Evidentierea Importantei Implicarii Consilierului In Gradinita

Psihologie

Evidentierea Importantei Implicarii Consilierului In Gradinita

Byadmin ianuarie 1, 2024

ARGUMENT

CAP. I

1.1.Familia-concept polisemantic

1.2. Importanta activitatii de consiliere

1.3.Strategii de baza utilizate pentru solutionarea conflictului

1.4.Consilierea ca activitate interdisciplinara

1.5.Consilierea parintilor

1.6.Consilierul din gradinita

1.7.Consilierea elevilor in scoala

1.8.Managementul situatiilor conflictuale in gradinita

CAP.II

2.1. Tipul și orientarea cercetării

2.2. Scopul și obiectivele cercetării

2.3.Obiectivelor cercetării:

2.4. Variabilele cercetării

2.5. Ipotezele cercetării

2.6. Stabilirea eșantionului. Caracteristici

2.7. Metode și instrumente de cercetare

2.8.Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

2.9.CULEGEREA INFORMAȚIILOR

2.10.Prelucrarea,analiza si interpretarea rezultatelor cercetarii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ANEXA 2

ANEXA 3

Abstract :

A teacher’s work demands commitment, patience and pedagogical tact. The relationships teacher –student insolve the radical change of pace and the roles of the two participants to the process of teaching: the teacher must not be the only sender of information. The repositioning of the relationships teacher- student on new coordinates aims at shaping a couple teacher- class in which the teacher controls, collaborates, guides the activity of acquiring information and of shaping oneself through one’s personal effort.

ARGUMENT

Lucrarea de față este centrată pe evidențierea importanței implicării consilierului în grădiniță.

Mergand pe ideile și conceptele celor mai mulți specialiști în domeniul consilierii, cercetarea se dorește ea însăși a se constitui într-un reper psiho-pedagogic eficient cu privire la activitatea de consiliere în cadrul grădinițelor.

Necesitatea existentei unui consilier într-o unitate de învățământ preșcolar sunt multiple. Dintre acestea enumerăm următoarele: pentru cunoașterea și dezvoltarea caracteristicilor personale, a aptitudinilor și talentelor copiilor, pentru exersarea abilităților educaționale de bază (autoservire, învățare, relaționare, autocontrol), cât și pentru identificarea dificultăților comportamentale, sociale emoționale și de învățare ale copiilor.

Motivul care susține importanța consilierului este acela că acesta poate acorda sprijin copiilor în conformitate cu cerințele și nevoile individuale în vederea responsabilizării preșcolarilor și pentru informarea/ formarea părinților, familiilor, cadrelor didactice și nedidactice din grădiniță, a membrilor comunității cu privire la creșterea copiilor, la depășirea situațiilor de criză și la dezvoltarea rețelei de consiliere.

Se evidențiază și nevoia de usurare a procesului de pregătire pentru școală și viață, de adaptare a copiilor la cerințele grădiniței, dar și a instituției la nevoile individuale ale preșcolarilor.

Punctul esențial al consilierii este confidențialitatea și încrederea reciprocă.

Consilierea eficientă presupune manifestarea unui complex aptitudinal și atitudinal specific profesiei de consilier psihopedagog. Consilierul școlar trebuie să demonstreze capacități empatice (empatia constă in capacitatea de a percepe cadrul intern de referință al interlocutorului, cu toate componentele emoționale ale acestuia, fără a te identifica cu acesta), capacități care se dezvoltă prin exersarea comunicării verbale și nonverbale eficiente.

Consilierul școlar trebuie să accepte necondiționat inter-relaționarea cu persoana consiliată, indiferent dacă valorile acestuia diferă sau sunt diametral opuse.

Activitatea consilierului trebuie să se bazeze permanent pe contracararea gândirii negative a interlocutorului, concomitent cu găsirea modalităților optime de pozitivare a acesteia.

Rolul principal al consilierului în unitatea școlară este de a menține o legătură permanentă între cadrele didactice, copii și părinți, cu scopul de a descoperi problemele de comunicare dintre aceștia și de a propune soluții viabile.

Prezența unui consilier școlar este esențială în orice unitate de învățământ. El este cel care poate ajuta copiii să treacă peste probleme dificile vizând valorile și competențele școlare, de adaptare, de comunicare, de socializare ș. a.

Principala motivație a tratării temei: consilierea părinților cu copii de vârstă preșcolară în baza unor principii axiologice și pragmatice. În calitate de educatoare și manager, mi-am dat seama că există întrebări în ceea ce privește eficiența procesului de consiliere în grădiniță:

Este important procesul de consiliere în grădiniță?

Care sunt avantajele și/sau dezavantajele existenței unui consilier în grădiniță?

Apelează părinții la consilier atunci când este cazul?

Cum este percepută de către părinți activitatea de consiliere din grădiniță?

Care sunt competențele pe care ar trebui să le dețină un consilier eficient?

CAP. I

1.1.Familia-concept polisemantic

Cea care asigura evolutia și continuitatea vieții este familia, subordonându-se intereselor individuale și scopurilor sociale, iar istoria evoluției familiei nu reprezintă altceva decât istoria progresului și modificării. De-a lungul timpului, specialiștii au evidențiat mai multe definiții ale familiei în funcție de caracteristicile care îi erau specifice în anumite perioade socio-culturale.

O definiție familiei o oferă Adina Băran-Pescaru ,pe care nu o consideră foarte utilă sau satisfăcătoare, dar realistă: ,,familia este un grup social, care poate sau nu să include adulți de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară).Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuință comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta).Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația.”

Fiecare mod de definire a familiei scoate în evidență diferite aspecte în ceea ce privește structura, caracteristicile și funcțiile acesteia.

O anumită organizare și direcție a imprimat societatea contemporană, structurile familiale progresând în sensul echilibrului între rolurile asumate de ambii soți. Dacă în familia tradițională sarcinile celor doi părinți erau clar delimitate, fiecare asumându-și anumite atitudini care țineau în mod specific de rolul tatălui sau cel al mamei, acum însă, acest tablou conservator a suferit modificări semnificative în ultima perioadă. În ultimii zeci de ani, femeia a dobândit o serie de avantaje în ceea ce privește independența financiară, activitățile profesionale, precum și responsabilitățile și preocupările din afara familiei.

Maternitatea și paternitatea tradițională pot fi privite în alte ipostaze, diversele calități legate de ele ajungând să fie înfăptuite fie de un soț, fie de celălalt. Ambii părinți, și mama și tatăl, trebuie să fie conștienți de rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul familiei, ei trebuind să întrețină o stare de echilibru între rolurile pe care le promovează și le asumă în diverse momente.

Familia este mediul adecvat în care copilul se dezvoltă, spațiul unde se pun bazele

progresului său social, cadrul în care copilul conștientizează că este iubit și învață să iubească.

Familia reprezintă prima instanță socio-educațională, ea contituind cadrul în care copilul își începe educația și își formează competentențele, abilitățile, deprinderile pentru a se putea descurca în viață. Pentru derularea eficientă a unui parteneriat între cele două cadre educaționale – instituția școlară și familia – este de recomandat ca părinții să fie inițiați în problemele educației, deoarece meseria de părinte se învață și se dezvoltă, a fi un bun părinte reprezintând un demers deloc facil, cu provocări la tot pasul.

Vârsta preșcolarității este perioada când are loc o creștere atât fizică, cât și din punct de vedere intelectual și emoțional. Deși activitățile de consiliere desfășurate la această vârstă sunt mai dificile, ținând cont de vârsta subiecților și de implicația emoțională a părinților, satisfacția și recompensa morală este cu atât mai mare când se intervine cu succes la o vârstă timpurie.

Consilierii din grădiniță trebuie să fie în permanență preocupați de bunăstarea

emoțională, socială și mentală a copiilor. Activitatea acestora, ce necesită creativitate și

inventivitate, este extrem de importantă mai ales la începutul anului școlar, atunci când

preșcolarii pot avea dificultăți în tranziția de la o lungă vacanță de vară la mediul grădiniței și în mod special pentru copiii nou veniți în grădiniță și părinții acestora.

Specialiștii în consiliere din grădiniță pot folosi diverse metode pentru a explora

atitudinile și sentimentele părinților copiilor preșcolari și de a le preda acestora competențe de luare a deciziilor, promovând stima de sine și un comportament pozitiv.

De ce acum mai mult ca oricând este nevoie de consilierea părinților cu copii de vârstă preșcolară?

