Evolutia Carierei Generalului Ion Antonescu

Cuprins

I. Introducere

În lucrarea de față mi-am propus să analizez regimul antonescian, încercând să subliniez aspectele care l-au diferențiat de celelalte regimuri de tip totalitar. Luând ca obiect de studiu perioada 1940-1944, vom constata că regimul politic al României, deși inclus în aria regimurilor de tip totalitar, are și elemente ce îl deosebește de acestea, fiind perceput chiar pozitiv, ca un element ce a protejat interesul național. „Regimul autoritar al lui Antonescu este greu de definit din punct de vedere constituțional, deoarece, referindu-ne în special la perioada 27 ianuarie 1941-23 august 1944, în care a guvernat țara fără legionari, pe lângă unele trăsături de dictatură militară, dar fără excese, a păstrat unele reminiscențe dacă nu de guvernare, cel puțin de conduită democratică”.

Voi începe cu o foarte scurtă biografie a lui Antonescu pe care o consider necesară pentru a stabili contextul ce a dus la evenimentele din 6 septembrie 1940.

La Pitești, pe 15 iunie 1882, se năștea cel care avea să intre în istorie drept dictator al României. Ca activitate militară până la 1940, acesta a participat ca atașat militar în Primul Război Mondial, avansând în 1934 în postul de Șef al Marelui Stat Major și în 1937 în postul de Ministru al Apărării, urmând a fi apoi demis în 1938, la scurtă vreme de la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea. Demitarea se datora bănuielilor unor relații între Antonescu și Garda de Fier.

„La 21 iunie 1940, regele Carol și-a asumat puteri dictatoriale. O săptămână mai târziu, el a fost forțat a ceda Basarabia și Bucovina de nord Uniunii Sovietice. Instituirea unui regim favorabil Axei, la 5 iulie 1940, nu a ajutat în chip vădit în vreme ce la 30 august România a pierdut jumătate din Transilvania în favoarea Ungariei în urma arbitrajului de la Viena. Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai la 6 septembrie, iar în ziua următoare România a cedat nordul Dobrogei Bulgariei, prin Acordul de la Craiova. Cam tot pe atunci, mareșalul Antonescu a preluat conducerea guvernului României”, afirmând că abdicarea regelui a fost dorința „ Armatei și a Țării”.

Unele surse afirmă că pe 4 septembrie Carol al II-lea îi cere lui Antonescu să se prezinte la Palat pentru a-l informa de Decretul Lege Nr. 3051 prin care se stipula formarea unui nou guvern. Următoarea zi, Carol al II-lea suspendă Constituția din 1938 și dizolvă Corpurile Legiuitoare, încredintându-i lui Antonescu conducerea statului.

În urma abdicării lui Carol, avem deci decizia lui Antonescu de a destitui puterea regală, lăsându-i regelui doar un rol reprezentativ, „nu mai avea nici o influență asupra politicii externe și nici comandă militară”, „regele păstrează prerogative formale și de protocol (art II): el este capul oștirii (lit. a), bate monedă (lit. b), conferă decorații (lit. c), primește și acreditează ambasadori și miniștrii plenipotențiari (lit. d), numește pe primul ministru, însărcinat cu puteri depline (lit. e ) și acordă amnistia și grațierea (lit. f)”, acestea fiind apoi reduse la lit. a și lit. f.

II. Evoluția carierei

Prin decretul regal al regelui Mihai, Ion Antonescu și Horia Mihai, Vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii, preiau conducerea statului instaurând dictatura militaro-fascistă.

Discursul antonescian în momentul preluării puterii este unul relevant pentru sublinierea tipului de regim spre care se îndreaptă România: „Nu este un guvern nou, ci un regim nou. Nu vorbe, cu acțiuni. Nu șovăire, ci fapte”. Statul român urma să fie supus unui regim de dictatură militară, fără a fi luat în considerare ideea trecerii la un regim democratic. Era subliniată în mod clar dorința lui Antonescu de a disciplina statul prin forță militară. Se marchează astfel trecerea de la dictatura de tip regal la dictatura de tip militar.

