EVOLUȚIA ADMINISTRATIVĂ A LOCALITĂȚII RĂDEȘTI [310177]

[anonimizat] 1997, [anonimizat] l-[anonimizat]. În tot acest timp am avut diverse ocazii de a afla tot mai multe lucruri din istoricul localității și al zonei. M-a [anonimizat]. Cercetările mele în domeniu s-[anonimizat] 1998, [anonimizat] „Om și societate” a unei discipline opționale pe care am numit-o „Istorie-geografie locală”. Au urmat alte momente prilejuite de activitatea didactică: [anonimizat], simpozioane, [anonimizat], a istoriei locale.

[anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat], stă la baza istoriei naționale. Întocmirea lucrărilor generale de istorie are la bază valorificarea izvoarele diferitelor locuri în care s-au descoperit urmele istorice.

Aspectele de istorie pentru localitatea Rădești se referă în special la perioada 1867-1948. [anonimizat]-[anonimizat] 1867, regim politic de asuprire națională și de maghiarizare forțată a [anonimizat], în 1948.

Primul capitol pe care l-am intitulat Evoluția administrativă a localității Rădești face referire la așezarea geografică a acesteia, la atestări documentare ale satelor care o formează, la unele probleme de toponimie. [anonimizat].

Împărțirea acestei perioadei am realizat-o [anonimizat] s-au desfășurat slujbele religioase. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], după 1910, [anonimizat]-[anonimizat].Astfel, avem ca eveniment important de delimitare în timp sfințirea bisericii dinîn data de 17 iulie 1910, [anonimizat], locuitorii din cele două sate apropiate se întâlnesc în noul lăcaș de rugăciune. Scurta incursiune prin istoria locală a Rădeștiului din capitolul al treilea se oprește la anul 1948 când încetează o [anonimizat].

[anonimizat], preot, istoric, frate al episcopului Demetriu Radu. [anonimizat] a scris în anul 1911 o [anonimizat] 1910. Lucrarea, [anonimizat], în câteva exemplare originale. Tot din fericire notăm faptul că textul monografiei a fost preluat și tipărit în anul 2005 de dr. Vasile Marcu în lucrarea Episcopul Demetriu Radu. [anonimizat] ușurință la lectura textului scris acum 100 de ani. Aceluiași istoric Iacob Radu îi datorăm lucrarea publicată în 1930 la Oradea și intitulată In memoriam. Prinos memoriei Episcopului Dr. Demetriu Radu la a zecea aniversare a tragicei sale morți.

Cercetarea unor documente de arhivă, în special a celor de la Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale, cu procese verbale ale ședințelor comitetului bisericesc, cu așa numitele „diuarii de casă”, protocoale matriculare, circulareemise de Arhidieceza Greco-CatolicăRomână de Alba Iulia și Făgăraș a făcut posibilă cunoașterea unor situații în care s-a aflat o parohie greco-catolică din Ardeal pentru o perioadă de aproape un secol, referindu-ne aici la cea de la Rădești. Pe lângă aspectele legate de viața parohiei concentrată mult timp din această perioadă pe construirea unei noi biserici, documentele de arhivă și în special procesele verbale ale comitetului bisericesc ne dau informații legate de școala confesională care era organizată până în 1918 de către biserică. Aceleași surse documentare, procesele verbale ale comitetului bisericesc surprind trecerea forțată în anul 1948 a comunității din Rădești de la religia greco-catolice la cea ortodoxă.

Studierea unor publicații ale perioadei, precum Unirea,foaia bisericească-politică apărută la Blaj,Transilvania, revista „Astrei” de la Sibiu, Foaia poporului, publicația editată tot la Sibiu, calendarul sibian Amicul poporului, Românul,ziarul de la Arad, Vestitorul,organ al Eparhiei Române Unite de Oradea, Răvașul, broșură tipărită la Cluj,Agru, publicație din vicariatul Maramureș și altele îmbogățesc conținutul informativ despre localitățile Tâmpăhaza și Uifalău, reunite după 1910 într-una singură. Consemnăm în paginile acestor tipărituri desfășurarea unor evenimente cu caracter local, făcute cunoscute și datorită celor două personalități ale locului, frații Demetriu și Iacob Radu.

Am avut în vedere de asemenea și consultareaunor materiale de presă apărute după 1989, precum cele din revisteleDosarele HistoriaIstorieișiMagazin istoric.

Se adaugă surselor bibliografice hărți, date statistice, șematisme istorice din această perioadă, mai exact din anii 1865, 1871, 1876, 1880, 1886, 1890, 1896, 1900, 1906, 1911, 1923, 1929, 1932, 1938. Pe baza acestora șematisme am putut stabili din ce district sau protopopiat a făcut parte parohia greco-catolică Rădești de-a lungul timpului, am obținut informații despre vechimea și hramul bisericii, despre slujitorii bisericii, despre numărul de credincioși greco-catolici și al celor de alte religii. De asemenea șematismele ne-au oferit și alte date despre casa parohială și școala confesională. Unele dintre șematisme prezintă chiar numărul de elevi care frecventau școala aflată în grija bisericii.

În unele situații am apelat și la istoria orală. În acest sens am recurs la amintiri ale unor veterani de război, din păcate tot mai puțini la număr, precum șila informații ale localnicilor, în special ale celor mai vârstnici. Datele oferite de ei au venit în completarea unor cunoștințe despre anumite evenimente din istoria locală, un exemplu fiind prezențaparticiparea unor locuitori ai satului la cele două războaie mondiale.

O lucrare monografică despre localitatea Rădești trebuie să cuprindă un capitol important dedicat celor mai importante personalități locale. Este vorba de cei doi frați născuți în Uifalău, episcopul Demetriu Radu (1861-1920) și canonicul Iacob Radu (1868-1932). Viața și opera episcopului de Oradea Mare,Demetriu Radu, au stat în atenția multor biografi, realizându-se după moartea sa tragică din 1920, mai multe prezentări, în timp ce viața și opera lui Iacob Radu au constituit în anul 2013 subiectul tezei de doctorat a lui Dorin Petresc-Cohîltir, de la Universitatea „1 Decembrie 1918”din Alba Iulia, cu titlul „Pozitivism și spirit critic la istoricul Iacob Radu (1868-1931)”.În cazul primului dintre ei, cel al episcopului Demetriu Radu, am încercat să observăm, pe lângă prezentarea unor aspecte legate de viața și activitatea sa, modul în care a fost urmărit și descris de presa din acea vreme asasinatul din decembrie 1920 care i-a adus episcopului sfârșitul. Consultarea unor astfel de realizări, precum teza de doctorat menționată, dar și a altor surse istorice, precum evocările din presă, poate ca să contribuie la crearea unor sumarebiografii ale celor două personalitățirădeștene.

În afară de cele două personalități impresionează alte câteva nume pe care le putem include în categoria cărturarilor. În acele timpuri destul de grele pentru a învăța carte, datorită pregătirii intelectuale pe care au dobândit-o, aceste persoane originare din satele Tâmpăhaza și Uifalău au reușit să ocupe funcții în diferite domenii, motiv pentru care am realizat o listă a celor cunoscute nume din sursele noastre documentare.

Din lista bibliografică nu pot să lipsească lucrările cu caracter general care conturează cadrul istoric în care se petrec evenimentele, situații specifice în care se află românii din Transilvania în anumite perioade ale istoriei ei precum și biserica greco-catolică în decursul existenței sale. În acest scop am avut în vedere consultarea unor lucrări elaborate de diverși istorici precum: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, KeithHitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, volum apărut la București la Editura Enciclopedicăîn anul 1998; Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a veții religioase a românilor, apărută în 1932; Ioan M. Bota, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre,lucrare apărută în anul 1994 la Cluj-Napoca; Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie și istoriografie, Cluj-Napoca, 2003, Ovidiu V. Buțiu, Istoria bisericii greco-catolice Române, Unirea spirituală cu Roma, 2003; Ioan Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, 1995; Dorin Giurgiu, Nicolae Josan, Ionela Mircea, Ioan I. Șerban, Dicționarul personalităților Unirii – Trimișii românilor ardeleni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Alba Iulia, 2003, Nicolae Josan, Gheorghe Fleșer, Ana Dumitran, Oameni și fapte din trecutul județului Alba în memoria urmașilor, Alba Iulia, 1996, etc.

Prezenta lucrare este însoțită de anexe cu imagini reprezentative, ele aflându-se în legătură cu textul. Astfel, am atașat în partea de anexe câteva prelucrări de hărți, imagini cu cele două biserici pe care le-a avut de-a lungul timpului parohia greco-catolică Rădești, fotocopii ale unor documente reprezentative din arhiva parohiei și ale unor pagini din ziarele care prezintă informații despre localitatea Rădești pentru perioada 1867-1948. Tot la anexe se adaugă imagini din paginile șematismelor din anii 1880 și 1911 precum și imaginile cu cele două personalități locale episcopul Demetriu Radu și fratele său, canonicul Iacob Radu.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA ADMINISTRATIVĂ A LOCALITĂȚII RĂDEȘTI

I.1 Așezarea geografică, atestări documentare, toponime

În județul Alba, pe partea stângă a râului Mureș, între orașele Aiud și Teiuș este situată comuna Rădești. Ea este formată în zilele noastre din patru localități: Rădești, Leorinț, Meșcreac și Șoimuș. Localitatea Rădești a luat naștere prin unirea a două sate: Tâmpăhaza și Uifalău. În anul 1910, între cele două sate, pe o luncă ce le despărțea, a fost terminată și sfințită o biserică,carece le-a unit într-o singură localitate. Contribuția principală la ridicarea acestui lăcaș de cult a avut-o episcopul Demetriu Radu, fiu al satului, născut înUifalău în anul 1881, ajuns episcop la Lugoj, iar mai apoi, la Oradea.

De numele episcopului Radu este legată și denumirea localității Rădești. În 1918, la 2 zile după proclamarea unirii Transilvaniei cu România, locuitorii din Tâmpăhaza-Uifalău s-au adunat în biserică, unde canonicul Iacob Radu, unul dintre frații episcopului și dr. Grigorie Pop au ținut câte un discurs, propunând „ca pentru a șterge orice urmă de stăpânire străină în acest sat, să-i schimbăm numele unguresc și din recunoștință către marele lui fiu și binefăcător, episcopul Demetriu Radu, să fie numit Rădești. Propunerea a fost primită de toți, cu mare bucurie, și s’a dresat un proces verbal, care fiind apoi aprobat și din partea Consiliului dirigent, s’afixat acea denumire ca oficială”.

Consultând documentele privind conscrierea locuitorilor români din Tâmpăhaza și acelor din Uifalău pentru această perioadă premergătoare trecererii spre noul nume, am constatat existența a câte două familii cu numele Radu, pentru fiecare dintre cele două sate. Cele mai numeroase nume de familie sunt însă pentru Tâmpăhaza:Maior – 11, Sântu, Bucur – 5, Ponoran, Crișan, Coza și Groza – 4, iar pentru Uifalău: Popa și Rodean – 3. Se poate afirma așadar că denumirea localității a fost dată în cinstea episcopului Demetriu Radu, principala personalitate locală și nu a faptului că au predominat familiile cu numele Radu în cele două localități unificate.

