Evoluția Conflictului Arabo Palestinian După Camp David

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I- PROBLEMATICA PALESTINIANĂ TERITORIU DISPUTAT INTRE EVREI SI ARABI, INTERNATIONALIZAREA PROBLEMEI EVREIESTI 1917-1948

1.1.Declaratia Balfour

1.2.Mandatul britanic pentru Palestina

1.3. Imigrația evreiască și opoziția arabă

1.4. Al Doilea Război Mondial și Holocaustul

CAPITOLUL II- CREAREA STATULUI ISRAEL- CONFLICTELE SI RAZBOAIELE DIN DECENIUL 6- CRIZA SUEZULUI

2.1 Fondarea Statului Israel

2.2 Criza Suezului

CAPITOLUL III- RAZBOAIELE ARABO-PALESTINIENE DE LA RAZBOIUL DE 6 ZILE LA ACORDURILE DE CAMP DAVID

3.1 Războiul de 6 zile din 1967

3.2. Cauzele conflictului din 1967

3.3 Războiul din 1973

3.4 Consecințele războiului din 1973

3.5 Acordurile de la Camp David

CAPITOLUL IV- EVOLUȚIA CONFLICTULUI ARABO- PALESTINIAN DUPĂ CAMP DAVID

4.1. Tratativele de pace și recunoaștere a Autorităților Palestiniene

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Evreii și arabii palestinieni se luptă pentru aceeași mică zonă geografică de 100 de ani, deoarece pământul respectiv are semnificații religioase însemnate pentru ambele națiuni. De la crearea statului Israel în 1948, conflictul arabo-israelian s-a intensificat și a atras atenția întregii lumi. Problema centrală este reprezentată de granițele Israelului vag definite și de teritoriile ocupate de Israel – Cisiordania, predominant palestiniană care aparținea Iordaniei, Fâșia Gaza, predominant palestiniană care aparținea Egiptului, și înălțimile Golan, care aparțineau Siriei. Din 1993, acordurile de pace palestiniano-israeliene au promovat intermitent autonomia palestiniană în anumite părți ale Cisiordaniei și în Fâșia Gaza, până când eforturile președintelui Bill Clinton de a stabili un acord final au eșuat în iulie 2000 la summitul de la Camp David II. Cele două părți nu s-au putut înțelege asupra problemelor majore: Ierusalimul (cum să divizeze și să împartă orașul cu o atât de mare importanță religioasă și istorică), așezările evreiești din Cisiordania și Fâșia Gaza (câte urmau să fie demolate și în cât timp) și reîntoarcerea refugiaților palestinieni în Cisiordania, Fâșia Gaza și în unele părți din Israel.

După eșecul întâlnirii de la Camp David II, a urmat un ciclu nesfârșit de violențe, justificat, bineînțeles, de cele două perspective opuse, palestiniană și israeliană: Revoltele palestiniene sunt rezultatul lipsei de speranță, al umilinței și al furiei față de ocupația și militarismul israelian. Represaliile militare israeliene sunt răspunsuri necesare la terorismul palestinian – indiferent de modul în care a început, Israelul trebuie să foloseasca forța militară pentru a se apăra de atacurile palestiniene și pentru a clarifica că terorismul nu va fi tolerat. Odată cu victoria în alegerile palestiniene din 2006 a partidului militanților islamiști Hamas, responsabil pentru atentate teroriste în Israel, speranțele pentru o pace durabilă s-au redus.

Ca si grupurile extremiste din Israel, aceste grupuri vor continua să constituie impedimente majore în realizarea de progrese în negocieri, în care ambele părți vor fi nevoite să facă concesii.

Nu voi scrie despre ultima rachetă lansată în/din Fâșia Gaza și numărul de victime, și nici despre posibile scenarii, care, cu siguranță, nu vor servi la dezvoltarea/îmbunătățirea unei strategii de securitate. Ar fi inutil, având în vedere nenumăratele convenții și așa-zisele tratate de pace, și acestea de scurtă durată, dintre israelieni și arabi din ultima jumătate de secol, care nu au făcut decât să declanșeze noi curse ale înarmării. Până când Israelul nu renunță la atitudinea “de drept” asupra teritoriului în a carui posesie se află și la toleranța fățișă față de palestinieni în momente de acalmie, iar palestinienii, la rândul lor, nu se vor sili să oprească definitiv atacurile teroriste asupra Israelului, conflictul nu se va stinge indiferent de concesiile aruncate cu încordare pe masa negocierii. Cum acest lucru nu se va întâmpla curând, decât în urma unui eveniment cu totul neprevăzut, se impune reanalizarea conflictului arabo-israelian printr-o nouă incursiune în disputa teritorială, religioasă și naționalistă din care izvorăște.

Pentru a vedea prin ce tipuri de negocieri strategice s-a încercat aplanarea conflictului arabo-israelian, voi pleca de la debutul conflictului, mai cu seamă de la emiterea Declarației Balfour din 1917, prin care a fost recunoscută legitimitatea naționalismului evreiesc sub formă sionistă și care sprijinea instituirea primului “cămin național” pentru poporul evreu în Palestina. Mai departe, voi analiza contextul care a permis declanșarea celor trei războaie arabo-israeliene (1948-’49, 1956, 1967) și impactul acestora asupra bipolarismului, cu precădere a războiului de șase zile din ’67, marile puteri jucând un rol extrem de important în luarea decizilor la nivelul fiecarei tabere

CAPITOLUL I

PROBLEMATICA PALESTINIANĂ TERITORIU DISPUTAT INTRE EVREI SI ARABI, INTERNATIONALIZAREA PROBLEMEI EVREIESTI 1917-1948

Factorul generator al conflictelor arabo-israeliene a fost reprezentat, în principal, de revendicarea unui anumit teritoriu disputat de evrei și palestinieni, fiecare parte încercând să își dovedească legitimitatatea asupra acestuia. Evreii, fac trecerea de la argumentele religioase, în încercarea lor de a-și justifica pretențiile teritoriale, conform cărora Palestina a fost „predestinată” să fie populată de evrei, la cele politice.

Din punct de vedere geografic, Palestina este localizată la sud-est de Marea Mediterană și la sud-vest de peninsula Sinai, fiind un teritoriu care nu are granițe naturale.

În anul 1917 este emisă o declarație de către ministrul britanic de externe, lordul Arthur Balfour prin care Marea Britanie sprijinea în mod oficial crearea unui „cămin național” pentru poporul evreu în Palestina.

Prin publicarea acesteia, Marea Britanie își exprima disponibilitatea de a depune toate diligențele pentru sprijinirea înființării unei „vetre evreiești” în Palestina. Formarea unei „cămin evreiesc” a devenit astfel de intres atât pentru evrei, cât și pentru britanici întrucât făcea astfel necesară prezența militară și administrativă engleză pentru a „veghea” la buna conviețuire a evreilor și arabilor pe același pământ .

1.1Declarația Balfour a fost sprijinită inclusiv de către președintele american Woodrow Wilson, aceasta reprezentând cadrul juridic cu privire la documentele adoptate de Liga Națiunilor și mai apoi de Organizația Națiunilor Unite, în legătură cu problema evreiască.

Declaratia Balfour publicată pe 2 noiembrie 1917 a fost o declarație oficială de politică externă a guvernului Regatului Unit prin care afirma:

” Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.”

Pe parcursul Primului Război Mondial, cei mai mulți evrei i-au susținut pe germani pentru că luptau contra Imperiului Rus care îi considerau pe evrei drept dușmani. În Marea Britanie, guvernul au căutat sprijinul evreilor pentru efortul de război pentru o varietate de motive printre care și acela de a obține susținerea evreilor americani pentru o intervenție americană de partea britanică.

Existau deja membri ai guvernului britanic care simpatizau mișcarea sionistă, inclusiv primul-ministru David Lloyd George. În ultima parte a lui 1917, armata britanică (care includea și o importantă legiune evreiască) i-a alungat pe Turci din Palestina, iar Ministrul de Externe britanic, Lord Balfour a trimis o scrisoare către Lordul Rothschild. Scrisoarea a devenit cunoscută cu timpul drept „Declarația Balfour din 1917.

Nahum Sokolom a publicat declarația in ”History of Zionism”, explicandule delegaților că obiectivul organizației sioniste este crearea unui camin național pentru evrei în Palestina, el pretinzând că scopul sioniștilor este crearea unui ”stat evreiesc independent”

In textul declarație ia fost folosită expresia ”cămin național” în locul cuvântului ”stat”. În versiunea trimisă de Rothschild către Balfour era un paragraf unde se spunea ca ”Palestina ar trebui reconstituită drept cămin național pentru poporul evreu”, pentru ca mai apoi să apară in versiunea finală ”În Palestina….”, pentru că scopul nu era să constituie căminul național evreiesc în toată regiunea.

În 1918, Chaim Weizmann, președinte al Federației Sioniste Britanice, a fondat o Comisie Sionistă, care au mers în Palestine pentru a promova obiectivele sioniste acolo.

În urma Declarației Balfour s-a iscat o amplă opoziție din partea populației palestiniene față de ocupația britanică, fiind organizate mai multe manifestații care au făcut mai multe victime de partea ambelor părți..

1.2.Mandatul britanic pentru Palestina (1917-1948)

Mandatul britanic pentru Palestina sau Mandatul Palestinei a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost adoptată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Marea Britanie a semnat de asemenea și cu Statele Unite ale Americii (care nu era membră a Ligii Națiunilor) un tratat adițional, în care Statele Unite susțineau termenii mandatului.

Militarii britanici aflați în Siria și cei situați la est de Iordan au fost retrași în octombrie 1919, iar regiunea a intrat sub controlul regelui Hussein. Premierul britanic Lioyd i-a transmis lui George Clemanceau, precum și altor reprezentați ai Aliaților , în timpul Conferinței de Pace de la Paris, că angajamentele asumate în corespondența lui Hussein trebuie incluse obligatoriu în tratatul de pace.

Premierul britanic a mai spus că francezii au acceptat să nu ocupe regiunea în care avea să fie proclamat viitorul stat, adică regiunea Damasc, Homs.

Negocierile de pace au început la Paris și apoi au continuat la Londra și s-au terminat la San Remo.Consiliul Suprem aliat a acordat în 1920, mandatele pentru Palestina și Mesopotamia, britanicilor, iar cele pentru siria și Liban Franței.

În 1921, Comisia Sionistă a primit statut oficial ca Agenția Evreiască pentru Palestina prin Articolul 4 din Mandat. O ofertă pentru crearea unei Agentii Arabe similare a fost respinsă de liderii arabi.

Mandatul permitea Agenției Evreiești să supravegheze imigrația evreiască în Palestina și de achiziționarea de terenuri de la localnicii arabi. Această Agenție Evreiască a operat mai curând drept un braț al conducerii sioniste. Conducea școli și spitale, iar mai târziu a format o miliție, numită Haganah. Chaim Weizmann a fost liderul atât a Organizației Sioniste cât și a Agenției Evreiești până în 1929. Agentia Evreiască distribuia permise de intrare pentru noii imigranți (numărul era stabilit de britanici) și fondurile donate de către evreii din străinătate.

Din 1920, Va'ad Leumi (sau Consiliul Național Evreiesc) era cea mai importantă instituție a comunității evreiești ('Yishuv') în cadrul Mandatului Britanic pentru Palestina. Consiliul era ales democratic și includea și evrei ne-sioniști, iar corpul a funcționat ca un guvern virtual pentru evreii din Palestina. Departamentul Politic al Consiliului era responsabil cu relațiile cu arabii, legăturile cu Agenția Evreiască și negocierile cu britanicii. Consiliul a adoptat mai multe funcții,odata cu creșterea Yishuv, precum cele de servicii educaționale, de sănătate, servicii sociale, apărare internă și probleme de sănătate. Majoritatea fondurilor veniturile adunate erau de la comunitatea evreiască dar erau cheltuiți pentru finanțarea administrației britanice. Din această cauză, cu permisiunea britanică, Va'ad a început să strângă propriile impozite și să conducea servicii independente pentru populația evreiască. Educația si sănătatea pentru evreii din Palestina erau în mâinile marilor partide politice sioniste care operau servicii independente și organizații de sport finanțate din impozite locale, donații și taxe. Mișcarea sionistă a fondat de asemenea Universitatea Ebraică din Ierusalim și Technion (universitatea tehnică) în Haifa, ambele în 1925.

În perioada interbelică, britanicii, apelând la termenii mandatului, au respins principiul conducerii majorității precum și alte măsuri care acordau arabilor controlul majoritar pentru guvernului Palestinei.

1.3.Imigrația evreiască și opoziția arabă

Între 1919 și 1923, 40.000 de evrei au sosit în Palestina, cel mai mulți scăpând din haosul post-revoluționar din Rusia (al 3-lea Aliyah). Mulți din acei imigranți au devenit cunoscuți drept „pionieri”, deveniți cu vremea experimentați și pregătiți în agricultură și capabili de a înființa economii auto-susținute. Valea Izreel și Valea Hefer au fost secate și transformate pentru a fi folosite în agricultură.

În 1920 și 1921,combinația dintre imigranții evrei și termenii mandatului au condus la revolte ale arabilor. Răspunsul autorităților britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care intrau în Palestina, excepții erau făcute pentru evreii care aveau peste 1000 de lire în numerar (aproximativ 100.000 de lire la valoarea din 2000), sau pentru muncitori evrei cu peste 500 de lire în numerar. Atacurile arabe asupra așăzărilor evreiești izolate și eșecul britanic de a-i proteja au dus la crearea milițiilor „Haganah” (Apărarea) care era dedicată apărării așezărilor evreiești.

Până în 1923 numărul evreilor din Palestina ajunsese la 90.000. Între 1924 și 1929, 82.000 de evrei au ajuns în Palestina, fugind de antisemitismul din Polonia,Ungaria, etc. și din cauza politicii de imigrație a Statelor Unite care îi țineau pe evrei afară. Noii sosiți, inclusiv multe familii din clasa mijlocie sau mutat în orașe și au înființat mici afaceri și ateliere. Totuși, din cauza lisei de oportunități economice, aproximativ 1/4 din cei sosiți au părăsit Palestina(fig.2)

Perioada 1924-1940 reflecta succesul politicii sioniste, si este prezentata in tabelul următor

Din datele mentionate in tabel observăm ca in perioada mentionată populația Palestinei a crescut cu 128%, in timp ce populatia evreiască a crescut cu 452%, in contrast cu musulmanii a căror creștere a fost de 81%. Înperioada 1924-1928 s-a observat o oarecare liniște in Palestina , pentru această perioadă sursa principală a emigrației Palestinei fiind cea din Polonia.

În ciuda opoziției arabe, creșterea persecuțiilor asupra evreilor europeni din anii 1930 a dus la o creștere a imigranților evrei. Odată cu apariția regimurilor fascise în Europa, evreii au pierdut iar cetățeniile, drepturile civile și economice și erau supusi persecuțiilor arbitrare. O data ce țările intrau sub dominația nazistă ori devenind aliați ai naziștilor (Bulgaria, Ungaria, Croația, Slovacia, Slovenia și România au devenit aliați ai Germaniei naziste) numărul celor care așteptau să emigreze creștea constant. Între 1929 și 1939, 250.000 de evrei au sosit în Palestina (al 5-lea Aliyah). Mare majoritate a acestora, 174.000 au sosit între 1933 și 1936, după care britanicii au crescut restrucțiile pentru imigrația evreiască. Migrația erau majoritar din Europa și includea liber profesioniști, medici, avocați și profesori din Germania.

În 1933, naziștii au negociat Acordul Ha'avara, sub care 50.000 de evrei și 100 de milioane de dolari în bunurile lor vor fi mutați în Palestina. În Palestina, imigrația evreiască a dus la o creștere a economiei. Odată cu terminarea portului de la Haifa și rafinăriile petroliere de acolo, industrii importante au fost incluse în economia palestiniană predominant agricolă. Cu cotele de imigrație britanice și având în vedere situația disperată din Europa, evreii au recurs la imigrații ilegale. Imigrații ilegale au fost organizate de Mossad Le'aliyá Bet, aflat sub controlul Haganá și de Irgun. Refugiați evrei au ajuns în secret pe mare, sau în măsură mai mică, traversând Siria și Libanul. In 1936 are loc o grevă generală a arabilor din Palestina, datorită afluxului masiv de imigranti evrei si englezi, reprimată cu violență de forțele evreiești înarmate. Dupa această dată guvernul britanic a trimis in zonă o comisie, cunoscută sub numele de Comsia Peel (1936-37), care in urma raportului din 1937, recunoaște pentru prima dată ca Mandatul nu constituie o soluție pentru Palestina si care a recomandat ca un teritoriu exclusiv evreiesc să fie creat în Galileea și de-a lungul a mare parte din coasta vestică (care necesita mutarea a 200.000 de arabi) iar restul devenea un teritoriu exclusiv arab. Opinia evreilor era împărțită, dar a fost respinsă de arabii palestinieni, iar în lipsa unui sprijin puternic evreiesc a fost abandont de britanici.

În 1938 Comisia Woodhead a raportat că Comisia Peel era nefolositoare și a recomandat crearea a unor zone arabe si evreiești mai mici. Acest plan a fost respins atât de evrei cât și de arabi. 20 de ani mai târziu, liderul Agenției Evreiești, David Ben Gurion a scris: „Dacă separarea ar fi avut loc, istoria poporului nostru avea să fie diferită iar 6 milioane de evrei din Europa nu aveau să mai fie uciși – mulți dintre ei urmând să fie în Israel”. Ben-Gurion a răspuns revoltei arabe cu politica „Havlagá” – refuzând să fie provocat de atacurile arabe pentru a preveni polarizarea. Grupul Etzel s-a separat de Haganah.