Pe plan internațional, contextul României nu era unul favorabil, iar pe plan intern, criza politică îngreuna chiar mai mult lucrurile. Pe fundalul acestui context, generalul Ion Antonescu instituie în fruntea țării un guvern de concentrare națională.

Un alt element ce întărea convingerea că Ion Antonescu își va baza dictatura pe latura militară este reprezentat de următoarea declarație: „M-am angajat cu cinstea și cu viața mea să apăr trecutul, Țara și Tronul”, utilizarea forței armate în conducerea țării primând în fața guvernării politice prin intermediul partidelor. Antonescu avea convingerea că un astfel de regim va salva România din criza internă și internațională prin care trecea.

Situația gravă a României din acea perioadă a făcut ca Antonescu să fie perceput ca o personalitate pozitivă a statului român datorită capacității sale în gestionarea crizelor, născând astfel entuziasm la nivelul populației.

Pe plan extern, Antonescu a încercat încă de la început să dezvolte relații cu Marea Britanie și Germania, înaintând astfel spre un progres la nivelul armatei și obținând totodată garanția teritorială din partea Germaniei. „Antonescu și-a exercitat prerogativele de dictator în stilul lui Adolf Hitler și și-a declarat deschis loialitatea față de Germania”.

La 23 noiembrie 1941, Antonescu a semnat aderarea la Pactul Tripartit (între Germania, Italia și Japonia). Astfel era garantată intervenția Germaniei în eventualitatea unei agresiuni sovietice. Totodată, Antonescu își continuă relațiile cu Anglia și S.U.A.

Pe plan intern, România era singurul stat din Europa subjugată de naziști care obține eliminarea legionarilor pe plan politic, acest lucru datorându-se Mareșalului Antonescu și al anturajului său. „Când propriul său aliat, Garda de Fier, a instituit un regim de teroare și corupție, în 1940-1941, Antonescu a reprimat cu succes această mișcare, apoi a recâștigat sprijinul larg al populației ca urmare a inițierii unui program de reforme interne.”

Avem așadar două etape ale regimului politic totalitar al lui Antonescu instaurat în urma abdicării lui Carol al II-lea, îmbrăcând forma „statului național legionar”. Prima este marcată de perioada în care a fost aliat cu legionarii, mai exact septembrie 1940- ianuarie 1941 și a doua cuprinde perioada dintre ianuarie 1941 și august 1944, etapă în care a condus fără colaboratori de culoare politică.”

Prima etapă este caracterizată prin suspendarea Constituției din 1938, care avea oricum statut ilegitim datorită contextului în care fusese adoptată, eliminarea partidelor și pedepsirea penală a oricărei asocieri cu vreun partid, exceptând Garda de Fier, dizolvarea „Străjii Țării”, înlăturarea Consiliului de Coroană, excluderea din armată a unor generali fideli regelui, controlul averilor foștilor demnitari ai statului și nu numai. Foarte importantă măsură luată în perioada 1940-1941 este legislația rasială fiind adoptate în acest sens 41 de decrete regale, hotărâri ale Consiliului de Miniștrii și alte decizii.

În privința controlului averilor foștilor demnitari ai statului avem în septembrie 1940, următorul decret de lege: „ Toți demnitarii statului care au ocupat în ultimii 10 ani demnitatea de prim-ministru, ministru secretar de stat, subsecretar de stat, secretar general de minister, prefect de poliție al Capitalei, director general de regii publice sau de alte instituții publice, șeful Marelui Stat-Major, guvernator al Băncii Naționale a României, comandant al Străjii Țării și resident regal, sunt obligați să facă o declarație a averii lor, care va prevede:

Starea patrimonială din momentul numirii lor în funcție, atât cea personală, cât și a familiei […]

Starea patrimonială din momentul ieșirii din funcție, atât cea personală, cât și cea a familiei […]

Starea patrimonială de astăzi, atât a lor, cât și a familiei […]

Explicații asupra provenienței averii, cât și asupra înstrăinării ei.

