Evoluția Configurației Spațial Planimetrică a Casei Tradiționale

Capitolul 2 Evoluția configurației spațial-planimetrică a casei tradiționale

Cap 2.1 Evoluția caselor tradiționale maghiare din Ungaria și Transilvania

Arhitectura, una dintre formele culturii materiale și spirituale a unei societăți, poate să surprindă foarte ușor specificul etnic și poate fi urmărită pe mari perioade istorice. Dezvoltarea arhitecturii populare, de-a lungul mileniilor, a dus la formarea unor vechi tradiții, distincte etnic, în arhitectura țărănească a comunităților cu o structură multietnică.

Asupra arhitecturii populare au acționat în diferite epoci istorice mai mulți factori, printre care putem enumera pe cei economici, socio-culturali, politico-administrativi, etnici și, în bună măsură, cel geografic.

Astfel, în capitolul “Evoluția configurației spațial-planimetrică a casei tradiționale” se analizează și se prezintă particularitățile în conceptul planimetric al locuințelor tradiționale din zonele studiate, raportate la factorii specifici ai spațiului multicultural.

“Fără a cunoaște vechea arhitectură a vecinilor noștri este imposibil să caracterizăm propria noastră arhitectură.”

(Kós Károly)

Inceputurile studiului arhitecturii vernaculare în Ungaria a fost făcută de etnograful Jankó János, care s-a ocupat, în primul rând, de arhitectura vernaculară. La începutul pregătirii lucrărilor pentru Expoziția Milenară din 1896, s-a constatat că nimeni nu se ocupa cu architectura tradițională rurală. Din acest motiv a fost demarat, în 1893, un program de cercetare, de documentare a locuințelor rurale din 31 județe din Ungaria. Pentru expoziție s-au ales din acestea 23 de case. Jumătate dintre ele aparțineau maghiarilor, iar cealaltă parte celorlalte naționalități (sași, români, șvabi, etc).

Cap 2.1 Evoluția caselor tradiționale maghiare din Ungaria și Transilvania

Casa din Câmpia Maghiară

Privitor la originea locuințelor tradiționale maghiare au fost enunțate mai multe teorii. Astfel, Jankó János susținea că originea casei maghiare provine din casa germană. Ottó Hermann, alt etnograf, care se ocupa de casele ciobanilor, spunea ca originea casei maghiare se află în bordeiele simple, săpate în pământ. Györffy István susținea originea casei în modelul adus de maghiarii veniți în Bazinul Carpatic. Dovada, arăta el, s-ar găsi chiar în lexicul limbii maghiare, pentru că terminologia casei provine din limba finno-ugrică.

Dintre tipurile caselor maghiare, cel mai arhaic model este casa din Câmpia Maghiară, în construcția căreia nu s-a folosit piatra sau lemnul, ci doar pământul și lutul. Zidurile caselor din pământ au fost ridicate utilizându-se mai multe tehnici. Ca elementele de legătură adăugate pământului au fost folosite plantele găsite la îndemână: trestie, rogoz, salcie, paie și pleavă.

a b c

Fig.1. Tehnica construirii cu pământ din cadre de lemn cu umplutură de nuiele acoperite cu un strat de pământ. Nuielele pot fi împletite pe două direcții (a), pe o singură direcție (b) sau ancorate în baza din lemn sau direct înfipte în sol (c)

Fotografie preluată din Balassa, M. I.: Épületfalak, Felelos Kiado, Budapest, 1973, p. 30

Cel mai simplu perete este din trestie tencuită pe din afară și pe dinăuntru cu lut amestecat cu pleavă. Trestiile sunt țesute una lângă alta și se tencuiesc de mai multe ori; la fel se construiește și peretele din nuiele. Stâlpii care susțineau pereții erau din lemn. Au fost identificate mai multe tipuri de pereți din lut:

perete stratificat ( model rândunică)

peretele din pământ bătut

peretele din lut pus cu furca

peretele din cărămidă de lut

Referitor la tipologia casei din Câmpia Maghiară, pot fi enuntate următoarele considerente: cea mai simplă casă era formată din trei încăperi: o camera de locuit, o bucătărie și camară, cu deschiderile din pridvor. Focul se face în bucătărie, cu paie.