În calitate de părinte suntem primii educatori ai copilului nostru, iar educarea propriului copil este o reală provocare pentru oricare părinte (educația de calitate, mai ales în primele etape de dezvoltare, este principala modalitate prin care un părinte poate contribui la viitorul copilului său) și, în al doilea rând, pentru că o mare parte din timpul pe care părinții ar trebui să-l acorde copiilor lor este destinat, din păcate, carierei profesionale și altor activități, fapt ce are drept consecințe, lipsa unei comunicări eficiente dintre părinte și copil, a informațiilor despre nevoile și dorințele celor mici, Atmosfera caldă și de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar pentru munca intelectuală a școlarului. Lipsa de înțelegere, severitatea, exigența prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârșitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.

Datoria părinților este de a-i ajuta: copiii pot și trebuie să învețe “cum” trebuie să-și pregătească lecțiile, cum să-și organizeze munca, timpul, viața.

Ca părinți iubitori putem face și greșeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinți sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze și să-i răsfețe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoși, lipsiți de inițiativă, sunt tot timpul “agățați de fusta mamei”; în același timp însă, devin mici tirani, devin pretențioși, neascultători, greu adaptabili la regulile vieții sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinții sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiți de duioșie, de afecțiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariția unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalității. Acești copii vor deveni la rândul lor plini de asprime față de cei din jur, iar relațiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecțiune.

Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinți sunt în același timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăța și apăra față de excesele impuse de celălalt părinte.

Foarte frecvent, o astfel de situație este creată prin diferența de atitudine între părinți și bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având o comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în fami
Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinți sunt în același timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăța și apăra față de excesele impuse de celălalt părinte.

Foarte frecvent, o astfel de situație este creată prin diferența de atitudine între părinți și bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având o comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relațiile cu străinii.

Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferența față de ceea ce gândește copilul este o altă mare greșeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.

În familiile dezorganizate copiii suferă și prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt triști, neliniștiți. Astfel de reacții au copiii în cazul când părinții se ceartă frecvent, nu se înțeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorț, lipsa îndelungată a unuia dintre părinți).

Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie și tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniți din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înțelegere, de afecțiune, dacă nu încearcă să și-i apropie, să-i privească apropiat, aceștia devin dezadaptați, triști, retrași sau încăpățânați, neascultători, ambele forme de reacție determinând scăderea randamentului școlar, obținerea de note slabe la învățătură.

Psihicul copilului este sensibil fașă de situațiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el și între părinți, este puternic tulburat de certuri, neînțelegeri.

Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, afecțiunea părinților, înțelegerea familială sunt esențiale. În creșterea, educarea și formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-și și iubindu-și părinții. Dacă sunt neascultători sau greșesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm și cu fermitate ce au greșit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înțeleg și pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greșit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obișnui cu bătaia, se va îndepărta sufletește de noi.

Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecțiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiționăm obținerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învățătură și nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independență de la o vârstă mică.Vom obține în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpățânați, nestăpâniți.

“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinți, plini de afecțiune, pentru ca grija și eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea și bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic și afectiv. Adevărata căldură familială se întâlnește în familiile în care părinții sunt în bune relații, se preocupă suficient, cu dragoste, dar și cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt și trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

O mare importanță are și nivelul de instruire, bagajul de cunoștințe al părinților, pentru buna educare și pentru a putea ajuta în pregătirea lecțiilor acasă.

Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinții, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicații cât mai corecte și clare. Părinții care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greșeală: copilul rămâne dependent, nu se obișnuiește să judece și să lucreze singur, devine comod, răsfățat și, cu vârsta, va deveni leneș.

Prin menținerea unor legături permanente, strânse cu școala, cu învățătorul, ca și prin urmărirea cu atenție discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple și comportări rele, părinții pot avea mai multă siguranță în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalității acestuia.

1.4.Consilierea ca activitate interdisciplinara

Ca activitate interdisciplinara consilierea se exercita in domenii diverse si isi gaseste locul in majoritatea sectoarelor vietii sociale incepand de la teoria si practica educationala. Cea mai simpla definitie data consilierii este: consilierea este o relatie in care o persoana ajuta o alta persoana, sau o persoana ajuta un grup de persoane.

Dupa I. Dafinoiu „Consilierea este utilzarea priceputa si principiala a relatiei interpersonale pentru a facilita autocunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a resurselor personale. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trairilor afective sau a conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti”. In ultimii ani acesta este un domeniu care se bucura de o mare atentie, existand o varietate de definitii din partea psihologilor, pedagogilor, cercetatorilor in domeniu. Semnificativa este definitia lui R. W. Strawig ce apare inscriptionata pe o placa comemorativa de din Wisconsin (SUA): „Consilierea inseamna multe lucruri. Ea este o experienta de comunicare. Dar mai mult decat atat, ea este o cautare in comun a sensului in viata omului cu dezvoltarea dragostei ca element esential concomitent cu cautarea si consecintele ei. Intr-adevar aceasta cautare este insasi viata iar consilierea este numai o intensificare a acestei cautari.”

Toate definitiile pentru termenul consiliere scot in evidenta procesualitatea, centrarea pe relatia de sprijin stabilita cu clientul, calitatile umane personale si profesionale ale specialistului consilier.

Intr-un studiu asupra invantamantului (Miroiu si colaboratorii, 1998) sunt prezentate cateva din punctele slabe ale sistemultui educational actual: conservatorismul, depersonalizarea, intelectualismul si antihedonismul, autoritarismul si obedienta, elitismul si inegalitatea de sanse, segragarea scolii de persoana, familie si comunitate.

Toate acestea nu fac decat sa reclame tot mai mult necesitatea de schimbare a paradigmelor educationale si centrarea in mai mare masura pe nevoile individuale ale copilului. In acelasi studiu de diagnoza se constata faptul ca „ programele si manualele au in vedere inteligenta verbala si logico-matematica si prea putin pe cea intuitiva, relationala, comunicativa, empatica, afectiv-emotionala, motrica, tehnica, artistica.

Educatia trebuie sa raspunda in primul rand nevoilor individuale si sa realizeze echilibrul intre acestea si dezvoltarea sociala. Pedagogia ca stiinta a educatiei este chemata sa gaseasca solutii pentru a valorifica cat mai de timpuriu posibilitatile native alea copiilor, acordandu-le sansa de dezvoltare prin stimulare si prin crearea unor medii propice experientei si investigatiei. Cand copilul este foarte mic el nu poate „participa” direct la actul educational, influentele sunt organizate si pregatite de adultii care il inconjoara: parintii si ceilalti membri ai familiei si apoi educatoarea si copii cu care interactioneaza.

Responsabilitatea dezvoltarii copilului in primele etape revine in primul rand familiei sale, insa educatoarea trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte ale relatiei:

nu toti copii beneficiaza de un model optim de educatie care sa le sprijine dezvoltarea;

toti copii pot invata cand sunt mici – sistemul trebuie sa le ofere sansele;

e nevoie ca parintii sa intareasca si sa valorizeze ceea ce copilul invata in gradinita;

copilul invata tot timpul, in ritmul si stilul care ii sunt caracteristice;

toti parintii isi cunosc copii si nevoile lor de dezvoltare?

Toate aceste aspecte constituie argumente care impun realizarea parteneriatului

dintre parinti si educatoare, parteneriat ce presupune cooperare, colaborare si comunicare.

Parintii trebuie sprijiniti sa isi cunoasca copiii, sa le identifice nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa.

1.5.Consilierea parintilor

Consilierea parintilor este o activitate care se refera la organizarea acestiu sprijin pentru familiile copiilor, consilierea familiei presupunand actiuni de informare, de transmiterea si primirea unor cunostinte, idei si teze importante pentru asigurarea succesului in comunicarea intrafamiliala si in rezolvarea situatiilor conflictuale.

Educatia familiei, educatia parintilor au in vedere acele actiuni indreptate spre exersarea functiei educative si spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare si de interactionare in familie. In acest sens ea este o parte a consilierii, diferenta venind din faptul ca in consiliere este vorba de rezolvarea unor situatii critice, de criza, conflictuale.

Consilierea familiei, ca si consilierea parintilor presupune activitati exercitate de profesionisti (consilieri psihopedagogi, consilieri educationali sau psihologi educationali), educatia parintilor sunt indeplinite de educatoare, de profesori si se pot completa de catre consilieri. Problemele existente in viata de familie sunt numeroase si complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionata ce ajunge pana la violenta, conditii de trai precare si pana la situatii critice generate de nivelul cultural si de educatie scazut al parintilor.

Toate acestea pot determina probleme in educatia si dezvoltarea copiilor.

