EVOLU ȚIA CUNO ȘTINȚELOR DESPRE EREDITATE [607915]

1 CURS 1 , 2

EVOLU ȚIA CUNO ȘTINȚELOR DESPRE EREDITATE

În anul 1905 geneticianul englez W. Bateson, care va deveni titularul primei catedre de
genetică din lume, înființate în 1909 la Universitatea Cambridge (Anglia), a propus la cea de -a
treia Conferință in ternațională de hibridare și ameliorare a plantelor de la Londra, denumirea de
Genetică pentru știința care se ocupă cu studiul eredității și variabilității viețuitoarelor.
Denumirea de genetică provine de la cuvântul grecesc gennao care înseamnă a da nașt ere.
Ereditatea este proprietatea ființelor vii prin care este determinată asemănarea dintre
părinți și descendenți. Cuvântul ereditate este de origine latină – hereditas , însemnând
moștenire .
Caracterele ereditare sunt acele trăsături morfologice, fiziolo gice, biochimice sau de
comportament care se transmit cu mare fidelitate de la părinți la descendenți, de -a lungul
generațiilor.
Transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor ereditare de la părinți la descendenți
reprezintă aspectul continuității fenomen ului ereditar, caracterele ereditare fiind tocmai acelea
care se păstrează prin transmiterea lor mai mult sau mai puțin fidelă de -a lungul șirului nesfârșit
de generații din cadrul fiecărei specii.
Inseparabilă de latura continuității este discontinuitatea fenomenului ereditar, proprietate
prin care sunt generate unele modificări ale caracterelor ereditare care fac să apară, pe lângă
multe asemănări (continuități) și unele deosebiri (discontinuități) între părinți și descendenți.
Aceste modificări ale carac terelor ereditare se numesc variații. Variabilitatea este latură a
fenomenului ereditar și lege universală a lumii vii, ce stă la baza genezei unor diferențe prin care
copiii nu se aseamănă întrutotul cu părinții și nici între ei, fiecare individ uman fiin d un unicat
din punct de vedere genetic, o entitate irepetabilă.
Variațiile ereditare trebuiesc deosebite de variațiile neereditare numite și mutații prin
care apar deosebiri aparente, exterioare între organisme ca urmare a acțiunii asupra acestora a
unor condiții particulare de mediu, dar care dispare atunci când organismele revin la nivelul
inițial.
Continuitatea (ereditatea propriu -zisă) ce determină asemănările și discontinuitatea
(variabilitatea ereditară) ce determină dosebirile dintre indivizi, sunt cele două laturi inseparabile
și contradictorii ale eredității.
Elementele operative ale fenomenului ereditar, unitățile sale structural -funcționale, au
fost denumite factori ereditari sau gene . Organizarea și funcționarea genelor urmează legi
specifice și stricte care sunt studiate de genetică. Genele controlează cele trei caracteristici
esențiale ale sistemelor biologice: metabolismul, autoreproducerea și variabilitatea.
Primele observații și cercetări asupra eredității au fost efectuate în antichitate. Î n Grecia
antică întâlnim cele mai coerente cunoștințe despre fenomenul ereditar, aici fiind elaborate
primele speculații teoretice despre fenomenul transmiterii caracterelor ereditare. Platon –
părintele idealismului – a fost și inițiatorul așa numitei eug enii platonice, care recomandă
reproducerea selectivă a oamenilor sănătoși, deștepți și curajoși, ceea ce s -a înfăptuit în orașul –
cetate Sparta, unde copiii cu malformații fizice și psihice erau aruncați de pe o stâncă,
împiedicându -se astfel răspândirea u nor asemenea defecte ereditare în populația Spartei.
Anaxagora formulează primele idei performiste, de transmitere directă a caracterelor
ereditare, idei care vor dăinui nemodificate până la Gregor Mendel, în 1865. Concepția
performistă a lui Anaxagora adm itea că toate organele viitorului organism, și deci întreaga sa
ereditate – sunt prezente în spermatozoizi, într -o formă invizibilă, miniaturală, denumită ulterior
Homunculus, și prin urmare, în ereditate doar sexul mascul este implicat. Hipocrate, cel mai

