Evenimentele DIN Rusia DIN Anul 1917
Evenimentele din Rusia din anul 1917 și impactul lor asupra echilibrului european
Introducere……………………………………………………………….3-6
Importanța temei………………………………………………………..6-8
Ipotezele cercetarii……………………………………………………..8-9
Metodele de cercetare…………………………………………………….9
O prezentare succintă a celor mai relevante surse…………..9-10
Scurtă prezentare a cuprinsului……………………………………10-11
Capitolul I: Situația socială și politică din Rusia înainte de februarie 1917 și premisele izbucnirii revoluției………………12-38
1.1. Situația socială și politică din Imperiul rus în ajunul primului război mondial…………………………………………………………………………………..12-14
1.2. Participarea Rusiei la primul război mondial……………..14-23
1.3. Criza din februarie 1917 și premisele revoluției……….. 23-25
1.4. Revoluția din februarie și impactul ei asupra monarhiei.25-32
1.5. Reacția aliaților la criza politică din Imperiul rus………..32-38
Capitolul II: Parcursul de la Imperiu la republică – Rusia în perioada februarie –octombrie 1917………………………………………………………………………39-52
2.1. Conducere în sistem dualist……………………………………39-40
2.2. Politicile promovate de Guvernul Provizoriu……………40-41
2.3. Activitatea sovietelor……………………………………………..42-43
2.4. Pregatirea viitoarei lovituri de stat bolșevice……………..44-47
2.4.1. Echipa din vagonul plumbuit……………………………44-45
2.4.2 Tezele din aprilie – un prim semnal al intențiilor reale ale bolșevicilor……………………………………………………………………………….45-46
2.4.3 Prima tentativă de puci bolșevic – iunie 1917……..46-47
2.5. Guvernarea deficitară a legislativului condus de Kerenski……47-52
2.5.1. Inițiative inutile…………………………………………………….47-48
2.5.2. Respingerea sprijinului oferit de armată- Intervenția lui Kornilov……………………………………………………………………………………………48-50
2.5.3. De ce a tolerat Kerenski pe bolșevici? Opacitate sau dezinteres?………………………………………………………………………………50-52
Capitolul III. Evenimentele din octombrie 1917 din Rusia………………………….53-73
3.1. Forțele politice și poziția lor față de guvernul Kerenski în septembrie 1917……………………………………………………………………………………………………………53-54
3.2. Pregătirea loviturii de stat și poziția unor lideri din interiorul partidului bolșevic………………………………………………………………………………………………………..54-57
3.3. Pregătirea tactică a evenimentelor și rolul lui Trotki și Lenin……………57-65
3.4. Teoretizarea evenimentelor – în octombrie a fost revoluție sau lovitură de stat?………………………………………………………………………………………………………………65-67
3.4.1 Istoriografia de sorginte comunistă………………………………………….67-68
3.4.2. Istoriografia occidentală…………………………………………………………….69
3.5. Înscrierea evenimentelor din Rusia în cronologia universală………………70-73
Capitolul IV: Impactul evenimentelor din Rusia asupra ordinii mondiale………74-80
4.1. Ieșirea separată din război și semnarea tratatului de la Brest-Litovsk…74-76
4.2. Exportul de revoluție- o sarcină primordială a liderilor bolșevici……….76-78
4.3. Redesenarea hărții politice după prăbușirea Imperiului rus……………….78-79
4.4. Atitudinea occidentalilor față de Rusia condusă de Lenin…………………79-80
Concluzii……………………………………………………………………………………………………..81-83
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..84
Introducere
Referindu-ne la evenimentele din Rusia în anul 1917 sub denumirea de “Revoluția bolșevică”, nu poate fi ignorată în debutul lucrării o scurtă cercetare a etimologiei cuvântului “revoluție”, care a avut un parcurs deosebit.
În zilele noastre cuvântul “revoluționar” desemnează ceva absolut nou, ceva care a cunoscut îmbunătățiri. Cu toate acestea, originile cuvântului țin de domeniul astronomiei și astrologiei.
Cuvântul “revoluție” este derivat din verbul latinesc “revolvere”, care înseamnă “a se roti” și a fost utilizat pentru prima dată în scopul de a descrie mișcarea planetelor. Tratatul lui Copernic care nu atribuia pământului calitatea de centru al universului se numea “Despre revoluția corpurilor cerești”. Ulterior, cuvântul a trecut în domeniul astrologiei, fiind folosit în secolul al XVI-lea pentru a descrie evenimentele neșteptate și imprevizibile provocate de conjuncția planetelor, deci de forțe aflate în afara controlului oamenilor. Din acest motiv, înțelesul originar al cuvântului, care exprima repetitivitate și regularitate, a fost schimbat, și tocmai cu înțelesul opus celui inițial, descriind situații neprevăzute, neașteptate.
Din punct de vedere politic, cuvântul a fost utilizat pentru prima dată în Anglia, în anii 1688-1689, cu ocazia înlăturării de pe tron a regelui Iacob al II-lea. Acestuia i-a succedat la tron William al III-lea, care, pentru a putea fi numit rege, a fost nevoit sa semneze un act denumit “Declarația drepturilor”, prin intermediul căruia se obliga să nu abroge legi sau să stabilească taxe noi în lipsa aprobării parlamentului. Acesta a constituit momentul debutului unui proces care a contribuit la succesul suveranității poporului în Anglia, fiind cunoscut sub numele de “Glorioasa Revoluție”. Însă singurul influențat de ea a fost regimul politic.
Cu o sută de ani mai tarziu, avea să izbucnească Revoluția Americană, cu urmări mai profunde, în sensul că era proclamată independența țării și modificate raporturile dintre individ și stat. Principiul suveranității poporului și cel al libertății individuale erau împletite cu un alt principiu, cel al dreptului la autodeterninare națională. Însă totul era limitat la domeniul politicului. Revoluția nu a avut niciun efect asupra altor domenii, precum cultură, garantarea dreptului la viață și la proprietate, sistem judiciar. Fiind moștenite de la englezi, acestea au rămas neschimbate.
Se poate afirma că prima revoluție modernă a fost cea din Franța. Aceasta a avut două faze. Prima fază a avut un caracter spontan, vorbindu-se cu ocazia depunerii jurământului de la Jeu de Paume despre o “renaștere națională”. Însă cu ocazia preluării conducerii poporului răzvrătit de către niște ideologi care considerau că numai prin înlăturarea monarhiei pot fi puse în practică țelurile Secolului Luminilor, care depășeau cu mult pe cele politice la care se limitaseră revoluțiile engleză și americană pentru că vizau crearea unei noi ordini sociale, au avut loc unele schimbări. Astfel, regimul iacobin a adoptat și transpus în practică măsuri care au anticipat regimul comunist din Rusia, datorită manierei brutale în care au fost aplicate. Din acel moment cuvântul “revoluție” a devenit mai cuprinzător, vizând planuri de transformare a lumii.
În secolul al XIX-lea își face apariția așa-zisul revoluționar de profesie. Acesta era un intelectual, care își punea viața în slujba studierii revoltelor din trecut, încercând să surprindă chestiuni tactice, iar apoi trecea la analiza evenimentelor epocii sale, pentru a găsi în acestea semne că viitoare revolte sunt latente. Când acestea se produceau, intelectualul revoluționar de profesie intervenea și își subordona acțiunile scopului de a face dintr-un protest spontan o revoluție conștientă. Pentru acest personaj viitorul însemna tulburări violente, iar progresul presupunea eradicarea sistemului tradițional al relațiilor inter-umane. Idealul său era să scoată la lumină adevărata natură umană, lipsită de povara proprietății private și a instituțiilor legate de aceasta. Revoluția era văzută de comuniștii radicali și anarhiști ca un eveniment apt să schimbe din temelii chiar existența umană, nu doar elementele care țineau de ordinea politică și social-economică.
Tendința aceasta a cunoscut punctul culminant în momentul izbucnirii Revoluției ruse din anul 1917. Deși nu se poate afirma că prăbușirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze externe, cei care au caștigat lupta pentru putere care a urmat abdicării țarului, în speță bolșevicii, erau internaționaliști și îmbrățișau aceleași idei ca și intelectualii radicali ai Occidentului. Ei și-au dorit puterea pentru a schimba întreaga ordine mondială, nu doar pe cea a Rusiei, pe care o considerau ca reprezentând doar punctul de plecare pentru o revoltă universală care își propunea să schimbe în profunzime însăși condiția umană.
Analizând cauzele declanșării revoluțiilor de după anul 1789, se poate spune că acestea sunt numeroase și complexe. În secolul XX, sub influența gândirii socialiste și sociologice, analiștii au vorbit despre existența nemulțumirilor populare generale, ca temei al declanșării acestora. Se considera că este vorba despre acțiuni disperate. Aceasta concepție a fost larg răspândită în spațiul anglo-saxon. Însă ideea că revoluțiile trecute și viitoare sunt inevitabile și deci justificate a primit și critici considerându-se că această afirmație poate fi făcută numai într-un sens restrâns. Mecanisul acesei critici este următorul: există țări în care guvernul ține cont într-o foarte mare măsură de dorințele majorității populației și cedează pașnic puterea atunci când a pierdut încrederea acesteia. Dacă la aceasta se mai adaugă și existența unui oarecare nivel acceptabil de prosperitate în acele țări, atunci posibilitatea de izbucnire a unei revoluții violente este destul de mică, fiind puțin probabil ca ea să se producă. Însă varianta contrară nu este la fel de adevărată: în țările unde au loc revolte violente poporul nu dorește automat schimbarea totală a sistemului politic și economic, în sensul iacobin sau bolșevic al cuvântului revoluție. Istoricii au considerat că revoltele populare sunt conservatoare, fiind axate pe redobândirea unor drepturi tradiționale, de care oamenii cred ca au fost privați în mod injust. Scopurile lor sunt bine precizate și limitate. Nemulțumirile țăranilor francezi din 1789 și a celor ruși din 1905 erau concrete și ele puteau fi soluționate de sistemul deja existent.
Intelectualii radicali sunt cei care au transformat nemulțumirile concrete într-o forță distrugătoare pentru că ei nu vizează doar reformarea, ci însăși ștergerea cu totul a trecutului, singura capabilă în concepția lor să ducă la crearea unei noi ordini a lucrurilor care nu a mai existat până atunci. Ei au dus la transformarea revoltelor populare în revoluții susținând că nu pot exista îmbunătățiri dacă nu se schimbă din temelie întreaga ordine existentă până la acel moment. Filozofia acestora, bazată pe amestecul dintre idealism și setea de putere duce la tulburări permanente. Cum însă oamenii nu pot trăi tot timpul într-un mediu instabil, toate revoluțiile de după anul 1789 au eșuat.
Acesta este motivul pentru care nemulțumirile populare mai au nevoie de încă ceva în plus penu ocazia depunerii jurământului de la Jeu de Paume despre o “renaștere națională”. Însă cu ocazia preluării conducerii poporului răzvrătit de către niște ideologi care considerau că numai prin înlăturarea monarhiei pot fi puse în practică țelurile Secolului Luminilor, care depășeau cu mult pe cele politice la care se limitaseră revoluțiile engleză și americană pentru că vizau crearea unei noi ordini sociale, au avut loc unele schimbări. Astfel, regimul iacobin a adoptat și transpus în practică măsuri care au anticipat regimul comunist din Rusia, datorită manierei brutale în care au fost aplicate. Din acel moment cuvântul “revoluție” a devenit mai cuprinzător, vizând planuri de transformare a lumii.
În secolul al XIX-lea își face apariția așa-zisul revoluționar de profesie. Acesta era un intelectual, care își punea viața în slujba studierii revoltelor din trecut, încercând să surprindă chestiuni tactice, iar apoi trecea la analiza evenimentelor epocii sale, pentru a găsi în acestea semne că viitoare revolte sunt latente. Când acestea se produceau, intelectualul revoluționar de profesie intervenea și își subordona acțiunile scopului de a face dintr-un protest spontan o revoluție conștientă. Pentru acest personaj viitorul însemna tulburări violente, iar progresul presupunea eradicarea sistemului tradițional al relațiilor inter-umane. Idealul său era să scoată la lumină adevărata natură umană, lipsită de povara proprietății private și a instituțiilor legate de aceasta. Revoluția era văzută de comuniștii radicali și anarhiști ca un eveniment apt să schimbe din temelii chiar existența umană, nu doar elementele care țineau de ordinea politică și social-economică.
Tendința aceasta a cunoscut punctul culminant în momentul izbucnirii Revoluției ruse din anul 1917. Deși nu se poate afirma că prăbușirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze externe, cei care au caștigat lupta pentru putere care a urmat abdicării țarului, în speță bolșevicii, erau internaționaliști și îmbrățișau aceleași idei ca și intelectualii radicali ai Occidentului. Ei și-au dorit puterea pentru a schimba întreaga ordine mondială, nu doar pe cea a Rusiei, pe care o considerau ca reprezentând doar punctul de plecare pentru o revoltă universală care își propunea să schimbe în profunzime însăși condiția umană.
Analizând cauzele declanșării revoluțiilor de după anul 1789, se poate spune că acestea sunt numeroase și complexe. În secolul XX, sub influența gândirii socialiste și sociologice, analiștii au vorbit despre existența nemulțumirilor populare generale, ca temei al declanșării acestora. Se considera că este vorba despre acțiuni disperate. Aceasta concepție a fost larg răspândită în spațiul anglo-saxon. Însă ideea că revoluțiile trecute și viitoare sunt inevitabile și deci justificate a primit și critici considerându-se că această afirmație poate fi făcută numai într-un sens restrâns. Mecanisul acesei critici este următorul: există țări în care guvernul ține cont într-o foarte mare măsură de dorințele majorității populației și cedează pașnic puterea atunci când a pierdut încrederea acesteia. Dacă la aceasta se mai adaugă și existența unui oarecare nivel acceptabil de prosperitate în acele țări, atunci posibilitatea de izbucnire a unei revoluții violente este destul de mică, fiind puțin probabil ca ea să se producă. Însă varianta contrară nu este la fel de adevărată: în țările unde au loc revolte violente poporul nu dorește automat schimbarea totală a sistemului politic și economic, în sensul iacobin sau bolșevic al cuvântului revoluție. Istoricii au considerat că revoltele populare sunt conservatoare, fiind axate pe redobândirea unor drepturi tradiționale, de care oamenii cred ca au fost privați în mod injust. Scopurile lor sunt bine precizate și limitate. Nemulțumirile țăranilor francezi din 1789 și a celor ruși din 1905 erau concrete și ele puteau fi soluționate de sistemul deja existent.
Intelectualii radicali sunt cei care au transformat nemulțumirile concrete într-o forță distrugătoare pentru că ei nu vizează doar reformarea, ci însăși ștergerea cu totul a trecutului, singura capabilă în concepția lor să ducă la crearea unei noi ordini a lucrurilor care nu a mai existat până atunci. Ei au dus la transformarea revoltelor populare în revoluții susținând că nu pot exista îmbunătățiri dacă nu se schimbă din temelie întreaga ordine existentă până la acel moment. Filozofia acestora, bazată pe amestecul dintre idealism și setea de putere duce la tulburări permanente. Cum însă oamenii nu pot trăi tot timpul într-un mediu instabil, toate revoluțiile de după anul 1789 au eșuat.
Acesta este motivul pentru care nemulțumirile populare mai au nevoie de încă ceva în plus pentru a duce la izbucnirea revoluțiilor în adevăratul sens al cuvântului. Acest plus este constituit de ideile radicale, suprapuse peste nemulțumirile deja existente la nivelul societății. Revoltele care au pus stăpânire pe Rusia începând cu februarie 1917 au putut avea loc din cauza prăbușirii ordinii publice sub presiunea unui război care a avut efecte ce au ieșit de sub controlul guvernului. O cauză importantă care a împins Rusia într-o situație extremă a fost fanatismul intelectualilor, care în octombrie 1917 au profitat de extinderea anarhiei pentru a prelua puterea în numele poporului, fără legitimitatea conferită de un mandat popular.