Rolul educatoarei este de a facilita contactul parintelui cu anumite cunostinte, deprinderi necesare in educatia copilului, precum si asigurarea parteneriatului in actiunea educativa, ceea e presupune o comunicare eficienta din partea acesteia.

Orice parinte isi doreste sa fie cat mai aproape de ceea ce inseamna a fi un parinte

bun. Nu de putine ori auzim in randul parintilor a caror copii ajung in situatii dificile sau apuca drumuri gresite: „I-am dat de toate, i-am oferit tot ce mi-a stat in putinta, m-am straduit, m-am sacrificat…”.

Nu de putine ori, ca in urma discutiilor particulare,am constatat ca se schimba ceva in atitudinea parintilor si in comporatmenul copiilor, desigur inspre bine. Am intalnit si situatii in care copilul e crescut de o matusa sau de o bunica si am avut de infruntat negativismul si opacitatea acestora, de fiecare data motivand ca „nu vrea”, „nu are ce-i face”, desi ii sugeram exact cum ar trebui procedat in anumite situatii. Din pacate aceste cazuri se repeta in fiecare an prin plecarea parintilor la munca in strainatate si lasarea copiilor in grija diferitelor persoane.

Cu pricepere,cu intelegere, rabdare, cu calm, delicatete si bunatate, atribute ce trebuie sa le aiba orice educatoare este posibil ca fiecare din noi sa contribuim in buna masura la educarea parintilor ceea ce nu pare foarte mult, dar e foarte important pentru dezvoltarea armonioasa a copilului.

La gasirea nevoilor de consiliere contribuie într-o foarte mare măsură educatorii grupelor de copii. Pe de-o parte, aceștia interacționează zilnic cu părinții sau cu alte persoane aflate în anturajul imediat al copilului. În acest mod, identifică dificultățile de relaționare. Pe de altă parte, consilierul împreună cu educatorul și cu părinții observă, evaluează copiii și identifică nevoile individuale de intervenție, precum și nevoile grupei. Împreună cu educatoarea identificăm nevoile de consiliere, prin observarea copilului în activități individuale și comune. Tot împreună, elaborăm strategii de intervenție, adaptate particularităților individuale ale copilului și acționăm prin sarcini diferențiate, astfel încât să prevenim apariția unor situații de criză, mai ales atunci când părinții nu-și exprimă deschiderea pentru participarea la programele de consiliere (de exemplu: sunt reticenți, neîncrezători, le este teamă de etichetare, abuzează propriul copil, nu se implică în educație din lipsă de timp, sunt plecați la muncă în străinătate etc.) și atunci când nu-și dau acordul de principiu pentru consilierea copilului. Dacă relația părinte–copil este defectuoasă, intervenția pentru prevenirea și rezolvarea crizei se va limita la timpul pe care copilul îl petrece la grădiniță, iar suportul va fi acordat de educatoare și consilier în activități comune.

Relația școală-familie trebuie privită de părinți ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Prima zi de școală este cea mai importantă sărbătoare din viața copilului și a familiei.Trecerea de la joacă la lecție cere concentrare, eforturi de voință și de răbdare din partea copilului. De aceea este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și activități care-i plac.Cel mai bun îndemn pentru lecție este climatul familial, unde părinții muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui la formarea deprinderilor de muncă independentă si a spiritului de inițiativă. Familia are rolul și de a-i educa pe copii pentru viață, zilnic să frecventeze cursurile școlare pentru a asimila ușor și integral cunoștințele, să fie mereu punctuali la școală. Un copil este mai bun la școală cu cât părintele se implică mai mult în activitatea lui. Niciodată părinții să nu facă comparație între copiii lor și alți copii, prieteni sau frați, când este vorba de învățătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu vârsta mentală iar la alții este diferită.

Pentru a-l ajuta să iubească învățătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru lectură (cărți, reviste, ziare) fiindcă ele reprezintă sursa de informație.

Să nu uităm căci copiii au nevoie de modele de viață, pe care și le iau de regulă din familie, din mediul școlar, din lecturi sau din filme.

Familia are rol important în formarea și cultivarea deprinderilor de a alege modelul de viață, mai mult decât arât, chiar oferindu-i propriul model.

În ceea ce privește familia se diferențiază trei grupe de greșeli educative ale părinților: grja excesivă, severitate excesivă și indiferență.

În familiile cu părinți hiperprotectori copiii sunt neliniștiți, fricoși, dependenți, greu adaptabili. În cazul în care avem de a face cu părinți inconsecvenți, oscilanți,care trec de la asprime exagerată, la exces de protecție, îngăduință și răsfăț, copiii au dificultăți în comportare, tulburări de echilibru emoțional și afectiv.

Unii părinți țin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspirații, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză copilul intră în conflict cu posibilitățile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul față de educația copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educația, în subconștientul copilului născându-se opoziția tată-mamă. Atunci când ambii părinți sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forțele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.

Pentru copil parintele este și un bun educator,el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, inițiativa, independența, încrederea în sine. Pentru aceasta

părinții ar trebui:

să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activități, ținând cont însă de posibilitățile lui psiho-fizice;

să asigure copilului în casă un spațiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinților;

să-i permită să se antreneze în activitățile extrașcolare pentru a-și satisfsce trebuințele de activitate și de cunoaștere;

să-l sprijine în menținerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul afectat pentru activitățile de tip,,pasiune”;

să-i ofere modele ale unor tineri, adulți cunoscuți care s-au afirmat prin învățătură și comportare demnă;

să continue munca educativă srijinind concret copilul în depășirea dificultăților.

Cea mai adecvată metoda pentru educația copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.

Copilului îi place să i se acorde multă atenție, astfel el putându-se afirma. O educație sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit.

Părinții trebuie conștientizați că singura investitie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiția pentru mintea și sufletul acestuia.

1.6.Consilierul din gradinita

In grădiniță munca profesorului consilier are un specific aparte, dată fiind vârsta copiilor, atât pentru identificarea nevoilor de consiliere, cât și pentru activitatea efectivă de consiliere, eternul mijloc la îndemână, este jocul, organizat cu pricepere, tact pedagogic și măiestrie didactică, în echipă cu educatoarea grupei. Comportamentul problematic, hiperactiv, opozant, este ținut sub control prin joc, atent condus și supravegheat, în așa fel încât, simțindu-se valorizat și acceptat de colegi, copilul în cauză reușește să-și domine comportamentul agresiv, să nu dărâme construcția, să nu strice jocul colegilor și, în final, să se bucure de reușită alături de ceilalți copii.

Copiii au mare nevoie de părinți, fără să-și dea seama de acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raționale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului, îi creează resentimente și-l îndepărtează de părinți sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenți la dramele copiilor cu părinți excentrici sau conservatori, părinți ,,de duminică”,părinți,,de concediu”sau dimpotrivă, părinti care trudesc, se luptă cu greutățile vieții să-și educe copiii, părinți educați sau părinți care încearcă să se autoeduce.

In întâlnirile cu părinții o preocupare permanenta a fost identificarea dificultăților pe care le întâmpină acestia în comunicarea cu proprii lor copii, precum și mijloace de optimizare a comunicării dintre aceștia. Părinții au fost chestionați asupra modului cum comunică cu copilul cu scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea.

Părinții trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenția cuvenită, renunțând la atitudinea dominatoare. Este împortant să i se ofere copilului regulile de bază ale comportării însoțite de exemple concludente. O slabă comunicare poate crea probleme emoționale, copilul pierzându-și încrederea în adulți și retrăgându-se într-o lume a sa.

Poate avea loc o scădere a performanțelor școlare ca drept pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat, au loc tulburări de comportament, unii copii exprimându-și suferința, supărarea în mod violent. Dacă părintele folosește forța pentru obținerea comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.

Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar și satisfacțiile pe care le au părinții care reușesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzoinat că pentru a avea un copil,,bun”trebuie să depui o muncă susținută și nicidecum să-ți neglijezi copilul în favoarea altor preocupări.

Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligația să cunoască temperamentul copilului pentru că educația trebuie individualizată în funcție de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educația din familie și școală își spun cuvântul. Din experiența la catedră am constatat că educația realizată în școală nu este solidă dacă elevul nu are,,cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că, în familie, trebuie să se pună bazele unei educații sănătoasă pentru viață.

