Evoluţia Istorică A Dreptului Mediului Copy [608618]

1 Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Administrație Publică
Master "PEX" Anul I – IFR

DREPTUL MEDIULUI ȘI DEZVOLTARE DURABILĂ

EVOLUȚIA ISTORICĂ A DREPTULUI MEDIULUI

MASTERAND: [anonimizat]

2 Cuprins

1. Introducere ……………………………………………………………………..…. 3
2. Dreptul mediului – evoluția sa în timp …………………………………………… 3
2.1. Epoca premergatoare ………………………………………………………… 4
2.2. Perioada –utilitaristă de ocrotire a unor specii ………………………………… 4
3. Evoluția istorică a dreptului mediului în România ………………………………… 7
4. Concluzii ………………………………………………………………………… 11
5. Bibliografie ………………………………………………………………………… 13

3 1. Introducere
Ființa umană a apărut intr -un anumit mediu natural și a evoluat concomitent u acesta, cele
două elemente influențându -se reciproc: natura nu poate fi concepută separat, ruptă de activitatea
umană, iar omul trăiește intr -un habitat, intr -o biocenoză. Însă c u cât activitatea omului asupra
naturii s -a amplificat și a devenit mai complexă, cu atât problematica raporturilor dintre societate
și natură a cunoscut un grad mai mare de interferență.
Din păcate, folosirea pe scară largă a științei și tehnologiei in s copul dezvoltării industriale
nu a ținut seama de necesitatea păstrării in permanență a unui echilibru intre satisfacerea
nevoilor umane, in continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului inconjurător. În
contextul unei reconsiderări a sistemu lui de valori al lumii actuale,care ia în calcul echilibrul
relației om -natură, dreptul mediului nu rămâne doar o stiinta juridică, ea trebuind să -și etaleze și
valențe etice, culturale si de civilizatie modernă, să se pună în slujba sistemului de valori
revizuit,în raport de reperele Civilizatiei Mileniului III.
De altfel, interferența dintre mediul natural și drept este axiomatică,mediul natural
reprezentând el însuși un factor de configurare a dreptului și la rândul lui fiind periodic supus
reglement ărilor legale, atât în ansamblul său, cât și la nivelul componentelor sale individuale.
Aceste reglementări încearcă să prevină sau să limiteze efectele degradării mediului, cauzate în
principal de fenomenele de poluare.

2. Dreptul mediu lui – evoluția sa în timp

Se poate spune că,în evoluția sa istorica, dreptul fundamental la un mediu sănătos, ca
drept fundamental din generația a IV a, cunoaste patru mari perioade: epoca premergatoare
aparitiei unor reguli de protectie propriu -zisa a mediului, perioad a utilitarista, epoca ocrotirii si
conservarii naturii si, în sfârsit, perioada dreptului international al protectiei si conservarii
mediului.

4 2.1. Epoca premergatoare
Din punct de vedere istoric, înca din Evul Mediu au fost adoptate unele masuri juridice,
inclusiv pe calea cooperarii internationale, referitoare, de exemplu, la diminuarea efectelor unor
poluari, precum fumul, zgomotul, poluarea cursurilor de apa etc. Es te cazul, de exemplu, al
Tratatului dintre Franța si Basel din 19 decembrie 1781, Tratatului dintre Statele Unite si indienii
Creek din 7 august 1790 ori al celui încheiat între Italia si Austria între 5 si 29 noiembrie 1875
privind protectia pasarilor uti le pentru agricultura, care interzicea uciderea acestor pasari în
timpul toamnei si iarna. Ele vizau însa mai ales actiuni concrete, ocazionale si urmareau cu
precadere obiective economice ori de sanatate publica.
În secolul al XIX -lea se înregistreaza o s erie de tratate internationale consacrate
pescuitului, dar prevederile acestora se refereau, înainte de toate, la delimitarea zonelor de
pescuit si mai rar la protectia pestelui ca resursa economica ori ecologica. Totodata, în 1893
apare deja si primul ele ment de jurisprudenta în materie: arbitrajul între SUA si Columbia
britanica în afacerea focilor din Marea Bering, care a stabilit reguli vânatorilor, menite sa evite
disparitia focilor.
2.2 Perioada –utilitaristă de ocrotire a unor specii
Este considera tă între începututul secolului al XX -lea si deceniul al patrulea al veacului
respectiv. Ea reprezintă faza –anteecologică a dr. mediului
Acum apar primele conventii internationale multilaterale referitoare la protectia unor
specii ale faunei salbatice. T imp îndelungat, disparitia diversitatii biologice a fost tratata cu totala
indiferenta de opinia publica si puterile oficiale, neinteresând decât câtiva naturalisti. La
începutul veacului trecut, îngrijorarile legate de riscurile care apasau asupra faunei africane si a
anumitor pasari cautate pentru penajul lor ori considerate utile pentru agricultura au generat
lansarea primelor semnale de alarma.
Primul tratat international multilateral în materie de mediu este considerata, din aceasta
perspectiva, o con ventie din 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, pasarilor si pestelui
din Africa.