Importanța temei
Revoluția rusă a fost considerată ca fiind cel mai important eveniment al secolului XX. În afară de faptul că a reprezentat piedica principală în calea păcii după primul război mondial, a contribuit în mod direct și la acensiunea socialismului național în Germania și la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Regimul comunist născut în urma revoluției a menținut lumea într-o stare de tensiune permanentă, chiar cu riscul izbucnirii unui nou conflict la nivel mondial. Și deși lucrurile țin de trecut, pentru a împiedica repetarea istoriei trebuie aflat adevărul, deoarece problema principală pusă de revoluția rusă în special și de revoluțiile moderne în general este aceea de a ști în ce măsură rațiunea este capabilă să ajute umanitatea să depășească imperfecțiunile cunoscute pentru a atinge o stare ideală de perfectibilitate. Afirmația că revoluția rusă a eșuat incontestabil este un adevăr, confirmat și de dezmembrarea Uniunii Sovietice în anul 1991, când și Partidul Comunist a fost scos în afara legii. Din aceasta se poate desprinde o altă concluzie adevărată, și anume că utopia conduce, în mod inevitabil, la chiar opusul ei. Însă nu se poate nega nici faptul că eșecul acesteia ar putea fi interpretat și ca un accident temporar care a afectat eforturile omenirii pentru a-și construi o existență ideală.
Revoluția rusă din 1917 nu a reprezentat un eveniment punctual sau un proces liniar, ci o succesiune de acțiuni discontinue și violente, mai mult sau mai puțin convergente, implicând actori cu obiective diverse și într-o oarecare măsură contradictorii. Ea a debutat ca o revoltă a elementelor celor mai conservatoare din societatea rusă, nemulțumită de influența lui Rasputin la curte și de proasta administrare a efortului de război. Din rândul conservatorilor, revolta s-a extins la păturile liberale, care atacau monarhia din motivul că rămânerea ei la putere risca să provoace declanșarea unei revoluții. Inițial, atacurile împotriva țarismului au fost motivate nz de epuizarea cauzată de război, ci de dorința ca războiul să fie condus de o manieră mai eficientă. Cu alte cuvinte, regimul nu era contestat cu intenția de a declanșa o revoluție, ci cu scopul de a o evita. În februarie 1917, când garnizoana din Petrograd a refuzat să deschidă focul asupra civililor, generalii în înțelegere cu politicienii, l-au convins pe Nicolae al II-lea să abdice, sperând să prevină astfel răspândirea revoltei în rândul trupelor de pe front. Abdicarea țarului, sacrificiu menit să asigure victoria în război, avea să ducă însă la prăbușirea statului rus.
Într-o primă etapă, nici nemulțumirile sociale și nici agitația întreținută de cercurile inteligenței radicale nu au jucat un rol decisiv în desfășurarea evenimentelor. Din momentul în care autoritatea țarului a dispărut, rolul acestor doi factori a devenit covărșitor. În prima parte a anului 1917, țăranii au început să ocupe și să își împartă pământurile aflate în proprietate privată. Revolta s-a extins apoi în rândul soldaților de pe front, care au dezertat în masă pentru a lua parte la distribuirea pământului , al muncitorimii, care a preluat controlul asupra fabricilor, și în rândul minorităților naționale, care aspirau la autodeterminare. Fiecare dintre aceste grupuri urmărea obiective proprii, însă în toamna anului 1917 efectul cumulat al contestărilor dirijate împotriva structurilor sociale și economice ale statului a împins Rusia în anarhie.
Evenimentele din anul 1917 au demonstrat că Imperiul Rus, în ciuda întinderii sale teritoriale și a statutului de mare putere pe care și-l asuma, era de fapt o structură fragilă, artificială, construită nu pe o legătură organică între guvernanți și guvernați, ci pe mecanisme rigide de natură birocratică, polițienească și militară. Cei o sută cincizeci de milioane de locuitori ai Rusiei nu erau uniți nici de interese economice solide, nici de un sentiment al identității naționale. Sutele de ani în care această țară cu o economie preponderent agrară fusese guvernată după principii autocratice au împiedicat formarea unor legături puternice. Statul imperial rus era o formă fără conținut.
Referindu-se la tema în discuție, Pavel Miliukov, important istoric și om de stat, afirma următoarele:
“ Caracterul deosebit al revoluției ruse nu poate fi înțeles fără o aplecare atentă asupra trăsăturilor specifice pe care o întreagă evoluție istorică le-a imprimat Rusiei. Din punctul meu de vedere, toate aceste trăsături converg în una singură. Diferența fundamentală dintre structura socială a Rusiei și cea a altor state civilizate constă într-o anumită fragilitate, într-o lipsă de coeziune sau de consistență a elementelor care compun agregatul social. Această lipsă de soliditate poate fi observată în toate aspectele vieții civilizate: în politică și societate, la nivelul mentalităților și a sentimentului național. Din punct de vedere politic, instituțiile statului rus funcționau într-o completă izolare față de masele pe care le guvernau…..Formate relativ recent, instituțiile de stat din Europa de Est au în mod inevitabil trăsături care le diferențiază de cele din Occident. În Est, statul nu a fost rezultatul unei construcții pornite din interior, al unui proces de evoluție organică, ci a urmat un model împrumutat de afară.”
Ipotezele cercetarii
Premisele prezentei lucrari sunt următoarele:
1.Evenimentele din anul 1917 din Rusia au fost cele mai importante din secolul XX. Revoluția rusă a contituit principala piedică în calea încheierii păcii după primul război mondial. În plus, a contribuit în mod direct la ascensiunea național-socialismului în Germania și la declanșarea celui de-al doilea război mondial.
2.Revoluția rusă din anul 1917 nu a reprezentat un proces liniar, ci o succesiune de acțiuni discontinue și violente și a implicat personaje cu obiective diverse și, într-o anumită măsură, contradictorii. Evenimentele din acest an au demonstrat că Imperiul Rus, chiar dacă avea o întindere teriorială foarte mare și își asuma un statut de mare putere, în realitate era o structură fragilă și artificială.
3.Revoluția nu a reprezentat un eveniment local, raportat strict la Rusia. Încă de la declanșarea ei, aceasta s-a internaționalizat, din două motive. Primul este acela că Rusia reprezentase unul dintre cele mai importante teatre de luptă. Prin decizia unilaterală de a ieși din război, aceasta a afectat interese majore ale celor două tabere beligerante. Al doilea este reprezentat de declarațiile inițiale ale bolșevicilor că în revoluția socială și lupta de clasă granițele naționale nu mai au nicio importanță. Mai mult, au făcut apel la cetățenii altor state să ia măsuri și să răstoarne propriile guverne, alocând pentru realizarea acestui scop fonduri de stat. În plus, în statele în care a fost posibil, au sprijinit activ pregătirea revoluției.
Metodele de cercetare- cercetarea sistematică a informațiilor oferite de cele mai importante surse și prezentarea concluziilor care rezultă.
O prezentare succintă a celor mai relevante surse
Despre evenimentele din anul 1917 s-a scris mult, ele reprezentând un subiect de mare interes deopotrivă pentru istorici, sociologi, oameni de cultură și chiar politicieni.
O primă sursă utilizată în realizarea prezentei lucrări o constituie volumul lui Richard Pipes, „Scurtă istorie a revoluției ruse”, apărut în anul 1998 la Editura Humanitas, București. Cartea rezumă două volume anterioare ale aceluiași autor, „Revoluția rusă” (1990) și „Rusia sub regimul bolșevic” (1994), care descriu în mod detaliat, pe baza întregii documentații existente, istoria Rusiei în perioada 1899-1924.
Un alt volum de referință este și cel al lui Mychael Lynch, „Reacțiune și revoluție”, apărut în anul 2000 la Editura All, București. Acesta relatează istoria Rusiei în perioada care a urmat celei dintre anii 1815 și 1881. Volumul constituie atât o lucrare narativă, cât și o analiză a evenimentelor care au precedat revoluția rusă, a desfașurării și a consecințelor acesteia. Autorul examinează structurile politice, sociale și economice ale Rusiei țariste, acordând un interes sporit momentului 1917, dar oferind și o evaluare a ideologiei bolșevice în Rusia anilor 1917-1924. Textul cuprinde analize istorice ale principalelor evenimente din perioada abordată si este susținut sistematic, făcându-se apel la sursele bibliografice cele mai semnificative în domeniu.
În continuare, urmează John Barber cu volumul “Istoria Europei moderne”, apărut la Editura Lider, București, în anul 1997. Acest volum înfățișează în manieră succintă principalele evenimente începând de la 1700 și până la data apariției sale, punând accent pe infornațiile existente în lucrările de referință din acest domeniu. Așadar, volumul este în primul rînd o sinteză istorică. Însă el se diferențiază de textele clasice care fac o simplă trecere în revistă a evenimentelor prin faptul că se acordă mai multă atenție unor teme și regiuni deseori neglijate. Tocmai aceasta informație succintă și totuși extrem de completă, a fost cea care a determinat includerea capitolului despre evenimentele din Rusia anului 1917 ca punct de referință pentru realizarea lucrării.
Aș putea spune că volumele prezentate alcătuiesc coloana vertebrală a acestei lucrări. Însă cum tema este foarte vastă nu am putut să ignor nici alte volume, și de aceea, unde va fi cazul, voi indica și alte referințe bibliografice.
Scurtă prezentare a cuprinsului
Lucrarea de față este alcătuită din introducere, patru capitole și concluzii.
În introducere este evidențiață importanța temei, sunt descrise ipotozele și metoda de cercetare și de asemenea, este făcută o scurtă caracterizare a celor mai importante surse bibliografice.
Primul capitol se ocupă de analiza situației existente în Rusia înainte de declanșarea revoluției. De asemenea, sunt evidențiate premisele izbucnirii acesteia, ea neputând sa fie privită izolat și desprinsă de realitățile economice, sociale și politice care au precedat-o.
Al doilea capitol prezintă evenimentele din Rusia în perioada cuprinsă între februarie și octombrie 1917. Se va vorbi despre sistemul dualist, despre Guvernul Provozoriu și despre pregătirea loviturii de stat bolșevice. Prin prisma acestora, va fi creionat drumul pe care Rusia a trebuit să îl parcurgă de la imperiu la republică socialistă.
Capitolul al treilea are în centrul atenției evenimentele petrecute în Rusia în luna octombrie a anului 1917, care sunt descrise în mod amănunțit, evidențiind și personajele principale cu rol în desfășurarea acestora. Apoi, se lansează în interpretări de ordin teoretic în încercarea de a afla ce s-a petrecut mai exact în Rusia, dacă a fost o revoluție sau o lovitură de stat. Pentru a afla răspunsul, va fi cercetată atât istoriografia comunistă, cât și cea occidentală.
Capitolul al patrulea și ultimul, se ocupă de ecoul mondial pe care l-au avut evenimentele Rusiei anului 1917. Se va vorbi despre ce a însemnat decizia de ieșire separată din război și consecințele acestia, despre exportul revoluției și despre evenimentele care au urmat prăbușirii Împeriului Rus.
Concluziile încheie acest demers, scoțând în evidență cele mai importante fapte din succesiunea evenimentelor, consecințele acestora și întărind premisele care au stat la baza prezentei lucrări. De asemenea, acestea vor vorbi și despre ceea ce Rusia, și nu numai ea, a trebuit să învețe din momentul 1917.
CAPITOLUL I: Situația socială și politică din Rusia înainte de februarie 1917 și premisele izbucnirii revoluției
1.1. Situația socială și politică din Imperiul rus în ajunul primului razboi mondial
În anul 1881 Rusia era un imperiu la conducerea căruia se afla un țar despotic. În 1924, același stat devenise Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, conduse de un singur partid politic. Aceasta a însemnat o transformare remarcabilă, la baza căreia au stat schimbări politice, sociale și economice profunde.
Guvernul țarist a adoptat în 1881 o politică represivă severă, care avea să fie menținută până în anul 1905 și al cărei scop era înlăturarea opoziției față de regim. În ciuda acestui fapt, mai multe tulburări care au avut loc pe tot cuprinsul țării în 1905, de o gravitate suficientă pentru ca momentul să poată fi numit “Revoluția din 1905” au obligat conducerea țării la acordarea unor concesii. A luat naștere astfel Duma (parlamentul), care a avut un rol activ în viața politică până în anul 1917. Însă crearea acesteia nu a insemnat o renunțare la puterile absolute ale țarului. Între anii 1907 și 1914 autoritatea oricum restrânsă a acesteia avea să fie știrbită treptat, pe fondul unor noi represalii.
Cu toate că guvernarea era extreme de severă, în primul deceniu al secolului au luat naștere mai multe partide reformatoare și revoluționare, alcătuite din oameni cu păreri diferite, existând voci care cereau adoptarea de către sistemul țarist a unei reforme moderate și voci care cereau înlăturarea totală a acestuia. Reformatorii și revoluționarii au fost încurajați în demersurile lor de dezvoltarea industrială rapidă care a caracterizat perioada 1890. Ceea ce a fost numit “Marea explozie economică” părea să fie șansa oferită Rusiei de a depăși starea de înapoiere în care se afla. Unii autori susțin că rata crșterii economice a fost atât de ridicată înainte de 1914 încât Rusia ar fi devenit o țară industrializată modernă, dacă nu ar fi intervenit primul război mondial. În antiteză, sunt și voci care afirmă că nu se putea vorbi despre o expansiune economică veritabilă capabilă să susțină o revoluție industrială reală, sistemul politic și social țarist fiind prea rigid pentru a putea face față modernității. Ca argument, aceștia folosesc primul război mondial care a pus în lumină corupția și incapacitatea sistemului țarist, motiv pentru care o răsturnare socială și politică majoră era inevitabilă.
In perioada premergătoare primului război mondial, Rusia era cel mai întins stat din lume, având o populație de 75.000.000 locuitori. Era așadar un imperiu multinațional format din sute de națiuni, și mai putin omogen din punct de vedere social decât orice stat din Europa. Această lipsă de unitate era în parte rezultatul marii diversități culturale a populației imperiului.
„Numărul de naționalități cuprinse între granițele imperiului oscila între 120 și 200, în funcție de criteriile de determinare”.
Familia domnitoare, Romanov, se afla pe tronul Rusiei de aproape 300 de ani (începând cu Mihail I devenit țar în anul 1613), perioadă în care condusese țara ca monarhie absolutistă (autocrație) “prin tradiție și prin lege”, sprijinită în acest sens de clasa restrânsă a artistocrației și de biserică .
Declarația lui Nicolaie I din 1832, în articolul 1 din “Legile fundamentale ale imperiului„ este edificatoare în acest sens: „Impăratul tuturor rușilor este un monarh autocratic și absolut; Dumnezeu însuși poruncește ca toți să se supună acestei puteri supreme, nu doar de teamă, ci și din proprie conștiință”.
Țarul îsi exercita autoritatea prin trei organisme: Consliul imperial, format din consilieri direct răspunzători în fața țarului, Cabinetul de miniștri și Senatul, organisme care în ciuda denumirii lor aveau puteri mult mai mici, în primul rând din cauza faptului că membrii lor erau numiți de către țar și nu aleși, prin urmare puteau fi demiși oricând. Rolul lor era de consiliere sau pentru asigurarea administrației. Ultimul cuvânt atât în probleme de stat cât și din punct de vedere legislativ, aparținea țarului.
După cum am aratat mai sus, începând din anul 1905 a fost înființată Duma de Stat.
În ciuda faptului ca existaseră împărați cu vederi progresiste care încercaseră într-o oarecare măsură modernizarea țării, aceștia nu încercaseră să extindă și drepturile politice sau libertățile. Astfel până în 1905 când, în urma revoluției din acel an, țarul printre alte câteva concesii a înființat și Duma de Stat, nu exista parlament, partidele nu erau tolerate oficial iar cenzura era prezentă atât în presă cât și în viața culturală.
Din acest motiv ideile liberale nu puteau fi exprimate decât în clandestinitate, formându-se o sumedenie de societăți secrete, multe dintre ele extremiste, ce aveau ca scop reforma sau revoluția. Majoritatea acestor societăți erau infiltrate de agentii Ohranei (securitatea țaristă) astfel că majoritatea activităților acestora erau cunoscute, iar acțiunile lor dejucate din timp.