În perioada 1910-1918, adicăde lafinalizarea construirii bisericii dintre cele după sate și până la primirea noului nume, pentru noua localitate constituită s-a folosit denumirea de Tâmpăhaza-Uifalău. În unele situații, îndeosebi în documentele de arhivă, în cazul Tâmpăhazei întâlnim și denumirea de Tempăhaza

Revenind la mai vechea așezare, la Tâmpăhaza, prezentăm pentru început câteva variante privind denumirea sa. O primă explicație îl are în prim plan pe un proprietar cu numele de Tompa, pentru că, într-un document din 1534, se spunea: „la introducerea Episcopului de Alba-Iulia, cu numele de Ioan Statiliu, și a fraților sei Ioan și Michail în posesiunea satului Tsombord (Ciumbrudiu) și a altor moșii și drepturi ce le avuse Gregoriu Tompa, au fost ca martori întră alții și Paulus Iosa de Tompahaza și FranciscusVerthi de Ujfalu”. O a doua posibilă explicație a denumirii așezării are în vedere dealul cu numele Tâmpa, acolo unde cu ocazia unor lucrări agricole legate de cultivarea viței de vie s-au descoperit urme de zidiri, urme care confirmă și prin tradiția rămasă în popor cum că în vechime satul a fost situat acolo.

Istoria satului Tâmpăhaza este evident legată și de satul învecinat Uifalău, casele din cele două așezări fiind despărțite doarde o luncă. Anexele prezintă aceste așezări apropiate așa cum apar ele pe hărțile josefine, realizate în mai multe etape. Informațiile oferite de aceste hărți coroborate cu cele date de alte surse, de statistici demografice, de conscripții, etc, ne prezintă imaginea unor așezări mici dar care se dezvoltă de-a lungul istoriei.

Cele mai vechi date despre Uifalău sunt din anul 1325, atunci când regele Carol a dăruit satul Uifalău, așezat lângă Mureș, celor trei fiice ale unui conte cu numele de Daminic, ca apoi să fie pomenit în 1348 când Elie, fiul lui Blasius cu fiii săi Nicolae și Ioan, apoi Iacob, fiul lui Bukam, Nicolae, fiul lui Grigorie și fratele său Iacob, dăruiesc episcopiei Transilvaniei părțile de moșie ce le aveau în mai multe sate, „întră cari se numește și Uifalăul, Yfalou”. Satul apare sub diferite denumiri: Ujfalu, Yfalon, în traducere „Satul Nou”, dar și Szasz-Ujfalu adică Uifalăul Săsesc.

Toponimele locale demonstreazămodul de utilizare a terenului agricol, caracteristici ale reliefului și ale solului. Prezentăm în continuare o listă cu astfel de toponime care se mai păstrează și în zilele noastre: Balta Rădești, Bercuț, Bidișcuța, Bogdan, Brazoș, Calea Blajului, Calea Seleușului, Calea Sibiului, Cetățuie, Cherindeu, Cirălaie (Cerălaie, Șirălaie), Coasta Meșterului, Curmeziș, Fânațe, Gloduri, Gruieț, Horlici, În Fruntea Podului, În Husuri, În Lab, ÎnPrund, În Pungă, La Butură, La Colibă, La Moară, La Mortăciuni, La Pod, La Roca, La Zeicu, Lapoș, Livadie, Lopoș, Luncă, Opritu, Părăul de pe Vale, Pe Ogor, Pe Pădure, Pe Pod la Tâmpăhaza, Pe Pod la Uifalău, Poccerea, Râtul Roșu, Rogină, Săscut, Sub Pădure, Șest, Tâmpa, Tinod, Țuculeu, Valea Chipului, Viglab, Viile Bătrâne, Viile Bogdanului, Viile Uifalăului.

I.2 Evoluție demografică, date statistice

Pentru început cunoaștem faptul că în Tâmpăhaza trăiau pe la 1733 trăiau 135 de suflete, la 1750, 210 de locuitori iar în 1833, 277 de locuitori. Pentru localitatea învecinată, Uifalău avem date privind numărul de locuitori începând cu anul 1833 și anume 146 de locuitori. Date statistice mai numeroase avem începând cu anul 1850, ele punând în evidență și structura etnică a locuitorilor satelor Tâmpăhaza și Uifalău, reunite din anul 1910 într-una singură – Rădești.

Situație statistică pentru perioada 1850-1941

Având în vedere aceste informații oferite de diversele hărți și de situațiile privind datele statistice putem observa diferite aspecte care evidențiază evoluția istorică a localităților Tâmpăhaza și Uifalău.

Aceste așezări situate pe malul râului Mureș s-au dezvoltat, vatra satului extinzându-se după cum putem constata, urmărind comparativ hărțile pe care le avem la dispoziție. Pentru că a crescut numărul de locuitori, străzile puține și scurte au devenit în timp mai numeroase și mai extinse. Uifalăul spre exemplu are o stradă principală, care străbate satul în linie dreaptă și patru străzi laterale. În fața biserici reformate calvine, se află un loc mai larg în formă de piață, loc central, de întâlniri prilejuite de diferite evenimente locale.

Tâmpăhaza are și ea o stradă principală din care se desprind străzi laterale, unele în semicerc. Se poate observa din studiul hărților apariția de noi locuințe pe toate străzile, pentru familiile tot mai numeroase ale celor două sate.

Populația a fost într-o continuă creștere demografică în cursul secolului al XIX-lea, cunoscând apoi unele creșteri sau scăderi în secolul următor. Graficul de mai jos prezintă această creștere demografică pentru câțiva ani reprezentativi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Evoluția demografică a localităților Tâmpăhaza și Uifalău între 1850 și 1900

Se poate observa o creștere demografică în cazul celor două localități pentru această perioadă, mai ușoară în cazul Tâmpăhazei, care pornește în 1850 de la 342 de locuitori și mai accentuată în cazul Uifalăului care avea în același an doar 288 de locuitori.

Lucru interesant este că în anul 1900 se ajunge la egalitate în ceea ce privește populația satelor Tâmpăhaza și Uifalău, aflând un număr de 419 locuitori pentru fiecare.

CAPITOLUL II

ASPECTE DE ISTORIE LOCALĂ

PAROHIA GRECO – CATOLICĂ TÂMPĂHAZA (1867-1909)

II.1 Aspecte legate de construirea și descrierea bisericii

Biserica este o instituție care constituie în general, un important element de coeziune în cadrul unei comunități.  În întreaga istorie a localității, biserica alături de școala au contribuit decisiv la păstrarea limbii, credinței și a tradițiilor seculare ale strămoșilor, la asimilarea de noi cunoștințe științifice și spirituale, la dezvoltarea propriei culturi și au reprezentat factori importanți în procesul de acomodare față de noile realități.

Biserica a fost în permanență un factor de coeziune și de alinare în vremuri grele. Alături de limba maternă, biserica este considerată cel mai important element de conservare a identității spirituale și etnice a comunității.

Hărțile josefinepun în evidență existența unor biserici în cadrul celor două localitățiTâmpăhaza și Uifalău. Încă de pe prima ridicare topografică se poate constata prezența a două biserici, câte una pentru fiecare sat. Încă din secolul al XIII-lea a fost ridicată la Uifalău o biserică reformată – calvină, astăzi monument istoric, celălat sat, Tâmpăhaza având mult mai târziu biserica sa. Unele surse istorice datează biserica în anul 1675, ea având hramul Bunei Vestiri. Iacob Radu se bazează în datarea bisericii pe o însemnare scrisă sub icoana Maicii Domnului de pe iconostas, dar care nu se mai păstrează în zilele noastre: „De când s’au făcut biserica a. 1675, când s’au zugrăvit a. 1743”. În această situație biserica ar aparține la începuturile sale cultului ortodox.

Așadar, dacă locuitorii din Uifalău, cunoscut și sub denumirea de Uifalăul Săsesc au reușit să-și construiască o biserică, pentru țăranii români din Tâmpăhaza situația a fost mai dificilă, ei reușind abia în secolul al XVIII-lea, sau poate mai devreme, în 1675,să-și ridice o bisericuță din lemn. Câteva aspecte privind această modestă biserică din lemn supunem atenției în cele ce urmează. Tradiția consemnată de Iacob Radu în monografia satului său natal afirmă că biserica a fost realizată de un bărdaș pe nume Irimie Coltor, ajutat la început de soția sa, Ana, apoi de alți oameni din sat. Biserica este făcută din bârne de brad așezate pe niște tălpi foarte groase de stejar; are un altar lung de 2,78 metri, de formă poligonală, iconostas foarte îngust, naos de 4,38 m. x 4 m., pronaos de 3,10 m. x 4 m. Din cauza dimensiunilor reduse, biserica dispunea de puține scaune, în naos se aflau 14,scaune în timp ce în pronaos erau doar două-trei. Această situație a creat probleme din momentul în care a crescut numărul familiilor, aceeași monografie veche a localității consemnând „ceartă și gâlceavă mare pentru scaune”.

În zilele noastre biserica a suferit numeroase modificări, însă, la început, ea avea pe toată lungimea un pridvor în care puteau să stea credincioșii veniți în număr mai mare cu ocazia sărbătorilor importante.

Biserica prezintăare un turn de lemn de aproximativ 13 metri înălțime. Biserica a fost acoperită cu șindrilă. Ea prezintă pictură pe pânză, realizată conform unor inscripții în anul 1743. Altarul s-a zugrăvit mai târziu, prin 1751, după cum arată o inscripție „din chieltuiala stupilor bisericii și din osteneala popii Gheorghe și ereița[?] Anghelina”.

II.2Din viața bisericii și a școlii confesionale

Cunoaștem numele preoților care au slujitîn parohiagreco-catolică după 1867, care pentru anumite perioade de timp, au rămas în amintirea urmașilor cu fapte ce au contribuit la închegarea unei comunități creștine cât mai puternice: Ioan Maior 1854-1872, Paul Bogdan 1872-1884, Ilarie Ciungan 1884-1897, Nicolae Boțan 1897-1900. Au urmat pentru perioada următoare preoții Teodor Radu 1900-1901, Nicolae Aron 1901-1905, Vasile Moldovan 1905-1923.

Adăugăm acestei liste de preoți, afirmația lui Iacob Radu din monografia biserici privind rolul pe care l-au avut preoții satului:

„Acesta este șirul veneraților păstori sufletești cari au păstorit poporul celor două sate cu zel apostolic și cu dragoste părințească, crescând un popor care poate fi, în multe privințe, pilda bună a întregului popor românesc”.

Având la bază șematismele editate de Arhidieceza Metropolitană greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș, prezentăm în continuare, sub formă de tabel, informații legate de situația religioasă și școlară a satelor Tâmpăhaza și Uifalău, pentru această perioadă – din anii de instaurare ai dualismului în Transilvania și pâna la 1910, când se construiește între cele două sate noua biserică.

Situație privind biserica și școala, realizată pe baza șematismelor, perioada 1865-1906

Pe marginea datelor oferite de acest tabel și a informațiilor oferite de șematisme, este necesar să mai facem unele precizări. Parohia greco-catolică Tâmpăhaza face parte la început din Eparhia Băgăului pentru ca apoi, începând cu șematismul din anul 1880, să o întâlnim arondată Protopopiatului Aiud. De asemenea biserica are la început hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil ca apoi, potrivit șematismului din anul 1886, să poarte hramul Buna Vestire.

Remarcăm pentru o mai lungă perioadă ca slujitor al altarului pe preotul IlariuCiungan pentru ca apoi, o perioadă la fel de lungă, funcția de preot să o îndeplinească Vasile (Bazil) Moldovan, atât la biserica veche din lemn, cât și mai departe la biserica nouă. O activitate îndelungată întâlnim și în cazul cantorului Basiliu (Vasile) Sântu, cunoscut ca și cel mai vechi dascăl din sat.

Nu avem menționată o lungă perioadă de timp funcția de curator al bisericii, de abia din anul 1900. Începând cu anul 1906 apare funcția de curator al bisericii și pentru Uifalău, în persoana lui Nicolau Radu. Situația era impusă în aceea perioadă de numărul tot mai marede credincioși din Uifalău care luau parte la slujbele religioase de la biserica din Tâmpăhaza.