O dată cu creșterea evoluțiilor războiului din Europa, britanicii au încercat să-i împace pe arabii din Palestina. Politica „Cărții Albe” din 1939, a stabilit că odată cu venirea în Palestina a peste 450.000 de evrei, obiectivul Declarației Balfour de a stabili un Cămin național pentru națiunea evreiască a fost îndeplinit în mai puțin de 10 ani și că este el este guvernat atât de arabi cât și de evrei. Cartea Albă limita imigrația evreiească drastic, respingea ideea formării statului evreu, dar și a proclamării unuia palestinian.

În perioada 1940-44, politica a stabilit că 75.000 de imigranți evrei vor putea să intre în Palestina, după care orice migrație avea nevoie de acordul (puțin probabil) arabilor. Atât liderii evrei cât și arabi au respins politica „Cărții Albe”. În martie 1940, Înaltul Comisariat britanic pentru Palestina a emis un edict interzicând evreilor de a mai achiziționa teren în 95% din Palestina.

1.4.Al Doilea Război Mondial și Holocaustul (1939-1945)

Pe durata celui de-al doilea război mondial, Agenția Evreiască a lucrat pentru înființarea unei armate evreiasti care să lupte alături de forțele britanice. Winston Churchill a susținut planul dar opoziția armatei și a guvernului a dus la respingerea lui. Britanicii au solicitat ca numărul de evrei retructați să fie egaleze numărul de arabi palestinieni retructați, dar foarte puțini arabi erau dornici să lupte pentru Imperiul Britanic iar liderii arabilor palestinieni. Haj Amin al-Husseini au organizat o revoltă pro-nazistă în Irak și de a se alătura efortului de război nazist, recrutând pentru forța multi-națională „Waffen-SS”. Refuzul de acorda arme evreilor, chiar și atunci când forțele lui Rommel.Peste un milion de evrei serveau în toate armatele aliate, cei mai mulți în cea sovietică și a SUA. Doar in armata sovietică au murit 200.000 de soldați evrei.

Un mic grup cu aproape 200 de activiști, dedicați rezistenței evreiești față de administrația britanică a Paltestinei, sau separat de Etzel (care îi susținea pe britanici) și au fosrmat „Lehi”, condus de Avraham Sern. În 1943, URSS la eliberat pe liderul sionist revizionist Menachem Begin din Gulag după care a plecat în Palestina, preluând comanda organizației Etzel cu o politică de a crește conflictele împotriva britanicilor. În aproape același timp, Yitzhak Shamir a scăpat din lagărul din Eritrea unde britanicii îi tineau pe activiștii Lehi fără proces, preluând comanda Lehi.

Toții evreii din Orientul Mijlociu au fost afectați de război. Mare parte din Nordul Africii a căzut sub controlul nazist și mulți evrei erau folosiți ca sclavi. În 1941, o lovitură de stat pro-nazistă în Irak a fost acompaniată de masacrarea evreilor. Agenția Evreiască a stabilit planuri pentru o ultimă rezistență înainte de invadarea Palestinei de către Rommel (nazistii plănuiau să îi extermine pe evrei palestinieni).

Între 1939 și 1945, 6 milioane de evrei din zonele europene ocupate de naziști au fost omorâți, aproape o 1/4 dintre cei omorâți erau copii. Holocaustul a avut un impact decisiv în lumea evreiască (și peste). Comunitățile evreilor polonezi și germani care au jucat un rol atât de mare înainte de 1945 în lumea evreiască, aproape dispăruseră. Al doilea război mondial a lăsat puțini supraviețuitori evrei în centrul Europei precum și refugiați. Un comitet anglo-american de anchetă, înființat să examineze problema Palestinei, ai recenzat opiniile lor iar 97% voiau să migreze în Palestina.

Mișcarea Sionistă a moderatului pro-britanic (și cetățean britanic) Weizmann, care ulterior a murit zburând în RAF, a fost subminată de politicile britanice anti-sioniste. Conducerea mișcării a fost trecută către Agenția Evreiască din Palestina, acum condusă de Partidul sionist – anti-britanic și condus de Davis Ben Gurion. În diaspora, evreii americani dominau mișcarea sionistă

Imperiul Britanic a fost puternic slăbit de război. În Orientul Mijlociu, războiul a făcut conștient guvernul britancă de dependența sa față de petrolul arab și a stabilit relații mult mai cordiale cu arabii și si-a scăzut sprijinul față de evrei stabiliți în Palestina. La scurt timp după ziua victoriei în Europa, Partidul Laburist a câștigat alegerile în Marea Britanie. Desi Conferinta Partidului Laburist susținea înființarea statului evreu în Palestina, guvernul laburist a decis să mențină restricțiile din programul „White Paper” din 1939.

Migrația ilegala a devenit principala formă pentru ca evreii să intre în Palestina. În acest timp, evreii din țările arabe au început să se mute în Palestina. În ciuda efortului britanic de a stopa imigrația, pe durata celor 14 ani de Aliyah Bet, peste 110.000 de evrei au intrat în secret în Palestina.

Într-un efort de a câștiga independența, sioniștii au inițiat un mic război de gherilă împotriva britanicilor. Miliția evreiască a format o alianță numită Mișcarea de Rezistență Evreiască cu Etzel și Sern Gang pentru a lupta împotriva britanicilor. În iunie 1946, în urma sabotajelor evreiești, britanicii au lansat Operațiunea Agatha, arestând 2700 de evrei, inclusid conducerea Agenției Evreiești. Cei arestați erau reținuți fără judecată.

Rezistența evreiască unificată sa spart după ce în iulie 1946, Etzel a detonat o bombă în Comandamentul Militar Britanic din Hotelul „Regele David” omorând 92 de oameni. În zilele ce au urmat atentatului, Tel Aviv a fost în stare de asediu iar 120.000 de evrei (20% din populație) au fost interogați de poliție. În SUA, Congresul a criticat modul de administrare britanică și a întârziat creditele către guvernul britanic, în condițiile în care creditele erau vitale economiei si statului britanic.

In 1947 in urma cedării responsabilităților teritotiului Palestinei, de către Marea Britanie , Organizației Națiunilor Unite, a fost constituită o Comisie specială pentru Palestina.

În iulie 1947, Comitetul a vizitat Palestina și s-a întâlnit cu evrei și delegați sioniști, in timp ce înaltul Comitet Arab a boicotat întâlnirea. Tot acum, au apărut mai multe controverse atunci când Secretarul Afacerilor Externe Britanic, Ernest Bevin a ordonat unei nave care avea imigranți ilegali să se întoarcă înapoi în Europa. Forțele britanice în Hamburg au înlăturat forțat imigranții de pe vas după ce i-au tinut o lungă perioadă de prizonierii pe vas.

Principalul partid al evreilor ortodocși non-zionist a cerut Comisiei ca nici o decizie să nu se ia până când nu se ajunge la un acord asupra statutului religios cu Ben Gurion. Acordul garanta excepție pentru serviciul militar pentru studenții yeshiva (studenți de seminar) și pentru femeile ortodoxe, făcând Sabbat-ul zi liberă națională, promitea mâncare koser în instituțiile guvernamentale și permitea ortodocșilor să creeze un sistem educațional separat.

La o lună după Împărțirea Indiei, în septembrie 1947, Comisia a recomandat o împărțire și a Palestinei, acestă propunere fiind ratificată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite(Harta1). Rezoluția ONU stipula înființarea a două state, unul arab și unul evreu, iar Ierusalimul sub administrația Națiunilor Unite. Planul a fost instituit și adoptat de către Adunarea Generală a Organizatiei Natiunilor Unite, in noiembrie 1947 prin Rezoluția 181, si aparea astfel:

Tabel 1

Statul evreiesc era prevăzut să trăiască un numar de 498.000 de evrei și 497.000 de arabi și urma să cuprindă 56% din teritoriul Palestinei. Statul arab deținea 43% din suprafața Palestinei și urma să cuprindă 725.000 de arabi și 10.000 de evrei. De asemenea, mai exista Ierusalimul, care constituia un teritoriu în care era prevăzut să trăiască 100.000 de evrei și 105.000 de arabi și care urma să cuprindă 0,65% din suprafața Palestinei.

Impărtirea teritoriului Palestinei a dus din partea locuitorilor palestinieni la numeroase nemulțumiri, deoarece iși vedeau teritoriul, invadat de o populație al cărui stat era nelegitim. Numărul imigranților evrei veniți preponderent din Europa era foarte mare si a dus la creșterea opoziției populației arabe palestiniene, care urmăresc menținerea supremației lumii arabe, unde nu doreau ca evreii să fie integrați .

În septembrie 1947, o lună după Împărțirea Indiei, Comisia a recomandat o împărțire și în Palestina, o propunere ratificată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Rezoluția ONU stipula înființarea a două state, unul arab și unul evreu, iar Ierusalimul sub administrația Națiunilor Unite. Data propusa pentru retragerea britanică a fost 1 octombrie 1947.

Rezoluția ONU a cerut Marii Britanii să își evacueze un port și suficient spațiu pentru o imigrație substanțială a evreilor, până în februarie 1948. Nici britanicii și nici Consiliul de Securitate nu a acționat spre a implementa rezoluția, iar Marea Britanie a continuat să îi oprească pe evreii care încercau să intre în Palestina. În mai 1948 a fost finalizată retragerea britanică. Oricum, Marea Britanie a continuat să îi țină pe evrei în Cipru până în martie 1949.

CAPITOLUL II.

CREAREA STATULUI ISRAEL- CONFLICTELE SI RAZBOAIELE DIN DECENIUL 6- CRIZA SUEZULUI

2.1.FONDAREA STATULUI ISRAEL

Pe 14 mai 1948, ultimele forțe britanice au părăsit Haifa, atunci când Agenția Evreiască, condusă de David Ben Gurion, a declarat înființarea Statului Israel, conform Planului de Împărțire al ONU din 1947. Ben Gurion a devenit prim ministru al noului stat, iar liderii celor două super-puteri, președintele Harry S. Truman, al SUA și liderul sovietic Iosif Stalin, recunosc imediat noul stat. În acest timp, populația evreiască a Palestinei era de 650.000, pe când populația arabă era în jur de 1.2 milioane.

La scurt timp după decizia Națiunilor Unite de împărțire a Palestinei in noiembrie 1947 au început luptele între comunitățile de arabi și evrei din Palestina. Vecinii arabi au declarat că vor ataca orice încercare de a crea un stat evreu cu război. În ianuarie 1948, în Siria s-au reunit voluntari arabi din Palestina și din tot Orientul Mijlociu pentru a forma așa numită Armata Arabă de Eliberare.

În primăvara anului 1948, au crescut violențele arabo-evreiești odată cu retragerea treptată a trupelor britanice. Britanicii au impus un embargou pentru arme, care în realitate îi afecta doar pe evrei din vreme ce arabii palestinieni primeau ajutoare de la statele arabe vecine.

Armata Arabă de Eliberare susținute forțele de arabi palestinieni care erau constituite din milițiile locale. În contrast, Yishuvul evreiesc era foarte bine organizat, mai bine instruit și pregătit sub capabila conducere a lui Ben Gurion. Evreii aveau câteva miliții, inclusiv mulți veterani din Al Doilea Război Mondial și unități de elită in cadrul așa numitului Palmach. Evreii aveau un număr superior de combatanți față de arabii locali și avantajul faptului că erau motivați de pericolul exterminării lor.

În nord, evreii au avut succese militare în Tiberias, Haifa, și Safed. La Haifa, Înaltul Comitet Arab a refuzat să permită populației arabe să rămână sub controlul evreiesc contribuind la părăsirea orașului de către populația arabă.

In apropiere de Ierusalim, arabii au asediat si capturat 4 așezări evreiești în zona Kfar Etzion , iar alți 100.000 de evrei (o șesime din populația evreiască) au rămas blocați în asediu la Ierusalim, având in vedere că drumul dintre Tel-Aviv și Ierusalim fiind pe teritoriul controlat de arabi.

Confruntari militare la Jaffa și în vecinătatea ei, au dus în cele din urmă la auto-evacuarea în masă a populației arabe încercuind așezările evreiești.

În primele etape, până la 100.000 de arabi palestinieni au fugit în statele vecine ajungând în mai 1948, la 150.000 care au fugit sau au fost alungați din Palestina în statele vecine.

Războiul de Independență (1948-1949)

Războiul din 1948-1949 a fost privit, ca o „luptă pe viață și pe moarte”, deoarece fiecare stat încerca să-și apere ce aveau mai de preț. Israelul lupta pentru existența sa ca stat, pentru a-și apăra suveranitatea, pe când palestinienii impreună cu statele arabe, își apărau unitatea și omogenitatea, astefel incât populația evreiască a Israelului fiind considerată o amenințare la adresa supremației lumii arabe.

Membrii Ligii Arabe, Egiptul, Transiordania, Siria, Liban și Irak au refuzat să accepte Planul de Împărțire a ONU și au proclamat dreptul autodeterminării pentru arabii din întreaga Palestină. Aceste țări au declarat război noului stat Israel și au procedat imediat la invadarea teritoriului Palestinei. Arabia Saudită și Sudan au contribuit de asemenea cu anumite trupe. Secretarul General al ONU, Trygve Lie a declarat conflictul ca:„prima agresiune armată pe care o vede lumea de la sfârșitul războiului”. (Harta 2 )

Noul Stat Israel avea o armată organizată și eficientă, aceasta număra în jur de 30.000 de oameni, mai erau si alți 30.000 de oameni antrenați în unitati de rezervă ale Haganá și ajunge până în decembrie 1948 la 108 000 soldați.. Pe lângă asta, fiecare așezare israeliană era protejată de paznici bine pregătiți, Etzel-ul (Irgun) cu aproximativ 3.500 de oameni și Lehi (Grupul Stern) cu 500 de oameni, erau și ele acum in coordonare cu Haganah.

Au fost înregistrate următoarele efective militare desfășurate de statele beligerante în cadrul războiului din 1948-1949, supranumit „Războiul de independență”: Israel a început lupta cu un efectiv de 29.677 de soldați ajungând până în luna decembrie la 108.300 dintre care 10.259 erau femei. La acel moment, forțele arabe care au invadat Israelul cuprindeau un efectiv total de 23.500 de soldați, astfel: 10.000 de soldați aparținând Egiptului, 4.500 Iordaniei, 3.000 Siriei, 3.000 Irak-ului și alți 3.000 de soldați aparținând Libanului și Armatei de Eliberare.

Atacurile armatelor arabe între 15 mai-10 iunie 1948

Forțele arabe erau de diferite nivele la nivelul calității armamentului și pregătirii oamenilor, dar statele arabe aveau la dispoziția lor echipamente militare grele . În Armata Arabă de eliberare a palestinenilor și voluntarilor, aflată sub comanda lui Fawzi al Kawukji, se aflau 40.000 de oameni slab pregătiți, împărțiți în 4 grupuri mari. Legiunea Arabă Transiordaniană era compusă din mai puțin de 10.000 de oameni erau, de departe, militarii cei mai bine instruiți, sub comanda a 40 de ofițeri britanici. Irak-ul a trimis 2 escadroane aeriene și aproximativ 7.500 de oameni, inclusiv unități independente. Multe forțe ale Legiunii Arabe erau deja în Palestina când britanicii au plecat. Comandanții Legiunii Arabe erau ofițeri superiori britanici (care au demisionat din Armata Britanică în 1948), iar Comandantul ei era un general britanic, John Glubb Pașa. Oricum, forțele transiordaniene nu au invadat zonele alocate Statului Evreu, axându-se pe ocuparea Cisiordaniei și estului Ierusalimului, pe care ulterior Iordania le-a anexat.

Sirienii și libanezii aflați în nordul Palestinei, au stat aproape de frontieră, in timp ce irakienii au avansat până la Nablus-Jenin, dar nu au putut avansa mai mult.Pe 1-4 iunie armata israeliană incearcă să cucerască Jenin dar a fost respinsă, iar Sirienii și libanezii pe 6-10 iunie reîncep ofensiva și împreună cu Armata Arabă de Eliberare, ocupă Galileea.

Vechiul Oraș al Ierusalimului este ocupat in mare parte de Legiunea generalului Glubb fără a se lovi de împotrivire din partea evreilor ultrareligioși aflați acolo, ca apoi să captureze estul și sudul noului oraș după lupte grele. Forțele israeliene au atacat de-a lungul drumului de la Tel Aviv la Ierusalim, dar nu au izbutit să spargă apărarea si au construit totuși un nou drum prin munți în sud. Pe10 iunie acest drum a fost finalizat, iar evreii reușind în cele din urmă să distrugă mare parte din localitățile arabe ostile de-a lungul drumului de la Tel-Aviv la Ierusalim.

În acest timp, egiptenii au avansat de-a lungul coastei, până la Ashdod ajungând pe 29 mai, la doar 25 de mile de la Tel Aviv.și o mică forță, cea mai mare parte din Armata Arabă de Eliberare, a avansat către Ierusalim. Pe 2-3 iunie o nouă încercare israeliană de a recupera controlul asupra Ashdoduli a fost respinsă, iar egiptenii au avansat și au capturat Beersheba pe 20 mai, Hebron pe 21 mai și au întâlnit Legiunea Arabă în Betleem pe 22 mai.