Clasele sociale, în urma recensământului din 1897, erau structurate și împărțite procentual astfel:
1.Clasa conducătoare (țarul, curtea imperială,guvernul): 0.5%
2.Clasa dominantă (nobilimea,clerul de rang înalt, ofițerii): 12%
3.Clasa comercială (comercianți, proprietarii de fabrici ți bancherii): 1.2 %
4.Clasa muncitoare (muncitorii din fabrici și micii negustori ): 4%
5.Țărănimea (locuitorii de la sate și muncitorii din agricultură): 82%
1.2. Participarea Rusiei la primul război mondial
În anul 1914 nu era o certitudine faptul că guvernul din Rusia vroia să intre în război. Confruntarea cu Japonia care avusese loc în urmă cu zece ani a determinat guvernul țarist să acționeze prudent și din acest motiv politica lui externă de după anul 1905 a fost una de ordin defensiv. Alăturarea cu Franța și Anglia în Antanta a fost motivată de dorința de a fi pusă la adăpost de Puterile Centrale, Germania și Austro-Ungaria. Dar s-a întâmplat un eveniment în urma căruia, oricât și-ar fi dorit, Rusia nu a mai putut să evite împlicarea în conflictul armat. Este vorba despre asasinarea prințului Franz Ferdinand al Austro-Ungariei, care a avut loc în luna iunie a anului 1914 și a fost comisă de către un grup de naționaliști sârbi.
Fig. 1
Fig. 1: Atentatul de la Sarajevo, soldat cu uciderea lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar. Asasinul a fost Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. El a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, aceasta fiind o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, care aveau legături în armata Serbiei.
Fig. 2 asasinul lui Franz Ferdinand, Gavrilo Princip
Rusia era în mod tradițional protectoarea popoarelor slave din Balcani. Inamicul său era Turcia, însă în secolul al XIX-lea aceasta a cunoscut un declin care a determinat-o pe Rusia să considere imperiul austro-ungar noul dușman, de care trebuia să se ferească. Ministrul de externe al vremii, Sazonov, descria legătura dintre sarcina Rusiei de a apăra naționalismul slav în Balcani și interesele ei strategice pe termen lung în următorii termeni:
„Misiunea istorică a Rusiei- eliberarea popoarelor creștine din Peninsula Balcanică de sub jugul Turciei- era aproape împlinită pe la începutul secolului XX. Deși aceste țări tinere nu mai aveau nevoie să fie păzite de Rusia, nu erau totuși destul de puternice ca să renunțe la ajutorul ei în eventualitatea că belicosul terorism ar fi atentat la existența lor națională. Serbia, mai cu seamă, era expusă la acest pericol, fiindcă devenise obiectul lăcomiei bine ascunse a diplomației austriece. Unicul și statornicul obiectiv al Rusiei a fost să se asigure că popoarele din Balcani nu vor cădea sub influența puterilor dușmane ei. Țelul final al politicii rusești era obținerea accesului liber către Mediterană și întărirea poziției la Marea Neagră, pentru a putea să îi apere malurile de atacul oricărei forțe navale inamice care ar fi pătruns prin Bosfor.”
Austro-Ungaria, cu sprijinul aliatei sale Germania, a declarat război Serbiei în interval de o lună de la data asasinării prințului moștenitor Franz Ferdinand. Rusia încă nu dorea să intre în război, mizând pe faptul că va putea obliga pe austrieci să se retragă folosindu-se numai de influența ei. Dorea ca simplul fapt al mobilizării armatelor ei să fie un motiv suficient de puternic pentru a determina austro-ungarii să se retragă. Armata rusească era văzută foarte bine, în ciuda înfrangerii suferite cu Japonia. Nemții erau conștienți de rezervele uriașe de forță umană de care dispunea armata rusă, din acest motiv obișnuiau să o numească „tăvălugul rusesc”.
Dar s-a ivit o problemă datorată de extinderea foarte mare a granițelor apusene ale Rusiei. Existau două posibilități în care trupele puteau fi mobilizate, și anume parțial și total. Mobilizarea parțială se aplica în situația unor evenimente neprevăzute, cum ar fi necesitatea unei campanii în Sud-Vest pentru a îți apăra interesele din Balcani. Cea de-a doua posibilitate, mobilizarea totală, era avută în vedere în cazul unui război total în Europa. Ceea ce era comun ambelor forme de mobilizare era planificarea riguroasă a orarelor trenurilor, cu care urma să fie transportantă o cantitate uriașă de oameni și de materiale. Aceste planificări erau atât de complexe, încât recurgerea la un anumit tip de mobilizare o excludea automat pe cealaltă. Teama Rusiei din iulie 1914 era aceea că dacă ar fi ales mobilizarea parțială ar fi rămas lipsită de apărare dacă Germania, aliata Austriei, ar fi hotărât să atace la granița ei cu estul Prusiei și cu Polonia. Și mobilizarea totală ar fi condus la o problemă: Germania ar fi putut să o interpreteze ca pe o provocare deschisă. Guvernul țarist a fost avertizat de către cel german că în cazul mobilizării primului, cel de-al doilea va face exact la fel. Dacă se întâmpla asa, războiul devenea inevitabil. Exista un plan, numit „Planul Schlieffen”, care era axat pe ideea că nu trebuie pornit un război pe două planuri, francez și rusesc, și de aceea Franța trebuia să fie eliminată cu ajutorul unui război-fulger, al cărui succes pentru nemți era dar de viteza de acțiune.
Dintre cele două posibilități, Rusia a ales pe aceea a mobilizării totale. Aceasta decizie a fost comentată de ambasadorul francez la Sankt Petersburg astfel:
„29 iulie….La ora unsprezece noaptea, Basily (director adjunct la Ministerul de Externe al Rusiei, a venit să-mi spună că limbajul arogant folosit de ambasadorul german azi după-amiază a determinat guvernul rus să comande mobilizarea chiar în această noapte a celor 13 corpuri expediționare prevăzute pentru operațiunile împotriva Austro-Ungariei, și să înceapă în secret mobilizarea generală. Aceste ultime cuvinte m-au făcut să sar pe loc: Nu se pot limita-măcar provizoriu- la o mobilizare parțială?
– Nu. Această chestiune a fost analizată în detaliu de un consiliul format din cadre superioare ale armatei. Au ajuns la concluzia că, în circumstanțele actuale, Guvernul Rusiei nu are de ales, căci din punct de vedere tehnic o mobilizare parțială poate fi realizată doar cu prețul demontării întregii mașinării a moblizării generale. Deci dacă astăzi ne-am fi limitat la mobilizarea celor 13 corpuri expediționare destinat operațiunilor împotriva Austriei și mâine Germania s-ar fi decis să-i acorde aliatei sale ajutor militar, nu ne-am fi putut apăra granițele cu Polonia și cu Prusia de răsărit.”
Țarul nesigur a semnat în cele din urmă ordinul de mobilizare totală a armatei rusești. Acest ordin era destinat să fie o manevră diplomatică ce putea să pună Rusia la adăpostul deciziei de a intra în război. Însă realitatea a fost alta: ordinul de mobilizare a fost tocmai impulsul de care au avut nevoie Puterile Centrale pentru a trece la acțiune. Consecințele au fost următoarele: atât Germania, cât și Austro-Ungaria au declarat război Rusiei, Germania la data de 1 august 1914, iar Austro-Ungaria la data de 5 august a aceluiași an.
Deși țarul Nicolae al II-lea a avut rezerve în ceea ce privea războiul cu Germania, o dată ce decizia mobilizării totale a armatei a fost luată, acesta s-a dedicat în întregime războiului. Cu toate că în 1917 războiul avea să ducă la prăbușirea țarismului, în 1914, la debutul său, a constituit o întărire a poziției fragile a țarului. Nicolae a devenit astfel simbolul rezistenței unei întregi națiuni în fața adversităților. Când acesta a anunțat oficial decizia de intrare în război o mulțime uriașă a venit să îl aclame. Urmărind acest eveniment, același ambasador francez declara următoarele: „Pentru miile de oameni, țarul este cu adevărat un autocrat, stăpânul absolut al trupurilor și sufletelor lor.”
Fig. 3
Fig. 3: Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nicolai Alexandrovici Romanov. A fost ultimul împărat al Rusiei. Domnia sa a început în anul 1894 și a luat sfârșit o dată cu abdicarea sa din 15 martie 1917, la finele revoluției din februarie. Atât el, cât și întreaga sa familie au fost asasinați de către bolșevici, la ordinul lui Lenin.
A avut loc o convocare specială a Dumei, cu ocazia căreia toți deputații, mai puțin cei cinci reprezentanți ai bolșevicilor, și-au exprimat pătimaș adeziunea la lupta națională. Acest fapt se întâlnea în toate țările care participau la război.
Politica obișnuită a partidelor socialiste a fost abandonată pentru moment, în favoarea eforturilor de război ale țării. Lenin a condamnat acest fapt, numindu-i „trădători ai clasei”. El a apelat la revoluționari pentru a „transforma războiul imperialist de pretutindeni în război civil”. Însă opinia generală din Rusia și din Europa îl contrazicea. La debutul războiului el și bolșevicii au avut de înfruntat o perioadă grea, fiind considerați trădători și agenți secreți ai nemților. Din acest motiv au fost siliți să fugă și să se ascundă. Lenin se afla în exil în Polonia și cu ajutorul austriecilor a reușit să ajungă în Elveția, țară neutră. Din acest motiv s-a afirmat că dacă Rusia ar fi ieșit bine din război, aceasta ar fi însemnat eșecul Partidului Bolșevic.
Însă realitatea a fost alta, Rusia nu a ieșit bine din război, din motive numai parțial militare. Motivul primordial al eșecului ei și al izbucnirii revoluției din 1917 a constat în rațiuni de ordin economic. Economia Rusiei nu a putut să facă față la trei ani de război, pentru că războiul este un test dramatic pentru caracterul și structura oricărei societăți. Pe măsura întinderii sale în timp, efectele sunt cu atât mai devastatoare. Întreaga organizare a Rusiei a avut de suferit între anii 1914-1917. Însă statul rus nu poate fi acuzat de incompetență și proasta manageriere pentru că toate statele implicate în război au suferit pierderi uriașe, nu numai Rusia. La data declarării războiului, în el erau implicate cinci imperii. La data încheierii lui, din cele cinci, nu mai rămăsese decât unul.
În ciuda dezvoltării pe care Rusia a cunoscut-o în anul 1914, ea nu a fost capabilă să susțină structurile statului. Războiul a fost foarte greu și a afectat Rusia din mai multe puncte de vedere.
Un prim punct de vedere ar fi cel al inflației.
Înainte de 1914 Rusia reușise să ajungă la o stabilitate financiară care însă a fost distrusă de război. Șaptesprezce milioae de ruble au fost cheltuite între anii 1914 și 1917. A existat o mărire de opt ori a bugetului național, de la patru milioane de ruble în 1913 la treizeci de milioane în 1916. Diverse pârghii au fost folosite în vederea strângerii capitalului necesar. Au crescut impozitele, creditele de la bancile rusești și împrumuturi cu dobânzi mari de la cele din străinătate. Sistemul prin care se evaluează cursul unei monezi în funcție de echivalentul său în aur a fost abandonat, fapt care a permis guvernului să poată pune în circulație mai multe bancnote.
Cu ajutorul acestora, pe termen scurt, au fost găsite resursele pentru a se putea plăti salariile. Comerțul a putut merge mai departe. Însă treptat, banii au început să își piardă valoarea, situație urmată de o inflație gravă, devenita chiar critică în anul 1916.
Făcând o comparație între creșterea venitului mediu și creșterea prețului alimentelor și a combustibililor între anii 1914 și 1916, venitul mediu a crescut de două ori, în timp ce cresterea prețului alimentelor și a combustibilului a fost de patru ori.
Un alt domeniu în care războiul a pus probleme Rusiei a fost cel al aprovizionării cu alimente. Pentru că pe lângă problema creșterii galopante a prețului acestora, au mai existat și dificultăți în legătură cu producerea și distribuirea acestora. Aceasta deoarece mobilizarea totală a dus la dislocarea din țară a unui număr de peste cincisprezece milioane de bărbați pe durata războiului. Acesta a crescut de la an la an, astfel: în 1915 erau 6,5 milioane de bărbați, în 1916 14, 2 milioane iar la jumătatea lui 1917 se ajunsese la un număr de 36, 7 de milioane.
Nivelul producției agricole nu a putut fi menținut pentru că nevoile armatei au condus la rechiziționarea cailor de fermă și la o scădere dramatică a aprovizionării cu îngrăsăminte chimice.
Un oarecare aspect pozitiv poate fi remarcat în cazul producției de cereale care a cunoscut o ușoară creștere în timul primilor ani de război, raportat la media ultimilor cinci ani înainte de 1915. Scăderea însă a apărut în 1916. Ea a fost cauzată parțial de inflația care i-a făcut pe țărani să nu își mai scoată producele la vânzare, stocându-le. Populația rusă a început să aibă probleme în privința aprovizionării cu alimente pentru că stocurile oricum scăzute erau rezervate în primul rând armatei. Aceeași armată a rechiziționat șoșelele și căile ferate, fapt care a condus la îngreunarea distribuirii hranei în orașe.
Anii de război au impus foametea ca o realitate pentru o mare parte din populația Rusiei, în cazurile cele mai grave mergându-se până la subnutriție. În special în orașe s-a produs acest lucru, și cel mai afectat a fost Petrograd ( sau Sankt Petersburg) pentru că se afla situat la distanțe destul de mari față de regiunile care produceau hrană. La aceasta s-a mai adăugat și faptul că pe lângă populația locală a orașului s-a adăugat și un număr mare de refugiați.
În ceea ce privește transporturile, și acestea au avut de suferit și au fost dezorganizate. Extinderea pe care acestea au cunoscut-o înainte de război nu a putut face față condițiilor grele pe care el le-a presupus. Necesitatea de a transporta milioane de soldați și cantități impresionante de provizii pentru zonele de război a dus la presiuni mari în funcționarea rețelelor de cale ferată.
Ca urmare a acestui fapt, sistemul rusesc de căi ferate a cedat în mai puțin de doi ani de la începerea războiului. Cele 575 de gări existente în anul 1916 nu mai făceau față situației.
Un ultim punct de vedere din care sunt analizate consecințele războiului asupra Rusiei este cel al armatei, care a avut de îndurat mari suferințe ocazionate de lipsa hranei și de dezorganizarea transporturilor. Listele victimelor erau enorm de lungi, în ciuda unor victorii ocazionale. Bilanțului victimelor era de peste patru milioane de soldați numai în primul an de război. Lipsa celor necesare a condus la dezertarea multor soldați.
Președintele Dumei, Rodzianko, a fost însărcinat să redacteze în anul 1916 un studiu privitor la condițiile care existau în armată. Acesta descrie cele observate astfel:
„Generalul Ruzky mi s-a plâns de lipsă de muniție și de proastă echipare a trupelor. Exista o mare criză de bocanci. Soldații luptau în piicoarele goale.
În condițiile și posturile de Cruce Roșie pe care le-am inspectat, condițiile erau excelente, insă spitaelele de pe front erau dezorganizate. Le lipseau bandajele și multe altele. Desigur, cel mai mare rău era lipsa de cooperare dintre cele două organizații. Pe front, trebuie să mergi cam zece veste sau chiar mai mult de la spitalele de campanie la cele ale Crucii Roșii.
Marele Duce a declarat că a fost nevoit să oprească temporar lupta din cauza lipsei de muniție și a bocancilor. În Rusia existau materiale și forță de muncă din belșug. Dar după cum s-a văzut o regiune avea piele, alta ținte, alta tălpi și alta forță de muncă ieftină. Cel mai bun lucru ar fi să se întrunească un congres al conducătorilor de zemstve și să li se ceară să coopereze.”
Din acest raport reieșea lipsa unei conduceri centralizate puternice care era absolut necesară continuării războiului.
Persoana responsabilă de maniera de comportare a Rusiei în război era chiar țarul. Acesta luase, în 1915, hotărârea de a comanda direct armata rusească. Deși prin această decizie el a dorit să aibă un impact puternic asupra întregii națiuni, realitatea a fost alta și anume faptul că eșecul îi era imputabil lui personal, fără a fi pus în seama inferiorilor săi.
Slăbiciunea armatei ruse din anul 1917 nu trebuie însă exagerată. Există studii moderne care au demonstrat că situația nu era chiar atât de disperată, bolșevicii fiind cei care au insistat pe ideea unei armate în destrămare. În ele este scos în evidență și rolul deosebit pe care l-a avut pentru Anglia și Franța un aliat ca Rusia. Armata rusă a ținut blocată pe cea germană timp de trei ani pe frontul de răsărit. Se arată de asemenenea că în anul 1916 Rusia a produs mai multe obuze decât Germania.
Fără a dori să nege criza militară rusească, s-a admis că istoricii au exagerat problemele cu care se confrunta armata rusească în anul 1917.
