale al cărui șef absolut era monarhul.

Prin cenzurarea presei și interzicearea dreptului de a manifesta, prin proclamarea regelui ca și conducător suprem al Guvernului, Parlamentului, armatei și administrației, România se transformă între anii 1938 – 1940 într-o monarhie autoritară. Actul fundamental de la 27 februarie 1938 a crescut, în mod arbitrar, puterile acordate monarhului.

3.5. CONSTITUȚIILE COMUNISTE

         Carol al II-lea emite la 5 septembrie 1940 un decret – lege prin care își suspendă propria constituție și dizolvă Corpurile Legiuitoare, apoi printr-un alt decret îl investește pe generalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu puteri depline în conducerea statului.  Acesta începe consultările cu șefii celor două partide tradiționale, precum și cu cei ai mișcării legionare, în vederea constituirii unui nou Guvern, toți cerând abdicarea regelui Carol al II-lea, acesta nemaiavând autoritatea necesară pentru a domni. Generalul Ion Antonescu, având sprijinul noului Guvern, îl somează pe Carol al II-lea să abdice, lucru pe care acesta îl acceptă, semnând la 6 septembrie 1940 actul de abdicare. Astfel, fiului lui Carol al II-lea devine pentru a doua oară rege al României sub titulatura de Mihai I, însă prerogativele sale sunt pur formale: bate moneda, acreditează ambasadorii, este conducătorul armatei, conferă decorații, acordă amnistia și grațierea.

În urma a trei decrete regale din septembrie 1940, ia naștere o instituție politică nouă, aceea de Conducător al Statului Român care concentra puterea executivă și legislativă, iar apoi obținea și controlul puterii juridice prin suspendarea inamovibilității corpului judecătoresc. În urma primului decret regal, regelui îi sunt suprimate dreptul de a acorda amnistia și grațierea, de a încheia tratate și de a numi subsecretarii de stat și miniștri, păstrând doar dreptul de a numi primul-ministru. După ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, regele pierde dreptul de a modifica legile organice, aceasta fiind cea mai mare limitare a prerogativelor acestuia. Cu toate acestea, Ion Antonescu nu a abuzat într-un mod arbitrar de puterile ce-i reveneau și, chiar și în condițiile absenței statului de drept, a manifestat un interes deosebit în elaborarea unor acte normative moderne și eficiente. Cu ajutorul unor mari juriști, „a realizat o operă legislativă remarcabilă, ce a cuprins elaborarea și adoptarea unor legi a căroro valabilitate s-a menținut până astăzi”.

Consecințele actului din 23 august 1944 au redeschis oportunitatea renașterii vieții constituționale românești. Blocul Național Democratic constituit în iulie 1944 în componența căruia intrau Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Comunist Român și Partidul Social – Democrat au hotărât instaurarea unui regim democratic, ce va garanta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Deoarece Adunarea Constituantă care trebuia să elaboreze o nouă Constituție nu se putea întruni ținând cont de contextul complex în care se afla Romînia în anul 1944, s-a hotărât ca prevederile celor două Constituții din 1866 și 1923 să intre în vigoare, cu unele modificări.

Decretul regal din 30 august 1944 stabilește că regale Mihai I va exercita puterea legislativă pâna va fi organizată Reprezentanța Nașională, iar decretele ci îi acordau puteri depline generalului Ion Antonescu sunt abrogate.

Începând cu data de 23 august, România redevine un stat constituțional bine organizat cu toate că deocamdată îi lipseau Parlamentul și consiliile comunale. Parttidele politice dizolvate de Carol al II-lea renasc, economia este dezvoltată, armata, printre cele mai puternice din Europa, statul având astfel șansa de a renaște, devenind un stat democratic în adevăratul sens al cuvântului. Dar cursul evoluției este întrerupt de presiunea sovietică și comunistă care încep să exercite presiuni, nesocotind Constituția, modificând-o continuu, neacordându-i importanța unei legi fundamentale.

Puterea comunista reușește să se impună și inițiază distrugera democrației din România. Prima etapă o constituie impunerea Guvernului de la 6 martie 1945 când partidul comunist devine principala forță politică a țării, urmărind instaurarea unor structuri instituționale de tip sovietic. În iulie 1947, Partidul National Țărănesc și Partidul Național Liberal sunt dizolvate.

Cea de-a doua etapă se declansează la 1 septembrie 1947 când din armată sunt eliminați toți cei care susțineau monarhia, iar apoi, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai I, prin amenințare și șantaj, este obligat să semneze actul de abdicare. În aceeași zi este adoptă Legea 363 care proclamă Republica Populară Română.

Dictaturile de stânga, spre deosebire de cele de dreapta care combat regimul constituțional, se consideră a fi regimuri democratice ce au la baza lor o lege fundamentală. Analizând constituțiile din perioada ce va urma, se va putea aprecia măsura în care acestea sunt legi fundamentale adevărate sau doar simple legi organice.

Transformările suferite de regimul politic din România în condițiile instaurării Partidului Comunist la putere, precum și evoluția sa de-a lungul celor peste patru decenii de existență, au fost reflectate fidel de constituțiile adoptate în epocă.

3.5.1. Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948

Toate cele trei Constituții adoptate în perioada regimului communist au o serie de trăsături commune caracteristice regimurilor totalitare: restrângerea frepturilor și libertăților cetățenești, instituirea partidului unic, abolirea principiului separației puterilor în stat, controlul activităților economice, precum și a vieții sociale și politice.

Constituția din 13 aprilie 1948 este prima lege fundamentală din România inspirată de ideologia marxist – leninistă. Constituția conținea 10 titluri și 105 articole și a rămas în vigoare timp de patru ani.

Primul Titlu se referă la Republica Populară Română, România fiind declarată pentru prima dată în istoria constituțională „stat popular”.

Al doilea Titlu face referire la structura social – economică a țării, explicând modul de proprietate asupra mijloacelor de producție, consemnând că bogățiile solului, având calitatea de bunuri commune ale poporului, trec în proprietatea statului. Două luni mai târziu, a fost adoptată Legea 119 prin care întreprinderile bancare, miniere, de asigurări și transporturi erau naționalizate, iar libera concurență, inițiativa și regulile pieței care se impuseseră în economia modernă a României au fost lichidate. La 1 iulie 1948 a fost înființată Comisia de Stat a Planificării a cărei sarcină era aceea de a elabora planuri anuale de dezvoltare a economiei, „activitate ce s-a desfășurat până în anul 1951 când, după modelul stalinist, a fost întocmit primul plan cincinal”.

Titlul al doilea din constituție mai cuprindea și aspecte referitoare la drepturile cetățenilor care de această dată erau asociate cu îndatoririle. De asemenea, erau prevăzute dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul la conștiință și liberatete religioasă, dreptul la petiție, la libertatea cuvântului inviolalilitatea corespondenței și a domiciuliului, De asemena, era stipulate faptul că toți cetățenii, indifferent de etnie sau de sex erau egali în fața legii. Un element nou era „înscrierea în Constituție a dreptului la muncă, la articolul 19, pe care statul se angaja să-l asigure prin dezvoltarea planificată a economiei naționale”. În privința învățământului, „reforma din 1948 reorganiza sistemul de învățământ prin trecera acestuia sub conducerea statului si prin copierea structurii și nivelurilor existente în învățământul sovietic”.

Următoarele patru Titluri ale Constituției reprezentau cea mai importantă parte a documentului și făceau referire la puterile statului și la modul de organizare al acestora. Organul suprem al țării era reprezentat de Marea Adunare Națională, ce deținea puterea legislativă. Marea Adunare Națională era o instituție unicamerală, aleasă pentru un mandat de patru ani și se întrunea în câte două sesiuni pe an. Avea ca atribuții votarea bugetului, formarea și organizarea Guvernului Republicii Populare România, amnistia, consultarea poporului prin referendum.

Puterea executivă îi era rezervată Guvernului. Inspirându-se din constituția sovietică, Guvernului îi este adăugată o nouă funcție, cea administrativă. Guvernul este alcătuit din miniștri, era condus de Președintele Consiliului de Miniștri și avea, pe lângă atribuțiile tipice unui organ executiv, și sarcina de a planifica și de a dirija economia națională, sarcină pentru îndeplinirea căreia a fost necesar ca industria și agricultura să treacă sub controlul statului, sub forma cooperativizării și naționalizării.

