Evolutia Agriculturii Ecologice

Universitatea Babeș Bolyai

Facultatea de Științe Economice și

Gestiunea Afacerilor

Cluj Napoca

Lucrare de licență

Coordonator științific:

Lect. univ. dr. Larisa Nicoleta POP

Student:

Răzvan VIGHECI

2016

Cuprins

Lista

Introducere

Motivatia –Directivele europene generate de energie

-protectia mediului

-probleme actuale

Agricultura are rolul de a produce hrana necesară populației umane, dar și de a păstra funcțiile și beneficiile naturii cât mai puțin alterate, precum și un rol important în gestionarea și utilizarea durabilă a resurselor naturale.

CAPITOLUL 1. AGRICULTURA ECOLOGICĂ

.2.Istoric

Bazele teoretice ale agriculturii ecologice s-au format între anii 1920-1960, imediat după începerea procesului de industrializare a agriculturii (Papacostea, 1981) și declanșarea, de către Rudolf Steiner, fondatorul conceptului ,,agricultură biodinamică’’, în Germania a ,,revoluției verzi’’. Sir Albert Howard a fondat școala de ,,agricultură organică’’ în Anglia iar C. Lamaire si J. Boucher au pus bazele școlii de ,,agricultură biologică’’ în Franța.

Alte nume reprezentative, care au avut o mare influență in dezvoltarea agriculturii ecologice sunt :

Johann Wolfgang Goethe , unul dintre profesorii lui Rudolf Steiner, pe ale cărui descoperiri privind metamorfoza la plante și la animale și teoria culorii s-a clădit disciplina de fenomenologie care se află la baza tuturor sistemelor agroecologice.

Ehrenfried Pfeiffer, discipol al lui Rudolf Steiner și coautor al sistemului de agricultură biodinamică.

Bill Mollison, fondatorul conceptului de Permacultură, care promovează folosirea sistemelor de agricultură bazate pe resurse proprii.

Federația Internațională a Mișcărilor de Agricultură Organică (IFOAM), înființată în anul 1972 la Versailles cu scopul de a promova și dezvolta sistemele de agricultură organică, biologică sau ecologică în toate țările lumii.

Parlamentul European, prin elaborarea Reglementării CEE nr. 2092/91, prin care s-a legalizat si reglementat practicarea sistemelor de agricultură organică, biologică și ecologică în toate țările Uniunii Europene.

Autorul primei lucrări științifice românești ,,Agricultura biologică’’ a fost Petre Papacostea iar D.TEACI, I.PUIA și Soran, au fost autorii conceptului de ,,Agroecosistem’’. In baza conceptelor și a ideilor acestora s-au fundamentat sistemele actuale de agricultură ecologică din România.

Definiții

Majoritatea specialiștilor, bazându-se pe prevederile Regulamentului (CE) 834/2007 al Consiliului și ale Regulamentului 889/2008 al Comisiei, susțin că agricultura ecologică are aceeași definiție cu agricultura organică sau biologică. De asemenea, unii teoreticieni (Puia, Soran și Rotar – 1998) cred că agroecologia și ecologia agricolă au aceeași semnificație: ecologia agricolă sau agroecologia este o ramură sau disciplină a ecologiei generale care se ocupă de studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, al influențelor exercitate de factorii de mediu asupra plantelor și asupra animalelor domestice (așa-numita autoecologie agricolă), precum și de cercetarea structurilor și a dinamicii agroecosistemelor (sinecologia agricolă).

Din punct de vedere etimologic, agricultura ecologică provine din : latinescul agri – câmp, ogor, și cultură – totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producții mari și constante; știința, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele (DEX ‘09); eco – element prim de compunere savantă cu semnificația „casă”, „mediu înconjurător”, „ambianță” (Dicționar de neologisme, 1986); logic–din latinescul logos înseamnă rațiune. Prin urmare, agricultura ecologică poate fi definită ca un sistem de agricultură, ce presupune folosirea cu raționament a resurselor naturale, economice și materiale, cu scopul de a hrăni populația, intr-un mod în care să nu dăuneze sănătății acesteia și nici mediului înconjurator.

Claude Aubert susține că agricultura ecologiă este ,,agricultura bazată pe observarea legilor vieții care constau în a nu hrăni direct plantele cu îngrășăminte solubile ci ființele vii din sol care elaborează și furnizează toate elementele de care plantele au nevoie”. (,,L’agriculture biologique”, Paris 1970)

Președintele Asociației Române pentru Agricultură Ecologică, Ion Toncea, definește agricultura ecologică ca fiind ,,știința, sau chiar arta, administrării sau întreținerii organismelor agricole și a mediuluu lor de viață, pentru utilizarea lor pe termen lung de către natură si de către oameni.’’.

Federația Internațională a Mișcărilor pentru Agricultura Ecologică, definește agricultura ecologică ca fiind „un sistem ecologic de gestionare a producției, care promovează și sporește biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică a solului”. (www.ifoam.com)

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, definește agricultura ecologică ca fiind „un sistem global de gestiune agricolă și de producție alimentară care combină cele mai bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor și o metodă de producție care respectă preferințele anumitor consumatori pentru produse obținute cu ajutorul unor substanțe și procese naturale”.

Ca știință, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii și mediul lor de viață) și funcționale (intra- si interrelațiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole în vederea stabilirii principiilor, normelor și recomandărilor de proiectare și management al agroecosistemelor capabile de a asigura, pentru un timp îndelungat, nevoile de hrană fără a diminua potențialul ecologic, economic și social.

Ca ocupație, agricultura ecologică este arta și știința însușirii și asamblării cunoștiințelor teoretice despre natură și agricultură în sistemele tehnologice multifunctionale de cultivare a terenurilor, creștere a animalelor și de prelucrare și comercializare a produselor agricole și alimentare , ce se bazeaza preponderant , pe resurse energetic, material, economice și informaționale ale sistemelor agricole și în conformitate cu legile și însușirilor naturale.

Terminologie

În conformitate cu Regulamentul (CE) 834/2007 și cu Regulamentul 889/2008 al Comisiei Europene, țările din interiorul uniunii folosesc, cu același sens, următorii termini: agricultură (Danemarca, Lituania, Polonia, România, Spania, Slovenia, Suedia și Ungaria), agricultură organică (Anglia, Cipru, Irlanda și Malta). De asemenea, alte țări folosesc atât agricultura biologică, cât și agricultură ecologică (Republica Cehă, Estonia, Germania, Letonia, Slovacia și Spania).

Importanța agriculturii !!!

Agricultura este o ramură esențială a oricărei econimii naționale, fiind o componentă a producției ce se desfășoară, de regulă, in zonele rurale, care furnizează societății produse de origine animală și vegetală. Prin utilizarea corespunzătoare a resurselor tehnice și materiale și prin modul de organizare a producției și a muncii, sectorul agricol asigură dezvoltarea eficientă a economiei naționale. Fiind o ramură importantă a econimiei, agricutura contribuie decisiv în dezvoltarea unei țări și luptă împotriva problemelor majore cu care se confruntă pupulația, cum ar fi: bunăstarea și securitatea alimentară.

În evoluția lor, tările ce au acordat o mare importanță agriculturii, prin implicarea activa a guvernului, creerea de de politici si reforme ajutatoare acesteia, au devenit , mai tarziu tari puternic dezvoltate.

În ceea ce priveste România, obiectivul fundamental al agriculturii, ca ramură importantă a economiei naționale în noile condiții determinate de integrarea în stucturile europene, îl constituie oprirea declinului în care se află agricultura, redresarea treptată și încercarea de relansare a producătorilor agricoli, în conformitate cu capacitățile naturale, economice și umane, pentru asigurarea securității alimentației popolației și crearea de disponibilități pentru export.

!!!Functiile agriculturii combina interesul public cu cel privat , accentuand urmatoarele :

Agricultura are în vedere valorificarea resurselor naturale ale fiecarei economii, ținând cont de condițiile pedoclimatice, avantajoase pentru practicarea unei agriculturi moderne si eficiente. Această valorificare însă, nu trebuie sa aibă caracter excesiv , existând limite privind păstrarea biodiversității și utilizarea cu raționament al resurselor.

Agricultura generează resursele necesare pieței, cum ar fi bunuri agroalimentare, prin utilizarea bazei naturale a spațiului rural si a forței de muncă locale. Un indicator relevant, atât al starii de sănătate cât și a nivelului de trai al populatiei, este maniera în care aceasta consumă hrana provenită din sectorul agricol. In plus, interesul crescând al populației în legătură cu domeniul de agricultură, duce la o scadere a ratei somajului si o creștere a gradului de ocupare.

Materiile prime, necesare activităților conexe, ce au ca scop deservirea nevoilor, sunt asigurate prin intermediul agriculturii, în domenii de dezvoltare ce folosesc produse agricole si cele de prelucrate neagricole si agricole. Pe langă rolul direct privind alimenatarea populatiei, agricultura a devenit o piață de desfacere crucială pentru industriile prelucratoare agricole.

Utilizarea tehnicilor performante în agricultură duc la stimularea competitivității fermierilor pe piața internă și externă, respectiv la orientarea spre producțiile de calitate și asigură venituri decente pentru agricultori, crescând productivitatea muncii in domeniu.

Agricultura este importantă pentru orice tip de system economic, indiferend de gradul său de dezvoltare și de perioada pe care o parcurge, asigurând resursele necesare traiului și materie primă pentru industrii.

Spre deosebire de alte sectoare de activitate, conditiile pedo-climatice au un rol essential în procesul de productie, nivelul și calitatea acestuia

Tehnica utilizată in agricultură este de maximă importantă, cantitatea de munca necesară si rezultatele obtinte depinzând intr-o proportie mare de ea

Capitalul initial, necesar începerii unei activități agricole este unul semnificativ, iar cheltuielile de producție sunt effectuate pe tot parcursul anului calendaristic, dar se recuperează prin procesul de vânzare-cumpărare

In general, desi se apeleaza la lucratori sezonieri, muncile din agricultura traditionala se realizaza in gospodarii sau ferme. De catre membrii unei familii sau unei asociatii care stiu ca activitatile depuse de ei trebuie desfasurate conform unor norme nescrise, dar pe care toata lumea le cunoaste si le respecta

1.Principii și concepte de ecologie generală !!!

Ecologia este știinta care se ocupă cu studiul relațiilor dintre vietuitoare si mediul inconjurător dar și cu studiul relațiilor existente în cadrul comunitățiilor vii.

Dintr-o altă perspectivă, ecologia are in vedere protecția mediului, lupta contra poluării , gospodărirea rațională a teritoriilor și studiul relațiilor care există în natură.

Obiectul actual de studiu al ecologiei este ecosistemul, care reprezintă unitatea functională fundamentală a biosferei. Ecosistemul reprezintă o entitate complexă care depășeste limita sistemelor biologice fiind alcătuită din doua subsisteme:

Biocenaza care este un sistem biotic, format din totalitatea organismelor vii aflate în interacțiune și legate de un anumit loc de viață.