Bátky Zsigmond, etnograf, în 1930, a făcut clasificarea caselor din Ungaria, pe baza modelului sobelor și a stabilit cinci categorii de case:

zona de est, zona Transilvaniei, cu foc deschis (cămin)

zona de nord cu foc închis, sobă

zona de sud cu sobă în bucătărie care face cald și în camera de locuit

zona de vest cu sobă fără evacuarea fumului „bucătăria frumoasă”

zona de mijloc, Câmpia Maghiară, cu fumul evacuat din bucătărie în pod, camera cu sobă

Desene preluate din Habitatul,Volumul II și Volumul III, Editura Etnologica, București, 2011 și modificate de autor

In Ungaria, încă de la începutul anilor 1880, s-au făcut investigații în domeniul folcloric, al arhitecturii, al stilurilor de viață, al obiceiurilor etc, și în alte domenii de cercetare, toate axate pe istoria comunităților, a națiunii. In acele vremuri, etnografia instituțională era caracterizată de metode care se concentrau asupra colecțiilor și pe analiza materialelor locale și identificarea originilor și liniilor de evoluție ale diverselor fenomene.

Szinte Gábor a fost considerat ca fiind unul dintre cei mai activi cercetatori din domeniul etnografiei de la începutul secolului al XX-lea a cărui activitate este legată de proiectele desfășurate sub auspiciile Muzeului de Etnografie.

Szinte a făcut nenumărate călătorii din Budapesta până în estul Transilvaniei, locul nașterii sale, dar și în alte zone cu o cultură văzută ca fiind îndeosebi arhaică. Primele sale investigații au fost locuințele și porțile secuiești, împreună cu alte subiecte de factură arhitecturală folclorică. In ceea ce privește lucrările sale proprii și pericolul dispariției culturii folclorice contemporane, viziunile sale erau clare:

“A venit vremea să salvam ceea ce ne-a mai rămas din manufactura folclorică. In fiecare zi, obiecte valoroase se pierd. [..] Există atât de multe lucruri acumulate aici din vremuri trecute încât am putea privi întreaga regiune ca fiind un muzeu […], în care cercetatorii […] ar putea încă găsi ruinele descompuse ale artelor populare și industriei.”

Un contemporan al său, Györffy István, spunea: “[Szinte] nu propune teorii sau face concluzii exagerate, dar stabilește fapte și le clasifică potrivit metodelor sale. El a colecționat artefacte etnografice cu cel mai critic spirit pentru ca cercetătorii din prezent și viitor să le poata găsi de mare folos.”

Fig.2. Evoluția planului caselor secuiești. De la casa monocelulară cu pridvor deschis până la casa cu mai multe încăperi și pridvorul închis

Desen realizat de Szinte Gábor și expus în Muzeul Național Etnografic din Budapesta

Szinte Gábor a petrecut ani întregi studiind evoluția caselor tradiționale din Transilvania, susținând că a relevat tipurile arhaice caracteristice regiunii în satele izolate din zonele înalte ale părții de est a Ardealului. Deși nu și-a pus niciodată problema originii acestora, el a reușit reconstruirea unui fir logic al dezvoltării evoluției acestora. Cu privire la punctul de origine al planului compozițional al locuinței tradiționale, József Huszka susține că originea ar fi din Asia, iar János Jankó relevă o posibilă influență nemțească. In ceea ce îl privește pe Szinte, el a susținut că circumstanțele locale și culturale au fost determinante în dezvoltarea locuinței secuiești, de la cele având doar o ăncapere (“egyes ház”) până la variantele cu două sau trei încăperi. Desenele planurilor caselor conțin denumiri precum “casa”, “dormitor” și “camera de zi”, depinzând de stadiul de evoluție al planului casei respective. Modelele lui Szinte arată o structură de tipul pridvor (cunoscută sub denumirea de “eresz”) și vatră, cele două caracteristici definitorii ce sunt implicate în dezvoltarea stilului.