Armatele invadatoare arabe au avut succes, dar israelienii și-au revenit curând din șocul inițial al invaziei militare arabe din toate parțile. În 29 mai 1948, britanicii au inițiat Rezoluția Consiliului de Securitate Nr. 50, care declara un embargou pentru arme în regiune. Cehoslovacia a violat rezoluția și a trimis arme evreilor pentru a reduce din superioritatea arabă în echipament greu și avioane. La 20 mai, Consiliul de Securitate al ONU l-a numit pe Contele Folke Bernadotte din Suedia pentru a acționa ca un mediator. La 11 iunie, un armistițiu de o lună a intrat în vigoare. Ambele părți au vrut prilejul de a-și reface forțele și de a se reorganiza.(Harta 3)

În urma Declarației de independență, Haganá s-a transformat în Armata de Apărare a Israelului. Unitățile ei de elită, Palmah, precum și organizațiile militare rivale mai mici Etzel și Lehi au fost nevoite să renunțe la operațiile independente pentru a se alătura forței defensive. Pe durata armistițiului, Etzel a încercat să aducă o încărcătură de arme în vasul numit „Altalena”. Când au refuzat să predea armele guvernului, Ben Gurion a ordonat ca vasul să fie scufundat. Câțiva membri ai Etzel au fost omorâți în luptă.

Un număr mare de imigranți evrei, mulți veterani din Al Doilea Război Mondial și supraviețuitori ai Holocaustului au început să vină în Israel, iar mulți s-au alăturat forței de apărare a Israelului . Mulți din ei au căzut în război..

O ofensivă israeliană care avea scopul opririi și întoarcerii lor peste Iordan a fost respinsă pe 9-14 iulie. Oricum, o a doua ofensivă a extins controlul israelian asupra coastei la nord de Haifa și s-a extins în interior pentru a asedia Nazaretul în 12-16 iulie. Prin lupte puternice, israelienii au capturat orașele Lydda și Ramel -9-12 iulie, dar au fost din nou respinși de Liga Arabă din Ierusalim 9-18 iulie și Latrun 14-18 iulie. În sud, israelienii au organizat atacuri de încercare împotriva egiptenilor dar nu a fost realizată nici o avansare în teren.
Forta de Apărare a Israelului a preluat inițiativa și a fost în ofensivă în cea mai mare parte a Palestinei. Până în acest moment, israelienii mobilizaseră o armată de 49.000 de oameni. Organizarea și echipamentele se îmbunătățeau tot timpul. Rutele de aprovizionare arabe erau lungi și fragile și o data cu lungirea războiului au avut probleme cu aprovizionarea.

Al doilea armistițiu (18 iulie – 15 octombrie 1948)

Ambele părți au declarat din nou armistițiu pentru a se reorganiza și odihni. În luptele recente, israelienii au avut un succes limitat dar au simțit că soarta se întoarce în favoarea lor și au vrut mai mult timp pentru a se pregăti de ofensivă. Ei au folosit armistițiul pentru a dubla puterea Armatei de apărare a Israelului până la 90.000 de oameni, acordândule avantajul numeric peste forțele arabe.Arabii au fost suprinși de forța resistenței israeliene și abilitatea lor de a lansa atacuri pe toate fronturile. Statele arabe erau din ce în ce mai nerăbdătoare să termine războiul cât mai repede cu putință. Totuși, încrezători în victorie, mulți israelieni au început să respingă eforturile de mediere ale ONU, care puteau preveni orice expansiune viitoare a Israelului și au încercat să îi forțeze să renunțe la teritoriile câștigate. În 17 septembrie 1948, Contele Bernadotte a fost asasinat de trei bărbați neidentificați, membri ai grupului Stern sau Lehi.
Până la mijlocul lui Septembrie armistițiul a fost încălcat de israelieni și de egipteni în sud. Atacurile israeliene s-au concentrat spre Faludja, în încercarea de a tăia liniile de comunicație dintre forțele egiptene de pe coastă și din interiorul teritoriului.

Un atac al Armatei Eliberării Arabe la granița nordică, la Manara pe22 octombrie a dus la o contra ofensivă majoră din partea israelienilor. Manara și Valea Hula a fost ocupate de luptători arabi și de AAE întoarsă din Liban. Israelienii au pătruns temporar la rândul lor în sudul Libanului pe 22-31 octombrie.

În sectorul central, atacurile israeliene pentru a elibera drumul Tel-Aviv-Ierusalim au fost respinse de Legiunea Arabă la Beit Guvrin. Efortul principal al israelienilor era îndreptat în sud, unde ei au concentrat cele mai bune forțe împotriva egiptenilor aproape 15000 luptători. Principala ofensivă împotriva orașelor Gaza și Isdud (Ashdod) au eșuat, iar linia principală de comunicații egipteană din Rafah a rămas intactă pe 15-19 octombrie. Totuși, o ofensivă împotriva Beersheba 19-21 octombrie a avut succes și orașul a fost capturat în cele din urma de militarii evrei, deschizându-le calea către Negev. Huleiqat a fost capturat după lupte grele în 19 octombrie, tăindu-se liniile de comunicații egiptene și lăsând forțele egiptene de lângă Hebron și Faludja izolate. Egiptenii au fost siliți să se retragă din Ashdod pe 27 octombrie și din Majdal (azi Așkelon) (5 noiembrie) și și-au concentrat forțele rămase în zona Gaza.

La sfârșitul lui noiembrie, un armistițiu local a fost mediat între israelieni, sirieni și libanezi. La 1 decembrie, emirul Abdallah a anunțat unirea Transiordaniei cu palestinienii arabi de la vest de Iordan, noul stat urma să se numească Regatul Hașemit al Iordaniei. A adoptat de asemenea și titlul de „Rege al arabilor palestinieni”, spre dezgustul celorlalți lideri arabi.

Între 19 noiembrie-7 decembrie, egiptenii au încercat să spargă frontul la Faludja dar au eșuat. Pe 20 decembrie, cu armistițiul pe toate fronturile, israelienii erau acum în poziția de a lansa o ofensivă masivă împotriva egiptenilor). Israelienii au încercuit Rafah pe 22 decembrie și au capturat Asluj în 25 decembrie precum și Auja pe 27 decembrie. Colonelul Yigal Allon a avansat în sud până în Sinai, după care s-a întors îndărăt la nord la El Arish. Rezistența egipteană a respins orice mișcare de trupe în est, așa că israelienii s-au întors în nord-estul Rafah. Pe 7 ianuarie 1949 în timp ce israelienii se pregăteau să atace Rafah, egiptenii au cerut Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite să medieze un nou armistițiu care a fost imediat pus în aplicare.

Convorbirile de pace au fost ținute la Rodos, sub președinția mediatorului ONU Dr. Ralph Bunche. Israelul a semnat acorduri de armistițiu cu Egiptul pe 24 februarie, Liban pe 23 martie, Iordania pe 3 aprilie și Siria în 20 iulie. Nu a fost semnat nici un acord de pace. Cum armistițiul permanent intrat în vigoare, au fost stabilite noile granițe ale Israelului, mai târziu cunoscute ca „linia verde”. FAI cucerise Galileea și Negev.

Sirienii au rămas cu controlul bucății de teritoriu de-a lungul coastei de est a Mării Galileei, care original fusese alocată statului evreu, libanezii au ocopat o mică zonă la Rosh Hanikra și egiptenii au păstrat fâșia Gaza și încă mai aveau unele forțe militare în teritoriul Israelului. Iordania a deținut de acum înainte Cisiordania și Estul Ierusalimului, pe care le-a anexat. Egiptul a păstrat Fâșia Gaza ca zonă ocupată.

După declararea armistițiului, britanicii au eliberat 2.000 de refugiați evrei deținuți în Cipru și au recunoscut și ei Statul Israel. La 11 mai 1949, Israelul a fost acceptat ca membru al Națiunilor Unite. Din populația Israelului de 650.000 de oameni, aproape 6.000 de bărbați și femei au fost omorâți în lupte, inclusiv 4.000 de soldați ai Armatei de Apărare a Israelului.

2.2.Criza Suezului

În 1955 la Geneva a avut loc întâlniri la vârf între marile puteri, toate discuțiile care au avut loc despre coexistența pașnică nu puteau modifica realitatea fundamentală.Statele Unite ale Amerii si Uniunea Sovietică , erau puterile dominante ale lumii la acea vremeși indiscutabil erau angrenate într-o competiție politică

La două luni după întâlnirea de la Geneva Uniunea Sovietică a vândut armament Egiptului dând arme pentru bumbac, Uniunea Sovietică aflându-se în criză de supraproducție în acea vreme.

Sovieticii nu puteau să nu fi înțeles că prima lor vânzare de arme către o țară arabă în curs de dezvoltare, făceau ca conflictul arabo-israelian să fie mai greu de stăpânit și era perceput ca o provocare la adresa dominației occidentale în Orientul Mijlociu.

Criza Suezului distrusese statutul de Mari Puteri al Marii Britanii și al Frantei, America de acum era obligată să asigure cu trupe meterezele Războiului rece practic de una singură.Oricât de bine era ascunsă, vânzarea de arme a sovieticilor in Orientul Mijlociu atingea un punct forte al Europei Occidentale, în special al Marii Britanii. Egiptul reprezenta cea mai importantă moștenire a trecutului imperial al Marii Britanii, după India. Canalul Suez devenise principala arteră de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest, în secolul XX. Marea Britanie era si așa slabită după cel de-al doilea război mondial, și continua să se considere puterea dominantă in Orientul Mijlociu, dominația ei se baza pe doi piloni: Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care era considerat drept bază strategică.

În 1945, Liga arabă a fost promovată drept cadru politic al rezistenței Orientului Mijlociu in fața pătrunderii unor forțe din afară. in Egipt, Irak si Iran erau staționate forte britanice semnificative . Un ofițer britanic, generalul John Glubb(Glubb Pasa), comanda Legiunea arabă a Iordanului.In anii ’50, această lume a inceput să se destrame. În 1951 primul-ministru iranian Mossadegh naționalizează industria petrolului si cere retragerea trupelor  britanice care protejau complexul petrolier de la Abadan. Această provocarea lansată de Mossadegh i-a sfârsit doi ani mai târziu, cand Statele Unite au incurajat o lovitură de stat pentru a-l răsturna. Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, restabilită niciodată. In 1952, poziția militară a Marii Britanii, cădea in Egipt. Un grup de tineri ofiteri exprimând atitudinea nationalistă si anticolonială care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk. Gamal Abdel Nasser ,personalitate puternică în zonă a facut apel la nationalismul arab. El s-a simțit profund umilit de infrângerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Crearea statului evreu o vedea ca fiind punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era hotărât să expulzeze din zonă Marea Britanie si Franța.La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta Nasser, ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser față de politicile lor se datora vreunui set anume de nemulțumiri care puteau fi rezolvate.

Marea Britanie căuta să-l determine pe Nasser să-i accepte dominatia istorică, in timp ce Statele Unite incercau să-l ademenească pe Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de ingrădire.

Strategia de ingrădire presupunea impotrivire față de regimul sovietic din orice regiune, si de doctrina securității colective,care incuraja crearea unor organizații asimilare cu NATO, care face posibilă rezistenta in fața amenințărilor efective sau potențiale. Uniunea Sovietică a sesizat o ocazie de a-si câstiga noi aliați furnizându-le arme fără a-și asuma responsabilitate pentru guvernarea lor internă. Nasser a folosit cu inteligența toate aceste tendințe pentru a-i face pe diferiții competitori să se confrunte intre ei. Prima țară forțată să-și abandoneze iluziile cu privire la Orientul Mijlociu a fost Marea Britanie. Baza militară a Marii Britanii aflată in lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldați.Dar Marea Britanie nu era în stare să mențină o forță însemnată în zona canalului în fața opoziției egiptene si in lipsa sprijinului american. In 1954, forțată de Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca pana in 1956 să-și retragă forțele din zona Canalului Suez.

Ca si alte țări, Egiptul dorea să obțină atât arme cat si alimente. Nasser a sperat să obțină de la Occident și una și alta, dar a fost obligat să cumpere arme comuniste sau să continue fără garanția de care avea nevoie. După aceasta s-a confruntat cu problema dacă poate obține ajutor economic de la Occident după ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist. în cele din urma răspunsul s-a dovedit a fi negativ, dar acest lucru a fost îndoielnic timp de câteva luni. Testul a fost Marele Baraj de laAssuan și s-a dovedit ca nu numai Franța, ci și Marea Britanie și Statele Unite s-au întors împotriva lui Nasser.

Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia și societatea Egiptului, adăugând 860.000 hectare zonei de teren arabil, făcând din Nil un râu navigabil până la frontiera sudaneza in sud și furnizând electricitatea deservirii întreprinderilor industriale care urmau să asigure astfel un mijloc de trai populației tot mai numeroase. Barajul avea să coste 1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane  în moneda forte, din care Marea Britanie 56 milioane de dolari și respectiv 14milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari rămase mai târziu. In 1955,negocierile destinate acestei probleme au decurs fără prea multe obstacole.și s-au incheiat în prima jumătate a anului 1956. Marea Britanie și Statele Unite au decis să nu dea nici o mână de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvântului, a scăzut simțitor, in special ca rezultat al achiziționării de arme din blocul comunist.Pe 16 mai, Nasser a revenit asupra recunoașterii guvernului lui Chiang Kai-Shek și a stabilit relații diplomatice cu Republica Populară Chineză. Acesta era un reproș adresat direct Statelor Unite, recunoașterea regimului comunist de la Beijing i-a stârnit si mai mult pe dușmanii săi, provocând o puternică iritare în Congresul de la Washington, chiar dacă adevăratul motiv al acestei acțiuni ar fi putut fi teama lui Nasser că noii lideri sovietici ar putea fi convinși, în timpul vizitei lor la Londra, să se alăture puterilor occidentale in cadrul unui nou embargo impus Orientului Mijlociu in privința armelor. In iunie, noul ministru de externe sovietic, Dmitri Sepilov, a sosit in Egipt cu o ofertă sovietică atât pentru finanțarea, cât și pentru construirea barajului de la Assuan, dându-i lui Nasser posibilitatea de a se lansa in distractia lui preferata, de a asmuți superputerile una impotriva alteia.

In 19 iulie, Dulles, secretarul de stat al SUA, s-a decis să pună capăt divertismentului. Atunci, când ambasadorul egiptean a revenit de la Cairo cu instructiuni de a accepta toate propunerile tehnice americane, Dulles a răspuns că Washingtonul ajunsese la concluzia că barajul depășea posibilitățile economice ale Egiptului. Nu avea să fie avansat nici un ajutor.Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville (care ulterior avea să devină ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu exactitate ce urma să se intâmple : « Vor face ceva cu Suezul. Este unica modalitate de a starni tările occidentale. »

În 26 iulie 1956, înaintea unei mulțimi uriașe adunate în Alexandria, Nasser i-a dat răspunsul lui Dulles, exprimându-și riposta sub forma unui apel la naționalismul arab :« Aceasta, o, cetateni, este bătălia în care suntem acum implicați. Este o bătălie împotriva imperialismului și a metodelor și tacticilor imperialismului și o bătălie impotriva Israelului, avangarda imperialismului.

Naționalismul arab face progrese. Naționalismul arab triumfă. Naționalismul arab merge inainte ; el iși cunoaste drumul și iși cunoaște puterile. Naționalismul arab stie care ii sunt vrajmașii și cine ii sunt prietenii.»

Provocând Franța cu bună știință, el a pronunțat in fața mulțimii la mijlocul discursului sau numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise CanalulSuez, era codul pentru fortele militare egiptene de a prelua controlul asupra canalului. Spre sfarsitul cuvântării, aceasta i-a permis lui Nasser, să anunțe unei multimi cuprinse de frenezie : «In acest moment in care vă vorbesc, frați de-ai voștri egipteni…au inceput preluarea companiei canalului și a proprietăților ei, precum si controlul navigației din canal – canal care este situat pe teritoriu egiptean, care…este parte a Egiptului și care este proprietatea Egiptului . »

Canalul Suez era in mod neindoielnic o parte componentă a statului egiptean, dar făcea in egală măsură obiectul a două, foarte diferite, instrumente – un acord de concesionare si un tratat internațional. Cel dintâi, acordat lui Ferdinand de Lesseps dechidvul sau viceregele Egiptului, Said pașa, și confirmat de sultanul otoman,concesiona dreptul de a exploata canalul pe o durată de nouăzeci și nouă de ani de la inaugurarea sa. Acest acord de concesionare a fost transferat Companiei Maritime Universale a Canalului Suez (Universal Maritime Suez Canal Company), care era o corporatie egipteana cu sedii in Cairo și Paris și cu o diversitate de acționari, incluzând guvernul britanic si o multime de rentiers francezi. In 1956, acordul de concesionare, foarte prețios, mai era valabil timp de doisprezece ani. După acest interval drepturile de exploatare reveneau statului egiptean.