Biotopul care este un sistem abiotic, ce cuprinde un complex de factori abiotici care influențează organismele vii și sunt influentați de acestea .

Biocenoza are trei constituenți pricipali și anume :

Producătorii, reprezentați de plantele autotrofe, care prin intermediul procesului de fotosinteză sunt singurii furnizori de energie si materie

Consumatorii, adică viețuitoarele care se hrănesc pe seama producătorilor primari

Descompunătorii, reprezentați prin micro-organisme saprofite. În acest complex producătorii și consumatorii produc substanță vie pornind de la substanțele simple, în timp ce descompunătorii simplifică substanțele organice eliberând substanțe simple necesare activitații producătorilor. Împreună, ele formează marile cicluri care reînnoiesc în permanență natura

Ecologia prezină atât un aspect teoretic, prin care se realizează principiile structurii și dinamicii sistemelor ecologice, cât și un aspect aplicativ, prin care se realizează optimizarea mediului ambiant. Ea poate fi definită ca știință a mecanismelor fundamentale, ce sunt implicate în producerea, repartizarea, transformarea și circulația materiei in biosferă .

Ecologia pune în evidență relațiile existente într-o anumită comunitate de pe un anumit teritoriu pentru o anumită perioadă de timp. Prin intermediul ei se poate obține în permanență o înaltă productivitate și stabilitate.

!!! Ecosistemul reprezintă un ansamblu arhitectural complex, ale carui componente coexistă și se potențiază prin schimburi reciproce de materie și energie: om, natură, faună, microorganisme.Structura lui este pe de o parte imobilă, pe de altă parte dinamică. Motivația acestei priviri aparent contradictorii este aceea ca păstrarea componentelor ecosistemului trebuie sa fie un deziderat al oricărui tip de sistem economic, dar grija pentru ele necesita dinamism- în sensul preocupării continue pentru nealterarea structurii mediului și pentru îmbunătățirea calităților sale.!!!

Rotația culturilor!!

Rotația culturilor este o masură tehnologică, indispensabilă unei agriculturi raționale ce nu poate fi înlocuită din procesul de producție la majoritatea culturilor.

Rotația culturilor constă în succesiunea în timp pe același teren a plantelor cultivate, astfel încât pământul să-și păstreze sau chiar să-și mărească fertilitatea, fără a fi obosit sau epuizat, întrucât nu toate plantele au nevoie de aceleași cantități de elemente pe care le extrag din pământ.

Rotația culturilor reprezintă relația de dependență între cultură și mediul său, în decursul unei perioade lungi de timp, iar realizarea ei ține cont de anumite fenomene biologice, intre care:

Utilizarea rațională a rezervelor de apa din sol, asigurându-se o succesiune a culturilor cu consum specific de apa diferit

Eșalonarea lucrărilor solului prin importanța lor în combaterea buruienilor și distrugerea rezervei de boli și dăunători

Consumul specific de substanțe nutritive, dependent de compoziția chimica a plantei și nivelul producției;

Adâncimea și aria de răspândire a sistemului radicular al plantelor precum și de capacitatea de utilizare a elementelor nutritive din sol;

Plantele cultivate au capacități diferite de luptă împotriva buruienilor, cu care concură la factorii de vegetație; rotația diminuează nivelul de îmburuienare prin plantele care pot înăbuși buruienile și prin măsurile culturale prin care se combat buruienile.

Reducerea poluării mediului prin diminuarea cantității de îngrășăminte și pesticide folosite in procesul de producție;

1.3 PRODUSELE AGROALIMENTARE ECOLOGICE

Producția agroalimentară ecologică are în vedere realizarea unor sisteme de agricultură durabilă, diversificate și echilibrate, care să asigure protejarea resurselor naturale și sănătatea consumatorului.

Produsele agroalimentare ecologice au un preț mai ridicat decât a produselor agroalimentare neecologice, dar sunt mai apreciate de către consumatori deoarece sunt produse de calitate, hrănitoare, sănătoase și gustoase.În sens restrâns, produsele și alimentele ecologice sunt realizate evitând utilizarea compușilor chimici și fără modificări genetice.Sunt produse, care nu dăunează mediului și nici consumatorilor.Folosirea substanțelor chimice în creșterea fructelor și legumelor certificate ca fiind bio, este strict interzisă, rareori fiind folosite pesticide organice.

Ordonanța de Urgență nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice, definesc produsele eco astfel: Art. 1 (1) „producția ecologică, în înțelesul prezentei Ordonanțe de Urgență, înseamnă obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producție ecologică stabilite în prezenta Ordonanță de Urgență, care respectă standardele, ghidurile și caietele de sarcini naționale și sunt atestate de un organism de inspecție și certificare înființat în acest scop”. (3) „organismele modificate genetic și derivatele lor nu sunt permise în producția agroalimentară ecologică”. Datorită acestei ordonanțe de urgență a luat naștere și ANPE – Autoritatea Națională pentru Produse Ecologice– care activează în cadrul Ministerului Agriculturii și Alimentației. Scopul ANPE-ului este să controleze și să monitorizeze întreaga producție ecologică, de la elaborarea Programului național privind agricultura ecologică, la elaborarea de reguli și norme de control, de certificare și comercializare a produselor ecologice, până la supravegherea organismelor de inspecție și certificare acreditate. Printre altele, ANPE-ul are dreptul chiar de a retrage acreditarea organismelor de inspecție în cazul în care acestea nu respectă reglementările în vigoare. Articolele 4. și 5. din prezenta ordonanță de urgență prevăd clar și concis regulile de producție ecologică.

Producția agroalimentara ecologică urmărește promovarea unor tehnici și unor tehnologii de cultivare a pământului și de creștere a animalelor care să asigure conservarea și refacerea fertilității solului precum și a diversității biologice a mediului înconjurător prin:

Cultivarea de plante leguminoase, plante pentru îngrășăminte verzi

Încorporarea în sol a substanțelor ecologice, sub formă de îngrășăminte naturale, organice provenite de la unitațiile de creștere a animalelor ce sunt in conformitate cu standardele și regulile Uniunii Europene cu privire la creșterea animalelor în sistem ecologic

Eliminarea tehnologiilor poluante

Folosirea mai puțin intensivă a terenurilor agricole

De asemenea, aceasta are în vedere promovarea și realizarea unor tehnologii și structuri de producție care să permită folosirea de soiuri și varietăți de plante și/sau de rase și specii de animale tolerante sau rezistente la factorii de mediu, dar și utilizarea economică a resurselor energetice convenționale și înlocuirea acestora în mai mare măsură prin utilizarea produselor secundare refolosibile. Promovarea și combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor trebuie aplicate fară substanțe chimice și procedee biologice prin folosirea de specii și varietăți rezistente la boli și dăunători, prin aplicareaa unui program de rotație a culturilor, eliminând monocultura și prin protejarea entofaunei prin asigurarea de garduri vii, locuri pentru cuibare, lansare de prădători și arderea buruienilor.

Codex Alimentarius

Codex Alimentarius reprezintă o serie de standarde și prevederi adoptate la nivel internațional, ce urmăresc să mențină siguranța sănătății consumatorilor și asigurarea practicilor corecte în comețul alimetar. Aceste standarde, se aplică pentru toate grupele de produse alimentare, prelucrate, semiprelucrate, sau sub formă de materii prime.Codex Alimentarius se bazează exclusiv pe analize și dovezi științifice fundamentate printr-un studiu aprofundat al tuturor informațiilor relevante, în vederea asigurării calității și siguranței produselor alimentare. Prevederile fac referire la etichetare și prezentare, la metodele de analiză si de recoltare a probelor, dar și la igiena alimentelor, aditivii alimentari, reziduurile de pesticide și factori de contaminare. De asemenea cuprinde o serie de prevederi cu caracter consultativ sub forma unor coduri de practică, a unor îndrumări sau a altor măsuri recomandabile.

România în calitate de stat memblu al Uniunii Europene, aplica direct legislatia comunitară la nivelul întregii țări încă din anul 2007. Ca urmare, operatorii din domeniu au obligativitatea de a respecta legislația națională, regulamentele, directivele și deciziile stabilite la nivelul Uniunii Europene și pot utiliza opțional, standardele Codex Alimentarius în relatiile comerciale.

Dezvoltarea durabilă

Există multe moduri prin care se pot descrie alternativele agriculturii moderne cum ar fi : agricultura sutenabilă, organică, ecologică, biologică. Acestea sunt deseori prezentate în antiteza practicilor convenționale, industrializate, intensive și dăunătoare mediului ale agriculturii moderne. Termenul ,,sintetic” este folosit pentru a diferenția aditivii naturali precum sulful, bălegarul și roca de fosfat, de produse ce au fost fabricate industrial cum sunt erbicidele, nitriții și nitrații.

Exista totusi cazuri in care practicile agriculturii ecologice dăuneaza mediului inconjurator, solul fiind afectat de nitrați sau metale grele în urma folosirii unor fertilizanți ce nu dauneza însă omului sau faunei, cantitățile utilizate fiind nesemnificate.

Prima reuniune, la care au participat țări din toata lumea, a avut loc în cadrul conferintei ONU asupra Mediului în anul 1972 la Stocholm, unde s-a pus accent pe problemele de mediu, ale sănatății omului și pe abordarea ecologică a armoniei om-natură. In anul 1983, s-a creat de catre ONU, Comisia Mondială pentru Mediu si Dezvoltare, un raport cunoscut sub numele de Raportul Brundland. Concluzia raportului impunea <<un alt tip de dezvoltare>> capabil să îmbunătățească condițiile de mediu, să conserve resursele naturale și să asigure o creștere economică pe termen lung. Acest tip de dezvoltare definit ca << o dezvoltare care corespunde nevoilor prezentului fără a compromite generațiile>> a fost intitulat dezvoltare durabilă, deoarece evită pe termen mediu și lung producerea de catastrofe economico-ecologice, fiind singurul tip de dezvoltare care este suportat și tolerat de mediu și în consecință este capabil să susțină , să dureze.

Politicile agriculturii industriale au avut un succes remarcabil urmarindu-se o creștere în producția de produse alimentare. Acest lucru a dus la creșterea vânzărilor în domeniul pesticidelor, fertilizanților non-organici, a furajelor și a combinelor agricole. Cu toate acestea, practicile ecologice au reușit să înlocuiasca în mare parte pesticidele și îngrășămintele non-organice cu alternative naturale, astfel singura barieră spre realizarea unei agriculturi de durată, ecologice pare a fi inefieciența maximizării ratei de regenerare a resurselor naturale.

O agricultură sustenabilă este orice sistem agricol ce se bazează pe următoarele principii:

reducerea folosirii produselor din exteriorul fermei, ce nu au fost create natural și au un potential crescut de a dăuna fermierilor sau consumatorilor

producție orientată spre culturi și animale crescute biologic, nemodificate genetic

profitabilitate și eficiență în urma unui bun management al resurselor

independență energetică față de combustibili fosili

Chiar dacă agricultura durabilă prezintă mai multe avantaje decât dezavantaje, există mai multe bariere identificate, atât la nivel internațional, cât și la nivel local.