Gospodăria din Secuime

Cea mai veche casă documentată de către Szinte a fost o locuință cu o singură încăpere, construită în Szentistvan în anul 1666. Clădirea consta în doar o singură cameră, deși includea și o prispă sub acoperiș, deschisă pe trei laturi. La casele mai recente, două dintre aceste laturi sunt închise cu pereți, acesta fiind pasul următor în evoluția planurilor caselor. Funcționând ca o intrare și spațiu de depozitat, această prispă va rămâne întotdeauna deschisă complet pe partea cu intrarea în casă. In clădire, spațiul pentru gătit și celelalte spații de locuit nu erau separate, bucătăria dezvoltându-se mai târziu ca rezultat al modernizării și urbanizării graduale. O altă caracteristică specială a casei secuiești este că în cursul dezvoltării sale aranjamentul încăperilor inșiruite (încăpere-cămara/pridvor-încăpere) diferă, câteodată fiind puse pe două rânduri, prefigurând tendința generală care se dezvoltă în alte părți din Ungaria.

Fig.3. Casa tradițională monocelulara

Fotografie preluată din Arhiva Muzeului Național Etnografic din Budapesta

In comunitățile studiate, Szinte a dat o atenție specială înțelegerii influenței avute de către secui, saxoni și ceangăi, unul asupra celuilalt și, de asemenea, schimbărilor petrecute din cauza modernizării, documentând ocazional și construcțiile noi. Investigările sale s-au extins nu numai asupra locuințelor, dar și asupra altor dependințe, cum ar fi hambare, unde se depozitau granele și paiele, sau o combinație de grânar-grajd, ele fiind cel puțin la fel de importante pentru fermierul secui ca și casa acestuia.

Alți etnografi care au studiat originile și dezvoltarea casei secuiești au acceptat modelul de dezvoltare al lui Szinte și au folosit exemplele sale, precum și informațiile din sondaje, în munca acestora. Studiile lui Szinte includeau descrieri și documentații ale vetrelor secuiești, ce jucau, de asemenea, un rol important în configurația arhitecturii casei. Astăzi, problema transformărilor graduale suferite de sobe și seminee din regiune rămâne în continuare. Locuințele secuiești erau caracterizate de incluziunea unei vetre deschise speciale (cunoscută sub denumirea de “cserepes” sau “csempés”) care avea scopul de a servi bucătăriei, dar și de a încălzi casa și fiind factorul cheie în evoluția prispei, cunoscută sub denumirea de “eresz”.

Furu Arpad, în Arhitectura rurala în Scaunul Odorheiului, arată că în zona Scaunelor Secuiești, formele de relief preponderente sunt dealurile și văile râurilor. In partea estică a regiunii se găsește masivul Harghita acoperit cu păduri de brad și pin oferind material lemnos în cantități mari pentru construcția de clădiri. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, casele erau construite retras față de linia străzii, pentru ca apoi modelul urban să determine construirea pe frontul de stradă.

In gospodărie, pe lângă locuință, se găsește întotdeauna o șură voluminoasă cu grajduri și care este poziționată, în general, perpendicular pe axul casei, respectiv o bucătărie de vară, o casă mică cu un cuptor de pâine, lărgită eventual în lung cu cămara, șopron sau cotețe. Șurile unesc grajdurile pentru animale mari și mici, zona liberă din spatele porții înalte servește treieratului cerealelor, șarpanta acestora, respectiv unele volume asemănătoare grajdurilor fiind folosite pentru depozitarea nutrețului. Șoproanele sunt caracteristice gospodăriilor secuiești, ele apar și în componența șurilor cu grajduri, dar și lângă cotețele pentru porcine. In ele au fost depozitate diferite obiecte, lemnul de foc, căruța și alte scule agricole, dar aici au fost efectuate și anumite munci agricole sau activități meștesugărești.