Acțiunea lui Nasser a culminat cu naționalizarea companiei, dar dat fiind că a promis să acorde despăgubiri, a fost dificil să susțină că nu a comis nici o ilegalitate sau, pentru secolul XX, ceva foarte neobișnuit – desi compania putea intreba de unde va obtine banii pentru aceste despăgubiri. Nasser comitea oricum o ilegalitate, dacă incălca insă prevederile celui de-al doilea instrument pertinent, . Cel de-al doilea instrument era conventia incheiată in 1888 intre două puteri inclusiv Imperiul Otoman, care la vremea aceea era suzeranul Egiptului. Părțile contractante s-au angajat să mențina canalul deschis tuturor vaselor comerciale sau de război, pe timp de pace sau război, și să nu il blocheze niciodată. Dacă Nasser inchidea canalul liberei navigatii, el incălca prevederile convenției, iar părțile semnatare ar fi fost indreptătite să ia măsuri pentru redeschiderea lui. Exista temerea că dacă pilotii canalului vor fi retrasi, canalul va inceta să funcționeze si in acest caz se va putea face uz de dreptul de a interveni, dar in cele din urmă canalul a continuat să funcționeze până la bombardamentele britanicilor si francezilor, desi pilotii companiei au fost aproape toți retrași ca rezultatal presiunilor unor puteri din afara. 

Naționalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii si Franței o scuză pentru acțiunea de fortă pe care voiau să o declanșeze impotriva Egiptului. Cabinetul britanic a alocat 5 milioane de lire sterline (« imperialism platit ») și a decis să recurgă la forță in decurs de o săptămână, numai ca s-a descoperit că situația militară nu ii permitea Marii Britanii să acționeze până la jumătatea lunii septembrie sau fără să mobilizeze si cadrele de rezervă. Această amânare a permis Statelor Unite să intervină. Einsenhower, comandantul fortelor armate, si Dulles au fost de acord cu guvernele britanic si francez in dorința lor de a pune canalul sub control internațional,dar deși nu îl agreau pe Nasser, s-au opus folosirii forței până când au fost epuizate toate metodele pașnice. Eisenhower, care și-a expus părerea in scrisori adresate lui Eden si in declarații publice, se opunea in mod structural folosirii fortei si era deasemenea convins ca recurgerea la forță era nepotrivită pentru că va antrena sabotarea conductelor de petrol, va incuraja alți lideri (de exemplu Chiang Kaishek si SyngmanRhee) să ceară ajutor americanilor pentru a folosi forța si in cadrul confruntarilor lor si va starni tările neimplicate impotriva Occidentului.

Primul-ministru, Eden, era nepotrivit temperamental pentru a lua decizii sub presiune. A fii succesorul imediat al lui Churchill se va fi dovedit a fi o povară, dar faptul era combinat cu reputația pe care și-o câștigase Eden, de putere in total dezacord cu fragilitatea sa psihică si fizică. Vorbind fluent limba arabă, el se dezvoltase in perioada dominației britanice asupra Orientului Mijlociu si era hotărât să-l oprească pe Nasser, de unul singur, la nevoie.

La 31 iulie1956, Eisenhower a trimis un emisar special la Londra care a raportat că britanicii au intenția să recurgă la forta si in consecintă intre Eden si Dulles, dusmani incă din momentul crizei din 1954 din Indochina, s-a declanșat un duel, Eden incercând să acționeze în așa fel încât sa obtină aprobarea americanilor pentru viitoarea sa politică, iar Dulles incercând să câștige timp.

Franța era incă și mai ostilă lui Nasser, interesele sale majore in lumea arabă erau în Maroc și Algeria, primul protectorat francez, cea de-a doua fiind departamental Franței metropolitane, cuprinzând un million de francezi. Ambele țări nord-africane încercau să-si obținâ independența, proces căruia actiunile lui Nasser ii ofereau un sprijin emoțional și politic. Tranzactia cu arme sovietice deschidea perspectiva ca Egiptul sa devina un canal pentru armele sovietice si spre gherilele algeriene.In 29 iulie, ambasadorul francez la Londra l-a informat pe ministrul de externe englez că Franța era gata să-și pună forțele sub comandă britanică si să scoată trupe din Algeria in vederea unei acțiuni comune impotriva Egiptului. Initial, britanicii si francezii, cu sprijinul americanilor, au organizat la Londra o conferinta a principalilor beneficiari ai canalului si au prezentat in cadrul acestei conferinte un plan vizând crearea unui nou comitet de conducere care să asigure un control internațional asupra canalului. Conferința nu a aprobat in unanimitate acest plan ; el a fost calificat drept o incălcare nejustificata a suveranității Egiptului. Cum toate acestea, prim-ministrul australian, Robert Menzies și alți patru membri, reprezentând punctul de vedere al majorității, s-au dus la Cairo pentru a-i prezenta planul lui Nasser, care l-a respins declarând ca deocamdată canalul funcționează normal. Apoi Dulles, in dorinta de a continua tratativele și de a evita recurgerea la forță, a propus crearea unei Asociații a Beneficiarilor Canalului Suez (Suez CanalUsers’ Association), care să aibă dreptul să organizeze escorte de protecție si să perceapă taxe vaselor care il folosesc. Acest plan convenea britanicilor care vedeau inel o sansa de a organiza o escortă de protecție pe canal impotriva opoziției egiptenilor  și să-i pună astfel pe egipteni intr-o lumină proastă in ochii americanilor. Dulles, care in această fază era extrem de pragmatic, a renunțat la plan devenind foarte suspicios in privinta faptului că Marea Britanie și Franța au supus această problema atentiei Consiliului de Securitate, desi au declarat in mod explicit că isi rezervă dreptul de a recuge la forță. Când Consiliul de Securitate s-a intrunit la 5 octombrie, Egiptul a propus inceperea unor negocieri, in timp ce Marea Britanie și Franța au propus un plan vizând instruirea unui control internațional asupra canalului.

Negocierile neoficiale desfășurate in afara Consiliului de Securitate au inregistrat progrese substantiale, dar Egiptul a continuat să refuze să accepte controlul international, iar  planul anglo-francez a fost respins datorită folosirii de către URSS a dreptului sau deveto.Pe parcursul acestor luni francezii au inceput să fie tot mai exasperați de atitudinea englezilor. La inceputul lunii august se crease un comandament comun anglo-francez, dar perspectiva de a acționa prin mobilizarea de trupe s-a diminuat, dat fiind că britanicii oscilau intre dorința de a ține pasul cu francezii și teama de a nu strica relațiile cu americanii.

La sfârsitul lui septembrie sau la inceputul lui octombrie, francezii au revenit la vechea lor linie politică de a coopera cu Israelul, de la care s-au abătut datorită perspectivei unei operatiuni comune anglo-franceze ca răspuns la nationalizarea companiei canalului. Israelul avea motive temeinice să iși dorească să declanșeze un razboi impotriva Egiptului. Raidurile impotriva Israelului facute defedayeen-ii cantonati in peninsula Sinai au devenit tot mai indrăznețe și mai frecvente. Pământul din apropierea granitelor devenise prea periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul israelian se temea de comiterea unor acte teroriste chiar și in centrul orașelor. Numai un gest spectaculos putea pune capăt acestor atacuri. In plus, Israelul voia să distruga blocada araba asupra golfului Aqaba și să câstige astfel o iesire sigura spre țările din Asia si Africa din portul Eilat care se afla la capătul golfului ; chiar si legăturile aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure.

  Deschiderea strâmtorilor Tiran la intrarea in golf putea constitui o compensație pentru Israel care ar mai fi estompat refuzul Egiptului de a permite vaselor in drum spre Israel sau dinspre Israel sa folosească Canalul Suez. Dar  posibilitățile Israelului nu erau la inăltimea intențiilor sale. Noile bombardiere rusești de care dispunea Egiptul erau in masura să bombardeze orașele israeliene si sa creeze panică in rândul celor mai noi imigranti care nu se obisnuisera inca cu traiul intr-unstat asediat. Fortele aeriene de care dispunea Israelul abia dacă puteau apăra aceste orașe, chiar și cu ajutorul noilor sale avioane de luptă de proveniență franceză, sau proteja forțele terestre israeliene care luptau in zona de desert si erau incapabile să bombardeze aerodromurile egiptene si sa impiedice astfel fortele aeriene egiptene sale suprime. Atunci cand francezii s-au gândit din nou la atacul israelian impotriva Egiptului pentru care ei furnizaseră arme și-au dat seama că israelienii vor mai mult decât arme. Ei voiau o participare activă din partea francezilor sub forma unor unități din cadrul forțelor aeriene franceze care să staționeze pe aerodromurile israeliene pentru apărarea orașelor israeliene și doreau de asemenea participarea activă a britanicilor și bombardarea aerodromurilor egiptene de către singurele bombardiere capabile să facă acest lucru – și anume de bombardierele britanice ce foloseau bazele britanice din Cipru.

Fiecare dintre parteneri ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi urmat obiectivele independent. Marea Britanie și Franta și-au subminat pretențiile de a fi mari puteri dând impresia ca aveau nevoie de ajutorul Israelului pentru a infrânge Egiptul.Israelul și-a pierdut avantajul moral al refuzului vecinilor săi de a discuta pacea permitându-si să apară ca o unealtă a colonialismului. Poziția Marii Britanii in Iordan si Irak, bastioane-cheie ale acesteia in Orientul Mijlociu, a fost slabită. Eisenhower a fost profund ofensat de o manevra părând cuplată cu presupusa lui grijă de a nu intra in contradicție cu votanții evrei in ultima săptămână a campaniei electorale. Este nevoie de perseverență pentru a găsi o politica ce combină dezavantajele tuturor liniilor de actiune sau pentru a construi o coaliție care slăbeste simultan toți partenerii. Marea Britanie, Franta si Israelul au reusit intocmai.Aparent nepăsătoare față de furia internațională care le aștepta, Marea Britanie și Franta și-au combinat problemele politice prin adoptarea unei strategii astfel gândite incât să dea aparența tărăgănării. In 29 octombrie, Israelul a năvălit in Sinai.Marea Britanie si Franta au cerut ca ambele parti să se retragă din Canal, unde trupele israeliene incă nu ajunseseră. Harta(4)

In 31 octombrie, Marea Britanie si Franta au anunțat că vor reveni pe uscat. Totusi, trupele britanice și franceze nu au debarcat in Egipt vreme de incă patru zile și nu și-au indeplinit niciodată misiunea de a captura Canalul in cele câteva zile cât s-au aflat pe uscat. Ceea ce nu pusese nimeni la socoteală a fost simțul de dreptate al Americii, stârnit de operațiunea asupra Canalului. In 30 octombrie, la 24 de ore de la atacul inițial alIsraelului, Statele Unite au prezentat o rezoluție dură in Consiliul de Securitate,ordonând forțelor armate ale Israelului « să se retragă imediat…inapoia liniilor stabilite ale armistițiului ». Nu a fost făcută nici o cerere de condamnare a terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada arabă ilegală a Golfului Aqaba. Când Marea Britanie si Franța au intrat in conflict in 31 octombrie, Eisenhower a condamnat implicarea lor intr-un discurs televizat, in aceeași zi :« De vreme ce este dreptul evident al fiecăreia dintre aceste națiuni să recurgă la asemenea decizii și actiuni, este de asemenea dreptul nostru – dacă asa ne dicteaza judecata noastră – să nu fim de acord. Noi credem despre aceste actiuni ca au fost luate gresit. Pentru ca noi nu acceptam folosirea forței drept instrument ințelept și potrivit pentru reglementarea disputelor internaționale. »

Aceasta a fost prima și ultima oară cand Statele Unite au votat cu Uniunea Sovietica impotriva celor mai apropiați aliați ai săi. Eisenhower a spus poporului american ca, in vederea vetoului așteptat al Marii Britanii si al Frantei in Consiliul de Securitate, el isi va prezenta cazul inaintea Adunării Generale, unde vetourile lor nu funcționau.Harta(5)

In 2 noiembrie, Adunarea Generală a cerut terminarea ostilitaților printr-un vot coplesitor de șaisezi și patru la cinci. Intr-o sesiune prelungită peste noaptea de 3 spre 4, a fost votată o rezoluție chiar mai puternica si a inceput discutarea unei forte a Natiunilor Unite de mentinere a pacii in zona Canalului – o miscare semnal, pentru afacilita retragerea britanica si franceza, de vreme ce fortele Natiunilor Unite nu nu sunt mentinute niciodata pe teritoriul unei tari suverane impotriva voinței acesteia, iar  Nasser era sigur că avea să ceară retragerea lor.

Până in 5 noiembrie, a fost stabilită o forță a Națiunilor Unite de menținere a păcii. In aceeasi zi, Marea Britanie si Franta au anuntat ca trupele lor se vor retrage imediat ce forta Natiunilor Unite avea sa ajunga in teren. Venind să se adauge complotului Americii de umilire a celor mai apropiați aliați ai săi, forțele sovietice i-au zdrobit pe luptătorii pentru libertate maghiari exact in aceeași zi, in fața a ceea ce poate fi descris numai drept o opoziție mimată a Națiunilor Unite.

În noaptea de 5 noiembrie, la o săptămână după ultimatumul britanic și francez și la douăzeci și patru de ore după ce tancurile sovietice incepuseră să zdrobească Revoluția ungară, a fost auzită și Uniunea Sovietică. Dezbinarea evidentă dintre America și aliații săi i-au permis Moscovei să pozeze in protector al Egiptului cu risc minim, dezlănțuind un veritabil tir de comunicate. Tema comunicatelor a fost aceeași : agresiunea «prădalnică » impotriva Egiptului trebuie să inceteze ; Națiunile Unite trebuiau să organizeze un efort comun in acest scop ; Uniunea Sovietica avea să coopereze punându-si la dispozitie forțele aeriene și navale. Amenințările sovietice au conturat acea extraordinară bravadă care avea să devină trăsătura distinctivă a diplomației lui Hrusciov. Exact in același moment in care trupele sovietice ii suprimau cu brutalitate pe luptătorii pentru libertate din Ungaria, Uniunea Sovietică avea indrăzneala să deplângă soarta presupuselor victime ale imperialismului occidental. Numai o fire necruțătoare i-ar fi putut permite lui Hrusciov să dea glas amenințării cu un al treilea război mondial in 1956, când Uniunea Sovietică era incomparabil mai slabă decât Statele Unite, mai ales indomeniul nuclear. Uniunea Sovietica nu numai că nu era deloc in stare de o etalare de forte, dar, cum a devenit iminent, Hrusciov ar fi putut fi obligat să se retragă dezonorat, cum de fapt a si făcut-o sase ani mai tarziu, in timpul crizei rachetelor din Cuba. Eisenhower a respins cu indignare acțiunea militară comună cu Uniunea Sovietică si a avertizat că Statele Unite se vor opune oricărei mișcări militare unilaterale sovietice. In acelasi timp, avertismentul sovietic a intensificat presiunea Washingtonului asupra Marii Britanii si a Frantei.

In 6 noiembrie s-a inregistrat un număr alarmant de cereri de retragere de lire sterline din bănci. Contrar practicii anterioare, America a rămas deoparte si a refuzat să intervină pentru a linisti piața. Atacat in repetate rânduri in Camera Comunelor, găsind puțin sprijin in Commonwealth si complet abandonat de Statele Unite, Eden a cedat. In 6 noiembrie, el a acceptat incetarea focului cu incepere de a doua zi. Forțele britanice și franceze s-au aflat pe teren mai putin de patruzeci și opt de ore. Expediția britanică si franceză fusese concepută teatral și implementată fara profesionalism ; proiectată sub impulsul frustrării și lipsită de un obiectiv politic limpede de definit, ea se autosortise esecului niciodată o asemenea intreprindere șubreda. Sub aspect legal, Statele Unite nu aveau nici o obligatie fata de Marea Britanie si Franta in afara zonei clar definite de NATO. Statele Unite nu aveau deloc obligatia sa impuna deliberarilor Natiunilor Unite un asemenea ritm extraordinar, cum au făcut, sau să sprijine rezolutii care ignorau sursele provocării și erau în întregime concentrate asupra chestiunilor imediate.

Statele Unite ar fi putut atrage atentia asupra tuturor schemelor internaționale, atât de diverse, pentru a izola operațiunea Canalul, asupra blocadei arabe ilegale a Golfului Aqaba sau asupra incurajarii de catre Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului.Mai presus de orice putea, și ar fi trebuit, să-si fi legat condamnarea acțiunilor  britanice și franceze de condamnarea actiunilor sovietice din Ungaria. Acționând de parcă problema Suezului ar fi fost cu totul morală și legală și de parcă aceasta nu ar fi avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au evadat din realitatea faptului că o victorie necondiționată a lui Nasser – rezultat in legătura cu care Egiptul nu dădea nici o garanție privitoare la administrarea Canalului – era și o victorie a politicii radicale incurajate de armele sovietice și susținute de amenințările sovietice. Miezul problemei ținea de definirea noțiunilor.

Conducătorii Americii au avansat trei principii e parcursul crizei Suezului, fiecare reflectând adevăruri bine stabilite : obligațiile Americii față de aliații săi erau fixate prin documente legale precise ; recurgerea la forță de către oricare națiune era inadmisibilă cu exceptia cazului când era strict definită drept autoaparare ; si, cel mai important, criza Suezului furnizase Americii o ocazie de a-și urma adevarata vocație, aceea de conducătoare a lumii in curs de dezvoltare.