Din punct de vedere local, politicile macro și microeconomice au avut ca obiectiv încurajarea agriculturii sustenabile însă problemele birocratice au reprezentat un adevărat impas împreună cu tehnicile de predare învechite din universitățile de specialitate. În cele din urmă, fermierii au întâmpinat costuri ridicate în ceea ce privește tranziția de la agricultura modernă la cea durabilă. (Regenerating agriculture, Jules n Pretty,pag 8-21)

Dezvolarea durabilă are în vedere prevenirea problemelor privind adaptabilitatea la fenomenele și procesele resimțite din ce în ce mai acut, datorate de schimbările climatice, deșertificare, deșeuri, îngustarea biodivesității, promovând totodată următoarele filosofii:

Relația pe termen lung dintre om, sistem economic și mediu

Interdependența creată de raportul dintre factorii de producție și cea mai oportună întrebuintare a lor

Recuperarea parțială a decalajelor istorice de dezvoltare dintre țări

Integrarea în diverse structuri economico-politice

Valorificarea intensivă a resurselor umane și materiale deținute de fiecare economie națională

Respectarea limitelor ecologice ale dezvoltării

(Agricol, agrar, rural: Pledoarie pentru durabilitate ,Gabriel Badea, Larisa PoP – pag. 13-14)

Sisteme agricole

Sistemele agricole reprezintă tipuri de sisteme economice , în care sursa principală de producție este pământul.Scopul utilizării acestor sisteme sunt de a valorifica fertilitatea solului, prin producția diverselor culture de plante și rase de animale.

Pământul este principalul furnizor de hrană și așa va rămâne pentru multă vreme de acum încolo, de aceea el este de neînlocuit ca mijloc de producție pentru activitatea agricolă. Spre deosebire de celelalte mijloace de producție folosite în agricultură, pământul nu poate fi schimbat, înmulțit sau fabricat după bunul plac. În agricultură, pământul secătuit, adus în stare neproductivă, nu poate fi înlocuit iar readucerea lui în circuit se face, de regulă cu eforturi materiale și financiare ridicate și deseori durează perioade îndelungate de timp.(Pământul și folosirea lui în agricultură-Viorica Pană, Ioana Pană, Mihai Costea pag 79-80)

Sistemele agricole, au in vedere antrenarea mediului social si economic alături de cadrul natural, cu scopul de a devolta economia national și are în vedere ocrotirea mediului înconjurător, chiar în condițiile utilizării unor agregate tehnice și masini.

Se cunosc trei sisteme de exploatație agricolă

Sistemele extensive, ce utilizează capitaluri de exploatare relativ mici iar aportul tehnic este unul minimal.Aceste sisteme se bazează pe calitățile pro-factorului pământ și pe munca fizică .Fiind concentrate pe orizontală, producțile pot impune calitate, dar nu presupun rezultate semnificative în ceea ce privește cantitatea si eficiența. (agricultura tradițională,de tip pastoral, cerealier sau de altă orientare productivă;agricultura ecologică)

Sistemele intensive, sunt bazate pe structuri orientate spre obținerea unui volum mare de produse și servicii agricole. Presupunând o concentrare de tip vertical, bazată pe valorificarea cât mai multor factori de producție pe unitatea de suprafață, indică o productivitate crescută a pământului. (agricultura industrială)

Sistemele integrate acceptă și combină – Poate fi cazul unor culturi horticole sau arboricole (viță de vie, citrice, măslini) . Agricultura tradițională , agricultura industrială si agricultura ecologică.

Agricultura Tradițională

Prin realizarea unor tehnici si unelte tot mai perfecționate și prin utilizarea la o scară mai mare a animalelor în muncile agricole, s-au creat surplusuri de producție, astfel în zonele temperate au apărut sisteme de agricultura tradițională, acestea urmărind rotația culturilor, extinderea suprafețelor cultivate, utilizarea dejecțiilor ca îngrășământ, uneltelor din lemn și metal și a forței de lucru animale

Agricultura traditionala nu era conceputa în afara cresterii animalelor domestice. Aceasta legatura a apropiat-o foarte mult de cea a ecosistemelor naturale. Regasim piramida eltoniana cu toti componentii ei: producatori primari, reprezentati de plantele cultivate, consumatorii secundari constituiti din erbivorele domesticite, consumatorul secundar omul si destructorii prezenti în sol

Potentialul natural depinde in permanenta de fertilitatea solului, ducand agricultura traditionala spre o orietare bazate pe autocosmun familial(eventualele exdecente fiind destinate fie schimbului cu consătenii, fie vânzării pe o piața apropiată). De asemenea, intr-un sistem agricol de tip traditional input-uri reduse din punct de vedere aș relevanței economice: munca manuală și animală, structurile predominante sunt de dimensiuni mici si foarte mici, de forma exploataților familiale, cu o productivitate redusa la hectar si un aport cosiderabil de forță de muncă, în detrimentul tehnicii și noilor tehnolohii inaccesibile din cauza prețurilor lor.

În agricultura traditionala s-a înregistrat o permanenta reciclare a substantelor si o integrare a proceselor de productie agricola în ciclurile biogeochimice ale biosferei. În acest fel, agricultura traditionala poate fi considerata ca fiind o îndeletnicire umana cu pronuntat caracter ecologic.

Experiența nativă, moștenită prin practivarea agriculturii timp de mai multe generații si metodele de fertilizare in general naturale reprezinta principale avantaje ale acestui sistem, efectele asupra mediului ramanand minime, iar calitatea si siguranta alimentara maxima.

Dezavantaje agriculturii traditionale sunt reprezentate de o scazuta rata a eficientei, o viabilitate de tip ,,subzistență pe tereni mici si de dependenta consumului de importurile de produse agroalimentare

Agricultura durabilă

Agricultura durabilă este un concept larg ce are în vedere dezvoltarea continuă a acestui sistem de producție, stabilitatea biologică a plantelor și soiurilor cultivate, conservarea și protejarea resurselor naturale, dar și folosirea cât mai eficient a tehnologiilor fără a dăuna grav mediului.

Agricultura durabilă presupune tehnologii viabile din punct de vedere economic, cu recolte ridicate, obținute cu costuri cât mai reduse și pe o perioadă lungă de timp. Ideea unei agriculturi durabile se bazează pe ridicarea productivității acesteia, cu un impact minim asupra mediului, asigurând securitatea alimentară a populației și obținerea unor profituri sigure si constante.

Pentru a fi durabil și viabil , un sistem trebuie sa îndeplinească următoarele condiții:

Menținerea și ameliorarea mediului fizic și rezistență la presiunile exterioare sau la perturbațiile puternice

Satisfacerea cerințelor societății în produse alimentare

Asigurarea bunăstării economice și sociale a producătorilor agricoli

(Ingineria ecosistemelor agricole, Bujor Mănescu, 2005)

Realizarea obiectivelor agriculturii durabile depinde de implicarea și responsabilitatea tuturor participanților la sistem, respectiv al agricultorilor, cercetătorilor, cadrelor dicactice, politicieni, consumatori.(dupa V.ION și colab,2003)

Agricultura intensivă

“Conceptul de intensificare a agriculturii exprimă creșterea alocărilor successive, suplimentare de resurse de productie , pe una și aceeași suprafata de teren , în condițiile perfecționării formelor și metodelor de conducere și gestionare în vederea creșterii randamentului la hectar sau pe animal și al reducerii costurilor de producție și sporirii rentabilității ca obiective finale ale realizării unei noi calităti în activitatea agricolă.” (Oprea Parpală, Economia și politica agrară in R.S. România, Editura Didactică și Pedagogică,București, 1980. Pag,241)

Agricultura intensivă este un sistem de producție agricol, ce face posibilă utilizarea intensivă a mijloacelor de producție, pentru a produce cantități mari dintr-un singur tip de produs. Această metodă necesită folosirea in cantități mari a combustibilului, ce poate avea un impact negativ asupra mediului, iar frecventa utilizare a monoculturilor epuizează solul, duce la abandonarea și reluarea procesului într-o altă zonă și deseori la defrișări.

Folosirea în cantități industiale a îngrășămintelor chimice, intervenția asupra solului, introducerea unor gene rezistente la boli în plantele de cultură sau mobilizarea unor rezerve nutriționale și biotice din sol, au dus la deteriorarea structurii solului, a calității apei, cât și a atmosferei și produselor agricole. Practicarea cu precădere a monoculturilor și folosirea fertilizanților chimici, au adus prejudicii semnificative, atât solului prin creșterea gradului de tasare și eroziune și reducerea fertilității, cât și a apelor de suprafață și freatice prin poluare excesivă cu nitriți și nitrați. (pag.46/47-Agric.Eco.-A.I)

Agricultura industrială este rezultatul impactului modernizării asupra proceselor de productie agricolă . Această metodă presupune practicarea agriculturii pe suprafețe medii și mari și o diversitate mare a culturilor de plante și a reselor de animale, având o înaltă productivitate și calități genetice studiate.

Agriucultura convențională, contemporană, este un sistem de agricultură ce realizează nivele înalte de producție prin mecanizarea și folosirea substanțelore chimice, fără a urmări, însă, efectul acestuia asupra mediului înconjurător, a fertilității solului si a calității produselor.

(Bazele Agriculturii Ecologice- Leon Sorin MUNTEAN,Mircea ȘTIRBEA, Emil LUCA, Avram FITIU, Leon MUNTEAN, Sorin MUNTEAN, Imre ALBERT)

Agricultura industrială este agricultura practicată de întreăprinderile agricole, ce folosesc cu precădere substanțe chimice sintetice și al cărei obiectiv principal este maximizarea productivității agricole. Acest sistem este folosit la scară largă și implică eforturi puține, sau chiar deloc, pentru a menține durabilitatea. (după Eco Ruralis)

Consecințele folosirii acestui tip de agricultură, se resimpt atăt social, cât și ecologic și politic.

Social

Creșterea efectelor datorate lipsei de teren , consecință ce duce la “dependența alimentară”

Reducerea veniturilor agricultorilor individuali, prin scăderea prețurilor produselor obținute prin supraproducție, folosind practice nesustenabile.