1.3. Criza din februarie 1917 si premisele revoluției
Un țar incompetent, incapabil să exprime inteligența de care avea nevoie națiunea în acele momente, a reflectat în ochii păturilor sociale inutilitatea sistemului țarist în sine.
Primele mișcări ale revoluției din februarie, evenimentul care a condus la prăbușirea țarismului, nu au fost datorate revoluționarilor politici. Motorul ei au fost acele elemente ale societății ruse care susținuseră țarul cu mult entuziasm în anul 1914, dar care în iarna lui 1916 erau deja plictisite de incapacitatea pe care țarul o dovedise.
Ca un semn de solidaritate cu guvernul țarist, Duma și-a dat acceptul pentru prorogare în luna august a anului 1914. Ulterior au existat cereri de rechemare a acesteia, determinate de slaba comportare a Rusiei în război din timpul anului următor. Cedând în fața presiunilor, țarul a permis Dumei să se reîntrunească în august 1915. Nicolae și miniștrii săi au comis o eroare politică de condamnat prin refuzul de a coopera deschis cu organizații de tip neguvernamental precum Uniunea Zemstevelor sau Uniunea Consiliilor Orășenești, care la începutul războiului și-au afirmat dorința de a colabora cu guvernul în încercarea de a face față eforturilor de război. Aceste organisme au format o organizație comună, Zemgor, al cărei principal obiectiv era ajutorarea milioanelor de răniți în război. Acest obiectiv a fost atins cu succes, scoțând în evidență eșecurile guvernului și sugerând faptul că ar fi putut exista o alternativă funcțională și democratică la țarism.
Nicolae I a mai dovedit încă o dată lipsa de fler politic și cu ocazia respingerii propunerii Dumei de a înlocui cabinetul incompetent cu un „minister al încrederii naționale”. Astfel, țarul a pierdut ultima șansă de a mai beneficia de sprijinul partidelor progresiste. Fără a constitui o implicare directă în politica națională, 236 din totalul de 422 de deputați al Dumei, au decis înființarea unui Bloc progresist, alcătuit din cadeți, octombriști, naționaliști și membrii Partidului Industriașilor Progresiști. În primă fază, Blocul nu a contestat în mod direct autoritatea țarului, acțiunea lui fiind îndreptată spre obținerea unor concesii din partea acestuia. Dar pe măsură ce țarul și guvernul țarist demonstrau o tot mai mare incapacitate, Blocul a reprezentat punctul de bază al rezistenței politice.
În dorința de a obține stabilitate politică și eficiență administrativă, guvernul a continuat să schimbe miniștrii. În interval de numai doi ani, 1915 și 1916 au fost numiți patru prim miniștri, trei miniștri de externe, trei ai apărarii și șase la interne. Însă niciunul dintre aceștia nu și-a putut duce la bun final misiunea. Există o descriere făcută de ambasadorul britanic din Petrograd unuia dintre prim miniștri, descriere care poate fi aplicată tuturor miniștrilor numiți de țar în timpul războiului:
„Posedând o inteligență îndoielnică, fără experiență ca om de stat, preocupat exclusiv de interesele lui personale și remarcându-se doar prin talentul său de lingușitor și prin ambiția sa nemăsurată, el își datora funcția faptului că era prieten cu Rasputin și se bucura de sprijinul gloatei de intriganți care roiesc în jurul împărătesei.”
Din acest citat, reiese clar aluzia la Rasputin, omul care avea să devină simbolul urii împotriva sistemului țarist. El s-a hirotonisit singur ca preot și era cunoscut pentru excesele lui sexuale. Începând cu anul 1907, el a reușit să pătrundă la curtea imperială, fiind ajutat de reputația sa de vindecător cu puterea credinței. Țarina Alexandra având un fiu, Alexei, bolnav de hemofilie, a fost o țintă ușoară pentru Rasputin, care astfel a devenit confidentul acesteia. De aici a început scandalul. Alexandra era o figură nepopulară încă de la începutul războiului, dat fiind faptul ca avea sânge german, însă a încercat să facă față presiunilor. Refuzând cu desavârșire orice bărfă legată de Rasputin, ea l-a obligat pe țar să îl păstreze la curte. Țarul fiind absent după 1915, ca urmare a vizitelor la cartierele generale ale armatei, se poate spune că cei care au condus în realitate Rusia au fost țarina Alexandra și Rasputin.
Ascensiunea lui Rasputin este extraordinară, însă adevărata sa semificație este dată de lumina în care a pus însăși natura guvernării țariste. Din acel moment, nici cel mai înflăcărat apărător al sistemului țarist nu mai avea cum să explice comportarea unui sistem care lăsa o întreaga națiune, și asa greu încercată de război, la controlul unui călugăr desfrânat. Un grup de aristocrați, în încercarea de a salva monarhia, l-a asasinat în decembrie 1916.
În ciuda bucuriei generale, a supușilor curții și a celor de dreapta, moartea lui Rasputin nu a fost de ajuns pentru a salva țarismul. Scandalul care l-a avut în centru a reprezentat mai degrabă un simptom al îmbolnăvirii politice ruse decât cauza acesteia.
Revoluția din februarie și impactul ei asupra monarhiei
Revoluția din februarie 1917 nu a reprezentat primul atac deschis la adresa țarului și a guvernului său. În anii precedenți mai existaseră câteva lovituri de palat, printre care și asasinarea lui Rasputin. Octombriștii au cerut înlăturarea miniștrilor și a generalilor nedoriți de la tribuna Dumei.
Ceea ce a diferențiat însă momentul februarie 1917 a fost amploarea fără precedent a opoziției față de guvernare și viteza cu care o simplă revoltă s-a transformat în revoluție.
Încă de la începutul războiului, au existat zvonuri despre iminența izbucnirii unor dezordini publice grave la Petrograd. În ianuarie, președintele Dumei, Rodzianko, l-a avertizat pe țar că sunt iminente manifestări foarte grave ale tensiunilor. Însă până în februarie 1917 nu a avut loc niciun eveniment special, care să facă revoluția inevitabilă. Data aceasta a fost momentul de la care suferințele acumulate de poporul rus și-au atins punctul culminant.
Revoluția a început pe 18 februarie și a durat până pe 4 martie. Semnalul grevei generale a fost dat la data de 18 februarie de muncitorii de la oțelăriile Putilov, cea mai mare și mai activă din punct de vedere politic fabrică din Petrograd. Acestora li s-au alăturat în următoarele cinci zile foarte mulți muncitori aflați în șomaj, speriați că li se va tăia rația de pâine. Ulterior, s-a ajuns la concluzia că rezerva de pâine a capitalei era suficientă pentru necesitățile generale și că zvonurile erau neîntemeiate, însă în derularea unei mișcări sociale zvonul are efectul unui fapt.
La data de 23 februarie era sărbătorită Ziua Internațională a Femeii. Cu acest prilej, mii de femei au ieșit în stradă și s-au alăturat protestatarilor. Până la data de 25 februarie deja greva se generalizase și Petrogradul era practic paralizat. Fabricile au fost ocupate iar poliția și cazacii au avut unele încercări de a dispersa grupurile de muncitori, nereușite însă, având în vedere faptul că reprezentanții autorității manifestau bunăvoință față de demonstranți. Exista multă confuzie și foarte puțină organizare și orientare generală. Evenimentele acestea, considerate ulterior de o importanță politică majoră, la data desfășurării s-au petrecut pe fondul unei atmosfere în care protestele politice se pierdeau în protestele mulțimii privind lipsa de hrană și privațiunile războiului.
Țarul, aflat la distanță de Petrograd, afla evenimentele din scrisorile țarinei, care se afla în continuare în capitală. În descrierea ei, țarina a minimalizat gravitatea tulburărilor, și Nicolae i-a ordonat generalului Khabalov, comandantul garnizoanei din Petrograd, să restabilească ordinea. Acesta fusese numit în funcție de doar o săptămână. El l-a informat pe țar că diferitele contingente de poliție și miliție se luptau între ele sau se alăturau demonstranților de pe stradă, în timp ce soldații din propria sa garnizoană refuzau să execute ordinele. În aceste condiții, situația nu mai putea fi ținută sub control. Atfel ar fi stat lucrurile dacă guvernul ar fi declarat legea marțială în Petrograd, lucru care i-ar fi permis să folosească forța împortiva protestatarilor. Însă în condițiile date, o asemenea lege nu avea nicio șansă, ea neputând să fie nici măcar tipărită, și cu atât mai puțin pusă în practică. Mai exista un fapt și mai grav, anume că mai erau doar cateva mii de soldați din totalul de cincisprezece mii al garnizoanei. Restul dezertaseră sau se alăturaseră demonstranților. Batalionul trimis în ajutor de pe front de către generalul Ivanov a dezertat aproape în totalitate când a ajuns în capitală.
Confruntându-se cu o situație fără ieșire, Duma a cerut țarului acordarea unor concesii politice majore din partea guvernului, care ar fi fost de natură să ofere o speranță în menținerea puterii imperiale. Nicolae a ordonat dizolvarea Dumei.
Aceasta s-a dizolvat în mod oficial ca instituție, însă un „Comitet Provizoriu”, alcătuit din 12 membri, a refuzat să se supună ordinelor și a rămas în sesiune. Faptul a constituit primul act de sfidare a constituției țarului, urmat de altul, fără precedent: chemarea țarului pentru a da socoteală, sub amenințarea demiterii, de către Aleksandr Kerenski, avocat și membru al conducerii eserilor din Dumă.
În aceeași zi, 27 februarie, a mai avut loc un alt eveniment major, și anume prima întrunire a „Sovietului Soldaților, Marinarilor și Muncitorilor din Petrograd”, care a avut loc la Palatul Taurida, aceeași clădire unde se afla și sediul Comitetului Dumei. În spatele acestei manifestări se aflau menșevicii care își lărgiseră mult influența în Petrograd în anii de război.
Aceste două organisme autoproclamate, comitetul Dumei, care reprezenta elementele progresiste și reformatoare din vechea Dumă și Sovietul muncitorilor greviști, al soldaților și al marinarilor răzvrătiți, au constituit guvernul de facto al Rusiei. Această alianță dificilă a rezistat până în octombrie și a fost cunoscută sub numele de Autoritatea Duală.
Miniștrii care au rămas în cabinetul țarului nu erau pregătiți pentru a face față evenimentelor, astfel că și-au abandonat responsabilitățile și au părăsit capitala. Rodzianko, într-un ultim efort de a rămâne fidel guvernării oficiale, l-a sfătuit pe țar să abdice pentru a salva monarhia. Însă Nicolae a hotărât să se întoarcă la Petrograd pe 28 februarie, fiind convins că prezența sa va fi liniștitoare pentru capitală. Însă trenul care îl transporta a fost obligat să schimbe traseul. Un grup format din generali și reprezentanți ai vechii Dume a sosit la locul unde trenul a fost oprit pentru a îl informa pe Nicolae că situația din capitală era extrem de periculoasă și că întoarcerea lui era inutilă și periculoasă. Țarul a fost sfătuit din nou să abdice. De aceasta dată, răspunul a fost cel acceptat, Nicolae fiind de acord. A renunțat la tron atât pentru el cât și pentru fiul său. Decretul de abdicare a fost semnat pe data de 2 martie și prin el Nicolae îl numea țar pe fratele său, Marele Duce Mihail. Aceasta a refuzat însă titlul, pentru că nu îi fusese conferit de o adunare constituanșă reprezentativă pentru Rusia. Astfel a luat sfârșit dinastia veche de trei sute de ani a Romanovilor.
Responsabilitatea guvernării Rusiei a fost preluată de Comitetul Dumei, ulterior numit Guvern Provizoriu, împreună cu Sovietul din Petrograd. În ziua de 3 martie a avut loc informarea oficială că s-a petrecut o revoluție.
Figura 4: Sediul Sovietului din Petrograd, Institutul Smolny, păzit de muncitori și soldați
Evenimentele care au avut loc în 18 februarie și 3 martie cu greu ar putea fi considerate mișcări care au avut ca scop înlăturarea monarhiei ruse. Din firul desfășurării acestora, reiese cu precădere lipsa de direcție și absența unor conducători, și de asmenea, ca oamenii apropiați țarului, generali și politicieni nu au luptat pentru a salva sistemul. Prășușirea țarismului a avut loc din interior. Doctrinarii marxiști au văzut în evenimentele din 1917 succesul de necontestat al proletariatului rus condus de bolșevici. Acest punct de vedere este considerat controversat. Mai există și un altul, cel al ideologilor ne-marxiști, care cu toate că admit preluarea puterii de către bolșevici, consideră că revoluția în sine nu a avut nicio legătură cu influența bolșevică. Conducătorii bolșevici nu se aflau în Rusia în momentul declanșării evenimetelor. Stalin era în exil în Siberia, Troțki se afla în Statele Unite ale Americii, iar Lenin în Elveția. Absența liderilor bolșevici din țară cu mult timp înainte de declanșarea revoluției și dificultățile de comunicare create de război face greu de acceptat ideea că ei ar fi putut avea o influență hotărâtoare în desfășurarea evenimetelor. O dovadă că nu numai că bolșevicii nu s-au implicat direct, ba chiar au și fost luați prin surprindere de ce s-a întâmplat, este și declarația făcută de Lenin unui grup de studenți simpatizanți bolșevici că el nu mai spera sa vadă petrecându-se revoluția proletară.
Revoluția s-a realizat aproape exclusiv într-un singur oraș, Petrograd, fiind foarte ușor acceptată de restul Rusiei, fapt care reiese dintr-o remarcă a lui Troțki:
„Nu este exagerat să spunem că Petrogradul a înfăptuit Revoluția din Februarie. Restul țării nu a făcut decât să adere la ea. Nu au existat lupte în altă parte, cu excepția Petrogradului. Nicăieri în țară nu se mai găseau asmenea grupuri de populație, partide, instituții sau unități militare, gata să se ridice la luptă pentru vechiul regim. Nici pe front și nici în spatele frontului nu mai exista brigadă sau regiment care să dorească să lupte pentru Nicolae al II-lea.”
Figura 5: Februarie 1917, mulțimea în căutare de ziare revoluționare
În ceea ce privește numărul victimelor revoluției din februarie, doctrina modernă a estimat numărul personelor ucise sau rănite ca fiind cuprins între 1500 și 2000.
Analizând motivele succesului revoluției din februarie, se poate afirma că prima reacție de respingere față de țar a apărut tocmai la cei care fuseseră până atunci susținători înflăcărați ai țarismului. Primii care i-au cerut lui Nicolae să se retragă au fost chiar ofițerii săi în timp ce aristocrații din Dumă au refuzat dizolvarea acesteia la ordinul țarului. Situația acestuia a devenit fără ieșire în momentul în care i s-a comunicat de către armată și poliție faptul că populația nu mai putea fi ținută sub control. Motivul izbucnirii revoluției și prăbușirii dinastiei Romanov a fost abandonul susținătorilor și lipsa de entuziasm cu care țarul a încercat să facă față evenimentelor.
Țarul a fost perceput ca o persoană cu o mentalitate limitată care nu i-a permis să înțeleagă cu adevărat natura evenimentelor în care era implicat. Blok, un poet rus, îl descria pe țar ca fiind „ încăpățânat, dar fără voință; nervos, dar insensibil; neîncrezător în oameni, prețios și grijuliu în exprimare el nu mai stăpânea situația și nu a făcut nici măcar un gest perfect conștient, ci s-a lăsat cu totul în mâinile celor pe care el însuși îi adusese la putere.”
Kerenski l-a pereceput pe țar ca pe un personaj însingurat: „Mentalitatea sa și mediul în care trăia l-au izolat cu totul de poporul său. El a luat cunoștință de sâgele și lacrimile miilor de oameni din documetele oficiale, în care aceștia erau pomeniți în legătură cu <măsurile> ce urmau să fie luate de autorități în interesul păcii și securității statului. Asemenea rapoarte nu îi spuneau nimic despre durerea și suferințele victimelor, ci doar despre eroismul soldaților îndeplinindu-și cu credință datoria față de țar și de patrie. Fusese educat încă din tinerețe să creadă că bunătatea lui și bunăstarea Rusiei erau unul și același lucru, așa încât muncitorii, țăranii și studenții, <trădători> ce fuseseră împușcați, executați sau exilați îi păreau adevărați monștri, ce trebuiau distruși de dragul țării și chiar al <supușilor credincioși>”.