În titlul al VI-lea al Constituției se vorbește despre organele locale, despre modul în care acestea erau alese de către cetățeni, precum și despre modul de funcționare. Acestea aveau ca atribuții elaborarea bugetului local, îndrumarea activității economice, culturale și sociale la nivel local, asigurarea ordinii și securității publice, administrarea întreprinderilor și a bunurilor, precum și de a se asigura de respectarea legilor. Arrticolul 79 din Constituție stipula într-un mod ideologic că autoritățile publice, în activitatea lor „se sprijină pe inițiativa și larga participare a maselor populare”.

Titlul al VII-lea al Constituției, denumit „Organele judecătorești și Parchetul” descrie un proces de imitare a normelor sovietice cu privire la puterea judecătorească. Reforma inițiată în justiție, incă din anul 1945 a avut drept scop transformarea acesteia în „justiție de clasă în care aplicarea legii nu se mai făcea după principii obiective, ci după principii politice și ideologice” Principalul obiectiv al Constituției a fost acela de subjugare a justiției față de partidul unic, justiția devenind instrumentul dictaturii în asigurarea noii ordini sociale. „Partidul era asociat direct cu Statul, iar Statul devenea un instrument al Partidului în impunerea unei noi ordini sociale și politice”.

În capitolul VIII al Constituției a fost reglementată noua stemă a țării ce era reprezentată de munții împăduriți deasupra cărora răsărea soarele, în centru era reprezentată o sondă, iar de jur împrejur spice de grâu. Stema reprezenta astfel industria și agricultura ca fiind principalele domenii ale muncii.

Penultimul capitol al Constituției prezenta modul în care se putea realiza modificarea Constituției, proces simplificat în comparație cu cele din constituțiile anterioare, fapt ce simbolizează importanța redusă a care regimul o acorda legii fundamentale.

Imediat după ce a fost votată, Constituția a fost promulgată și a intrat în vigoare, „marcând prin aceasta o nouă victorie, deși formală, pe calea instituționalizării regimului comunist din România”. Din perspective schimbărilor legislative și instituționale produse anterior adoptării Constituției, dar și cele care urmau avțnd la bază prevederile sale, „Constituția din 1948 nu marchează nici debutul, nici finalul sovietizării României, ci mai degrabă o etapă intermediară, necesară nu pentru a consfinți, nici pentru a iniția, ci pentru a sprijini procesul de sovietizare aflat deja în desfășurare”.

3.5.2. Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Adoptarea Constituției din anul 1948, în România s-a accelerat construcția unei societăți socialiste. După ce în anul 1948 au fost naționalizate mijloacele principale de producție, a început procesul de colectivizare, au fost create structuri independente de instituțiile judecătorești și au fost reorganizate unitățile administrative – teritoriale sub influența U.R.S.S. Toate aceste schimbări cereau elaborarea unui nou cadru juridic care avea menirea de a reflecta stadiul de dezvoltare al regimului, orientarea sa si caracterul său de „dictatură a proletariatului.”

Cea de-a doua Constituție a regimului socialist roman a fost o lege fundamentală inspirată atât de ideologia marxistă cât și de conceptele staliniste. Noua Constituție adoptată la 24 septembrie 1952 o abroga pe cea din 1948 si era alcătuită din 10 capitole ce însumau 105 articole. O deosebire esențială față de constituția precedentă era aceea că noua lege accentua componenta ideologică , definind încă din primele rânduri natura statului roman : „Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”. În cuprinsul următoarelor paragrafe era descris modul în care a luat naștere regimul din România „în încercarea de a oferi o legitimitate istorică și ideologică atât regimului, cât și relațiilor cu Uniunea Sovietică”.

Constituția din 1952 era împărțită în 10 capitole, astfel: Capitolul I – Orânduirea socială, Capitolul II –Orânduirea de stat, Capitolul III – Organul suprem al puterii de Stat a Republicii Populare Române, Capitolul IV – Organele administrației de Stat ale Republicii Populare Române, Capitolul V – Organele locale ale puterii de stat, Capitolul VI – Instanțele judecătorești și procuratura, Capitolul VII – Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor, Capitolul VIII – Sistemul electoral, Capitolul IX – Stema, Drapelul și Capitala Republicii Populare Române și Capitolul X – Procedura de modificare a Constituției Republicii Populare Române.

Baza policitcă a statului democrat – popular a fost mai bine definită de noua constituție în cuprinsul căreia era stipulat concret care erau clasele sociale care dețineau puterea în stat precum și modul în care se exercita această putere, respectiv printr-o alianță între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare.

Principiile care stau la baza Constituției sunt unitatea puterii în stat și exercitarea ei prin organe representative, suveranitatea poporului, planificarea națională, legalitatea populară, centralismul democratic, activismul social și politic al cetățenilor.

Cu toate că statul este declarat ca fiind un stat democrat – popular, independent, suveran și unitary, nu se face nicio referire la caracterul inalienabil sau indivizibil.

Rolul conducător în orânduirea socială și de stat a țării al partidului unic este consacrat de noua Constituție, orânduire reprezentată de un regim democratic popular care reflecta puterea oamenilor muncii. Puterea era exercitată de organele statului oragnizate într-un sistem piramidal ce avea ca organ suprem Marea Adunare Națională. Prin acordarea unor atribuții largi în toate domeniile vieții economice, sociale și culturale ale țării, statul comunist devine instrumentul principal de realizare a dictaturii proletariatului, aspect consacrat prin dispozițiile constituționale privitoare la orânduirea de stat a României.

Articolul 6 din Constituție proclamă baza orânduirii economice și sociale, evidențiind rolul esențial al proprietății socialiste în economia țării: “Fundamentul formatiunii social–economice socialiste este proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, care are fie forma proprietatii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietatii cooperatist – colectiviste (proprietatea gospodariilor colective sau a organizatiilor colectiviste)”. „Aceste prevederi marcheaza trecerea de la economia libera de piata la economia socialista planificata„

Capitolul al III-lea al Constituției făcea referire la Marea Adunare Națională, ca organ suprem al puterii în stat. Aceasta era aleasă pentru o perioada de patru ani și era singurul organ abilitat să adopte legi. Printre atribuțiile acesteia se mai numără și aprobarea bugetului și adoptarea deciziilor în probleme de pace sau război, iar ca element de noutate față de Constituția din 1948, Marea Adunre Națională dobțndește dreptul de a stabili planurile de dezvoltare ale economiei și de a modifica împărțirea administrativ – teritorială a țării.

Capitolul IV cuprinde referiri și explicații cu privire la organele administrației de stat, la rolul pe care îl îndeplinește organul executiv. Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române este cel care deține puterea executivă, consiliu constituit de Marea Adunare Națională în fața căreia era răspunzător. Atribuțiile acestuia rămân cele stabilite prin Constituția din 1948.

În capitolul V al Constituției se făcea referire la organele puterii locale a căror organizare ramîne neschimbată. Constituția prevedea faptul că Sfatul Popular era organul puterii de stat la nivelul regiunilor, raioanelor, orașelor și comunelor.

În capitolul VI se vorbea despre organizarea instanțelor de judecată și a tribunalelor care se modifica pentru a fi în concordanță cu organizarea administrativă. Conform textului constituțional, în România, justiția era înfăptuită de Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, de Tribunale Regionael și de Tribunale Populare. Principala atribuție a justiției era aceea de „a apăra regimul de democrație populară și cuceririle poporului muncitor”, precum și „legalitatea populară”.

În cadrul Capitolului VII sunt reglementate drepturile fundamentale ale cetățenilor. Constituția garantează dreptul la învățătură, la muncă și la odihnă, dreptul la asigurare materială la bătrânețe, egalitatea cetățenilor în domeniile vieții politice, culturale și economice, precum și egalitatea între sexe, drepturi pentru minoritățile naționale, libertatea cuvântului, libertatea de conștiință, a presei, a meetingurilor și a întrunirilor, dreptul la asociere, precum și inviolabilitatea domiciliului și a persoanei.

În cuprinsul Constituției este definit termenul de “democrație populară”. Analizând textul constituțional, putem observa o inversare a raportului firesc dintre stat și individ care reiese din faptul că în prezenta constituție, aspectele privitoare la drepturile cetățenilor se regăsesc abia în Capitolul al VII-lea, comparativ cu constituțiile anterioare care le plasează în primele capitole, imediat după articolele privitoare la teritoriul național.