5 Adoptarea documentului a fost impusa si motivata, în preambulul sau, de dorinta de a
pune capat masacrarii diverselor specii de animale utile ori inofensive pentru om, dar nu
descurajeaza distrugerea animalelor considerate pagubitoare pentru interesele umane, precum
leii, leoparzii, crocodilii ori serpii veninosi. Dar acest tratat nu a fost, din pacate, niciodata
ratificat.
Au urmat Conventia pentru protectia pasari lor utile agriculturii, semnata la Paris, la 19
martie 1902, si cele doua tratate privind prezervarea si protectia focilor pentru blana din 1911.
Ele au fost determinate în special de necesitatea acceptarii de practici comune, pentru a nu epuiza
resursele vii din atmosfera si mare.Ambele documente consacra o conceptie utilitarista, de
ocrotire a factorilor de mediu în raport cu functiile economice ale acestora. Astfel, în cazul
primului document este vorba despre pasari utile, în special insectivore (art. 1 ), iar anexa 2
enumara printre pasarile daunatoare majoritatea rapitoarelor diurne, printre care vulturul si
soimul, specii strict protejate astazi.
În timp ce în prima conventie este vorba despre o ocrotire subordonata unui utilitarism
imediat si concret a unor specii si ignorarea rolului altora pentru mentinerea echilibrului
ecologic, cea de -a doua recurge la tehnici de protectie destul de avansate, precum stabilirea de
contingente nationale pentru prelevari si controlul comertului international cu obiect e provenind
din vânatoarea focilor.
Mai este considerat ca moment deosebit în evolutia dreptului mediului Conferinta
mondială pentru mediu -Stockholm 1972.
După o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în anul 1983 și -a
început acti vitatea Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED), condusă de Gro
Bruntland. Doi ani mai târziu (în 1985), este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra
Antarcticii și, prin Convenția de la Viena se încearcă găsirea unor soluții pentru re ducerea
consumului de substanțe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În
1986, la un an după catastrofa de la Cernobâl, apare așa -numitul Raport Brundtland, al WCED,
cu titlul „ œViitorul nostru comun” care dă și cea mai citată definiție a dezvoltării durabile
(„œœsustainable development”): «Dezvoltarea durabilă este cea care urmărește nevoile
prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a -și satisface nevoile

6 lor».Totodată, Raportul admitea că dezvoltare a economică nu poate fi oprită, dar că strategiile
trebuie schimbate astfel încât să se potrivească cu limitete ecologice oferite de mediul
înconjurător și de resursele planetei. În finalul raportului, comisia susținea necesitatea organizării
unei conferin țe internaționale asupra dezvoltării durabile.
În același context trebuie amintită Carta Europeana privind Mediul si Sanatatea, adoptata
de prima Conferinta privind mediul si sanatatea a Organizatiei Mondiale a Sanatatii la Frankfurt
pe Main la 8 decembr ie 1989,
De asemenea, în 1992, are loc la Rio de Janeiro „Summit -ul Pamântului”, la care au
participat reprezentanți din aproximativ 170 de state. În urma întâlnirii, au fost adoptate mai
multe convenții, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de
carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Cu această
ocazie, s -a stabilit un plan de susținere a dezvoltării durabile, denumit Agenda 21.
La 10 ani de la Conferința de la Rio, î n 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul
privind dezvoltarea durabilă, iar trei ani mai târziu a avut loc Summit -ul mondial al Organizatiei
Natiunilor Unite (2005),care a marcat cea de a 60 -a aniversare a Organizatiei. Conferința privind
Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod serios problema deteriorării
mediului înconjurător în urma activităților umane, ceea ce pune în pericol însuși viitorul
omenirii. Cu această ocazie a fost folosit pentru prima dattă conceptul necesităț ii dezvoltării
durabile, înscris în documentele oficiale la Summit -ul ONU din 2005. Conceptul a fost legat
inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie
de acum 30 de ani.
Fiecare dintre noi, conștient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabilă. De fapt,
putem spune că avem o gândire durabilă atunci când aruncăm deșeurile din plastic sau hârtie în
locurile special amenajate.La nivel industrial, lucrurile s -au mișcat mult mai repede. Astfel ,
multe fabrici folosesc deșeuri drept combustibil, iar în anumite localități se încearcă
implementarea unor sisteme de încălzire casnică pe bază arderii deșeurilor. Companiile sunt
primele care au conștientizat importanța economică (dar și ecologică) a re cuperării și refolosirii
deșeurilor.