Prima chestiune a fost subliniată in discursul lui Eisenhower din 31 octombrie in care el arunca intreaga greutate diplomatică a Americii impotriva Marii Britanii si a Frantei : « Nu poate fi nici o pace…in afara legii. Si nu poate exista lege…dacă ar fisa invocam un cod al comportamentului internațional pentru cei care ni se opun…si altul pentru cei ce ne sunt prieteni. » Ideea că relațiile internaționale ar putea fi definite complet prin legi internaționale avea rădăcini adânci in istoria americană. Presupunerea că America ar trebui să acționeze ca arbitrul moral imparțial al comportamentului națiunilor, neafectată de interese naționale sau geopolitice sau de alianțe, face parte din aceasta nostalgie. In lumea reală însă, diplomația presupune, cel puțin în parte, capacitatea de a face deosebirea între situații si de a distruge prietenii de adversari.

Perspectiva strict constructivă conform căreia singurul caz de război legitimeste autoapărarea a fost prezentată in decembrie 1956 de John Foster Dulles, care a interpretat articolul 1 al tratatului NATO ca dând naștere acestei obligații :« …ideea era ca noi am considerat ca un asemenea atac in conditiile date viola Carta Natiunilor Unite si viola articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord insusi,care cere tuturor partilor participante la tratat sa renunte la folosirea fortei si sa-si reglementeze disputele prin mijloace pasnice. Aceasta este nemulțumirea noastră : că tratatul a fost violat ; nu că nu au existat consultări. » Nimeni nu mai interpretase articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord intr-un asemenea mod pacifist ; nimeni nu avea să o mai facă. Ideea că textul unei alianțe militare conținea o clauză privind soluționarea pașnică a tuturor disputelor era, desigur, derutantă. In orice caz, adevarata chestiune care se punea nu era juridică, ci dacă o alianță nu cumva include obligația tacită de a arăta oarecare ințelegere față de definiția intereselor vitale ale unui aliat chiar in afara unei zone strict definite a tratatului si, poate, putină intelegere față de o diferență intâmplătoare de vederi. Cea de-a treia premisa a politicii Americii, visul ei secret de a ajunge conducătorul lumii in curs de dezvoltare, s-a dovedit a fi imposibil de indeplinit.

Richard Nixon, probabil cel mai rafinat invățăcel al interesului național dintre conducătorii postbelici ai Americii, a plasat America in avangarda luptei anticoloniale in 2 noiembrie, cu patru zile inainte de alegeri, cand a declarat :« Pentru prima oara in istorie, am vădit independența in raport cu politica anglo-franceza fata de Africa si Asia, care noua ni s-a parut a reflecta traditia coloniala. Declarația de independență a avut un efect electrizant asupra intregii lumi. »In lumina declarațiilor ulterioare ale lui Nixon, este greu de crezut ca el făcea altceva decât să urmeze instructiuni. Si totusi, aceasta nu a fost tot ce s-a intâmplat. Nasser nu si-a moderat politica nici fata de Occident, nici față de aliații săi arabi. Elecoratul sau radical nu i-ar fi permis să admită că fusese salvat de presiunile americane chiar dacă ar fi fost inclinat să facă astfel. Dimpotriva, pentru a impresiona tocmai acest electorat, el și-a intensificat atacurile impotriva guvernelor moderate, prooccidentale din Orientul Mijlociu. In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul , prooccidental din Irak a fost răsturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radicale regimuri din lumea arabă, care a condus in cele din urmă la apariția lui Saddam Hussein.

Siria a devenit si ea din ce in ce mai radicală. In cinci ani, trupele egiptene au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un efort zadarnic de a răsturna regimul existent. Din momentul in care, in cele din urmă, Statele Unite au moștenit pozițiile strategice abandonate de Marea Britanie, toată furia radicalismului lui Nasser s-a dezlănțuit împotriva Americii, culminând cu ruperea relațiilor diplomatice, in1967. Nici America nu și-a imbunătățit pozitia printre restul țărilor nealiniate. La cateva luni de la criza Suezului, America nu o ducea deloc mai bine decat Marea Britanie in relatiile sale cu țările nealiniate. Nu din cauza ca majoritatea țărilor nealiniate deveniseră subit răuvoitoare față de Statele Unite, ci din cauză că ajunseseră să-și ințeleagă avantajul pozițional. Ceea ce-și aminteau aceste națiuni in primul rând in legatura cu criza Suezului nu era sprijinul dat de America lui Nasser, ci faptul ca Nasser repurtase succese importante datorita dexteritatii sale de a asmutisuperputerile una impotriva alteia. Criza Suezului a servit de asemenea drept primaexpunere a natiunilor nealiniate la un alt adevar esential al Razboiului rece anume ca :exercitarea de presiuni asupra Uniunii Sovietice putea fi riscanta, deoarece raspunsul sovietic invariabil era administrarea dura a unei contrapresiuni. In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat.Infierarea politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor țărilor nealiniate. Condamnarea acțiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea intalnirilor periodice ale tarilor nealiniate a fost extrem de rara si prudenta. De vreme ce statistic era improbabil ca Statele Unite să greșească intotdeauna, inclinația statelor nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de interese, nu o judecata morala.Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturiale liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama propagandist al Egiptului, scria la 19 noiembrie :« Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite siUniunea Sovietica… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia și Franța, ca puteri nici mari, nici puternice. » Aliatii Americii au tras aceeași concluzie. Criza Suezului ii ajutase să ințeleagă că una dintre premisele Aliantei Atlantice – identitatea de interese dintre Statele Unite si Europa – nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct inainte, argumentul ca Europa nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea oricând conta pe sprijinul american se ciocnea de amintirea Suezului. Marea Britanie, desigur, avusese intotdeauna o reținere particulară. In privinta Frantei, un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez « Le Populaire » a exprimat ceea ce avea sa devina o atitudine franceza constanta : « Guvernul francez va lua fara indoiala in scurt timp decizia de a fabrica arme nucleare…Amenintarea sovietica ca va folosi rachete aimprastiat toate inchipuirile si iluziile. »

Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile dezavuarii de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer,cel mai bun prieten al Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu toate acestea, chiar si el a vazut actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza Suezului drept un potential precedent pentru un anumit tip de aranjament global intre Statele Unite si Uniunea Sovietica al carui prêt avea sa sfarseasca prin a-l plati Europa.S-a intamplat ca Adenauer sa se afle la Paris in 6 noiembrie, ziua in care Edensi Mollet au decis ca vor trebui sa cedeze presiunilor americane. Potrivit ministrului de externe francez Christian Pineau, Adenauer a spus :« Franta si Anglia nu vor fi niciodata puteri comparabile cu Statele Unite si Uniunea Sovietica. Si nici Germania, de altfel. Lor nu le ramane decat un mod de a juca un rol decisiv in lume ; anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de matura pentru asta, insa afacerea Suezului o va ajuta sa-si pregateasca starea necesara. Nu avem deloc timp de pierdut : Europa va va fi revansa. »Aceasta declaratie arunca lumina asupra ratiunii aflate in spatele politicii franco-germane ulterioare, culminand cu tratatul de prietenie si consultare din 1963,al lui de Gaulle si Adenauer.Marea Britanie, tragand multe dintre concluziile analitice la care ajunsese si Franta in legatura cu slabiciunea relativa proprie, le-a pus in slujba unei politici complet diferite. Indepartandu-se de unitatea europeana, Marea Britanie a optat pentru subordonarea permanenta fata de politica americana. Inainte de Suez, Marea Britanie devenise deja perfect constienta de dependenta sa fata de Statele Unite.

Dupa Suez, si-a interpretat « relația specială » cu America ca un mijloc de a câștiga maxima influenta asupra unor deciziice erau luate in esență la Washington. Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii Sovietice. In decurs de un an de la « spiritul Genevei », Uniunea Sovietica reușise să patrundă in Orientul Mijlociu, să reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa de Vest cu atacul cu rachete. Pretutindeni, oprobriul international se concentraseasupra Marii Britanii si Frantei, in vreme ce actiuni mult mai brutale ale Uniunii Sovietice in Ungaria avuseseră parte de cel mult condamnări formale. Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o incercare de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o strapungere strategica sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut natiunile in curs de dezvoltare sa se intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori puterea de negociere. Hrusciov era cuprins de euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a propulsat ca intr-o cursa de roller-coaster dintr-o confruntare in alta, incepand cu ultimatumul Berlinului, din 1958, si sfarsit cu umilirea sa in timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962. Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii până la poziția de conducător al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera de aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea reprezentata de « Realpolitik » si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul puterii. Dar Americii nu i-a fost ingaduit sa ramana cea de odinioară. Suezul s-a dovedit a fi initierea Americii in realitatile puterii globale, dintre ale carei lectii una este aceea ca golurile sunt intotdeauna umplute si ca principala problema nu este daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si Franta din rolurile lor istorice in Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea pentru echilibrul puterii in acea regiune căzuse exact pe propriii ei umeri.

In 29 noiembrie 1956, guvernul Statelor Unite, salutând recenta intalnire la vârf a Pactului de la Bagdad dintre conducatorii Pakistanului, Irakului, Turciei si Iranului, a declarat : « O amenintare la adresa integrității teritoriale sau a independenței politice a membrilor va fi privită de Statele Unite cu cea mai mare seriozitate. » Era modalitatea diplomatilor de a spune ca Statele Unite aveau să acționeze concret in apărarea statelor Pactului de la Bagdad, rol pentru care Marea Britanie era acum prea slabă și prea discreditată. In 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerând aprobare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu program de ajutor economic, asistență militară și protecție impotriva agresiunii comuniste in Orientul Mijlociu. In discursul său Starea Uniunii, din 10 ianuarie 1957, Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamând angajarea Americii in apărarea intregii lumi libere.

In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi,canalul era atât de plin de rămășite rezultate din Criza Suez incât au fost necesare mai multe săptămâni de curățare de către muncitorii egipteni si ai Națiunilor Unite, inainte ca navele mari să poată naviga pe cursul de apă. După ce Marea Britanie și Franța se retrăseseră in decembrie, forțele Israelului au plecat in martie 1957. In acea lună, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Războiului de șase zile și a ocupației de către Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a rămas inchis timp de opt ani, până când președintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, după discuțiile privind incheierea unei păci cu Israelul

CAPITOLUL III- RAZBOAIELE ARABO-PALESTINIENE DE LA RAZBOIUL DE 6 ZILE LA ACORDURILE DE CAMP DAVID

3.1Războiul de 6 zile din 1967

Anul 1967 face trecerea de la recunoașterea pe plan internațional a Israelului, la constituirea unui stat ale cărei granițe nu erau recunoscute .

Importanța conflictului a fost dată de implicarea efectivă a Statelor Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. Țările beligerante Israelul susținut de de Statele Unite ale Americii și statele arabe Egipt, Iordania si Siria beneficiind de sprijinul Uniunii Sovietice. La data de 5 iunie 1967, conform spuselor ministrului apărării Mosche Dayan, forțele israeliene au declanșat un atac surpriză asupra bazelor aeriene ale Egiptului. După acest atac au fost distruse, 300 de avioane si 19 aerodromuri egiptene

Războiul arabo-israelian din 1967 a reprezentat un război al calității si al cantității. Egiptul împreună cu celelalte state arabe a reprezentat elementul cantitativ, iar armata israeliană elementul calitativ. ”Statele arabe depășeau Israelul de câteva ori ca suprafață, iar ca număr al populației raportul era de 14,5 la 1 în favoarea arabilor,la fel inclina și balanta și in domeniul resurselor. La fel era perceput potențialul de putere pe plan militar fiind favorabil părții arabe astfel 1,4 la 1 in efective, 1,4 la 1 in tancuri, 1,7 la 1 piese de artilerie si 1,4 la 1 in avioane”

In incercarea de a atrage sprijinul sovietic Nasser, in condițiile in care Egiptul era in imposibilitatea de a da un răspuns atacurilor israeliene și era conștient că Uniunea Sovitică va acționa atunci când Statele Unite ale Americii se implică și ea , recurge la a convinge pe regele Iordaniei și a celorlalte state arabe că Israelul a fost susținut în declanșarea atacurilor din 5 iunie de către forțele britanice și americane.

Opoziția arabilor față de statul evreu Israel a inclus și statele vecine arabilor, iar după 1967 Organizația pentru Eliberarea Palestinei, un corp politic preocupat de crearea unui stat pentru arabii palestinieni. Israelul obține in urma războiului de 6 zile din 1967 controlul asupra Peninsulei Sinai si asupra Fâșiei Gaza, anterior fiind stăpânite de Egipt. Pe 8 iunie armata israeliană a inaintat treptat ajungând sa ia in stăpânire întreaga Peninsulă Sinai. Deasemenea Israelul mai ia controlul si asupra Inălțimilor Golan, care apartineau inițial Siriei, asupra West Bank și Ierusalimului estic,administrate inițial de Iordania. Națiunile Unite , adoptă în același an o rezoluție, cerândule israelienilor din aceste teritorii retragerea în schimbul recunoașterii independenței Israelului, dar starea de tensiune continuând.

Regele Hussein declanșează atacul asupra granițelor cu Israelul pe teritoriul Iordaniei, urmărind înaintarea trupelor spre Ierusalim și ocuparea stabilimentelor Organizației Națiunilor Unite.

Israelul somează pe regele Iordaniei, să inceteze atacurile pentru a nu atrage un răspuns violent din partea israelienilor, deoarece războiul era purtat cu Egiptul și nu cu Iordania. Regele Hussein nu a ascultat sfatul Israelului , pentru că se temeea că dacă se retrage iși pierde teritoriul , totodată acesta a fost influențat și de președintele Nasser în acțiunile sale care l-a convins că este stăpân pe situația cu Israelul, în cadrul convorbirilor telefonice , iar inamicul urma a fi doborât.

Președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a lansat în 1969, o campanie pe canalul Suez. Conflictul s-a incheiat in 1970, ne materializându-se intr-un război propriu-zis printr-un acord de incetare a focului, propus de Statele Unite ale Americii.

3.2.Cauzele conflictului din 1967

Războiul de 6 zile s-a incheiat cu succesul Israelului, dar tot nu a dus la rezolvarea conflictului din zonă, mai ales că eforturile de mediere eșuaseră.Rezoluția 242 a Organizației Națiunilor Unite care anunța că restituirea teritoriilor ocupate, a rămas la fel. Aceste rezultate au făcut ca arabii să vrea reluarea ostilităților pentru realizarea unui obiectiv limitat: acesta nu era numai eliberarea teritoriilor ocupate, dar și internaționalizarea conflictului ,ceea cee le-a permis o confruntare directă, sortită eșecului cu Israelul.

Războiul din 1967 i-a adus și unele avantaje Israelului:

-controlul asupra canalului Suez, ceea ce impiedică deschiderea lui, deci provoacă mari pierderi Egiptul obligă armata egipteană in cazul declansării unei acțiuni de mare amploare, să forțeze acest important obstacol,

-controlul asupra litoralului de vest al Strâmtorii Tiran, ceea ce asigură libera navigație a navelor israeliane spre portul Eilath, singura ieșire a Israelului la Marea Roșie

-posibilitatea amenajării , in vederea ducerii luptelor de apărare, a teritoriilor arabe ocupate și mai ales a Sinai și Înălțimii Golan.

-exploatarea zăcămintelor de țiței și mangan și a altor bogății naturale din Sinai

-privarea Iordanului de una dintre cele mai fertile zone din punct de vedere agricol

Dar și dezavantaje:

-adâncirea la maximum a divergențelor cu țările arabe

-creșterea numărului de refugiați palestinieni și intensificarea acțiunilor acestora împotriva Israelului pe cele mai diverse planuri

-pierderea simpatiei unei părți a opiniei publice occidentale

-dificultăți diplomatice în relațiile cu țări din diverse zone ale glob

În privința țărilor arabe se aprecia la timpul respectiv că urmările au fost grave constând în:

-pierderea unor importante teritorii, in special pentru Egipt, cu consecițe mari în plan economic

-dificultăți diplomatice in relațiile cu țările din diverse zone ale globului

In privița țărilor arabe se aprecia la timpul respectiv că urmările au fost grave constând în :

-Pierderea unor importante teritorii in special pentru Egipt, cu consecințe mari plan economic

-Pierderi importante in armament și tehnică de luptă avarierea și distrugerea unor importante obiective economice , politice și militare

Pentru egipteni in special urmările războiului au condus la revizuirea totală a concepțiilor de conducere, pregătire și înzestrare a armatei.

În cazul in care Israelul nu inceta să-si oprească campaniile de cuceririi, orice inaintare, Moscova îi anunța că va recurge la măsurile necesare de ordin militar pe data de 10 iunie, astfel întreaga lume era amenințată cu izbucnirea unui război nuclear.

Anwar al Sadat la inceputul anilor 1970, succesorul lui Nasser, incearcă pe căi diplomatice să determine retragerea israelienilor , în același timp pregătește Egiptul pentru război. Națiunile Unite , in fiecare an, emit rezoluții prin care cer israelienilor să se retragă, iar Statele Unite ale Americii au parte de critici ale comunității internaționale prin care viza sprijinul acordat Israelului. Înainte ca Israelul să se retragă , fără garanții pentru pace și securitate, națiunile arabe refuzau să negocieze și între timp iți intăreau pozițiile în teritoriile arabe ocupate.

În anul 1972, Sadat a declarat public că Egiptul este pregătit să inceapă războiul împotriva Israelului, si este pregătit să sacrifice ”un milion de soldați în luptă”, totodata Egiptul și-a îmbunătățit si tacticile de luptă.