2 mare medic al antichității, admite, spre deosebire de Anaxagora, echivalența celor două sexe în
transmiterea caracterelor ereditare, enunțând totodată teoria pangenezei sau panspermiei, după
care, toate caracteristicile corpului omenesc sunt determinate d e forma, mărimea, însușirea și
poziția unui număr imens de atomi, formarea noului organism fiind condiționată de detașarea
unui germene preformat în corpul părinților. În secolul XIX, Charles Darwin va relua această
teorie a pangenezei a lui Hipocrate, dar va renunța curând la ea din lipsă de dovezi
experimentale.
Aristotel, cea mai genială minte a antichității, elev al lui Platon, a elaborat în domeniul
eredității teoria hematogenă a spermei, după care sperma (sămânța) s -ar naște din sânge. După
Aristotel, bărbatul joacă rolul principal în ereditate, el fiind acela care determină aspectul
diferitelor caractere, pe când femeia nu oferă decât materialul ce urmează a fi modelat.
Evul mediu (700 -1550) nu a adus nici o contribuție la dezvoltarea cunoștințelor de spre
ereditate.
În anul 1865 Johann Gregor Mendel publică lucrarea “Experiențe asupra hibrizilor la
plante” în care realizează o tratare numerică, statistică a fenomenului ereditar, punând astfel
bazele științifice experimentale ale Geneticii, introducând modelarea matematică în biologie și
enunțând legile care guvernează transmiterea caracterelor ereditare.
Astfel, Mendel este fondatorul geneticii ca știință. Neînțeles de contemporanii săi,
inclusiv de Darwin, legile stabilite de Mendel vor fi redescoperit e în anul 1900, simultan, de
către Hugo de Vries în Olanda, Carl Correns în Germania și Erick Tschermak în Austria, astfel
că anul 1900 este considerat anul nașterii geneticii ca știință.
Între anii 1870 și 1890 se situeaza perioada în care sunt descriși cromozomii . Observați
prima dată în 1840 de către W. Hofmeister în celulele de Tradescantia sp. aflate în diviziune și
studiați în 1870 de către W. Flemming, în celula animală, și de către Strasburger, în celula
vegetală, ca apărând în timpul diviziunii nuc leului, aceste corpuri cromatice (chromos = culoare,
soma = corp, în limba greacă) nucleare sunt descrise în 1888 de către W. Waldeyer sub numele
de cromozomi, după ce Baranetzky în 1880 le descrie ca pe niște structuri “șerpuitoare“,
“sinuoase“. Studiind meioza la salamandră, Flemming face una dintre cele mai interesante
descoperiri pentru descifrarea fenomenului ereditar, pentru elucidarea transmiterii materialului
genetic de la celula -mamă la celulele -fiice, observând despicarea longitudinală a cromozomi lor,
fiecare celulă -fiică primind câte o jumatate a fiecărui cromozom. Așa cum se va dovedi ulterior,
acesta este procesul prin care, în timpul diviziunii celulare, fiecare celulă -fiică, primește de la
celula -mamă un același set de cromozomi și deci o acee ași informație ereditară. Flemming
introduce noțiunea de mitoză pentru a desemna diviziunea celulară cu apariția cromozomilor.
În anul 1875 C. Hertwig, efectuând un studiu la ariciul de mare susține că fecundarea
înseamnă contopirea unor celule diferențiat e sexual, fapt dovedit în anul următor la plante de
către E. Strasburger.
La sfârșitul secolului XIX, T. Boveri, citolog și embriolog german, remarcă
individualitatea cromozomilor și existența omologiei dintre cei doi membri ai fiecărei perechi de
cromozom i. Acestea erau argumente solide în sprijinul implicării cromozomilor în ereditate, ca
purtători ai substanței ereditare și având un comportament asemănător factorilor ereditari
mendelieni.
În anul 1901, T. H .Montgomery realizează un studiu amplu privind meioza la 42 de
specii de insecte și constată că se formează perechi de cromozomi în profaza primei diviziuni
meiotice, în fiecare pereche, un cromozom fiind de origine maternă, iar celălalt, omologul său,
de origine paternă.
Între anii 1902 și 1909 W. Bat eson, prin experiențe de încrucișare între rase de găini cu
creastă diferită, descoperă valabilitatea legilor lui Mendel la animale, introducând în știința
eredității termeni precum homozigot, heterozigot, generația F 1, F2, alelomorf și gene epistatice.
În anul 1905 botanistul genetician danez W. Johannsen publică prima carte de genetică
din lume intitulată “Elemente de genetică“. Totodată el introduce în știință termenii de genă ca
sinonim pentru factori ereditari, genotip – ca reprezentând constituția gen etică, adică constelația