7 Lester R. Brown a creat în 1974 „Worldwatch Institute” și este promotorul unor serii de
studii, materializate în rapoartele anuale privind progresele pe calea structurării unei societăți
durabile: Starea lumii” sau „Sem ne vitale”.Lester R. Brown atrage atenția, în lucrarea „Planul B
2.0” asupra conflictului dintre civilizația industrială și mediul ambiant și menționează două
aspecte: tendința de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime și de hrană, sau
consumarea celor regenerabile într -un ritm superior capacității lor de regenerare și deteriorarea
fizică și poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. În acest context, el punctează importanța
reciclării deșeurilor.„O societate durabilă este cea care îș i modelează sistemul economic și social
astfel încât resursele naturale și sistemele de suport ale vieții să fie menținute”
3. Evoluția istorică a dreptului mediului în România
Apariția, dezvoltarea și constituirea legislației românești privind protecția mediului într -o
ramură de drept autonomă și a dreptului mediului ca disciplină științifică au o istorie relativ
îndelungată, care a cunoscut mai multe etape, cu caracteristici proprii.
Treptat, de la primele reguli nescrise, de drept cutumiar, care vizau a spectele minore de
ocrotire a naturii și pană la reglementările actuale, care se armonizează cu legislația comunitară
și normele juridice privind problemele ecologice globale, în cadrul unui proces adesea
contradictoriu, s -a scris istoria acestei ramuri po stmoderne de drept.
Concepțiile generale exprimate de reglementările juridice au evoluat și ele de la o
abordare utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport direct cu valoarea lor economică,
cu utilitatea prezentată pentru om și numai în sub sidiar, pe cale indirectă, de consecință, vizându –
se și protejarea naturii, prin recunoașterea nevoii de conservare a mediului natural ca interes
uman fundamental, pană la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a mediului,
protejându -se el ementele sale care sunt sau nu necesare omului pentru supraviețuire ori
exploatate de acesta. Acest proces a fost puternic influențat de evoluțiile reglementărilor
internaționale în materie, înainte de 1989, de prima Conferință a O.N.U. privind mediul uman
(Stocholm, iunie 1972), și după 1990, de hotărârile Conferinței mondiale de la Rio de Janeiro
(iunie 1992) și ale Conferinței de la Johannesburg (septembrie 2002), precum și de eforturile de
integrare euro -atlantică. Aderarea României în UE (1 ianuarie 20 07) marchează o nouă etapă a
dezvoltării dreptului mediului.