La baza dezvoltării variate a caselor de locuit stă casa cu streașină , caracteristică de altfel pe tot teritoriul secuiesc. Este formată dintr-o încăpere principala (casa) și una secundară (streașina) care inițial era închisă doar parțial pe două sau trei laturi, având caracterul unui șopron. Intrarea în casă era posibilă din această încăpere secundară. In secolele XVIII-XIX streașina a avut deja pereți pe cel puțin trei laturi, dar la multe construcții și cea de-a patra latură a fost parțial închisă cu un perete de scândură cu orificii ornamentale perforate. Incăperea principală, casa, adăpostea toate activitățile curente ale familiei, fiind încălzită cu un șemineu cu foc deschis construit din chale produse în diferite centre de olarit din zona secuiască sau din zonele săseăti. Streașina este, în general, o zonă de tranzit, aici aflându-se scările spre pod și pivnită, dar cunoaștem exemple referitoare la pozitionări în această zona și a cuptorului de pâine. In timp, această încăpere devine partiționată pe ax longitudinal, în partea din spate realizându-se o cămara sau o nouă încăpere de locuit (casa mică), streașina fiind îngustată semnificativ. In partea estică a secuimii este frecvent întâlnită și partiționarea longitudinală a camerei principale. Incăperea din spate este una îngustă, folosită ca și cămară sau ca o cameră mică cu un pat. Impărțirea încăperii principale nu este caracteristică în Scaunul Odorheiului, acest element deosebind-o semnificativ de zonele depresiunilor intracarpatice. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și de-a lungul secolului al XIX-lea, devine tot mai generală adăugarea unei noi încăperi în axul clădirii pe cealaltă parte a streșinii. Acest plan cu două încăperi mari, o cămară centrală și zona centrală semi-închisă din care se deschid celelalte încăperi, devine aranjamentul cel mai des folosit în Scaunul Odorheiului. In aceste case, prima încăpere devine așa-zisa cameră curată, neutilizată în activitățile curente, servind numai ca piesă de reprezentare a statutului social al familiei.

In cursul secolului al XIX-lea, târnațul (prispa) devine o componentă tot mai des utilizată la casele de locuit. In primele faze, construirea târnațelor nu conduce la renunțarea totala la streasină. Cele două elemente constructive apar simultan la o serie de clădiri, dar, în timp, închiderea cu scânduri verticale perforate ale streșinii pierde tot mai mult teren. Casele cu streașină centrală construite în primele decenii ale secolului al XX-lea au, cu precădere, târnațe cu o planimetrie foarte variată, streașina nefiind închisă și intrând în componența structurală a târnațului. In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, respectiv în prima parte a secolului al XX-lea, au fost construite și case cu două încăperi simetrice cu intrări separate accesate de pe un târnaț lateral. In final, pe parcursul secolului al XX-lea, sunt construite clîdiri cu trei încăperi, o cameră curată spre stradă, o bucătărie centrală și o cameră de locuit în spate, planimetrii întâlnite peste tot în Transilvania drept urmare a proceselor de integrare culturală caracteristice acestei perioade.

Fig.4. Casă tradițională cu structura de lemn acoperită cu pământ

Fotografie preluată din Arhiva Muzeului Național Etnografic din Budapesta

Cap. 2.2 Evoluția caselor tradiționale românești în Transilvania și Banat

Studiul locuinței tradiționale din România de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea demonstrează intercondiționările datorate factorilor specifici spațiului multicultural, precum și o diferențiere regională marcată. Arhitectura țărănescă din vestul țării poate fi împărțită în două zone mari: zona de câmpie și zona de deal și munte; regiunea de tranziție este lipsită de trăsături specifice îmbinând caracteristicile celor două zone ce intră în componența ei. In prima categorie (zona de câmpie) intră microzona Câmpiei Aradului, Tincăi și Oradei. Casele din lut (ciamur, pământ bătut și chirpici), care fac obiectul studiului și pe care le voi detalia în continuare, au fost construite cu precădere în zona marginală de câmpie, fiind înlocuite cu casa din cărămidă în secolul al XIX-lea, suportând numeroase influențe de-a lungul timpului.

