Evolutia Conceptului de Conservare a Patrimoniului Documentar

Analizăm, uneori, realitatea imediată și putem constata cu surprindere indiferența sau neputința unora de a înțelege rolul covârșitor al informației peste timp și necesitatea implicită de a investi în vederea păstrării unor valori atemporale.

Indubitabil, informația trebuie să se afle la dispoziția tuturor și accesul la ea să se facă fără dificultate.

Privind în ansamblu procesele biblioteconomice, constatăm, la un moment dat, interferența lor firească. Performanțele unei biblioteci se bazează pe un număr mare de posibilități, precum: politica de achiziții, orarul bibliotecii, modalitățile de împrumut sau de multiplicare, cărora trebuie să le adăugăm pe cele ale conservării. Uneori, posibilitățile de conservare pot fi optime în relație cu scopul propus, alteori, fac aproape inutile eforturile umane și bugetare.

Prima dificultate constă în statutul aparte al patrimoniului scris. Bibliotecile prezintă în această privință diferențe considerabile în comparație cu muzeele și arhivele, care lucrează într-un domeniu al excepționalului și al unicității. Spre deosebire de acestea, bibliotecile folosesc o mare parte din activitatea lor pentru a asigura punerea la dispoziție a unei documentații curente, a cărei valoare de folosire este anticipată la selecție. În același timp, ele trebuie să conserve și să transmită patrimoniul scris.

Agresiunile pe care le presupune lumea modernă cresc considerabil pericolele la care sunt expuse documentele, chiar în situația în care necesitățile producției de masă se diminuează considerabil. În majoritatea cazurilor este influențată negativ rezistența materialelor drept urmare a introducerii diverșilor compușilor chimici, care sunt în mod real distructivi pentru conservare.

Suporturile de origine vegetală sau animală, cernelurile pe bază de carbon sau de substanțe de sinteză, de fapt orice materiale cărora gândirea umană le-a încredințat dăinuirea ei peste timp s-au dovedit fragile. Numeroase pericole amenință aceste tezaure ale cunoașterii, afectându-le structura sau numai suporturile pe care sunt stocate, fie că avem în vedere agenții chimici, fizici sau biologici.

Fibrele vegetale sunt supuse hidrolizei celulozei, acțiunii corozive a acizilor, transformărilor fotochimice provocate de razele solare. Insectele și rozătoarele sunt factori distructivi pentru materialele organice. Focul distruge tot ceea ce poate arde. În timp, cernelurile se estompează și se șterg, hârtia devine friabilă, pergamentul și pielea se rigidizează, devenind casante.

Digitizarea constituie, în prezent, un răspuns incontestabil la aceste exigențe. Tratamentele fizico-chimice aplicate documentelor originale cu tehnici inadecvate, depășite sau nerealiste din punct de vedere financiar, nu se mai impun cu aceeași necesitate atunci când originalele pot să fie protejate în condiții optime, în așteptarea unui tratament ideal și când utilizatorul și-a găsit informațiile pe un document de substituție care nu mai este doar un suport static precum microfilmul, ci un adevărat instrument de lucru.

Așadar, un fapt indubitabil este că informația trebuie să se afle la dispoziția tuturor și accesul la ea să fie posibil cu ușurință.

Evoluția conceptului de conservare a patrimoniului documentar

Misiunea conservării

Până de curând, paradoxul unei concepții în același timp restrictive și nelimitate a conservării a împiedicat formularea unei definiții clare și de delimitare în această privință. Întinderea sa de aplicare părea să se rezume doar la fondurile vechi și prețioase. Exemplele acestei confuzii abundă în manualele de specialitate și în textele oficiale. Legile cu privire la gestionarea colecțiilor de interes patrimonial se mărginesc la noțiunea de document vechi (anterior anului 1850), rar (criteriu total distinct de precedentul, el se aplică documentelor unice sau existente doar în număr mic, fie în cazul unui tiraj inițial limitat, fie în urma dispariției sau distrugerii majorității exemplarelor puse în circulație) sau prețios (criteriu financiar, dar și de valoare istorică sau culturală).

Încă din Antichitate, una din funcțiile foarte bine conturate ale bibliotecii – conservarea – a fost percepută ca o misiune fundamentală pentru transmiterea patrimoniului documentar generațiilor viitoare și pentru garantarea accesibilității lui.

Așadar, noțiunea de bibliotecă este indisolubil legată de cea de conservare a documentelor.

De-a lungul timpului, odată cu evoluția suporturilor și a tehnicilor de scriere, noțiunea de conservare a cunoscut, în mod firesc, și ea o evoluție constantă. În ultimii treizeci de ani, însă, conceptul de conservare a început să fie perceput ca fundament al unei discipline ce a evoluat considerabil.

În pofida faptului că influența condițiilor de mediu asupra conservării documentelor nu este necunoscută în biblioteci și, prin urmare, formarea profesională a bibliotecarilor în acest sens s-a dovedit, în mod evident, ca fiind esențială, cunoștințele legate de aceste activități nu s-au bucurat de atenția cuvenită.

În mod concret, în biblioteci, accentul a fost pus pe restaurarea documentelor rare și prețioase degradate, conservarea fiind cunoscută doar ca tratament curativ.

Începând din anii `80 ai secolului trecut, s-a dezvoltat o nouă concepție, cea de conservare preventivă. Aceasta s-a generalizat puțin câte puțin pentru a ajunge, în ultimii cincisprezece ani, la conștientizarea reală a importanței sale indubitabile în toate instituțiile ce au misiunea de a păstra valori documentare: biblioteci, arhive, muzee.

Spre deosebire de restaurare, care are în vedere bunurile, mai ales documentele ca obiecte unicat și prețioase, conservarea preventivă se poate aplica în aceeași măsură tuturor documentelor din colecții – colecții de cărți, fonduri de arhive -, preocupându-se de condițiile de păstrare a acestora. Astfel, ea este adaptată în mod deosebit preocupărilor bibliotecarilor din două motive: pe de o parte, bibliotecarul este întotdeauna confruntat cu un fenomen de masă și, pe de altă parte, biblioteca însăși implică ideea integrării documentului într-un ansamblu mai larg.

Conceptul de conservare preventivă poate fi interpretat adăugând următoarele două aspecte: „este mai bine să previi decât să tratezi” și „a conserva înseamnă a preveni”.

Este esențial să se înțeleagă faptul că documentele, indiferent de suportul pe care este stocată informația, sunt supuse unei „îmbătrâniri” inevitabile, însă, sub efectul unor factori interni sau externi, pot să apară și alte tipuri de deteriorare.

„Conservarea preventivă are drept obiective: întârzierea fenomenului de îmbătrânire a documentelor și împiedicarea deteriorării lor. Aceasta are, de asemenea, la bază considerații economice: restaurarea este mai scumpă și, prin urmare, adesea, este preferabil să previi deteriorarea documentelor decât să remediezi deteriorările.”

Pentru atingerea acestor obiective, bibliotecile trebuie să aibă în vedere crearea și menținerea condițiilor optime de conservare din toate punctele de vedere: transport, manevrare, depozitare, microclimat adecvat, utilizare a documentelor, planuri pentru situații de urgență etc. Dar, în vederea obținerii unor condiții optime, se impune aplicarea anumitor cunoștințe tehnice, care se bazează pe cercetări științifice realizate în laborator și pe care bibliotecarii trebuie să le cunoască: diversitatea suporturilor și materialelor care intră în componența documentelor, factorii de deteriorare interni și externi și modalitățile de a lupta împotriva acestor factori.

Evoluând, conservarea preventivă a deschis calea unui concept mai generos: prezervarea.

După cum afirma John Feather: „A ști să conservi înseamnă a alege, a impune constrângeri, a găsi soluții unor contradicții care necesită cunoștințe teoretice și tehnică adecvată”.

Pentru a detalia, sunt avute în vedere pe de o parte constrângerile impuse de normele climatice, transformările arhitecturale, regulile de restaurare etc., pe de altă parte contradicțiile, cele cu care bibliotecarul se confruntă zi de zi și care stau la originea găsirii unor soluții pentru a face compatibile obiectivele conservării cu exigențele comunicării documentelor.

Opțiunile avute în vedere de prezervare pot, spre exemplu, să includă prioritatea dată unor anumite fonduri pentru condiționare, digitizare, restaurare, cumpărarea unui mobilier sau chiar măsurile de luat în cazul infestărilor biologice, de catastrofă naturală etc.

Cum se pot comunica documentele fără a fi degradate? Cum pot fi conservate, fiind comunicate? Aceasta este o dilemă ce se cere a fi depășită. Pentru a alege, a respecta și a impune aceste constrângeri, pentru a concilia aceste contradicții, trebuie dezvoltată și aplicată o politică de prezervare ținând cont de ansamblul tuturor parametrilor naturali, materiali și umani.

Prezervarea, termen care apare și care devine referențial din 1990, este o abordare integrată și sistemică a diverselor misiuni patrimoniale ale unei biblioteci, o reală strategie care are în vedere considerațiile tehnice puse în practică prin conservarea preventivă. Aceasta se bazează pe colaborarea interdisciplinară și partajarea clară a responsabilităților.

După cum menționa Patricia Chapman: „Mai mult decât un ansamblu de tehnici reprezintă o filozofie coroborată cu o metodologie.”

Prezervarea face parte din politica managerială a oricărei instituții care are ca obiect conservarea. Concret, ea se aplică prin punerea în practică a programelor și instrumentelor de evaluare, permițând integrarea conceptului de conservare preventivă în toate activitățile de bibliotecă și în toate etapele tratamentului material al unui document: de la achiziție până la comunicare, trecând prin prelucrare. În același timp, ea are în vedere atât formarea personalului cât și educarea utilizatorilor. Se preocupă și de reproducerea documentelor, care poate fi considerată o măsură preventivă, deoarece permite oprirea temporară sau definitivă a comunicării documentelor originale.

Se poate constata faptul că microfilmarea este considerată, încă, drept mijlocul cel mai sigur de conservare a conținutului documentelor, mai ales din cauza riscului dispariției unor documente originale. Digitizarea este, însă, în prezent, în plină expansiune ca urmare a faptului că oferă facilități pentru comunicarea și difuzarea pe scară largă a documentelor, devenind un mijloc complementar microfilmării.

Conservarea preventivă a devenit cea dintâi regulă care susține practicile moderne precum microfilmarea și, respectiv, digitizarea. Maxima vehiculată frecvent, că „este mai bine să previi decât să tratezi”, își găsește o aplicare imediată în conservare. Concret și fără să intrăm deocamdată în detalii, problemele mediului înconjurător nu mai sunt neglijate, ci constituie puncte de plecare în orice operație de conservare în care este vorba de o construcție, de amenajarea unui local, sau de elaborarea unui program de conservare.

În domeniul conservării colecțiilor de bibliotecă, secolul al XX-lea s-a încheiat cu întrebări la fel de numeroase ca și certitudinile la care s-a ajuns în cursul a cinci decenii de căutări. Acestei discipline, considerată ca o disciplină auxiliară firească a biblioteconomiei, i s-a recunoscut importanța, ea găsindu-și locul în programele de învățământ ale diferitelor școli de specialitate din America de Nord și din Europa Occidentală în care dispune de mijloace tehnice și financiare importante, chiar dacă nu întotdeauna suficiente.

Prezervarea și conservarea nu se mai reduc, de acum înainte, la aplicarea de tehnici curative, care nu sunt deschise alternativelor. Spre exemplu, conservarea periodicelor – documente prin excelență acide și fragile – a beneficiat de aceste progrese uimitoare. În prezent, tehnica impune microfilmarea ziarelor după desfacerea legăturii, apoi dezacidificarea apoasă urmată de consolidarea hârtiei și așezarea în cutii.

„Problema prezervării și a conservării este destul de complexă, deoarece sunt numeroase aspectele care trebuie avute în vedere și măsurile optime sunt dificil de respectat întru totul; într-adevăr, nu există nici o măsură care să poată salva pentru totdeauna un document. Se realizează, mai degrabă, un compromis între dorința de a conserva perfect o operă și posibilitățile oferite de tehnologia zilelor noastre, sperând ca viitorul să permită găsirea celor mai bune soluții în vederea salvării vieții unui document pentru un timp cât mai îndelungat.”

Relevant este faptul că, în accepțiunea sa actuală, cuvântul „conservator” apărea în perioada Renașterii, dar de abia în epoca modernă s-a manifestat preocuparea de a conserva documentul în forma sa originală.

Media modernă – reprezentată de: microformate, discuri optice și digitale, formate digitale – folosite și ca documente de substituție datorită posibilității transferului informațional de pe un suport pe celălalt – prezintă și ea probleme inerente legate de prezervare și necesită o depozitare adecvată și o utilizare atentă pentru evitarea deteriorării premature.

Tipul de bibliotecă și modul de utilizare a documentelor reflectă nevoile de prezervare ale colecției. Aceste cerințe sunt diferite, în mod evident, în cazul unei biblioteci de împrumut public față de o bibliotecă națională. În ambele situații, bibliotecile sunt obligate să mențină și să facă posibil accesul la colecții pe un interval de timp nedefinit sau pe o durată de câțiva ani. Nici o bibliotecă, însă, nu-și poate permite, din punct de vedere economic, ca propriul său patrimoniu să fie supus prematur uzurii. Înlocuirea documentelor, chiar și atunci când acest fapt este posibil, poate fi extrem de costisitoare.

.Tipurile de documente în colecțiile bibliotecilor si conservarea acestora

6.2.1. Caracteristici generale

Orice material de origine vegetală sau animală de dimensiuni suficient de mari și ușor de prelucrat este considerat, în general, ca potențial suport pentru documentele grafice.

Încă din Antichitate, principalele materiale utilizate în acest scop au fost: piatra, bronzul, lemnul, lutul ars, ceara, pânza, papirusul, coaja de copac, pielea, pergamentul și, desigur, hârtia.

În prezent, colecțiile tradiționale ale unor biblioteci conțin un registru variat de materiale organice: hârtie, pânză, piele de animal și adezivi. Aceste substanțe organice sunt supuse unui proces continuu și inevitabil de îmbătrânire.

„Stabilitatea fizică și chimică a materialelor depinde și de calitatea ca și de modul de procesare a materiei brute utilizate la producerea acestora, la fel ca designul și compunerea documentului final”.

De-a lungul secolelor, presiunile determinate de producția în masă au dus la diminuarea calității materialelor. O mare parte din hârtia fabricată după 1850 prezintă un grad ridicat de aciditate, hârtia devenind fragilă și deteriorându-se în timp. De asemenea, tehnicile de legare au fost limitate de industrializare, iar multe din documentele existente se mențin doar cu ajutorul adezivilor; în fapt toate aceste cărți și în mod special legăturile de piele fiind mult mai susceptibile a se deteriora decât se crede în general.

Din punct de vedere chimic, majoritatea, dacă nu chiar toate documentele au ceva în comun, au la bază polimeri.

„Toate materialele tradiționale precum: hârtia, pergamentul, pielea sunt din polimeri naturali. Noile suporturi: benzi, discuri și filme sunt făcute din polimeri artificiali, PVC sau poliester. Ritmul de descompunere chimică a acestor polimeri diferiți este variabil, însă toți polimerii se degradează. Această deteriorare nu poate fi stopată, dar poate fi încetinită dacă documentele sunt manevrate cu grijă și dacă sunt depozitate în condiții favorabile. În caz contrar, degradarea lor poate fi accelerată.”

În ansamblul lor, condițiile de depozitare indicate în culegerile de norme și în alte publicații de specialitate sunt date cu titlul de recomandare. Dacă toate acestea sunt respectate, degradarea va fi totuși încetinită, cifrele citate cu privire la valorile parametrilor microclimatici fiind un compromis între ritmul de deteriorare pe de o parte și costul de depozitare în condiții bune de transfer și de tratamente de masă de cealaltă parte. Se poate ține cont, în această privință, de unele condiții de depozitare mai puțin riguroase, dar aceasta se va face cu prețul unei degradări mai rapide.

Clasificarea documentelor

În funcție de tipurile de documente și de structura fiecărui suport informațional, variază și tipurile de degradări la care sunt supuse acestea precum și modalitățile de conservare care, uneori, trebuie aplicate diferențiat de către specialiștii domeniului.

Așadar, se impune, pentru început, realizarea unei clasificări a diverselor tipuri de documente care sunt împărțite în cinci grupe:

documente pe suport hârtie și alte materiale clasice;

documente fotografice, cinematografice și micrografice;

suporturi mecanice;

documente magnetice;

– documente optice.

Documentele pe suport hârtie și alte materiale clasice

Acest tip de documente grupează suportul hârtie și pergamentul. Ele constituie grupul cel mai vechi și cel mai important de documente, prezentând în mod firesc și diversitatea cea mai mare de suporturi informaționale. Acestei categorii i se aplică numeroase norme de conservare, ele comportând și indicații detaliate în privința condițiilor de depozitare care le sunt cele mai indicate.

Există o diversitate de tehnici pentru păstrarea pe termen mediu și lung a acestor documente, de la intervalul de timp cât sunt menținute în condiții atmosferice stabile, până la aplicarea unor tratamente de conservare, trecând prin izolarea în cutii inerte sau plicuri neacide și reproducerea lor pe un alt suport.

„Aplicarea de tratamente de conservare este soluția cea mai costisitoare și nu se poate recurge la ea decât pentru un număr mic de documente, în mod deosebit pentru cele prețioase. Fiecare bibliotecă trebuie să-și stabilească propria sa listă de priorități și să-și aleagă modalitatea cea mai avantajoasă pentru a proteja fiecare tip de suport. Însă, măsurile elementare de protecție – menținerea curățeniei, instruirea personalului care trebuie să învețe să manevreze documentele cu grijă – nu sunt niciodată costisitoare și ar trebui să fie nelipsite din planul de conservare”.

Pentru înțelegerea proceselor de degradare la care sunt, în mod inevitabil, supuse suporturile informaționale, este necesară o privire de ansamblu asupra evoluției fabricării hârtiei și a pergamentului precum și de cunoaștere a impactului acestor tehnici asupra conservării documentelor aflate în biblioteci și arhive.

Pergamentul

Cu o vechime considerabilă în istoria suporturilor de scriere, documentele pe pergament, regăsibile în bibliotecile contemporane în număr destul de restrâns, au fost nevoite să cedeze întâietatea din punct de vedere numeric, documentelor pe suport hârtie datorită producției pe scară industrială a acestora, care s-a dovedit covârșitoare.

Pergamentul este o piele de animal netăbăcită, cel mai adesea de vițel, de capră sau de oaie, tratată pentru a fi folosită ca suport pentru scriere.

Istoricul pergamentului

Tradiția spune că invenția pergamentului datează din secolul al II-lea î.H., probabil din perioada regelui Eumene al II-lea (197-159) î.H., rege al Pergamului – în prezent în spațiul turcesc -, protector al artelor și al literelor precum și fondator al bibliotecii din Pergam, de la care provine și numele pergamentului (pergamena).

Existența sa pare mult mai veche, dar mult timp nu s-a făcut diferența între pergament și piele. Expansiunea lui a fost favorizată de dificultățile de aprovizionare cu papirus, deci s-a căutat o soluție pentru a îmbunătăți acest tip de suport așa încât să devină adecvat scrierii. În secolul al VIII-lea, când importarea papirusului din Egipt se făcea mai rar, pergamentul a devenit suportul frecvent utilizat pentru scriere în Occident. De atunci și până în secolul al XIV-lea, actele oficiale erau în exclusivitate redactate pe pergament.

În același timp, pergamentul era materialul folosit pentru copierea manuscriselor în mănăstiri și universități.

El a fost utilizat sub diferite forme:

filă simplă de pergament de dimensiuni și forme foarte diverse,

codexul: ansamblu de file de pergament legate sub forma unei cărți,

ruloul sau rola: file de pergament cusute cap la cap și rulate.

Pentru o înțelegere corectă a caracteristicilor pergamentului și a factorilor de deteriorare susceptibili să-l afecteze, sunt necesare anumite cunoștințe de bază cu privire la fabricarea sa și la structura pieii.

Etapele confecționării suportului de scriere cunoscut sub numele de pergament au constat în:

îndepărtarea blănii animalului și a altor substanțe, pentru a nu păstra decât colagenul, elastina și o parte din substanța bazală,

întinderea, uscarea și finisarea suprafeței care permite obținerea unei piei opace, aptă pentru scriere.

Suplețea pergamentului se obține prin tratarea cu lapte de var care este foarte importantă. Un tratament prea scurt provoacă dificultăți la întinderea pieii iar unul de o durată prea mare slăbește pielea care va suporta cu dificultate tensiunea la uscare.

Uscarea sub tensiune provoacă modificări importante ale structurii interne ale pieii. Rețelele de fibre se reorganizează, în special, cu suprafața pieii, în timp ce restul substanțelor bazale acționează ca un adeziv intern și menține stabilitatea acestei structuri după demontarea cadrului, atunci când pergamentul este uscat. Schimbările realizate prin punerea sub tensiune sunt astfel fixate prin uscare. În timpul uscării sub tensiune pielea devine opacă. Tensiunea constantă este esențială pentru obținerea unei opacități uniforme a pergamentului, deoarece părțile neîntinse corespunzător devin dure și transparente.

Finisarea suprafeței consta în uniformizarea grosimii sale, intervenind asupra pergamentului întins, pe partea dinspre carne, cu un cuțit în formă de semilună. Curățarea cu piatra ponce după o ușoară umezire, permitea îmbunătățirea aspectului și calității pergamentului pentru scris. Alte tratamente ale suprafeței se realizau cu scopul de a ușura scrierea: tratamente cu alaun, grăsimi sau un clei fixativ.

Dificultatea fabricării sale a făcut din acesta un produs de lux. De asemenea, din motive economice, pergamentele au fost adesea reutilizate după ștergerea prin răzuire; în această situație se numesc palimpseste. Textele cele mai vechi astfel șterse pentru refolosirea pergamentului pot fi citite prin intermediul unor tratamente chimice și optice.

Începând din secolul al XV-lea, pergamentul – concurat de hârtia a cărei fabricație s-a dezvoltat rapid – devine un suport scump, el fiind rezervat actelor oficiale.

Dezvoltarea tiparului contribuie la această scădere a interesului pentru pergament. El continuă totuși să fie folosit până în secolul al XVIII-lea, pentru acte (pacte, tratate). Unele surse semnalează că toate deciziile din justiție trebuiau să se facă pe pergament și menționează diferite formate ce trebuiau respectate în funcție de tipul actelor emise.

În zilele noastre, nu se mai folosește decât pentru anumite documente oficiale, pentru Tora și pentru activități artistice.

Caracteristicile pergamentului

În urma analizei detaliate, caracteristicile pergamentului pot varia în funcție de proveniența pieii utilizate – rasă, sex, vârstă, proveniență, starea de sănătate și modalitatea de hrană a animalului, anotimpul sacrificării – și de tehnicile utilizate pentru transformarea sa în suport pentru scriere.

Din punct de vedere fizic, pergamentul este translucid, semisuplu, puțin elastic, puțin extensibil. Din punct de vedere chimic este o piele brută, netăbăcită, fiind supusă unui tratament alcalin și unei uscări sub tensiune. Structura fibroasă a pergamentului nu este uniformă, deoarece fibrele nu sunt dispuse în același fel după cum sunt localizate la nivelul pieii: structura fibrelor este slabă pe abdomenul animalului și este foarte compactă pe spatele animalului.

Pergamentul este foarte sensibil: la o temperatură ridicată, la acțiunea microorganismelor, la diferențe mari de umiditate. În condiții de conservare corecte, pergamentul dă dovadă de o stabilitate deosebită.

Molecula de colagen, principala proteină a pieii, are structura chimică sub formă helicoidală. Această structură determină caracterul său elastic și capacitatea sa de deformare.

Această moleculă are proprietăți specifice: la o temperatură de peste 600C, ea se transformă ireversibil în gelatină, care a fost deseori folosită ca adeziv. Sub acțiunea acizilor, a substanțelor alcaline sau a anumitor săruri, ea se poate umfla până la distrugere; acest fapt se întâmplă din cauza caracterului hidrofil al pieii, care se poate accentua considerabil într-un mediu puternic acid sau alcalin.

Colagenul constituie și un bun mediu de cultură pentru numeroase microorganisme.

Hârtia

Termenul „hârtie” provine din latinescul papyrus și grecescul papuros. Totuși, hârtia constituie un material cu totul diferit decât cel desemnat de cuvântul inițial.

Hârtia propriu-zisă este originară din China, unde era fabricată din mătase începând cu secolul al doilea î.H., și a avut nevoie de peste zece secole pentru a ajunge în Europa pornind din lumea arabă.

În anul 195 î.H., chinezii din regiunea Canton au descoperit secretul manufacturării hârtiei. Ei utilizau trestie, bambus, coajă de dud pe care le măcinau folosindu-se de o piatră de măcinat; recuperau apoi această pastă pe o sită, lăsând-o la scurs și uscând coala astfel formată pe o suprafață plană, la soare.

Timp de câteva secole, China a păstrat secretul fabricării hârtiei; procesul său de obținere s-a modernizat odată cu invenția morilor de hârtie, însă materiile prime au rămas aproape aceleași, la cele anterior folosite adăugându-li-se, totuși, tulpinile de in sau de cânepă, ori paiele de orez. Hârtia obținută avea la bază o pastă de amidon de orez și era netezită cu o piatră dură.

Hârtia chinezească era exportată către lumea arabă, dar transmiterea secretului de fabricare s-a realizat abia în anul 751 d.H., ca urmare a invaziei mongole în teritoriile orientale.

Niște prizonieri chinezi au răspândit acest secret în Persia, la Samarkand, și, de acolo, încă de la sfârșitul secolului al VIII-lea în întregul Orient Mijlociu, mai ales în Siria (Damasc), în Mesopotamia (Bagdad) și în toate provinciile islamice până în Egipt.