Situația internă s-a agravat tot mai mult pe fondul conflictelor pentru putere dintre Antonescu și legionari, alianța lor ajungând în acest mod la final. Era de așteptat ca o alianță între două ideologii distincte, concepută în scopul preluării puterii, să ia sfârșit după îndeplinirea scopului inițial, Statul Național Legionar fiind desființat după aproximativ cinci luni de la constituire.

III. Măsuri întreprinse

Astfel în interiorul conducerii, relațiile de colaborare se degradau, situația ducând la imposibilitatea unei cooperări între legionari și Antonescu. Antonescu acuza opoziția de abuzuri desăvârșite prin intermediul Poliției Legionare, dar și de cooperare cu comunismul, Antonescu respingând puternic acest tip de regim.

Nu opoziția dintre legionari și Antonescu era însă cea mai de temut, ci o serie de curente ce se opuneau atât regimului de dictatură regală, cât și regimului de dictatură militară. Avem în această privință opoziția democratică, alcătuită în jurul partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu și de Partidul Național Liberal, condus de Dinu Brătianu.

Scopul central al lui Antonescu l-a constituit întotdeauna dezvoltarea forțelor armate, latura militară reprezentând pentru acesta principala soluție pentru toate crizele. Stabilizând într-o oarecare măsură atât situația internă, cât și cea internațională, Antonescu s-a dedicat mobilizării armatei cu scopul de a o transforma într-una capabilă să țină piept oricărui pericol.

La data de 22 august 1941, Antonescu este avansat Mareșal și își începe dictatura prin intermediul cabinetului militar, având din ce în ce mai multe responsabilități astfel că dictatura sa militară începe să fie identificată prin această funcție.

În cadrul acestei noi etape a guvernării, Antonescu are multe obiective de finalizat, cum ar fi protejarea identității naționale, reformarea economică și politică, recâștigarea vechilor granițe, găsind ca unic vinovat pentru toate acestea pe regele Carol împotriva căruia începe să acționeze prin diverse decrete legi.

„Antonescu a intrat în al doilea Război Mondial de partea Germaniei, trimițând la moarte sigură un număr mare de soldați pe frontul rusesc. Deși s-a dovedit un conducăor competent în anii războiului și mult mai puțin represiv decât aliații săi fasciști, Antonescu a pierdut sprijinul populației pe măsură ce creșteau pierderile de război ale României. Regele Mihai a inițiat o lovitură de stat victorioasă împotriva lui Antonescu în august 1944.”

Dacă perioada 1938-1940 poate fi caracterizată printr-un regim constituțional ilegitim marcat de dictatura regală și scoaterea partidelor în fara legii, în perioada 1940-1944 avea de-a face cu un regim marcat de diarhie, unde regele Mihai este doar o figură reprezentativă, adevăratul conducător fiind Antonescu. Pentru a deține controlul total, Antonescu „întrunea puterea legislativă și executivă și putea să guverneze țara prin decrete-lege, nesupuse sancționării și promulgării regale. Conducătorul statului încheia convenții internaționale, numea și revoca miniștrii, numea și confirma în funcții publice, conferea gradele militare și avea și alte prerogative, care înainte erau încredințate Regelui.”

Pe 19 august 1944, Iuliu Maniu trimite un mesaj secret ministrului roman la Ankara, Alexandru Cretzianu, prin care își exprimă hotărârea de a răsturna regimul antonescian cerând totodată ajutor anglo-american.

Tot pe 19 august 1944, Ioan de Mocsony-Styrcea interceptează o conversație telefonică între doi militari ai lui Antonescu care plănuiau organizarea în Carpați a unei rezistențe. Această interceptare a avut un rol important în arestarea mareșalului, data arestării schimbându-se la la 24-26 august la 23 august.