Figura 6: Aleksandr Kerenski, ministru în Guvernul Provizoriu, și prim-ministru începând din iulie 1917, salutând trupele
Greșelile țarului în război au fost numeroase, cea mai mare fiind aceea de a prelua comanda directă a armatei ruse în 1915. În acest mod, el a legat succesul sau eșecul armatei de soarta dinastiei Romanov. Războiul a reprezentat pentru țarism ultima mare ocazie de a se consolida ca guvernare legitimă, ocazie care a fost ratată. Țarul care la începutul războiului a fost suținut cu mult entuziasm, în numai 3 ani a pierdut orice suținere, chiar și pe cea a celor mai fideli colaboratori. Adbicarea lui a venit ca rezultat al guvernării slabe. Faptul că soția sa era de naționalitate germană și că au existat scandaluri la curte, cel mai celebru avându-l în centru pe Rasputin, nu l-au ajutat ca imagine, însă nu se poate spune că au avut un impact major în caderea țarismului.
Pentru că războiul a avut contribuția principală în căderea regimului țarist datorită faptului că a durat mult, efectul său distructiv nemaiputând fi tolerat.
Figura 7: 1915, prizonieri ruși aflați pe frontul polonez; primul război mondial a dus la capturarea și uciderea a milioane de soldați ruși; faptul a contribuit la scăderea moralului poporului rus, și, în consecință, regimul țarist a început să se clatine
Figura 7
1.5. Reacția aliaților la criza politică din Imperiul rus
La începutul anului 1917 Imperiul Rus a reușit mobilizarea resurselor sale umane, militare și industriale și situația sa era mai bună decât în toți anii precedenți de război. În ciuda faptului că Rusia pierduse guberniile apusene, trebuie admis că acestea au constituit mai mult o povară pentru ea. Este vorba despre Polonia (așa-numitul „Ținut de pe Vistula”), Lituania și o parte a Letoniei, unde armatele ruse au avut de înfruntat nu numai inamicul, dar și rusofobia tradițională a populației locale.
Arsenalele și depozitele au fost umplute pînă la refuz cu muniții și echipament militar și, ceea ce este deosebit de important, nu datorită livrărilor din Anglia, Franța și Statele Unite ale Americii, ci a producției propriilor uzine și fabrici. Volumul producției globale a crescut în anul 1917 față de 1913 cu circa 12% și, mai ales, pe contul industriei constructoare de mașini (cu 40% față de 1914). După producția de tunuri, obuze, carabine și mitraliere, Rusia ocupa locuri de frunte printre părțile aflate în război. Către anul 1917 au intrat în funcție mai mult de trei mii de fabrici și uzine de armament. Au fost construite linii de căi ferate cu o lungime totală de cîteva mii de kilometri. Aproape un milion de rezerviști bine instruiți așteptau plecarea pe front. În același timp, în ceea ce privește asigurarea cu produse alimentare, situația era foarte favorabilă pentru Rusia, căci anul 1916 s-a dovedit a fi nemaipomenit de roditor.
Stocurile de armament și echipamente s-au dovedit a fi atît de mari, încât le-au fost suficiente bolșevicilor nu numai pentru doi ani de război civil, dar și pentru acordarea „ajutoarelor internaționaliste” cu titlu gratuit revoluționarilor din Germania, Ungaria, Finlanda, Țările Baltice, Turcia, Afghanistan, China etc . Rezervele de aur erau, de asemenea, mai mult decât suficiente. Spre deosebire de Anglia și Franța, ale căror tezaure și-au mutat adresa la Fort-Nox în Statele Unite ale Americii (în calitate de plată pentru livrările americane de armament și produse alimentare), Rusia, chiar și în anul 1919, mai dispunea încă de considerabile cantități de aur în lingouri (așa-zisul „eșalon al lui Kolceak”).
Se remarcă faptul că pe fronturi situația era deosebit de prielnică pentru ruși: resursele Austro-Ungariei au fost epuizate de ofensiva lui Brusilov; armatele ruse au luat cu asalt principalele fortărețe caucaziene turcești Erzurum, Trapezund și Bayazet; frontul român s-a stabilizat pe aliniamentul Siretului și Dunării de Jos; împotriva armatelor germane au fost concentrate forțe colosale în vederea unei ofensive decisive. În această situație, pentru majoritatea contemporanilor răsturnarea țarismului în urma revoluției din februarie 1917 a avut efectul unui tunet din senin. Din acest motiv, factorii care au provocat această catastrofă ar trebui căutați mai degrabă în afara Rusiei, decât în interiorul ei.
O explicație logică ar fi dată de implicarea serviciilor secrete germane („Nachriehtendienst”, conduse de „eminența cenușie” a Germaniei kaizerului, Walter Nikolai) în calitate de regizor al evenimentelor din februarie 1917. Acestea, însă, au intrat în joc puțin mai tîrziu, în aprilie 1917, cînd i-au trimis în Rusia într-un vagon sigilat pe Lenin și banda sa cuibărită în confortabilul „exil” de la Geneva. Astăzi nu mai reprezintă un secret faptul că lovitura de grație din februarie 1917 aplicată milenarului așezământ monarhic din Rusia a fost „opera” serviciilor secrete britanice ghidate de mișcarea sionistă mondială care își avea citadela în Statele Unite ale Americii.
Către anul 1917, Washingtonul a decis în sfârșit să intervină în Marele Război de partea Antantei. Lordul Balfour (ministrul de externe al Marii Britanii) le-a promis sioniștilor „crearea unui cămin național evreiesc în Palestina. O Germanie victorioasă ar fi constituit un obstacol insurmontabil pentru realizarea planurilor hegemonice pe care le aveu Statele Unite ale Americii. Marea Britanie și Franța își epuizaseră rezervele de aur, plătind pentru livrările de armament din Statele Unite, din acest motiv trusturile americane controlate de sioniști au hotărât că a sosit momentul oportun pentru a interveni într-o Europă slăbită de conflagrația mondială, care dura de aproape trei ani de zile.
În această perioadă Oceanul Atlantic a încetat să mai reprezinte o pavăză pentru americani. Inginerii germani au dotat submarinele „Kriegsmarinen” (flota de război germană) cu dispozitivul „Schnorkel” care le permitea să se afle în stare de imersiune un timp îndelungat. Diplomații germani tatonau deja terenul în Mexic, propunînd acestei țări, în cazul participării la război împotriva Statelor Unite ale Americii, recuperarea teritoriilor Arizonei, Texasului și Noului Mexic, cotropite de Statele Unite ale Americii încă de la mijlocul secolului XIX și încă nici astăzi nefiind întoarse de către acestea Mexicului.
De altfel, Statele Unite ale Americii nu erau interesate de ieșirea imediată din război a colosului rus, preferând prelungirea luptei de către o Rusie slăbită care ar mai putut, totuși, atrage asupra sa cât mai multe divizii germane. În acest context sînt foarte relevante cuvintele lui Garry Truman rostite în timpul celui de-al doilea război mondial: „Noi trebuie să-i ajutăm pe ruși, atât timp cât înving nemții. Atunci, însă, cînd vor începe să biruie rușii – va trebui să-i ajutăm pe nemți, până când se vor slăbi reciproc atât de mult, încât să cadă ușor în mîinile noastre”.
Din aceleași motive, bolșevicul Leon Troțki aflat în exil în Statele Unite ale Americii, imediat după revoluția din februarie 1917, a fost trimis în Rusia „democrată”, unde a devenit adevăratul arhitect al puciului bolșevic din octombrie. Troțki a revenit în Rusia cu bani americani și însoțit de un alai întreg de „manageri în ale revoluției”. Cercurile sioniste din America au mizat deschis pe Troțki, fiind sigure că anume el va pune mâna pe putere. În cartierele evreiești din New-York se vorbea cu entuziasm și mândrie că revoluția din Rusia a fost făcută de „Troțki al nostru din Bronx”. Pe data de 25 octombrie (stil vechi), ziarul „The New-York Tribune” s-a grăbit să-și anunțe cititorii că Leon Troțki este noul conducător al Rusiei! Foarte semnificativă în această ordine de idei a fost poziția ocupată de către vestitul jurnalist american J. Reed care, de fapt, a fost emisarul cercurilor financiare sioniste din America (ele doreau să se convingă că banii nu au fost cheltuiți în zadar). În cartea sa „Cele zece zile care au zguduit lumea”, Reed nu vorbește, decît foarte puțin despre Lenin. În schimb, Troțki este amintit aproape la fiecare pagină. Istoria însă a hotărât altfel și la putere a venit fracțiunea bolșevică progermană în frunte cu Lenin.
O victorie rusească de proporții pe frontul de Răsărit nu ar fi fost în interesele „democrațiilor” apusene, căci în acest caz ele ar fi trebuit să-și onoreze angajamentele luate față de Rusia. Ori, încă în anul 1916, când presiunea germană pe frontul apusean era deosebit de puternică, Anglia și Franța, pentru a-și determina aliatul răsăritean să-și intensifice eforturile ofensive, au promis Rusiei Strâmtorile și „hotare deschise” (adică Rusia și-ar fi putut alipi orice teritoriu adiacent pe care și l-ar fi dorit), cu Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. Victoria se reliefa la orizont și trebuiau achitate polițele, dar o Rusie postbelică puternică nu intra în calculele Apusului.
După cum s-a menționat mai sus, în anul 1917 Statele Unite ale Americii au decis să intre în război de partea Antantei. În această situație, Anglia și Franța nu mai aveau nevoie de ajutorul Rusiei în măsura în care au avut-o până atunci. După cum spunea Sheakspeare, „Maurul și-a făcut treaba, maurul – poate să plece”. Victoria Rusiei nu era dorită nici de Washington. Trusturile americane, aflate sub controlul oligarhiei sioniste, ar fi dorit să pună mâna pe bogatele resurse naturale ale Siberiei și Extremului Orient, dar o Rusie puternică niciodată nu s-ar fi împăcat cu statutul de semicolonie americană și nici capitalul rus nu ar fi tolerat un dictat din partea celui evreiesc.
Pentru a slăbi Rusia Apusul (ca și aproape un secol mai tîrziu – cunoscută drept subversiunea gorbaciovistă „Perestroika”) a lansat lozinca democratizării societății rusești după modelul occidental. De obicei, revoluțiile sunt sprijinite și provocate în țările din tabăra inamicului și nu într-o țară-prietenă aflată în plin război. Vestea despre răsturnarea monarhiei și transformările democratice din Rusia a fost întâmpinată cu entuziasm la Londra și Paris.
Adevăratele intenții și ipocrizia aliaților se reliefează cu o claritate deosebită mai ales pe fundalul represaliilor sângeroase față de propriii protestatari: împușcarea greviștilor și a soldaților francezi din regimentele răsculate porniți în marș spre Paris; „pacificarea” Dublinului cu ajutorul artileriei („Răscoala Pascală din anul 1916”) de către armata și flota engleză; execuțiile în masă ale dezertorilor pe frontul italian după catastrofa de la Caporetto, și altele.
Nu trebuie uitat nici faptul că americanii și-au încălcat tradiția seculară de a nu alege unul și același președinte pentru mai mult de două mandate consecutive anume în timpul războiului, socotind pe bună dreptate că nu este timpul de a schimba puterea. Este vorba de al Doilea Război Mondial și F. D. Roosevelt care a fost reales de patru ori la rînd președinte al Statelor Unite ale Americii. Întrebați de ce încalcă tradiția, americanii răspundeau: „La mijloc de vad nu se schimbă caii!”.
După aproape un secol de la evenimentele descrise, sprijinind de facto acțiunile fățiș nedemocratice ale lui Elțin (aflat în plin proces de degradare psihică provocată de alcoolism) – împușcarea propriului Parlament, pauperizarea poporului rus, măcelul cecen și intervențiile armate în Abhazia, Osetia de Sud și în Transnistria, – Casa Albă a reacționat foarte violent la revigorarea (fie și de moment) Rusiei sub președinția lui Putin. În contextul intereselor naționale americane, Berezovski, Hodorkovski, Gusinski, Kasparov și alți „luptători pentru drepturile omului” au o infleunță mai mare decât zecile de mii de oameni nevinovați care și-au pierdut viața în conflictele interetnice din spațiul ex-sovietic.
Prin urmare, se poate concluziona că Occidentul cere implementarea „valorilor democratice” și respectarea „drepturilor omului” în alte țări mai ales atunci când doresc slăbirea și, ulterior, cotropirea acestora. Politica dublelor standarde este aplicată peste tot, inclusiv și în asemenea domenii „sensibile” pentru Apus, precum cele ale drepturilor și libertăților omului și ale „valorilor general-democratice”.
O revoluție (și nu una, ci două) în plin război – un asemenea scenariu de coșmar regizat de Occident a fost realizat în Rusia. Consecințele lor au fost catastrofale, nu numai pentru societatea, dar și pentru armata rusă în care a fost introdusă instituția comisarilor (această instituție a fost introdusă, pentru prima dată în istoria modernă, de către americani în timpul Războiului de Independență (1775-1783), abrogată ierarhia și subordonarea militară. În urma acestor „reforme” ea s-a transformat foarte repede într-o hoardă nedisciplinată. Pe fronturi se fraterniza cu inamicul și creștea rapid numărul dezertorilor. Totul a luat forma unui miting interminabil. Soldații, ațâțați de propagandiștii bolșevici, omorau ofițerii și preoții de campanie, jefuiau populația locală. Situația a fost în totalitate scăpată de sub control.
Alexandru Kerenski, ales președinte al cabinetului de miniștri cu împuterniciri dictatoriale, mai îndeplinea și funcția de „comandant suprem al forțelor armate”. Idealul acestui politician era Napoleon I. Pământeanul lui V. I. Lenin căuta să-l imite pe „micul caporal” (numele dat de soldați lui Napoleon) până și în gesturi. Kerenski, însă, nu a fost decât o caricatură jalnică a marelui corsican. Diletantismul și romantismul său revoluționar a culminat cu vestitul „Ordin nr. 1”, intitulat „Declarația drepturilor soldatului” (declarație care introducea în armată „drepturile și libertățile general democratice”). Acest ordin a transformat armata într-o uriașă bandă de tâlhari și dezertori. Cu o asemenea „armată” Kerenski dorea, totuși, să continue războiul până la „victoria finală”.
În rândurile maselor erau foarte puternice dispozițiile pacifiste. Trei ani de război bineînțeles că au înrăutățit situația materială a populației, dar se remarcă faptul că la acest capitol situația în Germania și la aliații ei era cu mult mai gravă. Nemții încă din anul 1916 au trecut la surogate și erzațuri. În Rusia întreruperile în aprovizionarea armatei și a marilor centre industriale cu produse alimentare purtau un caracter episodic, fiind rezultatul unei proaste gestiuni, al sabotajului și speculației, dar nu a lipsei alimentelor.
Capitolul II: Parcursul de la Imperiu la republică – Rusia în perioada februarie –octombrie 1917
2.1. Conducere în sistem dualist
A fost exercitată de Guvernul Provizoriu alături de Sovietul din Petrograd.
Guvernul Provizoriu, la conducerea căruia se afla prințul Lvov, era în realitate vechea Dumă într-o altă înfățișare. Când Miliukov, ministrul de externe, a citit lista cu membrii noului guvern, din mulțime s-a auzit o voc care întreba: „Cine v-a dat funcțiile?”. Răspunsul ministrului a fost: „Însăși Revoluția ne-a dat funcțiile”. Din acest dialog reies cele două mari lipsuri ale Guvernului Provizoriu ca instituție, lipsuri care îl vor caracteriza în cele opt luni de existență.
În primul rând este vorba despre faptul că nu era un organism ales. Era lipsit de autoritate legitimă având în vedere că s-a înființat ca un comitet rebel în vechea Dumă, refuzând să se dizolve la ordinul țarului. Reprezenta un guvern format la întâmplare, neavând niciun drept constituțional la loialitatea poporului rus. Felul în care făcea față problemelor era singurul mod în care acest guvern putea fi judecat.
A doua problemă a acestui guvern o reprezenta puterea sa limitată, dată de asocierea sa neoficială cu Sovietul din Petrograd. Inițial, între cele două a existat o simpatie reciprocă. Erau persoane care făceau parte din ambele organisme. O asemenea persoană era Aleksandr Kerenski, liderul eserilor, care la un moment dat a cumulat funcția de ministru în Guvernul Provizoriu cu cea de președinte al Sovietului.
Sovietul nu a fost creat ca să reprezinte un guvern alternativ. Scopul său era acela de a observa și verifica dacă interesele soldaților și muncitorilor sunt respectate în totalitate de noul guvern.