8 Transformările social -politice și economice care s -au declanșat în România după
Revoluția din decembrie 1989, amplul proces de trecere de la o economie planificată,
hipercentralizată, la una de p iață, de la dominația și primatul absolut al proprietății de stat la
proprietatea privată, au imprimat noi dimensiuni modului de abordare și soluționare a
problematicii protecției, conservării și dezvoltării mediului.
Astfel, prin forța noilor realități, o serie de prevederi din legea -cadru privind protecția
mediului (nr. 9/1973) și legile sectoriale au devenit caduce prin dispariția instituțiilor, și în
general, prin schimbarea radicală a contextului socio -politic și economic.
Constituția din 8 decembrie 1 991 a consacrat obligația statului de a asigura „refacerea și
ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”, stabilind astfel
concepția generală conform căreia protecția mediului constituie o responsabilitate publică, a
statu lui.
Mult mai rapide au fost evoluțiile în materia instituțiilor mediului unde s -a optat pentru o
structură tripartită – ape, păduri și protecția mediului – menținută indiferent de denumirea
utilizată, pană în ianuarie 2001, când domeniul pădurilor a fost trecut la Ministerul Agriculturii,
situație menținută ulterior.
Trecerea de la dominația absolută a proprietății publice (de stat), la cea a proprietății
private, în special în domeniul funciar, dar și în alte sectoare ale economiei a implicat și
stabilire a unui nou tip de raporturi între proprietate și protecția mediului. În acest sens,
Constituția din 8 decembrie 1991 a stabilit că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului” [art. 41 alin. (6)].
După o gestație pa rlamentară de 4 ani, la 30 decembrie 1995 a intrat în vigoare Legea
protecției mediului nr. 137/1995, concepută ca o reglementare -cadru în materie, în temeiul și
dezvoltarea căreia se prevedea expres adoptarea a 17 legi speciale.
Având ca reper fundamental Legea -model privind protecția mediului elaborată sub egida
Consiliului Europei (1991) această lege -cadru a marcat încheierea primei faze a tranziției,
caracterizată prin abandonarea vechii concepții planificant -totalitar și afirmarea celei de tip
occident al în materie de protecția mediului. Alături de stipularea „principiilor și elementelor

9 strategice” care să stea la baza reglementărilor juridice privind mediul și celelalte probleme
„orizontale”, Legea nr. 137/1995 a stabilit regulile fundamentale ale reg lementărilor orizontale
(regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și a altor deșeuri, regimul îngrășămintelor
chimice și al pesticidelor, protecția împotriva radiațiilor ionizante, protecția resurselor naturale și
conservarea biodiversității, protecția apelor, a atmosferei, solului și subsolului și a ecosistemelor
terestre ș.a.)
Astfel, au fost adoptate noi reglementări în domeniul silvic (Codul silvic, Legea nr.
26/1996), gestiunii și protecției apelor (Legea nr. 107/1996), regimul activități lor nucleare
(Legea nr. 111/1996, republicată), regimul ariilor naturale protejate, conservării habitatelor
naturale, a florei și faunei sălbatice (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 236/2000), protecția
atmosferei (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 243/2000), regimul deșeurilor (Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 78/2000) ș.a.
Noua legislație consacră concepția continentală conform căreia protecția mediului
constituie „un obiectiv de interes public major” și face parte din strategia generală de d ezvoltare
durabilă.
Drept principii au fost stipulate: principiul precauției în luarea deciziei, principiul
prevenirii riscurilor ecologice și a producerii daunelor, principiul conservării biodiversității și a
ecosistemelor cadrului biogeografic natural, p rincipiul poluatorul plătește, utilizarea durabilă.
Ca element strategic de bază a fost prevăzută și introducerea pârghiilor economice
stimulative sau coercitive, acționându -se în acest sens mai ales prin constituirea unui fond special
de mediu.
Completând lacunele Constituției din 8 decembrie 1991, care se mărginise la a stabili
obligația statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului, ceea ce, pe cale de interpretare, ar
putea conduce la existența unui drept corelativ al cetățenilor de a solicita a cest lucru, Legea –
cadru nr. 137/1995 a recunoscut expres: „tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos” (art.
5).
Ca drepturi -garanție au fost stipulate:
a) accesul la informațiile privind calitatea mediului;

10 b) dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;
c) dreptul la consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor,
legislației și a normelor de mediu, eliberarea autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de
amenajare a teritoriului și de ur banism;
d) dreptul de se adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților
administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu
direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciu su ferit.
În mod corelativ dreptului tuturor persoanelor la un mediu sănătos a fost consacrată
obligația tuturor persoanelor fizice și a persoanelor juridice de a proteja mediul.
Este introdusă procedura autorizării administrative a activităților economice și sociale cu
impact asupra mediului, cu studiul de impact bazat pe „lista pozitivă”.
O reglementare specială a cunoscut răspunderea pentru prejudiciu ecologic. Abandonând
sistemul clasic prevăzut de Codul civil, Legea -cadru nr. 137/1995 a consacrat un reg im special în
materie bazat pe două reguli: caracter obiectiv, independent de culpă și răspunderea solidară în
cazul pluralității autorilor. De asemenea, în completarea semnificațiilor acestora se instituie
obligativitatea asigurării pentru daune ecologice în cazul activităților generatoare de risc major.
Sub raport procedural, organizațiilor neguvernamentale li s -a recunoscut dreptul la
acțiune în justiție în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Astfel, principala autoritate de reglementare în domeniul protecției mediului era puterea
executivă (fie pe calea delegării puterii legislative și emiterea de ordonanțe, fie prin elaborarea
de norme de aplicare a legii – prin hotărâri și ordine ministeriale), intervenția directă a
Parlamentului rămânând secundară.
În al doilea rând, se remarcă rolul important pe care îl juca reglementarea internațională,
atât prin numărul consistent al actelor interstatale adoptate de România, cat și prin aceea că,
potrivit Constituției, tratatele rat ificate conform legii fac parte din dreptul intern.