Capitolul al VIII-lea era dedicat sistemului electoral, capitol inspirat de Constituția sovietică. Acesta reglementa atât modul de organizare al alegerilor penttru Marea Adunare Nașională, dar și pentru Sfaturile Populare. Votul era reglementat ca fiind universal, egal, direct și secret, vârsta la care se dobândea acest drept fiind de 18 ani. În textul constituțional erau incluse câteva prevederi speciale privind dreptul de a candida care era condiționat de calitatea de membru în Partidul Muncitoresc Român sau în cadrul asociațiilor, organizațiilor de tineret sau sindicatelor, dar ăn niciun caz altui partid.

În cuprinsul capitolului IX este prevăzut faptul că stema țării suferă o nouă modificare, fiind adăugată o stea în cinci colțuri, preluată de la U.R.S.S.

Constitutia din anul 1952 a fost abrogata la data de 21 august 1965, dupa ce suferise o serie numeroasă de modificări.

Constituția din 1952 a reprezentat un pas important în evoluția regimului comunist din România, păstrându-si în cursul celor 13 ani cît a fost în vigoare, cea mai mare parte a semnificației sale politice. Constituția a reflectat în cuprinsul textului său cele mai mari presiuni sovietice exercitate asupra partidului și a conducerii de stat a României, „momentul de maximă dominație exercitat de Moscova asupra imperiului său central și est-european”. Lipsa experienței politice și a legitimității, precum și conflictele din cadrul conducerii partidului au făcut ca România să devină unul din cei mai supuși sateliți ai Moscovei. După moartea lui Stalin, afirmarea național-comunismului a reprezentat o distanțare de Uniunea Sovietică, o revendicare a independenței și o încercare de legitimare a comuniștilor români în fața propriei societăți. Cu toate că formele s-au schimbat, scopul a rămas însă același – construcția socialismului.

3.5.3. Constituția Republicii Populare Române din 21 august 1965

Încă dinainte de moartea primului secretar al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu – Dej, la 19 martie 1965, România devenise în totalitate un stat socialist. Cooperativizarea s-a încheiat încă din anul 1962, iar proprietatea privată a fost eliminată. De aceea, „Constituția din anul 1965 era o constituție a socialismului victorios”.

Noul șef al Partidului Comunist este ales Nicolae Ceaușescu care afirmă într-un mod deschis independența țării față de Uniunea Sovietică, considerând că România a făcut un pas important în construirea unei societăți socialiste. Având în vedere aceste două aspecte, era necesară o nouă modificare a constituției.

În comparație cu cea anterioară, Constituția din 1965 revine la organizarea textului în titluri, renunțând la denumirea sovietică de capitole. Așadar, noua Constituție cuprindea nouă titluri denumite astfel: Titlul I – Republica Socialistă România, Titlul II – Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, Titlul III – Organele supreme ale puterii de stat, Titlul IV – Organele centrale ale administrației de stat, Titlul V – Organele locale ale puterii de stat și organele locale ale administrației de stat, Titlul VI – Organele judecătorești, Titlul VII – Organele procuraturii, Titlul VIII – Însemnele Republicii Socialiste România și Titlul IX – Dispoziții finale.

Constituția adoptată în anul 1965 se deosebește de celelalte două constituții socialiste prin aceea că stabilește clar monopolul politic al Partidului Comunist Român ca formațiune politică unică. În cuprinsul primului titlu, România este proclamată Republică Socialistă considerându-se că reglementările socialiste se impun definitiv și pe deplin în toate domeniile vieții sociale. De asemenea, se explică faptul că puterea poate fi exercitată doar de Partidul Comunist Român ca „forță conducătoare a societății”, iar poporul urma să-și exercite puterea prin Marea Adunare Națională.

Statul român este declarat ca fiind suveran, independent și unitar, iar teritoriul său devenea inalienabil și indivizibil.

Partidul comunist, definit ca fiind cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare pune în practică, prin intermediul statului socialist, politica proprie, care conform textului constituțional, „organizează, planifică și conduce economia națională, apără și dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condițiile și dezvoltarea învătământului, științei și culturii, apără legalitatea societății și ordinea de drept, organizarea apărarii țării și dezvoltarea forțelor armate” (art.13). 

În cuprinsul noii constituții, economia este proclamată ca fiind o economie socialistă ce are la baza sa proprietatea de stat și cooperatistă asupra tuturor mijloacelor de producție, aspect întărit în cuprinsul articolului 6 care prevedea faptul că toate bogățiile solului și subsolului, băncile, mijloacele de transport, clădirile, etc., aparțin statului. Textul constituțional face referire și la proprietatea privata limitată însă la casa de locuit, construcțiile anexe, lotul de pămănt din jurul casei, animalele de producție și inventarul agricol mărunt.

În cuprinsul Titlului al II-lea se vorbește despre drpeturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Sunt preluate majoritatea prevederilor din vechea constituție, dar sunt introduse și limitări ale acestor libertăți. În cuprinsul articolului 29 se precizează faptul că libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, demonstrațiilor și mitingurilor nu poate fi folosită „în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc”. Un alt aspect important este precizarea conform căreia organizațiile existente sunt sprijinite și ocrotite de stat, ceea ce semnifică de fapt controlul pe care partdiul îl exercită asupra acestora. Un aspect pozitiv este faptul că noua Constituție garantează proprietatea privată, drept ce este ocrotit de lege și care fusese exclus din constituțiile comuniste anterioare. Un altul este acela că legea fundamentală stabilește faptul că ziua de muncă poate avea o durată de maxim 8 ore.

Titlul al III-lea al Constituției vorbește despre instituțiile statului și cuprinde modificări esențiale. Titlul cuprinde două secțiuni în care se vorbește despre Marea Adunare Națională și despre Consiliul de Stat, ulterior adăugându-se o a treia, după revizuire, referitoare la președintele Republicii Socialiste Române, după înființarea acestei funcții in 1974. Atribuțiile Marii Adunări Naționale au rămas cele stabilite prin constituția anterioara, cu mici excepții. Prezidiul Marii adunări Naționale este înlocuit de Consiliul de Stat, organism ce a fost creat în anul 1961 de Gheorghe Gheorghiu – Dej printr-o lege ce revizuia Constituția din 1952. Acesta era compus din președinte, vicepreședinți și membri și era ales de Marea Adunare Naționalp a ănceputul mandatului, funcționând până la următorul mandat al acesteia. Din componența Consiliului face parte și primul ministru, iar începând cu anul 1974 Consiliul de Stat este prezidat de președintele statului, fapt ce atestă o altă întrepătrundere între puterea executivă și cea legislativă.

Cea mai importantă modificare adusă de Constituția din 1965 a fost înființarea funcției de Președinte al Republicii Socialiste România în anul 1974, modificare determinată de consolidarea poziției lui Nicolae Ceaușescu în interiorul partidului prin înlăturarea simpatizanților regimului lui Gheorghe Gheorghiu – Dej. Legea nr. 1/1974 modifica Constituția din 1965, completând-o cu funcția de președinte al țării.

Președintele țării era ales de Marea Adunare Națională, fiind cel care reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale. Cele mai importante atribuții ale acestuia sunt: comandant suprem al armatei, numirea și revocarea miniștrilor, a funcționarilor publici și a membrilor Tribunalului Suprem, acordă grațierea, conferă decorații, titluri de onoare și grade militare, acordă cetățenia română, emite decrete prezidențiale, încheie tratate internaționale, etc. „La momentul respectiv, concentrarea puterii în mâinile lui Nicolae Ceaușescu era văzută la nivelul partidului ca fiind necesară, din pricina pericolului unei intervenții sovietice, așa cum se petrecuse în Cehoslovacia”.

Prin adoptarea Constituției din 1965 statului român i-a fost conferit un caracter totalitar comunist prin afirmarea rolului politic conducător al partidului unic, precum și prin stabilirea unei economii bazată pe proprietatea de stat, dar totodată a fost stabilit statutul internațional al țării de stat independent și suveran, aspecte ce n-au fost prevăzute în constituția anterioară.