Producția industrială se concentrează pe alternative de producție mai ieftine, iar calitatea alimentelor este una redusă

Principalele culturi sunt destinate exporturilor, sau se aleg culturile de lux, fapt ce duce la creșterea prețurilor produselor alimentare

Ecologic

Agricultura industrială se axează pe producție și nu pe canservare sau durabilitate. Organismele modificate genetic, erbicidele și pesticidele, generează întreprinzătorilor agricoli un profit pe termen scurt, iar pe termen lung, amenință capacitatea de a produce alimente pentru generațiile viitoare

Poluarea produsă de input-urile, cum ar fi îngrășămintele, erbicidele, pesticidele deteriorează calitatea apelor și a habitatelor naturale

Reducerea diversității genetice agricole și a biodiversității habitatelor, datorate focusării pe producțiile de soiuri profitabile

Reducerea stratului de ozon, cauzat de folosirea combustibilului pe bază de petrol

Agricultura Ecologică

Conceptul de agricultură ecologică a apărut ca urmare a unor experimente negative datorate folosirii produselor chimice de sinteză, generate de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale, bazate pe mecanizarea și automatizarea excesivă a tehnologiilor de producție, precum și datorită folosirii în cantități mari a pesticidelor pentru protecția plantelor și a biostimulatorilor în alimentația animalelor cum ar fi antibioticele și hormonii.(dupa Mihai Decun, 2004)

Agricultura ecologică este definite de I. PUIA și V. SORAN (1984) ca fiind “sistemul prin care se promovează cultivarea pământului prin mijloace capabile să mențină un echilibru între agroecosisteme și ambianța, generând agroclimaxuri specifice, favorabile conservării tuturor elementelor și proceselor pozitive ce intră în alcătuirea sistemelor agricole contemporane și viitoare”.

Principiile acestui sistem au fost promovate la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, de către consumatorii și medicii preocupați de efectul alimentelor asupra sănătății oamenilor. (după Ion V. și colab., 2005)

De-a lungul timpului, agricultura ecologică a fost definită din diferite perspective:

După Claude Aubert, agricultura ecologică este “agricultura bazată pe observarea legilor vieții care constau în a nu hrăni direct plantele cu îngrașăminte solubile ci ființele vii din sol care eleborează și furnizează toate elementele de care planetele au nevoie” (:”L’agriculture biologique”,Paris 1970).

Organizația pentru Alimente și Agricultura, FAO (Food and Agriculture Organization), și Organizația Mondială a Sănătății definesc agricultura ecologică ca fiind un “ sistem integral de gestionare a procesului de producție, care contribuie la sprijinirea și consolidarea rezistenței agro-ecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică a solului”.

Conform definiției date de Programul Național de Agricultură Organică , Departamentul pentru Agricultura al Statelor Unite ale Americii, agricultura ecologică este reprezentată de orice metodă care ajută la creșterea și dezvoltarea organismelor vii în mediul lor natural, cu acțiune cât mai redusă asupra acestora, în vederea obținerii de produse agricole bogate în proteine, grăsimi, fibre, vitamine, minerale și alte substanțe nutritive cu o compoziție chimica corespunzătoare utilizării lor de către organismul uman, care pot asigura energia necesară unei vieți sănătoase și echilibrate” .

Federația Internațională a Mișcărilor pentru Agricultură Organica (IFOAM), definește agricultura ecologica ca fiind “o abordare holistă a sistemul de managent al producției, care promovează și întreține dezvoltarea sănătoasă a agro-ecosistemelor, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică a solului.” (www.ifoam.ro)

Ramura ecologică a agriculturii promovează sisteme de producție durabile, divesificate si echilibrate cu scopul de preveni poluarea mediului înconjurător, urmărindu-se înlocuirea monoculturilor, prin rotația culturilor, capabilă să înbunătățească fertilitatea solului. Rolul agriculturii ecologice este de a identifica cu mare precizie vocatia fiecarui teritoriu si de al gospodării cu maximă eficiență . Orice descărcare a deșeurilor în albiile râurilor sau defrișare a padurilor poate duce la modificicări de climă prin transformări ale regimului hidrologic și a raporturilor dintre speciile faunei si ale florei .

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului definește producția ecologică ca fiind „un sistem global de gestiune agricolă și de producție alimentară ce combină cele mai bune practici de mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor standarde înalte privind bunăstarea animalelor și o metodă de producție care respectă preferințele anumitor consumatori pentru produse obținute cu ajutorul unor substanțe și procese naturale”

Agricultura ecologică are în vedere producerea de alimente și stabilirea unei stări de echilibru pe termen mediu și lung. Aceasta are o viziune proactivă asupra unui sistem agricol, face posibila protectia mediului si oferă posibilitatea controlului produselor in stare proaspătă, atât pe teren, cât și în depozite și în unitățile de desfacere asigurând siguranța alimentară națională.Astfel principalele beneficii aduse ecosistemului local sunt următoarele:

Practicile de regenerare a solului precum ciclurile de culturi, culturile intercalate, asocierile simbiotice, fertilizanții organici și plugăritul minim sunt elemente esențiale ale agriculturii ecologice. Aceste practici contribuie la păstrarea echilibrului faunei și florei solului, îmbunătățind formațiunile de sol și structura acestora.

În multe zone agricole, poluarea pânzei freatice și a canalelor subterane de apă cu fertilizanți sintetici și pesticide este o problemă majoră. În agricultura organică aceste practici sunt interzise și înlocuite cu fertilizatorii organici (ex: deșeuri animale, compost, furaje etc.) și cu biodiversitatea crescută (mai multe tipuri de soiuri cultivate), îmbunătățind structura solului și infiltrarea apei. Sistemele ecologice bine gestionate reduc considerabil riscul de a polua pânza freatică. În unele zone unde poluarea este majoră conversia către agricultura organică este încurajată ca o măsură de restaurare a echilibrului zonei.

Agricultura organică necesită un consum de energie non-regenerabilă redus prin scăderea nevoii de compuși agrochimici producerea acestora solicită cantități mari de combustibili fosili). Multe dintre practicile agriculturii ecologice (ex: ararea redusă, absorbția reziduurilor culturilor înapoi în sol, folosirea ciclică a culturilor etc.) cresc rata de retur a carbonului în sol, favorizând productivitatea și stocarea carbonului. O serie de studii relevă faptul că solul folosit pentru sistemele ecologice reține semnificativ mai mult carbon decât solul din sistemele convenționale, reducându-se astfel probabilitatea declanșării unor efecte negative asupra schimbării climei.

Fermierii care se ocupă cu agricultură ecologice sunt îngrijitorii și în același timp utilizatorii biodiversității pe toate nivelele. La nivelul geneticii, semințele tradiționale sunt preferate deoarece au o rezistență mai bună la clima locală și la eventualele boli care pot apărea. La nivelul solurilor, pentru agricultura organică, sunt folosite pe post de nutrienți, diverse combinații de îngrășăminte provenite din plante și de la animale. La nivelul ecosistemului, agricultura organică ajută la prezervarea zonelor naturale din interiorul și exteriorul fermelor și elimină agenții chimici externi care pot dăuna faunei.

În cadrul sistemelor ecologice nu este permisă utilizarea organismelor modificate genetic. Având în vedere că impactul pe care organismele modificate genetic îl au asupra mediului și a sănătății oamenilor nu este complet clar, agricultura organică are o abordare precaută asupra acestor organisme, fiind în schimb axată pe creșterea biodiversității naturale. Eticheta organică oferă garanția că acea cultură vegetală sau animalieră nu a intrat în contact cu organisme modificate genetic, aspect pe care agricultura convențională nu îl garantează.

Impactul agriculturii ecologice asupra resurselor naturale favorizează interacțiunea din interiorul agro-ecosistemului, aceasta fiind vitală atât pentru producția agricolă cât și pentru conservarea naturii. Serviciile ecologice derivate includ formarea și condiționarea solului, aplicarea ciclică a nutrienților, stabilizarea solului, reciclarea deșeurilor, sechestrarea carbonului, reducerea poluării și prezervarea habitatelor naturale. Folosindu-și puterea de cumpărare, consumatorii pot opta pentru achiziționarea produselor ecologice, contribuind astfel la promovarea unui sistem agricol care poluează mai puțin

Agricutura eco are in vedere :

Îmbunătățirile funciare pt obtinerea fertilității maxime a solurilor luate în considerare,

Folosirea în proporții optime a îngrășămintelor chimice cu macro- și microelemente precum și a celor naturale și în primul rând a gunoiului de grajd și a compostului

Cultivarea acelor plante pentru care vocația teritoriului este dovedită

Folosirea rotației culturilor în asolamente de 4-8 ani;

Combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor prin lupta integrată

Înglobarea solelor în agroecosisteme ierarhizate, care să permită producția în flux continuu, o balanță de compensare a circuitului de energie și materie și o anumită autarhie

Construirea, în cadrul sectorului agrotehnic, a unor grupe de studii pentru probleme de ecologie;

Optimizarea mediului printr-un complex de măsuri, între care sporirea fertilității solului, înființări și remodelări pe plantații forestiere, amenajări hidrografice, corectări ai unor forme de microrelief

Abordarea sistematică a tuturor proceselor și fenomenelor rezultate din practica agricolă și totodată analiza particularizată a fiecărei sole, respectiv a fiecărei ferme

Dezavantajele agriculturii ecologice

In agricultura ecologica productiile pe unitatea de suprafata sunt mai scazute, scaderea randamentelor la hectar se inregistreaza de obicei in perioada de conversie. Segmentul mic de cerere pe care-l poate satisface acest gen de agricultura, cat si timpul necesar restabilirii echilibrului ecologic din productie ridica pretul de valorificare a produselor ecologice. Lipsa ingrasamintelor chimice duce la o vulnerabilitate la presiuni de tip boli/daunatori a culturilor, iar tehnicele specific de asemenea foarte costisituare spre deosebire de cele conventionale ingreuneaza dezvoltarea agriculurii ecologice.

Cadrul instituțional și legislativ

În momentul de față, sistemul de agricultură biologică este reglementat în Uniunea Europeană prin Regulamentul 2092/1991 pentru sectorul vegetal și prin Regulamentul 1804/1999 pentru sectorul animal. Se folosesc trei termeni pentru definirea acestui sistem de agricultură: organic (Maria Britanie), biologic (Franța, Italia, Belgia, Germania, etc.) și ecologic (Spania, Suedia, România, etc.)

Ordonanța de urgență 34/2000 , are o serie de termeni foarte stricți delimitați, de care, cei care practică agricultura ecologică trebuie să țină cont:

Producere – toate acțiunile efectuate intr-o fermă agricolă/ unitate alimentară în scopul obținerii de produse agroalimentare ecologice

Preparare – toate operațiunile de conservare și/sau procesare a produselor agricole, inclusiv sacrificarea și tăierea animalelor, ambalarea și/sau modificările făcute pe etichetele de prezentare a metodei de producție ecologică a produselor proaspete, conservate și/sau procesate

Comercializarea – deținerea sau expunerea în vederea vânzării, oferirea spre vânzare , vânzarea, livrarea sau alte modalități de plasare pe piață a produselor agroalimentare ecologice

Certificarea – procedura prin care organismele de inspecție și certificare ,acreditare, furnizează o atestare scrisă din care să rezulte că produsele agroalimentare ecologice sau sistemul de control al acestora sunt conform cu metodele folosite in agricultura ecologică

Etichetare – mențiunile,indicațiile, marcile de fabrică sau comerț, imaginile produse pe ambalaj,documentul,înscrisul, inelul sau banda, care însoțesc produsele agroalimentare ecologice

Materia primă – produsele de origine vegetală sau animală, în stare naturală, proaspătă, precum si substanțele organice sau anorganice care conțin sau nu aditivi, utilizate în hrana animalelor

Operator – orice persoană fizică sau juridică, care produce, prepară, importă/exportă și/sau comercializează produse agroalimentare ecologice.