Se poate observa o creștere numerică a creștinilor greco catolici din ambele sate. Numărul mai mic de locuitori din anul 1876 față de cel din 1871 trebuie pus în legătură cu holera datată de Iacob Radu în anul 1873 care a făcut numeroase victime. Șematismele consemnează pentru anumite perioade și prezența altor confesiuni religioase. Astfel, în Tâmpăhaza avem consemnați în șematisme5cinci reformați în anul 1896, 8 în 1900 și 11 în 1906 precum și 7șapte romano-catolici în 1896 și 2doi în anul 1906. În Uifalău sunt pomeniți75 reformați în 1880, 72 în anii 1886, 1890, 1896, 76 în 1900, 103 în 1906,4patruisraeliți în 1896 și 9nouă romano-catolici pentru anul 1906.

Șematismele din anii 1871, 1876, 1880, 1886, 1890 și 1896 ne indică prezența unei case parohiale din lemn dar și a unei școli, construită tot din lemn. În timpul preotului Nicolae Boțan, mai exact în anul 1899, a fost construită în Tâmpăhaza casa parohială din piatră, acest lucru fiind consemnat de șematismul din anul 1900.

Pentru anul 1909, în timpul preotului Vasile Moldovan cunoaștem mai multe date despre averea bisericii. Ea era administrată conform statulelor arhidiecezane, printr-un curator ales pentru o perioadă de trei ani de către majoritatea credincioșilor. „Pentru păstrarea banilor și a hârtiilor de valoare au o ladă ferecată cu fier, cu două chiei, una la curatorul prim, și una la vice-curatorul”. Cum averea bisericii nu era comună celor două sate, pentru anul 1909 existau în fiecare localitate câte în curator, un vice-curator și mai mulți membri. Astfel, în Tâmpăhaza, la 1909 curator era Alesandru Sântu, vice-curatorvicecurator Teodor Maior I. Gerasim iar membri Gavriil Sântu, Ioan Fodor, Nicolae Maior a Mădălinii, Nicolae Maior I. Ioan, Augustin Bucur, Augustin Salcă în timp ce lista îi cuprinde în Uifalău pe curatorul Nicolae Radu, vice-curatorulvicecuratorul Teodor Chioreanu și membrii Vasile Sântoma, Teodor Deceanu, Ioan Sima, Ioan Breazu, Aurel Maior, Șofron Șuteu și Virgil Radu.

Legat de averea parohiei, aflăm din aceeași veche monografie:

„Beneficiul parochial constă din 9 jughere, arător comasat într’o tablă în parte de hotar numită Husuri, în vecinătate cu hotarul satului Levrinți. Mai are apoi viie de 400 st., fânaț 6 jugh., pășune pentru 7 vite”.

Mai consemnăm pentru acestă perioadă faptul că satele aveau cimitirele separate dar apropiate, în apropierea bisericii.

Școală din cărămidă a fost construită în anul 1896, în vremea preotului Ilarie Ciungan, însă, începuturile școlii în Tâmpăhaza sunt mai vechi, așa cum demonstreazașematismele studiate. O primă construcție școlară, „o căsuță de bârne de brad”a fost ridicată în anii care au urmat revoluției de la 1848-1849,pentru ca apoi, prin anii 1877-1878 să fie construită o școală de grădele, acoperită cu șindrilă. Construcția din 1896 a fost realizată prin contribuția locuitorilor din ambele sate, zidirea costând 6000 de coroane. Prin urmare, în anul 1909 urmează această școală elevi din amândouă satele, 51 de băieți și 43 de fete.

În acea perioadă a construirii bisericii, în Uifalău exista și școală de stat, frecventată de copiii maghiari din sat dar și de un număr mare de elevi români, 34. În acest sens, înregistrăm în presa vremii un apel semnat Luminătorul poporului, adresat părinților români de a-și trimite copiii la școala ridicată în Tâmpăhaza. Autorul, articolului, un localnic al Tâmpăhazei sau al Uifalăului, caracterizează mai întâi perioada trăită, cea de la sfârșitul secolului al XVIII-lea:

„Toți Românii de sub oblăduirea ungurească au mari necazuri, dar noue, Românilor din giurul Aiudului ni-se par cu mult mai mari, pentru-că suntem aproape de cuibul șovinismului maghiar. Și mult ne amăresc zilele – oare până-când ?”

Având în vedere faptul că localnicii au reușit în anul 1896, cu mari eforturi, construirea unei școli românești greco-catolice, autorul materialului solicita acelor părinți care au fost atrași de autoritățile maghiare să-ți trimită copiii la școala de stat, să-i îndrepte spre noua școală, spre a primi adevărata învățătură, creștinească și românească. Se aduc totodată mulțumiri celor care cu fapta și cu gândul au contribuit la construirea școlii, în special bravilor curatori bisericești, Ioan Radu „apostolul uifălenilor, care ca stejarul puternic, sta în contra furtuni, fără a se înspăimânta”, precum și lui Augustin Bucur, curator bisericesc în Tâmpăhaza în acele timpuri.

Întrucât școala din Tâmpăhaza era detip confesional, sub îngrijirea bisericii, întâlnim pentru perioada următoare numeroase informații despre viața școlii în procesele verbale al ședințelor senatului scolastic. Spre exemplu, în 18 septembrie 1904, protocolul sedinței senatului scolastic avea ca obiect Aruncarea salariului cantor-docental pre anul 1904/905. Se stabilea cu această ocazie salariul pentru persoana care îndeplinea serviciile de cantor și de învățător pentru anul școlar care începea, stabilindu-se contribuția fiecărei familii, pe baza listelor de școlari pentru toate cele șase clase.

Un alt obiect îl avea apoi protocolul senatului scolastic desfășurat în 23 august 1908 sub presidiulprezidiul preotului local Basil Moldovan și anume alegerea învățătorului la școala greco-catolică din Tâmpăhaza. Sunt prezentate documentele din dosarele depuse de cei trei candidați pentru acest post: Aurel Pop din Aiud, Ioan Aldea din Iclod și Gregoriu Moldovan din Teiuș, stabilindu-se în final, prin votul celor prezenți, ca învățător, Gregoriu Moldovan. Urma ca numirea să fie întărită de Prea Veneratul Consistor MetropolitanConsistoriul Mitropolitan.

Adunarea generală parohială reunită în 21 martie 1909 are un punct pe ordine de zi legat de școală, mai exact de întreținerea ei, de construirea unui gard nou de împrejmuire. Se stabilește ca fiecare familie să contribuie la realizarea „pălantului din jurul școlii”, a gardului, la alegere, cu un par sau cu o coroană.

Iacob Radu, autorul monografiei bisericii și a satului, ne oferă și alte informații legate de organizarea învățământului confesional pe plan local pentru anul 1909:

„Toate celelalte chieltuieli de întreținere a școalei le poartă casa bisericii, făcându-se recurs în caz de lipsuri mai mari la arunc sau repartiție pe credincioși. Astăzi cei din Uifalău plătesc din salarul învățătoresc 240 cor. din arunc făcut pe credincioși, împărțiți în 4 clase, cu maximul de 8 cor. și minimul de 1,60 cor. Tâmpăhaza plătește 260 cor., cari se împart așa : 18 după darea diectă de stat, 1 cor. de toată casa și 20 fil. de tot pruncul de școală”.

În ceea ce privește plata învățătorului, dacă ea însemna la început „câte o mierță de cucuruz dela toată casa”, se transformă mai târziu în bani, crescând treptat de la 50 de florini, la 100, 200, 300 de florini în 1893 și la 1000 de coroane în 1910.

Urmărind lista dascălilor din perioada dualismului de la școala din Tâmpăhaza consemnăm în rândurile lor preoți dar și o preoteasă, cantori iar cei mai mulți învățători calificați : Ioan Fodor, Vasile Coltor, Vasile Sântu, până în 1876, apoi Paul Bogdan, 1876-1880 Găvrilă Moșu 1881, Alexa Boba 1882-1884, David Lupu 1885-1886, Ioan Moga1886-1887, LonginLanga 1888-1889, George Mitrofan 1890-1892, Vasile Ilieș 1892-1894, Antoniu Bucur 1895-1905, Eugenia Moldovan 1905-1908, Gregoriu Moldovan 1908-1910.

II.3 Alte aspecte de istorie locală

Pe baza surselor istorice pe care le-am avut la dispoziție prezentăm pentru această perioadă 1867-1909 alte aspecte ce țin de istoria locului: evenimente cu caracter local, elemente privind starea morală a locuitorilor, despre procentul foarte ridicat de mortalitate infantilă, etc.

Remarcăm astfel pentru început prezența pe lista colectanților de ofrande în favoarea armatei române în timpul războiului de independență (1877-1878) a două nume din Rădești, pe Ana Bogdan și pe Sofia Bogdan.

Tot în această perioadă semnalăm din presa timpului prezența în rândurile membrilor ordinari ai „Astrei” în cadrul despărțământului Aiud-Teiuș a lui Nicolae Radu, proprietar din Uifalău, frate al episcopului Demetriu Radu.

Tot din presă aflăm încetarea din viață a lui Ioan Radu în anul 1905, la 68 de ani, țăran fruntaș din satul Uifalău, un model de părinte pentru mulți consăteni și un bun creștin, cel care și-a dorit atât de mult ca să fie ridicată în satul său o nouă biserică, mai mare, dar care nu a mai apucat să vadă acest lucru. Datorită faptului că era tată de episcop, asistența la înmormântarea sa, din ziua de Rusalii, a fost una mare. Sunt prezente fețe bisericești din Aiud, Blaj, Cluj Napoca, Oradea pe lângă preoți din satele din jurul Uifalăului.

În afară de aceste informații pentru localitatea Rădești avem și alte date oferite de sursele istorice. Astfel, la răscruce de secole, pentru ultimii 10zece ani ai secolului al XIX-lea și primii 10 ani ai secolului XX, avem câteva informații referitoare la starea morală a locuitorilor, ca o consecință a educației religioase exercitate de biserică și de școală:

„Concubinatul este necunoscut, căsătorie civilă sau divorț civil încă nu s-a întâmplat; ducerea fetelor necununate sau «furatul», acest obiceiu tare la modă în unele părți este de tot rar. Copii nelegiuiți încă sunt rari, astfel în restimp de 20 de ani, 1890-1909, din 265 prunci născuți în Uifalău, au fost numai 12, și din 354 născuți în Tâmpăhaza, numai 6 nelegiuiți. Un semn netăgăduit al moralității poporului este și numărul mare al pruncilor. Sunt puține familiile în cari să nu fie prunci de loc, ori și numai 1-2 în cele mai multe afli 4-5 și nu lipsesc nici cele cu 8-10 copii grași și frumoși”.

Studierea unor documente de arhivă precum Conscripțiunea nominală a sufletelor din parohia Tempehaza în protopopiatul Aiudului Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș ne arată printre altele și alte informații utile pentru această perioadă. Astfel, înregistrăm un număr mare de copii decedați imediat după naștere, în același an ori după câțiva ani de viață. Aproape că nu a existat familie care să nu aibă copii decedati la vârste fragede, de 1, 2, 3 ani. Pentru perioada cuprinsă între anii 1867-1909 am constatat decesul unui număr de 336 de copii. În aceeași perioadă, între cei născuți și decedați prematur s-au aflat și 5gemeni.