Este important ca părintele să știe că mediul de viață și educația sunt factori esențiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copii au nevoie de multă iubire, grijă și atenție. Ei se simt iubiți și în siguranță când sunt ascultați fără să fie certați. Dacă,,li se tot face morală și nu vor fi ascultați,ei vor începe să-și ascundă sentimentele,nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forță și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relații echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relații de destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relație tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă , fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecțiune și dreptate, stăpânire de sine , înțelegere și spirit de colaborare între copil și părinte.

Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de învățare.Anumiți factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere, interesul redus al părinților pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii părinților cu școala și starea materială precară.

Formarea personalității copilului implică și rezolvarea unor situații conflictuale și frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinților, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinți că îșî soluționează diferențele de opinie în mod ponderat.Stările conflictuale în lanț dintre copil și părinți sau dintre părinți, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părintii nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficiențele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinți trebuie să colaboreze în educarea lor.

În cadrul familie întâlnim coabitarea unui număr mare de membrii, aparținând mai multor generații cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalități proprii unor diverse niveluri de viață si cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecțiunea mutuală și consens între toți membrii ei. Unitatea de vederi intre bunici și părinți privind educația va duce la realizarea și întărirea unității lor.Copilul are încredere în părinte dar aceasta să fie susținută prin fapte și prin ținută.

Componența grupei de copii pe care o conduc este foarte diversă: copii de etnii diferite,copii cu cerințe speciale,cu ritmuri și nivele diferite de dezvoltare și mai ales copii de vârste diferite.În această situație m-am angajat într-un permanent maraton al schimbării,într-o continuă căutare și găsire de soluții care să permită adaptarea grădiniței la nevoile și particularitațile copiilor.

„Sprijin și educație pentru toți,grijă și atenție pentru fiecare“- aceasta este politica pe care o promovez.

Crezul meu este acela că educatoarea este cea care deține cheia reușitei copilului. Ea este cea care face ca grădinița să fie o instituție plăcută și respectată,în care copiii și părinții pășesc cu drag. De ea depinde dacă copilul,cu modul său propriu de dezvoltare,cu influențele socio-familiale ce acționează asupra sa,reușește să se pună cu adevărat în valoare.

Printr-o bună cunoaștere a fiecărui copil,educatoarea este în măsură să adapteze curriculum-ul astfel încât să sprijine dezvoltarea adecvată a tuturor copiilor.

Dacă educatoarea reușește să găsească locul și rolul adecvat prin care fiecare copil să se pună în valoare după forțele și posibilitățile sale, atunci putem spune că în grădiniță se realizează educația pentru toți.

Părinții- modele pentru copii

Modelul părinților afectează în mare parte conduita copilului de mai târziu. Modul în care aceștia reacționează în familie îi ajută pe cei mici să se definească temperamental.

Potrivit psihologilor, fata își alege modelul de bărbat uitându-se la trăsăturile tatălui său, iar băiatul încearcă să își aleagă soția asemenea trăsăturilor mamei. De asemenea, fetele își doresc să fie o parte din mama lor atunci când ajung în adolescență sau la maturitate, iar băieții își doresc să ajungă asemenea tatălui lor atunci când se fac mari.

Modelul părinților influențează în mare măsură conduita copilului. Potrivit specialiștilor, părinții reprezintă primele persoane cu care copilul intră în contact atunci când vine pe lume. De aceea, îi consideră ca fiind cei mai buni, protejând cele mai bune valori și își dorește să îi imite în tot ceea ce fac.

Așa se întâmplă că tot mai mulți copii ajung să spună că atunci când se vor face mari își doresc să își intemeieze o familie asemenea celei în care trăiesc deja.

Propriul exemplu este cea mai bună unealtă în creșterea copiilor. Dacă tu ești mereu încruntată și vorbești urât cu părinții, același lucru îl va face și copilul tău.

Ia în considerare modul în care ne tratăm părinții. Dacă îi tratezi cu bunătate și compasiune iubitoare, copiii tăi vor învăța să te trateze la fel. Dacă tratezi omul fără adăpost la piața cu dispreț și intoleranță, copiii tăi vor învăța să nu arate compasiune persoanelor fără adăpost și mai puțin norocoase, deoarece pentru copii noi suntem exemplele pe care le urmează.
Dacă apreciem bunătatea și blândețea în alte persoane, vei crește copii buni și blânzi. Dacă pui accent pe responsabilitatea financiară și resurse, cel mai probabil vei învăța aceste calități și copilului tău, care va fi la rândul său, preocupat de resurse și responsabil financiar pentru că asta e "ceea ce facem."

Dacă ne învățam copiii să vadă lumea într-o lumină pozitivă, prietenoasă, ei vor avea o armă vitală în depășirea obstacolelor vieții. Dacă ne învățam copiii că viața este nedreaptă, crudă și că obstacolele nu pot fi depășite, ei vor învăța să vadă negativitatea și durerile în provocările de zi cu zi în loc să învețe să creadă că pot depăși orice obstacol cu acțiuni și gânduri pozitive și vor îmbrățișa bucuria în loc de groază.

De regulă, dacă modelul părinților este unul pozitiv, atunci copilul nu va avea nimic de suferit. În cazul în care părinții trec prin anumite probleme de viață, uneori destul de majore, comportamentul lor îl va afecta destul de mult pe copil, lasându-i urme ce nu mai pot fi șterse pentru tot restul vieții.

Atunci când aducem aminte un divorț, certuri, infidelitatea dintre părinți, copilul va trage concluziile care îl avantajează cel mai bine în acel moment, putându-i dăuna mult mai târziu la maturitate.

Spaima că părinții nu se mai înteleg sau că urmează să se despartă, spaima violenței în familie determină o mare suferință pentru copilul de mai târziu. Chiar dacă te gandești că acel copil va putea trece peste acest lucru cu ușurință, fiind mic și neștiind ce se întâmplă, în realitate, la maturitate el nu va face altceva decât să urmeze modelul părinților săi. I se va părea la fel de normal să încheie o căsătorie din care a rezultat un copil, i se va părea normal să își lovească partenera sau să o înșele.

Potrivit psihologilor, aceste situatii pot fi evitate în cazul în care unul dintre părinți își păstrează o conduită morală bună, putându-i da copilului propriul său exemplu. Ceea ce copilul își dorește de la părinții care ajung să nu se mai înțeleagă este pur și simplul o explicație, un răspuns la întrebările sale.

În cazul în care părinții ajung să divorțeze copilul se va autoînvinovăți, considerându-se unicul vinovat de drama prin care trec părinții săi. De aceea, încercați să îl faceți să înțeleagă de ce s-a ajuns aici și cum vor decurge relațiile dintre voi pe mai departe.

Există atât de multe lecții pe care le dăm copiilor noștri. Ia in serios această responsabilitate și gândește-te cum ai vrea să devină copiii tăi. Acest lucru poate fi important mai ales în cazul copiilor crescuți în condiții mai puțin ideale. Ia în considerare mai multe povești ale idolilor din lumea noastră, destul de mulți au provenit din familii instabile financiar și nu tocmai perfecte.

Frecvent, ei recunosc că își datorează succesul unui părinte sau bunic care a luat responsabilitatea pentru el când a fost copil și i-a insuflat o morală puternică, respect față de sine și valori care l-au ajutat să devină ceea ce este astăzi.

Școala îi va învăța pe copii cunoștinte academice, părinții trebuie să îi învețe despre moralitate și valori. Dacă crezi că nu ai o viziune prea clară, ca părinte, încearcă să înveți și să crești alături de copilul tău. Ia în considerare ceea ce simți că este important în viață și ceea ce ți-e drag.

Urmarea modelului părinților se va face de majoritatea copiilor. De aceea, este indicat să le oferiți un strop de fericire în fiecare zi în așa fel încât aceștia să se simtă iubiți și adorați de propria lor familie, lăsând deoparte grijile unui cuplu nefericit.

FAMILIA,PUTEREA EXEMPLULUI

Familia are un rol foarte important în formarea copiilor. Ceea ce copiii vor învăța acasă, vor pune și ei mai tărziu în practică, așadar atenție! Vă influențați copiii prin cele mai mici gesturi pe care le faceți! Familia învață copiii să găsească soluții la problemele pe care le pot întâlni în viață, învață să facă deosebire între ceea ce este bine și ce este rău, învață să aprecieze lucrurile frumoase, și să se ferească de cele rele. Pentru fiecare dintre noi, fie parinți sau copii, familia reprezintă un context în care zilnic învățăm câte ceva. Din păcate în zilele noastre sunt tot mai puține familii de acest gen, care oferă un exemplu copiilor. Peste tot auzim doar de violență, ură, bătăi și vorbe grele, nicidecum de dragoste, înțelegere, liniște și pace. Și mai rău este faptul că cei mai afectați sunt copiii. Ba chiar în multe familii, copiii se consideră vinovați de violențele care se întâmplă la ei acasă, acest aspect afectându-i pentru totdeauna. Familia are rolul ei foarte bine stabilit, iar părinții cu siguranță trebuie să fie un exemplu pozitiv pentru copii. Încercați să rezolvați toate problemele care apar, încercați să treceți peste toate împreună, încercați să rămâneți o familie unită! Trebuie să dăm dovadă de maturitate în toate încercările și problemele care intervin! Dacă ne dorim o societate sănătoasă, trebuie să avem cu toții familii sănătoase!