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91 conține atricole bine structurate și precise:

(9) organismele modificate genetic (OMG-urile) și produsele derivate din organisme modificate genetic sunt incompatibile cu noțiunea de producție ecologică și cu percepția consumatorilor de produse ecologice. Din acest motiv, acestea nu ar trebui folosite în agricultura ecologică și nici în procesarea produselor ecologice.

(19) produsele procesate ecologic ar trebui obținute prin utilizarea de metode de procesare ce garantează că, pe parcursul tuturor stadiilor din lanțul de producție, se mențin integritatea ecologică și calitățile esențiale ale produsului.

(34) în ceea ce prvește produsele importate, evaluarea echivalenței ar trebui să țină cont de standardele internaționale prevăzute de Codex Alimentarius.

Principalele documente de referință

Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 , privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, și care abrogă Regulamentul (CEE) nr.2092/91;

Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice în ceea ce privește producția ecologică, etichetarea și inspecția – cu modificările ulterioare:

Regulamentul (CE) nr. 1254/2008 al Comisiei din 15 decembrie 2008

Regulamentul (CE) nr. 710/2009 al Comisiei din 5 august 2009

Regulamentul (UE) nr. 271/2010 al Comisiei din 24 martie 2010;

Regulamentul (CE) nr. 3/2008 al Consiliului din 17 decembrie 2007 privind acțiunile de informare și promovare pentru produsele agricole pe piața internă și în țările terțe – cu modificări și completări ulterioare: o Regulamentul (CE) nr. 501/2008 al Comisiei din 5 iunie 2008;

În România cadrul legislativ este realizat prin intermediul a două acte normative. O.U. nr. 34/2000 – norme metodologice referitoare la producția ecologică, armonizată prin Legea nr. 38/2001 referitoare la producția în agricultura ecologică. La nivel insitituțional, în România există următoarele organisme în domeniu:

ANPE – Autoritatea Națională pentru Produse Ecologice;

Comisia de Agricultură Ecologică;

FNAE – Federația Națională de Agricultură Ecologică;

R.E.N.A.R – asociația de acreditare din România.

Ca principale documente de referință pot fi menționate următoarele:

Ordonanță de Urgență nr. 34 din 17 aprilie 2000 privind produsele agroalimentare ecologice;

Ordinul comun 417/2002 și Ordinul 110/2002 al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, și al Președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului privind aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice – cu modificările și completările ulterioare:

Ordin nr. 317/190 din 11 mai 2006 privind modificarea și completarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor și al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 417/110/2002 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice;

Ordin nr. 51 din 1 martie 2010 pentru aprobarea regulilor naționale privind autorizarea importurilor de produse agroalimentare ecologice din țări terțe;

Ordin nr. 219 din 21 martie 2007 pentru aprobarea regulilor privind înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică – cu modificările și completările ulterioare:

Ordin nr. 252 din 10 noiembrie 2010,

Ordin nr. 187 din 24 august 2012,

Ordin nr. 378 din 23 mai 2013;

Hotărâre nr. 759 din 21 iulie 2010 privind acordarea de ajutoare specifice pentru îmbunătățirea calității produselor agricole în sectorul de agricultură ecologică – cu modificările și completările ulterioare:

Hotărâre nr. 1095 din 3 noiembrie 2010,

Hotărâre nr. 1303 din 15 decembrie 2010,

Hotărâre nr. 590 din 8 iunie 2011,

Hotărâre nr. 911 din 5 septembrie 2012,

Hotărâre nr. 418 din 26 iunie 2013;

Hotărâre nr. 131 din 27 martie 2013 pentru stabilirea măsurilor și sancțiunilor necesare în vederea respectării prevederilor Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91;

Ordin nr. 1253 din 6 noiembrie 2013 pentru aprobarea regulilor privind înregistarerea operatorilor în agricultura ecologică;

Ordin nr. 181 din 19 iulie 2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecție și certificare în agricultura ecologică – cu modificările și completările ulterioare:

Ordin nr. 383 din 23 mai 2013

Toate actele legislative menționate, au scopul de a ajuta agenții economici să se ghideze în respectarea prevederilor stabilite, pentru a obține produse ecologice, care să îndeplinească standardele cerute de Uniunea Europeană și să fie compatibile cu cele oferite de competitorii externi.

Certificarea si etichetarea produselor ecologice.

Principiile si obiectivele agriculturii ecologice sunt cuprinse in legislatia nationala si a Uniunii Europene, aceste norme reglementand procesarea, etichetarea, comertul ,importul certificarea si inspectia produselor agroalimentare. Consumatorii trebuie sa fie informati in prinvinta proselor ecologice, acestru lucru fiind posibil prin intermediul siglei si al sistemului de etichetare ecologic. Acesta a fost creat pentru a garanta ca produsele cumparate sunt in conformitate cu legislatia europeana sau nationala.

Ecoetichetarea este activitatea ce are ca scop stabilirea unor standarde privind impactul asupra sanatatii si a mediului a produselor agroalimentare, acestea primind un symbol graphic, ce poate fi aplicat pe produs sau pe ambalaj care certifica calitatea acestora. Scopul etichetarii ecologice este de a promova produsele cu impact redus asupra mediului,

Certificarea este un process complex, care trebuie urmat pas cu pas de fermieri pentru a putea dobandi eticheta “verde”. Pentru a putea fi certificate fermele trebuie sa treaca prin perioada de conversie de minimum doi ani si ulterior de inspectiile organelor autorizate.

La nivelul României, controlul și certificarea produselor ecologice sunt asigurate de către organisme de inspecție și certificare private. Acestea au aprobări din partea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și sunt independente, imparțiale și competente, aceste elemente fiind stabilite prin ordinul MADR nr. 181/2012.

Odată cu finalizarea controalelor efectuate de-a lungul perioadei de conversie de către organismele de inspecție și certificare se eliberează certificatul de produs ecologic și se poate folosi pe produse eticheta care are mențiunea „ecologic.

Sigla nationala “ae” este obligatorie pentru produsele locale si poate fi folosita doar de producatorii/procesatorii si importatorii autorizate de MADR, certificand calitateal produsui si garanteaza consumatorilor ca:

Minimum 95% din ingredientele produsului au fost produse după metoda agriculturii ecologice,

Produsul respectă regulile schema oficiale de inspecție,

Produsul provine direct de la producător sau procesator într-un ambalaj sigilat,

Produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului și numele și codul organismului de inspecție și certificare.

Sigla nationala AE

De asemenea, logo-ul comintar al Uniunii Europene se foloseste pentru a completa etichetarea, fiind introdus la 1 iulie 2010. Etichetarea se face in conformitate cu reglementarile UE, aceasta prezentand obigatoriu:

Numele si adresa producatorui/procesatorui

Denumirea produsului, inclusiv metoda de productie ecologica utilizata

Numle organismului de inspectie si certificare

Termenul de valabilitate

Interzicerea depozitarii in acelasi spatiu alaturi de produse neecologice

Logo-ul UE pentru produse alimentare ecologice

Conversia la agricultură ecologică

Perioada de timp în care se face trecerea de la sistemul de agricultură convențional la sistemul de agricultură ecologic se numeste conversie. Pe parcursul acestei perioade se aplică regulile specifice agriculturii ecologice.

Conversia la agricultura ecologică se face prin selectarea unui organism de inspecție și certificare din lista celor autorizate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, semnându-se un contract prin care agricultorul se angajează să respecte regulamentele în vigoare ce vizează producția ecologică, procesarea, depozitarea, etichetarea și comercializarea produselor ecologice. Împreună cu acest organism, se stabilește planul de conversi și se începe implementarea acestuia.

Pentru a se putea restabili echilibrul ecosistemului și pentru a crește semnificativ fertilitatea solului perioada de conversiei trebuie să fie cât mai îndelungată. În urma procesului de conversie, terenul, culturile agricole, recolta și animalele trebuie să dobândească calitățile specifice producției ecologice.

Periaoada de conversie trebuie sa fie suficient de indelungata pentru a se putea restabili echilibrul ecosistemului, in urma acestui process terenul, culturile, recolta si animalele trebuie sa capete calitatile unei productii ecologice.

Pentru culture, pedioade de conversie este urmatoare:

cel putin doi ani inainte de insamantare sau, in cazul pasunilor si al furajelor perene, de cel putin doi ani inainte de utilizarea acestor produse ca furaje obtinute din agricultura ecologica

in cazul culturilor perene, altele decat furajele (ex. plantatiile pomicole si viticole), perioada de conversie este de cel putin trei ani inainte de prima recolta a produselor ecologice

Pentru animale, perioada obligatorie de conversie este:

12 luni in cazul ecvideelor si al bovinelor, pentru productia de carne si, in orice caz, cel putin trei sferturi din durata lor de viata;

6 luni in cazul rumegatoarelor mici, al suinelor si animalelor pentru productia de lapte;

10 saptamani in cazul pasarilor de curte pentru productia de carne, aduse in exploatatie inainte de a implini trei zile;

6 saptamani in cazul pasarilor de curte pentru productia de oua;

un an pentru albine, daca familia a fost cumparata din stupine conventionale

La sfârsitul perioadei de conversie organismul de inspecție și certificare, cu care agricultorul a semnat contractul, va stabili dacă acesta a respectat regurile de producție și va acorda fermierului în speță certificatul de produs ecologic.

In Romania, piata interna este estimate la o valoare de 150 milioane de euro devenint o piata de desfacere importanta pentru industria bio europeana. Conform HG nr. 759/2010 privind imbunatatirea calitatii produselor agrocile din sectorul de agricultura ecologica, agricultorii primesc subventii pentru perioada de conversie. La ora acutuala cele mai mari culture cultivate sunt cerealele de toamna, leguminoasele boabe( mazare, linte, soia, lupin), plante oleaginoase(floarea soarelui) si legumele.

4.Agricultura ecologică pe plan mondial

Atât biodiversitatea la toate nivelurile, cât și ecosisteme sunt influențate negativ de mijloacele agriculturii convenționale. Astfel, s-a conturat o nouă cerință pe piață atât la nivel mondial, dar mai ales la nivel european transformându-se într-o adevărată mișcare pentru obținerea de produse agroalimentare prin tehnologii ecologice, curate, nepoluante, făra subtanțe chimice adiționale. Dezvoltarea durabilă a devenit o problemă importantă pe plan mondial, experții fiind de parere că agricultura ecologică poate duce la o dezvoltare sigură și durabilă.