Cele trei constituții comuniste adoptate în România după cel de-al doilea război mondial evidențiază trăsăturile regimului comunist român, precum și evoluția acestuia de-a lungul celor patru decenii și jumătate cât s-a aflat la conducerea țării. Acestea prezintă o serie de asemănări precum vulnerabilitatea în fața necesităților regimului, constituția fiind nevoită să se adapteze exigențelor partidului comunist, pierzându-și caracterul de lege fundamentală și devenind o lege ca oricare alta. Este vorba, în principiu, despre ceea ce putem numi „regulile jocului”: nu factorul constituțional îl condiționează pe cel politic, ci invers. De asemenea, în cuprinsul celor trei constituții, partidul este desemnat ca fortă conducătoare a societății, aspect care transferă procesul de decizie în afara cadrului instituțional de stat către partidul unic care se sustrage controlului constituțional.

Afirmarea rolului conducător al Partidului Comunist este doar o componentă a întregului fenomen care presupune asumarea ideologiei ca funcție principală în stat. „Statul are o misiune, are o sarcină istorică, de a-și folosi instrumentele de control pentru a asigura construcția socialismului și victoria acestuia, sub conducerea partidului” .

Scopul celor trei constituții a fost acela de a sprijini partidul în crearea operei proprii prin punerea la dispoziția acestuia a tuturor instrumentelor de stat indispensabile în realizarea obectivului său istoric, respectiv „construcția socialismului și nicidecum de a stânjeni această operă cu mecanisme de control ce nu serveau scopurilor sale revoluționare”.

În concluzie, toate cele trei constituții adoptate în perioada regimului comunist au un caracter ideologic ce reflectă natura totalitară a regimului comunist român și reprezintă o deviere totală de la tradițiile constituționale moderne, dar și de la aspirațiile societății românești. Datorită alinierii intereselor străine și fără a avea legitimitatea morală a societății românești, toate cele trei constituții comuniste au fost, în final, un eșec confirmat de faptul că societatea românească, imediat ce a avut posibilitatea de a se exprima liber, s-a îndreptat spre un alt model politic.

3.6. CONSTITUȚIA DIN 1991

Evenimentele ce au readus România în rândul statelor democratice europene pot fi descrise ca unele din cele mai violente înregistrate până atunci în istorie.

La 16 decembrie 1989, începea în Timișoara, Revoluția română. Manifestanții stânși în fața Primăriei si a Comitetului Județean de partid scandau împotriva regimului comunist și a liderului Nicolae Ceaușescu, fiind intonate versurile cântecului „Deșteaptă-te române!”. Pentru restabilirea situației, președintele Nicolae Ceaușescu a trimis forțele de ordine (efective ale Miliției, Trupelor de Securitate, Pompieri, Grăniceri). La data de 17 decembrie, acestea au primit ordin să tragă asupra manifestanților, provocând numeroși morți și răniți, dar revouția nu a încetat. Crezând că revolta a fost anihilată, Nicolae Ceaușescu pleacă intr-o vizită oficială în Iran, nu înainte de a ordona Ministerului de Interne să pună toate trupele în stare de alertă și să interzică intratea în țară a turiștilor suspectați de spionaj.

La data de 19 decembria, toată Timișoara intră în grevă generală, fiind organizate ample mitinguri de protest în cadrul cărora muncitorii si-au exprimat revendicările. Nu au mai avut loc violențe între protestatari și armată, generalul Stefan Gusă, șeful Marelui Stat Major, promițând că va retreage trupele.

În ziua de 20 decembrie, manifestanții s-au îndreptat spre centrul orașului scandând ,,Jos Ceaușescu!”, ,,Libertate!”, „Jos comunismul!”, ,,Armata e cu noi!”. Generalul Gușă a dat ordin ca armata să înceteze orice represalii și să se retragă în cazărmi. Delegația revoluționarilor i-a cerut primului-ministru Constantin Dăscălescu, demiterea președintelui, a guvernului, eliberarea protestatanților arestați și informarea corectă a poporului cu privire la evenimentele ce avuseseră loc în Timișoara.

Revenind în țară, Nicolae Ceaușescu a continuat să pună pe seama grupurilor teroriste și antinaționale evenimentele din Timișoara și a instituit starea de necesitate în intreg județul Timiș. Protestele continua în Timișoara, strângându-se tot mai mulți manifestanți. La data de 20 decembrie 1989, orașul este declarat liber. Începând cu 21 decembrie protestele se amplifică, cuprinzând mai multe orașe din țară: Arad, Brașov, Cluj-Napoca, Lugoj, Turda, Alba Iulia Sibiu, Târgu Mureș, Caransebeș, etc., ajungîndu-se la ciocniri cu forțele de ordine în urma cărora au rezultat morți și răniți.

În ziua de 22 decembrie, a fost prezentată la Timișoara „Proclamația” Frontului Democratic Român. La București, mii de protestatari se îndreaptă spre centrul orașului, cerând plecarea dictatorului. Nicolae Ceaușescu declara stare de necesitatea în întreaga țară, dar armata nu-i mai ascultă ordinele, fraternizând cu protestatarii. Președintele Nicolae Ceaușescu părăsește sediul Comitetul Central al Partidului Comunist într-un elicopter.

Este constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale care preia puterea în stat, Comunicatul acestuia fiind citit la Televiziunea Română de către Ion Iliescu. Comunicatul conținea obiectivele F.S.N. , printre care cel mai important era instaurarea democarției, libertății și demnității poporului român.

La 25 decembrie 1989, în Târgoviște, Nicolae și Elena Ceaușescu sunt condamnați de un Tribunal Militar Extraordinar, la moarte, cei doi fiind împușcați imediat. Odată cu moartea dictatorului, au încetat și protestele.

Prin constituirea unui guvern provizoriu, la data de 26 decembrie 1989, condus de Petre Roman, România intră în rândul statelor europene eliberate de comunism.

Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989 prevedea „abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”. „Acesta este actul de naștere al noii democrații politice și al pluripartitismului în România postcomunistă. Sau actul de renaștere al pluripartitismului. El marca discontinuitatea cea mai importantă dintre regimul politic comunist și noul regim democratic”.

Revoluția din 1989, prin schimbările pe care le-a impus atât pe plan politic, cât ți în toate celelalte domenii ale societății, a creat premisele elaborării unei legi fundamentale noi care să pună bazele ordinii democratice a statului de drept.

Constituția redactată de Comisia constituită la 11 iulie 1990 a fost supusă referendumului la 8 decembrie 1991. Biroul Electoral Central a prezentat în cadrul ședinței comune din 13 decembrie 1991 a Adunării Deputaților și Senatului rezultatele referendumului național conform căruia 10.948.468 de alegători din totalul de 15.824.373 și-au exprimat opțiunea, în următoarea proporție: 77,33% pentru, 20,4% împotrivî și 2,3% anulate.

Forma finală a Constituției cuprindea 152 de articole grupate în șapte titluri, împărțite la rândul lor în capitole și secțiuni, astfel: Titlul I – Principii generale, Titlul II Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Titlul III – Autoritățile publice, Titlul IV – Economia și finanțele publice, Titlul V – Curtea Constituțional, Titlul VI – Revizuirea Constituției, Titlul VII – Dispoziții finale și tranzitorii.

Noua Constituție avea un caracter democratic, consacrând sistemul pluripartidist instaurat după Revoluția din decembrie 1989. „Contribuind la cristalizarea structurilor instituționale fundamentale ale statului român, așezământul constituțional din anul 1991 se caracterizează printr-o reală modernitate din punctul de vedere al modului de redactare a textului constituțional și al tehnicii juridice de ordonare și sistematizare a diferitelor prescripții și norme existente în diferite Constituții europene, precum Constituția Franței și Constituția Suediei. Această Constituție exprimă mai bine pluralismul politic, dreptul la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale, modul de constituire și funcționare al partidelor politice, protecția cetățenilor români în străinătate, dreptul la libera circulație, dreptul la viața intimă, familială și privată, dreptul la ocrotirea sănătății, interzicerea muncii forțate, regimul proprietății”.

În cuprinsul articolului 1 al Constituției sunt reglementate elementele definitorii ale statului român, Românai fiind declarat stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil. De asemena, era consacrată forma de guvernamânt ca fiind republica, România devenind un stat în care drepturile și libertățile cetățenilor, demnitatea omului, dreptatea, pluralismul politic și dezvoltarea personalității umane sunt valori supreme garantate de stat.

Constituția din 1991 conține numeroase prevederi considerate a fi repere pentru democrația românească precum exercitarea suveranității naționale de către popor, partajarea atribuțiilor autorităților publice, colaborarea și controlul reciproc între ele, participarea poporului la rezolvarea treburilor de interes public prin referndum sau printr-un organ reprezentativ, pluralismul social, organic, instituțional, politic, ideologic sau sindical, consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților cetețenilor, etc.