Fabricarea hârtiei pe continentul european a debutat în Spania, în secolul al XI-lea. Acest fapt este argumentat prin menționarea anului 1056 pentru o moară de hârtie de la Xativa și 1085 pentru una din Toledo.

În Italia, cele mai vechi mori de hârtie menționate de istorici au fost cele de la Fabriano (1276), apoi Padova, Trevise și Milano.

În Franța, procedeul de fabricare a hârtiei provenea din Spania și se presupune că cele dintâi mori au apărut la Brie, Troyes (1338), Essonnes (1356). În aceeași perioadă au fost construite mori de hârtie la Liege, Bruges, Anvers, Mayence (1320), Nurenberg (1390).

În Anglia și în Statele Unite, fabricarea hârtiei a fost introdusă în 1494, respectiv în 1690.

Pentru spațiul românesc, a fost consemnată înființarea primelor mori de hârtie în 1583 în Moldova și, apoi, în anul 1640 în Țara Românească.

De la apariția primei mori de hârtie, fabricarea sa a rămas artizanală până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Totuși, pentru tradiționaliști tehnicile au evoluat simțitor de-a lungul acestei perioade și au avut influențe asupra calității tipurilor de hârtie produsă.

Fabricarea tradițională a hârtiei și tehnicile de fabricare.

Evoluția tehnică a fabricării hârtiei este urmărită până în zilele noastre pe măsură ce aceasta a devenit suportul de scriere cel mai răspândit în întreaga lume. El este și în prezent suportul majoritar existent în biblioteci și arhive.

O privire istorică asupra acestei evoluții presupune menționarea și dezvoltarea anumitor aspecte esențiale: în ce a constat fabricarea tradițională a hârtiei, care au fost tehnicile nou apărute în cursul secolelor până la sfârșitul secolului al XIX-lea, care sunt tehnicile utilizate după secolul al XIX-lea pentru fabricarea industrială și impactul acestor tehnici asupra conservării documentelor aflate în arhive și biblioteci, toate acestea reprezentând întrebări al căror răspuns va fi prezentat succint în cele ce urmează.

Principala componentă chimică a hârtiei este fibra de celuloză care nu există în natură în stare pură. În Occident, începând din secolul al XVII-lea până în primul sfert al secolului al XIX-lea, această fibră de celuloză a fost obținută din fibre textile: in, cânepă, bumbac.

„Până în prejma anului 1800, se folosea pentru prelucrarea inului sau a cânepei un sistem de pârghii puse în mișcare de forța apei cu rolul de mărunțire și separare a fibrelor vegetale. Acestea au fost înlocuite ulterior de un sistem mecanic de mărunțire cu lame tăioase numit holendru. Abia în 1799 a fost construită cea dintâi mașină de fabricat industrial hârtia.”

Aceste fibre rezultau prin dezintegrarea materialelor textile recuperate pentru obținerea unei paste de hârtie după ce erau parcurse următoarele etape:

trierea după natura fibrelor, culoarea și starea lor de uzură, materialele textile fiind destinate producerii unor tipuri de hârtie de calități diferite;

spălarea materialelor textile – înainte sau după triere – cu apă și cenușă sau, mai târziu, cu sodă pentru înlăturarea prafului și a murdăriei;

fermentarea acestora în vederea macerării timp de trei până la douăsprezece săptămâni în funcție de tipul de fibră și anotimp. Scopul acestei operații, în care se alternau perioadele de repaus cu cele de înmuiere, era slăbirea legăturilor dintre fibre. Calitatea apei care era filtrată cu grijă și decantată era importantă pentru cea a hârtiei produse, puritatea și o anumită duritate a apei (prezența carbonaților dizolvați), constituind condiții favorabile pentru obținerea unui tip de hârtie de calitate;

înălbirea cârpelor prin expunerea la soare și prin adăugarea varului nestins era o metodă ce conferea un caracter alcalin fibrelor;

decuparea în fâșii cu ajutorul unor dispozitive formate din pârghii prevăzute cu dinți metalici și cuie puse în mișcare de forța apei. Aceste dispozitive aveau în vedere o îmbunătățire a tehnicii față de tehnicile arabilor și au fost introduse de papetarii din familia Fabriano în secolul al XIII-lea. Materialele textile erau măcinate și strivite apoi strecurate pentru a separa fibrele de celuloză de celelalte componente, realizându-se astfel o suspensie uniformă care constituia pasta de hârtie.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a constatat faptul că deșeurile textile deveniseră insuficiente fabricării hârtiei. Prin urmare, a fost necesar să se recurgă și la alte fibre precum paiele și lemnul. În aceeași perioadă, datorită descoperiri clorului de către Berthelot, au putut fi albite aceste noi tipuri de fibre. Apoi, s-a ajuns în scurt timp la fabricarea hârtiei asemănătoare cu cea din prezent.

Așadar, secolul al XIX-lea a asistat, odată cu dezvoltarea industriei, la dezvoltarea noilor tehnici care au dus la producerea de tipuri de hârtie ce necesită astăzi condiții de conservare dificil de realizat.

Materialele care intră în compoziția hârtiei sunt de o mare diversitate: pasta din fibre, produsele destinate pentru încleiere, materialele de umplere și bineînțeles, în anumite cazuri, coloranții.

Degradarea hârtiei este influențată în mod direct de compoziția sa. Dacă toate fibrele vegetale care conțin celuloză pot, în principiu, să fie folosite pentru fabricarea ei, rezistența sa variază în funcție de calitatea și procentul de celuloză pură pe care aceasta o conține. Cu aceeași situație ne confruntăm și în privința calității produselor de încleiere.

Evoluția metodelor de producție până în secolul al XIX-lea

Din secolul al XIII-lea, evoluția tehnicilor de producție a hârtiei a fost constantă, dar s-a accelerat considerabil începând din secolul al XVIII-lea. Trebuie subliniat faptul că majoritatea inovațiilor tehnice au avut ca obiectiv rentabilizarea producției și îmbunătățirea calităților hârtiei în detrimentul durabilității sale.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, a apărut în industria papetăriei o nouă mașină pentru defibrarea cârpelor care a scurtat foarte mult procesul de fabricație. Holendrul a introdus un randament net superior în prelucrarea tradițională, a condus la costuri reduse pentru producția hârtiei, dar și la o calitate scăzută a acesteia. Într-adevăr, prin marea sa capacitate de defibrare și afânare a produs fibre mai scurte, deci mai fragile, care conferă hârtiei o mai mică rezistență mecanică.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, din pricina lipsei de materii prime, au fost folosite mai multe tipuri de fibre pentru fabricarea pastei.

În secolul al XVIII-lea, bumbacul a intrat în concurență cu inul și cânepa, hârtia obținută din bumbac rămânând cea mai rezistentă și cea mai stabilă în timp, iar experimentele realizate în acea perioadă concretizându-se în etape ale evoluției tehnicilor de fabricare a hârtiei :

din 1741, au fost făcute încercări pornind de la diverse fibre vegetale,

în 1774, s-a realizat prima încercare de reciclare a deșeurilor din hârtie,

în 1800, Matthias Koops a fost primul care a produs hârtia bazată pe fibre nontextile, realizând prima carte tipărită pe hârtie din paie de cereale,

în 1830, fibrele din paie au devenit o componentă importantă pentru tipurile de hârtie fabricate în Statele Unite. Cu mult înainte de lemn, ele au fost în mod curent utilizate ca materie primă de substituție.

Pentru spălarea și înălbirea materiilor prime, începând din secolul al XVIII-lea s-a adăugat soda în apa de curățare a deșeurilor textile.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, datorită descoperirii clorului în anul 1774, acesta a stat la baza utilizării produselor pe bază de clor pentru înălbire.

Realizată în mod tradițional prin expunerea la soare și prin adăugarea, adesea, a varului nestins în apa de spălare, înălbirea s-a făcut de atunci din ce în ce mai des cu clorura de calciu indispensabilă mai ales pentru fibrele rezultate din paie care se îngălbenesc.

La începutul secolului al XIX-lea, au fost utilizate produse pe bază de clor pentru albirea cârpelor deja parțial defibrate, urmarea acestui fapt fiind că o parte din clor a rămas în structura hârtiei provocând îmbătrânirea rapidă a acesteia.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-au înregistrat următoarele schimbări în privința procesului de fabricare a hârtiei:

în 1750, în Anglia, John Baskerville a înlocuit sitele reliefante ale formei de turnare a hârtiei cu o țesătură metalică fină. Acest moment a marcat apariția hârtiei veline, perfect netedă și uniformă, dar în același timp mai fragilă, deoarece se obțineau fibre celulozice mai scurte;

din 1780 hârtia velină s-a răspândit în Franța și, apoi, în întreaga Europă.

Producerea pe scară industrială a hârtiei a început la jumătatea sec. al XIX-lea.

Secolele al XIX-lea și al XX-lea au fost marcate prin:

înlocuirea deșeurilor textile ca materii prime cu alte materiale din care se putea extrage celuloza;

netezirea colilor de hârtie după încleierea acestora a fost mecanizată cu ajutorul cilindrilor care formează calandrul;

creșterea substanțială a randamentului procesului de fabricare a hârtiei;

scăderea considerabilă a calității hârtiei produse.

Ceea ce caracterizează în mod deosebit această epocă este declinul hârtiei pe bază de fibre textile și folosirea sistematică a lemnului ca materie primă ca și, mai târziu, a hârtiei reciclate.

Etapele de introducere a lemnului ca materie primă în producerea hârtiei au fost următoarele:

în 1800 a fost introdus lemnul ca materie primă pentru fabricarea hârtiei;

din 1840 încep procedeele de mecanizare a producerii hârtiei;

din 1870 hârtia s-a obținut exclusiv din lemn.

Lemnul prezintă, totuși, diverse inconveniente care au transformat radical metodele de producție. Fibrele lemnoase, spre deosebire de fibrele textile care sunt compuse din celuloză pură, sunt foarte compozite. Printre alte componente se află: celuloză până la 50%, hemiceluloze, lignină, rășini, constituente minerale și proteine.

Utilizarea lemnului a dus la obținerea unor tipuri de hârtie care se deteriorează accentuat odată cu trecerea timpului. Prezența ligninei constituie un factor de îngălbenire și de îmbătrânire precoce a hârtiei. Diferitele componente ale lemnului formează o structură complexă și se află într-o interrelație strânsă, în așa fel încât este dificilă obținerea separării fibrelor de celuloză și este necesară purificarea lor.

Încă de la început, fabricarea pastei de hârtie a constat în extragerea din lemn a fibrelor de celuloză prin mijloace fizice și mecanice, combinate sau nu cu acțiunea unor reactivi chimici.

Materialele de umplere

În afara pastelor de hârtie, numeroase componente intră în compoziția acesteia: materialele de umplere minerale, cleiurile și adjuvanții care contribuie într-un mod esențial pentru a conferi hârtiei caracteristicile sale specifice.

Pentru a face hârtia mai opacă și mai compactă s-au folosit întotdeauna materiale de umplere, adică niște particule minerale dispersate între fibrele de celuloză. În mod tradițional, materialele de umplere sunt compuse din carbonați de calciu și sunt favorabile conservării hârtiei. Spre deosebire de acestea, în secolul al XIX-lea s-au folosit deseori ca materiale de umplere: sulfatul de calciu, sulfatul de bariu sau de plumb, caolinul sau talcul. Unele din aceste substanțe sunt acide, prin urmare sunt cauza prejudicierii unei bune conservări a hârtiei produse astfel.

Anumite materiale de umplere cu caracter alcalin pot îmbunătăți stabilitatea chimică a hârtiei pe termen lung. Spre deosebire de acestea, materialele de umplere acide pot reduce pe termen lung soliditatea mecanică a hârtiei și au o influență negativă în procesul de îmbătrânire a ei.

„În prezent, materialele de umplere cele mai utilizate sunt: caolinul, talcul, carbonatul de calciu, gipsul și dioxidul de titan. Primele trei reprezintă 90% din materialele de umplere folosite și astăzi.”

Agenții de încleiere

Pentru încleiere, se folosesc și în prezent rășini naturale, la care se adaugă alte substanțe naturale sau de sinteză.

Pentru anumite tipuri de hârtie au fost dezvoltate metode de încleiere în masă pe bază de rășini sintetice. În prezent, acest tip de încleiere este aplicat unei părți importante din producția de hârtie pentru scris și tipărit.

Alte componente

La fabricarea hârtiei din zilele noastre se folosesc și alte componente (amidonul, rășini sintetice, alte produse de sinteză) ca:

agenți de retenție, pentru a evita pierderea unor fibre, a materialelor de umplere și a adezivilor în apă,

adjuvanți diverși, pentru a realiza omogenitatea hârtiei, a facilita fixarea materialelor de umplere, pentru a crește gradul de alb, pentru a evita dezvoltarea mucegaiurilor etc.

Nu există un clasament aplicat la nivel internațional pentru a face distincția între diferitele tipuri de hârtie. Consumatorul dispune de foarte puține informații cu privire la calitatea acesteia. În anumite țări (Elveția, Statele Unite), compoziția fibrelor (textile sau vegetale) și proporțiile corespunzătoare lor sunt în general indicate. Dar nimic nu informează asupra procedeelor de fabricare și nici asupra altor componente ale hârtiei (agenți de înălbire, materiale de umplere minerale, tip de încleiere, coloranți sau azuranți și agenți de întindere, lianți, diverși aditivi etc.), care pot avea totuși unele efecte importante asupra conservării pe termen lung.

Anumite norme specifice au fost elaborate pentru a defini caracteristicile minimale ale tipurilor de hârtiei numite „permanent durabile” sau de „conservare pe termen lung”.

În decembrie 1994, a apărut standardul ISO 9706 care precizează indicațiile cu privire la permanența tipurilor de hârtie pentru documente.

„Hârtia permanentă trebuie să răspundă la patru exigențe minimale reluate de toate normele cu privire la acest subiect:

– trebuie să fie compusă din fibre de celuloză pură,

– trebuie să aibă un pH ușor alcalin, cuprins între 7,5 – 9,5 (această exigență exclude utilizarea metodelor de încleiere acidă),

– trebuie să conțină o rezervă alcalină (carbonat de calciu sau magneziu) în proporții de minim 2%,

– trebuie să posede o rezistență mecanică sporită.”

Motivele deteriorării hârtiei din secolele al XIX-lea și al XX-lea sunt bine cunoscute, dar rareori, până de curând, s-au propus soluții pentru a lupta împotriva acestor inconveniente. Adoptarea de norme riguroase de fabricare a hârtiei permanente reprezintă modalitatea de a asigura supraviețuirea documentelor pe suport hârtie în viitor, dar nu rezolvă, în nici un fel, problema supraviețuirii documentelor deja existente.

Condițiile bune de depozitare, izolarea documentelor de arhivă și de bibliotecă în cutii confecționate din carton neacid, când este posibil, stabilitatea condițiilor climatice, întunericul, depozitele curate și uscate și manevrarea documentelor cu grijă sunt tot atâtea modalități de a contribui la conservarea generală a acestor documente.

Tehnicile de conservare care presupun tratamente trebuie lăsate în grija specialiștilor calificați, singurii în măsură să evalueze amploarea problemelor pe care le prezintă diferitele documente.

Dezacidificarea în masă este o tehnică folosită de unele biblioteci dar este scumpă și se realizează cu anumite precauții.

Cernelurile

Cernelurile manuscrise

Până în secolul al XIX-lea, au fost folosite două tipuri majore de cerneluri:

cernelurile pe bază de carbon și

cernelurile metalogalice.

Această clasificare nu trebuie, totuși, să fie interpretată ad litteram, pentru că există numeroase interferențe între cele două clase.

Cernelurile pe bază de carbon

Cele mai vechi urme de cerneală pe bază de carbon au fost descoperite în mormintele egiptene pe niște papirusuri scrise în jurul anului 2500 î.H. Nu se dețin informații cu privire la compoziția acestor cerneluri, dar în urma analizelor care au fost efectuate în secolul al XX-lea, se presupune că cernelurile egiptene din acea epocă erau compuse din negru de fum amestecat cu gumă arabică sau cu miere.

În China, inventarea cernelii se crede că s-a realizat într-o perioadă cuprinsă între anii 2673 și 2597 î.H.

Între secolele III – V d.H., tot în China, în timpul dinastiilor Wei și Chin, s-a început fabricarea cernelii pe bază de negru de fum, produs obținut prin combustia lemnului de brad. Se amestecau aceste particule cu un liant care putea fi un adeziv pe bază de corn de rinocer, corn de cerb, piele de bou, piele de măgar sau chiar clei de pește.

În Occident, în afara unor texte din Pliniu și Vitruviu, se găsesc foarte puține referințe cu privire la fabricarea cernelurilor pe bază de carbon. Acești autori vorbesc despre o cerneală realizată din funingine.

În secolul al XI-lea, în Africa de Nord, cernelurile numite de India, de Koufa, de Persia erau preparate în general pornind de la combustia de substanțe vegetale, legate cu gumă arabică, albuș de ou sau uleiuri. În Franța, în secolul al XI-lea era utilizată o suspensie formată din apă, gumă arabică și negru de fum provenit de la arderea lumânărilor sau a lămpilor.

Cerneala de China a rămas rară în Europa până în secolul al XVII-lea.

În general, se constată că, dacă tehnicile de fabricare a cernelurilor au putut să difere de-a lungul timpului, compușii de bază au fost numeroși: negrul de fum rezultat ca urmare a combustiei substanțelor vegetale și uneori a grăsimilor animale; liantul glucidic (gumă arabică, miere), liantul proteic (clei de oase, albuș de ou) sau liantul lipidic (ulei) și solventul (în general apă). Cerneala obținută putea fi parfumată cu diferite esențe: camfor, mosc, lemn de santal.

Cernelurile metalogalice

„Principiul de fabricare al acestor cerneluri era deja cunoscut în secolul al II-lea î.H. În tratatul de matematici al lui Philon din Bizanț era menționată formula unei cerneli simpatice obținută prin utilizarea amestecului de gale de stejar cu vitriol: scrierea invizibilă era trasată cu o soluție de gale de stejar apoi revelată cu o soluție de vitriol. Mult mai târziu, în secolele al VII-lea și al VIII-lea d.H., s-au utilizat cerneluri fabricate cu vitriol albastru, drojdie de vin, coajă de rodie.”

Prima rețetă de cerneală pe bază de tanin și de sulfat de fier se găsește într-o lucrare scrisă de un călugăr în secolul al XII-lea.

În Africa de Nord, în aceeași perioadă, se folosea nuca de gale de stejar ca tanin și vitriolul, care provenea din regiuni îndepărtate precum Egiptul, Ciprul, Persia.

În Occident, din secolul al XIV-lea, aproape toate rețetele descriu cernelurile metalogalice .

„Cernelurile metalogalice reprezintă o combinație de săruri metalice, sulfat de cupru sau de fier și de taninuri vegetale (drojdie de vin, scoarță de copac, nucă de stejar, insecte) cu un liant (gumă arabică, miere), un solvent (vin, oțet, apă) și diverși adjuvanți.”

Puțin câte puțin, fabricarea acestor cerneluri a trecut din stadiul artizanal în stadiul industrial.

Începând cu secolul al XVIII-lea au apărut manufacturi specializate în producerea de cerneluri la Dresda, Amsterdam, Berlin, Paris și, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Statele Unite.

Cererile de cerneluri au fost în creștere, în paralel manifestându-se un declin al calității. Astfel, au fost fabricate o gamă largă de cerneluri a căror permanență a fost diminuată.

Tipurile de cerneală, prin natura lor, pun probleme specifice de conservare manuscriselor aflate în biblioteci și arhive, fie prin propria lor deteriorare, fie prin deteriorarea suporturilor. Compoziția lor are un rol esențial în stabilitatea acestora și în agresivitatea lor mai mare sau mai mică raportată la suport.

Grupul de documente fotografice

Acest grup cuprinde toate tipurile de imagini fotografice fixe, alb-negru și color, negative și pozitive, pe orice tip de suport: hârtie, sticlă, celuloid și alte tipuri de materiale. El cuprinde și formatele micrografice.

Prin procedeu fotografic se înțelege orice metodă ce permite producerea unei imagini vizibile ca urmare a acțiunii luminii pe o suprafață tratată chimic.

De la invenția fotografiei, în 1839, au fost folosite numeroase procedee pentru realizarea fotografiilor; au fost exploatate comercial și se găsesc exemplare de imagini produse într-un mare număr de fonduri de arhive și de biblioteci cu diferite caracteristici.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, descoperirile a numeroși inventatori au pregătit drumul apariției unui sistem practic și industrial de înregistrare și de proiecție a imaginilor în mișcare. În 1895, la Paris, Louis Lumière își prezenta prima proiecție de film de cinema unui public fascinat. De atunci, procedeul a fost mereu îmbunătățit, pe parcurs adăugându-i-se sunetul și culoarea. De-a lungul timpului, au existat numeroase tipuri de formate, industria cinematografică impunând câteva formate standard. Chiar și în zilele noastre, arhivele cinematografice trebuie să fie echipate cu proiectoare de film de diferite formate.

Imaginile fotografice se prezintă sub formatele cele mai diverse, de la microfilm la afiș de mari dimensiuni, dar principiile care contribuie la deteriorarea și la conservarea lor depind în mod unic de procedeul chimic folosit pentru realizarea imaginii și nu a dimensiunii sale sau a documentului în sine.

Având în vedere că au fost utilizate numeroase procedee în industria fotografiei, modurile de îmbătrânire ale fotografiilor sunt diverse. Anumite materiale au o tendință exagerată spre autodistrugere, altele sunt afectate de contactul fizic și, practic, toate documentele fotografice sunt sensibile la condițiile de mediu, nu numai la temperatură, la umiditatea relativă și la poluarea aerului, dar și la substanțe oxidante, emise de anumite materiale de construcții, vopsele și mobilier. Cartonul și hârtia cutiilor și plicurilor folosite pentru protejarea documentelor pot, de asemenea, să conțină substanțe nocive.

Grupul de suporturi mecanice

Grupul cuprinde înregistrările sonore pe cilindru sau pe disc.

Grupul de documente magnetice

Acest grup cuprinde toate tipurile de documente magnetice: benzi, hard discuri și dischete.

Grupul de documente optice

Acest grup cuprinde toate documentele înregistrate și citite cu ajutorul laserului înțelegând prin acestea: CD-audio, CD-ROM, CD-reinscriptibile, discuri magneto-optice, DVD-uri.

Numeroase suporturi de date, în special formatele moderne, sunt, prin natura lor, vulnerabile. Există, adesea, riscul de a fi distruse accidental sau ca urmare a unei manevrări necorespunzătoare, a unei defecțiuni tehnice sau a unei catastrofe.

Prin recurgerea la documentele de substituție, care limitează frecvența consultării documentului original, se evită deteriorarea acestuia, contribuind la conservarea originalului.

O politică clară privind categoriile de utilizatori care vor fi autorizați să studieze originalele, în mod deosebit când este vorba de documente fragile, va ajuta, de asemenea, documentele să supraviețuiască. Este practic imposibil să fie interzis total accesul la documentele originale.

O dată cu progresele tehnologiei, sistemele de înregistrare, mai precis suporturile și materialul de înregistrat și de lectură indispensabil, au devenit din ce în ce mai perfecționate.

Atunci când este vorba de documente audiovizuale clasice, precum banda magnetică analogică, reprezintă o problemă mai ales durata de viață a benzii însăși. În cazul multor suporturi mai noi, problema cea mai gravă este aceea că nu se știe dacă vom dispune sau nu în viitor de un material de substituție mai rezistent.

Situația este agravată prin obsolescența softurilor specializate și a sistemelor de exploatare.

Pentru a prelungi, cât mai mult timp posibil, durata de viață a polimerilor purtători de informații, trebuie stabilizat microclimatul. Esențial este să se mențină o temperatură și un nivel higrometric stabil, variațiile importante ale acestor parametri accelerând procesul de degradare.

O temperatură ridicată accelerează degradarea, o temperatură mai scăzută o încetinește. De asemenea, un nivel higrometric ridicat în depozite favorizează hidroliza și, în cazul în care se înregistrează peste 60% umiditate relativă (U.R.), se vor dezvolta mucegaiurile.

Se cunoaște faptul că numeroși polimeri este indicat să fie păstrați la temperatură scăzută, se știe însă mai puțin că este important să fie supravegheat și nivelul higrometric. Problema este că, dacă-i relativ simplu să se mențină o temperatură constantă în depozite, este mai dificil și mai costisitor să se acționeze asupra nivelului higrometric.

6.3 Factorii de deteriorare a documentelor și modalități de prevenire a deteriorărilor

6.3.1 Factorii de deteriorare a documentelor

Studiile întreprinse pentru determinarea factorilor care pot interveni în procesele de degradare a suporturilor informaționale au dovedit că – indiferent de materialele din care sunt compuse documentele – trebuie avuți în vedere în acest sens toți factorii importanți întâlniți în general în procesele de deteriorare.

Este esențial, totuși, să remarcăm două aspecte specifice în cadrul acestor procese:

fiecare material reacționează într-un anumit fel sub influența unor factori ce vor fi menționați,

anumite materiale posedă, ele însele, factori interni de deteriorare, situație în care se află și suportul hârtie.

Este unanim acceptat faptul că există două categorii de factori de deteriorare a hârtiei:

– factorii interni, legați de proprietățile hârtiei și de îmbătrânirea sa naturală, în relație cu alte componente ale acesteia și cu procedeele de fabricare,

– factorii externi și influența lor specifică în deteriorarea hârtiei.