Sectorul ecologic a cunoscut o rapidă dezvoltare în lume, populatia manifestând interes privind reducerea riscurilor asupra oamenilor și mediului pe care le-ar putea provoca practicile agricole. (Sursa;V.Ion,2003)

În conformitate cu ultimele studii realizate de Fundația pentru Ecologie și Agricultura din Germania(SOEL, 2013), peste 170 de țări practica agricultura ecologica, însumând aproximativ 43,1 de milioane de hectare față de 11 milioane în 1999 și peste 633 000 de ferme.

La nivelul continentelor, proportia cea mai mare de teren agricol ecologic este in Europa de 1,38%, fiind depășită doar de Australia/Oceania(2,6%).

4.1 Info grafic

Suprafețele de teren agricol ecologic pe plan modial(Sursa: FiBL Survey 2015)

Suprafața ecologică si numărul fermelor pe continente

Creșterea suprafețelor cultivate ecologic s-a datorat unor producători mult mai informați, dar și datorită cererii din ce în ce mai mare a produselor agroalimentare ecologice pe piața mondială.

În prezent, șapte țări depășesc cota de 10% teren agricol ecologic iar cele mai mari suprafețe ecologice se înregistreză în: Australia(17,2 milioane hectare), Argentina(3,2 milioane hectare), SUA(2,2 milioane hectare).

Figura 2: Topul 10 tări cu cele mai multe terenuri agricole ecologice.

În majoritatea țărilor a avut loc o creștere semnificativă, comparativ cu anul 2012, totalitarea terenurilor ecologice a crescut cu un procent de 15%. În 2013, numarul hectarelor de teren arabil ecologic a crescut în toate continentele, excepție făcând doar America de Sud.(Figura 3) Cea mai mare crestere a avut loc in Oceania(+42%, 5,2 milioane ha). În America Latină s-a înregistrat o scădere cu trei procente, Argentina raportând o piedere a 400 000 de hectare în 2013(majoritatea pășuni). Țările în care s-au înregistrat cele mai multe noi terenuri ecologice sunt, dupa Australia, China, Peru și Italia.

Figura 3: Creșterea terenuri agricole în lume.(Sursa: FiBL Survey 2015)

Vânzarea de alimente organice a ajuns la 72 de miliarde de dolari america in 2013, acestea crescând de cinci ori față de 1999. Federația Internațională de Agricultura estimează un trend ascendent. Țările în care s-au format cele mai puternice piețe ecologice sunt în prezent: SUA(24,3 miliarde euro reprezentând 43% din piața mondială fiind urmată de Uniunea Europeană cu 40 de procente.), Germania(7,6 miliarde euro) și Franța(4,4 miliarde euro).

Importanța produselor ecologice în consumul populației.

Un stil de viață sănătos constă într-o alimentație sănătoasă, exerciții fizice zilnice, evitarea stresului și evitarea exceselor de produse dăunătoare organismului. Apariția unor afecțiuni majore implică frecvent o alimentație nesănătoasă, care conține produse cu aditivi, coloranți de sinteză, amelioratori. În consecință, consumul produselor ecologice reprezintă singura variantă naturală și sănătoasa ce poate furniza necesarul nutrițional. Deoarece procesul de producție al produselor ecologice nu implică pesticide, aditivi sau alte substanțe chimice, materiile prime vegatale nu sunt modificate genetic, fiind lipsite de reziduuri toxice, cu un conținut ridicat de vitamine și minerale, impactul asupra mediului fiind minim. Conform ultimelor sondaje, într-o statistică publicată în 2015, consumul produselor ecologice ajută la o creștere a longetivității. La un nivel mondial țările cu cea mai mare longevitate o înregistrează Elveția cu media totală de 82,5 ani, pe lângă Statele Unite cu o medie de 79,6 ani.

Tabel: Speranța de viață la naștere în țărilile cu cel mai mare consum de produse ecologice

Sursa, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2102.html

Pentru a fi catalogate ca și ecologice, culturile cultivate trebuie să fie produse pe un teren pe care nu au fost aplicate substanțe chimice cu minimum 3 ani înainte de recoltare. Terenul trebuie să aibă bine definite limitele zonelor de protecție și de prevenire a culturilor pentru a nu intra în contact cu subtanțe interzise de pe terenurile adiancente. Produselor bio nu se aplică hormoni de creștere, radiații toxice sau antibiotice. Având un conținut nul de reziduuri din pesticide, produsele ecologice previn bolile cronice, îmbătrânirea prematura și contribuie la creșterea capacității de muncă fizică ți intelectuală.

O analiză a 41 de studii comparative pentru fructe, legume și cereale organice și non-organice, a demonstrat că produsele ecologice ofera mai multe substanțe nutritive, respectiv:

27% mai multă vitamina C

29% mai mult Magneziu

13% mai mult Fosfor

21% mai mult Fier

Situația agriculturii ecologice pe continente.

Studiile de specialitate arată că agriculura organică este în dezvoltare în Africa, astfel ajungându-se la 1,2 milioane de hectare certificate ca si fiind organice si peste 570 000 de producători. Partea cea mai dezvoltată din punct de vedere ecologic a continetului este cea sudică, Uganda fiind cel mai important jucator pe piața organică(231 000 hectare).

Majoritatea produselor certificate organic sunt predestinate exportului, cele mai importante fiind: cafeaua, măslinele, nucile, floarea soarelui și bumbacul. Creșterea reputației agriculturii ecologice s-a concretizat în urma conștientizării problemelor semnificative de pe continent precum: lipsa mâncarii, degraderea terenurilor, săracia, foametea și schimbarea bruscă a climatului în Africa.

În prezent, Federația Agricolă Internațională lucreză împreună cu autorițile africane( Uniunea Africana și guvernele locale) pentru formarea unor rețele organice regione in conferințele Estice, Vestice, Centrale ți Sud Africane numită Reșeau Organică Africană(AfrONet)

Total terenului ecologic ajunge in Asia în prezent la 3,4 milioane de hectare constituind 8 procente din totalul mondial. Peste 700 000 de producători sunt înregistrați, majoritatea în India. Țara lideră la numărul de hectare ecologice este China(2,1 milioane), fiind urmată de India(0,5 milioane). Cerințele consumatorilor au dus la o creștere a vânzărilor produselor agroalimentare ecologice ca urmare a îndoielilor asupra siguranței alimentelor ale acestora. Majoritatea suprafetei ecologice se bazează pe pășuni iar suprafețele arabile sunt utilizate pentru obținerea cerealelor și în special a orezului. Cele mai importante culturi sunt: cafeaua, alunele și strugurii.

La începutul anului 2013 se înregistrau 11,5 milioane de hectare ecologice în Europa dintre care 10,2 milioane incluse în Uniunea Europeană și peste 300 000 de producători(260 000 în UE). În Europa 2,4 procente din terenuri sun ecologice iar in Uniunea Europeana peste 5,7% reprezentând 27% din totalul mondial. Anul 2014 a fost un an reprezentativ pentru politica agricolă organiă europeană datorită noilor legislatii implementate ducând astfel agricultura ecologica la stadiul de prioritate prin programul Horiyon 2020. Țările cele mai dezvoltate din Europa sunt: Spania(1,6 milioane ha), Italia(1,3 milioane ha), Franța și Germania(1,1 milioane) în timp ce din punctul de vedere al vânzărilor acestea au însumat 24,3 miliarde de euro(22,2 miliarde în Uniunea Europeana) în țări precum Germania, Franța, Maria Britanie etc.

În America de Sud sunt înregistrați 300 000 de producări ce și 6,6 milioane de hectare organice acestea constituind 15% din totalul terenurilor din lume. Piețele locale au întalnit un trend ascendent în ultima perioadă, consumatorii devenind mult mai atenți la produse, crescând astfel vânzările iar producării ecologici au devenit concurenti semnifivi piață. Statele Latin Americane si din Arhipelagul Caraibean reprezintă cea mai importanta piață de import pentru Statele Unite ale Americii acestea aprovizionând-o cu produse precum: cafea, fructe exotice,și legume.

America de Nord a cunoscut de asemea o crestere a terenurilor ecologice(3 milioane de hectare) dar și a numărului producatorilor, aceștia depășind peste 900 000 și reprezintă 7% din total mondial. Consumatorii din Statele Unite au cumpăarat produse pe 35 miliarde dolari americani în 2014 având o creștere de 11,5% față de anul precedent. În anul 2013 se inregistrase o creștere de 20%. Cele mai exportate culturi sunt: merele, strugurii și salata verde. Importurile SUA s-au ridicat la peste 1,3 miliarde dolari în 2014 produse predominante fiind: cafeaua, vinul, uleiul de măsline și soia.

Tot în 2014, Statele Unite și Republica Coreeana de Sud au ajuns la un acord politic ce încurajează schimbul de produse ecologice între cele două state.

În Canda sunt estimate aproximativ 870 000 de hectare ecologice dar piața produselor agroalimentare a crescut semnificativ în urma legislațiilor implentate în august 2014 și a unei investiții de 8 miliarde de dolari canadieni.

În Oceania, regiune ce cuprinde Australia, Noua Zeelandă și Insulele din Pacific se utilizează peste 17,3 milioane de hectare în sectorul ecologic de către 23 000 de producători.În 2013 se înregistrau 5,2 milioane de hectare astfel având o creștere de 53%. Majoritatea terenului ecologic este întrebuințat pășunilor(98%)

Un raport al autorităților australiene prezintă un pontețial ridicat în producția de carne de vită organică, promulgând deja o lege ce încurajează vânzarea produselor ecologice în toate magazinele.

În ceea ce privește Insule din Pacific, produsele organice certifica sunt aproape exclusiv predestinate pentru export, principalele culturi fiind condimentele, produsele din cocos și fructele tropicale. Principalele piețe de desfacere ale produselor sunt: Australia și Noua Zeelandă datorita proximitații acestora, Japonia, SUA, Uninea Europeana.

Piața mondială a produselor agricole ecologice

Consumatorii preocupați de calitatea alimentelor au devenit tot mai sceptiti în ceea ce privește securitatea alimenteror. Folosirea stimulatorilor de creștere a crescut interesul pentru alimente ecologice. De asemenea, acesta a crescut si mai mult dupa criza alimentelor contamintate cu dioxina si bolile din zootehnie.

Aceste preocupări au deschis posibile piețe pentru țările exportatoare în curs de dezvoltare, ducând la o sporire a profiturilor. Chiar dacă agricultura organică este prezentă aproape în toate țările, cererile masive rămân concentrate în America de Nord și Europa. Deși producția de culturi ecologice este în creștere, vânzările sunt concentrate în zonele industrializate ale lumii. Populația multor țări exportatoare trăiește sub limita săraciei (ex. Egiptul), lucru ce a făcut imposibilă o dezvoltare a piețelor, iar alte țări au început să profite de oportunitățile ivite.

Piața din Africa cunoaște o dezvoltare destul de rapidă în special în zona tropicelor însă în zonele aride lipsa progresului se datoreaza lipsei veniturilor și a investitorilor străini.