Chiar de la începutul perioadei grele care a urmat Revoluției din Februarie, Guvernul Provizoriu a fost de multe ori nesigur pe el înșuși. Lipsa de încredere a dus la sporirea puterii Sovietului. La acest rezultat a contribuit și viteza rapidă cu care modelul sovietic s-a răspândit în toata țara după Revoluția din Februarie. În foarte scurt timp, existau deja soviete în toate orașele și târgurile Rusiei. Ele urmau să aibă un rol important în nașterea revoluției, însă la început nu erau ostile Guvernului Provizoriu, nefiind dominate de bolșevici.
Cu toate acestea, a devenit un fapt evident modul abil în care Sovietul din Petrograd limita autoritatea Guvernului Provizoriu, chiar înainte ca sovietele să devină preponderent bolșevice. Unul din primele acte promulgate de Soviet ca organizație a fost „Hotărârea numărul 1 a Sovietului”, în care era stipulat:
„Ordinele comisiei militare din Duma de stat vor fi îndeplinite, cu condiția să nu contravină ordinelor sau decretelor emise de Soviet”.
În realitate acest act, promulgat la data de 2 martie, prevedea că ordinele Guvernului Provizoriu privitoare la chestiuni militare deveneau obligatorii numai dacă erau aprobate de Sovietul din Petrograd. Din această hotărâre reiese că Guvernul Provizoriu nu avea puterea de a controla armata în mod direct, din acest motiv autoritatea sa nu era una reală. Tocmai lipsa acestui factor esențial de control a fost cea care a determinat nașterea compromisului cu Sovietul.
2.2. Politicile promovate de Guvernul Provizoriu
Socialiștii din Ispolkom (Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd) nu aveau nicio intenție de a da noului guvern mână liberă. În cursul nopții dintre 1 și 2 martie, ei au avut o întâlnire cu reprezentanți ai Dumei conduși de Miliukov, în scopul de a elabora o serie de directive politice care să asigure sprijjinul Sovietului pentru noul guvern. Rezultatul acestei întruniri a fost o platformă în 8 puncte, pe care urma să se sprijine activitatea guvernului până la convocarea unei Adunări Constituante.
Principalele puncte vizau: amnistierea tuturor deținuților politici, inclusiv a teroriștilor; pegătirea alegerilor pentru o Adunare Constituantă desemnată prin vot universal; desființarea instituțiilor polițienești; noi alegeri pentru organele de autoguvernare; garanții pentru unitățile militare care luaseră parte la Revoluție că își vor putea păstra armele și că nu vor fi trimise pe front.
Documentul avea deficiențe însemnate. Cea mai gravă era reprezentată de articolele care cereau desființarea imediată a poliției și alegeri noi pentru organele de autoguvernare, acestea fiind interpretate ca însemnând desființarea imediată a birocrației povinciale. Se punea astfel capăt în mod brutal existenței unei structuri administrative și de securitate care asigurase integitatea statului rus mai bine de un secol. Calea anarhiei administrative era deschisă. Aproape la fel de nocive erau punctele referitoare la garnizoana Petrograd, care lipseau guvernul de orice autoritate asupra a 160.000 de soldați, țărani nemulțumiți și înarmați, gata să se întoarcă în orice moment împotriva lui.
Intelectualii care formau noul guvern al Rusiei se pregăteau de mulți ani pentru acest moment. Niciunul dintre ei nu avea însă experiență administrativă, iar în timpul Revoluției din 1905 și după aceea refuzaseră ofertele de a se implica în administrarea țării. Considerau că politica înseamnă legiferare și mai puțin administrare. Guvernul Provizoriu a emis nenumărate legi, cu intenția de a repara abuzurile vechiului regim, fără a crea noi instituții în locul celor pe care le desființase. Într-o țară care de-a lungul întregii sale istorii se obișnuise cu o guvernare centralizată și ordine venite de sus, Guvernul Provizoriu s-a lansat într-o politică de laissez-faire absolut, și asta în plin război, cu un nivel al inflației fără precedent și în contextul unor mari fierberi în mediul rural.
La 4 martie, pe baza programului în opt puncte adoptat împreună cu Ispolkom-ul, guvernul a dizolvat Departamentul Poliției, Orhana și Jandarmeria, transferând funcțiile poliției unor miliții cetățenești conduse de ofițeri aleși și subordonate zemstevelor locale și consiliilor municipale. În ziua următoare, a demis toți guvernatorii și viceguvernatorii, încredințând responsabilitățile deținute de aceștia președinților de consiliu ai zemstevelor, care nu exercitaseră niciodată funcții administrative. Măsurile au avut ca efect distrugerea întregului aparat administrativ al statului. Rusia din primăvara anului 1917 oferă exemplul fără precedent al unui guvern care, născut în urma unei revoluții, demontează întregul mecanism existent înainte de a-l putea înlocui cu unul propriu.
Schimbările prevăzute nu atingeau domenii cheie, precum războiul sau pământul. De la acestea a pornit distrugerea fragilei colaborări a Conducerii Duale.
2.3. Activitatea sovietelor
Sovietul din Petrograd a luat ființă la data de 28 februarie 1917. Ulterior, aveau să ia naștere soviete în mai toate orașele mari ale Rusiei.
Sovietul era alcătuit din reprezentanți aleși la întâmplare ai fabricilor și unităților militare. Procedura de alegere folosită era în consens cu vechea practică tradițională a adunărilor populare rusești, în care se urmărea obținerea unei unanimități din partea comunității, în locul unei reflectări matematic precise a opțiunilor individuale. Micile ateliere aveau tot atâția reprezentanți cât giganții industriali.
Sesiunile plenare ale Sovietelor semănau cu o adunare sătească de proporții. Nu existau nici ordine de zi, nici proceduri de vot. Oricine cerea să fie ascultat primea cuvântul, după care se lua o hotărâre prin aclamații. Din cauza faptului că o astfel de organizare dădea prilejul unor discursuri interminabile, autoritatea decizională a Sovietului a trecut curând în seama Comitetului Executiv (Ispolkom). Acest organism nu era ales de Soviet, ci, la fel ca și în 1905, era compus din reprezentanți desemnați de partidele socialiste, care aveau fiecare dreptul la trei locuri. Din acest motiv, în loc să reprezinte un veritabil organ executiv al Sovietului, Ipsolkom-ul a devenit un organism prin care partidele socialiste coordonau activitatea Sovietului, suprapunându-se acestuia și acționând în numele lui.
Dominat inițial de menșevici, Sovietul și-a însușit doctrina acestora, conform căreia în Rusia trebuia înfăptuită o revoluție „burgheză” de mare însemnătate, socialiștii având sarcina să organizeze masele în vederea următoarei faze, cea socialistă, însă fără a se implica în guvernare. Liderii Sovietului considerau că misiunea lor politică era deocamdată de a veghea ca burgezia să nu trădeze revoluția.
Deși se intitula organ de „control democratic” al guvernului „burghez”, Ipsolkom-ul a decis brusc să își aroge puteri legislative. A început cu sfidarea guvernului, prin emiterea, la 1 martie, fără nicio consultare prealabilă, a documentului de tristă notorietate denumit „Ordinul numărul 1”, redactat de un grup de ofițeri și civili cu convingeri socialiste. Cu toate că scopul său declarat era acela de a veni în întâmpinarea doleanțelor soldaților, el viza în realitate decapitarea corpului ofițeresc, considerat de intelectualitatea socialistă ca fiind terenul cel mai potrivit pentru o reacție contrarevoluționară. Deși era adresat garnizoanei Petrograd, Ordinul numărul 1 a fost imediat interpretat ca fiind aplicabil tuturor trupelor, de pe front sau din spatele frontului. Acesta viza alegerea în unitățile militare a unor comitete similare sovietelor, care urmau apoi să trimită reprezentanți în Sovietul din Petrograd. În articolul 3 din document era stipulat faptul că în materie de acțiune politică, forțele armate trebuiau să se supună Sovietului. Articolul 4 prevedea dreptul Sovietului de a anula ordinele Guvernului Provizoriu referitoare la chestiunile de natură militară. În articolul 5 era stipulată preluarea de către comitetele de companie și batalion a echipamentului militar și interdicția de acces la acest echipament pentru ofițeri. Numai ultimele două articole se ocupau de drepturile soldaților.
Acest document, emis în plin război având acordul socialiștilor, a contribuit la politizarea armatei. Rezultatul a fost dezorganizarea completă a forțelor armate. Controlul acestora a fost pierdut de Guvernul Provizoriu și Sovietul a devenit adevăratul stăpân al țării.
În prima sa lună de existență, Sovietul din Petrograd coordona doar activitatea capitalei, dar ulterior și-a extins autoritatea asupra întregii țări. După ce a inclus în rândurile lui reprezentanți ai sovietelor orașelor din provincie și ale unităților de pe front, Sovietul s-a transformat într-un Soviet de Deputați ai Muncitorilor și Soldaților din întreaga Rusie, iar Ispolkom-ul și-a schimbat numele în Comitetul Central Executiv al întregii țări.
Cu toate că acest comitet se declara purtătorul de cuvânt al maselor, niciun reprezentant al vreunei organizații tărănești nu făcea parte din el. Țăranii, care reprezentau 80% din populație, aveau propria lor Uniune, care avea legături cu Sovietul. În concluzie, Sovietul întregii Rusii reprezenta doar o mică parte din populația țării, 10 cel mult până la 15 procente, având în vedere că burghezia și țărănimea nu erau reprezentate.
2.4. Pregătirea viitoarei lovituri de stat bolșevice
2.4.1. Echipa din vagonul plumbuit
La momentul când a izbucnit Revoluția din Februarie, Lenin se afla în Elveția, la Zurich. Nu a aflat de evenimentele petrecute decât după aproape o săptămână, lecturând un ziar elvețian. În momentul în care a aflat ce s-a petrecut, acesta a hotărât să se întoarcă de urgență în Rusia. Marea problemă era însă modul în care avea să se întoarcă. Aliații nu i-ar fi permis tranzitul pe teritoriul statelor lor, având în vedere că Lenin avea o poziție cu un pronunțat caracter progerman și antirusesc. Exista și varianta alternativă care presupunea ca pentru a ajunge la Petrograd să călătorească din Germania până în Suedia, țară neutră, și apoi să tranziteze Finlanda. Această variantă alternativă avea un mare dezavantaj, și anume Lenin ar fi fost expus riscului de a fi acuzat de înțelegere cu inamicul, într-un moment în care Rusia nutrea profunde sentimente antigermane.
Dată fiind situația, pentru moment era blocat în Zurich, unde, în lipsa, deocamdată, a căii de întoarcere, era foarte îngrijorat ca bolșevicii să nu sprijine Guvernul Provizoriu, urmând modelul menșevic. Trebuia găsită urgent calea cea mai sigură de întoarcere în Rusia.
Iar persoana care a avut o influență hotărâtoare în găsirea acesteia a fost spionul german Parvus, aflat în 1917 în Danemarca, țară neutră. Acesta, ajutat fiind de talentul de strateg politic, a reușit să îl convingă pe ambasadorul german din Danemarca, că stânga radicală, simbolizată de Lenin, ar fi capabilă să răstoarne complet situația dacă i s-ar crea ocazia, mergând până acolo încât în foarte scurt timp, țara ar ieși din război. Capacitatea sa previzională a fost cea care l-a făcut să afirme că dacă se va întoarce în Rusia, Lenin va răsturna Guvernul Provizoriu și va prelua conducerea, iar apoi va încheia pacea separată.
Argumentele lui Parvus au reușit să convingă guvernul german să autorizeze ambasada sa elvețiană în vederea demarării negocierilor cu exilații ruși, negocieri privitoare la tranzitarea Germaniei. Exilații au fost reprezentați la negocieri de către Lenin. În vederea înlăturării riscului de a suporta acuzația de colaborare cu inamicul, rușii urmau să fie schimbați cu civili germani reținuți în Rusia iar trenul care urma să îî transporte avea să aibe un statut extrateritorial. De asemenea, în el urma să nu se verifice pașapoartele călătorilor.
Negocierile au reușit și, prin urmare, treizeci și doi de emigranți ruși au părăsit gara din Zurich cu un tren a cărui destinație era granița cu Germania. Printre călăători se aflau Lenin, Krupskaia, Grigori Zinoviev însoțit de soție și copil, Inessa Armand. La tranzitarea Germaniei, trenul s-a bucurat de prioritate. Acesta nu era sigilat, însă în vagonul în care se aflau rușii nu a pătruns niciun neamț, conform înțelegerii încheiate. După aceea, exilații au ajuns la țărmul Mării Baltice și la bordul unui vapor s-au îmbarcat cu destinația Suedia. Și din Suedia cu alt tren spre Petrograd.
La sosirea în gara Petrograd, exilații s-au bucurat de o primire maiestuoasă, cu o orchestră care intona Marseilleza și un automobil blindat, iluminat de un proiector. Lenin a folosit acest autoturism pe post de tribună, pentru a transmite audienței un scurt mesaj cu ocazia revenirii în țară.
2.4.2 Tezele din aprilie – un prim semnal al intențiilor reale ale bolșevicilor
Documentul cunoscut sub demnumirea de „Tezele din aprilie” pare să fie opera unui om ce trăiește în afara realității, putând să fie pusă la îndoială chiar sănătatea mentală a autorului ei. Ideile principale pe care Lenin le-a prezentat în acest document vizau: ieșirea din război, trecerea imediată la următoarea etapă a revoluției; neacordarea niciunui fel de sprijin Guvernului Provizoriu; preluarea întregii puteri de către soviete; dizolvarea armatei și înlocuirea ei cu miliții populare; confiscarea marilor proprietăți funciare și naționalizarea pământului; integrarea instituțiilor financiare ale Rusiei într-o singură Bancă Națională, supravegheată direct de către soviete; controlul sovietelor asupra producției și distribuției; crearea unei noi Internaționale.
Publicarea Tezelor lui Lenin a fost inițial refuzată de comitetul de redacție al ziarului „Pravda”. Ulterior, ziarul a fost obligat să le publice și neavând altă soluție a însoțit textul lor de un editorial în care acesta se disocia ferm de opiniile autorului „Tezelor”.
Prima tentativă de puci bolșevic – iulie 1917
Vara anului 1917 avea în prim-plan un guvern lipsit de autoritate. La aceasta au contribuit diverși factori precum: răspândirea sovietelor, dezvoltarea sindicatelor, controlul muncitoresc al fabricilor, confiscarea majorității pământurilor de către țărani și crearea unor guverne independente ale minorităților naționale, cel mai important fiind cel din Ucraina. De ultima sunt legate și evenimentele din iulie 1917, prin prisma faptului că miniștri cadeți au aflat că o delegație a Guvernului Provizoriu aflată la Kiev oferise autonomie Ucrainei. În consecință, acești miniștri au demisionat, motivând că decizia acordării autonomiei ar fi putut fi luată numai de către o adunare constituantă. Astfel, s-a produs o criză ministerială care a coincis cu demonstrațiile de stradă din Petrograd. Deși acestea nu erau un fapt neobișnuit după Revoluția din Februarie, la aceasta s-a suprapus faptul că ofensiva din sud-vest din luna iunie esuașe. Dacă mai adăugăm și problemele din ce în ce mai mari cu care se confrunta guvernul, avem imaginea unor proteste care au devenit o înfruntare directă cu Guvernul Provizoriu.
Există multă confuzie în jurul revoltei din 3-6 iulie 1917. La primul Congres Sovietic al Tuturor Rușilor desfășurat cu o lună înainte, Lenin declarase că Partidul Bolșevic era gata să preia puterea, însă această afirmație a lui fusese preluată în sens retoric. O explicație ulterioară avea să o ofere și Trotki, el descriind evenimentele ca pe o „semi-insurecție” declanșată de eseri și menșevici. Prin această explicație, el dorea să nu fie acuzați bolșevicii de faptul inițierii unei revolte care a eșuat. Mai târziu, bolșevicii aveau să ofere o altă explicație: au venit în ajutorul muncitorilor din Petrograd și al marinarilor din Kronstadt, care se ridicaseră spontan împotriva guvernului. Punctul de vedere opus a fost exprimat de președintele menșevic al sovietului care a declarat că bolșevicii s-au aflat în spatele evenimentelor, cu toate că ulterior aceștia aveau să își nege responsabilitatea.