Acțiunea factorilor interni de degradare asupra documentelor pe suport hârtie

Acești factori endogeni provoacă degradarea celulozei, orice modificare a structurii chimice sau a dispunerii spațiale a moleculelor de celuloză având drept consecință schimbări importante și imediat vizibile.

Procesele de deteriorare care se petrec la început în partea amorfă a fibrei – în principal oxidarea, hidroliza precum și formarea unui reticul – pot coexista și interacționa.

Măsurarea ulterioară a acidității hârtiei ne dă o indicație importantă cu privire la procesul de deteriorare suferit de aceasta.

Aciditatea este cauzată de prezența ionilor de hidrogen care există sub o formă hidratată.

Măsurarea acidității se face pe o scală de pH, pH-ul exprimând concentrația de ioni acizi în apă. La fiecare unitate de pH, aciditatea sau alcalinitatea crește sau se diminuează de 10 ori. De exemplu, pH-ul 7 corespunde punctului de neutralitate și este pH-ul apei pure, iar un pH inferior lui 7 indică o soluție acidă, un pH superior lui 7 indicând o soluție alcalină.

„În privința hârtiei, pH-ul poate varia între o aciditate accentuată și o ușoară alcalinitate. O hârtie de proastă calitate și puternic degradată poate avea un pH clar acid între 3 – 4.”

Acizii rezultați din oxidarea celulozei înlesnesc un alt proces de deteriorare – hidroliza -, care este o reacție caracterizată prin ruperea unei legături chimice prin acțiunea sau în prezența apei. Ruperea lanțului carbonic provoacă o scădere a gradului de polimerizare, astfel hârtia își pierde întreaga rezistență.

În cursul proceselor de oxidare și de hidroliză, au loc și reacții care provoacă îngălbenirea hârtiei, ea însăți semn al deteriorării.

Substanțele rezultate în urma oxidării și a hidrolizei reacționează între ele pentru a forma noi legături. Structura lanțurilor moleculare este modificată: lanțul se rupe și se formează noi legături. Acest fenomen este numit reticulație.

Hârtia a cărei celuloză a suferit o reticulație devine rigidă și casantă.

Procesul de alterare a celulozei este inevitabil, fiind o caracteristică a îmbătrânirii naturale. Îmbătrânirea poate fi accelerată sau întârziată în funcție de influențele interne și externe.

Alți factori interni care favorizează degradarea hârtiei sunt:

compoziția hârtiei și

metodele de producere.

Prezența hemicelulozei și a ligninei în hârtie îi crește reactivitatea și provoacă o foarte puternică accelerare a reacțiilor de oxidare, de hidroliză și de formare a unui reticul. Lignina crește sensibilitatea hârtiei la lumină și, în special, la radiațiile ultraviolete (UV), care provoacă o colorație galben maronie și determină o diminuare a rezistenței mecanice a hârtiei.

Adezivii pe bază de colofoniu și de alaun conferă hârtiei un caracter acid.

Materialele de umplere introduse în hârtie pot fi fie favorabile conservării dacă sunt alcaline: carbonați de calciu și de magneziu, fie defavorabile dacă sunt acide: ghips, sulfat de bariu (barit), alaun.

Calitatea apei utilizate pentru fabricarea pastei de hârtie influențează durabilitatea acesteia, mai ales din cauza metalelor pe care le poate conține. Fierul și cuprul, spre exemplu, favorizează deteriorările și contribuie la accelerarea lor.

Tipurile de hârtie fabricate în trecut și hârtia artizanală sunt supuse în mod deosebit unor astfel de probleme în comparație cu tipurile de hârtie de fabricație recentă, deoarece calitatea celor din urmă este controlată în mod riguros.

Prezența aditivilor dăunători în compoziția hârtiei de producție industrială poate și ea să accelereze reacțiile de deteriorare, nefiind, însă, deocamdată cunoscută influența tuturor acestor aditivi.

„Gradul de polimerizare a celulozei este influențat de procedeele de fabricare și de tratamentele la care trebuie supusă celuloza, acesta influențând rezistența mecanică a hârtiei rezultate.”

Un alt aspect important este acela că, spre deosebire de celuloza provenită din fibre textile, celuloza din lemn trebuie să suporte tratamente mai agresive pentru a putea fi îndepărtate materialele încrustante existente în pasta lemnoasă. Printre metodele agresive se pot menționa în mod deosebit: metodele de producere a pastelor chimice de hârtie, procedeele de înălbire și tehnologia de rafinare a pastelor lemnoase.

Din această cauză, tipurile de hârtie pe bază de celuloză de lemn îmbătrânesc mai repede și cu efecte mai vizibile decât cele fabricate din fibre textile.

Îmbătrânirea materialelor din care sunt realizate documentele reprezintă un fenomen natural, inevitabil și ireversibil. Cu toate acestea, condițiile de depozitare, de conservare și de utilizare ale documentelor sunt determinante pentru durata lor de viață și ritmul de degradare a acestora. Spre exemplu, un ziar uitat câteva ore la soare se îngălbenește, același ziar păstrat în condiții corespunzătoare nu se va degrada decât doar după câțiva ani.

Acțiunea factorilor externi de degradare asupra documentelor pe suport hârtie

Un anumit număr de factori externi participă, deci, la degradarea documentelor, indiferent de suportul acestora.

Factorii externi de degradare a documentelor sunt:

factorii climatici (temperatură și umiditate),

lumina,

poluarea atmosferică,

factorii biologici,

factorii umani,

catastrofele.

Factorii climatici – temperatura și umiditatea relativă a aerului – joacă un rol determinant, deoarece ei au o acțiune directă asupra deteriorării hârtiei și au repercusiuni asupra tuturor celorlalte mecanisme de degradare.

Lumina și poluarea atmosferică influențează în aceeași măsură, adesea în combinație cu factorii climatici.

Numeroase microorganisme și insecte sunt susceptibile că ar ataca hârtia dacă întâlnesc condiții propice dezvoltării lor. Una din degradările foarte răspândite ale hârtiei – foxingul sau hârtia cu pete fine – le este în prezent atribuită microorganismelor, deși acest fapt nu a fost în întregime demonstrat.

În sfârșit, în cazul hârtiei care se folosește ca suport de scriere, calitatea cernelurilor poate avea o influență defavorabilă asupra conservării acestui suport.

Factorii climatici

Umiditatea este un factor esențial de deteriorare a documentelor, dar, întrucât acțiunea sa variază odată cu temperatura, interdependența lor impune o abordare simultană a influenței acestora.

Temperatura joacă un rol important în declanșarea și viteza reacțiilor chimice: cu cât este mai ridicată, cu atât reacțiile sunt mai rapide. Teoretic, ar fi de dorit o temperatură cât mai joasă pentru conservarea documentelor. În practică, umiditatea aerului fiind mai dificil de controlat la temperatură joasă, se recomandă de la 16oC până la 18oC pentru depozitele bibliotecilor sau în jur de 22oC pentru sălile de lectură.

Normele internaționale prevăd o temperatură de 18oC cu o variație posibilă de 1oC în plus sau în minus. „Esențial este să fie prevăzută o diferență de temperatură destul de mică între depozite și sălile de lectură, deoarece șocurile termice sunt foarte dăunătoare documentelor.”

Problema este deosebit de gravă în țările tropicale și ecuatoriale – mai nou, în ultimii ani și la noi în țară, în perioada de vară – în care o temperatură de 22oC în sălile de lectură care au climatizare este resimțită ca foarte rece de către om în comparație cu temperatura exterioară. Într-o astfel de situație putem, deci, păstra documentele la o temperatură puțin mai ridicată de 22oC, dar menținând în acest caz, într-un mod foarte ferm, nivelul higrometric la un prag acceptabil.

În situațiile anterior menționate se recomandă ca documentele să fie introduse într-un ambalaj de protecție sau într-un container special și să se respecte un interval de așteptare destul de lung între ieșirea din depozit și consultarea acestora în sala de lectură, pentru a se evita un șoc termic prea violent.

Umiditatea relativă a aerului (U.R.) este factorul cel mai important pentru păstrarea documentelor, deoarece ea deține un rol decisiv în majoritatea proceselor de degradare. În general, mediul ambiant nu este foarte uscat, el absoarbe o anumită cantitate de vapori de apă care variază mult în funcție de temperatura sa.

Se pot face următoarele constatări: cu cât aerul este mai cald, cu atât capacitatea sa de a reține vaporii de apă este mai mare și invers, cu cât aerul se răcește, cu atât capacitatea sa de a reține apa scade.

Se impune, în mod categoric, ca influența umidității relative (U.R.) asupra conservării documentelor să nu fie neglijată.

„Pentru o bună conservare a documentelor de bibliotecă tradiționale pe suport hârtie, se consideră că umiditatea relativă trebuie să fie menținută constantă la nivelul de 50%, cu o variație acceptabilă de ±5%.”

Degradările produse printr-o reglare defectuoasă a U.R. pot fi multiple:

„o uscăciune excesivă, adică U.R. sub 40%, fapt ce provoacă evaporarea moleculelor de apă legate prin punțile de hidrogen care se găsesc în fibrele materialelor, mai ales la hârtie; aceasta își pierde astfel suplețea și devine fragilă;

cel mai adesea ne confruntăm, însă, cu excesul de umiditate care poate provoca daune importante: la peste 60%, 65% U.R., pot fi vizibile următoarele deteriorări: accelerarea reacțiilor chimice de degradare, germinarea sporilor de microorganisme și crearea de condiții favorabile dezvoltării și supraviețuirii insectelor, migrarea substanțelor rezultate din reacția de deteriorare a hârtiei, formarea de ioni metalici provenind din cerneluri și pigmenți, acțiunea poluanților atmosferici care extind suprafața deteriorată, deformarea prin umflare, în special a obiectelor compozite cum sunt legăturile, mai ales dacă umiditatea crește cu rapiditate.”

Așadar, trebuie luat în considerare în permanență și faptul că numeroase documente sunt compozite și pot fi alcătuite – în plus față de hârtie și pergament – și din materiale cu caracteristici fizice și chimice foarte diferite: piele, metale și lemn pentru legături; adezivi; cerneluri; ceară pentru sigilii și peceți; materiale textile.

În oricare din situații, calitatea principală care prezintă interes pentru această problemă este capacitatea lor de a absorbi sau de a ceda apa fără a provoca daune materiale importante.

Orice variație a U.R. provoacă fenomene mecanice: o creștere a umidității provoacă o dilatare a materialelor, o diminuare a umidității provoacă o contracție. Posibilitățile de dilatare sau strângere nefiind identice pentru toate materialele, atât în privința amplorii cât și a rapidității, aceste fenomene pot provoca deformări în cazul documentelor compozite, legate în piele sau în pergament, de aceea și variațiile bruște ale temperaturii și U.R. sunt în mod special factori de degradare a documentelor.

Temperatura are un rol important în viteza reacțiilor chimice: cu cât este mai ridicată, cu atât reacțiile se accelerează. Implicit, degradarea chimică a hârtiei se petrece după aceleași reguli.

Aflată în interrelație cu temperatura, umiditatea relativă (U.R.) deține un rol decisiv în majoritatea proceselor de degradare:

– U.R. mai mică de 40% provoacă o uscare a hârtiei care își pierde elasticitatea, devine rigidă, fragilă, casantă;

– U.R. mai mare de 60 – 65% produce o accelerare a reacțiilor chimice de deteriorare care necesită prezența apei pentru a avea loc. De asemenea, poate favoriza dezvoltarea microorganismelor și a insectelor precum și migrarea substanțelor dăunătoare rezultate din reacții chimice în profunzimea materialului, din această cauză extinzându-se zona deteriorată.

Atunci când umiditatea crește rapid, documentele se deformează prin umflare, mai ales când este vorba de documente compozite.

Una din caracteristicile colecțiilor de bibliotecă – în principal constituite din materiale organice: hârtie, pergament, piele (legătura cărților), suporturi fotografice și magnetice -, care generează degradări serioase, este cauzată de natura higroscopică a tuturor acestor materiale ce absorb și elimină umiditatea. Astfel, când nivelul umidității relative (U.R.) crește, umiditatea conținută în materiale crește și ele au tendința de a se dilata. În caz contrar, când umiditatea relativă scade, materialele organice își pierd o parte din umiditate și au tendința de a se contracta.

Lumina

Dintre toți factorii externi de deteriorare, lumina este cea care provoacă degradările cele mai înșelătoare și ireversibile.

Expunerea la lumină a documentelor declanșează o serie complexă de reacții fotochimice, ajungând până la modificarea moleculelor de celuloză sau la ștergerea pigmenților. Viteza mai mare sau mai mică a acestei deteriorări este în legătură directă cu: temperatura și U.R. a mediului, natura și intensitatea luminii.

Este foarte important să putem măsura cantitatea de radiații primită de un obiect, deoarece aceasta reprezintă un factor decisiv pentru conservarea sa.

Lumina albă este compusă din diferite culori care pot fi reduse la trei culori primare: albastru, verde, roșu. Aceste trei culori se pot găsi în proporții variabile în compoziția luminii, în primul rând din pricina atmosferei: praful în suspensie; ceața, care poate absorbi lungimile de unde scurte corespunzând culorilor albastru și verde și foarte multe lungimi de undă lungi (galben, portocaliu și roșu).

Lumina vizibilă nu reprezintă decât o parte a spectrului de radiații electromagnetice solare. Spectrul luminii vizibile se extinde de la λ = 400 – 780 nm. Radiațiile emise de soare și de sursele luminoase curente acoperă o bandă mai largă decât cea a luminii vizibile, care cuprinde razele ultraviolete (UV) și infraroșii (IR). Nanometrul reprezintă unitatea de măsură folosită în mod curent pentru radiația vizibilă.

Energia radiației crește cu frecvența, deci cu scăderea lungimii de undă. La cantități egale, lumina roșie are mai puțină energie decât o lumină albastră sau violetă.

Radiațiile infraroșii (IR) au mai puțină energie decât radiațiile ultraviolete (UV). Radiația UV este deci periculoasă, din cauza energiei sale ridicate. Mai mult, ea nu este percepută de simțurile noastre.

Sursele de lumină oferă o repartizare foarte diferită a radiațiilor lor caracteristice în domeniul UV vizibil și IR, care este importantă pentru conservarea documentelor, având, în anumite situații, un impact negativ asupra ei.

Sursele luminoase sunt fie de origine naturală fie de origine artificială. În ambele cazuri, ele pot fi calde sau reci.

Lumina produsă de sursele calde, care emite un spectru continuu, este datorată diverselor mecanisme de excitație: termică (lampa cu incandescență), chimică (combustie), nucleară (soare, stele).

Influența luminii asupra conservării

Lumina poate declanșa sau accelera reacții chimice de degradare ale tuturor materialelor organice, materialele anorganice ca sticla și metalul fiind mult mai puțin sensibile.

Radiațiile UV cu frecvențele cele mai scurte au energia mai mare și sunt mai penetrante.

Nocivitatea luminii vizibile și a radiațiilor UV și IR este tributară calității spectrului și cantității totale de radiație primită de obiect. O comparație între diferitele surse de lumină ne arată că nocivitatea lor este inegală.

Acțiunea luminii poate determina fie direct fotoliza, fie, în combinație cu alte substanțe precum oxigenul din aer, foto-oxidarea.

Trebuie să se țină seama de faptul că intensitatea radiațiilor este, de asemenea, determinantă. Astfel, o importantă cantitate dintr-o radiație puțin dăunătoare (prin lungimea sa de undă) poate provoca totuși deteriorări.

Acțiunea luminii este și mai dăunătoare când este exercitată într-o atmosferă cu umiditate relativă crescută, în prezența impurităților care catalizează reacțiile de degradare sau a poluanților atmosferici a căror acțiune se combină cu cea a luminii. În același timp, trebuie luat în considerare faptul că, adesea, o cantitate excesivă de lumină provoacă încălzirea obiectului, cu accelerarea sensibilă a deteriorărilor chimice.

Așadar, orice sursă de lumină deteriorează documentele, fie că este vorba de radiațiile invizibile – ultraviolete (UV) și infraroșii (IR) – sau vizibile. Aceasta decolorează documentele, le îngălbenește și le afectează materialul, slăbind structura lui.

Radiațiile ultraviolete (UV) (300 – 400 nm) sunt mai nocive pentru documente deoarece lungimile de undă mai scurte degajă o energie de activare superioară și provoacă o deteriorare fotochimică accentuată.

Razele soarelui și lumina provenită de la lămpile fluorescente constituie cele două surse principale de raze ultraviolete (UV).

Lumina vizibilă (400 – 760 nm) și radiațiile infraroșii (IR) cu valori de peste 760 nm provoacă și ele deteriorări, dar într-o mai mică măsură.

Radiația infraroșie (IR) produsă de soare și lumina incandescentă provoacă aceleași probleme deoarece degajă căldura susceptibilă de crearea microclimatului în care temperatura este mai ridicată și umiditatea relativă (UR) mai scăzută. În aceste condiții se produce deshidratarea și uscarea documentelor.

Trebuie să se reamintească faptul că orice formă de radiație este nocivă și că toate expunerile la lumină determină efecte cumulative.

Intensitatea luminii se exprimă în lucși. Unitățile lux slujesc la cuantificarea nivelului global de iluminat.

Cantitatea de radiații UV se măsoară în microwatt / lumen și arată cantitatea de raze UV emise de o sursă luminoasă.

Sensibilitatea hârtiei diferă vizibil în funcție de compoziția sa:

tipurile de hârtie conținând pastă mecanică de lemn, cum ar fi hârtia de ziar, sunt foarte sensibile și reacționează foarte rapid la radiațiile de lungimi de undă inferioare, de aproximativ 500 nm, din cauza unei absorbții specifice a ligninei;

tipurile de hârtie din fibre textile au sensibilitate redusă, fiind mai rezistente într-un mediu nefavorabil, bogat în radiații ultraviolete (UV).

Degradarea indusă de lumină se manifestă prin îngălbenirea hârtiei, dovadă a formării de grupe cromofore aflate în strânsă legătură cu reacțiile de oxidare și de hidroliză. Această îngălbenire este însoțită de o ușoară pierdere a flexibilității și a rezistenței. S-a constatat că, cu cât lungimea de undă a luminii este mai scurtă, cu atât îngălbenirea este mai pregnantă.

Razele ultraviolete (UV) sunt, așadar, deosebit de nocive.

Poluarea atmosferică

Aerul pe care îl respirăm este în principal compus din vapori de apă – a căror cantitate depinde de temperatură – și din aer uscat – care conține în proporție aproape constantă azot, oxigen și o cantitate foarte mică de alte gaze (argon, gaz carbonic, hidrogen, neon, heliu, cripton și xenon).

Sursele de poluare a aerului sunt multiple: traficul rutier, transporturile aeriene sau maritime, producerea energiei, industriile, agricultura, vulcanii etc. precum și combinația și interacțiunea unor cicluri naturale și a unor activități umane care aduc în atmosferă alte substanțe.

Mecanismele și interacțiunile fotochimice ale poluanților atmosferici sunt foarte complexe. O parte din reacții au loc la altitudini înalte unde poluanții sunt transportați de vânt și unde sunt supuși unei radiații ultraviolete (UV) foarte intense. Ei se lasă apoi la sol sub formă de particule sau de ploi acide.

Particulele mecanice (Praful)

Praful atmosferic este constituit din particule solide în suspensie, compoziția acestuia fiind foarte variată. Astfel, se pot distinge: componente anorganice, precum nisipul, sarea, argila, carbonați, metale etc.; componente organice, precum fragmente vegetale, fibre textile, polen, semințe, spori, făinuri, carbon, cenuși etc. Dimensiunile particulelor care compun praful variază între 0,5 și 1000 μm.

Particulele cele mai fine, adesea numite fumuri, pot fi de origine naturală (vulcanică) și antropică, adică generate de activitățile umane (combustia industrială sau de încălzire, incinerarea deșeurilor, vehicule).

Cu ochiul liber, nu sunt vizibile decât particulele de dimensiuni mai mari de 20 – 30 μg, acestea sunt de exemplu particulele de praf pe care le vedem „dansând într-o rază de soare”. Ele nu reprezintă, totuși, decât un procent nesemnificativ care se găsește în mod real în aer. Un procent însemnat de particule provin din activitatea industrială precum extracția de minerale, fabricile de ciment, metalurgie, așa încât concentrația de particule de praf variază substanțial în funcție de loc și de mediul înconjurător.

În aer se găsesc, în aceeași măsură, și numeroase microorganisme care au o greutate și o densitate foarte mică, putând pluti în aer. Această populație microscopică din aer cuprinde: viruși, bacterii, ciuperci, alge, spori și protozoare.

„Ciupercile microscopice se prezintă sub formă de spori. Concentrația lor variază între 100 – 5000 într-un m3 de aer cu concentrații mari în orașe, în special în interiorul zonelor locuite.”

Anumite pulberi absorb umiditatea aerului și pot deveni suporturi pentru dezvoltarea microorganismelor. Pulberile pot, de asemenea, să fixeze și să transporte poluanții atmosferici.

Substanțe poluante gazoase

Combustia hidrocarburilor și activitățile industriale produc substanțe care, într-un ciclu foarte complex, pot degrada numeroase materiale, mai ales pe cele care intră în componența documentelor de bibliotecă.

Se poate considera că poluanții cei mai periculoși pentru documentele de bibliotecă și arhivă sunt dioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NOx), ozonul (O3).

Alți poluanți intervin în aceeași măsură în mod direct sau indirect, în special compușii organici volatili.

Măsurarea concentrației substanțelor poluante se face fie în µg/m3, fie în ppm (părți per milion), uneori chiar în ppb (părți per bilion).

Dioxidul de sulf (SO2), numit și anhidridă sulfuroasă, provine în special din arderea combustibililor fosili care conțin sulf. Unele procese industriale emit și ele oxizi de sulf (producerea pastei de hârtie, rafinarea petrolului etc.). Chiar și natura produce emisii sulfuroase prin erupțiile vulcanice.

În prezența umidității și a luminii se formează acidul sulfuric care contribuie la fenomenul ploilor acide. Nivelul SO2 conținut în mod natural în aer este de 1 – 5 µg/m3, în zonele poluate el poate atinge până la 500 µg/m3.

Luând în calcul evoluția tehnologiilor, concentrațiile substanțelor poluante din mediul înconjurător tind să se diminueze considerabil în țările care au adoptat o politică antipoluare.

Aerul poluat poate conține două tipuri de oxizi de azot: monoxidul de azot și dioxidul de azot. Oxizii de azot sunt emiși în principal sub formă de monoxid.

Monoxidul de azot poate fi emis atât de surse naturale cât și de surse de origine umană. Astfel, se pot distinge:

sursele naturale: monoxidul de azot este emis în cantitate mare de numeroase procese biologice, în special prin activitatea bacteriană din sol, fiind produs și de fulgere în timpul furtunilor precum și de erupțiile vulcanice;

sursele de origine umană care emit monoxidul de azot și care pot fi: sursele de căldură industriale sau casnice, anumite procese industriale, producerea de acid azotic, fabricarea îngrășămintelor, fermentația biomasei, circulația rutieră și aeriană până la 70%.

Reziduurile de oxizi de azot sunt în creștere din cauza îmbătrânirii parcului de automobile și ca urmare a intensificării traficului. Această creștere anihilează eforturile făcute pentru diminuarea emisiilor de oxizi de azot din sursele industriale. Pe de altă parte, sursele naturale produc la nivel mondial echivalentul a 25% din emisiile de NOx de origine industrială.

Cercetătorii au constatat că oxizii de azot intervin în procesele fotochimice de formare a ozonului în atmosfera de mică altitudine.

Nivelul natural al NO2 este de 1 – 2 µg/m3 și se măsoară concentrații până la 1500 µg/m3.

Substanțele poluante organice volatile sunt multiple: hidrocarburi emise prin evaporarea din depozitele de stocare petroliere sau în timpul alimentării rezervoarelor, compuși organici provenind din procese industriale sau din combustia incompletă a combustibililor, solvenți emiși în timpul aplicării vopselurilor, cernelurilor, curățării suprafețelor metalice și a hainelor, compuși organici emiși în agricultură și pe cale naturală.

Un alt gaz poluant este ozonul.

În atmosferă, ozonul ne protejează în mod natural de razele ultraviolete (UV) ale soarelui, de aceea alterarea acestui strat de ozon, care are legătură cu numeroase activități umane, îi neliniștește pe oamenii de știință.

El poate fi emis și de către aparatele care produc puternice încărcări electrostatice precum fotocopiatoarele, anumite filtre electrostatice pentru praf, dar și de liniile de înaltă tensiune.

Concentrațiile de ozon în aer au crescut în ultimii ani în zonele urbane, mai ales când condițiile climatice s-au dovedit propice: perioade caniculare, cu stagnări de aer (vânt slab).

„În prezența resturilor de hidrocarburi nearse, ozonul, printr-o succesiune de reacții chimice foarte complexe, generează alți compuși oxidanți (peroxid de hidrogen, aldehide, peroxiacetil nitrat).

Studii specializate relevă faptul că nivelul natural de ozon este de 20 – 60 µg/m3, iar în zonele poluate se măsoară până la 500 µg/m3”

Influența poluării asupra conservării documentelor

Toți poluanții menționați reprezintă reactivi chimici foarte puternici care pot provoca reacții de deteriorare sau intervin, accelerându-le, în reacții aflate deja în desfășurare. O temperatură ridicată, o umiditate crescută a aerului și o mare cantitate de lumină favorizează acțiunea puternic distructivă a poluanților din aer.

Acizii care se formează sunt foarte dăunători pentru stabilitatea chimică a materialelor, mai ales a hârtiei. SO2 sau anhidrida sulfuroasă se transformă la suprafața materialelor în acid sulfuric. Această reacție este facilitată prin prezența particulelor de fier sau de cupru, printr-o umiditate crescută (UR) mai mare de 65% și prin lumină. Combinația acestor factori conduce la o deteriorare mult mai rapidă a documentelor.