Construcțiile din așezările Ardealului au cunoscut o evoluție mai mult orizontală pe suprafața pământului, fiind larg aerisite, cu livezi și pajiști verzi. Casele au o odaie mare (casa mare), pentru oaspeți, o odaie pentru depozitarea diverselor obiecte, aici fiind și vatra sau soba cu plită și cămara (celarul). Un element esențial al arhitecturii tradiționale este acoperișul. Acoperișul la casele vechi, tradiționale din această zonă era în cea mai mare parte în două ape, având drept materie prima de învelitoare paiele sau trestia. Tehnica tradițională a ridicării acoperișului prevedea: în primul rând realizarea acoperișului înalt cu pantă foarte mare pentru scurgerea apei și zăpezii, asigurându-se durabilitatea în timp, în unele cazuri chiar mai mult de o jumătate de veac. Pentru înălțarea acoperișului se punea, de jur împrejur, o cunună de grinzi de lemn la nivel, numită “cosoroabă” peste care se așeza, pe toată lungimea casei o grindă groasă, cioplită dintr-un singur trunchi de copac, numita “grinda”. Peste cosoroabă și grindă se fixau perpendicular, la distanță de 1-1.5m, grinzile secundare, vizibile din interiorul casei. Deasupra acestora se punea podeaua podului cu scânduri suprapuse sub forma de “meandră” și acoperite cu un strat subțire de lut. Capetele grinzilor interioare susțineau căpriorii, de obicei prinși în cuie de lemn și fixați sus între ei cu niște contraforți. Căpriorii erau uniți, la distanțe egale, pe toata suprafața, cu șipci de lemn paralele peste care se așezau paiele sau trestia. Paiele, ca să rămână întregi, erau împletite și apoi dispuse pe acoperis în mod circular.

Târnațul (prispa), element al ansamblului arhitectonic românesc din Transilvania, este caracteristic și pentru casa tradițională din zonă. Il găsim cu diferite funcțiuni: de mărire a spațiului locuibil, de ocrotire a pereților împotriva intemperiilor, având concomitent și funcția estetică în arhitectura țărănească.

Evoluția casei românești tradiționale cunoaște o anumită tipologie. S-a considerat ca fiind model general locuința someșeană, cu evoluția ei. Locuința tradițională a evoluat de la casa cu o singură încăpere la cea cu două încăperi: două camere si o tindă, o cameră, o tindă și cămara, precum și la casa cu trei sau mai multe încăperi.

Fig. 5 Prezentarea evoluției caselor plecând de la locuința monocelulară până la locuința cu mai multe încăperi

Desen preluat de la Maier R.O. din Arhitectura Țărănească In Vestul Tarii și modificată de autor

Fig. 6 Locuință de pământ având prispa pe două laturi ale casei

Fotografie – arhitect Mara Popescu

O altă caracteristică a caselor tradiționale din zona Transilvaniei și Banatului este tratarea coloristică a fațadelor. Se poate menționa că exteriorul casei era văruit în diverse nuante de culori, cum ar fi “albăstrui” în Hărman, jud. Brașov, Beica de Sus, jud. Mureș; “alb, puțin albăstrit” în Bolintineni, jud. Mureș; “cu albastrui, spoit cu alb” în Lisa, jud. Brașov; “în albastru” în Rebra, jud. Bistrița-Năsăud, Răstolița, jud. Mureș; “în albastru ca cerul” în Corbu, Harghita; “ocru” în: Cristian, jud. Sibiu, Comana de Jos, Hărman, jud. Brașov, Ariușd, jud. Covasna, Adămuș, Band, Beica de Sus, jud. Mureș; “verzui” (chiar și în zilele noastre): Hărman, jud. Brașov, Almașu Mare, jud. Alba, Lechința, Satu Nou, jud. Bistrița-Năsăud, Adămuș, Band, Beica de Sus, jud. Mureș; “roșietic”: Ludoș, jud. Sibiu, Hărman, jud. Brașov, Almaș, Buzeștii de Sus, jud. Hunedoara; “gălbui”: Șona, jud. Alba, Buza, jud. Cluj, Adămuș, jud. Mureș.

Evoluția casei tradiționale rurale bănățene

Tipul primordial de casă bănățeană este casa cu o singura incăpere, fără tavan, având o vatră deschisă, fără coș de fum. Aceste case aveau pereții din nuiele împletite, tencuiți cu lut, iar acoperișul casei era din paie sau trestie, model ce mai poate fi intâlnit doar la casele rromilor.