Climatul de căldură din familie, preocuparea părinților de a le oferi copiilor condiții cât mai bune de viață constituie un factor important al educației. Relațiile care se stabilesc între părinți și copii sunt de atașament, de încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinții trebuie să comunice permanent cu copiii și nu doar prin vorbe ci și prin componente neverbale,afectiv-emoționale, gesturi vizibile.O privire încruntată din partea părinților îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o privire caldă, tandră care însoțește mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el.Copilul face multe năzdravănii, însă părinții trebuie să știe când și cum să-l oprească atunci când efectul acestora dăunează atât lui cât și celor din jur. Părintele este un model de viață pentru copil. J.Look spunea:,,Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite.”

Dacă pui laolaltă un grup de parinți și copii într-o cameră, într-o oră vei fi capabil să îți dai seama care copil aparține fiecăruia. Zicala veche ,,așchia nu sare departe de trunchi” se potrivește cel mai bine în acest context. Adevărul este ca întotdeauna copiii învață cum să se poarte și să facă față situațiilor din viață în primul rând de la părinții lor. Dacă mama țipă constant la alții, dacă tratează oamenii cu nerespect, copiii ei vor face la fel. Dacă tatăl stă toată ziua pe canapea, neimplicându-se în treburile casei, există mari șanse ca băiatul lui să facă la fel atunci când va crește, considerând că așa este normal să se poarte.

Părinții trebuie să fie un model demn de urmat. Asta nu înseamnă că trebuie să fie perfecți, pentru că la urma urmei dacă adulții pot învăța din greșelile lor, și copiii vor beneficia de pe urma asta.Dacă te uiți în urmă la viața de zi cu zi a copilului tău, vei vedea că tot ce face a învățat de la tine. Când copiii sunt mici este plăcerea lor să își imite părinții și să le facă pe plac: să își pună vasele în chiuvetă, să se spele pe dinți, să spună ,,te rog” și ,,mulțumesc”, iar părinții răsplătesc acest comportament. Când copiii cresc și încep să interacționeze cu cei din jur, ei devin oglinzi ale comportamentului pe care îl văd acasă. Nu mai este vorba aici să le facă pe plac părinților pentru a primi răsplata. Din păcate, în ziua de azi parinții se comportă tot mai urât: înjură, îi judecă pe ceilalți, bârfesc părintii celorlalți copii, țipă. Problema este că, intenționat, copiii se uită la tine și învață. Te aud cum îți minți soțul/soția. Te văd cum înșeli vânzătorul la casa de marcat. Sunt martori cum fumezi, bei și ai obiceiuri nesănătoase. Poate unul dintre cele mai importante domenii în care părinții trebuie să fie un exemplu este cel al sănătății. Conform unor studii recente, copiii care au părinti supraponderali, au 80% șanse să sufere de obezitate în copilărie, o problemă în continuă creștere în ziua de azi. Este greu să îți convingi copiii să facă sport când ei te văd stând toată ziua pe canapea mâncând chipsuri. Același lucru este valabil și când e vorba de munca din greu. Copiii își privesc părinții, cât muncesc și își dezvoltă etica față de muncă de la ei. Dacă vrei ca al tău copil să aibă succes în viață, este important să îi arăți în primul rând căci cheia spre succes este munca din greu, dedicarea și perseverența. Să fii un exemplu pentru copilul tău nu necesită folosirea cuvintelor. Lecțiile pe care le oferi copiilor tăi prin exemplu concret sunt mult mai bune decât cele pe care i le predici, dar nu le respeți.

Adițional, copiii au nevoie să vadă niște modele în fiecare zi în toate aspectele vieții. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău este să admiți în fața lui când greșești, să îți ceri scuze și să spui “nu știu” atunci când nu știi ceva. În acest fel copiii realizează că și adulții fac greșeli și că nu le știu pe toate, ceea ce îi ajută să se accepte pe ei înșiși așa cum sunt atunci când vor face greșeli în viață. Dacă fiul tău te aude vorbind urât despre cineva, ce îl va opri să vorbească și el la fel cu sora lui?
Arată-i copilului tău că și atunci când ești supărată trebuie să te gândești la motivele celuilalt și să discuți cu persoana cu care ești în conflict până ajungeți la un consens.
Când ai puțin timp liber, nu ți-l petrece în fața televizorului! E de preferat ca cel mic să nu recepționeze această activitate ca pe un lucru pozitiv.
Mai bine lasă-l să te vadă citind o carte, având grijă de flori, desenând sau învățând ceva nou. El va face la fel!
Pentru a avea un copil de încredere, trebuie ca tu să fii un părinte de încredere. Când promiți ceva, respectă! Dacă totuși nu reușești? Ce i-ai spune dacă nu ajungi la timp la serbarea de sfârșit de an, deși i-ai promis? Spune-i adevărul oricare ar fi acesta . Spune-i că te vei revanșa și indiferent de ce se întamplă, ține-te de promisiune. Ține minte că tot ceea ce spui are un impact deosebit asupra copilului tău și că el înțelge mai multe decât crezi.
Copiii din ziua de azi sunt foarte influențați de tendința tuturor spre materialism si vor ajunge să creadă că fericirea lor depinde de cea mai performantă mașinuță sau cea mai trendy pereche de blugi. Cum să îl convingi că nu e așa? Demonstrează-le câte lucruri frumoase sunt gratis! De exemplu, cu câteva zile înainte de aniversarea ta, spune-i copilului tău că nu vrei un cadou cumpărat, ci vrei să petreci o zi întreagă doar cu el, bucurându-vă la o plimbare în parc sau jucându-vă împreună.Implică-te în mici acțiuni caritabile – donează cărți, haine pe care nu le mai porți sau reciclează. Apoi implică-l și pe el. Ia-l cu tine când faci un astfel de gest si data viitoare spune-i și lui să caute prin hainuțele vechi ce ar putea să dea celor amărâți.

Părinții sunt primele modele de viață ale copiilor lor, așa că nu este suficient să le spună ce și cum să facă, ci trebuie să le-o arate, pentru că cei mici copiază ceea ce văd la părinți.

CAP.II

2.1. Tipul și orientarea cercetării

În cercetarea de față, demersul investigativ s-a realizat din combinarea celor două tipuri fundamentale de cercetare: cercetarea cantitativă și cercetarea calitativă. Tocmai de aceea, opțiunea a fost pentru metode și instrumente de cercetare atât cantitative, cât și calitative.

Am propus o cercetare de tip explorator și predictiv, ocazională, pe care am desfașurat-o în incinta Grădiniței Dascalesti, bazându-mă pe forțe proprii.

Metoda folosită în cercetare este culegerea de informații prin aplicarea chestionarelor (pentru părinți).

2.2. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul: Investigarea statutului rolurilor și funcțiilor consilierului școlar în contextual consilierii părinților cu copii de vârstă preșcolară.

2.3.Obiectivelor cercetării:

O.1. Identificarea nevoilor de informare și de consiliere la nivelul părinților copiilor preșcolari.

O.2. Analiza relației dintre grădiniță și familie.

O.3. Identificarea modalităților și condițiilor de dezvoltare ale unui parteneriat educațional eficient.

O.4. Identificarea profilului consilierului din învățământul preșcolar și descrierea competențelor necesare în activitatea de consiliere a părinților.

O.5. Cunoașterea rolului consilierului în grădiniță.

O6. Identificarea elementelor necesare elaborării unui model de program de consiliere pentru părinți.

2.4. Variabilele cercetării

În contextul cercetării noastre, pentru a răspunde scopului stabilit, am avut în vedere următoarele variabile:

Variabile independente:

Activitatea de consiliere care răspunde nevoilor reale de educație ale părinților;

Specificul activității de consiliere;

Colaborarea părinților cu educatoarele;

Profilul consilierului – competențe, calificare, experiență;

Participarea părinților la programe de formare și consiliere.