3 de gene a unui organism și fenotip ca reprezentând exprimarea, manifestarea exterioară a acestor
gene, sub forma diferitelor caractere pe care le determină, manifestare care apare în urma
interacțiunii genotip – mediu.
În anul 1902 , doi zoologi, americanul W. S. Sutton și germanul T. Boveri, aduc dovezi
citologice și genetice prin care demonstrează că substratul citologic al eredității și, deci, sediul
genelor sunt cromozomii, enunțând astfel teoria cromozomială a eredității. Aceas tă teorie a fost
fundamentată științific, începând din anul 1910, de către zoologul american T. H. Morgan,
punând bazele unei noi ramuri a geneticii – Citogenetica – care studiază fenomenul ereditar la
nivel celular.
Datele geneticii formale, factoriale, i nterferă acum cu datele citogeneticii. Este perioada
clasică a științei despre ereditate. Pentru cercetările sale care au condus la fundamentarea
citogeneticii T. H. Morgan va primi laurii premiului Nobel în anul 1933. În anul 1913, A. H.
Sturtevant, colab orator al lui Morgan, elaborează metodologia alcătuirii hărților genetice, punând
la punct baza experimentală de stabilire indirectă a distanței dintre gene, și anume procentul cu
care apar într -o experiență de analiză genetică organisme recombinate geneti c.
În anul 1932 la cel de -al VI -lea Congres de genetică desfășurat la New York sub
conducerea lui Morgan, Emerson va face senzație prin prezentarea hărții genetice la porumb.
După anul 1926, prin cercetările lui Cetvericov, Fisher, Haldane, Wright, Hardy ș i
Weinberg se pun bazele studiului frecvenței genelor în populații, folosindu -se metode statistico –
matematice.
Astfel, apare noul domeniu al geneticii – Genetica populațiilor – cu mari aplicații în
studiul evoluției și al ameliorării plantelor și animalelo r.
Apogeul concepției clasice despre genă este atins în anul 1940 – 1941 când pe baza unor
cercetări minuțioase desfățurate între 1930 -1940, G. Beadle și E. Tatum publică rezultatele
experiențelor efectuate la ciuperca Neurospora crassa (mucegaiul roșu al pâinii), punând bazele
geneticii biochimice și elaborând principiul devenit un aforism genetic: “o genă – o enzimă“. Ei
au dovedit că, mutația unei gene date duce la sinteza unei enzime deficitare, ineficiente sau
blochează sinteza acelei enzime astfel că, în absența unei enzime normale calea metabolică este
blocată.
Cercetările lui Beadle și Tatum reprezintă un preludiu la debutul unui nou domeniu al
geneticii, cel legat de studiul fenomenului ereditar la nivel molecular. În anul 1944 s -a dovedit
implicare a acidului dezoxiribonucleic în ereditate, de către O. T. Avery, C. M. Macleod și M.
Mac Carty.
Istoria acizilor nucleici are însă un început mult mai timpuriu. Astfel, în anul 1869, F.
Miescher, anatomist elvețian de origine germană, descoperă în nucleii celulelor din puroi o
substanță pe care a numit -o nucleină și pe care, ulterior o izolează și din lapții de somon.
În anul 1889, Altmann numește această substanță acid nucleic, separând din nucleină o
fracție bogată în acid fosforic, reprezentând acidul nu cleic propriu -zis și o componentă
proteinică. În aceeași perioadă Kossel identifică produșii de hidroliză ai acidului nucleic:
xanthina, hipoxanthina, adenina, guanina, timina și citozina. În anul 1897, E. Fisher sintetizează
purinele, iar în anul 1903 pir imidinele. În anul 1908 în acizii nucleici este identificată pentoza.
În anul 1909, P. A. Levene stabilește structura de bază a ADN, introducând termenii de
nucleosid și nucleotid.
În 1912, împreună cu Jacob, P. A. Levene afirmă existența unei structuri ca tenare cu
legături pentozo -fosfat, de tip 3'→5’.
În anul 1924, R. Feulgen și H. Rosenbeck pun la punct o metodă de colorare specifică a
ADN cu ajutorul fuxinei bazice decolorate și constată localizarea acestuia la nivelul nucleului
interfazic și al cromozo milor.
În anul 1930, Feulgen și Levene realizează depolimerizarea enzimatică a ADN, aducând
astfel, prima dovadă a naturii polimerice a ADN.
În 1944, O. T. Avery, C. M. MacLeod și M. MacCarty, reluând o experiență din 1928 a
medicului engle z Griffith efect uată la pneumococ ( Diplococcus pneumonie ) prin care a