Acțiunea oxizilor de azot și a acidului azotic este similară celei a compușilor de sulf, dar caracterul volatil al acidului azotic face ca acțiunea să devină mai superficială.

Ozonul și poluanții atmosferici au o acțiune oxidantă foarte periculoasă pentru toate materialele organice, acțiune care produce reacții de hidroliză.

Concentrațiile ridicate ale poluanților atmosferici provoacă deteriorări vizibile ale obiectelor în mai puțin de zece ani. Din cauza dispersiei poluanților atmosferici, aceștia au un impact negativ asupra mediului în aceeași măsură și la mari distanțe de locul lor de producere.

Ozonul și poluanții atmosferici exercită o acțiune oxidantă care duce la hidroliză. Acizii care se formează sunt foarte periculoși pentru stabilitatea chimică a hârtiei, prezența acidului catalizând hidroliza celulozei. Hârtia își pierde foarte rapid suplețea și devine fragilă.

Tipurile de hârtie ce au în compoziția lor lignină, ca de exemplu hârtia de ziar – sunt în mod deosebit sensibile, deoarece fiind deja acide se confruntă cu o puternică alterare endogenă.

Acțiunea unor poluanți acizi și acidificarea cauzată de factorii interni ai hârtiei provoacă o repartizare diferită a acidității pe paginile documentelor. Măsurarea pH-ului arată că un document atacat de poluarea aerului este mult mai deteriorat pe extremitățile paginilor decât în centrul acestora iar când există o alterare endogenă, ea se dezvoltă, în principiu, într-un mod mai uniform pe întreaga suprafață a paginii.

Factorii de deteriorare se pot combina: o temperatură ridicată, un nivel ridicat de umiditate a aerului și o mare cantitate de lumină favorizează puternic acțiunea distructivă a unor poluanți.

Anumite elemente nocive sub formă de gaz sau de particule în suspensie în aer pot constitui un pericol pentru documentele din biblioteci și arhive. Astfel, bioxidul de sulf, bioxidul de azot și ozonul sunt principalele gaze poluante responsabile pentru deteriorarea documentelor. Se pot identifica și alte tipuri de poluanți care au anumiți compuși organici volatili cum ar fi: acidul acetic, formaldehida etc., numeroși poluanți pe care îi găsim în interiorul clădirilor și provin din mobilier sau din structura documentelor.

În trecut, se recomanda instalarea unor sisteme de filtrare pentru a controla poluarea cu gaze. Cercetările mai recente tind să demonstreze că moleculele de poluanți gazoși sunt prea mici pentru a fi captate de astfel de sisteme și trebuie să fie eliminate prin reacții chimice cu o altă substanță. Altfel spus, eliminarea de gaze poluante provenind din interior se realizează prin purificarea aerului. Totuși, este posibil să se exercite un anumit control, pur și simplu acționând asupra cauzelor cunoscute.

Spre exemplu, este recomandabil ca mobilierul să aibă vopseaua foarte bine uscată atunci când vine în contact cu documentele. Fotocopiatoarele este indicat să fie instalate în spații separate și bine aerisite.

Poluanții sub formă de particule fine: fire de nisip, praf, fum – care provin în principal din activități industriale, de la vehicule, sisteme de încălzire pe bază de lemn și cărbune reprezintă, de asemenea, un factor de risc. Ele sunt, în general, abrazive, acide și pot fi foarte reactive din punct de vedere chimic.

Aceste particule se pot elimina în mod obișnuit cu ajutorul filtrelor de aer, marea parte a particulelor eliminate depinde de tipul de porozitate a filtrării. Filtrele electrostatice sunt recunoscute pentru eficiența lor în reducerea poluării cu particule fine. Din păcate, acest tip de purificator de aer produce ozon, un puternic oxidant care accelerează degradarea numeroaselor materiale organice precum celuloza și în consecință nu sunt recomandate.

Controlul gazelor poluante și al particulelor fine necesită instalarea unor echipamente specializate.

Factorii biologici

Printre factorii susceptibili de a interveni în degradarea documentelor, factorii biologici ocupă un loc important. Sub această denumire se găsesc regrupate microorganismele, insectele și rozătoarele mici.

Microorganismele

În aerul pe care îl respirăm se găsește o microfaună invizibilă. Spre exemplu, de fiecare dată când inspirăm, noi aspirăm bacterii, zeci de spori de ciuperci microscopice, protozoare și, în funcție de anotimp, polenul diverselor plante.

Funcția naturală a microorganismelor este de a transforma substanțele complexe în substanțe elementare pentru perpetuarea ciclului natural. Descompunerea materialelor organice este scoasă în evidență de acest proces.

Această funcție este esențială pentru echilibrul din natură: în păduri, spre exemplu, resturile vegetale și animale se descompun pentru a se transforma într-un humus fertil care hrănește plantele și copacii. Însă și documentele pot face obiectul transformărilor menționate.

Îmbătrânirea, descompunerea provocată de microorganisme reprezintă un fenomen natural, totuși, contrar îmbătrânirii, procesul nu este inexorabil.

Microorganismele în suspensie în aer nu sunt nocive pentru documente decât în cazul în care condițiile climatice favorabile permit proliferarea lor.

În anumite situații, numeroase specii de microorganisme pot utiliza materialele organice ale documentelor ca substrat de creștere, provocând astfel deteriorări foarte importante și adesea ireversibile.

Una dintre misiunile bibliotecilor este aceea de a proteja documentele de acest proces natural, străduindu-se să mențină condiții climatice nepropice proliferării microorganismelor.

Printre microorganismele dăunătoare se disting ciupercile microscopice, mai ales mucegaiurile, dar și anumite drojdii și bacterii.

Ciupercile microscopice

Ciupercile și, în special, mucegaiurile sunt cel mai frecvent întâlnite la documente, fiind și cel mai dificil de distrus.

Deteriorarea cauzată de mucegaiuri atinge proporții extreme în climatul tropical umed și ecuatorial și mai moderate în climatul temperat, dar diferența constă în amploarea fenomenului și nu în natura sa. Prin urmare, nu se impune identificarea unei ciuperci cu precizie în vederea eradicării ei deoarece tratamentele nu se aplică diferențiat de la o specie la alta.

„Identificarea speciilor cu care s-a făcut contaminarea este utilă, deoarece ne poate oferi detalii asupra surselor de contaminare și ne poate ajuta să analizăm problemele pentru a adopta soluții adecvate și de durată. Această identificare nu se poate face decât prelevând spori care sunt cultivați în laborator. De asemenea, este util să avem anumite cunoștințe despre ciuperci și modul lor de dezvoltare.”

Majoritatea mucegaiurilor prezintă două structuri diferite: aparatul vegetativ, constituit din miceliu și aparatul reproducător, care produce spori.

Aparatul vegetativ se caracterizează printr-o ramificare de filamente incolore numite hife, al căror ansamblu constituie miceliul ce își trimite ramificațiile de-a lungul substratului, care poate fi hârtia sau alt material din structura documentelor, de unde absoarbe unele elemente pentru a se hrăni.

Miceliul este, într-adevăr, cel mai adesea total invizibil cu ochiul liber pe hârtie. La anumite specii, el poate să ia forma unei substanțe pufoase alburii sau cenușii vizibilă cu ochiul liber.

„Odată miceliul format, chiar în cazul în care condițiile favorabile dispar, mucegaiul dezvoltă o parte aeriană, constituită din conidiofore care produc spori sau conidii, după modul de reproducere care este sexuat sau nu în funcție de specie. Aceștia sunt sporii care permit identificarea speciei, având forme variabile și dimensiuni de doar câțiva microni. Fiind foarte mici, ei se deplasează cu ușurință datorită curenților de aer și se găsesc pretutindeni. Se depun pe materiale unde germinează producând un tub germinativ care pătrunde imediat în substrat și se dezvoltă formând un nou miceliu.”

Sporii produși se clasifică în două mari categorii:

sporii care apar repede și în cantități mari, dar care au o rezistență slabă la uscăciune, la lumina soarelui și la alți factori climatici defavorabili; ei permit dezvoltarea rapidă a coloniilor atunci când condițiile sunt favorabile;

sporii care sunt mai rezistenți și în condiții defavorabile pot rămâne în stare închistată, păstrându-și capacitatea de germinare timp de mai mulți ani. Este de ajuns să redevină favorabile condițiile climatice pentru ca ciuperca să se dezvolte acolo unde sporii s-au depus cândva.

Așadar, este foarte dificil să scăpăm de spori sau să-i facem inactivi. Nu putem decât să împiedicăm dezvoltarea lor.

Cercetările întreprinse au identificat peste 60 de specii ce se pot dezvolta pe documente. Printre acestea, vom menționa:

Gyrophana lacrymans, numită în mod obișnuit merule plângătoare, care este o ciupercă rezistentă, foarte dăunătoare, specifică lemnului, dar care poate să afecteze atât hârtia cât și pielea;

Chaetomium globosum are ca substrat hârtia;

mai multe specii de aspergillus și penicillium care proliferează mai ușor în interiorul clădirilor decât în exterior; trebuie reținut că anumite aspergillus pot fi responsabile la om de afecțiuni numite aspergilose care pot proveni dintr-o simplă alergie benignă, astm, micoză și să producă o infecție generalizată gravă;

Fusarium graminearum, capabilă să se dezvolte pe orice suport organic;

Alternaria alternata are ca substrat hârtia și pergamentul;

Cladosporium cladosporioides formează, pe hârtie, micelii de culoare neagră;

Stachybotrys atra, care are un aspect prăfos, la început alb, devenind progresiv negru în timpul sporulării. Anumite sușe produc o toxină care poate provoca intoxicații mortale pentru om și animale.

Condițiile favorabile dezvoltării mucegaiurilor sunt următoarele:

prezența unui suport de creștere: majoritatea materialelor care intră în compoziția documentelor de arhivă și bibliotecă pot corespunde cerințelor dezvoltării mucegaiurilor;

un nivel suficient al umidității în suportul de creștere: majoritatea acestor materiale absorb și rețin umiditatea;

condiții climatice favorabile: umiditatea și căldura sunt factorii esențiali pentru germinarea sporilor. O umiditate relativă superioară lui 65% constituie una din condițiile ideale, dar odată cu creșterea temperaturii, mucegaiurile pot să se dezvolte la o umiditate relativă mult mai scăzută. Temperatura se poate situa pe o scară de la 15oC la 30oC, ideală fiind cea de 30oC. Acești factori influențează, de asemenea, și viteza de creștere a ciupercilor microscopice.

Trebuie ținut seama că lumina nu este necesară dezvoltării mucegaiurilor care se dezvoltă foarte bine în întuneric. Anumite specii sunt afectate chiar de expunerea la radiații ultraviolete (UV).

Mucegaiurile se dezvoltă pe o varietate de materiale inerte: lemn, hârtie, alimente.

Deși elementele nutritive cele mai importante pentru ele sunt carbonul și azotul, mucegaiurile sunt incapabile, spre deosebire de plantele verzi, să asimileze gazul carbonic atmosferic, prin urmare își extrag carbonul din materialele organice. Au nevoie, de asemenea, de: hidrogen; de oxigen foarte puțin, așa încât să se poată dezvolta în atmosferă izolată; de sulf; potasiu și magneziu.

Majoritatea componentelor naturale pot fi utilizate de ciuperci ca sursă de carbon și de energie. Aproape toate materialele de origine organică sunt susceptibile de a fi atacate de o specie de mucegaiuri sau de o alta, așadar de a servi ca substrat dezvoltării lor. Totuși, anumite produse precum celuloza, amidonul, proteinele, trebuie să fie transformate în prealabil de mucegai înainte de a fi absorbite. Ciupercile trebuie să elimine în mediu enzime adaptate pentru transformarea substratului în sursă de hrană, de aici rezultând specificitatea ciupercilor care nu atacă toate aceleași materiale.

Materialele de origine organică ce intră în compoziția documentelor sunt în principal: fibrele celulozice, adezivii pe bază de amidon, caseină și gelatină precum și adezivii naturali de origine vegetală sau de origine animală, pielea și pergamentul, gelatina negativelor și fotografiilor, substraturile polimerice ale suporturilor moderne. Toate acestea sunt susceptibile de a constitui sursă de hrană pentru mucegaiuri.

Bacteriile

Bacteriile sunt și ele organisme microscopice care pot deteriora documentele. Spre deosebire de ciuperci, ele sunt unicelulare. Celula acestora conține: citoplasmă, membrană citoplasmatică, un nucleu cu un singur cromozom, niște cili, o capsulă, un perete și, eventual, un spor termorezistent. Când ele produc spori, aceștia sunt mai mici de 1:2 microni.

Foarte diferite în funcție de specii, ele pot fi sferice, cilindrice, spiralate sau sub forma unor filamente. Bacteriile care atacă celuloza documentelor sunt bacterii celulolitice aerobe, adică au nevoie de oxigen spre deosebire de bacteriile celulolitice anaerobe care joacă un rol esențial spre exemplu în digestia rumegătoarelor.

Bacteriile cele mai cunoscute sunt: cytophaga, sporicytophaga, cellfalcicula, cellvibrio, serratia, nocardia și streptomyces.

Daunele provocate de microorganisme

Microorganismele sunt foarte periculoase din cauza răspândirii și capacității lor de a „digera” hârtia, pielea și pergamentul. Principalele degradări constau în fragilizarea extremă care poate ajunge până la dispariția totală a substratului afectat.

Anumite ciuperci pot transforma celuloza hârtiei în glucoză. Acest tip de degradare provoacă distrugerea totală a documentului. Dacă dezvoltarea coloniilor este mai puțin semnificativă, materialul atacat devine mai fragil: spre exemplu nu mai este posibilă întoarcerea paginilor unui document atacat, hârtia devenită moale se rupe sub degete.

Anumite colonii de microorganisme pătează suportul pe care se dezvoltă în culori foarte diverse: alb, gri, galben, roșu, violet, roz, verde, albastru, maro și negru. Părerile sunt împărțite în privința originii acestor coloranți: unii îi atribuie părții reproducătoare, alții susțin că aceștia sunt produsele finale ale metabolismului microorganismelor.

Ceea ce este sigur este faptul că petele astfel produse sunt, cel mai adesea, permanente. Pe de altă parte, „culoarea petelor nu permite identificarea speciei cu care a fost contaminat suportul, deoarece ea poate să varieze și în funcție de pH-ul suportului și de substanțele conținute în materialul atacat.”

În prezent, unele cercetări demonstrează că degradarea tipurilor de hârtie din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea pe care o numim „foxing” – hârtie stropită, pătată, presărată cu mici pete roșcate – ar fi în mod esențial cauzată de microorganisme.

În fapt, foxingul definește deteriorarea caracterizată prin pete rotunde destul de extinse sau formând puncte, care se dezvoltă pe anumite tipuri de hârtie, mai ales pe gravurile din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea.

Originea acestui fenomen nu este, încă, total clarificată și poate fi datorată următorilor factori:

interni: alterarea celulozei cauzată de prezența ionilor metalici sau

externi: dezvoltarea de microorganisme (mucegaiuri) precum și

combinării celor două cauze anterior menționate.

În realitate, atacul microorganismelor se poate dezvolta în mai multe etape. Spre exemplu, substanțele complementare conținute în hârtie (adezivi, în tipurile de hârtie veche) pot fi atacate la început de bacterii obișnuite care vor fi urmate de microorganisme mai specifice, urmate la rândul lor de microorganisme foarte specializate care nu atacă decât un singur material. În toate cazurile, exactitatea diagnosticului este esențială pentru a putea fi determinate măsurile care trebuiesc luate.

Insectele

Insectele constituie o amenințare foarte importantă pentru biblioteci și arhive. Hârtia, pielea, pergamentul, lemnul și adezivii de origine animală sau vegetală reprezintă în aceeași măsură alimente pentru aproximativ 70 de specii de insecte aparținând majorității ordinelor și familiilor.

Insectele pot pătrunde în depozitele bibliotecilor și arhivelor pe diferite căi: ferestre, uși, fisuri, canalizări sau conducte de aerisire sau prin introducerea în depozite a unor documente deja infestate ori a altor elemente (ambalaje sosite cu cărțile și cu diverse aparate).

Orice insectă se înmulțește depunând ouă în număr variabil în funcție de specie. În cazul unor condiții favorabile, dezvoltarea lor poate fi foarte rapidă și deteriorările pe care le produc pot deveni foarte grave.

De fapt, majoritatea factorilor au influență determinantă asupra vitezei de dezvoltare a insectelor:

temperatura: toate funcțiile vitale sunt accelerate de căldură și încetinite de frig, aceasta deoarece insectele proliferează în permanență în zonele tropicale și ecuatoriale și cu precădere vara în zonele temperate. În general, temperatura favorabilă în majoritatea cazurilor se situează între 25oC – 30oC;

umiditatea: insectele au nevoie de apă ca orice ființă vie. Hidratarea corpului lor depinde de umiditatea mediului ambiental. Condițiile ideale de dezvoltare se situează pentru majoritatea insectelor între 65 – 100% umiditate relativă (UR);

lumina reprezintă un impediment pentru dezvoltarea unor insecte, multe au obiceiuri mai degrabă nocturne;

absența circulației aerului, a zgomotelor și a vibrațiilor constituie condiții favorabile. Prezența unor nișe, a fisurilor, a adânciturilor, a colțurilor întunecoase facilitează instalarea și dezvoltarea unor insecte;

prezența resurselor de hrană: din acest punct de vedere arhivele și bibliotecile constituie pentru anumite insecte o adevărată binecuvântare, dar nu numai hrana este cea care le poate atrage, acumulările de praf, de murdărie, prezența alimentelor în apropierea sau în depozite chiar sub forma unor firimituri minuscule, a unor cadavre ale altor insecte sau animale sunt, de asemenea, factori favorabili.

Toate insectele se reproduc depunând ouă. Acesta reprezintă stadiul de dezvoltare cel mai rezistent și cel mai dificil de distrus iar din ouă iau naștere larvele.

În funcție de forma larvei raportată la cea a insectei adulte, insectele pot fi clasificate în două grupe:

prima grupă: larvele au aproape același aspect ca și adulții, cu dimensiuni mai reduse și câteva caracteristici diferite. În această grupă, speciile printre cele mai răspândite se găsesc în familiile următoare: blattides, liposcelides și lepismatides;

a doua grupă: larva are un aspect diferit de cel al adultului, ea luând adesea forma unui vierme sau a unei omizi. Când larva a atins o dezvoltare suficientă, ea se transformă în nimfă sau pupă, stadiul intermediar aparent inactiv de la care se dezvoltă, în cursul unei ultime transformări, insecta adultă care se reproduce și reîncepe astfel ciclul vital. Această a doua grupă se întâlnește cu precădere în biblioteci și arhive. Cele două familii principale menționate fac parte din ordinul coleopterelor: anobidaele și dermestidele.

Blattidele conțin numeroase specii dar au anumite caracteristici comune: tuturor le plac: umiditatea, spațiile întunecoase și fără curenți de aer. Nu sunt insecte sociabile cu o organizare structurată, dar sunt gregare, ele secretând un feromon de agregare, substanță odorizantă care incită indivizii din aceeași specie să se regrupeze. Când într-o clădire se găsește o blattidă, putem deduce cu certitudine că în acel spațiu sunt mai multe. Pentru a crea o strategie de luptă împotriva acestora trebuie să se identifice cuibul lor. Ele ies din adăpost și acționează de preferință noaptea. Atunci când le vedem în acțiune ziua, acest fapt este cauzat de deranjarea cuibului lor sau poate fi, de asemenea, dovada unei populații foarte crescute. Omnivore, ele se hrănesc cu orice materie organică ce este conținută în documente și cărți (celuloza din hârtie, piele, pergament, adezivi de origine vegetală și animală), dar și cu produse alimentare, excremente și cadavre. De aceea, ele infestează bibliotecile, arhivele, muzeele. Femelele adulte depun periodic ooteci care conțin între 16 și 48 de embrioni în funcție de specie. Ajunși la maturitate, embrionii deveniți larve ies din ooteci și încep să se hrănească. Creșterea lor este însoțită de mai multe modificări succesive.

Condițiile ideale pentru dezvoltarea lor sunt: o temperatură între 25oC – 30oC și o umiditate relativă de 65%, dar toate blattidele, chiar cele care trăiesc în țările calde, suportă temperaturi foarte scăzute precum cele ale unui frigider, spre exemplu. Aceste insecte rezistă până la temperaturi minime de -5oC, în consecință climatizarea nu reprezintă un impediment pentru ele.

Majoritatea dintre acestea emit un miros urât și sunt dăunătoare în toate stadiile dezvoltării lor, nu numai pentru documente, dar și pentru ființele umane, cărora le pot provoca fobii, boli și alergii.

Printre numeroasele specii existente, cele mai frecvente în biblioteci și arhive sunt blatta germanică, blatta americană, blatta orientală, blatta australiană.

Printre liposcelide, specia cea mai întâlnită în biblioteci și arhive este purecele de carte. Trebuie menționat faptul că această denumire nu are fundament științific pentru că nu este vorba nicidecum de un purice.

Lepismatidele sunt insecte foarte primitive considerate fosile vii. Cei doi reprezentanți principali ai acestei familii sunt „peștișorul de argint” și termobia.

Anobidaele au următoarele caracteristici: în stadiul adult sunt prevăzute cu o pereche de elitre și o pereche de aripi funcționale care le permit să zboare; ciclul lor de viață cuprinde trei etape succesive: larva, nimfa, adultul.

Larva sapă galerii în materialele cu care se hrănește iar diametrul galeriilor se mărește odată cu creșterea larvei. Adultul iese din materialul din care se hrănește larva prin găuri de zbor. În galeriile și în apropierea găurilor de zbor se găsește o pudră făcută din resturile alimentare și din excremente. Grămăjoarele de praf de pe rafturi și documente reprezintă dovada prezenței acestora.

Dermestidele au în comun următoarele caracteristici: în stadiul adult, ele sunt prevăzute cu o pereche de elitre și cu o pereche de aripi funcționale care le permit să zboare; deși le place umiditatea, ele rezistă mai bine decât alte insecte; ciclul lor de viață cuprinde trei etape succesive: larva, nimfa, adultul.

Larvele lor se hrănesc de preferință cu produse bogate în proteine animale, de altfel, numele „dermeste” are drept rădăcină „dermă”. Pentru a se proteja în momentul în care urmează să devină nimfe, ele pot părăsi materialul din care s-au hrănit pentru a se fixa într-un material compact nehrănitor. Adultul iese din acest material prin găuri de zbor și este caracterizat prin faptul că are mai degrabă un regim „vegetarian”, deci nu este dăunător în mod direct documentelor.

Rozătoarele și alte animale

Rozătoarele cele mai des întâlnite care se pot refugia în biblioteci sau arhive sau în locurile de păstrare a documentelor și pot provoca pagube considerabile sunt șoarecii și șobolanii.

Șoarecii pot măsura până la 10 cm și pot să se strecoare târându-se pe sub uși și prin spații foarte înguste. În zona temperată, ei caută să se refugieze în clădiri toamna, când se lasă frigul. Sfâșie hârtia pentru a-și face cuib și își lasă excrementele și urina care pătează documentele.

Șobolanii sunt sociabili și trăiesc în colonii care pot număra mai multe sute de indivizi iar talia lor poate ajunge până la 40 cm. Printre cele 100 de specii cunoscute, cele mai des întâlnite sunt:

– șobolanul negru – rattus rattus – de culoare gri închis care are o coadă lungă și subțire, este bun cățărător și invadează magaziile de cereale,

– șobolanul de canal – rattus norvegicus – este maro, mai greu, mai masiv, are o coadă scurtă și deasă, nu se cațără bine și se stabilește în canale.

Pagubele cauzate de șobolani sunt mai puțin frecvente decât cele pricinuite de șoareci, deoarece ei își fac cuibul afară, în canalizări. În plus, au nevoie de un mijloc de acces destul de important pe care nu-l au în general în depozitele de bibliotecă, dar pot pătrunde în spațiile tehnice sau administrative dezafectate în care sunt încă stocate documente. Ei sfâșie hârtia documentelor doar pentru a-și toci incisivii iar urmele lăsate pe documentele afectate sunt mai substanțiale decât cele specifice șoarecilor.

Există și alte animale care pot pătrunde în localuri în care sunt adăpostite documente și pot provoca pagube:

păsările, mai ales porumbeii pătează documentele cu excrementele lor și, în plus, apropierea de cuiburile dezafectate ale acestora poate sta la originea unei infestări cu dermestide;

liliecii, care invadează spațiile întunecoase în care își fac cuiburi, degradează documentele cu excrementele lor.

Factorul uman

Factorul uman nu este de neglijat pentru procesul de degradare a documentelor. Aranjarea, manevrarea, utilizarea și condiționarea documentelor pot sta la originea unor deteriorări importante, mai ales de ordin mecanic.

Nu trebuie să tratăm cu ușurință acest tip de factori cu atât mai mult cu cât ei sunt adesea mult mai ușor de evitat prin măsuri simple și ieftine față de cei provocați de condițiile climatice spre exemplu.

Degradările mecanice pot fi cauzate de modalități incorecte de aranjare și condiționare, pe de-o parte, și, pe de altă parte, de o manevrare defectuoasă. Volumele legate – cărți și reviste – prost depozitate, pot suferi deformări care afectează considerabil în primul rând legătura. Odată aceasta deteriorată, paginile sunt mult mai vulnerabile, fiind lipsite de protecție, și se deteriorează la rândul lor. Deseori este imposibil să refaci niște volume deformate fără să demontezi în totalitate legătura.