Variabile dependente:

Parteneriat educațional eficient;

Colaborarea familie – grădiniță;

Activitatea de consiliere;

Parteneriatul grădiniță – familie.

2.5. Ipotezele cercetării

În conformitate cu obiectivele enunțate anterior, cercetarea își propune probarea următoarelor ipoteze:

Ipoteza 1: Dacă activitatea de consiliere din grădiniță răspunde nevoilor reale de educație ale copiilor și părinților și va fi realizată sistematic și continuu, atunci se va asigura o mai bună realizare a obiectivelor și o mai bună construcție a parteneriatului.

Ipoteza 2: Cu cât cadrele didactice și părinții sunt mai bine informați și consiliați, cu atât

calitatea colaborării părinți – grădiniță va fi mai focalizată pe beneficiile copilului.

2.6. Stabilirea eșantionului. Caracteristici

Cercetarea a fost realizata in cadrul Gradinitei Dascalesti,cu program normal,pe un numar de 26 de subiecti,cu varsta cuprinsa intre 28 si 39 de ani

2.7. Metode și instrumente de cercetare

Alegerea metodelor de cercetare a fost făcută în funcție de: caracteristica procesului studiat, de abordabilitatea metodelor și tehnicilor, de existența instrumentelor de investigație potrivite. Așadar am optat pentru următoarele metode:

metoda anchetei pe bază de chestionar;

metoda anchetei pe bază de interviu;

analiza documentelor consilierului;

2.8.Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

La acest subpunct al lucrării am analizat și interpretat rezultatele obținute cu ajutorul metodelor și instrumentelr de cercetare. Ne-am concentrat atenția asupra următoarelor variabile:

Profilul consilierului;

Eficiența activității de consiliere;

Activitatea de consiliere;

Colaborarea familie – grădiniță;

Parteneriat educațional eficient;

Colaborarea părinților cu educatoarele.

2.9.CULEGEREA INFORMAȚIILOR

Au fost chestionați 26 de subiecți în perioada 6 decembrie – 13 decembrie 2014.

Subiecții sunt părinții copiilor ce aparțin grupei pregătitoare la care eu îmi desfășor activitatea.

Eșantion: Din totalul părinților chestionați, 23 sunt mame, ceea ce reprezintă 88,46%, și 3 tați ; toți provin din mediul rural, 53,84% au absolvit liceul și 11,53% au studii postuniversitare.

Dintre subiectii

Chestionati:

2.10.Prelucrarea,analiza si interpretarea rezultatelor cercetarii

Prelucrarea a inclus colectarea chestionarelor, codificarea și tabelarea informațiilor, pentru a permite analiza și interpretarea acestora.

Întrebarea nr. 1: Cum poate fi caracterizată relația grădiniță – familie, în viziunea dumneavoastră?

La această întrebare, 18 (69,23%) dintre părinții

chestionați caracterizează relația pe care o au cu

grădinița ca fiind deschisă și bazată pe cooperare;

niciunul dintre cei chestionați nu consideră

relația cu grădinița ca fiind formală.

Întrebarea nr. 2: Cum se manifestă comunicarea în cadrul acestei unitati de invatamant(gradinita)?

Din totalul celor 26 de respondenți, 15,38% consideră că modul în care se manifestă comunicarea părinte – educatoare este destul de bun, 19,23% – bun și foarte bun, 65,39%.

Părinții apreciază comunicarea deschisă, constructivă referitoare la abilitățile și aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea și modalitățile de dezvoltare a acestora, la găsirea de soluții eficiente pentru a stopa problemele de adaptare ale copilului în grădiniță, iar mai apoi în mediul școlar.

Prin această întrebare am dorit să stabilesc, pe o scală de la -1 la +1, cât de bine se manifestă comunicarea în cadrul parteneriatului grădiniță – familie.

4x (-1) + 5×0 + 17×1

SCOR = = 0,50

26

Acest scor de 0,50 demonstrează că părinții colaborează bine cu educatoarea pentru a asigura creșterea și dezvoltarea normală a copilului, comunicarea având tendința de a deveni foarte bună.

Întrebarea nr. 3: În calitate de părinte, ce stil parental adoptați în creșterea copilului dumneavoastră?

46,15% dintre părinți adoptă un stil parental autoritar, 26,92% – modelul protector, 15,38%, modelul democratic, 11,55% – modelul indulgent, iar modelul indiferent niciunul dintre ei.

Majoritatea părinților care au absolvit adoptă un stil parental autoritar, adică 71,42%.

Se observă o legătură între nivelul de cultură al părintelui și stilul parental adoptat.

Întrebarea nr. 4: Care sunt așteptările dumneavoastră privind disciplinarea copilului în cadrul grădiniței?

11,55% consideră că educatoarea trebuie să

folosească în disciplinarea copilului oferirea

de modele comportamentale,

26,92% – îndrumarea permanentă,

30,76% – stabilirea regulilor cu fermitate și

consecvență,

23,07% – admonestarea,

7,7% – pedepsele fizice.

Se constată că părinții au păreri diferite față de discilinarea copilului lor în grădiniță. Este nevoie de o îmbinare armonioasă a măsurilor de educare corectă a comportamentului adoptate de educatoare pentru a răspunde așteptărilor părinților.

Întrebarea nr. 5: Considerați că familia este instituția primordială în care copilul dumneavoastră dobândește cea dintâi „școală a vieții”? Argumentați!

Din cei 26 de părinți chestionați, 21 (80,76%)

consideră că „cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori

în procesul de adaptare și integrare, mai întâi, în

colectivitatea preșcolară, apoi în viața școlară.

Aceștia consideră că educația în familie ocupă un

loc important în formarea conduitei copilului,

familia fiind primul model oferit acestuia.

La polul opus, există părinți (19,24%) care consideră că rolul familiei în formarea unei conduite corecte înainte de a frecventa grădinița nu este atât de important. Preșcolaritatea reprezintă pentru aceștia „o rampă de lansare” a copilului. În funcție de educarea comportamentului în grădiniță, copilul se va adapta cu succes în mediul școlar și, mai târziu, la viața socială. Prin urmare, rolul primordial în procesul de adaptare îl are, în viziunea acestor părinți, prima instituție de învățământ pe care o frecventează copilul.

Întrebarea nr. 6: Cum abordați problemele de disciplină ale copiilor dumneavoastră?

La această întrebare, 38,46% dintre respondenți rezolvă problemele de disciplină recurgând la inducerea supunerii prin pedepse fizice, 19,23% recurg la oferirea de recompense în locul sancțiunii, negociind astfel adoptarea unei conduite corecte, iar 42,31% preferă prevenirea manifestărilor violente prin stabilirea unei relații în cadrul căreia copilul se simte iubit și în siguranță.

Luând în calcul distribuția pe nivel de învățământ absolvit a răspunsurilor, am constatat că există preocurare din partea părinților de a preveni manifestările violente ale propriilor copii prin asigurarea unui climat familial afectiv și sigur, dar, într-o proporție mai mare, se constată că cei care au absolvit doar liceul adoptă ca metodă disciplinară pedeapsa fizică. Consider că aceștia încă mai au convingerea, moștenită sau nu, că „bătaia e ruptă din rai”. În acest caz, copiii învață să fie violenți privindu-i pe părinți cum folosesc violența fizică asupra lor.

Întrebarea nr. 7: Din propria dumneavoastră experiență, credeți că a apela la pedepse fizice în disciplinarea copilului are drept consecință dezvoltarea unor comportamente agresive, a unor manifestări antisociale, a unor sentimente de furie și anxietate?

15,38% dintre respondenți consideră că pedepsele

fizice aplicate copiilor ca metodă de disciplinare

nu determină dezvoltarea unor comportamente

agresive, a unor manifestări antisociale, a unor

sentimente de furie și anxietate, 22,07% au

răspuns – nu întotdeuna, iar 61,55% -da.

4x (- 1) + 6 x 0 + 16 x 1

SCOR = 26 =0,47

Scorul obținut indică faptul că părinții sunt conștienți de efectele negative pe care le are apelarea la pedepse fizice asupra formării unei conduite corecte copilului. Chiar și cei care au răspuns la întrebarea precedentă că folosesc violența în disciplinarea copilului, se regăsesc printre cei care au răspuns afirmativ la această întrebare. O explicație poate fi aceea potrivit căreia anumite convingeri, considerate odată reguli de viață general valabile, se schimbă foarte greu, în ciuda conștientizării necesității acestei schimbări.

Întrebarea nr. 8: Care sunt cauzele manifestării unui comportament inadecvat în grădiniță de către copiii dumneavoastră?