Urmărind aceleași surse arhiviste am încercat să observăm unde și-au ales ca să se mute cei care au plecat în această perioadă din localitate. Este cazul fetelor care prin căsătorie și-au părăsit satul natal, Tâmpăhaza, respectiv Uifalău. Cele mai multe căsătorii le-a dus pe aceste fete înorașul cel mai apropiat Aiud 8 cazuri, la Băgău 4, câte 3 în fiecare din localități Cistei, Gârbova de Jos și Sâncrai, câte 2 la Ciugudul de Jos, Lopadea Veche, Meșcreac, Oiejdea și Teiuș și câte o fată la Asinip, Beldiu,Cacova, Ciuguzel, Ciunga, Dumbrava, Galda de Jos, Lopadea Nouă, Măgina, Micoșlaca, Odverem, Păgida, Pețelca, Poiana și Veza.

II. 4Un nou lăcaș de cult la Rădești

La sfârșitul secolului al XIX-lea necesitatea unui nou lăcăș de rugăciune în Tâmpăhaza era tot mai evidentă. Vechea bisericuță din lemn cu greu mai făcea față numărului tot mai mare de credincioși ai satului, la care s-au adăugat din ce în ce mai mulți locuitori din Uifalău, satul învecinat. Însă, până la ridicarea unei noi biserici, au fost multe discuții, au fost propuse și analizate mai multe variante. Unii locuitorii din Tâmpăhaza susțineau căcauifălenii să-și construiască propria lor biserică, însă aceștia fiind prea puțini, nu erau în stare să ridice un lăcaș chiar și de dimensiuni mai reduse. Pe de altă parte, unii locuitori din Uifalău erau de părere că prin modificarea bisericii vechi, pe cheltuiala lor, s-ar putea rezolva această problemă, creându-se astfel o biserică de dimensiuni mai mari, însă cei din Tâmpăhaza s-au împotrivit acestor propuneri.

A apărut astfel ideea, mai întâi în rândul creștinilor din Uifalău și apoi a celor din Tâmpăhaza, de a construi o nouă biserică. Primii, uifălenii, aveau convingerea că, în timp, îi vor atrage în această acțiune și pe cei din Tâmpăhaza, motiv pentru care au cumpărat pământul pentru locul viitoarei construcții religioase, în imediata vecinătate cu Tâmpăhaza. Locul noii construcții a fost stabilit în 7 iulie 1903 de către episcopul Demetriu Radu, care după terminarea slujbei „mergând către casă a stat pe loc în brazda care desparte «Lunca» satelor, a împlântat bățul în pământ și cu glas emoționat a zis: «aici are să fie altarul»”.

Aflăm apoi din protocolul ședințelor comitetulul bisericesc pentru anul 1904 „scirea îmbucurătore că Inteligințiaeșită din această comună au promis a-ne edifica biserică dând întreg prețul ce se dă întreprinzătorului”. În ce privește locul de construcție, se precizează că „biserica se va edifica jumătate pre locul Tâmpăhazei și jumătate pe a S. Uifalăului”, „ca să nu aibă nici un sat dreptul să zică cumcă are mai multă parte la biserică ca celălalt”.Potrivit aceluiași proces verbal al ședinței se obligă credincioșii celor două sate să contribuie la fabricarea cărămizilor necesare, să realizeze transporturile de pământ, nisip și piatră de care este nevoie. S-a stabilit cu această ocazie un comitet executiv, format din trei reprezentanți din fiecare dintre cele două sate care să se ocupe de bunul mers al fabricării de cărămizi: Alesandru Sântu, Todor Maier și Augustin Bucur din Tâmpăhaza, respectiv Ioan Radu, Emanoil Chiorean și Șofron Șuteu din Uifalău.

În perioada următoare, s-a desfășurat acțiunea de confecționare dea cărămizilor, procesele verbale ale ședințelor comitetului bisericesc consemnând și alte probleme întâmpinate, legate deprocurarea lemnului pentru arderea cărămizilor, necesitatea construirii unei fântâni pentru a asigura apa necesară, vinderea cărămizilor rupte, organizarea de noi și noi „cărăușii” – transport de materiale necesare construcției. În paralel, a fost realizată documentația clădirii, arhitectul bisericii fiind Alexandru SclosserSchlosser din Oradea.

În aprilie 1907 au început lucrările de zidire, piatra fundamentală fiind pusă în cadrul unei slujbe oficiate de protopopul Ioan Maior și de preotul locului, Vasile Moldovan. A fost realizată o fundație de beton, s-au ridicat pereții cu cărămida confecționată de localnici, s-a construit turnul din cărămidă de fabrică din Aiud, care era mai rezistentă, s-a acoperit apoi biserica cu tablă din zinc, iar turnul cu tablă din aramă. În vara anului 1908 a fost tencuită biserica urmând ca în anii 1909-1910 renumitul pictor al perioadei, Octavian SzmigelszkiSmigelschi să se ocupe de pictură iar sculptorul Iosif Vogel de iconostas, strane, catedră și scaune.

Astfel, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a fost ridicată pe malul stâng al Mureșului, între cele două sate Tâmpăhaza și Uifalău, o biserică impunătoare, cu o lungime de 31,25 metri și o lățime de 8 metri, cu un turn înalt de 33 de metri.Eforturile sătenilor au fost mari, însă toate acțiunile s-au realizat pe bază de voluntariat. O contribuție foarte importantă a avut-o episcopul Demetriu Radu, cu donații mari îndreptate spre această biserică. Se adaugă și implicarea altor persoane originare din aceste două localități și stabilite în alte părți: Iacob Maior, fost medic șef al orașului Lugoj, Ioan Sântu, fost șef de vamă.Din discursul episcopului Demetriu Radu din 17 iulie 1910, ziua sfințirii bisericii, aflăm costurile ridicării bisericii – aproape 200 000 de coroane.

CAPITOLUL III

ASPECTE DE ISTORIE LOCALĂ

PAROHIA GRECO – CATOLICĂ RĂDEȘTI (1910-1948)

III.1 17 iulie 1910 – sfințirea bisericii cu hramul Pogorârea Spiritului Sfânt

Biserica Greco-Catolicăfinalizată în anul 1910 are hramul Pogorârea Spiritului Sfânt. Ea este construită în stilbaroc și are o pictură realizată în stil bizantin.

O zi de sărbătoare, cea de 17 iulie 1910, prilejuită de sfințirea bisericii a constituit un moment important de coeziune a comunității locale. La sărbătoare au participat aproape 2000 de persoane, locuitori din cele două sate, din satele aparținătoare, un număr mare de preoți și de oficialități. Predicile și discursurile zilei au evidențiat faptul că „bunii credincioși din Tâmpăhaza și Uifalau au lucrat dimpreună ca să ajute la sfârșit bun cugetului măreț al Preasfinției Sale Domnului Episcop de a închega într-una singură biserică acele două comune bisericești”.

Despre sfințirea biserici din TâmpăhazaUifalaudinîn anul 1910 s-a scris în presa din acea vreme. De exempluîn ziarul Unirea se preciza că„între cele două sate modeste așezate la țărmul Mureșului,între Tâmpăhazași Uifalău, unul parohie matre, celălalt filie, se înalță deasupra vârfurilor înverzite ale salcâmilor crucea aurită a unei spendide biserici, care prin veacuri, va povesti despre ziditorul și ctitorul ei”.

Se precizeazăîn același material numărul mare de participanți, aproape 2000, mulți dintre ei îmbrăcați,în acea zi de sărbătoare, în costume populare. Au fost prezenți episcopul Demetriu Radu, canonicul VictorulSzmigelschi de la Blaj, canonicii de la Oradia Ioan Buteanși Samoil Ciceronescu, Iacob Radu, vicarul Hațegului, Ioan Maior, protopopul de Aiud, viceprotopopul Teodor Fodor, preoții Teodor Radu din Meșcreacși Bazil Moldovan din Tâmpăhaza.Publicația ne prezintă momentele zilei cu slujba de la biserica veche apoi plecare cu alai la biserica nouă pentru sfințirea acesteia.

La biserica veche episcopul Demetriu Radu a ținut o cuvântare în care a prezentat importanța pentru comunitate a bisericii vechi de care se despart și a mulțumit tuturor celo care au contribuit la ridicarea unei noi biserici. Discursurile au continuat în aceeași zi la biserica nouă și la masa de petrecere ținută la casa familei Radu, pentru oaspeți. Au vorbit episcopul Demetriu Radu, protopopul Maior, viceprotopopol Fodor, protopopul Dăianu, avocatul Amos Frâncu.

De altfel ziarul amintit, Unirea, a publicat în paginilesale întreaga predică rostită de episcopul Radu precum și predica rostită de viceprotopopul Fodor. Un articol aparte se referă la pictura bisericii din Tîmpăhaza-Uifalău care evidențiază iconostasul elegant, picturile cu diferite scene de pe pereți și de pe boltă, toate realizate de pictorul Octavian SzmigelschiSmigelschi, cel care s-a remarcat printre altele, prin picturile de la catedralele din Blaj și din Sibiu.

Acest subiect al bisericii noi de la Uifalău a fost prezent în continuare în paginile ziarului Unirea, foaie bisericească și politică, apărută la Blaj, și în perioada următoare, pentru că, în aceeași lună iulie, ziarul publică despre episcopul de Oradea Mare și fapta sa de zidire pe malul Mureșului a unei biserici care îi adună pe creștinii din cele două sate învecinate, Tâmpăhaza și Uifalău.

Mai consemnăm și existența altor publicații din acea perioadă care au prezentat evenimentul din 17 iulie 1910 și anume, ziareleTribuna din Arad și revistaRăvașul din Cluj. Ele descriu momentele zilei și omagiază personalitatea episcopului Demetriu Radu.

Biserica, monument artistic al vitalității neamului românesc a avut nevoie și în perioada următoare de numeroase donații pentru împodobirea ei din partea creștinilor din cele două sate. S-a stabilit consiliul parohial, în componența sa fiind aleși creștini din ambele localități unite de biserica cea nouă. Din mărturiile celor mai în vârstă, persoane ale localității Rădești, cunoaștem faptul că s-a intrat[?] încă din acea perioada de început dea bisericii și s-a continuat până în zilele noastre, ca în jilțurile situate în partea stângă a bisericii, înspre Uifalău, să se așeze creștinii din această parte a satului, în timp ce, în jilțurile situate în partea dreaptă a bisericii, înspre Tâmpăhaza, să stea creștinii din cealaltă parte a satului.

III. 2 Soarta bisericii vechi din lemn după 1910

Biserica veche din lemn a servit o lungă perioadă de timp creștinilor greco-catolici din Tâmpăhaza însă, pentru că după cum am precizat mai sus, populația estefiind în creștere demografică continuă, lăcașul de cult nu mai facefăcea față, mai ales că tot mai mulți români din Uifalău începeau să li se alăture tâmpăhăzenilor la slujbele religioase. În această situație, problema religioasă a celor două sate a fost pusă în discuție pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. La început nu a fost o bună înțelegere a locuitorilor celor două sate; erau mai propuse mai multe variante: să se modifice biserica veche de lemn pentru ase mări spațiul și să fie a tuturor creștinilor satelor, uifăleniisă-și ridice singuri o altă biserică, locuitorii din cele două sate să contribuie împreună la ridicarea unei biserici noi. Ultima soluție a fost adoptată pănă la urmă, astfel că pe partea dreaptă a Mureșului se putea vedea în anul 1910, anul în care a fost sfințită, o biserică impunătoare.