Deformările corpului documentului se întâlnesc mai ales la volumele foarte subțiri de dimensiuni mari. Ele sunt tipice volumelor care nu sunt sprijinite lateral de un opritor sau prost așezate pe polițe neadecvate. Un volum foarte subțire și greu așezat cu dificultate între volume mai echilibrate poate aluneca în spatele volumelor din vecinătate, astfel, partea care nu are susținere laterală se deformează rapid. Asemenea degradări pot să apară în cazul rafturilor mobile manevrate incorect.

Un volum sprijinit oblic este supus și el unei deformări care presupune o tensiune puternică asupra muchiilor și coperților sale. Broșurile și manuscrisele nelegate, fasciculele și caietele izolate sunt în mod deosebit fragile și expuse deformărilor, împăturirilor și ruperii. Majoritatea acestor broșuri nu pot fi aranjate în poziție verticală pe nici un fel de etajeră, soluția fiind aranjarea în cutii, mai ales dacă acestea nu sunt umplute la refuz.

Documentele manuscrise nelegate, de diferite formate, sunt adesea înghesuite în cutii fără o grijă specială privind protejarea lor. În cazul în care cutia este aranjată în poziție verticală și nu este în întregime umplută, manuscrisele se deformează ca și broșurile sus menționate. Spre deosebire de acestea, însă, cutiile umplute sunt și ele o cauză a degradărilor mecanice, deoarece utilizatorii vor avea tendința să le forțeze pentru a reașeza la loc documentele, fapt ce ar putea provoca îndoirea și ruperea hârtiei.

Folosirea sforilor sau elasticelor pentru a menține documentele laolaltă poate determina sfâșierea hârtiei. De altfel, elasticele se usucă și se lipesc de documentele care intră în contact direct cu ele.

Documentele de format mare sunt, în mod firesc, mai amenințate decât celelalte. Riscul deteriorărilor mecanice crește odată cu formatul documentului și cu fragilitatea acestuia. Printre documentele cele mai amenințate se află schițele, planurile, hărțile, afișele. Modul de păstrare pe orizontală este în această situație în mod evident preferabil celuilalt, dar, chiar și așa, în cursul manevrării pentru consultare, aceste documente riscă să fie deteriorate.

Păstrarea acestora rulate prezintă multiple inconveniente: fără un suport rulou din carton neacid, documentul rulat se poate îndoi și rupe; extremitățile ruloului și marginile foii care rămân la exterior sunt în mod deosebit expuse îndoirilor și ruperii iar utilizarea frecventă de sfoară sau elastic crește aceste riscuri; la modul general, păstrarea sub formă de rulou provoacă o deformare a foilor.

Anumite documente sunt sensibile la frecare, o parte din vechile cerneluri putând fi supuse la abraziuni ca urmare a contactului direct cu celelalte documente; numeroase tehnici artistice pot fi afectate de acest pericol, în special operele trasate în creion sau pastel.

Frecările între documentele legate pot provoca abraziuni, exfolieri și produce zgârieturi pe coperțile documentelor. De aceea, se impune o atenție deosebită pentru daunele care pot apărea la alăturarea mai multor volume cu ferecături neprotejate. Aceste frecări pot fi cauzate ca urmare a manevrărilor pentru scoaterea sau așezarea unui volum pe poliță sau a vibrațiilor provocate prin mișcarea rafturilor mobile.

Degradările provocate de manevrarea documentelor

Gestul de a extrage un document de pe o poliță sau de a-l așeza pe aceasta poate fi el însuși cauza deteriorării dacă, este efectuat incorect sau fără grijă:

trăgând un volum relegat de extremitățile cotorului, care sunt părțile cele mai fragile ale legăturii, îl putem desprinde;

împingând un volum într-un spațiu prea îngust putem să îndoim sau să rupem coperțile;

încercând să creăm un spațiu suficient pentru un volum pe care dorim să-l aranjăm la raft putem să determinăm alunecarea sa și a altor volume.

În timpul transportului documentelor în interiorul bibliotecii, este, de asemenea, posibil să se provoace deteriorări:

spre exemplu, într-un căruț în care documentele sunt puse la întâmplare documentele cele mai fragile pot fi strivite de cărțile mai mari așezate deasupra, astfel, unele pot să cadă pe jos iar altele, care ies în afara căruțului, se pot freca de pereți;

Deteriorările provocate de utilizare

În procesul de consultare a documentelor de către utilizatori în sălile de lectură pot apărea degradări de natură fizico-mecanică sau chimică drept urmare a:

manevrării incorecte,

deteriorării hârtiei la contactul cu obiecte dure sau ascuțite utilizate ca semne sau din cauza consultării neglijente a paginilor,

pătării documentelor cu cerneluri folosite de utilizatori pentru a-și lua notițe; pentru a evita astfel de incidente, multe biblioteci solicită utilizarea exclusivă a creionului pentru hârtie,

utilizării de semne autocolante de tipul „post-it” care lasă adesea urme de adeziv; dacă aceste semne sunt uitate între pagini, ele pot deveni dăunătoare pe termen mediu pentru hârtie sau pentru text,

actelor de vandalism și de furt,

manevrării documentelor cu mâinile murdare sau ude, fapt ce provoacă umezirea locală iar grăsimile și alți reactivi chimici pot deteriora suportul și manuscrisele,

frecării degetelor de cerneala și pigmenții documentelor netipărite, fapt ce provoacă deteriorări atât fizice cât și chimice,

manevrării directe cu mâinile goale a tuturor suporturilor fotografice, ceea ce cauzează, cel mai adesea, deteriorări ireversibile. De aceea, în anumite servicii de bibliotecă sunt puse mănuși la dispoziția cititorilor,

obiceiului de a umezi degetele cu buzele înainte de a întoarce paginile, care are consecințe negative pentru conservare; prin acest gest sunt aduse prin umiditate proteine și zaharuri din salivă și fixate pe pagină odată cu murdăria care se găsește pe degete. Chiar și simplul fapt de a vorbi deasupra unui document echivalează cu stropirea acestuia cu micropicături de salivă care sunt nocive pentru conservare.

Proasta calitate a hârtiei și a tipurilor de carton folosite pentru confecționarea documentelor se poate afla la originea degradărilor chimice iar produsele rezultate în urma acestor degradări ale materialelor pot să migreze spre hârtiile cu care ele intră în contact și să accelereze procesele distructive și de îmbătrânire naturale. Ori, este binecunoscut faptul că, în general, documentele de bibliotecă și cele de arhivă ar trebui să fie avute în vedere pentru păstrarea pe termen lung.

Un fenomen similar de degradare se poate produce atunci când documentele de diverse naturi chimice intră în contact unele cu celelalte, spre exemplu hârtia din fibre textile cu hârtia de tip industrial fabricată din pastă lemnoasă.

Ramele, paspartuurile și mapele destinate a proteja gravurile, desenele fotografiilor pot avea o influență negativă dacă materialul din care sunt făcute conține impurități din lemn sau prezintă un caracter acid.

Agrafele, acele, clemele metalice care se găsesc cu precădere pe manuscrise sunt, de asemenea, factori de risc și pot provoca degradări atât mecanice cât și chimice ca urmare a oxidării lor.

Elementele lipite pe documente, etichetele de cotă, etichetele barcod ⁄ inventar, în general autocolantele pot cauza deteriorări locale prin acțiunea distructivă a adezivului și a hârtiei folosite. Deteriorările provocate de adeziv pot fi: directe – deoarece un adeziv instabil chimic reacționează cu materialul pe care este aplicat și cauzează o deteriorare locală – și indirecte – pentru că poate fi necesară dezlipirea elementelor lipite, ceea ce constituie o sursă de degradare, spre exemplu înlocuirea unei etichete deteriorate sau care are imprimată o cotă depășită.

Benzile adezive sunt folosite în serviciile bibliotecilor pentru lipirea etichetelor sau pentru repararea rapidă a documentelor deteriorate. Pentru a deveni conștienți de daunele pe care ele le pot cauza, este util să înțelegem care este structura și modalitatea de acțiune a unei benzi adezive. O bandă adezivă este formată din patru straturi: un strat de hârtie sau de material plastic, un strat de adeziv, unul antiaderent, care împiedică banda adezivă să se lipească de ea însăși și unul care garantează lipirea adezivului pe suportul autocolant. Stratul de adeziv, însă, este elementul care pricinuiește cele mai multe probleme.

Pentru a-și menține puterea de lipire, adezivul nu trebuie să fie nici prea uscat nici prea dur. Destul de lichid, el nu se stabilizează, putând să migreze în suportul pe care banda adezivă a fost aplicată și să reacționeze cu acesta. În contact cu el, după un interval de timp mai scurt sau mai lung, pelicula de hârtie sau de plastic a benzii adezive se desprinde, nelăsând pe suport decât adezivul. Acesta reacționează cu suportul, formând o peliculă adesea gălbuie sau maronie care poate fi stabilă, foarte greu de dizolvat și care pune probleme complicate în procesul de restaurare.

Nu rareori, se întâmplă ca și cerneala să se compacteze cu pelicula de hârtie care se desprinde, în acest caz confruntându-ne chiar cu pierderi de text.

În concluzie, pentru folosirea pe termen mediu sau lung, benzile autocolante sunt întotdeauna ineficiente și dăunătoare.

Anumite benzi adezive „pentru arhivare”, recomandate pentru reparații și etichetare, folosesc hârtie de bună calitate și adezivi mai stabili chimic. Însă, în pofida tuturor afirmațiilor furnizorilor, aceste benzi adezive nu sunt niciodată de preferat pentru că nu este posibil să se prevadă pe termen mediu sau lung reacțiile adezivului cu suportul.

„Autocolantele temporare”, spre exemplu etichetele „post–it”, reprezintă și ele un anumit pericol. Într-adevăr, în momentul dezlipirii etichetelor provizorii, urmele adezivului rămân imprimate în textura hârtiei și nu este exclusă nocivitatea lor pe termen mediu sau lung.

În sfârșit, folosirea foliilor de plastic transparent pentru a dubla coperțile documentelor broșate, metodă folosită practic frecvent în bibliotecile publice, trebuie să fie exclusă în vederea unei păstrări optime pe termen lung.

Deteriorările provocate de fotocopiere

Și fotocopierea poate să provoace degradări de tip mecanic și chimic, ea cauzând în special degradări mecanice, mai ales documentelor legate. Persoana ce realizează fotocopia este cel mai adesea determinată să distrugă legătura volumului deschis la maximum apăsând cu putere pe coperțile exterioare pentru a obține o copie satisfăcătoare.

Există, totuși, pe piață unele modele de fotocopiatoare speciale pentru biblioteci prevăzute cu un spațiu vitrat de expunere, dar ele sunt foarte scumpe.

Deteriorările mecanice pot să fie provocate, de asemenea, de numeroasele manevrări necesare în cursul fotocopierii, mai ales dacă este vorba de documente de dimensiuni mari.

Alte efecte nefaste ale fotocopierii nu fac obiectul concret al studiilor științifice, dar anumite pericole sunt adesea menționate:

– descărcarea luminoasă produsă de fotocopiator este foarte intensă și poate să determine degradarea hârtiei și decolorarea anumitor cerneluri și culori sensibile, mai ales dacă documentul este fotocopiat de mai multe ori,

– în cazul fotocopiilor multiple pentru același original, suprafața vitrată a fotocopiatorului devine din ce în ce mai caldă iar această căldură are un impact negativ asupra documentului,

– curenții electrostatici, puternici la anumite fotocopiatoare, produc o degajare de ozon; dacă aerisirea este insuficientă, atmosfera poluată în acest mod accelerează îmbătrânirea documentelor care se află în vecinătatea acestuia, putând fi dăunătoare și persoanei care utilizează intens aceste aparate.

Sunt inerente, însă, și deteriorările cauzate de reparațiile empirice și de restaurările nonconservative puse în practică de persoane bine intenționate, dar fără cunoștințe elementare de conservare-restaurare. Cele mai frecvent întâlnite situații de acest tip sunt:

în prezența unui document deteriorat, tentația de a executa rapid o reparația cu mijloacele avute la îndemână este puternică, dar reparațiile empirice și restaurările nonconservative produc adesea deteriorări care nu apar decât pe termen mediu sau lung și sunt foarte dificil, uneori imposibil de corijat;

folosirea de benzi adezive sau de adezivi obișnuiți procurați din comerț provoacă adesea mai multe degradări decât lipsa unei intervenții;

o restaurare poate deveni distructivă în diverse moduri: pe de-o parte, numeroase restaurări au drept consecință pierderea definitivă a materialelor originale sau a informațiilor conținute în document, spre exemplu: pierderea sau modificarea unei legături sau a părților sale, tăierea filelor, o curățare a marginilor care poate șterge mențiunile manuscrise;

absența unui raport detaliat cu privire la caracteristicile documentului;

unele metode folosite pentru restaurare pot fi dăunătoare conservării, spre exemplu: în trecut, multe tratamente de restaurare au fost excesive și au determinat modificări ale documentelor care depășeau limita necesară;

anumite tratamente, deși eficiente pe termen scurt pot fi nocive pe termen lung: degradările cauzate de spălarea cu înălbitori induc daune hârtiei, aplicările de fixatori și straturi protectoare, reparațiile cu tipuri de hârtie și de adezivi inadecvați, tratamentele aplicate pielii cu produse inadecvate pun probleme restaurării mai mari decât dacă documentele nu ar fi fost tratate;

anumite metode de restaurare, deși corecte, nu sunt adaptate, prin modul lor de aplicare, caracteristicilor documentului. O astfel de situație o întâlnim în cazul tratamentului apos al unei hârtii acide care poate provoca decolorarea cernelurilor.

În concluzie, orice intervenție trebuie să fie realizată de către un specialist competent, după un diagnostic clar și în funcție de un protocol prezentat într-o fișă detaliată de tratament.

Deteriorările provocate de natura cernelurilor

Cernelurile nu fac parte din compoziția chimică a hârtiei, dar ele sunt absolut necesare în procesul de formare a documentelor, fiind elementul de fixare a informației.

Majoritatea tipurilor de cerneală utilizate de la începutul Evului Mediu până în secolul al XIX-lea și chiar mai târziu sunt cerneluri metalogalice.

În pofida diversității lor, se pot distinge trei componente fundamentale, care sunt prezente în mod constant în compoziția unei cerneli: o soluție tanică, obținută în general prin macerarea nucii de gale sau a lemnului foarte bogat în taninuri, o sare metalică, în general de sulfat de fier sau cupru, numită în trecut „vitriol verde” apoi un liant, cum ar fi guma arabică.

Sarea metalică este un factor de aciditate care poate, prin diferite reacții chimice, să aibă diferite efecte: apariția petelor roșiatice pe cerneală, din cauza unei oxidări a fierului, hidroliza celulozei, deci dezintegrarea hârtiei, sau apariția de cristale albe prin formarea gipsului.

Anumite tipuri de cerneală, în mod deosebit agresive, provoacă distrugerea completă a hârtiei pe conturul textului scris sau tipărit. Mai mult, cerneala are tendința de a migra și de a forma halouri, transformând cuvintele în pete abia lizibile. Hârtia fiind distrusă, textul – unde s-au format astfel de pete – nu mai apare decât sub forma unor lacune, coala de hârtie fiind redusă la un fel de dantelă imposibil de foiletat. Acest tip de deteriorare se transmite și zonelor învecinate și foilor aflate în contact direct cu părțile afectate.

Gravitatea deteriorărilor variază în funcție de calitatea hârtiei, de densitatea și grosimea sa, de compoziția cernelii și de condițiile higrometrice la care a fost supus documentul. În special în cazul unui nivel higrometric crescut și a unei frecvente variații ale acestui nivel se generează o creștere a vitezei de deteriorare.

Acțiunea factorilor de degradare asupra altor materiale componente ale documentelor

Alte materiale care pot intra în componența documentelor dintr-o bibliotecă pot fi supuse unor deteriorări fie specifice fie în legătură cu alte elemente constituente. Caracterul compozit al numeroaselor documente poate provoca pagube cauzate de modul de deteriorare diferit al materialelor.

Cernelurile și pigmenții

Numeroase cerneluri se estompează, pălesc sub influența luminii, mai ales sub influența radiațiilor ultraviolete (UV), așa încât devin adesea aproape invizibile cu ochiul liber.

Cernelurile pe bază de extracte vegetale și numeroase cerneluri comercializate de la începutul secolului al XIX-lea până în zilele noastre sunt extrem de sensibile.

Adezivii

Oricare ar fi originea acestora, vegetală sau animală, adezivii sunt sensibili la variațiile climatice, la umiditate și la căldură: ei pot să se usuce, să-și piardă capacitatea de lipire, să migreze în suport, să se îngălbenească sau să devină bruni etc. Ei sunt, de asemenea, în mod deosebit cauze ale deteriorărilor biologice, constituind surse de hrană pentru numeroase microorganisme și insecte.

Pielea

Capacitatea de îmbătrânire a pieii și procesele sale de deteriorare variază în funcție de calitatea acesteia, dar și de diversele tratamente pe care le-a putut suferi pielea în procesul prelucrării. Pielea are un caracter acid natural aflat în strânsă interdependență cu tratamentele la care a fost supusă, mai ales tăbăcirea, dar și procedeele de decorare.

Această aciditate se poate accentua sub efectul unei umidități excesive, stimulând degradările. Ea devine astfel extrem de fragilă. Anumite tipuri de piele devin foarte sensibile la apă: o picătură poate provoca o arsură acidă ireversibilă care determină înnegrirea pieii.

Cauza esențială a acidității ei este, însă, reprezentată de poluarea atmosferică, în mod deosebit poluarea acidă cu compuși de sulf.

Procesele de degradare se manifestă în cel mai grav mod când pielea dobândește o colorație roșcată și se descompune în praf.

Conținutul de apă al pieii într-o atmosferă normală cu 18oC la 50 – 55% umiditate relativă (UR) este de aproximativ 14%; apa asigură rolul de lubrifiant între fibre și îi conferă pieii suplețea și elasticitatea. Dacă umiditatea relativă (UR) scade mult, pielea se deshidratează, devine dură și fragilă. Mai mult, restabilirea condițiilor higrometrice nu permite în orice situație o rehidratare completă a pieii, totul depinde de intensitatea și de durata perioadei de deshidratare.

Majoritatea tipurilor de piele destinate legăturilor reacționează negativ la umezeală: ele își pot schimba culoarea, își pot pierde taninurile, se pot umfla.

Uscarea pieii determină o micșorare a acesteia. Pielea conține în mod natural grăsimi într-o cantitate mai mare sau mai mică în funcție de animalul de la care provine și de tratamentele la care a fost supusă. Aceste grăsimi îi cresc suplețea și elasticitatea pieii și o protejează de variațiile higrometrice. Dar aceste grăsimi sunt mai mult sau mai puțin oxidabile în funcție de natura lor și pot, descompunându-se, să crească aciditatea pieii.

Prezența grăsimilor inadecvate, cum ar fi produsele pentru încălțăminte, sau în cantitate excesivă favorizează, de asemenea, degradarea biologică. De aceea, un tratament al legăturilor considerat ca preventiv – cu produse inadecvate – poate provoca un efect contrar celui dorit, situație cu atât mai gravă cu cât acest tip de intervenție este ireversibilă, eliminarea totală a grăsimilor care au pătruns în piele fiind imposibilă.

Spre deosebire de această situație, un aport de grăsimi adecvat – anumite tipuri de ceară specială preparate în laborator – este considerat ca un mijloc eficient de a proteja legăturile de factorii exteriori de degradare, mai ales de poluarea atmosferică.

Pielea este în mod obișnuit puțin sensibilă la deteriorările biologice. Produsele de tăbăcire, pH-ul acestora, nu sunt favorabile dezvoltării unor bacterii și ciuperci. Totuși, în condiții de umiditate foarte crescută, atacurile microorganismelor sunt posibile.

De altfel, anumite insecte apreciază în mod deosebit pielea, mai ales anobidaele și dermestidaele.

Pe de altă parte, capacitatea de rezistență la căldură a pieii crește prin tăbăcirea ei în comparație cu cea a pieii neprelucrate: o piele nou tăbăcită rezistă la o temperatură de 80oC iar o piele deteriorată nu suportă decât niște temperaturi mult mai scăzute și poate să fie afectată și la 60oC. Trebuie avut în vedere faptul că această temperatură se poate înregistra cu ușurință la acțiunea soarelui printr-o suprafață vitrată.

Deteriorările mecanice

Utilizarea pieii ca material pentru acoperirea cărților o supune unor tensiuni și constrângeri mecanice care pot fi considerabile la cotor și la nivelul coperților iar, din acest punct de vedere, responsabile de degradarea documentelor sunt metodele de legare.

Deprecierea pieii se manifestă vizibil prin apariția de fisuri pe suprafața acesteia, suprafața cea mai superficială a dermului. La început microscopice, ele se accentuează puțin câte puțin până când se poate ajunge la perforații. Pielea devine atunci foarte sensibilă la orice tip de frecare sau presiune.

6.3.2 Modalități de prevenire a deteriorărilor

Dezacidificarea ca modalitate de contracarare a acidității hârtiei

În momentul în care viitorul cărții este în centrul preocupărilor multor guverne europene, multe biblioteci naționale își continuă cercetările în vederea unei conservări perene a documentelor pe suport hârtie.

„Introducerea în producția editorială a hârtiei din pastă de lemn încleiată cu colofoniu în mediu acid, a marcat în secolul al XIX-lea momentul răspândirii pe scară largă a hârtiei acide care, în zilele noastre, are drept rezultat o degradare masivă a documentelor. Numeroase campanii de evaluare a colecțiilor au relevat faptul că, din cauza unui grad ridicat de fragilitate a hârtiei, o carte din patru nu mai poate fi manevrată, în timp ce 60% dintre ele sunt amenințate de aceeași soartă.”

Pentru a remedia această situație, procedeele de dezacidificare în masă au fost dezvoltate astfel încât să permită neutralizarea acizilor grație utilizării de produse alcaline.

Depozitarea cărților la temperatură joasă contribuie și ea la creșterea duratei lor de viață. În strategiile de conservare a colecțiilor acide, dezacidificarea în masă și stocarea la temperatură scăzută sunt cele mai cunoscute. Totuși, efectul lor asupra îmbătrânirii naturale a colecțiilor n-a fost niciodată întru totul demonstrat. Dacă se dorește punerea în practică a unei strategii de conservare pertinente, trebuie avut în vedere și acest parametru ca și evaluarea costurilor și a efectelor secundare rezultate din aceste tratamente. De altfel, s-a constatat că toate evaluările procedeelor de dezacidificare în masă aplicate înainte de diferite biblioteci și arhive au folosit protocoale și materiale foarte diverse care fac dificilă compararea procedeelor testate. Mai mult, procedeele de dezacidificare în masă, fiind într-o evoluție permanentă, sunt supuse unor reevaluări regulate, ale căror costuri nu pot fi suportate de majoritatea bibliotecilor și arhivelor.

Degradarea hârtiei constituie o problemă esențială. În conformitate cu un studiu realizat de Biblioteca Națională a Franței, s-a constatat că aceasta, spre exemplu, ar trebui să trateze 13,6 milioane de volume, Biblioteca Congresului din Statele Unite ale Americii ar trebui să trateze aproximativ 17 milioane de volume iar Arhivele Naționale ale Elveției circa 13 000 tone.

Durata de viață a acestor documente este limitată și se impune să se manifeste o grijă deosebită pentru ca ele să nu dispară. Pentru a face față situației, au fost dezvoltate o diversitate de mijloace și de tehnici, unele având drept scop prevenirea degradării și protejarea documentelor (plicuri de protecție, incinte etanșe, încapsulări etc.).

Timp de aproape 30 de ani, bibliotecile și arhivele au constatat că degradarea acidă a hârtiei nu putea fi înlăturată prin restaurarea artizanală și că numai un tratament adecvat ar putea să o prevină. Principiul de bază constă în neutralizarea acizilor conținuți în hârtie și în introducerea unei rezerve alcaline în aceasta.

Numeroase tehnici au fost testate, dar nu au putut fi dezvoltate din diverse motive.

Spre exemplu, pentru dezacidificarea apoasă au fost încercate mai multe produse:

hidroxidul de calciu, care nu este stabil în prezența aerului. Totuși se constată o ameliorare a proprietăților mecanice ale hârtiei;

hidroxidul de bariu, care prezintă un anumit grad de toxicitate;

hidroxidul de sodiu, care este inutilizabil deoarece schimbă culoarea cernelurilor.

Pentru dezacidificarea neapoasă au fost testate următoarele produse:

acetatul de magneziu, care îngălbenește hârtia și atacă celuloza;

formiatul de calciu, care nu a dat rezultate convingătoare;

metoxidul de magneziu care a dat rezultate nesatisfăcătoare;

hidroxidul de bariu care a înregistrat rezultate bune dar la costuri prea mari.

În consecință, un procedeu nu se poate dezvolta decât dacă demonstrează că are următoarele proprietăți:

să trateze un număr mare de volume într-un interval de timp relativ redus;

să nu fie toxic și nici poluant;

să trateze toate tipurile de documente pe suport hârtie;

să aibă un preț relativ scăzut.

În prezent, costul procedeelor puse în practică rămâne relativ crescut, majoritatea marilor biblioteci își investesc o mare parte din buget în cercetare.

Bibliotecile și arhivele lumii au înțeles care este rolul pe care îl deține dezacidificarea pentru o conservare optimă a documentelor pe suport hârtie realizate după 1850. Acest tip de degradare acidă afectează aproximativ 30% din colecțiile mondiale.

Utilizatorii de procedee de dezacidificare sunt în marea lor majoritate instituțiile publice precum bibliotecile și arhivele naționale. Furnizorii de servicii de dezacidificare sunt reprezentați de societăți private care își desfășoară activitatea în acest domeniu cum ar fi: societatea americană Preservation Tehnologies, deținătoare a procedeului brevetat Bookeeper, și societatea germană Battelle Ingenieurtechnik GmbH.