4 descoperit, dar nu a putut explica cauzal, fenomenul de transformare bacteriană prin care tipul
nevirulent al bacteriei era transformat în tip virulent în prezența resturilor tipului virulent al
bacteriei, dovedesc experimental că ADN este substratul chimic al eredității, reprezentând
materialul ereditar al celulei. Ei dovedesc că în prezența ADN extras de la tipul virulent,
bacteriile nevirulente devin virulente. Virulența și nevirulența la bacter ii sunt caractere ereditare
alternative. Dacă virulența și nevirulența sunt caractere ereditare și dacă ADN este agentul
transformant care face ca nevirulența să se transforme în virulență înseamnă că ADN este
substanța ereditară. Descoperirea lui Avery, n umită de Watson “bomba lui Avery” a avut într –
adevăr darul să surprindă comunitatea științifică în gândirea căreia era adânc înrădăcinată ideea
dogmatică după care proteinele reprezintă substanța ereditară.
În 1946 M. Delbr ück și W. T. Bailey demonstrează existența fenomenului de
recombinare genetică la bacteriofagi, iar J. Lederberg și E. L. Tatum, evidențiază recombinarea
genetică la bacterii.
În perioada 1948 -1952, Chargaff face una dintre cele mai importante descoperiri
referitoare la structura ADN, dem onstrând că în ADN provenit de la cele mai diferite specii (de
la bacterii la om) raportul dintre bazele azotate purinice (A și G) și bazele azotate pirimidinice (T
și C) adică A/T=G/C=1, pe când raportul A+T/G+C este foarte diferit, având specificitate de
specie.
Pe baza cercetărilor lui Chargaff, pe de o parte, și ale lui Wilkins și Rosalind Franklin
referitoare la studiul spectrului de difracție în raze X a macromoleculelor de ADN, pe de altă
parte, ca și pe baza unor cercetări proprii de modelare matema tică, J. D. Watson și F. H. C. Crick
propun în anul 1953 modelul bicatenar de structură helicoidală a ADN, acesta reprezentând cea
mai mare descoperire în biologie din secolul XX. Dacă Linné este marea figură a biologiei
secolului XVIII, Darwin este marea figură a biologiei secolului XIX, atunci Watson și Crick,
prin implicațiile extraordinare în explicarea fenomenului vieții aduse de modelul de structură
bicatenară a ADN, devin marile figuri ale biologiei secolului XX.
Pentru descoperirea lor, Watson și Cr ick primesc în anul 1962 Premiul Nobel. Modelul
de structură bicatenară al ADN a avut darul de a declanșa o veritabilă revoluție în gândirea
biologică și totodată a declanșat o adevărată avalanșă de descoperiri în domeniul geneticii
moleculare.
În perioada 1955 -1956, Fraenckel -Conrat și Williams, pe de o parte și Gierer și
Schramm, pe de alta, dovedesc că la ribovirusuri, care au ca miez de acid nucleic nu ADN, ci
ARN, așa cum este VMT, rolul de material ereditar este îndeplinit de acest ARN viral.
În anul 1955, Gamow abordează teoretic, pe principii matematice și ale teoriei
informației, problema codului genetic. În același an S. Benzer descifrează structura fină a genei
la fagul T 4 al bacteriei Escherichia coli , stabilind că gena este unitatea funcțională (cistron) care
prezintă subunități de mutație (mutoni) și de recombinare (reconi). În anul 1955, M. Grunberg –
Magano și S. Ochoa, realizează sinteza artificială a ARN, iar în anul 1956, A. Kornberg
realizează sinteza artificială a ADN.
Genetica moleculară d efinește gena ca reprezentând un segment bine delimitat din
macromolecula de ADN la toate organismele sau de ARN viral la ribovirusuri, care deține, prin
secvența sa de baze azotate, informația genetică ce dirijează sinteza unei catene polipeptidice.
Caten ele polipeptidice intră în alcătuirea proteinelor cu rol structural și enzimatic și acestea
condiționează edificarea diferitelor caractere ereditare – morfologice, fiziologice, biochimice sau
de comportament.
În anul 1958 sunt aduse, de asemenea, dovezi ex perimentale privind modelul conservativ
de replicare a ADN, preconizat de Watson și Crick încă din anul 1953. Astfel, la nivel
cromozomial, Taylor, și la nivel molecular al ADN, Meselson și Stahl, dovedesc realitatea
acestui model semiconservativ după care se realizează sinteza a două molecule identice de ADN
dintr -o moleculă inițială, prin care se asigură transmiterea informației ereditare de -a lungul
generațiilor.