Fig. 13 Locuință monocelulară cu pereți din nuiele împletite acoperite cu pământ – detalii

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Fig. 14 Locuință monocelulară – Locuință fără tavan cu acoperiș din paie – detaliu

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Următoarea etapa în costrucție a reprezentat-o apariția tavanului camerei de locuit și adăugarea tindei. Materialele de costrucție pentru tavan sunt trestia sau lutul fixat între grinzi, tavanul având ca sprijin o grindă groasă; coșul de fum al vetrei este deschis. Pereții caselor se construiesc din pământ bătut cu maiul în cofraj de scândură, dar se întâlnesc și construcții de paiantă (tipul de structură Fachwerk) cu pereți tencuiți cu lut.

Fig. 15 Locuințe cu structură din lemn (tip Fachwerk) cu umplutură din nuiele împletite acoperite cu pământ – detaliu structură

Fotografie – arhitect Mara Popescu și fotografie preluată de pe www.de.wikipedia.org/wiki/Fachwerkhaus

In Banat, casa cu două încăperi este modelul cel mai frecvent, cuprinzând tinda, cu vatra cu coșul deschis și o altă încăpere (cu sobă oarbă) încălzită din tindă. Casa are pereții construiți din împletitură de nuiele, pământ bătut sau chirpici, confectionați din lut amestecat cu pleavă, uscați la soare. Tencuirea pereților casei pe interior si pe exterior se face tot cu lut și pleavă, umezit cu apă. Rromi erau cei ce amestecau prin călcare materialul, iar, apoi, lipeau uniform pe pereți cu ajutorul unui fier de lipit.

Casa cu două încăperi, după opinia lui Romulus Vuia, s-ar fi dezvoltat din tipul locuinței unicamerale prin adăugarea tindei, în fața intrării ei, ca o altă încăpere. Prima dată ca “tindă rece”, apoi, prin mutarea aici a vetrei deschise cu coșul piramidal, ca “tindă caldă”, care a încălzit și camera prin soba oarbă.

Element arhitectural caracteristic pentru partea răsăriteană a Austriei și, în același timp, o punte spre arhitectura altor țări, regăsindu-se și în Ungaria apuseană este pridvorul deschis, orientat spre curte. Pridvorul e răspândit în toată Europa răsăriteană la români, maghiari și alte popoare, până în Lituania.

Forma arhaică de casă românească a avut inițial prispa parțială sau prispă pe toate laturile casei, având stâlpi liberi sau balustradă, aceasta fiind concluzia la care a ajuns etnografia românească.

Fig. 16 Locuință cu pridvor așezată la limita terenului cu latura scurtă spre stradă

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Gospodării tradiționale românești

În ceea ce privește organizarea și împărțirea gospodăriilor tradiționale românești, specialiștii in domeniu au considerat că acestea pot fi grupate în următoarele categorii:

Gospodăria cu curte dublă

Acest tip de gospodărie poate fi întâlnită în zona sud-est europeană, în zonele în care agricultura și creșterea animalelor reprezintă îndeletnicirea principală. Gospodăria are locuința separată de grajduri și acareturi, care se găsesc în curtea din spate. Curtea din fața casei este imaginea socială a familiei în care se află fântâna, grădina de flori sau legume și bucătăria de vară.

Fig. 8 Locuințe tradiționale rurale așezate cu fațada scurtă la stradă

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Fig. 9 Gospodărie cu curtea dublă: se observă împărțirea în două a curții. Locuința este așezată la limita terenului pe latura scurtă a acesteia.

Desen preluat de la Maier R.O. din Arhitectura Țărănească In Vestul Țării și modificată de autor

Fig. 10 Gospodărie cu curtea dublă. Locuința este așezată la limita terenului pe latura scurtă a acesteia.

Fotografie preluată de pe www.programturizmus.hu

Gospodăria cu curte închisă

Acest model de gospodărie a fost creat prin aplicarea, în Banat, a măsurilor administrative austriece. Aceste măsuri au dus la modificări ale structurii constructive cu apariția satelor de tip dreptunghiular, cu ulițe drepte.

Gospodăria cu curte franconă

Un tip aparte de gospodărie este întâlnită doar în anumite zone din Transilvania și Banat. Această gospodărie este de forma unui paralelogram lung și îngust. Dispunerea casei și a șurii, una față de alta, este la 90 de grade, locuința este fiind perpendiculară față de uliță, iar șura și grajdul sunt perpendiculare față de casă.

Gospodăria cu ocol întărit

Fig. 11 Gospodarie cu ocol întărit.