Fiind un fenomen de mare interes la ora actuală se constată că furnizorii se implică într-o concurență acerbă pentru obținerea contractelor cu instituțiile publice iar marile biblioteci europene și-au creat propriile laboratoare de cercetare pentru a studia acest fenomen și a implementa diverse tehnici de stopare.

Există, de asemenea, organisme europene precum ECPA (European Commission on Preservation and Access), creată în 1994, având ca obiectiv organizarea și intermedierea cooperării între diferitele organizații din Europa care sunt deținătoare de patrimoniu documentar.

Toate firmele și laboratoarele implicate își desfășoară în prezent activitatea în vederea optimizării procedeului pentru care dețin un brevet sau o licență, cu scopul reducerii pe de o parte a efectelor secundare pe care le are procedeul respectiv și pe de altă parte a includerii unui agent de consolidare a hârtiei. Putem menționa, spre exemplu, situația Bibliotecii Naționale a Franței care îmbunătățește în permanență procedeul Wei T’o prin utilizarea dioxidului de carbon supercritic ca vector al produselor de dezacidificare și de consolidare.

În cadrul Proiectului European Paper Treat de evaluare a procedeelor de dezacidificare în masă, numeroase biblioteci și arhive europene și-au unit forțele și competențele cu cele ale laboratoarelor de cercetare cu scopul de a găsi și dezvolta cele mai avantajoase programe de conservare a colecțiilor acide în privința costului și a eficacității.

Principalele obiective ale proiectului au fost:

să evalueze efectele tratamentelor în masă și a depozitării documentelor pe suport hârtie la temperatură scăzută pentru creșterea duratei lor de viață;

să se identifice efectele secundare rezultate în urma tratamentelor;

să se furnizeze detalii care să permită anticiparea costurilor unor tratamente.

Proiectul dezvoltă și materiale model, criterii de evaluare și de control de calitate, care vor simplifica substanțial evaluarea unor procedee de urgență. Rezultatele obținute din acest proiect vor contribui la salvarea și accesul pe termen lung la patrimoniul scris.

Proiectul European Paper Treat a făcut parte din cele șase programe cadru europene pentru cercetare și dezvoltare în perioada 2002 – 2006. El s-a înscris în grupul de cercetare și inovație, unul din cele cincisprezece grupuri ale celor șase programe cadru. Uniunea Europeană a pus la dispoziția acestui program un buget total de 16,27 milioane euro, cel alocat proiectului Paper Treat fiind de 1 140 099 euro.

Coordonat de Biblioteca Națională și Universitară din Slovenia, el a inclus și alți 11 parteneri: Universitatea din Lubiana (Slovenia), Universitatea Jagellonia din Cracovia (Polonia), Societatea TNO (Olanda), Arhivele Naționale din Olanda, British Library, Arhivele Naționale ale Suediei, Arhivele Naționale ale Slovaciei, Biblioteca de Stat din Rusia, Biblioteca Națională a Franței, Biblioteca Regală a Olandei, ECPA (European Commission on Preservation and Access).

Evaluarea condițiilor de conservare

Înainte de luarea oricărei decizii și de realizarea unui plan de conservare, se impune evaluarea condițiilor de conservare existente într-o bibliotecă.

Controlul microclimatului

Condițiile climatice, și în mod deosebit umiditatea relativă a aerului (UR) joacă un rol determinant în degradarea documentelor, deoarece ele intervin în majoritatea proceselor de alterare. Dincolo de câteva divergențe naționale, bibliotecile au reușit să stabilească un anumit număr de norme climatice proprii fiecărui suport. Respectarea acestor norme implică, de fapt, cunoașterea condițiilor climatice din depozitele bibliotecilor.

Controlul acestora este cu siguranță una din problemele prioritare ale conservării preventive și este esențial ca înaintea realizării oricărei construcții, înaintea oricărei modificări într-o clădire, să se studieze stadiul existent și să se ia măsuri analizându-se toate aspectele.

În vederea asigurării durabilității materialului pe o perioadă suficient de îndelungată, trebuie luate măsuri și evaluate condițiile climatice specifice spațiului destinat conservării documentelor.

Aparatele de măsură

Pentru măsurarea temperaturii, un simplu termometru cu mercur sau cu alcool oferă, în general, suficientă precizie implicând costuri reduse, însă este foarte dificil de găsit un aparat pentru măsurarea umidității relative (UR) care să se dovedească fiabil și să demonstreze precizia necesară acestei măsurări deosebit de importante în biblioteci.

De altfel, trebuie să se aibă în vedere în permanență faptul că în spațiile destinate conservării documentelor controlul climatic necesită utilizarea unor aparate precise și care pot fi calibrate periodic.

Este bine să distingem între acestea aparatele care permit efectuarea unei măsurări punctuale – higrometre și termohigrometre – și aparatele care înregistrează – termohigrografe.

Higrometrele și termohigrometrele

Aparatele cele mai simple dar și cele mai puțin fiabile sunt higrometrele și termohigrometrele cu fir de păr.

Higrometrele cu fir de păr realizează o măsurare precisă a umidității. Ele se bazează pe sensibilitatea deosebită a firului de păr uman care se dilată sau se contractă în funcție de variația umidității, aparatele fiind prevăzute cu o șuviță de păr care este prinsă de un mecanism ce interpretează variațiile sale de lungime prin mișcările unui ac pe suprafața unui cadran. Cu cât șuvița de păr este mai lungă cu atât măsurarea umidității este mai precisă.

Higrometrele sunt deseori combinate cu câte un termometru și în această situație este vorba de termohigrometre.

Higrometrele cu fir de păr pot să mențină o înaltă precizie timp de mai mulți ani, cu condiția să fie calibrate corect și ca șuvițele de păr ale instrumentului respectiv să fie expuse cel puțin de două ori pe an, timp de 24 ore, la aerul saturat de umiditate (situații de ceață) pentru a fi regenerate șuvițele. Șuvițele de păr trebuie, de asemenea, curățate, deoarece praful poate constitui un factor de eroare.

Termohigrometrele electronice permit o măsurare foarte precisă a umidității aerului. Se utilizează niște celule de măsurare electrolitică ce oferă o precizie de ±1%, care este întru totul satisfăcătoare. Se impune ca aceste aparate să fie ușor de calibrat, ceea ce se întâmplă în general, astfel încât măsurarea să fie cu adevărat fiabilă.

Există și sonde sub formă de lame, folosite pentru măsurarea valorilor climatice în interiorul documentelor sau în spatele rafturilor precum și sonde pentru măsurarea umidității în pereți.

Măsurarea punctuală a valorilor climatice nu este însă suficientă pentru evaluarea corectă a condițiilor de conservare în depozitele de biblioteci.

Când nu dispunem decât de termohigrometre, nu este exclus să realizăm manual citirea și interpretarea regulată a temperaturii și umidității relative (UR) în urma consemnării consecvente a tuturor datelor pe un caiet. Totuși, această metodă necesită o mare rigoare și nu ține cont de variațiile climatice care se pot produce în perioada închiderii bibliotecii și nici de rapiditatea alternării acestora.

Termohigrografele

Doar utilizarea unui termohigrograf care înregistrează datele măsurate permite un control eficient al valorilor climatice.

Termohigrografele cu șuviță de păr funcționează pe același principiu ca termohigrometrele cu șuviță de păr. Datele sunt înregistrate pe o bandă de hârtie milimetrică într-un interval prestabilit (de o zi, o săptămână sau o lună). Expunerea periodică la aer umed ca și calibrarea anuală sunt absolut necesare pentru aceste instrumente.

Termohigrograful electronic se prezintă sub forma unor cutiuțe conținând niște senzori; ele pot fi conectate la un calculator prin fir sau prin radio iar principiile tehnicii de măsurare sunt aceleași ca cele menționate pentru aparatele de măsură punctuală. Avantajul prelucrării datelor cu ajutorul computerului este dat de posibilitatea adaptării afișajului la nevoile specifice. Spre exemplu: este posibil să se realizeze grafice pentru un interval de timp determinat, să se interpreteze prin interrelație mai multe grafice, să se confrunte direct măsurările unei celule plasate în exterior cu cele ale uneia sau mai multor celule plasate în interior pentru a evalua influența schimbărilor climatice exterioare.

Pe de altă parte, dacă aparatele de măsură sunt conectate în permanență la calculator, este posibil ca acest calculator să comande sistemele de climatizare în funcție de necesități sau să declanșeze niște alarme când valorile lor limită nu mai sunt respectate.

Trebuie știut, de asemenea, că, spre deosebire de instrumentele cu șuviță de păr, sistemele electronice nu înregistrează în mod continuu date climatice, ci la niște frecvențe alese, spre exemplu: 5, 10, 15 minute. Precizia măsurării este puternic influențată de frecvența prelevărilor de date din mediu. Pentru o utilizare pertinentă este preferabil să fie realizate cel puțin la fiecare 15 minute.

Interpretarea și analiza măsurătorilor

În exterior, temperatura și umiditatea relativă (UR) poate fi supusă unor variații mai mult sau mai puțin semnificative, mai accelerate sau mai lente, pe un interval de timp mai lung sau mai scurt și într-un mod mai frecvent sau mai puțin frecvent, în funcție de zona climatică.

De altfel, viteza cu care schimbările exterioare pătrund în clădiri variază în funcție de tipul de construcție, de izolație, de uși și ferestre, de o eventuală ventilație forțată și de prezența umană în acele spații.

O interpretare a măsurătorilor permite diagnosticarea condițiilor climatice într-un spațiu destinat păstrării documentelor. Pentru stabilirea unui diagnostic cert este absolut necesar să fie înregistrate date precise: în același loc, cu același aparat corect calibrat, într-un interval de un an de zile.

În funcție de scopul urmărit, va fi ales tipul adecvat de exprimare grafică. Înregistrarea datelor pe fișe săptămânale oferă o imagine detaliată a variațiilor climatice momentane și a influenței exercitate de prezența umană relevată clar și de orarul de funcționare.

O înregistrare pe fișele diagrame lunare permite un calcul și mai precis al situației reale spre deosebire de graficele anuale care nu ne oferă decât o viziune de ansamblu limitată, datele menționate fiind prea comprimate.

În principiu, aparatul de măsură este plasat în mijlocul depozitului, la aproximativ 1 m de podea. În localurile în care zidurile sunt prost izolate sau în care există semne care indică variații climatice importante în depozit, este utilă realizarea unei a doua măsurări, cu un alt aparat, într-un loc expus în mod deosebit, spre exemplu într-un colț insuficient aerisit, aproape de un zid orientat către nord, acolo unde pot să existe urme de umiditate.

În timpul acestei măsurători, aparatul principal va trebui să rămână pe loc, în așa fel încât să poată să fie comparate datele.

De asemenea, trebuie să se țină cont de tipul de documente și de suporturile păstrate în depozitele în care se face determinarea.

Pornind de la un prim bilanț anual, se vor putea identifica perioadele critice și căuta mijloacele cele mai simple pentru a îmbunătăți climatul atunci când valorile temperaturii și ale umidității relative (UR) ies din limitele admise.

Este absolut necesar ca evaluarea datelor climatice să fie realizată de un specialist în conservare, capabil să găsească soluții împreună cu arhitecții sau specialiștii în climatizare.

Modalități de creare a unor condiții microclimatice optime

Deținerea controlului asupra condițiilor climatice este premisa cea mai dificilă a conservării preventive. Înainte de orice alte măsuri, mijloacele arhitecturale care intră în discuție – orientarea corectă a clădirii, inerția termică, protecția împotriva umidității din sol, vânturile, ploaia și influența razelor solare – sunt tot atâtea elemente majore pentru niște condiții optime de conservare.

Trebuie insistat asupra câtorva aspecte importante. Pentru început, nu trebuie făcută confuzia între climatizare și condiționarea aerului.

Prin climatizare se înțelege cel mai adesea tratamentul aplicat aerului în încăperile și localurile de lucru, ea constând, în general, într-o simplă răcire a aerului cu ajutorul aparatului numit climatizator și neavând în vedere modificarea umidității relative. Pe de altă parte, funcționarea acestor aparate este condiționată de un termostat care permite deseori variații de temperatură inacceptabile.

O adevărată condiționare a aerului adaptată conservării are în vedere modificarea cu o maximă stabilitate a temperaturii și a umidității relative în conformitate cu normele impuse.

Trebuie să se insiste și asupra faptului că într-o clădire concepută din construcție a avea sisteme centralizate pentru condiționarea aerului nu este posibil să aibă loc vreo pană de curent, chiar și de scurtă durată, care poate provoca daune majore.

Chiar și dispunerea rafturilor deține un rol important în circulația aerului și în prevenirea acumulărilor de umiditate.

Nu în ultimul rând, nu trebuie să se piardă din vedere cele două elemente esențiale: umiditatea relativă și temperatura, controlul umidității relative fiind și mai important decât cel al temperaturii.

Un pericol mai mare pentru documente este reprezentat, însă, de variațiile climatice brutale și rapide, deoarece variațiile sezoniere progresive pe anotimpuri pot fi destul de bine tolerate de documente dacă ele rămân în limitele climatice acceptabile.

Principalul element care trebuie avut în vedere în urma reevaluării normelor microclimatice și cel care implică pentru bibliotecile mici un buget mic și o clădire unică este un microclimat uscat și rece. Acesta este de preferat pentru toate documentele atunci când un fond sau o colecție pe diverse suporturi este depozitat într-un singur local și când el conține documente cu stabilitate chimică crescută, medie sau scăzută și cu o stabilitate mecanică variabilă.

O umiditate relativă de 45%±10% și o temperatură între 18º-20ºC reprezintă un compromis pentru un fond sau pentru o colecție care are o diversitate de suporturi. Temperatura ar putea să fie mai scăzută cu condiția ca umiditatea relativă (UR) să fie menținută la 45%.

„Folosirea umidificatoarelor și a dezumidificatoarelor portabile reprezintă o opțiune puțin costisitoare pentru bibliotecile mici care nu beneficiază de spații de depozitare mari, acestea permițându-le să mențină un mediu ambiant relativ stabil, un nivel al umidității de 45%±10% și o temperatură între 18º-20º C. Depozitarea într-o încăpere rece este singura metodă care garantează o utilizare pe termen lung a documentelor cu o stabilitate chimică medie sau scăzută, cum sunt negativele de acetat și nitrat de celuloză precum și majoritatea fotografiilor color.”

Soluții simple

Deoarece numeroase biblioteci și arhive se confruntă cu problema alocării unui buget redus pentru realizarea unor condiții optime de conservare, se dovedește ca fiind absolut necesară menționarea unor soluții specifice pentru aceste situații. Dintre acestea, cele mai importante ar fi:

punerea în practică a unui program de control al microclimatului pentru a se putea evalua starea actuală a mediului ambiant;

verificarea existenței în clădire a zonelor mai reci și mai uscate în care ar putea fi depozitate fotografiile sau alte tipuri de suporturi care necesită o temperatură și o umiditate relativă (UR) mai scăzute;

evitarea utilizării subsolurilor și podurilor ca spații de depozitare;

etanșeizarea ușilor și ferestrelor pentru a împiedica infiltrarea aerului iarna sau vara;

instalarea unui sistem de aer condiționat dacă temperatura depășește 25ºC în spațiul de depozitare;

prevenirea deteriorărilor provocate de apă prin asigurarea unei bune întrețineri a acoperișurilor;

utilizarea, la nevoie, a umidificatoarelor și dezumidificatoarelor.

Modalități de combatere a prafului și a poluării

Nu trebuie neglijat faptul că praful transportă spori și alte particule care pot fi nocive atât documentelor cât și ființelor umane.

O prezență importantă a prafului în depozite poate fi determinată de mai mulți factori: permeabilitatea clădirii, care permite pătrunderea ușoară a prafului din exterior; materialele de construcție care degajă praf (beton brut); introducerea unor fonduri foarte murdare; activități de reparații în clădire. De altfel, praful rezultă și din degradarea naturală a hârtiei.

Și gazele poluante sunt nocive conservării documentelor. Având în vedere acest aspect, printre mijloacele de pus în practică, filtrarea aerului se dovedește adesea necesară.

Sistemul de filtrare a aerului care intră este esențial pentru calitatea aerului interior. O combinație dintre o serie de filtre de praf din ce în ce mai fine cu filtre pentru poluanți gazoși este cea mai bună soluție. Pentru praf, un filtru de prafuri fine – particule de la 1 µm până la 10 µm – este, în general, destul de eficient.

Ar fi inutil și foarte costisitor să se investească în filtre mai sofisticate precum cele utilizate în laboratoare și în localuri sterile.

Pentru gazele poluante există numeroase tehnologii destinate fiecărui tip de poluant care trebuie înlăturat.

La modul general, însă, o combinație de filtre de carbon activ și de filtre cu absorbție chimică asigură o protecție excelentă împotriva tuturor agresorilor poluanți.

Mijloace simple și eficiente de combatere a prafului

Cu sau fără filtrarea aerului, niște mijloace simple se pot dovedi eficiente, cel puțin în lupta împotriva prafului:

– vopsirea tuturor elementelor de beton brut, mai ales a podelelor și plafoanelor cu ajutorul unei vopsele rezistente; este recomandabil să se refacă aplicarea acesteia de la primele semne de eroziune;

– desprăfuirea și, dacă este necesar, dezinfecția fondurilor murdare, încă de la primirea acestora, înainte de a fi aranjate în depozite; desprăfuirea se poate face cu un aspirator special destinat unor astfel de operații prevăzut cu un filtru și o perie moale; în toate aceste cazuri trebuie luate măsuri de protecție foarte stricte atât pentru personal cât și pentru spații (folosirea de măști, mănuși și curățarea regulată a podelelor și rafturilor cu un dezinfectant general).

Întreținerea periodică a depozitelor

Întreținerea depozitelor de bibliotecă nu este foarte diferită de cea a unei case și orice bună gospodină știe că o întreținere regulată și metodică este mai valoroasă decât „curățeniile generale”. De aceea, nu este inutilă organizarea acestei întrețineri în mod sistematic, considerându-se la fel de importantă ca celelalte activități din cadrul bibliotecii.

Întreținerea periodică a depozitelor presupune câteva reguli de bază:

este important ca dispunerea și structura rafturilor să nu creeze spații inaccesibile;

pentru podele este preferabil să se folosească aspiratorul; apoi ștergerea cu cârpă umedă poate să se dovedească uneori necesară, dar trebuie avut grijă să nu se provoace o creștere a umidității;

pentru branșarea cu ușurință a aspiratorului trebuie prevăzute suficiente prize electrice în depozite, bine repartizate și accesibile cu ușurință;

pentru rafturi, un aspirator cu o perie moale, dotat cu un filtru foarte fin, poate fi utilizat, dar cu precauție;

o desprăfuire rapidă și sistematică a volumelor în momentul comunicării lor la sala de lectură face parte din această întreținere regulată, așa încât este îmbunătățit confortul cititorului.

Printre soluțiile simple se recomandă păstrarea ușilor și ferestrelor închise, folosirea unor materiale inofensive pentru documente, verificarea și înlocuirea regulată a filtrelor de aer și plasarea prizelor de aer în locuri cât mai curate posibil.

Prevenirea și combaterea degradărilor induse de lumină

Lumina influențează în mod deosebit conservarea documentelor așa încât este recomandabil să fim foarte atenți la acest factor, cu atât mai mult cu cât controlul său nu pune, în general, mari probleme.

Radiațiile ultraviolete (UV) nu trebuie în nici un caz să depășească 75 μW/lm în cazul iluminatului în timpul expunerii. Iluminatul documentelor manuscrise, desenelor, stampelor nu trebuie să depășească 50 lucși când provin de la sursele luminoase care nu emit radiații sub 400 nm.

În cazul organizării unor expoziții, o altă măsură care trebuie avută în vedere este durata pentru care documentul este supus expunerii la lumină. Expunerea unui document la o anumită cantitate de lumină într-un anumit interval de timp are aceleași consecințe independent de nivelul de intensitate al factorilor, spre exemplu: o intensitate a luminii de 200 lucși timp de 10 minute este egală cu o intensitate a luminii de 50 lucși timp de 7 ore.

O altă situație care implică intensitatea luminoasă este ședința fotografică ce are ca scop realizarea unui document digital sau a unui catalog de expoziție. O ședință fotografică de calitate ridicată necesită o cantitate importantă de lumină. Fleșurile utilizate de profesioniști produc o descărcare electrică cu un spectru foarte larg, dar într-un interval de timp foarte scurt. Am putea spune că o utilizare rară și prudentă a fleșului nu poate fi dăunătoare conservării. Este de preferat, însă, să se realizeze o ședință foto foarte bine organizată pentru a evita expunerile repetate în vederea realizării unor fotografii de calitate.

Spre deosebire de fleș, lămpile incandescente utilizate pentru fotografiere provoacă foarte rapid o încălzire dăunătoare.

Instrumentele de măsură

Cantitatea de lumină se măsoară cu luxmetrul și se exprimă în lux (lumen /m²) iar radiația ultravioletă (UV) este măsurată cu UV-metrul și se exprimă în μW/lm sau μW/m². Aceste aparate sunt foarte simplu de utilizat, dar, spre deosebire de luxmetru care este un aparat ieftin, UV-metrul este sensibil mai scump.

Modalități de combatere a degradărilor induse de lumină

Pentru a fi reduse deteriorările produse de lumină pot fi luate două măsuri esențiale: reducerea cantității de lumină în depozite și eliminarea radiațiilor dăunătoare.

Pentru iluminatul natural este esențială concepția arhitecturală. Astfel, sunt importante mai multe aspecte: expunerea clădirii la razele solare, dimensiunea ferestrelor, unghiurile. Streșinile sau jaluzelele limitează pătrunderea directă a luminii naturale, așadar sunt și ele elemente care trebuie avute în vedere cu grijă.

În aceeași măsură se dovedesc necesare dispunerea rafturilor și aranjarea documentelor în conformitate cu anumite norme:

rafturile vor fi plasate de preferință perpendicular pe ferestre pentru a evita impactul direct al luminii asupra documentelor;

se va evita aranjarea aproape de ferestre a documentelor, stocându-se, preferabil, în aceste zone documentele care sunt destinate deselecției;

lumina artificială poate fi redusă dacă se aleg surse luminoase adaptate conservării documentelor.

În depozitele de documente este de dorit ca în cea mai mare parte a timpului să nu pătrundă decât lumina naturală în cantitate redusă. Când se simte nevoia de aceasta, se poate recurge la iluminarea cu ajutorul unei surse luminoase temporizate, pentru a limita iluminatul artificial la strictul necesar; trebuie totuși să existe o posibilitate de a bloca acest temporizator în timpul activităților importante care se desfășoară în depozit.

Când un depozit este destul de mare, poate fi utilă împărțirea acestuia în mai multe zone de iluminat pentru a nu fi supus iluminării constant tot depozitul.

Eliminarea radiațiilor dăunătoare

Lumina naturală conține o parte importantă de raze ultraviolete (UV) care trebuie atenuate și în acest scop pot fi utilizate diferite mijloace:

ferestrele să fie prevăzute cu geamuri absorbante care să rețină o mare cantitate din radiațiile ultraviolete (UV); atunci când nu există posibilitatea folosirii de geamuri absorbante UV se poate folosi hârtie albă lipită pe geamuri;

pereții să fie vopsiți cu vopsea albă.

Importantă este și alegerea surselor de lumină artificială, așadar se va renunța la lămpile cu halogen care presupun emiterea unor radiații ultraviolete (UV) puternice și provoacă o încălzire considerabilă în imediata apropiere.

Lămpile incandescente au avantajul de a nu emite decât o radiație ultravioletă (UV) minimală, dar sunt adesea la fel de fierbinți.

Spre deosebire de acestea, tuburile fluorescente, a căror încălzire este slabă, sunt recomandabile cu condiția să nu emită decât o cantitate redusă de radiații ultraviolete UV, ceea ce nu este posibil întotdeauna. Așadar, este indicat să fie verificate la furnizor sau prin măsurarea emisiilor.

Trebuie, de asemenea, să evităm radiațiile infraroșii (IR) care provoacă o încălzire dăunătoare stabilității condițiilor climatice. Din acest punct de vedere, tuburile fluorescente sunt sursele care prezintă cele mai bune garanții.

Combaterea factorilor biologici

Factorii de deteriorare biologici includ microorganismele, insectele, rozătoarele și alte animale. Combaterea cu ajutorul unor produse chimice poate fi realizată prin utilizarea acestora în biblioteci și arhive pentru dezinfectarea documentelor, a spațiilor de depozitare și a localurilor în general. Ea permite, în numeroase cazuri, eradicarea acestor flageluri, cel puțin pentru un timp.

„Totuși, aceste metode nu sunt lipsite de risc nici pentru documente și nici pentru operatorul uman și nu trebuie recurs la ele decât ca o ultimă soluție în cazurile unor infestări grave. Un anumit număr de măsuri eficiente, adesea destul de ieftine, pot fi luate înainte de a se recurge la tratamente mai agresive, de amploare.”

Cel mai adesea, prin luarea simultană a mai multor măsuri poate fi organizată o combatere mai eficientă. Nu trebuie insistat asupra vigilenței permanente pe care bibliotecarii trebuie să o dovedească, acest lucru presupunând că întreg personalul unei biblioteci care lucrează în depozite trebuie să fie conștient de problemele pe care le pune conservarea în general și de factorii de deteriorare biologică în special. Această vigilență trebuie să se concretizeze printr-o atenție constantă și, de asemenea, prin inspecții periodice și sistematice ale localurilor și documentelor.