În ceea ce privește bisericuța de lemn, la scurt timp după mutarea slujbelor la biserica nouă se stabileștes-a stabilit să fie demontată și transportată în localitatea învecinată, la Șoimuș, acolo unde nu exista biserică iar credincioșii puțini nu puteau să-și construiască o bisericăuna. Astfel s-a ajuns ca Șoimuș „ acest sat mic și sărac, fără multă chieltuială, să aibă biserică”. Mai exista varianta susținută de unii locuitori din Tămpăhaza ca bisericuța să rămână în sat, să fie conservată pentru a rămâne în amintirea generațiilor următoare. Însă, odata mutată peste deal, ea a suferit modificări, astfel că, deși are o vechime atât de mare, biserica de lemn de la Șoimuș nu se află din păcate pe lista monumentelor istorice.

III.3 Istoria locală dinînșematisme

Ca și în cazul parohiei greco-catolice din Tâmpăhazacu bisericuța sa de lemn, prezentăm mai întâi pe baza șematismelor, noua situațiede după 1910, cu o parohie cu credincioși mai numeroși și o biserică impunătoare.Tabelul cuprinde informațiile culese din șematismele editate în această perioadă, cele din anii 1911, 1923, 1929, 1932 și 1938.

Situație privind biserica și școala, realizată pe baza șematismelor, perioada 1911-1938

Se poate observa că șematismele tipărite în această perioadă ne oferă tot mai puține informații, fiind nevoie să facem apel și la alte surse documentare.

Parohia Tâmpăhaza cu filia sa Uifalău, cu biserică având hramul Pogorârii Spiritului Sfânt, face parte în anul 1911, ca de altfel în toată această perioadă de până la 1948, din districtul Aiudului. Ea apare, începând cu șematismul din anul 1929, cu denumirea de Rădești. Urmărind datele din tabel se poate observa că o lungă perioadă slujitorul din altarul bisericii este Ioan Tocaciu, el continuând de altfel să funcționeze ca preot în Rădești până la desființarea bisericii greco-catolice dinîn 1948.

Înregistrăm o continuă creștere a numărului de locuitori pentru cele două sate reunite într-o singură așezare. La numărul de persoane înscrise în tabel pe baza șematismelor și care sunt de confesiune greco-catolică trebuie să adăugăm persoanele cu o altă orientare religioasă. Astfel, pentru anul 1911 înregistrăm în Tâmpăhaza5cinci persoane de confesiune helvetică, adică reformați,iar în Uifalău, pentru același an, 5 cinci romano-catolici, 68 persoane de confesiune helvetică – reformați și4patruisraeliți. Avem date și pentru anul 1932 pentru numărul celor de alte confesiuni decât cea greco-catolică și anume: 1un romano-catolic, 87 de persoanedeconfesiune helvetică – reformați și2doi baptiști.

Șematismul din anul 1932 mai consemnează și faptul că în Rădești își desfășoarădesfășura activitatea asociația religioasă Reuniunea Sfânta Maria, ea numărând 115 membri.

III.4DinViața comunității dinîn conscripțiile timpului

Pe baza conscrierii locuitorilor români greco-catolici din Tâmpăhaza-Uifalău consemnată de Iacob Radu în monografia sa din 1911, precum și pe baza registrelor de conscripțiuneconscripție nominală a sufletelor din Tâmpăhaza am realizat mai întâi o listă cu cele mai întâlnite nume de familie, observând menținerea acestor nume până în zilele noastre.

În zona Tâmpăhaza, cu 84 de case și 473 de locuitori, predomină familiile având numele Maior, 11 situații, urmate de familiile Bucur și Sântu, câte 5 fiecare. În ordine descrescătoare urmează cele 4 familii cu numele Coza, Crișan, Groza și Ponoran, 3 familii cu numele Boba, 2 familii: Berki, Bradu, Ciocan, Ciucur, Geamăn, Moldovan, Popa, Radu, Salcă, Sântoma și Vlas. Printre alte nume de familie întâlnite doar într-o situație, unei singure familii din Tâmpăhazaîntâlnite doar în vâte un singur caz, enumerăm: a MădăliniAmădălinii, Comșa, Costea, Crăciun, Dandoș, Domșa, Fodor, Fufezan, Gavrilă, Hățăgan, Ilieș, Macarie, Muntean, Oargă, Oțel, Pavel, Rodeanu, Rus, Șerbu, Todea și Toma.

În Uifalău, pentru cele 36 de familii, totalizând în 1911 un număr de 189locuitori, observăm din aceleași surse, următoarele nume: în trei cazuri – Popa și Rodean, în două cazuri – Decean, Lazăr, Radu, Salcă și Șuteu. Câte o singură dată întâlnim numele de: Boldor, Bordean, Bucur, Calo, Crăciun, Cristea, Crișan, Dumitru, Feledean, Gârlea, Lengyel, Maior, Man, Meszaroș, Ognean, Oltean, Sântoma, Sârbu, Tătar și Tuluș.

Urmărind aceleași liste de familii putem constataface și alte observații. Astfel, se remarcă numărul mare de membri/ai unei familii, în medie 5,65 în Tâmpăhaza și 5,25 în Uifalău. În Tâmpăhaza întâlnim o familie având 15 membri, alta cu 12 și alta cu 10. Pe de altă parte constatăm tot aici 40 de familii având cel puțin șase membrii și doar 10 familii formate din cel puțin trei membrii. Și în cazul Uifalăului se remarcă o familie foarte numeroasă, cu 15 membri, precum și 12 familii cu cel puțin șase membri și 9 familii sub trei membri.

Un alt lucru interesant este numărul foarte redus de persoane în vârstă, de peste 70 de ani, constatate cu ocazia acestor recensăminte, ceea ce arată speranța de viață redusă din acele timpuri. În 1911 erau în Tâmpăhaza doar … șase bătrâni, referindu-ne la persoane de peste 70 de ani și anume trei femei având 74, 75 și 78 de ani și trei bărbați cu vârste de 74, 80 și 83 de ani iar în Uifalău, în aceeași situație, doar … patru persoane, un bărbat și trei femei, având fiecare câte 70 de ani.

Cauzele frecvente ale deceselor consemnate de registrele de stare civilă, pe lângă moartea naturală, bătrînețea sunt reprezentate de boli. În perioada de după 1910 predomină aprinderile de plămânipneumonia, apoplexia,și tuberculoza. Pentru anul 1918 sunt consemnate mai multe decese cauzate de „spaniol”, adică de gripa spaniolă care făcea numeroase victime în acea perioadă. În multe situații este diagnosticatăexplicată cauza morții cuprin debilitate și în mai puține cazuri de lovit de trăsnet și deînecat în râul Mureș.

Pe de altă parte s-a înregistrat și pentru această perioadă de după anul 1910 un număr mare de decese ale copiilor în primii ani din viață, dar nu atât de mare ca cel din perioada anterioară, 1867-1909. Conscripțiunea nominală a sufletelor din parohia Tempehaza în protopopiatul Aiudului Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș consemnează un număr de 63 de copii decedați imediat după naștere, în același an ori după câțiva ani de viață. A continuat așadar această problemă a mortalității infantile să se mențină în anii din preajma primului război mondial, din timpul acestuia și în continuare în perioada interbelică. Înregistrăm și în aceeași perioadă, între cei născuți și decedați prematur, 4perechi de copii gemeni.

Situațiile statistice consemnează și existența servitorilor care își desfășurau activitatea în slujba celor mai bogate familii din sat. Ei predomină în Tâmpăhaza unde întâlnim în anul 1911 un număr de 17, dintre care 15 sunt de gen masculin și 2 de gen feminin, în timp ce în Uifalău erau doar 6 servitori și o servitoare. Predominau cei care aveau vârsta cuprinsă între 16-21 de ani dar observăm în rândul lor și doi băieți de 12 ani precum și un bărbat având chiar 58 de ani.

Sursele istorice analizate consemnează puține cazuri de încălcare a unor norme morale precum omoruri, furturi, spargeri, aprinderi de case, bătăi, procese între frați.

Referitor la căsătoriile între români și maghiari din perioada avută în vedere, interesantă este în acest remarca lui Iacob Radu din monografia bisericii:

„Mai este apoi de însămnat, cumcă căsătorii mestecate cu Ungurii foarte arare-ori se întâmplă. De când îmi aduc eu aminte, numai două cazuri au fost. În ambele cazuri feciorii de români au luat fete unguroaici, cari însă și-au lăsat legea și portul unguresc și s’au românizat de tot”.

Având la bază sursele arhiviste ale parohiei greco-catolicerăspundemși pentru perioada de după 1910, oprindu-ne la anul 1948, la întrebarea unde s-au măritat fetele din Tâmpăhaza-Uifalău?Este cazul fetelor care prin căsătorie și-au părăsit satul natal, Tâmpăhaza, respectiv Uifalău. Cele mai multe fete s-au mutat la fete Aiud, 6 cazuri,urmând apoi 5 fete la Odverem, 4 fete la Pețelca, 3 fete la Beldiu și la Teiuș, 2 la Băgău,Meșcreac și la Poiana Aiudului și câte o fată în localitățile:Cicău, Ciuguzel, Ciumbrud, Galtiu, Gârbova de Jos, Gârbovița, Lopadea Veche, Măhăceni, Oiejdea, Oradea.

III.5 Biserica greco-catolică din Rădești, probleme și soluții

Cu ajutorul documentaredocumentelor de arhivă cunoaștem unele dintre problemele bisericii și ale satului din această perioadă care a urmat după unirea celor două sate și până la 1948. Procesele verbale încheiate cu ocazia unor curatorate bisericești și a unor adunări parohiale consemnează astfel de probleme și hotărârile care au fost luate pentru rezolvarea lor. Aceste întâlniri se desfășurau, ca și în alte localități, în fiecare an cel puțin o data pentru examinarea soocotelilor bisericești și școlare. Ele aveau însă loc ori de câte ori erau probleme de rezolvat. Ca membrii erau aleși cei mai buni credincioși, cei care își îndeplineau datoriile față de biserică.

Astfel, au fost în acest timp întâlniri pentru organizarea unor licitații pentru arendarea unor terenuri bisericești, unele dintre ele împărțite în loturi, pentru tăierea pădurii bisericești în anul 1913, pentru vinderea bucatelorcerealelor pe care le avea biserica, a fânului și a lucernei obținute pe terenul bisericii.

Curatoratul bisericesc, prezidat de preotul paroh, a fost de asemenea convocat de mai multe ori, începând cu anul 1911, pentru a stabili vinderea prin licitație a locului bisericesc din Tâmpăhaza pe care a fost edificată vechea biserică. S-a stabilit ziua de 3 martie 1912 pentru licitație. De la licitație erau excluși cei care erau de altă naționalitate decât cea română. S-a hotârât, de asemenea, un preț de strigare de 3100 de coroane. Câștigătorul licitației a fost Maier AlesandruAlexandru Maier, care a oferit 3200 de coroane. Nu este menționată în aceste procese verbale clădirea bisericii vechi ci doar locul pe care era ea amplasată. Discuțiile despre scoaterea locului bisericii sprela vânzare începute în 1911 ne arată că biserica era deja mutată atunci de acolo, adică fusese transportată în satul învecinat Șoimuș, imediat după construirea noii biserici.

În anii care au urmat după terminarea și sfințirea bisericii au apărut alte probleme pentru curatoratul bisericesc. Preoții din această perioadă au pus în discuție, rând pe rând, conform proceselor verbale încheiate cu ocazia acestor întâlniri, construirea la casa parohială a unei fântâni în anul 1912, a unei bucătării de vară în 1914, a unui grajd în 1916. Pentru prima dintre ele s-a stabilit să se aducă piatră de la Gârbova de Jos, cu carul, în funcție de numărul de vite iar cine nu are vite sau nu vrea, fiind „îndărătnic” să plătească pedeapsă 6 coroane. Pentru celelalte construcții, bucătăria și grajdul s-a hotărât să se folosească depunerile de la banca Economul, respectiv, să se facă împrumut la bancă.