Articolul 2 din Constituție stabilește faptul că suveranitatea națională aparține popotului român care o va exercita indirect, prin organe reprezentative sau direct prin referendum.

Următoarele articole ale primului titlu din constituție fac referire la teritoriul României care este declarat ca fiind inalienabil. De asemena se fac referiri la egalitatea între cetățeni, la modul de dobândire sau pierdere a cetățeniei române, precum și la pluralismul politic despre care legea fundamentală stabilește că este o condiție și o garanție a democrației constituționale. Articolele 12 – 14 din Constituție stabilesc culorile drapelului național (culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu), Ziua Nașională a României( 1 Decembrie), Imnul Național ( Deșteaptă-te române!), limba oficială a țării este limba română, iar capitala țării este Municipiul București.

Titlul al II-lea al Constituției consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, precum și dreptul oricărei persoane de a-și apăra în fața justiției drepturile, libertățile și interesele legitime. De asemenea, Constituția garantează dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, iar libertatea persoanei și siguranța acesteia sunt declarate ca fiind inviolabile. În capitolul 2 intitulat Drepturile și libertățile fundamentale sunt consacrate drepturile și libertățile social – economice și culturale (dreptul la învățătură, dreptul la proprietate, la ocrotirea sănătății, la moștenire, etc.), drepturile politice și social – politice (dreptul de vot și dreptul de a fi ales, libertatea conștiinței de exprimare, dreptul la asociere, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la grevă, etc.), dar și drepturile – garanții (dreptul de petiționare).

În cuprinsul capitolului al patrulea este reglementată instituția Avocatului Poporului. Acesta este numit de Senat pe o durată de 4 ani, iar principala sa atribuție este apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Titlul al III-lea, intitulat Autoritățile publice, vorbește despre modul de organizare al acestora și stabilește raporturile dintre cele 3 puteri ale statului: executivă, legislativă și judecătorească.

Principiul separației puterilor în stat reprezintă o altă garanție a democrației și presupune existența echilibrului și a controlului reciproc între cele trei puteri ale statului. Prin instituirea unor mijloace de control și acțiune ale puterii legislative asupra cele executive nu s-a urmărit subordonarea puterii executive în fața cele legislative, ci s-a realizat echilibrul și controlul reciproc al puterilor.

Conform articolului 58 din Constituție, organul reprezentativ suprem este Parlamentul, acesta reprezentând și singura autoritate legiuitoare a țării. Parlamentul, denumit astfel pentru prima data în cuprinsul unei legi fundamentale, are o structură bicamerală, fiind alcătuit din Senat și Adunarea Deputaților. Membrii acestuia sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, iar numărul senatorilor și deputaților se stabilește prin lege electorală, în funcție de populația țării. Fiecare cameră este condusă de un președinte, ales pe durata mandatului camerelor.

Principala atribuție a Parlamentului este aceea de a adopta legi. Textul constituțional stabilește modul de adoptare a legilor, de promulgare a acestora de către Președinte, procedura de mediere, precum și intrarea în vigoare a legilor. Parlamentul poate adopta legi privitoare la toate aspectele vieții politice, culturale și economice: sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora, organizarea și funcționarea instanțelor de judecată, a Curții de Conturi, organizarea învățîmântului, organizarea administrației locale, etc.

Puterea executivă aparține, potrivit Constituției, Președintelui României și Guvernului.

Președintele reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. (art. 80). Președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat pentru un mandat de patru ani. De asemenea, textul constitușional face precizarea ca nicio persoană nu poate îndeplini funcția de președinte decât pentru cel mult două mandate.

Una din principalele atribuții ale președintelui este aceea de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru. Trebuie evidențiat faptul că președintele nu are o independență deplină în numirea candidatului pentru această funcție, el având obligația de a consulta partidul care deține majoritatea în Parlament.

Conform Constituției, președintele are următoarele atribuții: veghează la respectarea legii fundamentale și la buna funcționare a autorităților publice, numește guvernul în baza votului de încredere acordat de Parlament, poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, vegheazăl, reprezintă statul român în relațiile internaționale, exercită funcția de mediere între cele trei puteri ale statului, dar și între societate și stat, este comandantul suprem al armatei și președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, etc.

Cealălată instituție a puterii executive este Guvernul care reprezintă autoritatea publică a puterii executive ce funcționează în baza unui program aprobat de Parlament. „Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național, economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale. Cu alte cuvinte, constituantul român a precizat, în mod expres, un rol politic și unul administrativ Guvernului”.

Guvernul este alcătuit din primul – ministru, miniștri și alti membri stabiliți prin legea organică. Președintele este cel care numețte Guvernul în baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, tot președintele numește un candidat pentru funcția de prim – ministru care, în termen de 10 zile, are obligația de a propune un program de guvernare și lista miniștrilor desemnați. După ce Parlamentul acordă votul de încredere, programul de guvernare devine oficial, iar miniștrii își încep activitatea după depunerea jurîmântului de credință în fața președintelui.

Conform Constituției din 1991, Guvernul are următoarele atribuții: conduce administrația publică, conduce și cotrolează activitatea ministerelor, inițiază proiecte de legi și le supune Parlamentului pentru adoptare, elaboreaza proiecte de legi privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale și le supune spre aprobare Parlamentului, aproba programe de dezvoltare economică a țării, administrează proprietatea publică și privată a statului, apără ordinea de drept, a linistii publice și siguranței cetățeanului, asigura integrarea țării in structurile internaționale, negociază tratate internaționale, acordă sau retrage cerățenia română, etc.

Singura instituție care exercită control asupra Guvernului este Parlamentul. Acest control se realizează cu ajutorul unui mecanism de interpelări și comisii de anchetă, dar și a pri prisma circuitului obligatoriu de documentare și informare al Parlamentului. Parlamentarii au dreptul de a depune moțiuni simple cu privire la activitatea guvernului sau moțiuni de cenzură ce au ca scop retragerea votului de încredere.

Puterea judecătorească este reprezentată de Curtea Supremă de Justiție și de celelalte instanțe de judecată. Constituția din 1991 prevede faptul că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Titlul al IV-lea din prevedea faptul că România are o economie de piață, iar statul are obligația de a asigura libertatea comerțului, concurența loială, protejarea intereselor naționale în activitatea economică, exploatarea resurselor naturale, ocortirea mediului înconjurător,, etc. Tot în cuprinsul acetui titlu, este consacrată proprietatea publică și privată, care este declarată inviolabilă.

Se stabilește modul de constituire și funcționare a Curții de Conturi. Potrivit Constituției, membrii acesteia sunt numiți de Parlament și sunt independenți și inamovibili. Curtea de Conturi controlează modul de formare, administrare și întrebuințare a resurselor financiare ale statului, prezentând anual un raport Parlamentului cu privire la conturile de gestiune ale bugetului statului, care cuprinde și neregulile constatate.

Titlul al V-lea al Constituției vorbește despre o instituție nou apărută și anume Curtea Constituțională. Legea fundamentală învestește această instituție cu misiunea de a exercita controlul asupra constituționalității legilor, a ordonanțelor Guvernului și a regulamentelor parlamentare.

Curtea Constituțională are în componența sa nouă judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, de către Camera Deputaților, Senat și Președinte, fiecare câte trei. Decizia este instrumentul juridic prin intermeniul căruia Curtea Constituțională se exprimă și probează măsura în care își exercită efectiv atribuțiile prevăzute în Constituție.

Conform art. 144 din Constituție, Curtea Constituțională are următoarele atribuții: se pronunță asupra constituționalității legilor, inainte de promulgarea acestora, hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor de judecată privind neconstituționalitatea legilor, asigură respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, etc.

În categoria prevederilor definitorii, Titlul al VI-lea, Rvizuirea Constituției, subliniază faptul că dispozițiile referitoare la caraterul național, unitar, independent și indivizibil al statului, integritatea teritoriului, forma republicană de guvernamânt, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot fi supuse revizuirii.

Titlul VII, Dispoziții finale și definitorii stabilește momentul intrării în vigoare a noii legi fundamentale și abrogarea Constituției comuniste din 1965. De asemena, textul constituțional precizează că toate legile ramân în vigoare, în măsura în care nu contravin Constituției.