Este recomandabil să fie pus în practică un program de verificare periodică a depozitelor și colecțiilor, fiind posibilă astfel semnalarea rapidă a unor eventuale probleme. Persoanele însărcinate cu aceste verificări trebuie să fie foarte bune cunoscătoare ale localurilor în cele mai mici amănunte, deci și a zonelor puțin frecventate. Este preferabil ca nu întotdeauna să fie aceeași persoană care realizează aceste inspecții deoarece, chiar beneficiind de o sensibilitate și de o formație adecvate, observațiile nu sunt în mod obligatoriu aceleași de la o persoană la alta, ci sunt în funcție de specializarea fiecăruia.

Constatările vor fi notate încetul cu încetul, pe măsură ce are loc inspecția, pentru a putea fi localizate exact problemele constatate și vor fi indicate data și numele persoanei care a realizat inspecția.

Inspectarea localurilor trebuie să înceapă din exterior, fiind esențială identificarea refugiilor de insecte și rozătoare, fisurilor în ziduri, trecerilor posibile pentru a pătrunde în clădiri. Ea se continuă în interiorul clădirilor pe fluxul normal de prelucrare a documentelor.

Inspecția trebuie să fie deosebit de atentă în depozitele bibliotecilor. Va avea în vedere aparatura, dispozitivele de iluminat, rafturile și mobilierul, acoperișurile, fantele și alte intrânduri, gurile de aerisire, trapele de fum, pervazurile ferestrelor, țevile, localurile tehnice și ascensoarele. Poate fi util, de asemenea, să se verifice oficiile, ghenele de gunoi etc. Nu trebuie neglijat nici faptul că majoritatea insectelor și animalelor sunt mai mult nocturne, așadar este util să se realizeze din când în când o verificare a depozitelor în timpul nopții, mai ales că acesta este singurul mijloc de a identifica anumite insecte în afara degradărilor pe care le cauzează.

Procedându-se prin sondaj, mai ales în privința fondurilor cu circulație redusă și recurgându-se la răsfoirea cărților, verificările se dovedesc a fi modalități eficiente de a repera larvele, ouăle și adulții insectelor precum și mucegaiurile.

Modalitățile generale de combatere

Înainte de a studia mijloacele de combatere specifice fiecărui factor biologic este recomandabil să se recurgă la cele mai importante măsuri preventive care sunt valabile pentru toți acești factori:

Modalitățile arhitecturale

concepția clădirilor ca și proximitatea și tipul de vegetație din jurul clădirilor deține un rol esențial în această combatere.

Controlul microclimatului

circulația aerului, o temperatură și o umiditate relativă adecvate sunt esențiale cu titlu preventiv dar și curativ, adesea fiind suficient, spre exemplu, să se creeze condiții defavorabile dezvoltării lor printr-o scădere a nivelului higrometric pentru a stopa activitatea de reproducere a microorganismelor și a insectelor.

Măsuri luate împotriva prafului

filtrarea aerului, întreținerea și igiena participă și ele la lupta împotriva factorilor de deteriorare biologici.

Combaterea microorganismelor

Prezența sporilor în depozite nu poate fi evitată întru totul. Cel mai important este să se evite germinarea lor prin împiedicarea unor condiții optime de dezvoltare.

Analiza situației și diagnosticul sunt deosebit de importante pentru a determina cu maximă eficacitate măsurile ce trebuie luate.

Acest diagnostic constă în: evaluarea amplorii degradărilor cauzate de microorganisme, înțelegerea cauzelor infestării, evaluarea riscurilor de a se extinde.

Apariția mucegaiurilor doar pe cărțile legate în piele indică faptul că sporii activi au nevoie de elemente nutritive specifice. Dat fiind faptul că mucegaiurile sunt selective, dacă nu se află în proximitatea imediată a cărților legate în pânză sau a cărților broșate care ar putea fi atinse, se impune să fie tratate de urgență doar volumele legate în piele.

Dacă mucegaiurile se dezvoltă doar pe cotorul cărților, aceasta denotă faptul că și-au găsit hrana în adezivul utilizat pentru legătură.

În cazul în care mucegaiurile nu afectează decât câteva rafturi sau anumite sectoare ale depozitului, este foarte probabil să fie vorba de o problemă de microclimat. Într-o astfel de situație este posibilă evacuarea cărților infectate și recurgerea la anumite măsuri pentru a modifica doar microclimatul zonei afectate.

Cercetările specialiștilor au demonstrat că există situații care trebuie evitate în mod deosebit pentru a preîntâmpina apariția, dezvoltarea și proliferarea microorganismelor, printre acestea ne-am oprit atenția asupra câtorva:

introducerea în depozite a documentelor infestate sau bănuite că ar fi intrat în contact cu documente infestate;

curățarea documentelor infestate cu o simplă cârpă sau, și mai rău, cu o pensulă, această curățare nefăcând altceva decât să disperseze și mai mult sporii; mai mult, simpla periere nu elimină decât partea vizibilă sau cea mai superficială a mucegaiurilor și fixează aparatul vegetativ în documentul infestat;

izolarea documentelor contaminate într-un sac de material plastic, așteptând dezinfectarea lor, prezintă riscul de a se crea un microclimat favorabil dezvoltării mucegaiurilor în interiorul sacului, ceea ce poate provoca o accelerare a proceselor;

aplicarea unor produse fungicide de calitate direct pe documente: uleiuri esențiale ale diferitelor plante, timol etc., acestea putând produce pete pe suprafața hârtiei.

Se impun a fi luate următoarele măsuri:

să se izoleze cât mai repede posibil documentele contaminate,

să se scadă nivelul higrometric sub 60% umiditatea relativă (UR),

după izolarea documentelor infectate, să se curețe și să se dezinfecteze cu grijă rafturile și podelele depozitului în care fuseseră aranjate,

desprăfuirea să se facă cu nu aspirator prevăzut cu un filtru absolut,

dezinfecția să se realizeze cu o cârpă umedă și cu produse dezinfectante utilizate în spitale.

Produsele solubile cu alcool sunt recomandate pentru rafturi iar cele solubile în apă pentru podele. În lipsa produselor specializate se pot folosi produse pe bază de clor.

Majoritatea produselor nu omoară sporii, dar blochează dezvoltarea lor. După aplicarea tratamentului este recomandabil să fie uscate suprafețele pentru a nu crește nivelul umidității relative (UR).

Documentele nu trebuie să intre în contact cu aceste produse iar lavetele de bumbac utilizate vor fi ori aruncate ori spălate la 90oC înainte de o nouă utilizare.

Dacă documentele sunt puternic umezite sau ude – în urma unei inundații, spre exemplu – se impune congelarea, apoi aplicarea unui tratament prin liofilizare și eventual dezinfecția. Aceste tehnici nu pot fi puse în practică decât de firme specializate.

În alte cazuri se recomandă desprăfuirea documentelor în afara depozitului, într-o încăpere special amenajată sau eventual goală, cu ajutorul unui aspirator prevăzut cu o perie moale și cu un filtru absolut.

După desprăfuire, este indicat să se folosească o lavetă de bumbac umezită cu o soluție de alcool etilic de 70%, dar cu deosebită precauție. Prin urmare, se testează în prealabil pe documente și se are în vedere faptul că există riscuri de incendii iar vaporii sunt nocivi pentru om.

Un ultim recurs în cazul unei infestări masive impune dezinfectarea în autoclavă, cu oxid de etilenă, printr-o firmă specializată. Acest gaz foarte periculos pentru om nu pare nociv pentru hârtie, dar poate afecta considerabil pielea, pergamentul, cernelurile, pigmenții și alte componente ale documentelor.

Soluții simple:

Printre soluțiile recomandate se află:

asigurarea și menținerea umidității relative (UR) la mai puțin de 60%,

asigurarea bunei circulații a aerului în întreg spațiul depozitelor,

inspectarea cu grijă a documentelor recent intrate înainte de a le transfera în depozite,

izolarea țevilor de apă rece și canalizare care trec prin depozite cu scopul de a se evita condensarea.

Combaterea insectelor

Un anumit număr de măsuri preventive pot fi luate pentru a limita riscurile infestării cu insecte:

limitarea posibilităților de acces în clădire prin toate mijloacele de prevenire arhitecturale;

plasarea proiectoarelor care iluminează fațadele clădirilor în timpul nopții cât mai departe posibil;

evitarea plantării în apropierea clădirilor a unor plante cu flori, bogate în polen și considerate că ar putea atrage insectele;

eliminarea de pe fațade a tuturor plantelor cățărătoare, decorative sau sălbatice;

îndepărtarea cuiburilor de păsări care se pot instala pe clădire sau în împrejurimi;

evitarea deschiderii pentru un interval lung de timp a ușilor și ferestrelor neprevăzute cu site;

izolarea clădirii de mediul înconjurător printr-un strat de pietriș de 1 – 2 m de jur împrejur; această măsură poate descuraja anumite insecte, spre exemplu blattidele, dar și șobolanii;

evitarea introducerii în depozite a oricărui document suspect înainte de

a-l fi curățat cu grijă și atenție;

curățarea regulată a localurilor, deoarece insectelor nu le place să fie deranjate;

este recomandat ca întotdeauna să se deschidă prin sondaj și să fie răsfoite documentele în cazul în care se suspicionează existența insectelor, mai ales când este vorba de colecții mai rar consultate.

În cazul infestării declarate, este interzisă pulverizarea insecticidelor cu aerosoli sau sub formă de fumigene în depozitele bibliotecilor și arhivelor ca și vaporizarea unui insecticid direct pe document.

Într-o asemenea situație, trebuie luate următoarele măsuri:

să se izoleze documentele infectate, dacă insectele se află în interiorul acestora sub formă de larve;

să se identifice insectele;

să se adapteze modalitățile de combatere la specia de insectă descoperită;

să se utilizeze niște insecticide pe bază de solvenți nevolatili și având o acțiune remanentă de lungă durată sub formă de praf sau capsule;

în ultimă instanță și în cazul infestărilor grave, să se dezinfecteze documentele în autoclavă, cu oxid de etilenă, cu ajutorul unei firme specializate.

Combaterea rozătoarelor sau a altor animale

Printre măsurile care previn apariția rozătoarelor în biblioteci, este bine de reținut mai ales faptul că este necesar:

să se golească în mod regulat pubelele plasate în exteriorul clădirii;

să se mențină curățenia în clădiri;

să se evite formarea, în vecinătatea clădirii, a unor grămezi de firimituri, gunoi, lemn sau material perimat care pot servi drept adăpost șobolanilor;

să se păstreze ușile și ferestrele închise;

să se astupe, protejându-se astfel, toate deschiderile susceptibile că ar putea lăsa să pătrundă șoarecii, printre acestea aflându-se și ușile.

Campaniile de deratizare se încep în general de la exteriorul clădirilor prin plasarea de capcane otrăvite în locurile de trecere ale șobolanilor sau la intrările galeriilor acestora, dacă ele pot fi descoperite.

Pentru șoareci se dovedesc foarte eficiente capcanele prevăzute cu hrană și adeziv, acestea permițând strângerea cadavrelor. Ele trebuie plasate, de preferință, în locurile de trecere, aproape de zonele unde au fost găsite excremente.

Nu trebuie recurs la folosirea în interior a capcanelor otrăvite sau a grâului otrăvit deoarece rozătoarele se vor ascunde pentru a muri în locurile cele mai inaccesibile și cadavrele lor pot atrage insectele.

Pentru păsări și lilieci este suficient, însă, să se obtureze toarte intrările posibile.

Organizarea colecțiilor și prevenirea degradărilor

Atunci când în biblioteci se aplică normele de bază corect, organizarea colecțiilor de documente are un rol esențial în conservarea preventivă.

Organizarea trebuie să se facă folosind un mobilier adaptat caracteristicilor documentelor: suporturi, forme, dimensiuni, fragilitate. Este necesară evitarea aranjării unor documente în mobilier neconceput pentru conservare: dulapuri, biblioteci clasice, seifuri. În special cele din urmă, adesea alese din motive de securitate – pentru a preîntâmpina furturile – sunt în mod deosebit inadecvate conservării dacă n-au fost special concepute în acest scop. Drept urmare, închiderea ermetică a acestora permite formarea unui microclimat care poate provoca deteriorări semnificative documentelor considerate prețioase.

Mobilierul cel mai indicat păstrării documentelor din biblioteci rămâne raftul.

Se pot distinge două tipuri de rafturi, din care se face opțiunea pentru un anumit tip în funcție de caracteristicile spațiului unde trebuie plasat, dar și de proprietățile documentelor pe care urmează să le adăpostească:

rafturi fixe și

rafturi mobile, acestea din urmă fiind tipuri de dulapuri așezate pe șine pe care le putem deplasa prin alunecare.

Rafturile din depozitele de bibliotecă trebuie să răspundă exigențelor cu privire la anumite aspecte: materialele din care sunt realizate, dimensiunile, rezistența, funcționalitatea, montajul și fixarea.

Sunt necesare următoarele mențiuni:

un raft nu trebuie să fie niciodată lipit de un zid exterior, nici măcar perpendicular, prin laterala sa;

fixarea rafturilor trebuie să fie favorabilă, pe cât posibil, circulației aerului;

fixarea trebuie să faciliteze cel puțin circulația cărucioarelor pline cu documente, evitându-se în mod special virajele dificile;

aleile principale vor fi orientate de preferință perpendicular pe ușile de intrare în depozit;

se va avea grijă ca spațiile de acces să fie suficient de largi.

Materialele din care sunt realizate rafturile le pot conferi acestora avantaje, dar pot constitui și impedimente, în unele situații. Astfel:

rafturile de lemn din lemn masiv sau pal melaminat nu sunt indicate din anumite motive:

pot emite vapori dăunători pentru documente,

nu sunt suficient de solide pentru susținerea documentelor în siguranță,

sunt sensibile la apă în cazul inundațiilor,

sunt combustibile în caz de incendiu,

sunt preferate de anumite tipuri de insecte, mai ales anobidaele (carii);

rafturile metalice:

– trebuie să fie în întregime vopsite în câmp electrostatic,

– dimensiunile lor trebuie să răspundă unor cerințe precise:

– înălțimea maximă între podea și ultima poliță să nu depășească 2 m,

– polițele să aibă o lungime de la 1 până la 1,2 m deoarece în cazul în care sunt mai mari de 1,2 m rezistența lor la greutate scade,

– prima poliță să fie plasată la cel puțin 10 cm de podea, chiar la 15 cm pentru mai multă siguranță, favorizând astfel aerisirea, permițând curățarea și creând o marjă de securitate în caz de inundație.

În general nu este indicat ca tronsonul de rafturi fixe să depășească 10 m lungime. În privința adâncimii lor, aceasta trebuie să fie calculată cu grijă în funcție de documentele care urmează să fie aranjate pe rafturi: o adâncime de 30 cm este de preferat pentru arhive, în biblioteci fiind obișnuită în mod constant una de 25 – 30 cm.

Este important ca pentru documentele de format mare și pentru cele care necesită o așezare orizontală să se prevadă un număr suficient de polițe de o adâncime corespunzătoare acestora: 40 – 50 – 60 cm.

Pentru a se asigura rezistența lor, polițele trebuie să fie realizate din tablă metalică suficient de solidă, deoarece, de pildă o poliță de 1 m lungime trebuie să poată suporta 100 kg repartizate pe lungimea sa iar una de 1,2 m – 120 kg.

De fapt, capacitatea de a suporta această greutate, de a rezista la o astfel de încărcare nu depinde numai de grosimea sa ci și de soliditatea structurii metalice și a altor elemente care asigură fixarea rafturilor. Ca o măsură de prevedere, însă, este bine ca întotdeauna să se evite supraîncărcarea rafturilor.

Pentru a se asigura funcționalitatea rafturilor, nu trebuie neglijată opinia specialistului în conservarea documentelor. Prin urmare:

rafturile nu trebuie să prezinte nici o asperitate susceptibilă pentru sfâșierea sau degradarea documentelor;

polițele trebuie să fie mobile pentru a putea fi adaptate la formatul documentelor, montate pe cremaliere sau pe structură, ele trebuie să poată fi deplasate cu ușurință și fără ajutorul unor unelte;

se va evita, în depozitele destinate conservării, amplasarea unor rafturi de tip industrial, ale căror polițe sunt prinse cu șuruburi, din cauza asperităților pe care le prezintă aceste elemente și a dificultăților lor de demontare;

polițele trebuie să fie prevăzute cu fante la intervale regulate de aproximativ 20 – 25 mm pentru montarea de separații verticale fixe și de opritoare.

Cerințele specifice pentru rafturile mobile

Spre deosebire de cele fixe, rafturile mobile permit economisirea spațiului de depozitare între 30 – 50%, datorită acestui fapt ele fiind preferate adesea în pofida costurilor lor mai ridicate și a constrângerilor arhitecturale pe care le presupun.

Un impediment, însă, îl constituie faptul că ele nu răspund întotdeauna exigențelor conservării preventive, mai ales pentru că împiedică circulația aerului. Din acest punct de vedere ar trebui interzise în toate spațiile în care controlul mediului ambiant nu poate fi perfect asigurat.

Dacă se optează pentru acest tip de rafturi trebuie să se manifeste o atenție deosebită la următoarele aspecte:

șinele trebuie să fie dintr-un metal inoxidabil ca și celelalte părți ale echipamentului, bine fixate în podea, fără nici un fel de denivelare în raport cu aceasta;

părțile în relief trebuie să permită trecerea cărucioarelor;

structura șinelor trebuie să fie ușor de curățat, fără fante inaccesibile;

pentru a favoriza cea mai bună circulație a aerului este indicat să se recurgă la acest tip de rafturi, dar să se evite, pe cât este posibil, formarea unui microclimat defavorabil;

trebuie să fie evitată etanșeizarea cu cauciuc între rafturi și este de preferat să se folosească tampoane marginale care împiedică rafturile să se etanșeizeze; din același motiv nu este recomandabil să se folosească rafturi închise în spate.

În privința sistemelor de tracțiune specifice rafturilor mobile, necesită menționate două dintre acestea:

sistemul de tracțiune manual, care este mai ieftin,

cel pe șine integrate, care este mai eficient, dar trebuie avut în vedere ca lanțul acestora să fie din metal inoxidabil și ferit de praf.

Sistemul de deplasare electric este mult mai scump și este eficient doar dacă este integrat în structura fiecărui raft un motor individual.

Pentru o foarte bună funcționare a acestuia, sistemul de securitate trebuie să fie bine studiat și operațional în mod deosebit pentru că toate aceste sisteme de tracțiune sunt prea violente și pot cauza deteriorări mecanice documentelor.

Într-o bibliotecă, este deosebit de important ca, pentru aranjarea și ținerea sub observație a diversității documentelor, să nu se piardă din vedere faptul că diferitele suporturi, forme și formate implică, cel mai adesea, o aranjare a documentelor adaptată, neputând corespunde întotdeauna clasificării pe formate sau sistematice. Așadar, trebuie să se găsească o clasificare a documentelor care să realizeze o conexiune între suportul sau formatul documentelor și aranjarea lor pe raft.

Cărțile

În biblioteci, cărțile sunt aranjate în mod clasic pe formate. Pentru toate documentele trebuie avut în vedere:

să se lase o distanță de câțiva centimetri între tranșa superioară a unui rând de cărți și polița superioară a unui raft pentru ca aerul să poată circula;

cărțile să stea perpendicular pe poliță pentru a nu căpăta o poziție oblică ce le-ar putea deforma;

să se păstreze între volume, totuși, suficient spațiu pentru a putea fi ușor de extras trăgându-le de cotor și nu de extremitatea cotorului;

să existe opritoare peste tot unde este necesar pe polițele care nu sunt încărcate complet;

să se evite ca volumele să depășească marginile polițelor;

să se evite alăturarea volumelor legate în piele cu unele broșate, în pânză sau hârtie, deoarece pielea poate transmite produși acizi grași hârtiei sau materialelor textile cu care vine în contact; dacă nu este posibil să fie aranjate separat, este indicat să se intercaleze între legăturile în piele și celelalte un carton neacid sau preferabil ca volumele legate în piele să se pună în cutii, mai ales dacă legăturile acestora sunt vechi; măsura se impune pentru legăturile care sunt prevăzute cu componente metalice (colțare și încuietori) și care riscă să deterioreze celelalte legături;

să se ambaleze într-o hârtie neutră sau să se pună în cutie fiecare volum a cărui legătură începe să se desfacă prin detașarea cotorului și a coperților;

să nu se folosească sfoară sau elastice;

să nu se așeze în poziție verticală decât volumele a căror înălțime nu depășește 40 cm și a căror legătură este rigidă, orientându-le cu opritoare suficient de înalte pentru a evita orice deformare;

să se conserve la orizontală volumele de format mai mare de 40 cm, volumele subțiri sau a căror legătură este fragilă, volumele foarte groase sau foarte dense, deoarece greutatea corpului volumului se exercită asupra poliței, tinzând să deformeze cotorul și să distrugă puțin câte puțin coeziunea legăturii.

Ziarele și revistele

Ziarele sunt deosebit de fragile deoarece sunt fabricate cu hârtie de proastă calitate și sunt în mod obișnuit de format mare. Modalitatea de conservare cea mai eficientă pentru acestea este legarea lunară, trimestrială sau anuală în funcție de periodicitatea fiecărui titlu. Însă, odată legate, ele trebuie adesea să fie păstrate pe orizontală din cauza dimensiunilor lor mari. Ziarele nelegate trebuie să fie conservate nepliate și în plan orizontal, în cutii din carton neacid, concepute în funcție de formatul lor.

Documentele de dimensiuni mari

Documentele de dimensiuni mari – afișe, planuri, hărți – sunt prezente, de asemenea, în biblioteci și, din cauza vulnerabilității lor, trebuie să constituie obiectul măsurilor de conservare specifice. Foarte sensibile la deteriorările mecanice și, uneori, chiar mai adesea chimice sunt afișele – al căror obiectiv principal nu era conservarea – și diversele planuri, realizate adesea pe hârtie de proastă calitate, pentru aceste documente fiind de preferat conservarea pe orizontală.

Cu privire la acest tip de documente specialiștii recomandă următoarele:

documentele să se deplieze, deruleze și manevreze cu grijă;

să fie protejate fiind așezate unul câte unul sau în pachete mici, după caz, în plicuri de hârtie neutră sau în mape de carton neacid;

să se evite lăsarea lor în contact direct cu suporturi de calități diferite;

să se izoleze documentele fragile între două folii de poliester permanent;

să se așeze acestea pe polițe suficient de late sau în dulapuri cu polițe ori sertare orizontale;

să nu se aranjeze niciodată documentele direct și fără protecție în sertare de mobilier la orizontală.

Pentru conservarea documentelor de format mare există mai multe tipuri de mobilier adecvat:

mobilierul orizontal:

modelele cu sertare sunt puțin practice, ocupă mult spațiu și trebuie avută în vedere plasarea lor în depozite, deoarece este necesară existența unui spațiu suplimentar pentru deschiderea sertarelor sau extragerea cu ușurință a documentelor depozitate;

modelele cu polițe simple sunt puțin practice pentru că trebuie trase prin glisarea conținutului;

modelele cu rulou sunt mai funcționale, deoarece conținutul lor poate fi deplasat cu ușurință;

mobilierul vertical prezintă avantajul de a putea conserva numeroase documente într-un spațiu redus, în acest tip de mobilier documentele fiind suspendate, ceea ce implică faptul că ele trebuie să fie suficient de solide și capabile să suporte întreaga lor greutate;

mobilierul pentru planuri rulate a fost conceput pentru anumite planuri vechi care sunt rulate pe miez de lemn; în acest caz este posibilă conservarea lor sub această formă protejând documentul la exterior.

Gravuri, stampe și desene

Există numeroase biblioteci care au colecții de gravuri, stampe și desene. Aceste tipuri de documente sunt foarte eterogene, atât prin calitatea suportului cât și prin procedeele utilizate.

Paspartuurile sunt cele mai bune modalități de protecție pentru gravuri și desene. Ele sunt realizate dintr-un suport de carton și o ramă, reunite printr-o margine de pânză și, eventual, prevăzute cu un capac. Documentul supus conservării este fixat pe suport prin prinderea colțurilor acestuia sau pur și simplu în hârtie japoneză pliată în două și lipită cu un adeziv reversibil, care asigură o demontare ușoară.

Alegerea materialului pentru paspartu depinde de natura documentului ce trebuie conservat:

pentru gravurile și stampele tipărite cu cerneală neagră sau desenele în creion se recomandă un carton neacid care garantează cea mai bună protecție;

pentru conservarea documentelor colorate, este de preferat să se aleagă un carton neutru, fără încărcătură alcalină.

Utilizarea unui film protector transparent nu este indicată și poate pune probleme, în cazul instabilității climatice, din cauza slabei sale permeabilități la vaporii de apă și a încărcării electrostatice care poate apărea.

Paspartuurile se pot conserva la orizontală, în mobilier plan, în mai multe sertare, fiecare fiind separat printr-o coală de hârtie neacidă pentru a se evita orice frecare.

Documente din pergament fără sigilii

Numeroase documente pe pergament sunt împăturite sau rulate în forma originală. Ele pot fi conservate sub această formă, protejate în plicuri de hârtie alcalină și în cutii de carton neacid adaptate formelor și dimensiunilor lor, dar consultarea acestor documente, adesea rigide, este dificilă și poate provoca deteriorări. De aceea, adesea se hotărăște ca aceste documente să fie așezate la orizontală și să fie conservate în plicuri de hârtie sau carton subțire neacid, aranjate pe mici grupe în mobilier cu sertare. Această metodă se pretează bine pentru documentele fără sigilii.

Este indicat să se reamintească aici faptul că așezarea la orizontală a documentelor pe pergament este o operație delicată, care trebuie încredințată unui specialist. Rulourile formate din două sau trei pergamente cusute pot, cel mai adesea, să fie și ele întinse și împăturite prin pliere. Spre deosebire de acestea, cele formate din pergamente lipite unele de altele sau prin mai multe piei trebuie să fie conservate în sertare, sub formă de rulouri, cu diametrul minim de 12 cm, înconjurate de o hârtie de protecție.