„Arestarea bandei era opera exclusivă a regelui și a fost determinată de atitudinea celor doi Antonești și, mai ales, a mareșalului. Lăsarea lor în libertate le-ar fi dat posibilitatea să distrugă în ultimul moment tot ce clădise de la 14 aprilie 1944, ar fi provocat ocuparea germană și intrarea rușilor ca dușmani, în loc de aliați, în România, iar condițiile ar fi fost mai grele din toate punctele de vedere. Hotărîrea României a dus la o nouă îmbunătățire a condițiilor economice și a scurtat războiul, fapt recunoscut de Puterile Aliate.

„Dictatorul, înlăturat de la putere, a fost dus mai întâi în U.R.S.S., apoi judecat la tribunalul poporului, la București.”

În timpul procesului, Antonescu a dat câteva lămuriri în privința politicii sale, declarând că: „Era un regim nou. Se răsturnase total constituția și trebuia să fac o serie de legi, ca să pun bazele administrative, economice și politice. Aceste legi au fost înfăptuite în tot timpul guvernării regimului meu”.

„Condamnat la moarte pentru crime de război, a fost executat la Jilava, la 1 iunie 1946.”

Regimul lui Antonescu a fost unul bazat pe dictatură militară, în contextul inexitenței unui stat de drept și în absența legilor organice statale sau a oricărei orientări politice, acesta conducând printr-o serie de decrete-lege, declarând „Eu sunt cel mai mare adversar pentru aceia care tulbură viața internă a statului, oricine ar fi ei”. După executarea lui ia sfârșit și dictatura militară, România revenind la regim constituțional. În scurt timp, U.R.S.S. ia măsuri pentru instaurarea comunismului în România, regele Mihai ajungând în situația de a abdica forțat.

Despre viața și activitatea Mareșalului au fost scrise multe articole, monografii, amintiri, albume și culegeri. Un merit deosebit în cercetarea și restabilirea adevărului despre România în cel de-al doilea Război Mondial, despre rolul important a lui Ion Antonescu în viața social-politică și culturală a Țării, în alungarea bolșevismului din teritoriile ocupate de URSS și reîntregirea Patriei, îl are istoricul cu renume european prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Cărțile Domniei Sale, constituie o contribuție semnificativă pentru știința istorică și pentru apropierea zilei când Mareșalul va fi reabilitat deplin; când de pe numele lui va fi ștearsă pecetea de „fascist și antisemit", pusă de bolșevicii lui Stalin și cercurilor sioniste internaționale. Atunci vom exclama fără reținere: Alinierea la Mareșal! Conduși de aceste idei nobile de restabilire adevărului istoric și orientându-ne la scopurile distinsului istoric, pe care le realizează cu atâta profesionalism și perseverență am hotărât împreună cu domnul Anatol Petrencu, cunoscut istoric și om politic din Republica Moldova, să pregătim prezenta culegere, care ar servi la înălțarea postamentului de nemurire a eroului național, marele patriot Ion Antonescu. Există un gol, lipsesc câteva piese din întreg tabloul activității Mareșalului – Basarabia și Transnistria.

IV. Documente

Materialele ce se referă la diferite aspecte ale vieții publice și militare. Printre acestea: lupta autorităților împotriva ideologiei comuniste și a pornografiei, răspândită cu atâta zel prin orașele și târgurile Basarabiei și Transnistriei; deciziile privind copiii, pentru ca aceștia să fie curați, hrăniți, sănătoși și toți ca unul să frecventeze școala, lupta împotriva șperțarilor, a criminalității și a tâlhăriilor, grija față de pământ și plantații, deosebita atenție și rolul important al Bisericii ortodoxe în educația spirituală a societății românești, combaterea sectelor religioase, necesitatea trecerii industriei și comerțului în mâinile românilor etc. Înainte de a fi executat, Ion Antonescu s-a adresat soției sale cu o scrisoare în care, printre altele se spune: „Nimeni în această țară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimașă de azi nu ne înjosește și nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă și ne va înălța. Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum și viața mea, toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar; a ta, de asemenea, a fost înălțătoare! Împrejurările și oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem țării noastre! Suprema voință a decis altfel. Am fost un învins, au fost și alții… mulți alții. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune și pe noi!"

În seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18,03 minute, Mareșalul Ion Antonescu, Conducărorul Statului Român în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție, în închisoarea Jilava. În vârstă de 64 de ani, Mareșalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani.

La 67 de ani de la asasinare, Mareșalul Ion Antonescu este contestat, denigrat sau elogiat, așa cum a fost și în timpul vieții

Completul de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism", instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre", că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării" și a decis „aderarea la Pactul Tripartit", pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.", după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român", punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că aceștia au fost partizani", „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuși la un tratament inuman", „a ordonat acte de teroare, suprimare asupra populației din teritoriul în care s-a purtat războiul sub pretext că sunt partizani", „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre", „în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată".

Alte acuzații s-au referit la instigare la „crime contra deținuților politici, prizonierilor și celor supuși la munci obligatorii", la „o politică antidemocratică", la înființarea de „ghetouri, lagăre de internare pentru deportați, din motive de persecuție politică și rasială", la „edictarea de legiuiri sau măsuri nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau rasială", la punerea „în slujba hitlerismului și fascismului" și la contribuția adusă la realizarea „scopurilor lor politice și la aservirea vieții economice a țării în detrimentul poporului român". Un element determinant în provocarea dezastrului țării a fost apreciat și „sistemul antisemitismului", guvernul condus de Ion Antonescu organizând, în cadrul politicii de românizare, „jefuirea populației evreiești", după „un plan determinat de o serie de nelegiuiri cu caracter rasial". La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană" împotriva muncitorilor, precum și „subjugarea și exploatarea țărănimi".

Fără îndoială că toate aceste acuzații, sau chiar numai unele dintre ele, erau extrem de grave. Foarte important însă pentru jusțiție și pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuția sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, așa cum a fost, de altfel, și în timpul vieții.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul țării și l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareșalul a împuternicit pe avocații săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Titus Stoika), în aceeași zi, printr-o procură autografă, „să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cererea de grațiere în numele meu". În baza acestui document, avocații au întocmit cererea de grațiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareșalului) către regele Mihai I. Cereri de grațiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și mama mareșalului, Lița Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora „cu lacrimi în ochi mărinimia Majestății Voastre ca să binevoiți a acorda înalta grație, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu".

Autoritățile au avut o poziție contradictorie față de condamnarea la moarte a mareșalului Ion Atonescu, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, supunând și el „Înaltei hotărâri" a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de grațiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu și Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, „în numele și din însărcinarea guvernului", tot Lucrețiu Pătrășcanu a propus regelui Mihai I „pentru înalte rațiuni de stat, respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu (de către avocatul și mama acestuia – n.r.), Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu și comutarea în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea aplicată condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu". „Guvernul – mai aprecia ministrul de Justiție – își îngăduie să solicite Majestății Voastre aprobarea în întregime a acestui raport, având în vedere necesitatea satisfacerii marilor interese ale țării". Hotărârea guvernului de a se aplica pedeapsa capitală pentru cei patru condamnați a fost prezentată regelui și printr-o recomandare scrisă, semnată de dr. Petru Groza.

Între timp, la închisoarea Jilava a sosit și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici de la Direcția Generală a Poliției, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la „convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război și rudele lor". Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuția dintre Ion Antonescu și soția sa, Maria Antonescu, a durat 30 de minute și s-a desfășurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: „Ion Antonescu recomanda soției sale să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului și situația în care se găsește… La despărțire au plâns amândoi". În timpul întâlnirii cu mama sa, mareșalul i-a declarat: „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie și eu mă consider că mor pentru fericirea și idealul Țării Românești". După orele 17,30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtășit condamnații, însoțindu-i până la stâlpul de execuție.