11 3. Concluzii
În condițiile crizei ecologice mondiale, cu care se confruntă omenirea, la fel ca celelalte
forme ale conștiinței sociale, un rol important revine și conștiinței ecologice care trebuie să
contribuie la formarea unei culturi ecologice a personalității um ane. Într -o societate modernă,
unde valorile culturii sunt larg răspândite, difuzate și însușite de către demos, vom întâlni și o
conștiință ecologică elevată.
Modelele cultural -ecologice sunt, în fapt, normele ecologice capabile, susceptibile de a apăra
și conserva Natura, Mediul înconjurător, respectiv atitudinea față de agresiunile împotriva
Naturii, modul de protecție a acesteia, de promovare a unor masuri, de prevenire, profilactice si,
totodată, terapeutice, curative atunci când degradarea mediului, respectiv a aerului, pădurilor,
solului, subsolului, deja s -a produs. Formarea și dezvoltarea culturii ecologice, se poate realiza
cu succes numai într -o societate ecologică, în care obiectivul sau scopul final este optimizarea și
armonizarea interacțiun ilor dintre Societate, Om și Natură, cu atât mai mult în condițiile
societății contemporane, când asistăm la dizarmonia dintre societate și natură.
Restabilirea unor relații optime între societate și natură este o cerință primordială, de
soluționarea căr eia depinde nu numai prezentul, ci și viitorul tării, al națiunii. Formarea culturii
ecologice se bazează, pe cunoașterea legilor naturii și societății, pe acțiunea științific –
fundamentată a omului asupra mediului înconjurător; pe respectarea dreptului f iecărui om la
mediul înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru viață și sănătate, precum și
crearea unui sistem judicios de instruire și educație ecologică a populației.
Nu vom dobândi mutații substanțiale, cantitative, în domeniul pro tecției mediului atât pe plan
național, cât și internațional până când societatea nu va investi mult mai mult decât până acum,
atât material, financiar, cât și moral în educația permanentă a membrilor societății, punând un
accent major, în cadrul acesteia pe educația ecologică aceasta având, prin excelență, un scop
formativ de pregătire a individului pentru a lua hotărâri comportamentale corecte, privind
protecția mediului, pentru a decide în cunoștință de cauză și din proprie inițiativă, în multitudinea
problemelor ecologice cu care se poate întâlni zilnic .

12 Școala, Biserica , structurile organizației civile, în general toți factorii educației permanente,
în colaborare cu organismele aparatului de stat, local și central, ar trebui să acționeze
programatic, permanent pentru apărarea mediului natural curat, apelând la toate mijloacele,
pentru păstrarea purității mediului ambiant social și cultural
Nevoia unei educații ecologice a populației este semnalată mai de multă vreme. Marele
sociolog român Dimitrie G usti, menționa, în anul 1938 că, educația civică, am adăuga noi,
inclusiv educația ecologică începe, încă din anii copilăriei, în familie, cu îngrijirea mediului
natural în care își petrec anii copilăriei, cu protecția florilor, arborilor, a locului de joa ca, cu
dragostea pentru plantele și ființele vii, care alcătuiesc universul în care trăim.
Conștientizarea ecologică a tineretului reprezintă o speranță a faptului că, Secolul al XXI -lea
are șansa de a deveni un secol ecologic, ceea ce ar determina lichi darea Crizei ecologice
mondiale și promovarea unei dezvoltări armonioase, durabile a societății umane, pe baza unui
echilibru constant al relației dintre Om și Natură.

13 Binliografie :
1. N.Grădinaru, I.Mihalcea, T.Savu, M.Agheniței,F.Dorobanțu: Teoria generală a
dreptului, Editura Independența Economică, 2005