Atât Statele Unite, cât și Israelul nu au crezut că forțele arabe ar putea provoca puterea militară a israelienilor. În războiul anterior U.R.S.S, sprijinise națiunile arabe și aprovizionase Egiptul cu armament, știau că Egiptul se pregătea de război, dar nu au crezut hotărârea lui Sadat de a folosi posibilitatea armată împotriva Israelului. In cadrul vizitei de la Moscova, Sadat a reusit să negocieze cu liderii sovietici și a obținut armament pe o linie de rachete. Dacă în cursul negocierilor , Moscova nu le-ar fi acordat sprijinul militar, Sadat s-ar fi întors in țară și le-ar fi spus egiptenilor că Uniunea Sovietică i-a abandonat si demisionează lăsând locul altor colaboratori mai buni , iar Statele Unite ale Americii ar fi devenit puterea dominantă în zonă. Nici una din cele 2 mari puteri nu erau la curent cu diferențele dintre conducătorii sirieni și egipteni.

Diferențele politice , dar și nerăbdarea si frustrările acestora la nivelul statutului diplomatici-a adus pe Sadat și Assad să plănuiască un nou atac.Deoarece cei doi conducători arabi , urmăreau mai mult propriile interese, decât problemele arabo- israeliene, precum viitorul West- Bank-ului și Ierusalimului, sau problema Palestinei, ei ua omis Iordania și Organizația pentru Eliberarea Palestinei pe plan de război.

Sadat avea preocupări interne importante care-l făceau să vrea războiul. Cei 3 ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat , au fost cei mai demoralizanți din istoria Egiptului. Economiei secătuite s-a adăugat deznădejdea națională. Războiul eraalegerea disperată a lui Sadat. Autorul Raphael Israeli spunea că liderul egiptean considera că importanța problemei consta în rusinea infrângerii în războiul de 6 zile, rusine ce putea fi ștearsă prin introducerea de noi reforme. Reformele hotărâte de Sadat afectau anumite pături ale populației Egiptului, mai ales că economia acestuia era la pământ, astfel o victorie în cadrul acestui război i-ar fi asigurat credibilitatea și putea să-și pună în aplicare reformele.

In anul 1972, Sadat a declarat public că Egiptul este pregătit să inceapă războiul împotriva Israelului, și este pregătit să sacrifice ”un milion de soldați în luptă”, totodată Egiptul si-a imbunătățit si tacticile de luptă

3.3.Războiul din 1973

Războiul din 1973 este al patrulea război arabo-israelian, zis si de ”Yom Kippur”, acesta fiind mult mai greu de purtat de Israel.Acest război are o nouă consecință , demonstrând că relațiile israeliano-arabe nu pot fi reglate prin conflict.

Războiul arabo-israelian din 1973, a avut ca părți principale în conflict, pe de o parte statele arabe Egipt și Siria, cărora li s-au alăturat alte state arabe precum Iordania, Maroc, Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Sudan, Tunisia, Algeria, Yemenul de Sud și organizațiile palestiniene.

În cadrul vizitei de la Moscova , Sadat a reușit să negocieze cu liderii sovietici, și a obținut armament pentru o linie de rachete.Dacă in cursul negocierilor Moscova nu le-ar fi acordat sprijinul militar, Sadat s-ar fi intors în țară și le spunea egiptenilor că Uniunea Sovietică i-a abandonat și demisionează, lăsând locul altor colaboratori mai buni, iar Statele Unite ale Americii ar fi devenit puterea dominantă în zonă.

In septembrie 1973, în cadrul unor întâlniri secrete între egipteni și sirieni, aceștia au hotărât să execute un atac coordonat asupra Israelului, urmând a avea loc în luna octombrie.

In octombrie Anwar Sadat încrezător în potențialul militar de care dispunea Egiptul și sprijinit de Uniunea Sovietică , consideră că puterea militară de care dispunea este suficientă pentru a provoca din nou Israelul pe câmpul de luptă. Resursele de care dispunea Egiptul, precum și ale aliaților lor erau mult mai mari decât cele din Războiul din 1967, apărarea antiaeriană și unitățile de aviație erau oricând gata de luptă, ca și blindatele, artileria și trupele de infanterie.

Cu o săptămână înaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație în lungul Canalului Suez, cu toate că informațiile israeliene au observat , mișcările de trupe, ca și mișcările trupelor siriene spre graniță, puteau da de gândit, toate acestea nu au fost considerate o amenințare.

La inceputul lunii octombrie trupele incepeau manevre la granița cu Israelul .Acest lucru trebuia să fi avertizat statul evreu despre dezastrul ce urma să fie , dar israelienii erau prea increzători, desconsiderând puterea Egiptului.

Motivul pentru care a fost aleasă ziua de Yom Kippur era că în acea zi, Israelul era paralizat. În ziua Ramadamului toți evreii posteau, și se abțineau de la folosirea focului, electricității, motoarelor, etc., mulți soldați părăseau cazarmele și se duceau să petreacă sărbătoarea în familie .

Regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat și Assad cu două luni înainte și a refuzat participarea la atac. După întâlnire în data de 25 septembrie, regele Hussein a făcut o vizită în Israel și l-a prevenit pe primul ministru de atunci despre atacul sirian, dar avertismentul făcut de rege nu a fost luat in seamă de liderii israelieni.Israelieni se îndoisera de calitățile de luptă ale arabilor, dată fiind ușurința cu care luptaseră în războiul din 1967, aceasta fiind o scăpare aproape fatală pentru ei.

Egiptul și Siria și-au lansat atacul la data stabilită sub denumirea de ”Opreațiunea Scânteia”. Arabii au înaintat pe ambele fronturi luându-i prin surprindere, astfel armata egipteană traversează canalul și rămâne instalată pe malul răsăritean al acestuia, pe când sirieni urcă pe pantele muntelui Hermon.

Ofensivele egipteană și siriană, din Sinai și Golan au avut inițial succes, punându-i pe apărătorii israelini într-o poziție foarte periculoasă.Mulți civili îi aveau înarmați în sinagogi, radioul emitea , iar oamenii se aflau într-o stare relaxată.

Egiptul spărgea rândul de fortificații israeliene aflate de-a lungul malului estic al Canalului, numit linia Bar Lev pe care israelienii îl considerau impenetrabil. Astfel , Egiptul a întărit regiunea pentru a-ți apăra poziția. Conștient de puterea limitată a armatei sale în privința modului de atac, Sadat nu a ordonat o înaintare spre terenul deținut de Israel în Sinai. Armatele sale au luat o mică parte din ținutul aflat pe întreaga lungime a malului estic al Canalului.

In timpul primei săptămâni de război, și Siria și Egiptul ar fi făcut multe ravagii armatei israelene, ar fi putut lua multe teritorii și ar fi putut provoca distrugeri grave centrelor civile israelene. Cu toate acestea, ambele armate nu au putut obține un avantaj al câștigurilor anterioare, asupra lipsei de pregătire israeliană și asupra primelor pierderi ale acestora. Sistemul de comunicare neregulat și lipsit de acuratețe dintre Moscova și aceste capitale arabe, a inhibat succesele armate arabe.

Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea, pătrunzând în apărarea israelienilor.Pentru a distruge fortificațiile construite în special din nisip, armata egipteană a folosit tunuri de apă alimentate din Canalul Suez.. Operațiunea a fost meticulos pregătită de către egipteni , forțele armate egiptene avansând cu 15 km în deșertul Sinai, având 2 corpuri de armată combinate. Batalioanele israeliene care au asigurat apărarea fronturilor liniei Bar-Lev au fost devansate numeric de armata egipteană, numai o singură fortificație aflată în nord a rămas sub controlul armatei israeliene.

După atacul din 8 octombrie, când israelienii au avut rezultate dezastruoase, după numirea lui Sharon în fruntea diviziei, luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-un atac mai mare

De la această dată ambele părți au trecut în defensivă și au așteptat ca adversarul să atace primul.

În data de 14 octombrie, Sadat a dat ordin ca armata egipteană să atace din nou. Atacul a fost un eșec total pentru egipteni, în loc să folosească forțele de manevră, ei au ales să atace frontal pe toată lungimea frontului. În ziua de 15 octombrie , israelenii au organizat un contraatac, care trebuiau să străpungă liniile egiptene și îi duceau pe israelieni spre Canalul Suez. Nicio națiune occidentală nu vânduse evreilor elemente pentru construirea podurilor de pontoane, înainte de începerea războiului. Aceștia reușind să repare module din podurile de pontoane vechi, existente din cel de-al doilea război mondial, tei au construit un pod mai sofisticat numit pod rulou. În data de 16 spre 17 octombrie după ce au terminat montarea podului , au traversat Canalul și au înaintat în interiorul teritoriului Egiptului. La sfârșitul războiului israelienii ajunseseră la 100km de capitala Cairo

In timp ce forțele egiptene avansau spre Sinai, forțele siriene avansau spre Inaltimile Golan.

Sirieni au atacat cele 2 brigăzi si 11 baterii de artilerie aflate pe Platoul Golan. La izbucnirea războiului pe Platoul Golan toate tancurile aflate aici au fost implicate în faza inițială de luptă. Muntele Hermon era cel mai important punct fortificat , a fost cucerit de comandourile siriene aduse pe calea aerului. Luptelor desfășurate aici li s-au acordat o importanță de prim rang de către israelieni. Dacă Platoul Golan era cucerit, sirienii ar fi putut avansa pe teritoriul israelian. Chiar dacă sirienii îi depășeau pe israelieni ca efectv, până la sfârșitul zilei au avut doar câteva succese modeste.

Începând cu data de 8 octombrie situația s-a schimbat pe Platoul Golan, odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reușit să oprească atacul israelian.Suprafața de pe Platoul Golan , era prea mică , de acea luptele de aici nu au avut aceeași amploare ca cele din Deșertul Sinai, dar totodată , sa dorit a fi de o importanță strategică pentru israelieni. Ultima unitate siriană fusese trimisă dincolo de linia de demarcație din perioada de dinainte de izbucnirea războiului în ziua de 10 octombrie.

După această dată trebuia a fi luată decizia privind oprirea luptelor pe linia de încetare din 1967, sau să continue războiul pe teritoriul sirian. Înaltul Comandament Israelian , au dezbătut toată ziua această problemă, unii ofițeri considerau că era necesară oprirea luptelor pe platou și trimiterea în Sinai, iar alții considerau că era în favoarea lor să continue luptele spre Damasc, care ar fi scos Siria din război, și în plus asigurau condiții mult mai favorabile pentru tratativele de pace ce urmau. Cei care s-au opus continuării luptelor cu Siria, considerau că aceștia iși organizase o apărare eficientă în profunzime , cu șanțuri antitanc, câmpuri minate și puncte fortificate, iar ei considerau că era mai bine să continue lupta în zona Înălțimilor, decât pe câmp deschis. În ziua de 11 octombrie evreii au traversat linia roșie și atacul a fost lansat.

Timp de 4 zile, armata israeliană a avansat în Siria, cucerind regiunea Bashan. Arabii observând că pierd , au început să exercite presiuni asupra regelui Hussein al Iordaniei, pentru implicare armatei iordaniene în luptă. Regele Hussein a decis să informeze Israelul despre intențiile lui prin intermediul americanilor. Marele Stat Major Israelian a avut o surpriză odată cu apariția armatei irakiene. Irakienii au atacat flancul sudic, expus armatelor blindate israeliene , oprndu-i să avanseze și obligându-i să se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.

Irakul trimițând pe Platoul Golan, aproximativ 30 000 de oameni, 500 de tancuri și 700 de transportoare.

Pe data de 22 octombrie, arabii reușesc să cucerească Muntele Hermon, iar israelienii suferă pierderi considerabile.

Pe 7 octombrie a avut loc bătălia de la Latakia, aceasta fiind prima victorie importantă a israelienilor, împotriva sirienilor, a fost prima bătălie din lume unde s-au folosit nave echipate cu rachete sol-sol.

Dată fiind situația critică în care se aflau statele arabe s-a ajuns în cele din urmă, la un acord de încetare a focului, cu ajutorul Statelor Unite ale Americii și Uniunii Sovietice, iar războiul s-a sfârșit pe 24 octombrie 1973. Acest lucru a fost realizat pentru a se evita escaladarea conflictului mai ales că Uniunea Sovietică ,avea intr-o stare avansată de pregătire câteva divizii aeropurtate, gata să intervină în zona de conflict dacă evenimentele ar fi degenerat, existând informații că Israelul intenționa să trimită trupele sale de blindate până în capitala Egiptului și cea a Siriei. Pentru a aplana situația creată și evita pătrunderea trupelor sovietice în zonă , Statele Unite și-au folosit bunele oficii pentru ai influența pe israelieni să accepte un armistițiu. Același lucru l-a făcut și Unuiunea Sovietică cu statele arabe aflate sub influența sa.

Desi la inceperea conflictului, asupra efectivelor si inzestrării cu armament și tehnică de luptă a principalilor actori implicați în război , s-a păstrat secretul , la timpul respectiv, în buletinele Institutului de Studii Strategice din Londra , au fost publicate unele estimări privitor la acestea:

Egiptul

a)-efective-850 000oameni(300 000 armata activă și 550 000în rezervă), ce făceau parte din:

-forțele terestre- 3 armate(cca 250 000 militari activi și 450 000 de rezervă), incluzând in total, aproximativ, 30 de unități și alte unități independente sau speciale, 3 devizii de tancuri, 4 devizii mecanizate , 5 devizii de infanterie, 2 brigăzi blindate , 2 brigăzi aeromobile, cca 15 brigăzi de artilerie, batalioane de comando, unități de transmisiuni, geniu, chimice, etc., existând posibilitatea ca prin mobilizare sa mai fie constituite 25-30 mari unități de arme diferite la aceste efective mai puteau fi adăugați 120 000 de oameni din garda Națională.

-forțele aeriene militare- 23 000 de militari activi și 35 000 de rezerviști- erau organizate în cca 20 de escadrile de vânătoare- bombardament, 2-3 escadrile bombardament, 5-6 escadrile de transport, existând posibilitatea organizării a aproximativ încă 30-40 de escadroane diverse prin mobilizarea rezervei.

-fortele maritime militare -17 000 de militari activi și 25 000 de rezerviști

b)- inzestrare –forțele terestre- aproximativ 1 200 de tancuri, 800-900 de transportoare blindate, 200 de autotunuri, rachete antiaeriene individuale, precum si rachete antitanc,

-fortele aeriene militare-cca 700 de avioane de luptă, 200 de elicoptere si cca 200 de avioane de transport

-forțele maritime militare-cca 150 de nave, din care 20 de distrugătoare, 15 submarine, 20-25 vedete purtătoare de rachete, 40 de vedete torpiloare, nave de desant, nave auxiliare

Siria

– efective-140 000 de militari activi și 220 000 de rezerviști, plus alte forțe de teritoriu care inglobau 150 000 de oameni

-forțele terestre- 120 000 de oameni incluși in cca 20 de mari unităti independente și auxiliare, din care o divizie de tancuri, 3 brigăzi de tancuri, 3 divizii mecanizate, 6-8 brigăzi mecanizate, 5-6 divizii de infanterie, 6-8 regimente de artilerie, etc, prin mobilizarea rezerviștilor se mai puteau constitui 10-12 mari unităti diferite.

-forțele aeriene militare- cca 10 000 de oameni și incă 8 000 de rezervă, erau organizate in 6-8 escadrile de vânătoare interceptare, 7 escadrile de vânătoare bombardament, 5-6 escadrile de transport legătură

-forțele maritime militare- 2 000 de militari activi și 3 000 de rezervă

b) – inzestrare- forțele terestre-aproximativ 900 de tancuri, 600 de transportoare blindate, 100-300 de autotrenuri, 1000 de tunuri, peste 150 de rampe de lansare a rachetelor antiaeriene, precum si rachete antitanc

– fortele aeriene militare-250 avioane de luptă, 100 de avioane de transport, 50-70 de elicoptere

-forțele maritime militare- 10 vedete purtătoare de rachete, 15 vedete torpiloare, nave de patrulare, dragoare.

Israel-

Efective- 120 000 de militari in armata activă și o rezervă de 250 000 de oameni, mai puteau fi chemați sub arme, după intr-un timp mai indelungat aproximativ 600 000 de oameni, astfel

-fortele terestre- aproximativ 100 000 de militari activi și 250 000 de rezervisti, organizați in aproximativ 40 de brigăzi din care 6 brigăzi blindate, 8-10 brigăzi aeropurtate, 9 brigăzi de infanterie, 3 brigăzi independente de artilerie , la aceste brigăzi se mai adăugau cel din unitătile teritoriale, dispuse mai ales in zona de frontieră

-forțele aeriene militare- 11 000 de militari activi și 20 000 de rezerviști, organizați in 5-6 escadrile de vânătoare- bombardament, o aripă de elicoptere, formațiuni de cercetare, transport.

-forțele maritime militare-5 000 de militari activi și 5 000 de rezerviști

b)- inzestrare- forțele terestre- 1 600 de tancuri și alte mașini blindate, peste 1500 de tunuri

-fortele aeriene militare- 500 de avioane de luptă si cca 70 de elicoptere

-fortele maritime militare- 15 vedete purtătoare de rachete tip ”Gabriel”, 23 vedete torpiloare, 10 vedete vânătoare de submarine, nave de patrulare

Statele arabe se aflau intr-o stare precară și au grăbit încheierea războiului. De asemenea , au încurajat intervenția imediată a Statelor Unite ale Americii, care au furnizat arme Israelului în timpul războiului, și URSS care au aprovizionat armatele arabe. Amenințarea Israelului de a nimicii forțele Armatei a III-a a Egiptului l-a convins pe secretarul de stat a Statelor Unite ale Americii , Henry Kissinger să vizteze Moscova, pentru a negocia un acord de încetare a focului cu comandantul rus Brejnev. Pe 23 octombrie , Națiunile Unite au aprobat rezoluția numărul 338, ceea ce ducea la negocieri între israelieni și arabi.