5 În anul 1961, geneticienii francezi F. Jacob și J. Monod sugerează existența mesagerului
genetic denumit ARN mesager care transcrie informația genetică de la ADN sub forma mesajului
genetic, acesta dirijând apoi la nivelul ribozomilor sinteza catenelor polipeptidice.
Totodată, Jacob și Monod, elaborează teoria reglajului genetic prin care demonst rează că
genele sunt organizate în operoni și că funcționarea genelor este dependentă de sinteza în celule
a unei proteine represoare având loc sinteza coordonată a tuturor enzimelor ce intervin într -o
anumită cale metabolică.
În același an, 1961, se abord ează descifrarea experimentală a codului genetic de către M.
W. Niremberg și J. H. Mattaei, stabilind experimental că fenilalanina este specificată de către
codonul UUU. Astfel, s -au pus la punct diferite metode experimentale prin care s -a descifrat
semnif icația funcțională a fiecăruia din cei 64 de codoni cât cuprinde codul genetic.
În anul 1966, cercetările lui Ochoa, Niremberg și Khorana conduc la descifrarea codului
genetic, iar în 1967, A. Kornberg și M. Gonlian, după 11 ani de cercetări, reușesc sinte za “in
vitro“ în sisteme acelulare a unui ADN biologic activ, respectiv a ADN al fagului ØX 174 al
bacteriei E. coli.
În anul 1968, pentru cercetările lor în descifrarea codului genetic, M. W. Niremberg și H.
G. Khorana primesc Premiul Nobel.
În același a n, R. H. Holley obține Premiul Nobel pentru descifrarea secvenței complete de
nucleotide a ARN de transfer (ARN t) care transferă alanina la locul sintezei proteice de la drojdia
de bere. Ulterior, A. Kornberg devine și el laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea
enzimelor implicate în replicarea ADN, iar Okazaki descoperă mecanismul de sinteză
discontinuă al ADN.
În anul 1970, G. Khorana și colaboratorii săi realizează sinteza artificială a unei gene
eucariote (la drojdia de bere) și anume, sinteza pe cale chimică a genei ce dirijează sinteza ARN t
pentru alanină. Tot în anul 1970, H. Temin și Mizutani, pe de o parte, și D. Baltimore, pe de alta,
descoperă la oncovirusurile ARN o enzimă care are proprietatea de a determina sinteza de ADN
pe matriță de A RN.
Fenomenul s -a numit reverstranscriere, fiind astăzi folosit în sinteza artificială de gene,
pornind de la diferite tipuri de ARN mesager. Totodată, reverstranscrierea dă o explicație
plauzibilă fenomenului de transformare malignă a celulelor. Descoperi rea reverstranscriptazei și
a reverstranscrierii i -a adus lui H. Termin laurii Premiului Nobel, în anul 1975. În perioada 1973 –
1974, soții Olins și H.Kornberg elaborează modelul nucleosomului de organizare a cromatinei și
cromozomului la eucariote, demonst rând continuitatea de organizare la nivel molecular al
cromozomului eucariot, de -a lungul ciclului celular.
Anul 1974, este totodată anul de debut al Ingineriei genetice care și -a propus să izoleze,
să sintetizeze și să transfere gene între diferite sistem e biologice, desființând astfel granițele
dintre specii, făcând ca gene umane, de exemplu, să fie transferate și să poată funcționa în celula
bacteriană spre a dirija sinteza pe cale industrială a unor hormoni de mare utilitate în medicină.
După anul 1975 s-au realizat descoperiri de mare importanță în descifrarea organizării și
funcționării materialului ereditar: elementele genetice transpozabile, suprapunerea de gene,
mozaicismul genelor eucariote, oncogenele.
În anul 1981, P. Berg, F. Sanger și W. Gilber t primesc Premiul Nobel pentru cercetările
lor referitoare la punerea la punct a metodelor de sinteză “in vitro“ și de construire a ADN
recombinant.
1982 – A. Wada – secvenționarea automată a ADN

1985 – Kary Mullis – dezvoltă tehnica PCR (Polymerase Chai n
Reaction), utilizată pentru replicarea unei
cantități de ADN

1986 -1987 – înființarea mai multor consorții internaționale care ințiază programe de
secvențiere și mapare a genomului uman (fonduri de peste 1 miliard de $)

6
1986 – Hood & Smith – realizarea primei instalații de
secvențializare automată a ADN