Puciul a fost un fenomen dezordonat și confuz. Pe parcursul celor trei zile demonstranții s-au certat între ei și chiar i-au atacat fizic pe membrii sovietului care ezitau să preia puterea. În această situație, a fost foarte ușor pentru Guvernul Provizoriu să înfrângă mișcarea. Trupele loiale acestuia au fost aduse rapid de pe front pentru a dispersa demonstranții în timp util și a restabili ordinea.
Eșecul evenimentelor a scos în evidență că bolșevicii erau departe de a fi partidul revoluționar dominant. Guvernul Provizoriu se bucura încă de destulă autoritate pentru a putea reprima o insurecție armată. Acest fapt a fost de natură să îmbunătățească mult starea de spirit din interiorul Guvernului Provizoriu și a contribuit și la creșterea credibilității lui Kerenski ca ministru de război. La două zile de la eșecul puciului, acesta a devenit prim-ministru.
Văzând că este momentul oportun, noul prim-ministru nu a ezitat să profite de ocazie pentru a încerca să reprime Partidul Bolșevic. Ziarul „Pravda” a fost desființat, mulți dintre liderii bolșevici au fost arestați, Lenin a fost obligat să fugă în Finlanda. În paralel, Kerenski a lansat și o campanie de propagandă care îi ilustra pe bolșevici ca pe niște trădători și agenți secreți ai Germaniei. Concluzia a fost că, la două săptămâni de la eșecul puciului, Partidul Bolșevic era aproape terminat ca forță politică.
2.5. Guvernarea deficitară a executivului condus de Kerenski
2.5.1. Inițiative inutile
Supraviețuirea bolșevicilor după eșecul puciului s-a datorat în mare măsură greșelilor comise de Guvernul Provizoriu în momente critice. Acesta a interpretat greșit atitudinea populației față de război și a subevaluat importanța chestiunii pământului. Problema pământului era o problemă socială cronică în Rusia și constituise cauza principală a revoltelor țărănești încă de la eliberarea iobagilor din anul 1861. La Revoluția din Februarie ei au crezut că li se vor redistribui terenurile agricole, în urma confiscării proprietăților moșierilor și ale Bisericii. Fiindcă acest lucru nu s-a întâmplat, în multe părți ale Rusiei țăranii și-au făcut dreptate singuri, preluând pământurile și bunurile boierilor locali. Tot anul 1917 a reprezentat, de fapt, o revoltă la scară națională a țărănimii.
Răspunsul la problema spinoasă a pământului sau o strategie politică reală care să vizeze problema țărănimii nu erau deținute nici de Guvernul Provizoriu și nici de bolșevici. Guvernul Provizoriu instituise o Comisie a Pământului care avea sarcina de a redistribui terenurile agricole, însă aceasta nu și-a putut îndeplini misiunea din cauza deficiențelor administrative.
De fapt, guvernul nu s-ar fi putut implica în mod real în reforma agrară din cauza faptului că majoritatea membrilor săi proveneau din rândurile oamenilor bogați, posesori de pământ. Aceștia nu ar fi putut manifesta prea mult entuziasm pentru o politică care le punea în primejdie propria poziție socială. Dacă sprijiniseră Revoluția din Februarie, o făcuseră pentru schimbarea politică, nu pentru cea socială. Deși îi mulțumea faptul că terenurile fostei monarhii erau redistribuite țăranilor, nu aveau nicio intenție să își piardă propriile posesiuni printr-o reîmpărțire generală a proprietății.
2.5.2. Respingerea sprijinului oferit de armată- Intervenția lui Kornilov
Guvernul Provizoriu a fost implicat în luna august în „afacerea Kornilov”. Aceasta a reprezentat o criză, în urma căreia guvernul a pierdut poziția privilegiată pe care o dobândise în urma evenimentelor din luna iulie și, astfel, bolșevicii au putut să recupereze terenul pierdut.
Figura centrală a acestui episod a fost generalul Kornilov, noul comandant suprem al armatei. El reprezenta imaginea ofițerului de armată cu viziune democratică care credea că Rusia are o datorie patriotică de a învinge Germania. În vederea îndeplinirii acestui scop, în viziunea lui era primordial pentru Rusia să își asigure stabilitatea internă, prin anihilarea dușmanilor socialiști din țară.
Spre sfârșitul lunii august, Petrogradul a fost pus în pericol de înaintarea adâncă în Rusia a trupelor germane. Orașul s-a trezit cu un număr impresionant de dezertori și refugiați, fapt care a contribuit la creșterea tensiunilor și la iscarea unor grave tulburări. Kornilov a văzut în aceste întâmplări o posibilă insurecție socialistă care amenința guvernul, ducând la căderea în anarhie a Rusiei. În acel moment, l-a informat pe Kerenski că dorește să își aducă trupele supuse în Petrograd, pentru a contribui la salvarea Guvernului Provizoriu.
În privința răspunsului lui Kerenski, opiniile sunt diferite. Pe de o parte, există variantă că exista o înțelegere între el și Kornilov pentru a distruge Sovietul și a contribui la instaurarea dictaturii. Înțelegerea ar fi funcționat până în momentul în care Kerenski a realizat că, de fapt, Kornilov ar fi dorit și înlăturarea Guvernului Provizoriu. La polul opus, se conturează opinia că între Kerenski și Kornilov nu a existat nicio legătură. Susținătorii acesteia se bazează pe argumentul că în anul 1917 s-a întrunit o comisie specială de anchetă pentru a cerceta această problemă, comisie care a ajuns la concluzia că Kerenski nu a avut nicio implicare în complot.
Indiferent dacă a existat sau nu o înțelegere secretă, Kornilov a fost atacat în mod public pentru demersul lui. Kerenski i-a ordonat să demisioneze și a instaurat legea marțială în Petrograd.
Teama represaliilor lui Kornilov l-a determinat pe Kerenski să ceară tuturor cetățenilor să fie pregătiți să preia armele și să apere orașul. Guvernul Provizoriu punea la dispoziția celor dornici de luptă armament, inclusiv a bolșevicilor, care au fost eliberați din închisori sau și-au părăsit ascunzătorile. În mod ciudat, aceștia au primit arme chiar de la guvernul pe care își propuseseră să îl înlăture. Însă desfășurarea evenimentelor a făcut să nu fie nevoie de folosirea armelor împotriva lui Kornilov. Armata acestuia nu a putut ajunge la Petrograd pentru că muncitorii de la căile ferate au refuzat să manipuleze trenurile care o transportau. Acest obstacol, peste care s-a suprapus și vestea că există o miliție a muncitorilor gata de luptă, l-a detereminat pe Kornilov să renunțe, lasându-se arestat.
Episodul Kornilov nu a fost de ajutor nici Guverului Provizoriu și nici lui Kerenski. Acesta din urmă avea să regrete ulterior cele întâmplate, văzând în ele „preludiul” loviturii de stat din octombrie. Aceste întâmplări au pus în lumină slăbiciunea și vulnerabilitatea Guvernului Provizoriu.
Cei care au avut ceva de câștigat de pe urma lor au fost bolșevicii. Imaginea de apărători ai Petrogradului pe care și-au creat-o a fost tocmai ceea ce aveau nevoie pentru a șterge amintirea evenimentelor din iulie.
O altă consecință importantă a afacerii Kornilov este reprezentată de ruptura dintre primul-ministru și armată. Corpul ofițerilor, fidel ca întotdeauna guvernului și dezorientat de apelurile lui Kerenski, nu i se alăturase lui Kornilov. La acel moment însă, membrii lui îl disprețuiau pe primul-ministru pentru modul în care se purtase cu Kornilov, pentru arestarea multor generali importanți, acuzați că ar fi complotat cu comandantul și pentru faptul că făcea jocul stângii. La sfârșitul lui octombrie, când avea să facă apel la armată pentru a salva guvernul de amenințarea bolșevică, Kerenski nu avea să primească niciun răspuns.
2.5.3. De ce a tolerat Kerenski pe bolșevici? Opacitate sau dezinteres?
Ascensiunea bolșevicilor a fost favorizată de numeroasele eșecuri ale guvernului, în special în ceea ce privește ieșirea Rusiei din război și împroprietărirea țăranilor. Inițial ministru de război, iar ulterior prim ministru, Aleksandr Kerenski este figura principală a Guvernului Provizoriu care era compus din liberali, socialiști și conservatori. Încercând o echilibristică dificilă între dreapta și stânga în spiritul “celei de-a treia căi”, Kerenski a avut drept model revoluția franceză: guvernului îi revenea sarcina organizării Adunării Constituante în toamna aceluiași an care să consfințească forma republicană de guvernământ a Rusiei, a adoptat Marseieza ca imn național și a numit “comisarii revoluționari” (Volkogonov, p. 161). Ideologia lui Kerenski făcea parte din linia socialismului democratic, fiind împotriva boleșevismului pe care îl considera ca un “socialism al sărăciei și al foamei”.
Problema principală cu care s-a confruntat guvernul lui Kerenski era aceea că Rusia era vlăguită după trei ani de război și rușii nu își mai doreau decât pacea. Lenin și partidul bolșevic promiteau, în condițiile obținerii puterii, "pâine, pace și pământ". Armata se dezintegra, iar soldații – țărani și muncitori – dezertau în număr foarte mare. Kerenski și alți lideri politici s-au simțit obligați de angajamentele asumate de Rusia față de aliați să continue războiul, având de asemenea și teama că Germania va cere compensații teritoriale enorme în schimbul păcii. Refuzul lui Kerenski de a cere încheierea separată a păcii l-a distrus.
Răsturnarea lui Kerenski reprezenta numai o chestiune de timp. Era necesar doar să apară cineva care să fie în stare să conducă țara cu o mână forte. Noul lider trebuia în mod necesar să provină din stânga scenei politice pentru că, indiferent de natura diferențelor dintre ele, partidele de stânga erau capabile să fie unite în fața pericolului “contrarevoluției”, termen care în opinia lor desemna orice tentativă de a oferi Rusiei un guvern eficient și o armată credibilă. Dat fiind faptul că țara avea nevoie de ambele, inițitiva de restabilire a ordinii trebuia să aparțină stângii.
Figura 10: Aleksandr Kerenski
Istoricii s-au intrebat adesea de ce Guvernul Provizoriu nu a făcut eforturi mai susținute în vederea distrugerii pe plan politic a bolșevicilor. Au avut loc unele încercări, însă încercările guvernului de a combate opoziția au fost nesigure și nesistematice. Un martor ocular menșevic al avenimentelor din anul 1917 considera că forța militară de care dispuneau bolșevicii în octombrie era atât de modestă încât ar fi putut fi redusă la tăcere de un detașament bun de 500 de oameni.
Bolșevicii au greșit și ei la rândul lor în ceea ce privește evaluarea puterii și eficienței Guvernului Provizoriu. Lenin credea că va fi omorât imediat ce va fi descoperit, motiv pentru care și-a petrecut perioada dintre aprilie și octombrie ascuns și deghizat. Cu toate acestea, absența sa nu a contribuit în mod negativ la situația bolșevicilor pentru că, deși lipsea din Petrograd, a continuat să aibă o influență decisivă asupra tuturor acțiunilor întreprinse de Partidul Bolșevic.
Nu trebuie însă supraestimat rolul lui Lenin în comadarea evenimentelor din 1917. Istoria modernă, deși acceptă importanța acestui rol, atrage atenția asupra faptului că autoritatea și structura Partidului Bolșevic erau diferite în acel an față de modelul oferit în 1902. În cercurile bolșevice existau numeroase dispute politice, sugerând că partidul nu era nici pe departe atât de centralizat cum îl închipuise Lenin. Aceasta din cauza faptului că după Revoluția din Februarie numărul de membri a crescut foarte mult, o situație nedorită, dar care nu a putut fi prevenită.
Istoriografia modernă consideră că această creștere extrem de mare a numărului membrilor de partid era consecința radicalizării politicii rusești în contextul în care Guvernul Provizoriu era din ce în ce mai incapabil să rezolve problemele țării.
Această incapacitate de a oferi soluții poate fi corelată și cu incapacitatea de previziune. Guvernul Provizoriu și Kerenski nu au prevăzut că bolșevicii vor și realiza ceea ce și-au propus.
S-ar putea concluziona că motivul tolerării bolșevicilor a fost opacitatea, adică îngustimea previzională, care a caracterizat Guvernul Provizoriu pe toată durata cât acesta a fost în ființă. Kerenski s-a temut mai mult de dreapta monarhistă decât de bolșevici.
Capitolul III. Evenimentele din octombrie 1917 din Rusia
3.1. Forțele politice și poziția lor față de guvernul Kerenski în septembrie 1917
Partidul Bolșevic, care a cunoscut un aflux foarte mare de membri între februarie și octombrie 1917 a devenit majoritar în secțiile muncitorești ale sovietelor din Moscova și Petrograd. Poziția lui față de Guvernul Provizoriu era una ostilă, dorind înlăturarea acestuia.
Partidul Menșevicilor și Partidul Socialist- Revoluționar au pierdut sprijinul muncitorilor și soldaților, care s-au alăturat bolșevicilor. Totuși, acest fapt nu i-a neliniștit prea mult, considerând că o nouă tentativă din partea bolșevicilor ar fi fost sortită eșecului, la fel ca puciul din iulie.
Deținerea majorității în soviete de către bolșevici indică caracterul instabil al sovietelor și nu semnifică întoarcerea opiniei publice în favoarea acestora.
Timp de câteva luni după Revoluția din Februarie, adunările sovietelor au avut o prezență remarcabilă ca număr de membri. Sovietul din Petrograd strângea la ședințele sale desfășurate la Palatul Taurida peste 3000 de deputați. Însă entuziasmul a dispărut, astfel că în toamna anului 1917 în sală mai erau doar câteva sute, fapt care a reprezentat un atu pentru bolșevici. Ei aveau o participare în forță în cadrul ședințelor, în timp ce membrii celorlalte partide nu participau cu regularitate. Chiar și în cadrul sub-comisiilor, bolșevicii aveau o influență invers proporțională raportată la numărul de membri.
Episodul Kornilov a contribuit la delimitarea clară între Sovietul din Petrograd, care a ales stânga și Guvernul Provizoriu, care s-a îndreptat spre dreapta. Această situație a contribuit la creșterea tensiunilor deja existente dintre cele două organisme.
Kerenski, în încercarea de a consolida poziția guvernului pe care îl conducea, a făcut o nouă remaniere minsiterială și a anunțat intenția de a crea un „Pre-Parlament”, un organism interimar care avea avea să funcționeze până la data când era programată să se desfășoare Adunarea Constituantă.
3.2. Pregătirea loviturii de stat și poziția unor lideri din interiorul partidului bolșevic
În septembrie 1917 comanda forțelor bolșevice a fost preluată de colaboratorii lui Lenin, deoarece el se ascundea. Cel mai cunoscut membru al partidului era Trotki și aceasta se datora talentului său oratoric remarcabil. Sarcina conducerii operaționale a loviturii de stat a revenit organizației militare a Partidului Bolșevic.
Ignorând îndemnurile lui Lenin care vizau o acțiune imediată, colaboratorii lui au ales să aibă o atitudine precaută și să evite agitațiile de stradă.
Lenin, fiind ascuns, credea inițial că el și partidul său erau terminați din punct de vedere politic. Lucra la o carte care avea să apară în anul următor, denumită „Statul și revoluția”. Însă episodul Kornilov și faptul că menșevicii și socialist-revoluționarii pierduseră susținerea muncitorilor și soldaților, care s-au alăturat Partidului Bolșevic, a făcut să îi renască speranțele.
Circumstanțele politice favorabile survenite în urma afacerii Kornilov și a creșterii influenței lor în rândurile sovietelor au făcut posibil ca bolșevicii să pună din nou în discuție lovitura de stat. Kamenev și Zinoviev nu au fost de acord cu o nouă „aventură”. Deși erau de acord cu faptul că bolșevicii recuperaseră terenul pierdut în iulie, subliniau faptul că aceștia râmâneau încă o minoritate în spectrul politic și că o preluare rapidă a puterii ar fi dus la o pierdere la fel de rapidă a ei, în urma contraatacului burgeziei și țărănimii. Sugestia lor era să se aștepte până la convocarea celui de-al doilea Congres al Sovietelor, în urma căruia acestea urmau să preia puterea în mod legitim.