În Asia majoritatea țărilor au implemat deja legi măsuri pro-ecologice dar numai Israel a câștigat statutul de echivalență conform Regulamentelor UE. Cea mai importantă piață de desfacere din Asia rămâne Japonia fiind considerată a doua cea mai mare din lume. Exportul ramane singura metoda de a pune în valoare produsele organice asiatece. Un interes general il reprezintă acvacultura, aceasta ramură fiind dezvoltată mai ales în Indonezia, China, Thailanda și Vietnam.

In Oceania, principalele produse obtinute ecologic rămân: cerealele, fructele, legumele, vinul, lactatele, carnea de vită și oaie, mirodenii, kiwi, pește peste 705% dintre acestea ajungând in Uniunea Europeana. De asemeni, Japonia, SUA, Singapore și Hong Kong incearcă să pătrunde pe piața produselor australiene. Lipsa de cafea, ulei de măsline, băuturi din soia si conservanși o obligă pe Australia sa le importe masiv din Regatul Unit si Statele Unite ale Americii

În America de Sud, exportul rămâne priotar existând puține piețe disponibile. Principalii importatori sunt de asemenea SUA si Uniunea Europeana pentru produse precum: cafea din America Centrală, zahăr din Paraguay și carne și cereale din Argentina.

În ciuda creșterii reputației și a vânzărilor produselor agroalimentare organice, prețul acestora încă constituie o barieră pentru consumatori. Majoritatea consumatorilor au afirmat ca optează pentru produsele ecologice datorită pentru benificiile nutrilionale, evitarea organismelor modificate genitic și pentru prospetimea acestora. Creșterea comerțului cu produse marcate ca fiind ecologice, se datorează faptului că populația a devenit mai conștientă de nevoia de produse sănătoase și de importanța menținerii unui mediu înconjurător la fel de sănătos.

3.Agricultura ecologică în Uniunea Europeană

Suprafețele exploatate in sistem ecologic au cunoscut o creștere semnificativă in Uniunea Europeană, odată cu inceperea anilor 1990. Acest lucru a fost posibil datorită suportului politic oferit de guvernele fiecărei țări și de Uniunea Europeană , dar se datorează si creșterii cererilor de produse agricole ecologice din partea consumatorilor.

În conformitate cu datele publicate de Comisia Europeană, în UE suprafața destinată agriculturii ecologice a crescut de la 0,7 % in anul 1993 la 2,6 % in 1999 însumând 3,3 milioane de hectare.

Pe parcursul ultimului deceniu, trendul ecologic a înregistrat o creștere substanțială, numărul hectarelor cultivate in regim ecologic majorându-se cu aproximativ 500 000 în fiecare an. Aceasta este o creștere considerabilă, dar suprafața zonei organice reprezintă doar 5,4 % din suprafața totală agricolă utilizată in Europa.

În consecința unei politici agricole comune bine pusă la punct, țările ce au aderat la Uniunea Europeană înainde de 2004 dețin o zana organică cultivată cu mai mult 186 000 de ferme ecologice (reprezentând 83 % din fermele Europei) și terenuri cultivate organic ce insumează 78 % din totalul european . Țările ce au aderat la UE începănd cu anul 2004 au beneficiat, de asemenea de o expansiune rapidă a sectorului ecologic, rata de creștere anuală fiind de 13 % intre anii 2002-2011 , iar numarul exploatațiilor agricole mărindu-se de zece ori între anii 2003 si 2010 .

3.1 Evoluția majoră a zonei ecologice în UE

3.1.1 Evoluția suprafețelor organice

?? Odata cu conștientizarea pericolului consumului de produse agroalimentare provenite din agricultura convenționala, de către consumatorii europeni, coroborat cu legislatia pro-organica a Uniunii Europene , notorietatea agriculturii ecologice a crescut considerabil împreună cu suprafata de teren cultivată in sistem organic .

În Europa , la sfârșitul anului 2013 , s-au inregistrat 10.2 milioane hectare cultivate în sistem ecologic și aproximativ 258 000 ferme ecologice .Conform datelor publicate de Comisia Europeană, in UE, suprafata destinată agriculturii organice a crescut de la 5.1 hectare in 2003 la 6.3 milioane in anul 2006 ,agricultura fiind practicată de peste 160.000 de ferme ecologice.(Tabel 1)

Comparativ cu anul 2009, suprafetele cultivate în sistem ecologic au crescut cu aproximativ 1.6 milioane hectare reprezentând o creștere de 19.3 % .

Tabel 1

Fibl&IFOAM(2015)- The world of Organic Agriculture ,Frick and Bonn

Noua politica agricola comuna (PAC) a Uniunii Europene a fost adaptata, prin reforme succesive, la noile provocari cu care se confrunta agricultura europeana precum utilizarea mai durabila a resurselor naturale, cresterea concurentei mondiale, schimbarile climatice si mentinea zonelor rurale prospere.Simplicarea noii PAC si implicarea guvernelor a garantat tarilor europene o productie alimentara viabila si o aprovizionare stabila, tinand cont totodata de siguranta alimentelor, bunastarea animalelor, economia rurala, problemele sociale si de mediu.

In, consecinta, in opt țări membre ale UE, mai mult de 10 % din totalitatea terenului agricol este cultivat in regim ecologic. Țările cu cele mai mari cote sunt : Lichenstein (31%), Austria(20%), Suedia(16.3), Estonia(16%), Elvetia(12.2%), Cehia(11.2), Lituania(11%) și Italia(10,3%).

Tabel 2.(2013)

Fibl&IFOAM(2015)- The world of Organic Agriculture ,Frick and Bonn

3.1.2 Producători si procesatori

In anul 2013 s-au inregistrat in Uniunea Europeană aproximativ 260.000 de producători ecologici ,reprezentând 16.6 %, dintr-un total global de 2 milioane, cei mai multi dintre aceștia facând parte din țările EU-15, aproximativ 195.000.

Tabel 3 .

Fibl&IFOAM(2015)- The world of Organic Agriculture ,Frick and Bonn

Culturile de cereale (1.85mil.ha) impreună cu pașunile (1.9mil. ha) reprezintă cele mai importante sectoare arabile ale agriculturii organice, iar cei mai importanti producatori sunt Italia, Franța, Germania și Spania. Între anii 2004-2013 s-au înregistrat progrese considerabile în sistemul agricol, culturile cunoscund o creștere semnificativă .( proteaginoase (+220%) , floarea soarelui (+157%) si cereale (+107%).

În prezent, culturile permanente le depășesc pe cele arabile în Uniunea Europeană, principalele culturi fiind în țările EU-15 (maslin,nuc,viță de vie), respectiv EU-13, unde se produc anual cantități considerabile de fructe temperate (Polonia) si fructe de pădure.

În ceea ce privește sectorul animalier,pâna in anul 2007 , majoritatea producatorilor optau pentru creșterea bovinelor, porcinelor și a ovinelor.Odata cu inceperea anului 2008, centrul de interes s-a indreptat spre creșterea păsărilor de curte, fiind alternativa mai ieftină a produselor premium din carne de vită, porc și oaie.

Sursa:OrganicDataNetwork-Fibl-AMI survey 2015.

Piața europeană a produselor agricole.

Piața de desfacere din Uniunea Europeana se situază in 2013 dupa Statele Unite ale Americii( 24,3 miliarde euro), reprezentând 40% din vânzăril mondiale de produse biologice. Comparativ cu anul trecut, piața europeană a crescut cu șase procente ajungând la 22,2 miliarde de euro.

Pe piața produselor ecologice se afla atât țările care depind de exporturi (Italia), cât și țările dependente de importurile produselor organice (Regatul Unit), studiile de specialitate preconizând o autoreglare între cerere și ofertă.(Helga Willer, FiBL Survey 2015).

Fibl&IFOAM(2015)- The world of Organic Agriculture ,Frick and Bonn

Germania ocupă poziția secundă după SUA cu o piață de desfacere de peste 7,6 miliarde de euro, loc ocupat de Franța până în 2011.

Piața produselor alimentare ecologice cuprinde în Uniunea Europeana toate producțiile agricole primare și protejate, produsele fiind în medie cu 25-30% decât cele convenționale.

Conversia la agricultură ecologică

Perioada de timp în care se face trecerea de la sistemul de agricultură convențional la sistemul de agricultură ecologic se numeste conversie. Pe parcursul acestei perioade se aplică regulile specifice agriculturii ecologice.

Conversia la agricultura ecologică se face prin selectarea unui organism de inspecție și certificare din lista celor autorizate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, semnându-se un contract prin care agricultorul se angajează să respecte regulamentele în vigoare ce vizează producția ecologică, procesarea, depozitarea, etichetarea și comercializarea produselor ecologice. Împreună cu acest organism, se stabilește planul de conversi și se începe implementarea acestuia.

Pentru a se putea restabili echilibrul ecosistemului și pentru a crește semnificativ fertilitatea solului perioada de conversiei trebuie să fie cât mai îndelungată. În urma procesului de conversie, terenul, culturile agricole, recolta și animalele trebuie să dobândească calitățile specifice producției ecologice.

Periaoada de conversie trebuie sa fie suficient de indelungata pentru a se putea restabili echilibrul ecosistemului, in urma acestui process terenul, culturile, recolta si animalele trebuie sa capete calitatile unei productii ecologice.

Pentru culture, pedioade de conversie este urmatoare:

cel putin doi ani inainte de insamantare sau, in cazul pasunilor si al furajelor perene, de cel putin doi ani inainte de utilizarea acestor produse ca furaje obtinute din agricultura ecologica

in cazul culturilor perene, altele decat furajele (ex. plantatiile pomicole si viticole), perioada de conversie este de cel putin trei ani inainte de prima recolta a produselor ecologice

Pentru animale, perioada obligatorie de conversie este:

12 luni in cazul ecvideelor si al bovinelor, pentru productia de carne si, in orice caz, cel putin trei sferturi din durata lor de viata;

6 luni in cazul rumegatoarelor mici, al suinelor si animalelor pentru productia de lapte;

10 saptamani in cazul pasarilor de curte pentru productia de carne, aduse in exploatatie inainte de a implini trei zile;

6 saptamani in cazul pasarilor de curte pentru productia de oua;

un an pentru albine, daca familia a fost cumparata din stupine conventionale

La sfârsitul perioadei de conversie organismul de inspecție și certificare, cu care agricultorul a semnat contractul, va stabili dacă acesta a respectat regurile de producție și va acorda fermierului în speță certificatul de produs ecologic.

In Romania, piata interna este estimate la o valoare de 150 milioane de euro devenint o piata de desfacere importanta pentru industria bio europeana. Conform HG nr. 759/2010 privind imbunatatirea calitatii produselor agrocile din sectorul de agricultura ecologica, agricultorii primesc subventii pentru perioada de conversie. La ora acutuala cele mai mari culture cultivate sunt cerealele de toamna, leguminoasele boabe( mazare, linte, soia, lupin), plante oleaginoase(floarea soarelui) si legumele.