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Gospodăria are aspect de mică cetate întărită: casa și anexele gospodărești sunt așezate pe laturile ocolului, dispuse în cerc, cu fața spre interiorul ocolului.

Acest tip de gospodărie se găsește la popoarele nord europene, ca și la popoarele din regiunea peribaltică, în Danemarca, Germania. Este evidentă asemănarea acestui tip de gospodărie cu gospodăria în trei sau patru laturi din Germania Centrală . În România se întâlnește în zona montană a Banatul, pe cursul Timișului și în Țara Almăjului.

Fig. 12 Plan gospodărie cu ocol întărit

Desen preluat din Ciobanel A. I. și Drogeanu P., Habitatul, Vol. II, Editura Etnologica, Bucuresti, 2011 și modificat de autor

Gospodăria tradițională românească specifică regiunii Năsăudului

În județul Bistrița-Năsăud, datorită condițiilor geo-climatice variate, a faptului ca era o zonă de tranzit comercial și cu multiple interferențe culturale, de-a lungul secolelor au existat mai multe tipuri de gospodării, organizate și în funcție de statutul social al locuitorilor.

După părerea cercetătorilor din domeniu, se pot identifica cinci tipuri de gospodării tradiționale specifice acestei zone:

Gospodăria împărțită în mod egal: partea din față destinată casei, iar în spate se găsea ocolui de vite. Locuința era alcătuită din trei încăperi: la mijloc se afla tinda, cămara era în stânga, iar camera de locuit, în dreapta. Podul casei servea drept spatiu de depozitare pentru cereale. Aceste case au drept caracteristică tinda cu doua accese: o ușă de intrare, și una prin care se ieșea în spatele casei sau în curtea vecină.

Gospodăria ce punea accentul pe zona destinată creșterii animalelor, ocolul având, în mijloc, un spațiu de depozitare a porumbului. Locuința de înălțime redusă, era alcătuită din două încăperi: tinda și „casa dinainte”, cu prispă de jur împrejur. Pereții erau din bârne tencuite la interior și la exterior cu pământ, iar acoperișul, inițial din trestie sau paie, a fost înlocuit, ulterior, cu șindrilă.

Gospodăria caracterizată prin locuință aliniată la drum, având camere înalte, acoperiș cu pante repezi și fără prispă. Aceasta era construită cu pereți din lemn, acoperiți cu un strat gros de pământ, așezată pe o fundație de piatră. Acoperișul este făcut din țiglă, înlocuind vechile materiale (paie, draniță). Grajdurile aveau dimensiuni mai mari decât locuința.

Gospodăria caracterizată prin locuință de dimensiuni mici, cu cel mult două încăperi. Grajdul avea dimensiuni mari, construit din piatră și având două încăperi: una pentru animale și o șură pentru căruță și uneltele necesare pentru agricultură. Deasupra grajdului era spațiul destinat depozitării nutrețului.

Fig. 17 Grajd cu încăpere pentru vite și încăpere pentru unelte. Deasupra se afla podețul pentru nutreț.

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Gospodăria cu grajdul alipit locuinței din care se putea accesa direct. Locuința era semiîngropată. Accesul în bordei se făcea printr-o încăpere care dădea în camera principală de unde se puteau accesa camera de locuit și grajdul. Acoperișul bordeiului era din paie acoperite cu pământ.

Fig. 18 Locuința tip bordei, îngropată jumătate în pământ

Fotografie – arhitect Mara Popescu

Colibele de vară erau făcute din împletituri de nuiele, acoperite cu paie, iar cele pentru iarnă din lemne groase, îngropate parțial în pământ și acoperite cu paie. Ulterior, în locul lemnului s-a utilizat și cărămida nearsă. Gospodăriile tipice din această zonă se compuneau din: locuință și anexele gospodărești (grajdul pentru vite, adăposturi pentru animale, cotețe, magazii pentru cereale, curtea, grădina).

În zona Năsăudului, bordeiele au durat până aproape de anul 1800.