1987 – Hellen Donis -Keller & colaboratorii – publică prima
hartă genetică umană cu 403 markeri

1988 – Watson – devine șeful Proiectului Genomului Uman
(PGU)
1989 – se pu n bazele unui comitet care va studia implicațiile etice, legale și
sociale ale PGU

1 octombrie 1990 – se declară începutul PGU – Scop: maparea
genetică completă și fizică la fiecare 100 kb

1991 – japonezii încep secvențierea genomului la orez

1992 – USA și Franța – completează prima hartă fizică a
cromozomilor umani
1992 – Page – cartografiază cromozomul Y
1992 – Cohen – cartografiază cromozomul 21

1995 – Lader & Thomas – publică o hartă fizică a genomului
uman cu 15000 markeri

1996 – secvențierea completă a genomului levurii
Saccharomyces cerevisiae

1998 – Sulston & Waterston – completează secvența genomului
pentru Ceramium elegans

1999 – cercetători britanici, japonezi și americani anunță secvențierea
complet ă a primului cromozom uman, cromozomul 22

2000 – secvențierea a 180 Mb din genomul de la Drosophila melanogaster

2000 – definitivarea secvențierii primei plante Arabidopsis thaliana (125
Mb)

2001 – Consorțiul PGU publică “ciorna” genomului uman i n
revistele Nature (15 februarie) și în Science (16 ↓ februarie)
↓
ia naștere o nouă disciplină – GENOMICA FUNCȚIONALĂ – care are ca
obiectiv nu numai studiul poziției și funcției genelor ci și crearea unui nou tip de medicină
destinată prevenirii b olilor genetice și regenerării corpului ființei umane. Acestea devin posibile
prin descoperirea unor gene a căror funcție primară este de a inhiba multiplicarea celulelor
canceroase, a celulelor îmbătrânirii, ori a unor gene care apără celula nervoasă de d egenerescența
presenilă (boala Alzheimer).
Descoperirile ultimilor ani → genetizarea științelor și a societății umane, astfel:
• cel mai vechi ADN din lume (aflat în ambră=chihlimbar) poate reînvia;
• organismele vii și unele organe ale acestora se pot înm ulți prin clonare;

7 • cu ajutorul vehiculelor de ADN și a altor tehnici genele pot fi transferate dintr -un
organism în altul → plante și animale transgenice (organisme modificate genetic = OMG).

CLONAREA

• cunoscută și aplicată la plante din cele mai v echi timpuri
• 27 februarie 1997 – revistele Nature + Scientific American – anunță nașterea oii
Dolly = primul mamifer clonat → Ian Wilmut – Institutul Roslin, Edinburgh, Scoția, Mare
Britanie
227 embrioni → 29 viabili → unul singur ajuns la termen
• iulie 1999 – prima clonare a unui embrion uman (400 celule) → incinerat
Obiectivul clonării umane : stabilirea unor metode corespunzătoare producerii
unor țesuturi umane care ar putea fi utilizate pentru tratarea bolnavilor de unele maladii ale
sistemului ne rvos, a diabetului sau a bolii Parkinson
• aprilie 1999 – cercetătorii japonezi de la Tomakomai – primii viței clonați
• 2002 – o societate americană din Texas – clonarea la câini și pisici
• compania britanică PPL Therapeutics – clonarea la porci
• Franț a – clonarea bovinelor
• Universitatea Haway (SUA) – șoricelul Fibro, primul clon masculin
• 1997 – cercetători americani – clonarea la maimuțe

ORGANISME MODIFICATE GENETIC (OMG)

• în 1996 – 3 milioane ha
• în 1997 – 15 milioane ha
• în 1998 – 30 mili oane ha
• în 2000 – 40 milioane ha – SUA – 28,7 milioane ha
↓ – Canada – 4 milioane ha
↓ – Australia și Africa de Sud – 100000 ha
↓ – Mexic și Spania – 30000 ha
↓
57% s oia, 28% porumb, r apiță, bumbac, etc.
● în România – 10000 ha cultivată cu soia transgenică
● în țările occidentale plantele transgenice=pericol “verde” → sunt refuzate pentru a
evita consecințele negative asupra sănătății consumatorilor și asupra mediului
● pe plan mond ial : o adevărată bătălie între producătorii și exportatorii de alimente
modificate genetic și ecologiști
● februarie 1999 – Cartagena (Columbia) – “protocolul asupra prevenirii riscurilor
biotehnologice” → nu a fost adoptat → s -au fixat reguli privind ci rculația plantelor transgenice
și a derivatelor lor.