Sursa: Comunicări organisme de inspecție și certificar * Clasificare Eurostat

Capitolul 5

Studiu de caz

GRECIA

Suprafața agrcicolă ecologică : 462.618 hectare 2012

383,686

Operatorii :

producători ecologici: 23,433

Procesoarele organice: 1.551

Importatori organici: 4

Exportatori organici: nu există date

Vânzare cu amănuntul: aprox. 60 de milioane de euro

Istoria agriculturii ecologice

1980: Producția de ulei de măsline organic și stafide pentru export

1993: Regulamentul UE (CEE) nr 2092/91 intră în vigoare

2004 până la 2006: Creșterea în zona organică, datorită sprijinului din partea UE

2011: Fall în zona organică și piața organică, din cauza crizei financiare și întârzieri în plăți compensatorii pentru agricultura ecologică

Bază de producție : utilizarea terenurilor și a culturilor cheie.

Din suprafața organică totală de 462,618 hectare

60% este format din zone de pajiști și permanentă de pășune

15,5% culturi permanente

21,8% terenuri arabile și

2,7% alte terenuri agricole

Principalele culturi arabile sunt:

cereale (51,544 hectare)

furaje verzi din teren arabil, inclusiv ierburi temporare și zonele de pășunat (36,859 hectare),

și culturi proteice (3,727 ha).

Principalele culturi permanente:

măsline (62,702 hectare),

struguri (4,997 hectare)

fructe citrice (1.521 hectare)

Piața internă a produselor ecologice a fost estimată la aproximativ 60 milioane de euro (2010). Piața pentru produsele ecologice se dezvoltă lent, până în 2010, când creșterea a fost oprită de criza economică. Între anii 2011 și 2013, consumul de produse ecologice a scăzut cu aproape jumătate.

Canale de piață: supermarketuri și magazine ecologice specializate, care acoperă aproximativ 40 până la 50% din piață fiecare. Mai multe canale sunt piețele fermierilor și alte puncte de vânzare.

Exporturi și importuri:

Aproximativ o treime din produsele ecologice sunt vândute din Grecia. Cele mai multe dintre produsele prelucrate sunt importate. Produsele cheie pentru piața de export în creștere sunt produse de măsline, vin și într-o anumită măsură, fructe proaspete, legume și brânză feta, sunt disponibile pe volume de import și export.

Standarde, legislație, logo-organică

Producția ecologică greacă este certificată în conformitate cu legislația UE privind agricultura ecologică și a altor reglementări, care este pus în aplicare integral; unii fermieri au o certificare suplimentară (Demeter). Unele produse, de obicei, cele care urmează să fie exportate, sunt certificate în conformitate cu standardele private ale altor țări (de exemplu, Germania, Elveția și SUA).

Nu există nici un logo-ul național. In cele mai multe cazuri, logo-urile organismelor de inspecție și certificare grecești sunt utilizate în paralel cu sigla ecologică a UE.

Politica de sprijin

Planuri naționale de acțiune: Nu există nici un plan național de acțiune.

Sprijinul acordat în cadrul programului de dezvoltare rurală a UE: agromediu program (Γεωρyoπεριβαλλoντικές Eνισχύσεις, Mέτρo 2.1.4), trebuia să fie pusă în aplicare din 2009, până în 2014 (ciclu de cinci ani). A fost deschis pentru aplicații în aprilie 2012. Cu toate acestea, acestea nu au fost încă evaluate (august 2013).

Alte tipuri de sprijin politică: Un alt program finanțat de UE, în vederea îmbunătățirii calității produselor alimentare (implementat începând cu anul 2009, pe un ciclu de cinci ani) este destinat să acopere costurile de inspecție și extindere. Din cauza întârzierilor, nicio plată nu s-au făcut până acum.

Cercetare și consiliere

Nu există nici o cercetare sau de consultanță de servicii ecologice organizat. Activitățile sunt realizate și susținute de către persoane fizice sau organizații non-guvernamentale (de exemplu profesori universitari, organisme de control și inspecție, grupuri de fermieri).

Provocări și perspectivele

Principala nevoie a sectorului ecologic pe parcursul unei perioade de potențial economic redus, este de sprijin prin decizii și de planificare de politici adecvate pentru a susține o bază pe care se poate dezvolta din nou după ce trece criza.

România

Indicatori cheie 2012

Suprafața agricolă ecologică : 288,261 hectare ( În plus, există 1,082,138 de hectare de zone de colectare sălbatice)

Operatorii :

producătorii ecologici : 15,315

Procesoarele organice: 105

importatorii organici : 3

exportatori organici : nu există date

Vânzare cu amănuntul : 80 de milioane de euro ( 2011 )

Istoria agriculturii ecologice :

1997: Prima asociație a agriculturii ecologice este fondat – Asociatia Bioterra .

2000: Prima legislației naționale privind agricultura ecologică este pusă în aplicare ( Ordonanța de urgență a Guvernului nr O.U.G 34/2000 , urmată de Legea 38/2001 . ) .

2001: Biroul de Agricultura Ecologica ( ANPE ), la Ministerul Agriculturii ( MADR ) este stabilit .

2004: Prima inspecție și organizarea de certificare , SC Ecoinspect , este fondat .

2005 – 2012 : Mai multe organisme de control sunt stabilite.

2010: O subvenție de conversie pentru agricultori se stabilește în funcție de decizia Guvernului 759/2010 . Acest lucru are ca scop îmbunătățirea calității produselor agricole

Instituțiile din sectorul cheie

Asociația ecologică a Fermierilor din România Bioterra : www.bioterra.org.ro

Asociația Română pentru Agricultură Durabilă ( ARAD ) : www.agriculturadurabila.ro

EcoR Partener – Centrul de Resurse pentru Promovarea și comercializarea produselor ecologice ( EcoR ) : www.ecor.ro

Bio – România Asociația : www.bio-romania.org

bază de producție : Utilizarea terenurilor și a culturilor cheie

În 2012, din 288,261 hectare de teren agricol

166,806 hectare ( 57,8 % ) au fost teren arabil ,

105,836 hectare ( 36,7 %) au fost suprafețe permanente pajiști și pășunat , și

7,783 hectare ( 1,8 %) au fost culturi permanente .

Principalele grupe de culturi arabile au fost

cereale ( 106,149 hectare) ,

furaje verzi din teren arabil ( 11,083 ha ) și

semințe oleaginoase ( 43,923 hectare) .

Principalele grupe de culturi permanente au fost

fructe ( 4,668 ha ) ,

strugurii ( 1.649 hectare) , și

fructe de pădure ( 327 ha)

Piață

Sectorul de organic românesc este foarte orientată spre export. In ultimii trei ani, subvențiile de

conversie au făcut agricultura ecologică mai atractivă, ceea ce duce la o creștere puternică în zona

de certificate.

Există puține de conștientizare a consumatorilor în ceea ce privește calitatea ecologică în rândul

românilor, care sunt rareori dispuși să plătească o primă pentru produsele ecologice certificate.

Organizațiile de control raportează că nici procesatorii de alimente, nici consumatorii cer pentru

produsele certificate, chiar dacă cumpără și folosesc produse organice. Există o presupunere larg

răspândită că produsele cultivate acasă sunt în produse ecologice fapt.

produse de top-vânzare: Cereale (grâu și porumb), legume, miere și vin.

Canale de piață: piețele fermierilor, magazine și supermarket-uri specializate.

Exporturi și importuri:

Este în general recunoscut faptul că principala forță motrice pentru sectorul ecologic este piața de

export, în plus, într-o anumită măsură, cererea tot mai mare de alimente sănătoase în rândul clase

de mijloc mai bogate. Principalele produse de export sunt cerealele, și ciupercile sălbatice

colectate și fructe de pădure. Principalele produse de import sunt alimente procesate.

Standarde, legislație, logo-organică

Legislația UE privind agricultura ecologică și alte reglementări se aplică. Prima a legislației

naționale privind agricultura ecologică – Ordonanta de urgenta a Guvernului nr O.U.G. 34/2000 –

a fost emisă în anul 2000. Aceasta a fost urmată de Legea 38/2001 în 2001. Legislația este de

până la data și urmează Regulamentul UE (CE) nr 834/2007. producătorii ecologici trebuie să fie

certificate de către unul dintre organismele de control înregistrate. Există un logo național pentru

produsele ecologice, care este deținută de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Acesta poate fi utilizat pentru produsele care sunt conforme cu legislația organică românească.

Politica de sprijin

Planul național de acțiune: Un plan de acțiune derulat între 2004 și 2008: Strategia de dezvoltare

durabilă pentru agricultură și industria alimentară 2004-2008 MADR (Strategia de Dezvoltare

Durabila a si agriculturii 2004-2008 alimentatiei – MADR). Lucrările la un nou plan de strategie /

acțiune este în prezent în curs de desfășurare.

Sprijinul acordat în cadrul programelor de dezvoltare rurală ale UE: Subvenții pentru fermierii

ecologici certificați sunt disponibile prin intermediul măsurilor de agromediu ale Planului

Național de Dezvoltare Rurală (Programul Național de Dezvoltare Rurală). Primele subventii

pentru agricultura ecologică a apărut în 2004. Între 2005 și 2007, subvențiile pentru

agricultura ecologică au fost disponibile prin programul SAPARD de sprijin pentru agromediu.

Începând cu anul 2007, au existat subvenții de la o serie de fonduri UE. Până în 2011, nu a fost

disponibil un sprijin pentru conversia la agricultura ecologică. Deoarece creșterea puternică în

domeniul terenurilor cultivate ecologic, precum și numărul de producători arată, subvențiile de

conversie au fost atractive. Cu toate acestea, ei nu au de multe ori aduce o schimbare durabilă, cu

mulți fermieri renunti agricultura ecologică când au realizat suportul a fost mai mică decât se

așteptau.

Alte tipuri de sprijin Politica: Sectorul organic este numit în mod special în strategia de export

din România.

Cercetare și consiliere

Principalele instituții care efectuează cercetări în agricultura ecologică sunt Institutul Național de

Cercetare Agricolă și Dezvoltare (INCDA) și Stațiunea de Cercetări pentru Legume Bacău (de

Cercetare Dezvoltare Statiunea pentru legumicultură Bacau) www.legumebac.ro.

O serie de organizații din sectorul privat oferă consultanță agricultorilor: Asociația Bioterra și

Asociația Română pentru Agricultură Durabilă (ARAD) sunt deosebit de active în promovarea

agriculturii ecologice. Eco-Ruralis, www.ecoruralis.ro/web/en/ promovează valorile asociate

agriculturii ecologice, precum și suveranitatea alimentară și legături directe producător-

consumatori

Provocări

Provocările cu care includ în consistențe în plăți compensatorii din partea guvernului național

precum și în ceea ce privește OMG în ceea ce privește adecvată formă de protecție OMG

Dezvoltarea și creșterea continuă a fermelor pe scară largă reflectă provocările cu care se

confruntă în curs mici pentru fermele mijlocii . În cele din urmă , extinderea activităților

industriale și miniere din zonele montane reprezintă , de asemenea, o provocare pentru

agricultura ecologică din România.