Gospodăria tradițională specifică zonei Câmpiei Transilvaniei

Alt tip de gospodării îl putem întâlni în centrul Transilvaniei. Așezate de jur împrejurul curții se află construcțiile anexe: cotețele pentru animale, șura, hambarul pentru păstratul porumbului, fântâna cu cumpănă. Construcțiile din jurul casei au acoperișurile de trestie dupa modelul conic sau în patru ape. Locuința are două încăperi, respectiv tinda și camera în care se locuia. Între tălpile construcției și grinzile acoperișului sunt utilizate grinzile și parii, având o împletitură de nuiele pentru pereți, tencuiți, apoi, cu lut. Acoperișul este din material natural, din trestie bătută, lărgit spre streașină. Casa are, în partea din față și pe latura dinspre drum, o prispă în lungul căreia se găsesc stâlpii de susținere, ce au și rol estetic.

Gospodăria tradițională specifică regiunii Țării Moților

Tipul acesta de gospodărie se poate caracteriza prin separarea funcțiunilor de casă. Bucătăria, încăpere făcută din scânduri, era separată de locuință pe timpul verii. Cuptorul era un element central în gospodărie. Porțile de intrare erau din grinzi masive. Grajdurile aveau podea, și erau impărțite în două părți: pentru vite și nutreț.

Acoperișul casei era construit înalt, având o înălțime comparată de două ori cât peretele locuinței, cu pantă abruptă. Stratul de paie era gros pentru a îndeplini rolul de barieră hidrica și termică. Paiele aveau în partea de sus un sistem de prindere format din pari de un metru. Același tip de acoperire cu paie îl găsim și la șoproane. Datorita climei ploioase din această zonă, acoperișul caselor a suferit modificări constructive, paiele fiind înlocuite cu șindrilă, iar mai târziu, cu șiță.

Locuința avea două camere: încăpere de locuit și cămară, aflată în partea dreaptă. Intrarea în fiecare cameră este separată, accesul făcându-se printr-un târnaț. Podeaua camerelor era din scândură.

Casele aveau. Deobicei. un subsol iar fundația era diferențiată ca și materiale de construcție în funcție de destinație: din piatră sau lemn pentru case, bucătării și din piatră la grajduri.

Fig. 20 Gospodărie din Țara Moților. Locuințele aveau acoperișul de două ori înălțimea peretelui casei

Fotografie preluată din Arhiva Muzeului Satului “Dimitrie Gusti”

In final, făcând o analogie între locuințele tradiționale din zona Transilvaniei și Banatului și zona limitrofă, Ungaria, luând în considerare totalitatea factorilor determinanți economici, socio-administrativi, culturali, etnici, educativi precum și cei specific regionali ai reliefului, climei și vegetației, factori în permanentă schimbare de-a lungul istoriei, putem afirma că principala trăsătură comună pentru arhitectura vernaculară din zonele studiate constă în perfecta adaptabilitate la acești factori. Tocmai această reacție și răspunsul, de cele mai multe ori același, configurează aspectele comune, aspecte ce traversează construcția tuturor clădirilor tradiționale ale diverselor grupuri sau comunități etnice.

Insăși existența acestor trăsături comune incumbă și ideea diversificării, a particularizării sau a nuanțării, raportate la specificul unei zone, a unei anumite comunități etnice.

Intr-o exprimare sintetică, putem considera că arhitectura vernaculară în zona Transilvaniei și Banatului, zone specifice unui spațiu multicultural, prezintă un marcant caracter de unitate în diversitate.

Pe parcursul studiului, aceste diferențieri au fost semnalate, individualizat, pentru fiecare zonă, și se refereau, în general, la aspecte de: structură și organizare funcțională (case, gospodării, număr de camere etc.), elemente de arhitectură (streașina, prispa), materiale și tehnici de realizare, estetică arhitecturală (proporții, volum, siluetă, materiale și culori), dar toate aceste diferențieri în evoluția construcțiilor tradiționale s-au schimbat, s-au conditionat reciproc, au dispărut sau au apărut altele, determinand mutații și interferențe ca efecte benefice pentru fiecare comunitate.

Ceea ce este important de reținut este valoarea incontestabilă a arhitecturii vernaculare în zonele Transilvaniei și Banatului, componente ale acestui spațiu multinațional, valoare ce trebuie reevaluată, reconsiderată în Patrimoniul Național sau universal.