Părinții chestionați identifică cauzele unui

comportament agresiv astfel:

19,23% invocă lipsa de comunicare și de

afecțiune din familie,

26,92% – violența în cadrul intrafamilial,

23,07% – timpul îndelungat petrecut de

copil în fața calculatorului / televizorului,

30,78% consideră comportamentul

propriilor copii, nonviolent.

Se constată că dintre cei 26 de preșcolari ai grupei pregătitoare, doar 8 nu au probleme comportamentale, ceea ce înseamnă că doar 30,78% dintre părinți folosesc doar disciplina pozitivă în educarea și formarea unui comportament nonviolent propriului copil.

Întrebarea nr. 9: Sunteți dispuși să colaborați cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor?

Prin această întrebare am dorit să stabilesc, pe o scală de la -2 la +2, dacă părinții sunt dispuși să colaboreze cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor.

0x (-2) + 4x (-1) + 3×0 +12×1 +7×2

SCOR = = 0,84

26

Acest scor de 0,84 denotă faptul părinții doresc o colaborare eficientă cu educatoarea pentru transformarea comportamentului violent al copiilor într-unul asertiv.

Întrebarea nr. 10: Cum doriți să se concretizeze colaborarea grădiniță – familie pentru a rezolva eficient problemele disciplinare cu care se confruntă fiul/fiica dumneavoastră?

30,76% dintre respondenți doresc ca relația de

colaborare cu grădinița să se concretizeze prin

organizarea de ședințe cu aceștia,

15,38% – prin lectorate,

53,86% – prin consiliere individuală.

Se observă preferința pentru consultațiile individuale, deoarece acestea oferă posibilitatea informării individuale asupra unor probleme comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a inițierii unor măsuri educative a căror eficiență este dată de consecvența aplicării acestora.

CONCLUZII

Pe baza răspunsurilor oferite în chestionar, se pot formula următoarele concluzii:

Necisitatea colaborării grădiniță – familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori educaționali: asigurarea unui sistem unitar de cerințe de instruire și educare a preșcolarului. Aproximativ 80% dintre părinții chestionați consideră că familia e scena principală din viața copilului, reprezintă nucleul social în care, până la o anumită vârstă, se reflectă întreaga viață socială, iar relația cu grădinița este bazată pe implicare conștientă, interesată și reciproc avantajoasă.

Nivelul de educație al familiei intervine în adaptarea copilului la cerințele educaționale. În funcție de stilul parental pe care îl promovează, copilul își va forma un comportament agresiv sau nonviolent. De aceea părintele trebuie să posede noțiuni elementare privind aspecte legate de dezvoltarea fizică și psihică a copilului, de problematica pe care o ridică evoluția sa. Este îngrijorător faptul că aproximativ 40% dintre părinți folosesc pedepsele fizice în disciplinarea copilului. Părinții trebuie să se îndepărteze de la modelul autoritar și să adopte un stil caracterizat de afecțiune, deschidere, coerență în stabilirea și aplicarea regulilor și limitelor. Trebuie să se țină seama că modelul oferit de părinți are uneori un impact mai mare asupra copilului decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui.

Uneori mentalitatea părinților și cutumele sociale înrădăcinate și întărite prin

comportamente repetate sunt greu de influențat sau schimbat, dar nu imposibil. Astfel, părintele care alege ca metodă de disciplinare pedeapsa fizică, o poate face inconștient, atunci când își pierde cumpătul. Această metodă are efect doar pe termen scurt. Mai grav este că, cu cât un copil este bătut mai des, cu atât crește riscul de agresiune asupra altor copii și a apariției unor comportamente antisociale. În cazul copiilor bătuți atunci când sunt mici, nu putem preciza în mod sigur dacă se poartă bine din cauza fricii sau pentru că a învățat să distingă binele de rău. Aproximativ 70% dintre părinți conștientizează că manifestările violente ale copilului sunt rezultatul unor deficiențe de educație exercitate asupra lui, în special, utilizarea pe termen lung a pedepselor fizice.

Vârsta preșcolară reprezintă „fundația” a ceea ce se va clădi în timp. Eforturile educatoarei privind disciplinarea copilului trebuie să fie continuate, susținute și întărite de familie. Dar chiar și atunci când grădinița oferă programe bune și eficiente, uneori experiențele negative, acumulate de copil în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniță se poate pierde dacă familia nu întărește și nu valorifică suficient aceste achiziții. Aproximativ 50% dintre părinți înțeleg că uneori copiii sunt încă prea mici pentru a-și da seama că anumite acțiuni sunt de neacceptat, iar învățarea unui comportament responsabil înseamnă conștientizarea consecințelor și asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni.

Cercetarea a confirmat ipoteza formulată. Manifestarea problemelor de comportament reprezintă efectul unor deficiențe de educație exercitate asupra copilului. Singura metodă eficientă de prevenire și combatere a comportamentului agresiv este utilizarea disciplinei pozitive de către familie și în cadrul instituțiilor de învățământ.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonesei, L. (2002). O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și

transdisciplinare ale educației. : Editura Polirom.

2. Ariès, P., Duby, G. (coord.) (1997). Istoria vieții private. București: Editura

Meridiane.

3. Avram, E. (2009). Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni. București:

Editura Universitară.

4. Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educație, familie – școală – comunitate.

București: Editura Aramis.

5. Băran Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. București:

Editura Aramis.

6. Bulai, A. (2000). Metode de cercetare calitativă. Focus – grupul în investigația

socială. București: Editura Paideia.

7. Caplow, T. (1970). L'enquête sociologique. : Armand Colin.

8. Ciolan, L. E. (2006). Dezvoltarea educației timpurii. Aplicații privind mamagementul

proiectelor. București: Editura Universității din București.

9. Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și

calitative. (ed. a 2-a rev.). București: Editura Economică.

10. Dolean, , Dolean, D. (2009). Meseria de părinte. București: Editura Aramis.

11. Dragu, A. (coord.), Popovici, V., Enache, R. (2009). Consilierea școlară între

provocări și paradigme: lucrările prezentate la prima ediție a Conferinței Naționale a

Psihologilor Școlari: Constanța, 5-6 iunie 2009. Constanța: Editura NewLine.

12. Druță, F. (1998). Psihosociologia familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică.

13. Holdevici, (1996). Elemente de psihoterapie. București: Editura ALL.

14. Holdevici, , Neacșu, V. (2006). Consiliere psihologică și psihoterapie în situațiile de

criză. București: Editura Dual Tech.

15. Ionescu, M., Negreanu, E. (coord.) (2006). Educația în familie. Repere și practici

actuale. București: Editura Cartea Universitară.

16. Iucu, R., Manolescu, M. (2004). Elemente de pedagogie. București: Editura Credis.

17. Ivey, A. E., Gluckstern, N., Bradford Ivey, M. (1999). Abilitățile consilierului –

abordare din perspectiva microconsilierii. Cluj Napoca: Editura RisoPrint.

18. Kolly, S., Rădulescu, C., Anghel, M. (2009). Manual de formare a specialistului în

copilăria timpurie. București: Editura Humanitas.

19. Lupașcu, G. (1994). Dreptul familiei. Note de curs. Iași: Editura Fundației

“Chemarea“.

20. Marga, A. (1999). Educația în tranziție. Cluj – Napoca: Editura .

21. Mihăilescu, M. (coord.) (2000). Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei

în România. UNICEF.

22. Mitrofan, (1989). Cuplul conjugal: armonie și dizarmonie. București: Editura

Științifică și Enciclopedică.

23. Mitrofan, , Nuță, A. (2005). Consilierea psihologică: cine, ce și cum?. București:

Editura SPER.

24. Neacșu, (1990). Metode și tehnici de învățare eficientă. București: Editura Militară.

25. Noveanu, E., Potolea, D. (2007). Științele Educației: dicționar enciclopedic.

București: Editura Sigma.

26. Osterrieth, P. (1973). Copilul și familia. București: Editura Didactică și Pedagogică.

27. Păun, E. (2002). Profesionalizarea activității didactice. în Gliga, L. (coord.). Standarde

profesionale pentru profesia didactică. București: MEC.

28. Păun, E., Iucu, R. (coord.) (2002). Educația preșcolară în România. Iași: Editura

Polirom.

29. Păun, E., Potolea, D. (coord.) (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri

aplicative. Iași: Editura Polirom.

30. Petrovai, D. (2006). Psihopedagogie. Consilierea și orientarea psihopedagogică a

elevilor. Ministerul Educației și Cercetării: Proiectul pentru Învățământul Rural.