Căderea regimului comunist, definit ca fiind un regim totalitar, în decembrie 1989, și revenirea la un regim democratic a necesitate elaborarea unie noi legi fundamentale care să reflecte noile realități ale vieții sociale. Noua constituție, aprobată prin referendum național, restabilea principiile fundamentale ale democrației și introducea noi principii constituționale europene. Trecerea de la un regim totalitar la unul democratic, de la partidul unic la pluripartidism, de la un parlament unicameral (Marea Adunare Națională) la unul bicameral, de la o economie centralizată la una de piață, schimbarea însemnelor de stat, înființarea unor noi instituții (Avocatul Poporului, Curtea Constituțională), garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, au fost schimbările statutate în noul așezământ constituțional care transforma România într-un stat de drept, întemeiat pe suveranitatea poporului.

Adoptarea legilor fundamentale în România, în perioada 1864-1991 a fost un element esențial în consolidarea statului, reprezentând totodată fundamentul organizării instituționale și politice. Sistemul politic românesc, indiferent că a fost democratic, autoritar sau totalitar, a avut la bază o constituție care a stabilit reperele principale ale regimului politic. Constituții românești Toate Constituțiile românești au în cuprinsul lor capitole distincte despre puterile statului, despre drepturile și libertățile cetățenești. Componentele sistemului politic interacționează între ele, dar atribuțiile lor, precum și regimul politic sunt consfințite de legea fundamentală a statului.

Constituțiile adoptate au jucat un rol esenția în evoluția societății românești. Rolul constituției, ca lege fundamentală, este acela de a legitima un regim politic, iar legile fundamentale elaborate în țara noastră au fost rezultatul schimbărilor din societatea românească de-a lungul vremii, determinând la rândul lor schimbări ale societății.

CAPITOLUL III

REVIZUIREA, SUSPENDAREA, ABROGAREA CONSTITUȚIEI

SUPREMAȚIA LEGII FUNDAMETALE

1. REVIZUIREA CONSTITUȚIEI

Constituția este un mijloc prin care statele își exprimă valorile specifice fiecăruia, momentele istorice determinante pentru soarta poporului sau legitimitatea puterii, acestea fiind proclamate în preambulul legii fundamentale. În Constituția României, formularea „idealurile Revoluției din Decembrie 1989” reprezintă o parte a specificului național în materie constituțională a poporului român, fiind o recunoaștere a unui moment important pentru națiune.

Constituția are o importanță deosebită și un rol major în orice sistem de drept, acesta fiind și motivul pentru care procedeul adoptării, modificării sau abrogării acesteia este unul anevoios. Ca măsuri de precauție, există „statageme constituționale” al căror rol este acela de a face mult mai complex sistemul de guvernare pentru a se evita ca puterea să fie deținută de o singură persoană sau organizație care s-o folosească pentru a-și atinge propriile interese. Aceste stratageme asigură elaborarea, aplicarea și interpretarea dreptului „pentru a apăra domnia legii și echilibrul puterilor în stat”.

În titlul VII din Constituția României sunt prevăzute regulile privitoare la revizuirea constituțională. Constituția României este o constituție rigidă, conținând atât limitări de formă, cât și de fond în ce privește revizuirea.

Inițiativa revizuirii poate aparține Președintelui României la propunerea Guvernului, cel puțin unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor sau unui număr de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar din fiecare județ sau din municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături. Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra inițiativelor de revizuire.

Procedura revizuirii este mai complexă în comparație cu procedura legislativă obișnuită. În primul rând, art. 151 alin.1 al Constituției impune adoptarea legii de revizuire cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care cele două camere adoptă forme diferite ale legii de revizuire și, în urma procedurii de mediere, nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a trei pătrimi din numărul total al deputaților și senatorilor. Deoarece textul constituțional nu face nici o distincție, considerăm că legea de revizuire poate face obiectului controlului de constituționalitate exercitat din oficiu, după adoptarea de către Parlament, de către Curtea Constituțională, pentru verificarea respectării prevederilor constituționale privind limitele revizuirii.

După adoptare, legea de revizuire se supune aprobării poporului, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.

Există însă anumite limite de formă și de fond ale revizuirii Constituției. Astfel, Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război. În ceea ce privește limitele de fond, nu pot fi revizuite dispozițiile constituționale privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, independența justiției, forma republicană de guvernământ, pluralismul politic, integritatea teritoriului și limba oficială. Totodată, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.

În legătură cu întinderea revizuirii se vorbește de revizuire parțială și revizuire totală sau revizuire limitată și revizuire globală.

Deosebirea dintre revizuirea totală și revizuirea parțială constă în aceea că prima are loc atunci când noua constituție ia locul vechii constituții, iar revizuirea parțială are loc atunci când se modifică doar o parte din articole.

Din punct de vedere al criteriului material, o revizuire este totală atunci se modifică instituții sau principii fundamentale consacrate de constituție și este parțială când prin modificările făcute nu se aduc atingeri fundamentale puterii politice.

Constituția Romîniei stabilește faptul că aceasta nu poate fi revizuită pe durrata stării de asediu, a stării de urgență sau în timp de război, urmărindu-se astfel ca acest proces să fie realizat fără intervenția puterilor străine. De asemenea, textul constituțional stabilește foarte clar domeniile în care procedura revizuirii nu poate fi aplicată. Potrivit articolului 152 din Constituție, caracterul național, unitar, independent și indivizibil, integritatea teritoriului, idependența justiției, forma republicană de guvernământ, pliralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nu sunt acceptate inițiativele care privesc abrogarea drepturilor și libertăților garantate de stat.

La începutul anului 2000, România se pregătea pentru o nouă etapă în evoluția sa, respectiv aderarea la Uniunea Europeana și la Organizația Națiunilor Atlanticului de Nord, fapt pentru care în anul 2003 a fost inițiată procedura de revizuire a Constituției, procedură ce a avut ca scop adaptarea legii fundamentale din 1991 la noile realități politice, economice, sociale și culturale din societatea românească. Constituția a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendum național la 18-19 octombrie 2003. Revizuirea a intrat în vigoare la 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatului referendumului, iar Constituția a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.

După revizuirea din 2003, mai mult din jumătate din articolele din cuprinsul Constituției din 1991 au fost revizuite. Noua Constituție conținea 158 de articole structurate în 8 titluri, noul titlu adăugat fiind denumit Integrarea euroatlantică.

În privința funcționării statului și a autorităților publice, textul constituțional reglementează expres principiul separației puterilor în stat, restrânge imunitatea parlamentară, prelungește mandatul prezidențial de la 4 la 5 ani, menționează expres solidaritatea statului român, precizează procedura la schimbarea Guvernului și la punerea sub acuzare a Președintelui României, stabilește intrarea în vigoare a legilor la 3 zile de la publicare și regimul juridic al Ordonanțelor de Urgență, crește independența justiției, transformă Curtea Supremă de Justiție în Înalta Curte de Casație și Justiție, elimină atribuțiile jurisdicșionale ale Curții de Conturi și sporește atribuțiile Curții Constituționale.

În privința regimului juridic al drepturilor și libertăților constituționale, Constituția consacră egalitatea de șanse între bărbați și femei, asigurându-le femeilor accesul la funcții publice în aceleași condiții cu bărbații, stabilește dreptul oricărei persoane la un proces echitabil efectuat cu celeritate, accesul liber la cultură și dreptul la un mediu înconjurător sănătos, garantează proprietatea privată și libertatea economică, stabilește răspunderea statului în cazul erorilor judiciare din procese, menționează că doar judecătorii pot emite mandate de arestare și percheziție și oferă minorităților naționale dreptul de a folosi limba maternă în justiție și administrația publică. De asemenea, în contextul aderării la Uniunea Europeană, Costituția acordă cetățenilor statelor membre dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile publice locale din statul pe al cărui teritoriu își au reședința.

În privința reprezentării și implicării cetățenilor în luarea deciziilor, constituția revizuită stabilește condițiile inițiativei cetățenești și recunoaște noi instrumente de influență a deciziilor politice.

În domeniul justiției, se reglementează organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii care devine garantul independenței justiției.