Totuși conflictul a dus , la tensiuni crescânde între Statele Unite ale Americii și URSS, deoarece trupele nu au respectat rezoluția Organizatiei Natiunilor Unite de încetare a focului, la un moment dat sovieticii ar fi intenționat să intervină în desfășurarea operațiunilor. Pe 25 octombrie Statele Unite ale Americii au ripostat cu o armă nucleară nivel III.

Israelul s-a retras câțiva kilometri , după o oarecare calmitate , și în cele din urmă s-a ajuns la încetarea focului.

Statele Unite ale Americii pentru a soluționa conflictul , era dornică să scadă influența sovietică în zonă, pe când Uniunea Sovietică acționa în funcție de propria sa concepție privind interesul național. Uniunea Sovietică a sprijinit și încurajat demersurile arabe în vederea declanșării războiului solicitând tuturor statelor arabe să participe la război, și nu a informat Statele Unite ale Americii asupra conflictului.

Atât Israelul , cât și Egiptul au încălcat termenii de încetare a focului, iar Israelul a continuat încercuirea Armatei a III-a egiptene.Brejnv ,a văzut în pierderea victoriei Egiptului destabilizarea guvernului lui Sadat , sugerând în discuțiile cu președintele Statele Unite ale Americii , Richard Nixon, că o continuare a acțiunilor armate ale Israelului determină un răspuns sovietic, incluzând și intervenția în favoarea salvării Armatei aIII-a . Încetarea focului a avut loc pe 25 octombrie.

Discuțiile la nivel militar între Israel și Egipt au fost grăbite și de dorința Israelului de a-i returna prizonierii de război, împreună cu situația precară a Armatei a III-a a Egiptului. Egiptenii i-au trimis un mesaj lui Kissinger prin care sugeraucă sunt gata să înceapă discuțiile directe cu israelienii, dar cu condiția ca aceștia să fie deacord cu aprovizionarea Armatei a III-a cu hrană, apă și medicamente și sunt deacord și cu incetarea completă a focului.

Tratativele au avut loc la km 101 pe drumul Cairo- Suez, începând cu data de 28 octombrie până la sfârșitul lunii noiembrie. Kissinger ,a angajat o Conferință de de pace a Orientului Mijlociu, unde Statele Unite ale Americii și URSS au fost co-președinți și au continuat negocierile. La Conferință a participat și Iordania, Siria a renunțat , iar Organizația pentru Eliberarea Palestinei nu a fost invitată, după 2 zile de negocieri, conferința a fost suspendată și nu s-au mai reunit.

În următorii 2 ani, Kissinger a folosit o tehnică nouă numită ”politica suveicii„ zburând între capitalele arabe și Israel și comportându-se ca mediator. Această tehnică a dus la primiul acord de dezarmare egipteano-israelian, cerând retragerea Israelului dincolo de Canalul Suez și instaurarea, în ianuarie 1974, a unei forțe de menținere a păcii în zona Canalului. În mai 1974, Siria și Israelul, au încheiat un acord de dezarmare cu ajutorul lui Kissinger, prin care Israelul returna Siriei teritoriul capturat în războiul din 1973, împreună cu orașul Al- Qunaytrah din regiunea Golan.

Un al doilea acord egipteano-israelian a fost încheiat în septembrie 1975.

3.4Consecințele războiului

Desi razboiul nu a pretins concesii terotoriale, a avut multe efecte la un nivel mult mai inalt si complex al conflictului arabo-israelian. In timp ce pierdele arabe erau de departe mai mari decat cele ale israelitilor, ambele parti au pretins victoria. Forțele arabe dovedisera ca pot lansa cu succes un atac coordonat. Cu câștigurile inițiale, ei au scufundat din temelii mitul invicibilității israeliților care dura din războiul din 1967. Între timp, în ciuda unor pierderi semnificative, Israelul s-a regrupat cu succes în câteva zile, impingând forțele arabe înapoi, dincolo de granițele din 1967.

În timp ce războiul nu a afectat relațiile dintre Siria si Uniunea Sovietică și a opus mai mult Siria și Statele Unite, Israelul, a inițiat totuși schimbări drastice în relațiile externe ale Egiptului. Noua relație pe care Kissinger începuse s-o lege cu Sadat a redus influența sovieticilor asupra Egiptului și a adus țara mai aproape de Statele Unite. Fiecare acord încheiat cu succes, genera încredere între Israel și Egipt. Fiecare dintre aceste realizări stabilea o fundație la tratatul de pace dintre Egipt și Israel din 1973. Cu toate acestea, relațiile îmbunătățite ale Egiptului cu Statele Unite și cu Israelul au adus la repararea și izolarea sa de afacerile inter-arabe din anii ’80.

Între timp, succesul diplomatic al Statelor Unite în perioada de după război le-au preferat ca mediator, confident și girant diplomatic al arabilor și israeliților de asemenea în viitoarele negocieri.

În final, războiul a produs probleme interne și în Israel. Lipsa de pregătire militară a israeliților a pus problema competenței conducătorilor. Rezultatele investigărilor care a urmat au fost extrem de critice privind armata, ducând la demisia primului ministru Golda Meir și a ministrului apărării Mosshe Dayan.

Acordurile de la Camp David

În 1977 guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să demisioneze. Tot in 1977 pentru prima dată de la formarea Israelului , câștigă alegerile un partid de dreapta Lykud , un altul in afara Partidului Muncii.

Pe 26 martie 1979, după lungi negocieri mediate de Statele Unite ale Americii, între Israel și Egipt a fost încheiat un tratat de pace, semnat la Camp David între Anwar Al-Sadat și Menahem Begin. Sadat a fost amenințat cu un nou eșec, la făcut să facă un pas decisiv. El dorea pacea cu orice preț, pentru a oferi Egiptului posibilitatea de a ieși din starea de mizerie a subdezvoltării. În ianuarie 1977, tulburările care au avut loc la Cairo, din cauza foametei, sunau ca o amenințare : se impunea o revizuire a echilibrului intern al țării. Sadat era conștient de superioritatea americană în regiune, a operat o schimbare spectaculoasă a aliaților, apropiindu-se mai mult de Statele Unite ale Americii și îndepărtându-se de Uniunea Sovietică.

El credea că dacă juca cartea americană va părăsi logica Războiului Rece și va ajunge la un acord sub egida celei mai mari puteri mondiale. Pentru aceasta, trebuia să înfrângă cel mai puternic dintre tabu-uri , cel al unui dialog direct cu Israelul.

Acest lucru s-a materializat printr-o vizită a sa la Ierusalim, in noiembrie 1977. Discursul său a dat o speranță uriașă ăn intreaga lume. Pacea avea să triumfe , după decenii de lupte.

În 1978, între 5 și 17 septembrie Jimmy Carter, președintele Americii, i-a invitat pe sadat și Begin să participe la summitul de la Camp David, pentru negocierea unui tratat de pace.

Al doilea acord a dat naștere , unor serii de nemulțumiri: populația palestiniană în aceste teritorii nu fusese consultată.

Manifestațiile de ostilitate au însoțit în teritoriile ocupate etapele reapropierii dintre Egipt și Israel. Egiptul a fost exclus din Liga arabă. Izolarea în care se afla Sadat a făcut jocul celor care, în Israel susțineau anexarea teritoriilor.

Camp David a devenit o ocazie ratată, iar acordurile respective au constituit un precedent ale cărui efecte vor dăinui mult timp în conștiințe.

În final. Războiul s-a dovedit , a fi inutil, Conferința de pace bătea pasul pe loc din cauza rivalităților dintre Est și Vest.

Acordului de pace de la Camp David cuprind două documente, Primul consfințea pacea și prevedea modalități de realegere a israelienilor din Sinai și parțial demilitarizarea. Al doilea prevedea începerea unor negocieri care să ofere Cisoiordaniei și fâșiei Gaza un statut autonom, pentru o perioadă de 5 ani, după care avea să fie elaborat un statut definitiv.

CAPITOLUL IV

EVOLUȚIA CONFLICTULUI ARABO- PALESTINIAN DUPĂ CAMP DAVID

In urma unui acord incheiat la 26 martie 1979 in fata casei albe intre presedintele Jimmy Carter, presedintele egiptean Anwar Al-Sadat si primul ministru israelian Menahem Begin, a luat fiinta primul tratat de pace dintre Israel si Egipt, cel mai important stat arab. In urma acestui tratat a fost desemnata Pacea de la Camp David, pace incheiata intre Egipt si Israel.

Prin urmare, multumirea presedintelui american Jimmy Carter nu a intarziat sa apara, acesta declarand, conform www.dw.com/ro/30-de-ani-de-la-acordul-de-pace-dintre-egipt-si-israel/a-4128463 :

„Doi mari sefi de stat – mari in istoria natiunilor lor – presedintele Anwar Al-Sadat si premierul Menahem Begin au dus aceasta campanie cu mai mult curaj, tenacitate si inspiratie decat un general care-si conduce trupele pe campul de lupta”.

Cu doi ani inainte de acest acord, in 1977 presedintele egiptean Sadat a afirmat ca era pregatit prin orice sacrificiu sa obtina pacea din regiune.

Desi tocmai se incheiase o victorie in alegeri pentru partidul nationalist al lui Menahem Begin, statul Israel si-a pierdut orice urma de speranta in vederea obtinerii pacii. Chiar si asa Menahem Begin l-a invitat pe Anwar Al-Sadat la Ierusalim pentru a incheia negocieri intense de pace, in urma carora a rezultat „Tratatul de la Camp David, un an mai tarziu”.

La momentul semnarii acestui tratat au participat politicieni din toate statele lumii, mai putin cei din tarile arabe, in mod special a celor palestineni. Acestia din urma au incercat sa impiedice actiunea lui Sadat.

Actiunea fara succes de a boicota tratatul l-a determinat pe seful de stat al Egiptului sa faca urmatoarea declaratie: „Poporul Egiptean a recunoscut in virtutea marii sale mosteniri culturale si a simtului sau infailibil al dreptatii, de la bun inceput valoarea si insemnatatea acestui proiect”.

Tinandu-se cont de parerea lui Sadat ca aceasta pace are rolul de a oferi palestinienilor solutia mult asteptata, tratatul avea rolul de a anticipa libertatea teritoriilor palestiniene pe o anumita perioada de timp vazuta ca o etapa de tranzitie spre formarea unui stat independent!

Timp de 14 ani palestinienii au refuzat sa recunoasca tratatul de la Camp David pana in momentul cand autoritatile palestiniene au fost de acord sa semneze la Oslo o intelegere asemanatoare cu ce a Israelului.

Anul 1978 a coincis cu anul in care atat presedintele Anwar Al-Sadat cat si premierul israelian Menahem Begin au fost desemnati castigatorii premiului Nobel, ei avand meritul de a fi incheiat negocierile pentru pace.

Premierul Menahem Begin, fiind lider al partidului nationalist „Herut” care urma sa formeze mai tarziu partidul „Likud”, condus de Ariel Sharon si Beniamin Netaniahu a declarat ca a venit din Israel, fiind mandru ca este everu si ca este membru al generatiei Holocaustului, urman ca mai apoi sa devina raspunzator pentru recunoasterea atat a intregii peninsule Sinai cat si a principiului „pamant pentru pace”.

La scurt timp Anwar Al-Sadat a fost ucis la Cairo de catre adversarii islamisti ai pacii cu Israelul. In pofida mortii presedintelui Egiptului, Camp David persista ca un eveniment istoric iar pacea incheiata intre Egipt si Israel rezista pana in prezent, conducand la formarea unor legaturi simetrice oneste.

Avamd in vedere cele intamplate au existat nemultumiri din ambele parti in special in conflicul israeliano-palestinian, considerandu-se ca demonstartiile de putere erau mai eficiente decat pacea.

Opozantii de la acea vreme incepand cu Yasser Arafat si tratatele de la Oslo pana la regele saudit Abdullah si planul sau de pace au considerat pacea de la Camp David ca fiind doar o eroare politica, desi pentru multi cetateni aceasta pace a reprezentat o oarecare liniste si securitate timp de 30 de ani si pana in prezent!

Anul 1987 a reprezentat anul de inceput al miscarii de eliberare nationala a comunitatii arabe. Aceasta actiune ce poarta denumirea de „Intifada” simbolizeaza prima actiune de revolta a poporului arab,actiune la care au participat persoane care nu se aflau in subordinea grupurilor armate.

„Intifada” a fost definita de metode de lupta politica, actiuni colective, proteste, dar si de marturii ale tinerilor,sustinute cu scopul de a incerca impiedicarea fortele armate israeliene, fiind urmate chiar si de aruncarea cu pietre catre tancurile si autovehiculele israeliene.

Statul palestinian a fost initiat in 1988 de Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, dar nefiind niciodata stat independent, a recunoscut Israelul ca stat in granitele dinaintea razboiului din 1967.

Pe 15 noiembrie 1988, Yasser Arafat proclama la Alger statul palestinian, prin declaratia de independenta adoptata de Consiliul National Palestinian, acesta din urma ramanand totusi o notiune abstracta.

Hamas nu vrea sa auda de nici o impacare cu israelul, el considerand ca evreii reprezentau o colonie straina care le invadase teritoriul palestinian. In urmatorii ani au fost semnate si alte intelegeri de incetare cu armata palestiniana, iar Arafat si-a asumat incetarea actelorde terorism.

In anul 1991 la scurt timp dupa incheierea razboiului din Golf, o parte din gruparea palestiniana a luat parte la discutiile pentru pace reprezentand un membru al initiativei diplomatice a SUA si a Rusiei.

4.1.Tratativele de pace și recunoașterea Autorității Palestiniene
Începând cu anii ’90, au fost întreprinse acțiuni de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian.George Bush convoacă o conferință a Orientului Mijlociu la Madrid după încheierea războiului din Golf.Această conferință a început pe 31 octombrie 1991, durând 3 zile șieste finanțată și de URRS, participând delagați din Israel, Liban, Siria și Iordania.

Scopul principal al conferinței a fost purtarea unor tratative vizând închiderea unei păci între cele trei state arabe și Israel. Au avut loc discuții generale și bilaterale.

Discuțiile generale au avut loc în ianuarie 1992 la Moscova și a continuat în mai multe sesiuni în state din Europa și Orientul Mijlociu. Temele lor au fost resursele de apă, chestiunea refugiaților palestinieni , dezvoltaterea economică. Siria și Libanul au refuzat să i-a parte la discuțiile multilaterale, în timp ce discuțiilebilaterale nu dădeau rezultate. Tratativele dintre Israel și Iordania au dat rezultate, astfel în 1994au dus la încheierea unui tratat de pace între Iordania și Israel.

Discuțiile bilaterale dintre Israel și Palestinieni s-au decis a începe tot la Madrid.Ele au început la Washington unde premierul Shamir nu a fost interesat de a ajunge la rezultate concrete, considerând că conflictul israeliano-palestinian nu era doar teritoriu,cât refuzul de recunoaștere a statului evreu.

În vara anului 1992 Shamir a pierdut alegerile, majoritatea fiind câștigată de Partidul Muncii, Rabin devenind prim ministru.În 1993, încep tratativele secrete de la Oslo.Discuțiile s-au desfășurat în paralel cu negocierile de la Washington, unde nici americanii și nici negociatorii de acolo nu au știut nimic de aceste discuții.

Organizația pentru Eliberarea Palestinei nu a primit acordul de a participa, datorită ajutorului dat lui Sadam Hussein în timpul războiului.În cele din urmă delegația iordanianăa avut și reprezenanți palestinieni din Teritoriile Ocupate, pe când delegația israeliană a fost condusă de premierul Shamir.

În 1991, negocierile au fost purtate cu ocazia organizării unei conferințe la Madrid, apoi au urmat discuții secrete la Oslo pentru ca, în septembrie 1993, să se semneze, oficial, la Washington, în prezența președinteluiOrganizatia de Eliberare pentru Palestina, Yasser Arafat, a primului ministru israelian, Yitzhak Rabin și a președintelui american, Bill Clinton, un acord denumit „Declarația de Principii privind Aranjamentele Interimare de Autoguvernare”. Acest document a reprezentat primul acord direct dintre guvernul Israelului și Organizația pentru Eliberarea Palestinei.

Acorduri de la Oslo sau Oslo I, au fost încheiate la Washingon, la 13 septembrie 1993. Ele au cuprins două părți:-două Scrisori de recunoaștere mutuală, trimise de Arafat lui Rabin și Rabin lui Arafat Arafat și OEP recunoșteau dreptul Israelului de a trăi în pace și siguranță, au renunțat la terorism și violență, promițând să modifice Carta Națională Palestiniană în acest sens. Rabin a recunoscut Organizația pentru Eliberarea Palestinei ca reprezentantă a poporului palestinian, și promite să continue negocierile pentru pacificarea Orientului Mijlociu.

-Declarația de principii cu privire la aranjamentele de autoadministrare interimară. Potrivit acesteia:

În două luni de la semnare, urma să se ajungă la o înțelegere privind retragerea militară israeliană din Gaza și Ierihon.