31. Plosca, M., Mois, A. (2001). Consiliere privind cariera. : Editura .

32. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albatros.

33. Potolea, D. (1989). Profesorul și strategiile conducerii învățării, în Structuri, strategii

și performanțe în învățământ (coord. Jinga, și Vlăsceanu, L.). București: Editura

Academiei Republicii Socialiste România.

34. Renaud, H., Gagné, J-P. (2010). Cum să fii un bun părinte. Iași: Editura Polirom.

35. Stancu, (2005). Mic tratat de consiliere psihologică și școlară. București: Editura

S.P.E.R.

36. Tomșa, Gh. (coord.), (1996). Dicționar de orientare școlară și profesională.

București: Editura Afeliu.

37. Tomșa, Gh. (2008). Consiliere și orientare în școală. București: Universitatea din

București – Editura Credis.

38. Tomșa, Gh. (2011). Abordările generale ale consilierii și consultanței școlare.

București.

39. Vandra, A. (2008). Cum să ne educăm copiii. București: Teora.

40. Văideanu, G. (1988). Educația la frontiera dintre milenii. București: Editura Politică.

41. Voinea, M. (1996). Psihosociologia familiei. București: Editura Universității din

București.

42. Vrăsmaș, E. (2002). Educația preșcolară în fața provocărilor mileniului trei. În

Educația preșcolară în România. Paun, E., Iucu, R. (coord.). : Polirom.

43. Vrăsmaș, E. (2003). Consilierea si educatia parintilor. Bucuresti: Editura Aramis.

44. Vrăsmaș, E., Guranda, O.; Rijicov, S., Vrânceanu, M., Lăzărescu – Spetetchi, L.

(1999). Educație timpurie individualizată. Chișinău: Editura Cartier.

45. Vrăsmaș, E. (2008). Educația timpurie și grădinița adaptată. De la pedagogia

grupului la pedagogia diversității. Suport de curs pentru formarea continuă a cadrelor

didactice din învățământul preșcolar, MECT, UNICEF, RENINCO. București.

46. Vrăsmaș, E. (2011). Reflecții asupra direcțiilor actuale în studiile privind educația

timpurie. În Repere; Revista de Științele educației, nr.5/2011. București: Editura

Universității din București.

47. Vrăsmaș, T. (2001). Învățământul integrat și/sau incluziv. București: Editura Aramis.

48. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.). (1998). Dicționar de sociologie. București: Editura

.

49. Zdrehuș, C. T. (2004). Consiliere psihopedagogică și (O.S.P.). : Editura

Universității din .

50. Zlate, M. (2007). Introducere în Psihologie. Iași: Editura Polirom.

ANEXE

1. TITLUL PROGRAMULUI: PROGRAM DE CONSILIERE A PĂRINȚILOR CU COPII

DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

2. PROGRAM: Program de consiliere

3. SCOPUL PROGRAMULUI: Abilitarea consilierilor școlari pentru susținerea părinților în

exercitarea funcției educative și a cunoașterii dezvoltării copilului din perspectivă holistică;

4. OBIECTIVELE GENERALE ALE PROGRAMULUI:

Cunoașterea principalelor nevoi de dezvoltare ale copilului de vârstă preșcolară:

dezvoltare cognitivă echilibrată, socio-afectivă, psiho-motrică și de limbaj;

Abordarea și tratarea diferențiată a copiilor aflați în situații de incluziune;

Centrarea pe nevoile familiei;

Optimizarea activității de comunicare cu părinții/ familia;

Integrarea consilierului școlar în echipa interdisciplinară în grădiniță;

Consolidarea parteneriatului educațional grădiniță – familie.

5. OBIECTIVE SPECIFICE ALE PROGRAMULUI

Să recunoască și să valorizeze fiecare părinte în acțiunea sa educativă;

Să ofere continuu părinților informații privind evoluția particularităților de vârstă și

individuale ale copiilor;

Să sprijine părinții în abordarea și îmbogățirea experiențelor de învățare variate ale

copiilor;

Să faciliteze întărirea relațiilor copii – părinți, prin participarea activă a acestora la

activitățile desfășurate de grădiniță;

Să informeze părinții cu privire la valoarea strategiilor adecvate de stimulare a

proceselor de dezvoltare cognitiv – comportamentală, emoțională și de socializare a

copiilor;

Să formuleze și să recomande părinților posibile atitudini de a (re)acționa în anumite

conjuncturi adecvate situației;

Să întărească legătura dintre grădiniță și familie, prin valorizarea rolurilor educative

orientate spre creșterea, îngrijirea și educația copilului;

Să sprijine transferul de idei, opinii și acțiuni pozitive între părinți, raportându-se la

particularitățile familiei, contextul social și caracteristicile relației părinte – copil;

ANEXA 2

Educația copilului începe de la naștere. Părintele este partenerul-cheie în educația acestuia, iar relația familie – grădiniță este hotărâtoare. Efectele educației timpurii asupra educației ulterioare a copilului sunt în relație cu influențele educaționale infuzate pe parcurs.

Consider că voi reuși să asigur un parteneriat real grădiniță – familie, iar ca acțiune viitoare voi urmări implicarea tuturor în realizarea unei unități de cerințe ce va duce implicit la o educație corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educație și la soluționarea problemelor inerente care apar. Prin intermediul disciplinei pozitive, voi atrage atenția adulților asupra necesității dezvoltării copilului din punct de vedere emoțional și social, într-un mod echilibrat și sănătos. Doar astfel, copilul va deveni responsabil, sociabil, încrezător în forțele proprii, va câștiga respectul celorlalți și va adopta un comportament pozitiv constant.

ANEXA 3

Vârstă:

Sex: masculin

feminin

Nivel studii: liceal

postliceal

universitar

postuniversitar

Încercuiți varianta care exprimă cel mai bine părerea dumneavoastră:

1. Cum poate fi caracterizată relația grădiniță – familie, în viziunea dumneavoastră?

a) formală, având o slabă influență asupra mediului familial;

b) bazată pe deschidere și cooperare;

c) relație pozitivă bazată pe respect reciproc, pe scopuri împărtășite ce asigură integrarea cu succes a copilului în mediul educațional.

2. Cum se manifestă comunicarea în cadrul acestui parteneriat?

a) destul de bine;

b) bine;

c) foarte bine.

3. În calitate de părinte, ce stil parental adoptați în creșterea copilului dumneavoastră?

a) modelul autoritar

b) modelul indulgent

c) modelul protector

d) modelul indiferent

e) modelul democratic

4. Care sunt așteptările dumneavoastră privind disciplinarea copilului în cadrul grădiniței?

a) oferire de modele comportamentale;

b) îndrumare permanentă;

c) fermitate și consecvență în stabilirea regulilor;

d) admonestare;

e) pedepse fizice.

5. Considerați că familia este instituția primordială în care copilul dumneavoastră dobândește cea dintâi „școală a vieții”? Argumentați!

a) Da, ________________________________________________________________________

b) Nu, ________________________________________________________________________

6. Abordați problemele de disciplină ale copiilor dumneavoastră recurgând la:

a) inducerea supunerii prin pedepse fizice?

b) negocierea adoptării unui comportament adecvat în schimbul unor recompense?

c) prevenirea acestora prin stabilirea unei relații în cadrul căreia copilul se simte iubit și în siguranță?

7. Din propria dumneavoastră experiență, credeți că a apela la pedepse fizice în disciplinarea copilului are drept consecință dezvoltarea unor comportamente agresive, a unor manifestări antisociale, a unor sentimente de furie și anxietate?

a) Nu

b) Nu întotdeauna

c) Da

8. Copiii dumneavoastră manifestă un comportament inadecvat (violent) în grădiniță din cauza:

a) lipsei de comunicare și de afecțiune din familie?

b) violenței în cadrul intrafamilial?

c) timpului îndelungat petrecut de copil în fața calculatorului / televizorului jucând / vizionând emisiuni al căror conținut nu este verificat / restricționat de către părinți?

d) atenției scăzute pe care educatoarea i-o acordă copilului?

e) nu este cazul.

9. Sunteți dispuși să colaborați cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor?

a) deloc;

b) foarte puțin;

c) puțin;

d) mult;

e) foarte mult.

10. Cum doriți să se concretizeze colaborarea grădiniță – familie pentru a rezolva eficient problemele disciplinare cu care se confruntă fiul/fiica dumneavoastră?

a) ședințe cu părinții;

b) lectorate;

c) consultații individuale prin vizitarea familiei de către educatoare.