Mai semnalăm și alte situații pentru care s-a convocat curatoratul bisericesc în această perioadă: în 1911 pentru alegerea delegaților mireni pentru sinodul mixt protopopesc de la Aiud, în 1913 pentru alegerea unui curator primar pentru că cel vechi a emigratemigrase în America, în 1917 pentru modul de dispunere a unei donații de 1000 de coroane date parohiei de episcopul Demetriu Radu, în 1927 pentru alegerea clopotarului și plata prescurăriței, în 1932 pentru neplata unor datorii către biserică a unor credincioși. O situație mai deosebită a fost dezbătută în 19 decembrie 1919 când preotul Bazil Moldovan a anunțat membrilor curatoratului bisericesc plecarea sa din parohie. El punea în discuție problema viei pe care a plantat-o și în care a învestit, cerând restituiri. S-a hotârât ca preotul nou să-i dea preotului Moldovan în decurs de 5 ani 50 de ferii de must. În cazul în care noul preot nu era de acord cu această hotărâre, curatoratul își rezerva dreptul să dea viile parohiei în parte credincioșilor pentru a fi lucrate de aceștia. Printr-o altă hotărâre a curatoratului, cea din 30 aprilie 1932, se stabilea o taxă de pedeapsă pentru cei care-și trimiteau animalele la pășune în cimitir: 10 lei pentru fiecare vită mare, 5 lei pentru fiecare porc și oaie.

Începând cu anul 1936, pe ordinea de zi a curatoratelor bisericești a început să fie pusă stabilirea și votarea bugetului parohiei, cu date exacte despre venituri și cheltuieli. Prezentăm în tabelul de mai jos situația veniturilor, exprimate în lei, ale parohiei greco-catolice Rădești, aprobate în cadrul acestor întâlniri, pentru perioada 1936-1944:

Situație privind veniturile bisericii greco-catolice Rădești în perioada 1936-1944

Veniturile din această vreme provin în cea mai mare parte din terenurile arabile, din fânațele parohiei, dar și din contribuții, donații, de la disc, de la trasul clopotelor, de la vânzarea resturilor de lumânări. Diferența mare pentru ultimii doi ani pe care i-am avut în vedere, 1943 și 1944, în raport cu primii ani ai perioadei este făcutese datoreazăde donațiilor mai mari de care a beneficiat biserica.

În ceea ce privește cheltuielile, pentru aceași perioadă, constatăm din procesele verbale ale ședințelor comitetelor parohiale, sume mari alocate reparațiilor la biserică, în medie aproximativ 20000 lei în fiecare din acești ani și reparațiilor la casa parohială unde suma ajunge în anul 1943 la 59000 lei. Alte cheltuieli sunt pentru impozitele la stat, suma lor estefiind în creștere, în 1943 se plăteșteplătea un impozit de 15000 lei, apoi plata curatorului, a prescurăriței, plata pentru paza pădurii, pentru abonamentul la ziarul Unirea, diverse.

III.6 Școala confesională greco-catolică din Rădești, probleme și soluții

În legătură cu problemele legate de învățământ, cunoaștem mai multe aspecte pentru perioada de după anul 1910. Plata învătătorului stabilită în 1910, la 1000 de coroane, se facefăcea prin fondul bisericii, 600 de coroane iar restul, de 400 de coroane,provinprovenea din fundațiunea de 10 000 de coroane făcută cu ocazia sfințirii biserici de către episcopul Demetriu Radu. Trebuie adăugat faptul că pentru această plată învățătorul trebuia să îndeplinească și funcția de cantor al bisericii, neexistând un cor bisericesc.

În mai multe rânduri, la școala din Rădești s-a întrunit senatul scolastic prezidat de preot pentru a discuta și rezolva diverse probleme legate de învățământul din localitate. Cele mai multe întâlniri, desfășurate înainte de începerea anului școlar, au avut ca obiect repartiția salariului pentru învățător. Consemnăm, pe baza încheierii unor procese verbale, întâlniri cu această temă în 6 august 1911, în 6 septembrie 1912, fără să se modifice ceva din modalitatea de plată a salariului învățătorului. Senatul scolastic din 26 iulie 1914 s-a ținut în condițiile în care s-a cerut ajutor de la stat pentru școală și s-a refuzat pe motiv că în comună e și școală de stat. S-a hotârât menținerea cu orice jertfă a școlii confesionale și în continuare, prin contribuția fiecărei case. Tot în această problemă a salariului mai notăm o adunare a poporului în localul școlii din Rădești în februarie 1922, când se stabilea contribuția fiecărei familii, pentru plata învățătorului la 4 lei, plus contribuțiafiecărei familii de 2 lei pentru fiecare băiat de 2 lei.

Alte probleme discutate în cadrul senatului scolastic au avut la bază observațiile constatate în urma unor controale efectuate în școala în cadrul inspecțiilor. Au fost consemnate în procesele verbale lipsa curățeniei din școală, lipsa de manuale și rechizite școlare, insuficienta pregătire a elevilor, în special la limba maghiară.

Senatul scolastic a fost convocat în mai multe rânduri în această perioadă de după 1910 pentru alegerea învățătorului de la școala confesională greco-catolică din localitate. Astfel în octombrie 1916 a fost ales învățător Vasile Sântu, absolvent de cursuri pedagogice, în decembrie 1919 învățător a fost numit sublocotenentul Ioan Sima iar în septembrie 1920 învățător a devenit Ioan Romul Roman, absolvent al cursului pentru pregătirea de învățători ajutor din Blaj, cel care avea și studii și diplomă de cantor.

În anul 1910, în Tâmpăhaza, din 473 locuitori știau să scrie și să citească 162, adică un procent de 34,24% iar în Uifalău, din 349 de persoane, știutori de carte erau 110, ceea ce înseamnă 31,51%.

III.7 Alte aspecte de istorie locală

Trebuie consemnate și pentru această perioadă unele aspecte ce țin de viața culturală a comunității din Rădești, de evenimente de importanță locală dar și de prezența unor rădeșteni la marile evenimente precum războaiele mondiale și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În această perioadă întâlnim în continuare în rândul membrilor ordinari ai „Astrei”, despărțământul Aiud-Teiuș pe Nicolae Radu din Uifalău dar și pe preotul Vasile Moldovan. Din adresa trimisăîn data de 25 iulie 1910 de către Ioan Maior, protopopul Aiudului, preotului din Rădești, Vasile Moldovan, aflăm faptul că la școala greco-catolică din satul învecinat,Meșcreac, urma să se desfășoare în 2 august 1910 adunarea generală „Astrei”, din despărțământul Aiud-Teiuș. Preotul avea obligația de a invita la acea adunare pe toți cei interesați de „promovarea morală și culturală a poporului”. De asemenea, din bilanțul activităților „Astrei” amintim desfășurarea la Rădești a unei prelegeri din anul 1912 cu subiectul Originea neamului românesc, susținută de preotul Nicolae Marcu.

La Rădești, ca și în alte localități din Transilvania, își făceau apariția publicațiile vremii cu informații diverse, mult așteptate de cei care știau să citească. Spre exemplu, în podul unei case din Rădești, fostă locuință a unui preot am descoperit calendarul Amicul poporului. Acest exemplar din publicația tipărită la Sibiu este pentru anul 1937. Importanța sa este dată de modul în care se prezintă astăzi: legat într-un colț cu o sfoară, semn că a fost agățat undeva, într-un cui, să fie la îndemână precum și plin cu tot felul de înscrisuri pe pagina cu Loc pentru notițe. În dreptul paginii cu calendarul fiecărei luni au fost notate informații legate de treburile gospodăriei: pentru luna februarie – data în care a fost începută claia de trifoi, în aprilie este însemnat numărul de oi cu lapte și sterpe duse în turmă, in luna mai apare plata pentru vre-un îngrijitor de animale constând în pâine, slănină și porumb. Sunt notate de asemenea împrumuturile acordate unor vecini constând în grâu și porumb, cantitățile de lapte vândute unor consăteni,vremea când se împlinește vremea să fetefată animalele din gospodărie, vacile și scroafele. Citind notițele aceluiași calendar aflăm că în decembrie 1937, posesorul calendaruluiAmicul poporului a dus la fum la Virgil 6 cârnați, 2 maioșcaltaboși și 2 sângereți.

Urmărind presa vremii, semnalăm în data de 18 februarie 1915 un raport special al ziarului Unirea de la Blaj, în legătură cu înmormântarea Paraschivei Radu, mama episcopului Demetriu Radu. Aflăm astfel că la biserica Sfintei Uniri din parohia greco-catolică Tâmpăhaza-Uifalău din protopopiatul Aiud s-a sâvârșit în data de 25 ianuarie 1915 serviciul funerar pentru Paraschiva Radu, cea numită „econoamă bună, harnică, cruțătoare și cu minte; blîndeța și nobleța și bunătatea inimii ei sunt în deobște cunoscute”.

Mama episcopului Radu, Paraschiva Radu, născută Maior, decedată la vârsta de 75 de ani a fost înmormântată în prezența unei asistențe numeroase. Au fost prezenți în primul rând copiii ei: episcopul Demetriu Radu, canonicul Iacob Radu, Nicolae Radu, TodoricaSelegian, apoi alte rude, creștini din comună, din satele vecine precum și din Aiud. Slujba de inmormântare a fost oficiată de canonicii Isidor Marcu și Samuil Ciceronesc, de protopopii Elie Dăianu din Cluj și Ioan Maior din Aiud, de preotul parohiei, Vasile Moldovan, și de alți șase preoți din zonă.

Cu siguranță locuitori ai satului Rădești, bărbați apți de luptă, au luat parte la cele două războaie mondiale, neexistând însă, din păcate, un monument care să pomenească de acest lucru. Referitor la primul război mondial,datelele privind participarea la conflict sunt puține, un registru al parohiei consemnând căderea pe câmpul de luptă a lui Ioan Maier din Rădești, în data de 17 mai 1917.Bâtrânii satului însă își amintesc și alte nume, dintre neamurile lor, ale celor care au luat parte la primul război mondial, reușind astfel să întocmim o lista care să-i cuprindă pe următorii: Bucur Leontin, Câmpean Laurean, Chiorean Romul, Cioban Nicolae, Maier Dumitru, Popa Vasile, Radu Dumitru, Rodean Alexandru, Sântu Teodor, Șuteu Anghel.

Avem însă date mai numeroase privind prezența rădeștenilor la evenimentul care a urmat războiului, cel de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. Astfel, Nicolae Radu, proprietar din Rădești, este prezent în anul 1918 pe lista delegaților supleanți trimiși din partea cercurilor electorale la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din cercul Aiudului. Mai consemnăm și alte nume pentru această perioadă: Iuonaș Radu, președinte al Consiliului Național Român, Radu T. Virgil și Radu Ioan, ambii ajutorde comandant de gardă, preotul Basil Moldovan și sublocotenentul în rezervă Ioan Sima, prezenți la1 decembrie 1918 în fruntea unui grup de circa 100 de locuitori din Rădești.