La orele 17,45, condamnații la moarte au fost escortați de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuție. În primul rând a mers Ion Antonescu și Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu și Mihai Antonescu. La ieșirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuție, Constantin Vasiliu a exclamat: „Ăștia nu știu să tragă, o să ne ciuruiască". În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine și române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuție aparatele de fotografiat și filmat, să developeze clișeele și filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiție și numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept". La scurt timp după execuție, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucrețiu Pătrășcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film și patru rolfilme.

La orele 18, după ce comandantul grupei de execuție a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conținutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului și să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați. În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 și să se lege condamnații la ochi și de stâlpul de execuție, toți au declarat că „vor să stea cu fața către grupa de execuție și nelegați, cu excepția condamnatului Const. Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular".

„După îndeplinirea tuturor formalităților de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18,03, am ordonat comandantului grupei de execuție, executarea. Conformându-se dispozițiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul Grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul , care s-a executat cu arme de tip militar". „În urma salvei – avea să raporteze și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici – au căzut toți la pământ. În clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână și a strigat: „Domnule, nu m-ați omorât", după care efort a căzut jos. Alexianu și Mihai Antonescu au rămas nemișcați, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând". După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executați dădeau încă semne de viață". În acest context, comandantul grupei de execuție „a executat loviturile de grație, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat". Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „În Constantin Vasiliu s-a tras și cu armă fiindcă tot se mai zbătea". La ora 18,15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împușcați, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici. După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziționate de un gardian public din grupa de execuție și de grefierul închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-u găsit două batiste, o icoană și o pălărie de culoare maro.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareșalul Ion Antonescu a căzut sub gloanțele plutonului de execuție, convins că își făcuse datoria față de țară și față de poporul român, așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soției la 17 mai 1946: „Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut eu. Am dat, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimașe de azi nu ne înjosește și nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură și dreaptă și ne va înălța; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au fost și alții …mulți alții! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare". „Ce poate fi mai plăcut și mai simplu decât să fi sincer, totdeauna liniștit, împăcat cu tine însuți, neavând nici de ce te teme, nici ce inventa?” (Fenelon). „Cu ziua de 22 iunie 1941, o nouă epocă începe în istoria poporului român. Nu efemera dictatură militară, nu ambițiile nemăsurate și vane ale unui personaj de operetă proclamat « conducătorul neamului » ci de astă dată este în joc însăși existența României, ca stat liber și independent. Mai mult. O dată cu declararea războiului, România a intrat pe calea marilor și fundamentelor prefacerii. Viitorul nu va lăsa multă vreme nedeslușite căile lui”. În octombrie 1941, cu aceste afirmații își încheia lucrarea „Sub trei dictaturi”, unul din personajele controversate, contemporan și implicat direct în actul de la 23 august 1944, și el „beneficiar” al schimbărilor impuse de evoluția evenimentelor și „presiunilor” din exterior.