În ceea ce privește integrarea României în structurile euro – atlantice, sunt ratificate tratatele internaționale, sunt stabilite condițiile extrădării și expulzării, se acordă străinilor și apatrizilor dreptul de proprietate asupra terenurilor, sunt stabilite modalitățile și condițiile ăn care Armata Română participă la misiuni de menținere a păcii și este recunoscută moneda unică europeană. De asemena, se precizează că intrarea țării ăn Uniunea Europeană și în Organizația Națiunilor Atlanticului de Nord va fi votată de către Parlament și nu prin referendum național.

Lipsa unei concepții unitare în adoptarea constituției din 1991, insuficienta garantare a drepturilor și libertăților cetățenești, ambiguizarea separației puterilor în stat, insuficienta reglementare a instituției Avocatului Poporului, critica adusă formei de guvernământ sau carențele constatate la aplicarea prevederilor constituționale au reprezentat doar o parte din deficiențele constituției adoptate în urma Revoluției din 1989, limite ce i-au adus numeroase critici acestei legi fundamentale, culminând cu revizuirea sa în anul 2003. Noua Constituție urmărea consacrarea juridică a caracterului democratic al statului român și garantarea mai eficientă a drepturilor și libertăților omului și cetățeanului.

SUSPENDAREA ȘI ABROGAREA CONSTITUȚIEI

Istoria a demonstrat că în viața unui stat pot apărea perioade de criză când au loc grave perturbări în funcționarea sistemului social. În astfel de situații, statul trebuie să depășescă dificultăți extraordinare pentru care este necesară uneori sacrificarea libertății, sub imperiul necesității. Mai exact, dacă în condiții normale, pronlemele vieții sociale trebuie rezolvate cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, în condiții extreme, de criză, cînd există posibilitatea colapsului sistemului social, pentru salvarea acestuia, guvernarea trebuie să adopte în timp util măsuri eficiente și adecvate care presupun, pentru moment, îngradirea libertăților cetățenești. Astfel, pentru a depăși o situație gravă de criză este necesară ordinea publică caracterizată prin diminuarea drepturilor stabilite prin legea fundamentală și prin concentrarea puterii.

În acest context se pune problema suspendării constituției. Procesul de suspendare a legii fundamentale presupune încetarea, pe o perioadă de timp determinată, a tuturor efectelor sau doar a unor prevederi din cuprinsul constituției. Indiferent dacă textul constituțional prevede sau nu acest proces, istoria a demonstrat că acesta se produce în situații de criză. O constituție este suspendată prin proclamarea stării de necesitate, de asediu, de urgență sau de război, fie prin revoluții sau lovituri de stat. Important de precizat e faptul că nu de fiecare data suspendarea constituției s-a facut în momente în care se impunea salvarea națională, istoria cunoscând exemple când acest proces a fost rezultatul luptei pentru putere.

Oportunitatea democratică sau nedemocratică a suspendării unei constituții, trebuie apreciată ținând cont de condițiile existente ce determină adoptarea unei astfel de măsuri (Revoluția din 1989).

În ceea ce privește procesul de abrogare al unei Constituții, acesta are loc în momentul în care o nouă lege fundamentală intră în vigoare, moment în care încetează definitiv efectele vechii constituții. Astfel, în cuprinsul Constituției din 1991, art. 149 are următorul cuprins: „Prezenta Constituție intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeași dată, Constituția din 21 august 1965 este și ramâne în întregime abrogată.”

3. SUPREMAȚIA CONSTITUȚIEI

Supremația Constituției îi conferă acesteia eficiența nesesară în realizarea imperativelor statului de drept, îndeosebi a celui privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, prin subordonarea autorităților publice. Principiul supremației constituției implică o serie de consecințe de ordin juridic, atât în ceea ce privește constituția însăși, cât și întregul sistem normativ.

Supremația Constituției este argumentată prin locul principal pe care îl ocupă în cadrul sistemului de drept, afirnându-se ca lege fundamentală aflată la baza organizării statale. Datorită poziției sale dominante, „Constituția este izvorul tuturor reglementărilor atât în plan economic cât și politic, social și juridic”.

Datorită poziției sale dominante, Constituția are un conținut normativ complex și efecte importante în cadrul activitîților juridice și statale.

Constituția este superioară legilor atât în ce privește modul existenței sale, cât și în ce privește forma (supremația formală) și conșinutul său (supremația materială).

În ceea ce privește supremația existențială, constituția se deosebește de lege prin aceea că prima este o stare de conștiință colectivă care impune o lege fundamentală, iar celălaltă este o normă care creează o stare de conștiință. Constituția reprezină fundamentul legilor care sunt îndreptățite să existe doar dacă nu contravin acesteia. Constituția nu se bazează pe nicio normă superioară, ea fiind un produs al conștiinței naționale. Statul are rolul de a formula principiile constituționale, nu de a le crea. Legile, spre deosebire de Constituție, au la bază voința legiuitorului, ca putere instituantă. De exemplu, Constituția adoptată în 1991 nu a fost cea care a creat principiile statului de drept existente și în prezent, ci doar a formulat principii care deja existau în conștiința națională.

Supremația materială a constituției apare datorită faptului că în cuprinsul acesteia sunt reglementate atribuțiile și competențele tuturor autorităților statale, întărindu-se astfel ideea de legalitate, pe principiul separației puterilor în stat. Superioritatea materială a constituției este dată de faptul că în conținutul său se regăsesc, în cea mai mare parte, norme morale impuse prin acceptare, nu prin forță. Supremația materială a Constituției are drept consecință faptul că orice act care nu corespunde principiilor legii fundamentale nu are valoare juridică.

Supremația formală a constituției se manifestă prin clasificarea legilor fundamentale în constituții rigide și constituții suple, clasificare ce face refeire la modurile și formele specifice de elaborare, adoptare și revizuire a acestora.

Indiferent dacă se iau în considerare garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, principiile fundamentale de organizarea a autorităților statului sau caracterul puterii statele, se ajunde în final, tot la ideea supremației Constituției.

Astfel, demonstrarea supremației legii fundamentale nu se poate face decât provind „dialectica fenomenului statal juridic, în complexitatea și logica fenomenelor economice, politice, sociale și juridice, în interrelațiile dintre ele, identificând corect și distingând cauzele și condițiile de efecte și consecințeși, bineînțeles, de garanții”.

Supremația constituției beneficiază de o serie de garanții juridice extrem de importante într-un stat de drept. Subordonarea tuturor autorităților publice față de dispozițiile constituționale este garantată de existența unui control general al aplicării constituției, prin instituirea unor modalități de verificare a condițiilor de fond și de formă ale actelor emise de aceste autorități. Garațiile care asigură superioritatea constituției se referă la controlul general al aplicării Constituției, aceasta stabilind formele de exercitare a puterii, autoritățile statale și competențele acestora pentru asigurarea ordinii sociale. O altă garanție este controlul constituționalității legilor, activitate ce vizează verificarea concordanței între normele legale și Constituție, dar și reguli privitoare la autoritatea competentă să verifice procedurile întreprinse pentru asigurarea legalității. Referitor la îndatorirea fundamentală de a respecta Constituția, care reprezintă ce-a dea treia garanție, aceasta revine atât cetățenilor cât și autorităților statului, având ca scop „asigurarea ordinii sociale și garanția dictaturii legii”.

Supremația constituției „este una dintre cuceririle cele mai importante ale dreptului constituțional modern”. Datorită poziției sale superioară celorlalte acte juridice, Constituția are o influență categorică asupra elaborării și fundamentării sistemului legislativ.

C O N C L U Z I I

În cuprinsul acestei lucrări am încercat să abordăm Constituțiile adoptate în România încă de la apariția acestora și continuând cu evoluția și schimbările ce au intervenit pe parcusul istoriei în viața constituțională a țării noastre. Organizarea politică nu a fost surprinsă decât în anumite momente, relevante pentru lucrarea de față, fără a căuta să realizăm o continuitate, ceea ce ar fi determinat surprinderea tuturor instituțiilor în marea curgere a Istoriei. Evident, scopul lucrării a fost analizarea cât de cât detaliată și completă a legilor fundamentale românești raportându-mă exclusiv la perioade istorice predeterminate.

În urma analizării legilor fundamentale adoptate în țara noastră în perioada 1864-1991 putem concluziona că acestea au jucat un rol important în evoluția constituțională a României, fiecare aducând, odată cu adoptarea sa, principii care s-au impus și au contribuit la apariția statului de drept.