Pentru cel de-al doilea război mondial am reușit alcătuirea unei liste cu participanțiicombatanții din localitatea Rădești la acest conflict. Pe această listă a veteranilor de război se află: Brad Aurel, Breaz Gheorghe, Bucur Aurel, Bucur Dumitru, Chiorean Emil, Ciocan Vasile, Ciumbrudean Teodor, Coza Dumitru, Coza Virgil, Crișan Aurel, Fufezan Marian, Geamăn Vasile, Lazăr Aurel, Lazăr Ioan, Maier Aurel, Man Teodor, Moga Dionisie, Oargă Alexandru, Oargă Aurel, Oargă Victor, Oniga Ilie, Ponoran Aurel, Popa Ioan, Popa Vasile, Radu Ion, Rodean Ion, Rodean Teodor, Salcă Nicolae, Sântoma Ion, Sântu Dumitru, Sântu Vasile, Sântu Virgil, Sârb Alexandru, Silea Iosif, Szanto Martin, Șimon Mihai, Șuteu Ion, Șuteu Ionel, Șuteu Romul, Șuteu Vasile, Teci Aurel, Tocaciu Virgil, Todor Dumitru, Tuluc Teodor, Țălnar Dumitru, Vlas Mirion, Vlas Teodor.

Din mărturiile orale ale unora dintre acesti participanți la război aflăm faptul că ei au luptat, începând cu anul 1941, în Peninsula Crimeea,la Sevastopol, dar și în ultima parte a războiului, în luptele din Ungaria și Cehoslovacia. În timp, am consemnat câteva dintre aceste amintiri ale veteranilor. Ele se referă la luptele sângeroase de pe front, la atmosfera crâncenă cu gloanțele care șuierau și cu avioanele care bombardau în cadrul atacurilor. Au rămas de asemenea în mintea lor greutățile războiului, marșurile lungi, lipsa de alimente, de multe ori fiind nevoiți să bea apă din urmele lăsate de copitele cailor.

În cadrul arhivă se păstrează și alte documente privind comunitatea din cadrul parohiei greco-catolice Rădești. Un exempu îl reprezintă colecta pentru orfanii greco-catolici din Obreja, făcută în comuna Rădești în anul 1922. Documentul înregistrează un număr de 78 de donatori și consemnează suma de 570 de lei destinată orfanilor din localitatea Obreja.

De asemenea, pentru anul 1936 avem informația că Ioan Bucur, protopopul Aiudului se adresează în mod repetat preotului greco-catolic din Rădești, Ioan Tocaciu, cu rugămintea de a trimite spre aprobare bugetul pe 1936. Îi trimiteI-a trimis și un model de formular pe care trebuia să-l completeze și îi expunei-a expus etapele pe care trebuia să le parcurgă pentru a putea stabili bugetul parohiei pentru acel an. Aceste explicații veneau de la oficiul protopopesc greco-catolic Aiud după ce în repetate rânduri s-a mai solicitat acest lucru. Amintim faptul că o altă adresă a aceluiași oficiu adresată preotului din Rădești, cu câțiva ani în urmă, în anul 1927, se încheia cu următorul text : „Dorești să fii între restanțieri? Te privește! Cu asta am terminat”.

CAPITOLUL IV

PERSONALITĂȚI LOCALE

IV.1 Din viața și activitatea episcopului Demetriu Radu (1861-1920)

Demetriu Radu a fost „unul dintre actorii principali ai reîntregirii statului nostru, participant activ la viața politică românească, ctitor al spendidului palat episcopal din reședința diecezană de la Oradea, eficient întemeietor de fundații religioase și școlare, autor el însuși al unor numeroase și apreciate lucrări de istorie bisericească și excelent orator”.

Demetriu Radu s-a născut la 26 octombrie 1861 în Uifalău. Părinții săi erau Ioan Radu (1837-1905) și Paraschiva Radu, născută Maier (1841-1915). A fost primul născut în această familie care i-a mai avut pe Nicolae Radu, născut în 1864, Iacob Radu, născut în anul 1868 și pe Teodora, născută în 1875.

Viitorul episcop de Oradea Marea a provenit dintr-o famile de țărani fruntași, fapt pentru care părinții săi l-au orientat înspre studiu. A urmat școala la Aiud, apoi pe cea din Blaj, în perioada 1878-1879,de unde a fost trimis de către mitropolitul Ioan Vancea la Roma, la Institutul Sf. Atanasie. Se cunoaște faptul că acest mitropolit din perioada 1868-1892, Ioan Vancea, „om de carte” era orientat mult pe linia întăririi bisericii greco-catolice. Avea calități precum: „erudiția, disciplina, devotamentul față de popor și o nespusă bunătate”.

În anul 1885,Demetriu Radu a obținut doctoratul în teologie și filosofie la facultatea Congregația De PropagandaFide din Roma, fiind apoi hirotonit preot. A revenit în țară, lucrând până în mai 1886 la cancelaria mitropolitană din Blaj, după care estea fost trimis la București, ca paroh al credincioșilor români uniți. Aici a fost numit și profesor la seminarul arhiepiscopiei catolice, predicator la catedrala „Sf. Iosif”, în limbile: română, franceză, italiană și germană. În scurt timp a devenit rector al seminarului teologic și econom general al eparhiei catolice. Mitropolitul Vancea l-a numit asesor al Mitropoliei din Blaj.

Cât timp a activat la București, pentru scurt timp ca vicar al arhiepiscopiei, a publicat în limba română un catehism pentru școlile primare. De asemenea a colaborat la revistele Unireadin Blaj și la Revista catolică.

Au urmat remarcabile realizări din momentul în care Demetriu Radu a devenit episcop, mai întâi la Lugoj iar apoi la Oradea–Mare. În 1879, Demetriu Radu a fost numit episcop la Lugoj, numirea sa fiind aprobată de împăratul Franz Iosef. Din anul 1903 și până la moartea sa, în 1920, Demetriu Radu a ocupat funcția de episcop la Oradea-Mare.

În întreaga sa viață, episcopulel s-a dovedit a fi un priceput gospodar, bun conducător și supraveghetor al tuturor lucrărilor efectuate.

În satul său natal, Rădești, episcopul Radu a construit o biserică monumentală, ca o catedrală, pictată de vestitul pictor Victor Smigelschi. Fratele episcopului, dr. Iacob Radu, redă în lucrarea sa monografică mai multe fragmente din articolele din presa vremii, din ziarul Unirea din Blaj, din ziarul Tribuna din Arad, din revista Răvașuldin Cluj Napoca despre importantul eveniment al ridicării acestei biserici. Exemplificăm cu un fragment din Tribuna:

„Pe mănosul șes al Mureșului lin, în fața capitalei de județ a Albei-de-Jos, Aiudul, se adumbreau unul lângă altul două sătulețe românești: Uifalăul-săsesc și Tâmpăhaza. Astăzi aceste două sătulețe mici s-au unit într-unul mai mare: și organul unirei lor a fost biserica. Iar ca monument al acestei binecuvântate uniri se ridică acum între vechile hotare, ca din inima nouei comunități, mărite și întărite prin unire, o monumentală biserică nouă de zid, care prin frumuseța ei este, cred, fără păreche în tot cuprinsul țerii Ardealului”.

DemetriuRadu a fost prezent la mărețul eveniment din istoria românilor – Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a luat istorica hotărâre de unire a Transilvaniei cu Patria-Mamă. Biroul adunării a avut următoarea componență: Gheorghe Pop de Băsești – președinte, dr. Demetriu Radu, episcop de Oradea și Ioan Papp, episcop al Aradului, în calitate de copreședinții, apoi Teodor Mihali, Ștefan CicioPop și Ioan Fluieraș- vicepreședinți, Alexandru Fodor, Sever Miclea, Caius Brediceanu, Victor Deleu, Silviu Dragomir, Iosif Ciser, Ionel Pop și Gheorghe Crișan – notari.

În 2 decembrie 1918 a fost constituit Marele Sfat Național Român al Transilvaniei care împreună cu Consiliul Dirigent al Transilvaniei și-au continuat activitatea menită să completeze hotărârile adoptate la 1 decembrie. Între arhiereii celor două confesiuni românești, membrii de drept în Marele Sfat Național îl întîlnim pe dr. Demetriu Radu – delegat al episcopiei greco-catolice din Oradea.

„Promotor al culturii române și al idealurilor naționale românești”, episcopul Demetriu Radu a introdus în noiembrie 1918 limba română la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș. După 1918 este ales senator de drept în parlamentul României.

Episcopul Demetriu Radu afost în mai multe rânduri la Roma cu însărcinări deosebite pentru biserică și stat. În octombrie 1919 a fost trimis la Roma de către I.I. C. Brătianu, care era în guvernulprim-ministru al României, în înțelegere cu Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent, cu împuterniciri speciale de a rezolva unele neînțelegeri dintre Vatican și statul român.

În 10 decembrie 1920 avea însărcinarea să plece la Roma împreună cu episcopul Iuliu Hossu, pentru începerea tratativelorîn vederea încheierii Concordatululuidintreîntre România și Vatican. Inainte însă, urma să țină un discurs în ședința Senatului. Viața și activitatea episcopului a fost întreruptă însă, în 8 decembrie 1920, de explozia unei bombe în Senatul României. Episcopul ardelean a fost victima unui oribil atentat, fiind ucis pe loc de schijele bombei amplasate în senat de comuniști prin evreul Max Goldstein, cunoscut și ca „omul cu cârlig”. Ca urmare a atentatului au mai murit de asemenea ministrul justiției Dimitrie Greceanu și senatorul Spirea Gheorghiu, amândoi decedați la spital. Episcopului Demetriu Radu i s-au făcut „funeralii naționale ca unui martir național”.

Ziarul Unirea din 8 ianuarie 1921 anunța la necrolog:

„Dr. Iacob Radu, canonic, prelat papal și soția sa Domnica, Radu proprietar, Todorica și soțul Sever Sălăgeanu administrator dominal, Ioan Radu, primarul comunei Rădești, preot Ioan Teușan profesor de religie și familia, Octavian Teușan, Valeria, Paraschiva, Valentina și soțul Petru Checicheș, Todorica, Marta și Cornelia Radu, văd. Sidonia Maior și fiicele, Sidonia și văd. Alma Dr. Pop, Dr. Silviu Maier advocat, Eugenia Maior, Cornelia Maior și soțul Dr Gavril Buzura, Dr. Romul Radu consilier la curtea de apel și familia, Ioan Maior consilier agricol și familia, Dr. Alexandru Fodor medic primar de județ, Dr. Vasile Fodor prefect, Teodor Radu prezident de Tribunal, cuprinși de nemărginită durere atât în numele lor, cât și numeroaselor rudenii, anunță, că mult iubitul lor frate, unchi, cumnat și văr Demetriu Radu, Episcop gr.-cat. de Oradea Mare, Conte Român, Asistent la Tronul Pontificiu, distins cu Paliu Arhiepiscopal, Doctor în Filozofie și st Teologie șclșclșcl , a adormit în Domnul, câzând victimă unui atentat în incinta Senatului din București la 8 Decemvrie 1920 orele 14 și 50 minute în al 60-lea an al etății și al 25-lea a Episcopiei. După funeraliile naționale oficiate în rotonda Ateneului Român din București, rămășițele pământești ale neuitatului decedat au fost transportate la Oradea-Mare și în mod provizoriuașezate în cavoul Bisericei catedrale. În veci pomenirea lui !”.

Moartea tragică a episcopului Radu e amintită și de marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa dedicată istoriei bisericii românești, din anul 1930.

În 17 iunie 1921 osemintele episcopului au fost aduse în localitatea sa natală, Rădești, așa după cum vedem consemnat de preotul bisericii Ioan Tocaciu, în registrele bisericii. Slujba religioasă a fost oficiată de Iuliu Hossu, episcopul Gherlei, asistat de delegați din Dieceza de Oradea Mare și de alți preoți din jur.