V. Proclamația către țară a Generalului Ion Antonescu 22 Iunie 1941

„Români În fața Dumnezeului strămoșilor noști, în fața istoriei și a veșniciei românești, mi-am luat azi răspunderea de a smulge prin onoare dreaptă ceea ce ne-a fost cotropit prin silnică umilire și trădare, hotărând să pornesc lupta sfânta de redobândire a drepturilor Neamului. În ceasurile când popoarele își torc istoria pe câmpuri de bătaie, când drepturile se cuceresc în flacăra jertfei, iar civilizația se plămădește din sângele veacurilor, poporul românesc nu poate privi cu brațe nevolnice și suflet golit mărețul vârtej al onoarei neamurilor. Raclele strămoșilor, crucile martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scriem cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă scrisă în nul trecut în istoria noastră, nu de neamul românesc însuși ci d trădătorii lui. În numele credinței creștinești, al drepturilor românești și pentru viitorul nostru neînfricat. Români Vă chem la luptă La luptă sfântă încontra prăvălitorilor civilizației și bisericii, ai dreptății și propriilor noastre drepturi La luptă sfântă pentru Neam și pentru Rege. La luptă mare și dreaptă alături de marea națiune germană, pentru dreptatea viitorului românesc. Români La 6 septembrie 1940 destinul îmi așezase pe cuget povara istovitoare a unei țări sfâșiate și descompuse. Am jurat să nu abdic o singură clipă de la sfintele drepturi și de la porunca demnității omenești. m-am trudit să țes sufletele, să unesc puterile, să adun toată munca românească pentru ca să pot păstra și reînălța Neamul. V-am cerut să-mi dăruiți nădejdea noastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălțarea Patriei. Și m-ați ascultat. Dumnezeu m-a ajutat ca un an numai de la prăbușirea granițelor, anul umilirei, al suferinței și învățăturii românești – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe cale a luptei și sfintelor drepturi strămoșești. Am purtat de ajuns pe brațele mele zbuciumate frământatele ruine ale României scumpe și mari – prăvălită de greșeala noastră și trădarea unora. Am tăcut îndeajuns zbuciumul și lupta mea pentru drepturile României de totdeauna, ale României pentru care luptasem altădată. A sosit vremea să-mi îndeplinesc jurământul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruința sfințirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou din pământul Basarabilor vatra morților și leagănul copiilor noștri și din Codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei românești. Mulțumesc domnului că m-a învrednicit să sparg atât de repede cătușele roșii ale anarhiei și pradei cotropitoare, contribuind astfel și la măreața luptă de înnoire a civilizației pe care o duce în Europa Germania marelui Adolf Hitler și Italia Ducelui. Îi mulțumesc în numele națiunii noastre geniului creator al lumii noi, Fuhrer-ului Cancelar Adolf Hitler, că a înțeles nedreptatea făcută unui popor loial – care a luptat și va lupta veșnic pentru sfânta lui unitate – dându-i poporului român mândria unei lupte puternice și curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naționale, dar și împotriva celui mai mare dușman al lumii: bolșevismul. Legați în jertfa pentru idealul nou și mare al lumii în plămădire, românii își vor recăpăta drepturile pentru fapta lor de credința, prin lupta lor de onoare, pentru civilizația lumii, alături de marele popor german. Români, În viața oamenilor ca și a națiunilor vin ceasuri de deznădejde peste ceasuri de furtună, care lasă locul inimii și înălțării. Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă; Ne-a deschis drum de furtună spre zorii de înălțare; Să-l urmăm cu încredere români; Cu gândul țintă la drepturile neamului; Cu sufletul lipit pe crucile eroilor și martirilor trecutului; cu trupul înfipt în glia copiilor noștri; Să pornim la luptă, români ! Să zidim cu trupurile noastre un nou altar neamului și să lăsăm urmașilor noștri gloria pământului strămoșesc. Români, Pentru rege, pentru țară, Ca să răzbunăm nedreptatea, Ca să întemeiem lumea nouă, Ca să cinstim numele de români, Cu Dumnezeu înainte, Urmați-mă ! Războiul sfânt a început!"

VI. Însemnările Mareșalului Ion Antonescu – 23 august 1944

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audiență la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situației frontului și a acțiunii întreprinsă pentru a scoate Țara din greul impas în care se găsește. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audiență Dl Mihai Antonescu. I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl. Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 august 1944, cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei de 23 august 1944 cu Dl G. Brătianu. D-lui Clodius i-am vorbit în fața D-lui M. Antonescu pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului. I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor. I-am cerut ca și Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția Țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării și să-mi dea dezlegarea a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei. Dl Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului. Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul. Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul. Țara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare și a aprobat tot ce eu făcusem.