După analizarea pe larg a legilor fundamentale din România, observăm evoluția societății românești și modul cum au fost rezolvate problemele din societate.

Putem observa evoluția legii fundamentale pe parcusul istoriei, precum și modul în care aceasta a fost influențată de factorii de putere existenți pe scena politică la un moment dat, dar și cum ea, la rândul său, a influențat parcursul României spre statul modern din prezent.

Observăm efortul intens de modernizare declanșat încă la începutul secolului al XIX-lea, ce viza integrarea politică, economică și culturală a României într-o Europă a aspirațiilor naționale, unde trebuia să-și găsească împlinirea prin creerea, în primul rând, a unor noi forme politico-juridice de organizare a structurii statului. În acest sens, putem afirma că legii și în special Constituției i-a revenit un rol esențial. După cum putem observa, românii au manifestat de la început un mare interes pentru elaborarea unor proiecte de Constituție, care să le ofere temelia politico-juridică, stabilitate și trăinicie pentru instituția statală și, în același timp, să-i asigure  dezvoltarea în concordanță cu cerințele vremii. Așa cum am văzut și în cuprinsul lucrării, proiectele constituționale care au precedat elaborarea și adoptarea așezământului fundamental din 1866, reflectă cu prisosință rădăcinile și tradițiile adânci ale unui sistem constituțional cu forme caracteristice regimurilor parlamentare europene, care au căpătat în mod treptat un conținut propriu, specific realităților din societatea românească.

Nucleul lucrării constă în analizarea cronologică și detaliată a legilor fundamentale românești. Astfel, adoptarea Constituției din 1866, marchează încheierea procesului de instituire a regimului parlamentar modern în România și impunerea dinastiei ereditare a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar principiul constituționalității, cu specificul său, se adaugă celorlalte mijloace de luptă ale românilor pentru îndeplinirea idealurilor de unitate și independență națională. Modificările constituționale din deceniile următoare, așa cum au fost descrise în cuprinsul lucrării, aveau să confirme pașii întreprinși de societatea românească pe linia modernizării și independenței statului și a creării premiselor pentru realizarea Marii Uniri din 1918.

Preluând și dezvoltând o serie de principii și reguli din Constituția de la 1866, noul așezământ constituțional din 1923 s-a încadrat în spiritul democratic interbelic, având temelii juridice solide, izvorâte din realitățile social-politice și economice ale țării. Ea a contribuit în mod decisiv la consolidarea unității economice, teritoriale, politice și spirituale a României întregite. În același timp, actul fundamental din 1923 a asigurat afirmarea unui regim democratic-parlamentar liberal, care a creat condiții favorabile dezvoltării statului român în direcția liberalismului și progresului social, înscriind România în rândul statelor europene cu un sistem politic de îndelungată tradiție democratică, în stare să reziste multă vreme tendințelor autoritariste apărute în Europa în deceniul al IV-lea al secolului trecut. Este perioada în care regimul parlamentar a intrat într-un proces de regres, generat, între altele, și de slăbiciunea partidelor politice incapabile să protejeze și să apere democrația constituțională. Noul așezământ statal din februarie 1938, înlăturând Constituția din 1923, a reprezentat un sensibil regres față de democrația liberală și a devenit în scurt timp preambulul guvernării fără Constituție a României în anii 1940-1944.

Instaurarea regimului comunist totalitar a deschis calea adoptării unor noi constituții, cum a fost cea din 1948 și 1952, după modelul sovietic stalinist, care au întrerupt brusc și total tradițiile constituționale de până în 1938, fiind utilizate aceste acte fundamentale, străine de realitatea românească, ca mijloace juridice de lichidare a valorilor liberalismului și democrației și de înlăturare brutală a tuturor libertăților ce contraveneau politicii ideologice a partidului comunist. Constituția din 1965, succesoarea celor două, deși nu era produsul presiunilor sovietice, înscria, pe de o parte, numeroase prevederi ce încercau să dea o înfățișare mai destinsă regimului, iar pe de altă parte păstra inflexibilitatea principiilor de bază, ceea ce punea sub semnul întrebării caracterul pretins reformator al acesteia. Reflectând fidel natura totalitară a regimului comunist din România, cele trei constituții  au reprezentat o ruptură profundă față de tradițiile constituțiilor moderne și de aspirațiile națiunii române, iar de aici eșecul lor.

Înlăturarea regimului politic totalitar și schimbările constituționale produse în Decembrie 1989, au declanșat un proces de reașezare a sistemului parlamentar-democratic constituțional. Noul așezământ adoptat în 1991 și aprobat prin referendum a deschis calea reformelor care puteau asigura funcționalitatea statului de drept în România. În suita importantelor sale prevederi s-au înscris și cele care defineau cadrul legal pentru funcționarea pluralismului politic, pluripartitismului și a afirmării principiului democratic al alternanței politice. Curând, necesitatea revizuirii și perfecționării Constituției din 1991 a fost resimțită, așa cum se stăruie și în zilele noastre, prin invocarea unor argumente variate.

Cunoașterea istoriei constituționale a țării noastre este foarte importantă deoarece, observând eforturile și sacrificiile făcute de strămoșii noștri pentru construirea unui stat de drept, a unei societăți democratice, în care drepturile ne sunt respectate, putem aprecia așa cum se cuvine acest sacrificiu și vom fi motivați sa luptăm pentru idealurile câștigate cu atâta trudă.

B I B L I O G R A F I E:

Ion Rusu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, editat de Alex. Th. Doicescu, București, 1927;

Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, vol. 1, Editura Europa Nova, București, 1996;

Ioan Muraru, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Naturismul. București, 1991;

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol 1, edițoa a II-a, Editura Al Back, București, 2003;

Stan Apostol, Putere politică și democrație în România (1859 – 1918), Editura Albatros, București;

Zub Alezandru Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie, Editura Enciclopedică Română/ Ed. Militară, București, 1971;

Angela Banciu, „Istoria constituțională a României”, Editura Lumina Lex, București 2001;

Sbârnă Gheorghe, Constituțiile României. Studii, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012;

Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, „România după Marea Unire”, vol. II, partea II-a, București, 1988;

Liviu Țăranu, România și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc 1949-1965, Editura Enciclopedică, București, 2007;

Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituționale, Editura All, București, 2005;

Ramona Coman, „Ipostaze ale comunismului românesc. Despre crearea și funcțiile instituției judiciare”, în Ruxandra Ivan, coord., „Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Editura Polirom, Iași, 2009;

Mihaela Cristina Verzea, „Partidul-Stat. O analiză comparativă a Constituțiilor comuniste ale României din 1948, 1952, 1965”, Arhivele totalitarismului, nr. 3-4/2001;

Angela Baciu – “Istoria Constitutionala a Romaniei – deziderate nationale si realitati sociale” – Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001; 

Aurel Pentelescu, “Caracterul stalinist al Constituției din anul 1952. O abordare istorică”, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Fundația Academia Civică, București, 1999;

Vasile Sorin Curpan Dezvoltarea Constituționala a României, Ed. Studl, Varta Dornei, 2013;

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005;

Ion Vîntu, coord., Organizarea și activitatea de stat în Republica Socialistă România, Editura Academiei RSR, București, 1974;

Dan Pavel, Iulia Huiu, Nu putem reuși decât împreună! O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000, Editura Polirom, Colecția Document, Iași, 2003;

Amelia Chirteș, „Reflectarea principiilor democratice în constituțiile României”, în Sfera politicii, nr. 114, 2005.

Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, Ediția a 4-a, revazută și adăugită, Editura Lunima Lex, București, 2007;

Alexandru Florin Măgureanu, Principiile generale ale dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2011;

Sofia Popescu, Statul de drept în dezbateri contemporane, Editura Academiei Române, București, 1998;

Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constitutional comparat, vol II, editura Lumina Lex, Buc, 2002;

Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2006;

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997;

Gheorghe Iancu, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Lumina Lex, București, 2002;

Giurescu, Dinu C. (coordonator), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003;

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea și Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, București, 2003;

Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România (1859 – 1918), Editura Albatros, București;

. Ionescu, Cristian, Drept constituțional și instituții publice, Editura Lumina Lex, București, 2001;

Textul integral al tuturor constituțiilor adoptate în perioada comunistă este disponibil la adresa: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org

Constituția din 1866;

Constituția din 1923;

Constituția din 1938;

Constituția din 1991;

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755;

https://www.ccr.ro/constitutia-romaniei-2003;