Dr. C. Pavel, în broșura Răspuns și apărare, sintetizează astfel referindu-se astfel la episcopul Demetriu Radu –„a fost nu numai un mare Arhiereu al Bisericii sale, ci un bărbat de stat al neamului său, a fost nu numai un propovăduitor viguros al cuvântului lui Dumnezeu, ci un demn purtător al cuvântului nației sale”. El se înscrie prin bogata activitate patriotică, religioasă și culturală între marii episcopi din diecezele Cluj-Gherla, Oradea, Lugoj și Maramureș, amintindu-i aici doar pe Samuil Vulcan, Valeriu Traian Frențiu, Nicolae Colan, Iuliu Hossu.

IV.2 Din viața și activitatea canonicului Iacob Radu (1868-1932)

În familia Radu din Uifalău, s-a născut în 21 decembrie 1868 cel de-al treilea fiu, Iacob, cel care avea să-i urmeze în multe privințe fratelui său mai mare, Demetriu. Prezentăm în continuare câteva aspecte din biografia fratelui mai mic.

Și-a petrecut copilăria în satul natal, la Uifalău, ca apoi, între anii 1878-1882 să urmeze școala în Aiud. Și-a continuat studiile în perioada 1882-1887 la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj. Ca și fratele său Radu, a plecat apoi la Roma la Propaganda Fide, unde studiază teologia anii 1887-1893.

Reîntors în țară, a ocupat pe rând mai multe funcții: între anii 1894-1896 a fost preot la Sărmaș, în perioada 1896-1897 a funcționat ca profesor la Institutul preparandial din Blaj. În anii

1897-1899 îndeplinește o misiune pastorală la București ca apoi să lucreze în cancelaria Diecezei Române Unite a Lugojului(1899-1902). Pentru o mai lungă perioadă, de timp. 9 ani, din 1902 și până în 1911, Iacob Radu a fost numit vicar episcopal foraneu în Hațeg. În continuare își desfășoară activitatea în Dieceza de Lugoj, 1912-1914,pentru ca apoi, într-o ultimă etapă mai îndelungată, până la moartea sa din 1932, să fie protonotar apostolic, prelat papal și prepozit capitular în Dieceza greco-catolică Oradea.

În cazul lui Iacob Radu, ca și al fratelui său mai mare, episcopul Demetriu Radu, observăm o ascensiune continuă de la modeste funcții clericale până la cele mai înalte demnități ecleziastice pe care i le-a conferit Sfântul Scaun Apostolic.

Iacob Radu a lăsat în urma sa mai multe lucrări istorice valoroase. Amintim în primul rând mai multe biografii: Viața și operele episcopului Demetriu Radu, Oradea, 1923; Doi luceferi rătăcitori: Gheorghe Șincai și Samoil Micu Clain, București, 1924; Samuil Vulcan, episcopul român-unit al Orăzii-Mari (1806-1839) și Biserica Ortodoxă Română, Oradea, 1925; Episcopul baron Vasile Erdeli, Oradea, 1928; In memoriam. Prinos memoriei episcopului dr. Demetriu Radu. La a zecea aniversare a tragicei sale morți, Oradea, 1930.

Se adaugă diferite studii legate de evoluția învățământului greco-catolic:Dreptul de patronat al fondului catolic religionar și al studiilor, 1921; Fundațiunea episcopului Demetriu Radu, Oradea, 1925; Foști elevi româno-uniți ai școalelor din Roma, Beiuș, 1929.

O altă categorie de lucrări aparținând lui Iacob Radu au un caracter monografic, enumerând aici:Biserica Sfintei Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Oradea, 1911; Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Lugoj, 1913; Monografia orașului Oradea, București, 1921; Istoria diecezei române-unite a Orăzii-Mari. Scrisă cu prilejul aniversării de 15 de ani dela înființarea aceleia 1777-1927, Oradea, 1930.

Mai adăugăm faptul că Iacob Radu a susținut mai multe conferințe reprezentative pentru formația sa spirituală, implicându-se în polemica politică și istoriografică dintre biserica ortodoxă și cea greco-catolică.

Iacob Radu a desfășurat o susținută activitate în cadrul bibliotecii episcopale de la Oradea, la inventarierea și reorganizarea sistematică a ei precum și în arhiva diecezană, punând în circuitul științific valoroasele Manuscripte de aici. A colaborat cu episcopul Radu la elaborarea primului Proiect de Concordat al României cu Sfântul Scaun. Și-a adus contribuția la clarificarea statutului juridic al învățământului confesional.

În cazul lui Iacob Radu adăugăm diversele activități în cadrul unor foruri bisericești și laice precum Reuniunea „Sfânta Maria”, în „Astra”, în Casinele Naționale din Lugoj și Oradea. A fost colaborator la mai multe reviste revista Cultura Creștină, Obsevatorul social, cultural, religios din Beiuș, Răvașul din Cluj. S-a numărat printre cei care au contribuit la fondarea publicației orădene Vestitorul. Iacob Radu a fost de asemenea unul dintre inițiatorii asociației „Agru”. În anul 1932, la aniversarea de 40 de ani de preoție, era caracterizat astfel de către această publicație Agru, supliment al organului Duminica:„catolic înfocat, niciodată n-a întârziat a apăra credința sfântă și curată, i-ar când nevoile au cerut, a atacat pe adversari cu neînvinsa armă a logicei și a dreptății”.

Ziarului Vestitorul îi datorăm în anul 1930 o altă caracterizare, și mai cuprinzătoare a lui Iacob Radu:

„Om al datoriei fără nici o târguială mercenară, […] un caracter ferm, înzestrat cu o extraordinară stăruință în a duce la izbândă orice lucru de care se apucă, s-a manifestat totdeauna ca și omul muncii, luând parte la toate manifestațiunile vieții noastre religioase, culturale și sociale. Pretutindeni unde numai s-a simțit nevoie de un îndrumător înțelept sau de un apărător neșovăielnic și cu autoritatea bărbatului integru, l-am văzut și îl vedem cu toții la locul de onoare. Rodnica-i activitate pastorală a lăsat urme neșterse în sufletele credincioșilor. Iar ca istoric dotat cu un spirit ager de pătrundere a lucrurilor și prin neobosita activitate culturală, ca orator de forță și conferențiar de o cultură științifică superioară, Il[ustritatea] Sa s-a făcut cunoscut tuturor românilor, câștigându-și o reputațiune întemeiată pe muncă și caracter.

Ziarul Vestitorul, apărut la Oradea, a prezentat în paginile sale panegiricul rostit în catedrala din aceeași localitate la moartea lui Iacob Radu din 8 iunie 1932. Inmormântarea s-a făcut într-un cadru solemn la catedrala din Oradea. A fost prezent la slujbă episcopul Valeriu Traian Frențiu, mai mulți preoți. A participat de asemenea episcopul ortodox Roman Ciorogariu și câțiva preoți ortodocși. De asemenea din partea familiei au participat sora TodoricaSelăgian și fratele Nicolae Radu. În cadrul slujbei a vorbit părintele Ion Agârbiceanu. De la catedrală, sicriul a fost dus în aceeași zi în cavoul familial de sub biserica din Rădești.

IV.3. Cărturari originari din satele Tâmpăhaza și Uifalău

Pentru perioada pe care am avut-o în vedere, 1867-1948, în afară de cele două personalități bisericești locale, în satele Tâmpăhaza și Uifalău s-au născut și apoi au învățat carte alți numeroși cărturari. Ținea de tradiție oprirea în gospodărie de către părinți a unuia dintre băieți, chiar dacă puteau să învețe, pentru a-i ajuta la treburile casei, ca să le fie sprijin la bătrânețe și moștenitor al moșiei părintești. Alți băieți erau lăsați să-și continue studiile, să se pregătească pentru diverse meserii și să părăsească de multe ori satul natal.

Cei mai mulți dintre cei care au învățat carte și-au desfășurat activitatea în cadrul bisericii, în învățământ și în justiție, atât pe plan local dar și în alte localități din Transilvania sau chiar au trecut în Vechiu Regat. Chiar dacă lista nu este completă enumerăm câteva dintre aceste nume cu unele date pe care le avem la dispoziție.

În plan bisericesc se remarcă dr. Ioan Maior, absolvent de teologie, cu studii și de drept, tribun în legiunea lui Axente Sever în revoluția de la 1848-1849, apoi translator în Cancelaria Aulică transilvană, secretar în guvernul de la Sibiu, inspector școlar, și avocat în Lugoj, decedat în 1904; Augustin Coltor, fost preot în Tâmpăhaza și Bistra, decedat în 1878; Ioan Oltean, fost preot în Veza și Bucerdea Grânoasă, protopop onorific, decedat în anul 1880; Gavriil Bogățan, fost preot în Blăjel și în Gâmbuț, decedat în 1874, Ioan Ciungan, fost preot în Mirăslău, decedat în 1893; Simeon Salcă, fost preot în Mureș-Sând-Craiu, decedat în 1873; Nicolae Maior junior, fost preot în Vamos-Odrihei, decedat în 1900; Todor Fodor, fost preot în Băgău, administrator protopopesc și viceprotopop onorar; Ioan Maior, protopop în Aiud; Petru Sântoma, preot în Săcaș, dieceza Lugojului.

Din rândul cărturarilor născuți în satele Uifalău și Tâmpăhaza, cu activitatea în special pe plan local, în cadrul învățământului, foști învățători, îi amintim pe Vasile Sântu, decedat în 1901, Ioan Fodor, decedat în 1899, Constantin Maior, Ioan Bucur, Alexe Boba, Ilarie Coltor, Antoniu Bucur, Augustin Maior, Iuliu Salcă, ultimul învățător în dieceza Oradea.

Enumerăm și alte nume de remarcate în diferite domenii: Ioan Sântu, fost șef de vama în România, decedat în 1908; Teodor Radu, fost judecător de tribunal, avocat în Caransebeș, decedat în 1899; Vasile Maior, fost subjude regesc, decedat în 1909; Iacob Maior, fost medic primar la Lugoj, decedat în 1906; Alexandru Crișan, ofițer; Ioan Maior, agronom, administrator al domeniului mitropolitan din Blaj, Alexandru Fodor, medic în Alba Iulia, Romulus Radu, subjude regesc în Szentgotthard, Nicolae Fodor, farmacist, Leon Sântoma, primar al Tâmpăhazei. Lista continuă cu un alt nume, Aron Boba, devenit Bobescu, (1856-1915) artist dramatic în România, creatorul primei trupe de operetă din România, considerat întemeietorul teatrului de operetă din țara noastră.

ANEXE

Anexa nr. 1

First Military Survey (1763-1787)

Second MilitarySurvey (1806-1869)

Anexa nr. 2

Third Military Survey (1869-1887)

HungarianKingdom (1869-1887)

Anexa nr. 3

Anexa nr. 4

Imagine din șematismul din 1880

Anexa nr. 5

Pagină dinFoaia poporului, 1896

Anexa nr. 6

Din protocolul din 1904, hotărârea de edificare a noii biserici, prima pagină.

Anexa nr. 7

Anexa nr. 8

Anexa nr. 9

Șematism, 1911

Anexa nr. 10

Înștiințare, adunare Astra, 1901

Anexa nr. 11

Coperta calendarului Amicul poporului, 1937

Pagini din Amicul poporului, 1937 cu calendar pe luna decembrie și însemnări specifice acestei perioade.

Anexa nr. 12

Colecta din Rădești – 1922, prima pagină a documentului.

Anexa nr. 13

Colecta din Rădești – 1922, a doua pagină a documentului.

Anexa nr. 14

Din corespondența solicitare aprobare buget 1936

Anexa nr. 15

Foaia familiară – Ioan Radu, din Protocol matricular

Anexa nr. 16

Prima pagină din ziarul Unirea, Blaj, 1910

Anexa nr. 17

Protocolul morților, 1920

Anexa nr. 18

Coperta lucrării lui Iacob Radu, dedicat