Securitatea urma să fie asigurată de forțe de poliție palestiniene, în cea mai mare parte din gruparea fatah. Israelul urma să predea palestinienilor autoritatea în următoarele domenii: educație, sănătate, asistență socială, impozitare directă, turism.

Totodată, acordurile prevedeau că, în termen de cinci ani, Israelul trebuia să se retragă din teritoriile ocupate și să predea controlul palestinienilor. Israelul urma să acorde autonomie palestinienilor în etape. Cu toate acestea, evreii îl considerau pe Rabin trădător, în vreme ce palestinienii din mișcarea Hamas reîncepuseră lupte violente în Gaza.

Acordurile Oslo I au modificat într-adevăr istoria și realitățile politice din Orientul Mijlociu. Disputa dintre evrei și palestinieni s-a aflat timp de un secol în centrul conflictului israeliano-arab. Ambele părți refuzau dreptul celeilalte la existență. Acordurile au constituit un adevărat compromis, aprobând împărțirea teritorială a ceea ce constituie Țara Sfântă a trei religii.

In 1993, Organizația pentru Eliberarea Palestinei a început să discute în secret cu reprezentanții Israelului la Oslo în Norvegia ce urmau să creioneze relațiile dintre populația palestinenilor și cetățenii israelieni.Unul dintre principalele puncte ale discuțiilor a fost recunoașterea unui corp conducător pentru populația arabă din Cisiordania și Fâșia Gaza, zone populate, în principal, de palestinieni. Aceasta a fost Autoritatea Palestiniană care a primit dreptul de a administra instituții care să reglementeze viața palestinienilor în cele două teritorii. O mare parte din cetățenii israelieni nu au acceptat acordurile. Dar nu numai dintre evrei s-au opus acordului de la Oslo, ci și dintre palestinieni și arabi.

În primul rând, chiar și șefii de stat arabi mai ales iordanieni, sirieni și libanezi, care se considerau avocați ai cauzei palestiniene, au fost indignați de modul secret în care s-au dus tratativele.

În decembrie 1993 au fost semnate la Paris așa-numitele Acorduri de la Paris, privind relațiile economice dintre Israel și Autoritatea palestiniană. Termenii acordului au fost dictați practic de israelieni. A fost constituită o uniune vamală între Israel și Teritoriile palestiniene, astfel ca cele două economii să poată fi unificată.

La 9 februarie 1994 au fost semnate două documente, unul conținând principii generale, celălalt despre trecerile de frontieră. Armata israeliană și-a impus punctul de vedere pentru întreaga perioadă intermediară: transferarea limitată a autorității, israelienii păstrând întreaga responsabilitate pentru menținerea securității.

Apoi, la 4 mai 1994 a fost semnat un nou acord, tot la Cairo , numit Acordul Gaza-Ierihon. Acest acord a fost considerat ca un început al înlăturării regimului de ocupație în Teritorii, care durase deja de 27 de ani și în care israelienii creaseră două sisteme paralele în ceea ce privește legislația, aprovizonarea cu apă, electricitate și căile rutiere.

La 29 august 1994 a fost semnat Acordul pentru transferul pregătitor de putere și responsabilități, prin care s-a predat Autorității Naționale Palestiniene responsabilitățile în cele cinci domenii stabilite încă în Declarația de principii: educație și cultură, sănătate, asistență socială, impozitare directă, turism.

În schimbul dreptului de a guverna în teritoriile ocupate, Autoritatea Palestiniană trebuia să promoveze toleranța față de statul Israelului și recunoașterea legitimității acestuia, precum și încetarea atentatelor teroriste.
Mai multe facțiuni palestiniene, printre care și Hamas, nu au fost de acord cu înțelegerea pe care Yasser Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, a stabilit-o cu premierul israelian, Itzhak Rabin. În cele din urmă, Autoritatea Palestiniană a ajuns să controleze aproximativ 97% din populația palestiniană în Fâșia Gaza, cât și în 40% din teritoriul Cisiordaniei.
Retragerea treptată a forțelor armate israeliene din teritoriile controlate de Autoritatea Palestiniană a lăsat loc dezvoltării rețelelor teroriste susținute de Hamas, care au lansat o serie de atacuri teroriste fără precedent ca intensitate și număr de ținte atacate. Autoritatea Palestiniana a fost acuzată că nu a făcut suficient pentru a opri atacurile, existând dovezi că ar fi finanțat multe dintre operațiunile teroriste, atunci când acestea serveau strategiei lui Arafat.

In urma acestor manifestari au fost semnalatae urmatoarele nereguli:

-Israelul nu si-a respectat obligatiile dobandite la Oslo;

-Anul 1995 a condus la incetarea din viata a premierului Rabin, fiind ucis de catre un extremist evreu. Premierul a incercat sa limiteze sau chiar sa opreasca popularea teritoriilor palestiniene.

A fost semnat la 28 septembrie 1995 la Washingon de Rabin și Arafat, în prezența președinților Clinton, Mubarak și regelui Hussein al Iordaniei. Numeroși palestinieni s-au împotrivit și acordului Oslo II, din următoarele motive:

Nu s-a prevăzut retragerea coloniștilor evrei. Dimpotrivă, numărul acestora din coloniile din Cisiordania a continuat să crească atât după Oslo I, cât și după Oslo II. De asemenea, a crescut și numărul coloniștilor israelieni din Ierusalimul de est (arab): de la 141.000 în anul 1992, la 160.400 în 1996 și la 175.600 în 2002.

Teritoriile coloniilor sau „vecinătăților” evreiești au fost mărite prin confiscări de terenuri ale palestinienilor și demolarea caselor acestora.

Atacurile și ripostele au continuat și în perioada negocierilor de pace. Fiecare mișcare a unei părți provoca o reacție violentă din partea celeilalte tabere. Palestinienii au continuat prin teroare, cu atacuri sinucigașe sau mașini-capcană, în timp ce israelienii au ripostat cu asasinate și arestări.

Conflictul palestiniano-israelian, prin escaladarea violentelor a lasat foarte putin loc pentru o solutie diplomatica. In anul 2000 oficialii din Israelsprijiniti de catre diplomatii din SUA au organizat summitul Camp David unde a fost propusa o intelegere finala ce avea rolul de a pune capat luptelor.

Unele surse spun că începutul celei de-a doua revolte a început pe 27 septembrie 2000. Unii consideră că revoltele au început pe 28 septembrie 2000, imediat după vizita lui Ariel Sharon la Muntele Templului, o zonă cunoscută de musulmani ca Al-Haram Al-Sharif. Alții cred că a început o zi mai târziu vineri, 29 septembrie, a doua zi de rugăciuni, când a fost introduse forțe de poliție și militară, când au existat conflicte majore cu decese. Unele surse israeliene cred că Yasser Arafat a ieșit de la negocierile ce se țineau la Summit-ul de la Camp David, în iulie 2000, și că a doua intifadă a început atunci. Au fost demonstrații palestiniene, s-au aruncat pietre, s-au folosit arme de foc, împotriva trupelor de poliție, armata israeliană a folosit lacrimogene, împotriva demonstranților , dar a intervenit și cu tancuri și atacuri aeriene.Exisă dovezi că au existat victime israeliene încă din 27 septembrie, acest lucru este punctul de vedere exprimat de către Ministerul de Externe israelian. Majoritatea mass-mediei au avut în vedere faptul că vizită lui Sharon a fost scânteia care a declanșat violențele de la începutul celei de-a doua intifadă. În primele cinci zile de la vizita, forțele de securitate israeliene au ucis 47 palestinieni și a rănit 1885, în timp ce cinci israelieni au fost uciși de palestinieni. De asemeni se apreciaza ca a fost o manevra a fortelor ce se impotrivesc procesului de pace,care prin declansarea acestei actiuni palestiniene,au sperat in anularea acestui proces.

Summit-ul de pace din Orientul Mijlociu de la Camp David din 11 iulie la 25 iulie 2000 a avut loc între Statele Unite, președintele Bill Clinton, prim-ministrul israelian Ehud Barak, și președintele Autorității Palestiniene Yasser Arafat.

La 8 noiembrie 1999 au început la Ramallah discuțiile oficiale pentru redactarea acordului final. Datorită negocierilor, președintele Clinton i-a chemat pe Barak și Arafat la Camp David (unde se desfășuraseră și negocierile de pace între israelieni și egipteni).

Negocierile s-au desfășurat timp de 2 săptămâni. În tot acest timp, Barak și Arafat au discutat împreună doar o singură oră.

Marile probleme în dispută au fost teritoriul, Ierusalimul și dreptul refugiaților palestinieni de a se întoarce în Teritorii.Convorbirile au eșuat pentru că nu sa reușit să se ajungă la un consens între părți. Au fost patru principale obstacole în calea acordului: teritoriul, Ierusalimul, Muntele Templului și "dreptul de a se întoarce" al forțelor israeliene de securitate.

Yasser Arafat și parlamentul palestinian au amânat planificata declarație de statalitate pentru un stat palestinian independent ce trebuia să aibă loc pe 13 septembrie 2000.

Palestinienii consideră că în cea de-a doua intifadă au luptat pentru eliberare națională, justiție și împotriva ocupației israeliene. Mulți israelieni consideră a fi un "val de terorism palestinian" instigat și pre-planificate de dinainte de liderul palestinian Yasser Arafat.

Tacticile palestiniene au variat de la proteste în masă și greve generale, similare cu prima intifadă, atacuri armate asupra colonistilor, civililor și forțele de securitate, atacuri sinucigașe și lansarea de rachete Qassam în zonele rezidențiale israeliene.

Tacticile israeliene au inclus paralizarea palestinienilor (înființarea de puncte de control și punerea în aplicare a blocajului strict în anumite domenii, ca un mijloc de luptă economică. Obiectivul atacurilor a fost distrugere infrastructuri Autorități Palestiniene, cum ar fi sediile de poliția și închisorile palestiniene a fost o altă metodă pentru a forța Autorității Palestiniene să urmeze cererile Israeliene de a reprima protestele anti-israeliene.

Israel de asemenea, a invadat periodic teritoriul descris în conformitate cu acordurile de la Oslo ca zona A, preluând controlul forțele de securitate palestiniene, precum și controlul civil. Israelul a recurs de asemenea la demolări punitive de case și magazine, pentru că funcționează fără permis, deși refuză să elibereze permise. Israel de asemenea a efectuat arestări în masă și asasinate as Este, de asemenea, numit și războiul de la Oslo de către israelieni care se consideră a fi rezultatul unor concesii făcute de către Israel de la Oslo acorduri. Ambele părți, atât israelieni cât și palestinieni s-au acuzat reciproc pentru eșecul procesulul de pace de la Oslo.

Atat israelienii cat si americanii printr-o propunere adresata poporului palestinian ii oferea acestuia controlul asupra Fasiei Gaza reprezentand o capitala palestiniana intr-o zona a Ierusalimului de Est, 73% din Cisiordania, dar si alte beneficii financiare pentru refugiatii din Palestina. Desi propunerea facuta era una plauzibila Yasser Arafat a refuzat-o fara a oferi o alta propunere.

Potrivit palestinienilor, teritoriul lor ar fi urmat să fie constituit din trei cantoane diferite, separate de colonii și autostrăzi de la vest spre est.

În decembrie 1999 și ianuarie 2000 au mai avut loc discuții neoficiale, sub auspicii americane și europene. Dar nici cu privire la acestea, nu există unanimitate în privința ofertei făcute în mod real de Barak.

CONCLUZII

Conflictul arabo-israelian a reprezentat o prelungire a tensiunilor deja existente între SUA și URSS din perioada Războiului Rece. În căutarea extinderii influenței în zona Orientului Mijlociu, SUA și Uniunea Sovietică au încercat să transforme statele din regiune în state „clientelare” menite să devină aliați de nădejde în realizarea propriilor lor interese.

Interesul major manifestat de cele două mari puteri în zona desfășurării conflictului s-a datorat în mare parte poziției strategice și resurselor bogate de petrol ale teritoriilor disputate. Doctrina Truman a stipulat clar că preocuparea americanilor era de a împiedica expansiunea sovietică în țările arabe, care constituia o amenințare la adresa intereselor strategice și a aprovizionării cu petrol.

Războiul dintre Israel și puterile arabe a avut un impact puternic asupra bipolarismului, întrucât a atras implicarea serioasă a celor două mari puteri, fiecare urmărind-și propriile scopuri și interese. SUA a fost cea care a ieșit victorioasă în urma angajării în conflict de partea Israelului, consolidându-și astfel rolul de superputere pe plan internațional și deținând un rol esențial în desfășurarea evenimentelor politice din Orientul Mijlociu. Nu este de mirare că nu există astăzi reacții vizibile din partea ONU la schimbul de atacuri de proporții inegale între combatanți, ci doar îndemnuri verbale la încetarea ostiltăților. Prin lucrarea de față am urmărit analizarea conflictelor arabo-israeliene încă de la debutul lor, din anul 1948 până în 1967, precum și a principalelor cauze și efecte ale acestora si pentru a putea desprinde rolulul marilor puteri în desfășurarea evenimentelor – cu impact semnificativ pe plan regional și internațional, care explică întârzierea rezolvării litigiului din exterior.

În urma analizării conflictului, se conturează trei mari evidențe, care pot fi dezvoltate cu ușurință pe baza întregii lucrări:

– Noul statut de principală putere în Orientul Mijlociu i-a conferit Israelului, în timp, capacitatea de a acționa nestingherit în vederea gestionarii conflictului cu palestinienii, implicațiile organizațiilor internaționale fiind insesizabile (ONU, NATO – Israel fiind inclus în MNNA (Major non-NATO ally), operațiunile de apărare dobândind un caracter ofensiv.

– Descinderea tensiunii dintre israelieni și palestinieni a depășit natura religioasă și teritorială, mai importantă fiind acum exercitarea puterii căpătate după acest segment istoric și reducerea la tăcere a forțelor adverse;

– Dizolvarea Uniunii Sovietice a însemnat desăvârșirea parteneriatului dintre Israel si SUA, care până astăzi a rămas de neclintit, susținerea Israelului fiind recunoscută de toți președinții americani, justificată prin rațiuni politice și morale.

ANEXE

Harta1 Planul Organizației Națiunilor Unite de împărțire a Palestinei

Harta 2 Războiul arabo-israelian din 1948

Harta 4 Campania din Sinai perioada 29-31 octombrie 1956

Harta 3 Liniile de armistițiu cu Israelul din 1949

Harta 5 Campania din Sinai 1-5 noiembrie 1956

BIBLIOGRAFIE

•Adrian Liviu Ivan, Sub Zodia ‘Statelor Unite ale Europei’, Editura Ecumenica, 2006

•Aniruddha Pathak – Conquest of Suez Canal

•Ahron Bregman,Israel's Wars: A History Since 1947  (London: Routledge, 2002).ISBN 0-415-28716-2

Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa,2000

•David Tal (ed.), The 1956 War  (London: Frank Cass Publishers, 2001). ISBN 0-7146-4394-7

•Duma, Dacian – Integrare Contra Fragmentare, Editura Eikon, 2006.

•Florea, Marin, Orientul Mijlociu înainte și după 1967: eseu de geopolitică, București, Ed. Editura Universității de Apărare ”Carol I”, 2007

George W. Gawrig, The 1973 ”Arab-Israeli War, The Albatros of Decisive Victory”

•Hazan, Pierre, Războiul de 6 zile – victorie compromisă, București, Editura Corint, 2002

•Kissinger Henry – “Diplomatia” – Editura All, 2003

•Lazăr, Marius, Noua geopolitică a Orientului Mijlociu, conflictul arabo-israelian, publicat în Annales Universitatis Apulensis – Historica, Alba Iulia, Nr. 4-5, 2000-2001

•Vasile Puscas, Relatii Internationale/ Transnationale, Editura Sincron, 2005.

•Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii Mondiale.

•Walter Arnstein, Britain Yesterday and Today: 1830 to the Present  (Boston: Houghton Mifflin, 2001).

•Keith Kyle,Suez: Britain's End of Empire in the Middle East 

(I BTauris & Co Ltd, 2003).ISBN 1-86064-811-8

•Pierre Leuliette,St. Michael and the Dragon: Memoirs of a Paratrooper , Houghton Mifflin, 1964

•Bertjan Verbeek, "Decision-Making in Great Britain During the Suez Crisis.Small Groups and a Persistent Leader" (Aldershot, Ashgate, 2003).

•Yergin, Daniel (1991).The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power 

New York: Simon & Schuster.ISBN 0-671-50248-4.

*** Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Nigel Hawkes, TimHealey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, DavidMacFadyen, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, RobertStewart, Richard Tames, Stephen Williams – “Cand, unde si cum s-aintamplat” – Editura Reader’s Digest, 2006

•Valentin Vioreanu (2012). Harta evreilor: câți mai sunt în lume și unde locuiesc

Vasile Iosipescu , Războaie locale și panolia zeului Marte, Ed. Militară, 1985

Ministerul Apărării Naționale (1985). Unele concluzii reieșite din conflictele militare recente, București

Hartă: Cuceriri teritoriale ale Israelului 1949-1967

•www.nationmaster.com

http://en.wikipedia.org/wiki/Camp_David_2000_Summit

Hartă: Sinai-Suez war, 1956, disponibilă la: http://coursesa.matrix.msu.edu/~fisher/HST451/maps/Sinai-SuezWar.html [accesat la: 28.06.2015]