In timpul regimului antonescian, evreii au fost scosi din viata economica, administrativa, culturala, din scoli si spitale, urmarind izolarea acestora de restul locuitorilor. Proprietatile urbane si rurale ale evrilor au fost confiscate. In acelasi timp, este meritul lui Antonescu de a se fi opus „solutiei finale” si exterminarii populatiei evreiesti din Romania. Exceptie face, desigur, pogromul din 6 iulie 1941 de la Iasi, unicul din tara noastra. In vara anului 1942, Antonescu a reusit sa obtina anularea promisiunii acordate germanilor, de a deporta in lagarul de la Auschwitz evreii din tara noastra. Guvernul roman a acceptat emigrarea evreilor in Palestina si Romania a devenit, astfel, o placa turnanta pentru emigrarea evreilor in conditii foarte grele a evreilor din Ungaria, Slovacia si Polonia.

Pentru a califica regimul Antonescu, trebuie avute in vedere o serie de caracteristici care nu definesc dictatura, ci mai degraba starea exceptionala (starea de asediu):

A fost determinat de o situatie politica dezastruoasa, care punea in pericol insasi existenta statului roman( „interesul national al apararii Patriei”).

Toate puterile statului au fost trecute in mainile unei singure persoane, seful executivului, printr-un decret-regal.

Aceasta acumulare a puterilor avea un caracter temporar( „pana cand imprejurarile ne vor ingadui sa reluam…”), pe timpul starii exceptionale pentru tara.

Orice activitate politica era interzisa pe aceasta perioada, neexistand o formatiune politica privilegiata, care sa faca exceptie.

Chiar daca nu s-a declarat in mod expres starea de asediu, masurile echivalau cu o asemenea situatie. Un act al puterii nu trebuia interpretat strict in litera sa, ci in spiritul sau. Analizand cauza si scopul urmarit, regimul autoritar al maresalului Ion Antonescu era caracteristic starii exceptionale.

De aici se desprind trasaturile regimului maresalului Ion Antonescu: caracterul sau provizoriu, temporar, justificat de „interesul national al apararii patriei” si absenta oricarei orientari politice.

Maresalul nu si-a exilat sau lichidat fizic adversarii politici, cum au facut alti dictatori europeni (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Francisco Franco, Stalin).

Mai mult, el a continuat sa tina legatura cu cele doua mari partide traditionale. Acestea si-au continuat activitatea la nivel de conducerepe care Ion Antonescu, informat de Siguranta Statului o tolera.

In concluzie, dupa inlaturarea Miscarii Legionare de la putere nu se mai poate vorbi de o dictatura in Romania, in sensul strict al cuvantului, ci de un regim autoritar, exercitat in limitele impuse de imprejurari.

Bibliografie

Axelrod A., C. Phillips, Dictatori și Tirani, traducere de Ion Arama, Editura Lider, Editura Sirius, București, 1995.

Buzatu Gheorghe, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, vol II, Editura B.A.I., Iași, 1990.

Drăgan Josif Constantin, Antonescu- Mareșalul României și războaiele de reîntregire: Mărturii și documente, Editura Europa Nova, București, 1996.

Focșeneanu Eleanor, Istoria Constituțională a României (1859-2003), www.googlebooks.ro.

Iorga Nicolae, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihraniade, Constantin Moisil, Mircea Ionnitiu, S. Teșu, Regii României, Editura „Tess Expres”, 1988.

George Magherescu, Adevărul despre Mareșalul Antonescu, vol I, Editura Păunescu, 1991, București.

Mezinescu Eduard, Maresalul Antonescu si catastrofa Romaniei, Editura Artemis, Bucuresti.

Scurtu Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX (1918-1948), Editura „Paideea”, București, 1999.

Vâlcu Mircea, Dezvăluiri (fața necunoscută a istoriei României) Antonescu. Guvenarea sa. Editura M.V. Mehedinți, 2008, București.

Watts Larry L., O Casandra a României – Ion Antonescu, traducere Liliana Pop și Virgil Stanciu, Editura Fundația Culturală Română, București, 1993.