Documentele din pergament cu sigilii

Documentele cu sigilii impun anumite precauții pentru aranjare. Utilizarea unor plicuri de hârtie dură sau de carton subțire necesită o mare grijă pentru a evita deteriorările sigiliilor în interiorul plicurilor. Este indicat să nu se suprapună plicurile ce conțin documente cu sigilii.

O protecție eficientă oferă cutiile pentru conservare din carton alcalin, în care fiecare document și fiecare sigiliu este păstrat separat prin folii de poliester sau de carton, sau alte metode ușor demontabile precum spuma neacidă decupată în forma unui sigiliu.

Documentele fotografice

Conservarea unor documente fotografice solicită o atenție deosebită datorită sensibilității lor la factorii climatici, la lumină și la poluare. În marea majoritate a cazurilor, păstrarea în formă originală nu satisface exigențele unei conservări pe termen lung.

În funcție de tipul de document – alb negru sau color – normele de conservare sunt foarte diferite. Pentru păstrarea lor, însă, nu se face distincția între negative și fotografiile pe hârtie, toate necesitând conservare individuală, deoarece documentele fotografice se pot lipi unele de altele, ceea ce provoacă deteriorări adesea ireversibile.

Negativele trebuie conservate fie în plicuri de hârtie de celuloză pură cu pH neutru, fie în plicuri din poliester recomandat pentru conservare. Este cea mai bună soluție, cu atât mai mult cu cât există plicuri speciale pentru negative și pentru toate formatele de fotografii, dar se impune atenție în privința stabilității condițiilor climatice. Aceste plicuri au avantajul, de asemenea, că permit consultarea fără manevrare directă.

Aceleași modalități de păstrare pot fi utilizate pentru fotografii. Astfel protejate, documentele pot fi așezate în cutii care sunt conservate la adăpost de lumină și de praf. Furnizorii de materiale pentru conservare propun și niște cutii–clasoare, numite și cutii-albume, foarte practice pentru aranjarea de plicuri prevăzute cu perforații în interiorul acestora.

Microfilmele în bobine de 30 m necesită păstrarea în cutii de conservare speciale care vor fi aranjate în mobilier cu sertare adaptate. Înainte de a fi inserată în cutia sa, fiecare bobină trebuie să fie strânsă cu o fâșie de hârtie neutră pentru a se evita desfacerea accidentală a acesteia.

Manevrarea adecvată documentelor

În timpul transportului și manevrării în interiorul bibliotecii, documentele sunt supuse la numeroase deteriorări, cauzate fie de cei care le mânuiesc, fie de către utilizatorii care consultă documentele. Erorile de manevrare sunt adesea pricinuite de o lipsă de formare și a cunoștințelor, dar și de neatenție.

Precauții generale

Prin urmare, se impun să fie respectate anumite precauții generale valabile pentru toate tipurile de documente:

nu se manevrează niciodată documentele în grabă;

fiecare document se mânuiește cu grijă și atenție, oricare ar fi natura sau vechimea sa;

se utilizează cărucioarele adaptate transportului documentelor, eventual de diferite modele, în funcție de tipul de document;

pentru a nu se strivi documentele în cărucioarele de transport este preferabil să se evite așezarea unuia peste altul a documentelor cu caracteristici materiale foarte diferite: formă, greutate, dimensiune, rigiditate sau grosime;

se recomandă spălarea frecventă a mâinilor și uscarea lor.

Broșurile și foile separate sunt deosebit de fragile și manevrarea acestora este, adesea, cauza deteriorării lor, ea impunând introducerea unor astfel de documente în cutii, în grupuri mici.

6.4 Managementul situațiilor de urgență

Memoria colectivă a națiunilor prezintă o importanță vitală pentru eforturile de prezervare a identităților culturale, realizând o punte între trecut și prezent, pregătind viitorul. Patrimoniul documentar constituie o parte esențială a acestei memorii care este o dovadă a diversității popoarelor, limbilor și culturilor. Dar această memorie este fragilă. Documente de importanță deosebită, piese de arhivă unice pot fi distruse pentru totdeauna în catastrofe naturale sau umane, expuse uzurii, neglijenței și scurgerii necruțătoare a timpului sau riscă să fie lăsate pradă factorilor distructivi, în orice moment.

Amplificarea catastrofelor care au pricinuit deteriorări grave sau distrugeri ale unei părți din patrimoniul cultural mondial de-a lungul ultimilor ani ca și distrugerea intenționată sau nu a acestui patrimoniu din pricina conflictelor etnice, religioase sau a războaielor au impus necesitatea de a se întreprinde o adevărată campanie de informare cu scopul salvării și protejării, pe cât posibil, a memoriei culturale, pentru a o transmite generațiilor viitoare.

După cum existența umană poate fi afectată de situații de criză, generate mai mult sau mai puțin întâmplător, tot astfel pot avea loc și incidente conjuncturale care să afecteze, uneori ireversibil, documentele aflate în biblioteci.

Catastrofele, indiferent dacă sunt de origine umană sau naturală, pot anula eforturile de conservare depuse de-a lungul secolelor.

Din această cauză consider că este oportun să insist asupra importanței întocmirii planurilor de acțiune în caz de urgență la nivelul fiecărei biblioteci și cunoașterea elementelor acestora de către întreg personalul implicat.

Istoria omenirii a demonstrat că focul și apa sunt, în general, principalele cauze ale dezastrelor.

Distrugerile provocate de incendii sunt cauzate de fum, de nivelul ridicat al temperaturii sau de flăcări, în funcție de intensitatea cu care focul a acționat asupra documentelor. Înnegrirea provocată de fum și deformările induse de temperaturile ridicate sunt adesea ireversibile. Astfel se explică și faptul că și deteriorările indirecte pot distruge iremediabil patrimoniul scris și tipărit. Mai mult, apa folosită pentru stingerea incendiilor provoacă, uneori, pagube mai numeroase decât focul.

Dacă incendiul a fost întotdeauna de temut, pagubele provocate de apă ca urmare a unui incendiu sau cauzate de inundațiile și infiltrațiile apei au pricinuit cu certitudine deteriorări mai frecvente și mult mai importante.

Apa provoacă umflarea și deformarea hârtiei, a legăturilor cărților și stă la baza creării condițiilor favorabile pentru dezvoltarea rapidă a microorganismelor.

Pagubele diferă și în funcție de natura apei cu care documentele intră în contact, care poate fi apă curată din conducte sau apă murdară din scurgeri sau inundații, într-o astfel de situație hârtia putând absorbi impurități care o pătează ireversibil.

Deteriorările secundare pot fi mai grave decât cele directe: umiditatea aerului este adesea foarte ridicată în spațiul unde s-a infiltrat apa, ea fiind absorbită de către documente. În acest mod se creează condiții propice unei infestări generalizate cu mucegaiuri.

Nu sunt neglijabile nici alte tipuri de catastrofe, ele fiind mai mult sau mai puțin de temut, fenomenele atmosferice – furtuni.

Alte tipuri de calamități naturale – cutremurele de pământ de natură tectonică, accidentele industriale care provoacă poluarea precum și conflictele armate ori actele de terorism – sunt adesea ocazii de distrugeri și jafuri masive de documente.

În orice situație de criză, pagubele sunt amplificate dacă nu există nici un plan de acțiune în caz de catastrofă și nici o structură capabilă să îl pună în practică. Într-adevăr, catastrofele, fie că sunt naturale sau provocate de om, pot avea consecințe mult mai puțin grave dacă personalul bibliotecilor nu este luat prin surprindere.

Este așadar esențial să se adopte, ca pentru toate celelalte aspecte ale conservării, o atitudine preventivă care implică mai multe etape: „evaluarea riscurilor, punerea în practică a măsurilor de prevenire pentru a elimina sau reduce riscurile potențiale identificate, pregătirea personalului în eventualitatea unei catastrofe și apoi realizarea unui plan de urgență.”

6.4.1. Evaluarea riscurilor

Evaluarea riscurilor constă în:

– identificarea riscurilor interne sau externe care pot amenința clădirile și documentele care sunt păstrate în acestea,

– identificarea lipsurilor din vechile planuri de prevenire (dacă acestea există) și adaptarea acestora la situațiile existente în teren.

Este adesea util, chiar indispensabil, să se lucreze în colaborare cu organisme abilitate – pompieri sau personal de la Inspectoratele pentru Situații de Urgență (ISU) – atât pentru a detecta riscurile puțin evidente la o primă abordare, cât și pentru pregătirea intervențiilor eventuale în caz de dezastru. Este esențial ca pompierii să cunoască bine configurația clădirilor, existența sau nu a diverselor dotări tehnice, localizarea sistemelor de stingere etc.

Este necesar să fie avute în vedere cele trei categorii de riscuri existente:

riscuri provenind din exteriorul clădirilor; acestea presupun evaluarea caracteristicilor topoclimatice și geologice ale zonei în care este localizată biblioteca, cum ar fi: cutremure tectonice, furtuni, proximitatea unor ape curgătoare, a canalelor colectoare etc. În funcție de aspectele constatate se iau măsuri în consecință. Un exemplu în acest sens îl constituie îndepărtarea arborilor și stâlpilor de susținere a rețelelor electrice plasați prea aproape de clădiri și care, în cazul unui cutremur, pot cădea peste aceasta;

riscuri provenind din activități umane cu potențial periculos desfășurate în proximitatea bibliotecii. Un astfel de exemplu îl constituie amplasarea în vecinătatea acesteia a unor instalații industriale care pot genera explozii;

riscuri legate de structura construcțiilor. Pentru a evalua acest tip de risc se impune verificarea calității materialelor care intră în structura clădirii, a etanșeității zidurilor și acoperișurilor, a stării conductelor și canalizărilor, a calității și a stării instalațiilor electrice, a existenței ușilor și zidurilor rezistente la foc acolo unde este necesar.

6.4.2 Elaborarea planului de acțiune

Planurile de acțiune în caz de urgență sunt, indubitabil, o componentă esențială a unei politici de conservare eficiente.

Se impune ca planul de acțiune în caz de catastrofă să abordeze tipurile de situații de urgență în fața cărora biblioteca poate fi pusă și să fie definit de câteva caracteristici foarte importante: comprehensibilitate, simplitate și flexibilitate.

El trebuie să fie ușor de urmat, deoarece persoanele care se află în mijlocul unei catastrofe au, adesea, un mod de a gândi mai puțin clar. De aceea, este necesar ca instrucțiunile să fie concise. Formarea profesională a personalului în sensul obținerii unui răspuns prompt și eficient reprezentând și ea un aspect important. Este imposibilă, însă, anticiparea fiecărui detaliu în cazul unei catastrofe și din această cauză planul trebuie să prevadă instrucțiuni de bază care pot fi adaptate la fața locului.

Planul de urgență este o măsură preventivă care permite reacția rapidă și cu eficiență în fața oricărei catastrofe. Acesta trebuie să fie cunoscut de întreg personalul bibliotecii și să prezinte.

planurile clădirilor cât de precis este posibil, pentru fiecare etaj fiind menționate depozitele de documente în care sunt semnalate fondurile și colecțiile care au prioritate;

ferestrele, intrările și ieșirile, ușile metalice cu deschidere automată cu rezistență la foc;

scările, inclusiv scările de evacuare, de incendiu;

extinctoarele, stingătoarele de incendiu manuale, detectoarele de fum și apă, dacă există;

traseele tehnice pentru țevi, ascensoarele și anexele, vanele de închidere și deschidere a apei, tablourile electrice și alte sisteme de oprire a alimentării electrice.

Utilizarea culorilor, pastilelor și semnelor convenționale trebuie să permită o lectură rapidă și simplă a acestor planuri.

Este necesară întocmirea unei liste la zi cu numerele de telefon: ale persoanelor care vor fi contactate în cazul unei catastrofe, ale serviciilor de urgență (ISU), ale poliției, ale pompierilor, ale firmelor de distribuție a apei, gazului și electricității.

Un alt element al planului este organigrama bibliotecii cu responsabilitățile fiecăruia în intervenția și în înlăturarea dezastrului precum și pentru aducerea în starea inițială a fondurilor și colecțiilor.

Planul cuprinde, de asemenea:

o listă cu colecțiile care necesită prioritar a fi salvate, cu localizarea acestora, volumul lor, suporturile și persoana responsabilă pentru fiecare fond,

o listă detaliată a măsurilor de urgență ce trebuie luate pentru fiecare tip de catastrofă,

o listă de proceduri de pus în practică pentru înlăturarea degradării documentelor în urma dezastrului,

planul trebuie să prevadă spații în cadrul bibliotecii unde se pot, eventual, reașeza temporar documentele .

Este important și se impune ca acest plan de urgență să fie revizuit și, în special, să fie actualizat periodic.

6.4.3 Măsuri preventive și de protecție

Prin prevenire se au în vedere măsurile destinate evitării producerii unui eveniment.

Prin protecție se au în vedere măsurile care permit limitarea pagubelor pe care le-ar putea suferi colecțiile dacă s-ar produce un eveniment.

Strategia de luptă împotriva catastrofelor trebuie să înceapă prin schimbarea mentalității personalului depășind prejudecățile de tipul: „catastrofele, accidentele nu li se întâmplă decât altora” sau „biblioteca este suficient de securizată”, a atitudinilor fataliste: „dacă trebuie să se întâmple, se va întâmpla” ori diletante: „vom acționa la momentul potrivit”.

O altă măsură este aceea de a forma și antrena o echipă de intervenție în caz de urgență compusă din angajații bibliotecii care locuiesc în apropierea bibliotecii și au optat pentru o astfel de activitate de voluntariat. Este extrem de util să se realizeze ateliere de simulare a sinistrului care permit familiarizarea lor cu procedurile de intervenție, de salvare de urgență și de evacuare a documentelor.

Achiziționarea de truse de urgență care se pot folosi la trierea, transportul și curățarea documentelor în caz de dezastru, plasarea acestora în locuri ușor accesibile și cunoscute de întregul personal precum și identificarea spațiilor în care se pot tria, înregistra și împacheta documentele afectate reprezintă alte acțiuni de bază pentru intervenția promptă la salvarea documentelor.

Ca măsură de prevenire a pierderii datelor informatice, este esențial ca toate bazele de date, dar și anumite documente de birou să facă obiectul unor salvări regulate, zilnice sau săptămânale, în funcție de situație. Aceste salvări este recomandat să fie conservate în afara bibliotecii sau a serviciului care le-a produs pentru a se afla în siguranță.

În pofida tuturor eforturilor de prevenire, o catastrofă se poate produce oricând. Așadar, este util să fie cunoscute măsurile ce trebuie luate în caz de sinistru.

Primele măsuri de urgență

În oricare din cazuri, este recomandabil să se acționeze asupra documentelor afectate direct dar și a celor care sunt depozitate în apropiere. Este important să se restabilească pe cât posibil condițiile climatice în conformitate cu normele de conservare în depozitele în care sunt stocate documentele pentru a se evita proliferarea mucegaiurilor.

În urma unei catastrofe, se impune să se cunoască diferitele tipuri de intervenții posibile și modalitățile de salvare ca și cele care trebuie evitate categoric, cum ar fi:

să se scrie direct pe documentele ude,

să se dezlipească paginile cărților lipite între ele,

să se utilizeze hârtie de ziar imprimată ca înlocuitor al hârtie absorbante.

Este indicat, în măsura în care este posibil, să se eticheteze documentele afectate, mai ales când au fost evacuate pentru a fi uscate. În acest scop, trebuie să se folosească benzi de hârtie neutră care să fie inserate în volume.

Pot fi folosite două metode de uscare:

– uscarea cu aer,

– congelarea și liofilizarea.

Uscarea cu aer nu poate fi folosită decât pentru o cantitate redusă de documente umede și nu foarte ude. Această metodă, simplă dar care solicită multe persoane, poate fi folosită pentru toate documentele pe suport hârtie.

Sfaturile de urmat sunt:

folosirea unei încăperi curate cu o valoare higrometrică de aproximativ 40 – 50%,

menținerea temperaturii la aproximativ 200C,

folosirea ventilatoarelor pentru a realiza un curent de aer care să accelereze uscarea având grijă să nu atingă direct documentele cu risc de a le afecta sau împrăștia.

Dacă este posibil, este de preferat să se instaleze în spațiul respectiv dezumidificatoare mobile care să rețină din aer surplusul de umiditate. Documentele trebuie să fie așezate astfel încât să aibă cât mai multe pagini expuse la curentul de aer, pe mese, strecurându-se între acestea hârtie absorbantă. Cărțile pot fi așezate în picioare, deschise în evantai, dar trebuie avut grijă să nu fie forțată legătura în momentul deschiderii. Pentru a evita deformările, poate fi util ca aceste documente să fie așezate în prese când sunt aproape uscate, apoi să fie puse la uscat și presate din nou după uscare.

Congelarea și liofilizarea

Congelarea este recomandată de fiecare dată când este posibil tehnic de realizat.

Reprezintă o măsură de urgență care permite stabilizarea stării documentelor, evitarea deformărilor fizice și contaminarea biologică. Într-adevăr, odată documentele congelate, se câștigă timp pentru studierea celor mai bune soluții în vederea tratamentului lor ulterior.

Rapiditatea deciziilor nu mai este condiționată decât de costurile de stocare într-un depozit frigorific. Procedura constă în:

așezarea documentelor ude în saci de polietilenă sau polipropilenă de dimensiune medie,

congelarea documentelor se face foarte rapid la o temperatură cât mai joasă posibil, de preferință într-un congelator industrial.

Planul este necesar să cuprindă și măsurile care se iau cu privire la transportul, stocarea, congelarea și liofilizarea documentelor ude. Aceste măsuri constau în selectarea unor adrese, numere de telefon ale unor societăți de transport, ale unor depozite frigorifice precum și ale unor firme care realizează operații de liofilizare.

Liofilizarea este un procedeu de deshidratare utilizat în mod curent în industria alimentară. De câțiva ani, el se aplică și în vederea salvării bunurilor culturale inundate, pentru care a dat rezultate satisfăcătoare. Este eficientă în mod deosebit pentru documentele pe suport hârtie. Totuși, trebuie manifestate anumite rezerve din următoarele motive:

liofilizarea poate provoca deformări ireversibile ale hârtiei și ale legăturilor,

când cernelurile sunt dispersate în hârtie ele rămân în starea în care erau în momentul congelării.

Un plan eficient de acțiune în caz de dezastru creează cele mai bune condiții pentru păstrarea colecțiilor unei biblioteci asigurând astfel transmiterea acestora generațiilor viitoare.

6.5 Restaurarea documentelor cu valoare patrimonială

Restaurarea reprezintă intervenția directă asupra unui document pentru a consolida și restabili funcționalitatea sa. Restauratorul trebuie să stabilească un diagnostic și să facă o analiză completă a deteriorărilor, pentru a avea o viziune clară a intervențiilor posibile, a întinderii și a naturii lor.

Aceste intervenții trebuie să se facă după reguli etice riguroase. Scopul lor nu este de a reface documentul în starea sa originală, ci de a restabili, în măsura posibilităților, funcționalitatea sa în vederea utilizării lui actuale, conservând materialul original al documentului.

Deoarece restaurarea este o intervenție curativă, ea poate fi făcută doar de un specialist în domeniu, mai exact de un restaurator. La restaurarea documentelor trebuie respectate câteva reguli de bază, general valabile, indiferent de materialul din care este realizat obiectul:

– se păstrează integral părțile originale, chiar dacă sunt deteriorate;

– părțile nou adăugate pentru întregirea documentului trebuie să fie din materiale compatibile cu cele originale;

– materialele folosite la restaurare trebuie să fie reversibile, deci să permită revenirea la forma inițială sau o nouă restaurare;

– nu se fac întregiri atunci când din obiect lipsește mai mult de 50%;

– restaurarea încearcă să aducă obiectul la o stare care să-i exprime funcționalitatea.

-orice intervenție, operație sau tratament de restaurare trebuie să fie vizibile și materialele folosite să fie ușor de identificat. Spre exemplu, intervenția pe un document prezentând lipsuri constă în completarea acestor lipsuri cu un material adecvat și în redarea unei solidități suficiente acelui document pentru a putea fi consultat; restauratorul nu va trebui în nici un caz să rescrie textul ireversibil dispărut.

În consecință, specialistul trebuie să întocmească un studiu al documentului, extrem de detaliat. Trebuie, de asemenea, să conserve cu grijă toate elementele pe care le poate aduna și folosi în procesul restaurării, astfel încât analiza sa să poată fi verificată sau infirmată.

Diagnosticul implică studiul complet, foarte amănunțit din punctul de vedere al istoricului documentului, și constă în determinarea naturii diferitelor componente ale suportului informațional precum și în înțelegerea cauzelor de deteriorare a documentului. Diagnosticul nu poate fi pus decât de către un restaurator, care trebuie să recurgă la cunoștințele sale și la tehnicile științifice experimentate și recunoscute ca fiind pertinente.

Cunoașterea structurii chimice și a proceselor de degradare ale diverselor componente ale documentului, observarea sistematică, cercetarea microscopică, analizele chimice, un diagnostic clar sunt absolut necesare pentru a respecta criteriile de alegere a tratamentului de restaurare.

La modul general, însă, se înțeleg mai puțin procesul de deteriorare și caracteristicile materialelor din structura documentului, existând mai mult tentația de a alege un tratament global puțin specific, cu riscuri și efecte secundare necunoscute.

Într-adevăr, în ciuda tuturor măsurile de precauție, nu este posibil să se anticipeze toate interacțiunile, toate reacțiile chimice care pot avea loc în secolele ce vin. Influențele externe, de asemenea, nu sunt întotdeauna previzibile pe termen lung: de exemplu, schimbările climatice, compoziția sau concentrațiile de poluanți din atmosferă.

În plus, tehnicile de restaurare pot evolua: tratamentele recomandate astăzi pot determina rezerve serioase mâine în funcție de consecințele observate în timp. Cercetătorii pot găsi în viitor o soluție pentru o problemă care apare greu de rezolvat în zilele noastre.

Documentele care vor fi supuse tratamentelor de restaurare sunt selecționate din fondul de documente care aparțin fondului patrimonial al unei biblioteci. Criteriul de selecție al acestor documente constă în ierarhizarea amplorii degradării acestora, fiind propuse documentele cu starea de conservare cea mai precară.

În cadrul unui Laborator de Patologie și Restaurare a Cărții documentele parcurg următoarele etape obligatorii:

– investigarea – are ca scop analiza structurală a materialelor componente ale documentului manuscris sau tipărit, precum și determinarea naturii și amplorii degradărilor existente asupra acestuia. Aceste analize se realizează cu ajutorul unor instrumente optice și electronice de analiză (microscop, lupă binoculară, pH – metru, micrometru) precum și prin folosirea unor medii de cultură prin prelevarea microorganismelor dezvoltate pe suprafața documentelor. În urma investigațiilor realizate se elaborează două buletine de analiză:

– buletinul de analiză biologică ce determină natura degradării biologice existente pe document, precum și modalitățile de stopare a acesteia;

– buletinul de analiză a materialelor componente ale documentelor (piele, lemn, hârtie, pergament, pânză, carton, cerneală etc.) care are ca scop alegerea tratamentului optim de restaurare și a materialelor compatibile care se vor folosi în cadrul procesului.

– realizarea dosarului de restaurare – acesta este alcătuit din elemente obligatorii pe care legea le prevede pentru aceste tipuri de bunuri de patrimoniu (descrierea morfologică a documentului, descrierea stării de conservare a acestuia, tratamentul propus pentru restaurare). Elementele menționate se realizează pentru cele două segmente (corpul cărții și legătura cărții). Dosarul de restaurare conține și o anexă fotografică cu imagini realizate înainte de restaurarea documentului, care trebuie să ilustreze structura și degradările specifice ale acestuia.

După întocmirea dosarului de restaurare se alege tipul de tratament la care documentul va fi supus. Dacă elementele structurale ale legăturii mențin unitatea volumului se alege tratamentul de restaurare fără desfacerea legăturii, corpul cărții se curăță uscat și se completează eventualele lacune și fragilizări local, pagină cu pagină.

Atunci când documentul supus restaurării prezintă degradări majore ale legăturii și corpului cărții se folosește tehnica de restaurare cu desfacerea legăturii. Această tehnică presupune desfacerea documentului în cele două segmente – corpul cărții și legătura acestuia. Corpul cărții este descompus în fascicolele și filele componente. Fiecare filă este supusă unui tratament de curățare uscată prin răzuire, pensulare, urmat de imersia acestora în băi de spălare cu apă caldă pentru extragerea din hârtie a murdăriei solubile. După uscare se completează cu „hârtie japoneză” prin diverse tehnici, pe masa luminoasă lacunele și fragilizările existente pe fiecare filă.

După ce a fost realizată consolidarea fiecărei file, acestea sunt supuse reîncleierii cu Na CMC și presării. Următoarea etapă constă în refacerea corpului cărții și predarea acestuia restauratorului legător, care va realiza restaurarea legăturii documentului folosind cât mai multe din elementele originale la construirea unei structuri asemănătoare cu cea a documentului supus restaurării.

Restaurarea legăturii documentelor parcurge următoarele etape: colaționarea corpului cărții, confecționarea forzațurilor, realizarea cusăturii conform schemei structurale realizate la desfacerea documentului, restaurarea scoarțelor din lemn (completări marginale, perforații, fragilizări), restaurarea materialului de acoperire (piele), compunerea documentului (atașare coperți).

La finalul procesului, pentru fiecare carte se confecționează o cutie de protecție, aceasta fiind predate bibliotecarului gestionar al depozitul de documente vechi.

Note și bibliografie