Lenin era total împotriva acestei opinii, el considerând că bolșevicii, în afară de faptul că pot și trebuie să preia puterea, pot să o și păstreze. Concepția lui era că pacea și împroprietărirea țăranilor pot contribui la crearea unui guvern care nu mai putea fi răsturnat. Însă, pentru realizarea acestui deziderat era primordial să se acționeze cu rapiditate, pentru că exista riscul predării Petrogradului către germani.
Fig. 11: Lev Kamenev
Comitetul Central însă nu era de acord cu acest mod de acțiune, niciunul dintre membrii săi neacceptând o insurecție imediată. Scrisorile pe care Lenin le trimitea din ascunzătoare au fost trimise și organizațiilor regionale ale partidului, în așteptarea unor reacții.
Această reacție de pasivitate a Comitetului Central îl nemulțumea total pe Lenin, care nu dorea ratarea șansei de a declanșa o lovitură pe care o gândea încununată de succes. A trimis o nouă scrisoare Comitetului Central la data de 29 septembrie, unde își exprima dezacordul total față de intenția acestuia de a aștepta convocarea Congresului Sovietelor în următorii termeni:
„A rata o astfel de ocazie și a aștepta Congresul Sovietelor este o imbecilitate absolută sau o trădare absolută. Putem învinge cu mai puține pierderi decât în 3-5 iulie, fiindcă trupele nu se vor împotrivi unui guvern care le oferă pacea.”
Fig. 12: Grigori Zinoviev
Graba lui Lenin era motivată de teama că va fi convocată o Adunare Constituantă. După foarte multe tergiversări, Guvernul stabilise data de 12 noiembrie pentru alegeri și sesiunea inaugurală a noii Adunări la data de 28 noiembrie. O Adunare aleasă prin vot democratic ar fi reprezentat un organism dominat de socialist-revoluționari, având reprezentare țărănească. Singurul mod în care bolșevicii puteau obține chiar și o aparență de mandat popular erau sovietele din orașe pentru că în multe dintre ele dețineau majoritatea. Bolșevicii nu ar mai fi putut susține că acționează în numele poporului în cazul în care țara și-ar fi exprimat opțiunea prin alegeri democratice. În schimb, dacă ar ajunge la putere, ar controla total situația. Acestea motivau graba lui Lenin. Dacă se aștepta până după data de 12 noiembrie, guvernul a cărui înlăturare se dorea ar fi fost unul socialist-revoluționar, ales de popor în mod democratic.
Cu toate că Lenin dorea acțiune imediată, majoritatea celor cu care colabora preferau să se aștepte ca lovitura de stat să fie înfăptuită în numele sovietelor, astfel că acesta a trebuit să se supună deciziei majorității.
3.3. Pregatirea tactică a evenimentelor și rolul lui Trotki și Lenin
Personalitatea lui Trotki o completa în mod ideal pe aceea a lui Lenin. Mai cultivat și mai strălucitor decât acesta, orator și scriitor mai talentat, avea puterea de a electriza mulțimile, în timp ce carisma lui Lenin era limitată la micul lui cerc de adepți. Trotki nu era foarte popular printre bolșevici pentru că intrase destul de recent în partid și pentru că era o persoană foarte arogantă. În timpul Revoluției și al războiului civil, el a fost alter-ego-ul lui Lenin, camaradul său de luptă. Însă după victoria bolșevică avea să devină o povară.
Având în vedere faptul că un congres național al sovietelor ales în mod corect ar fi avut o reprezentare bolșevică minoritară, Trotki și colaboratorii săi au hotărât organizarea unui congres compus în cea mai mare parte din reprezentanți ai sovietelor în care bolșevicii erau majoritari. Ignorând protestele Ipsolkom-ului, singurul organism care avea dreptul să convoace congresul sovietelor, ei au creat un „Comitet Regional al Nordului”, un organism alcătuit din unsprezece bolșevici și șase socialist-revoluționari. Substituindu-se autorității Ipsolkom-ului, Comitetul a invitat sovietele și comitetele de soldați să trimită delegați la Congresul care se apropia. În sovietele și unitățile militare unde bolșevicii aveau o majoritate bine definită au fost atribuite un număr dublu și uneori chiar triplu de reprezentanți. Aceasta a constituit o adevărată lovitură de grație la adresa Ipsolkom-ului, pe care organismul legitim al Sovietului a descris-o în termeni foarte duri:
„…..Comitetul Regional al Nordului a fost creat cu încălcarea tuturor reglementărilor privitoare la sovietele regionale și reprezintă soviete alese în mod arbitrar și la întâmplare.”
Cu toate că au obiectat foarte mult vizavi de atitudinea bolșevicilor, într-un final socialiștii care compuneau Ipsolkom-ul au cedat și acesta a acceptat convocarea la data de 20 octombrie a Congresului al Doilea. Acesta urma să aibă reprezentarea gândită de bolșevici, insă s-a pus condiția ca ordinea de zi să fie limitată la a de discuta situația internă a țării, pregătirile pentru Adunarea Constituantă și alegerea unui nou Ipsolkom. Data Congresului a fost ulterior amânată pentru ziua de 25 octombrie pentru a da timp delegaților din provincie să ajungă la Petrograd. Pentru Ipsolkom acest fapt a reprezentat o capitulare în fața bolșevicilor, cărora le-a oferit organismul de care aceștia aveau nevoie pentru a legitima lovitura de stat.
Figura 13: Leon Trotski
Congresul Sovietelor, care de fapt reprezenta întrunirea sovietelor pro-bolșevice, urma numai să consfințească puciul, pe care Lenin l-a dorit declanșat înainte de data Congresului. Acesta urma să aibă loc cu ajutorul trupelor din organizația militară bolșevică, care aveau drept misiune ocuparea punctelor strategice ale capitalei și anunțarea răsturnării guvernului. Aceste trupe țineau de Comitetul Militar-Revoluționar (Milrevkom), pe care Sovietul din Petrograd îl crease la începutul lunii octombrie, sub influența panicii create de posibilul atac german. Este vorba despre ocuparea de către germani a trei insule strategice din Golful Riga, creând astfel o amenințare directă la adresa Petrogradului. Teama posibilului atac a determinat Sovietul să voteze pentru înființarea Comitetului Militar-Revoluționar.
Este posibil ca tocmai votul Sovietului să îi fi convins pe bolșevici să treacă la acțiune. Cu ocazia unei întruniri secrete a Comitetului Central desfășurată în noaptea de 10 spre 11 octombrie a fost luată decizia finală. La această adunare desfășurată în secret au fost prezenți doisprezece membri, inclusiv Lenin. Au fost conturate trei puncte de vedere. Cel al lui Lenin viza declanșarea imediată a acțiunii fără a se aștepta să aibă loc deschiderea Congresului Sovietelor. Zinoviev și Kameniev, alături de alți trei membri, doreau ca evenimentele să fie amânate până la un moment mai favorabil. În fine, Trotki și ceilalți cinci membri au considerat că momentul era oportun, însă numai în coordonare cu Congresul Sovietelor. Neputându-se ajunge la unanimitate, a fost găsită soluția de compromis, data aleasă fiind 24 octombrie, adică ziua dinaintea deschiderii lucrărilor Congresului, căruia îi revenea sarcina să consfințească lovitura de stat.
Decizia a fost considerată inacceptabilă de Kameniev și în consecință, acesta a demisionat din Comitetul Central.
Strategia practicată de Comitetul Central era aceea de a provoca guvernul să răspundă prin măsuri punitive, fapt care le-ar fi permis bolșevicilor să declanșeze puciul sub pretextul că apără Revoluția.
Bulversați de atitudinea îndrăzneață a bolșevicilor, menșevicii și socialist-revoluționarii au considerat că aceștia pun la cale o nouă aventură care avea să eșueze la fel ca și puciul din iulie.
Analiza raporturilor de forțe de la Petrograd din ziua premergătoare loviturii indică faptul că pesimiștii Partidului Bolșevic nu se înșelau. La fel ca și în iulie, elementul de bază urma să fie atitudinea adoptată de garnizoană. Din totalul de 240.000 de soldați din capitală și împrejurimi doar puțin peste 10.000 sprijineau activ pe bolșevici, restul declarându-se neutri în perspectiva izbucnirii unui conflict. Însă chiar și în această situație, guvernul avea la dispoziție mai puține forțe.
Prima mișcare înfăptuită de Milrevkom a fost revendicarea controlului asupra garnizoanelor în numele sovietelor. A fost primul și cel mai important pas, de care avea să depindă succesul bolșevicilor și a fost realizat în noaptea dinspre 21 spre 22 octombrie. În continuare, a convocat o întrunire a comitetelor de regiment la care Trotki a cerut garnizoanei să sprijine Sovietul și Milrevkom-ul. În urma adunării, a fost redactată o rezoluție care cerea strângerea legăturilor dintre trupele de pe front și cele din spatele frontului.
În ciuda acțiunilor întreprinse de bolșevici, guvernul continua să temporizeze. Deși a fost oprită apariția câtorva ziare de propagandă bolșevică, membrii Milrevkom-ului nu au fost arestați, cum se consideră (nu fără dubii) că ar fi dorit Kerenski, deoarece miniștrii au preferat să rezolve criza prin intermediul negocierilor. Unele opinii contemporane susțin că de fapt, Kerenski ar fi dorit ca bolșevicii să se revolte ca să poată termina cu ei o dată pentru totdeauna. Motivul pentru care ezita să apeleze la armată era teama declanșării unei contrarevoluții de dreapta. Astfel se explică faptul că nu au fost luate măsuri concrete în vederea mobilizării trupelor loiale guvernului, dintre care cele aflate în capitală erau în stare de inactivitate. Măsurile de securitate erau extrem de slabe, fiind astfel posibil ca oricine să poată pătrunde în sediul statului major fără a i se cere să se legitimeze.
În dimineața zilei de 24 octombrie a avut loc ultima fază a preluării puterii de către bolșevici. Statul major a procedat la punerea în aplicare a firavelor măsuri ordonate de căte guvern.
Astfel, au fost instalate gărzi în punctele cheie ale orașului. Maxim trei detașamente au fost trimise la Palatul de Iarnă, reședința lui Kerenski și locul de întrunire a cabinetului. Acolo li s-au alăturat cele 140 de femei-volunatar care alcătuiau Batalionul Morții, câțiva cazaci, o unitate de soldați pe biciclete și patruzeci de invalizi de război. Au fost ridicate podurile de peste Neva, cu scopul de a împiedica pătrunderea soldaților și muncitorilor care îi sprijineau pe bolșevici în centrul orașului. S-au emis ordine de arestare a comisarilor bolșevici.
Aceste măsuri au avut drept efect instaurarea unei atmosfere de criză, străzile eliberându-se brusc.
Lenin, fiind ascuns și neputând să asiste direct la evenimente, era neliniștit și nerăbdător. În momentul în care faptele erau în plină desfășurare, adică în seara de 24 octombrie a trimis încă o scrisoare Comitetului Central în care susținea că a amâna insurecția este „moarte curată….totul atârnă de un fir de păr”. Apoi, a plecat spre Smolnîi.
În cursul aceleiași nopți (24-25 octombrie), bolșevicii au ocupat în mod strategic punctele cheie ale orașului plasând pichete în fiecare dintre acestea. S-a cerut retragerea gărzilor de iuncheri, astfel că acestea au plecat sau au fost dezarmate. Milrevkom-ul a ocupat pe rând gările, oficiile poștale, băncile și podurile, centralele telefonice și telegrafice. Nu a fost opusă nicio rezistență și nu au fost trase focuri de armă. Ocuparea statului major de către bolșevici a avut loc fără nicio dificultate, pur și simplu aceștia „au intrat și au luat loc, iar cei care se găseau acolo s-au ridicat și au plecat”.
Aflându-se la Palatul de Iarnă alături de miniștrii cabinetului său, Kerenki a telefonat armatei pentru a cere ajutor, insă nu i s-a răspuns. A părăsit locul îmbrăcat cu o uniformă de ofițer sârb și s-a îndreptat spre front, folosind un vehicul împrumutat de la un ofițer al ambasadei americane.
Palatul de Iarnă era la acel moment singura clădire importantă pe care guvernul nu o pierduse încă. Lenin dorea capturarea acestuia înainte de a fi deschise lucrările Congresului. Dar bolșevicii nu au putut realiza acest lucru, pentru că nu doreau un risc inutil.
Dimineața Lenin s-a îndreptat spre centrul de operațiuni bolșevic din Smolnîi, unde a redactat o declarație în numele Milrevkom, cu următorul conținut:
„Cetățeni ai Rusiei!
Guvernul Provizoriu a fost demis. Autoritatea guvernamentală a trecut în mâinile Comitetului Militar Revoluționar, organ al Sovietului de Deputați ai Muncitorilor și soldaților din Petrograd, aflat în fruntea proletariatului și a militarilor din garnizoană.
Țelurile pentru care poporul a luptat- o pace democratică, desființarea proprietăților nobiliare, punerea producției sub controlul muncitorilor, crearea unui guvern al sovietelor- sunt toate îndeplinite.
Trăiască Revoluția muncitorilor, soldaților și țăranilor!”
Acest document statua că puterea în Rusia fusese preluată de un organism care nu fusese legitimat să facă acest lucru, în afara autorității conferite de Comitetul Central al Partidului Bolșevic. Milrevkom-ul fusese creat de Sovietul din Petrograd în scopul apărării orașului de armata germană, nu în vederea înlăturării Guvernului Provizoriu. Congresul al Doilea al Sovietelor nici nu începuse și bolșevicii deja acționau în numele lui. Având în vedere faptul că lovitura de stat nu a fost consfințită și că s-a desfășurat fără incidente violente, populația nu a luat-o în seamă, astfel că a doua zi viața din Petrograd și-a reluat cursul normal.
În aceeași zi, Kerenski, aflându-se pe front, a reușit să determine Corpul al Treilea de Cavalerie să înainteze spre Petrograd, însă chiar înainte să intre în capitală soldații au refuzat să mai înainteze. În numai câteva zile au fost obligați să se retragă, după ce a avut loc un atac asupra marinarilor din Kronstadt.
Miniștrii cabinetului Kerenski se aflau la Palatul de Iarnă și așteptau ajutor. Bolșevicii nu aveau curaj să atace ultima fortăreață a guvernului. Pe de altă parte, Lenin dorea ca lucrările Congresului să fie deschise numai după arestarea miniștrilor, așa că situația generală era una confuză. În cursul după-amiezii, Milrevkom a trimis cabinetului un ultimatum în care se cerea predarea imediată, în caz contrar Palatul de Iarnă avea să fie luat cu asalt de bateriile navale și cele de pe țărm. Dar miniștrii așteptau trupele de pe front așa că nu au dat nicio importanță ultimatumului. În consecință, a fost deschis focul asupra Palatului de Iarnă mai întâi de către crucișătorul Aurora care a tras o singură dată, neavând la dispoziție muniție de război. Ulterior, s-au folosit și tunuri cu proiectile de război, dar care aveau tirul imprecis. Au fost trase treizeci și cinci de lovituri dintre care numai două au și lovit țința, așadar pagubele au fost fără însemnătate.
Faptul că trupele de sprijin așteptate nu mai apărau i-a descurajat pe cei care apărau Palatul de Iarnă astfel că aceștia au părăsit locația, ceea ce le-a permis bolșevicilor să ocupe fără probleme reședința lui Kerenki. Înăuntru se aflau miniștrii cabinetului și iuncherii, care erau dispuși să lupte. Însă miniștrii nu doreau evenimente violente care să se soldeze cu vărsare de sânge și de aceea le-au cerut iuncherilor să se predea. Cabinetul, cu excepția lui Kerenski, a fost arestat și condus sub escortă către fortăreața Petru și Pavel.
Între timp, la Smolnîi avusese loc cu puțin timp înaintea evenimentelor din Petrograd deschiderea lucărilor Congresului Sovietelor, care nu a a ai putut să fie amânat. În sala în care se desfășura evenimentul se aflau în jur de 650 de delegați, dintre care 338 erau bolșevici și 98 socialist-revoluționari de stânga. Împreună dețineau două treimi din locuri, ceea ce însemna că aveau cu de două ori mai mult decât ar fi avut dacă ar fi așteptat Adunarea Constituantă, programată să aibe loc după trei săptămâni. Deschiderea lucrărilor a debutat cu dezbateri aprinse și zgomotoase. Așteptând momentul în care aveau să fie anunțați că Palatul de Iarnă a fost ocupat, bolșevicii au cedat tribuna socialiștilor. Aceștia, alături de menșevici au condamnat puciul bolșevic și au cerut inițierea de urgență a negocierilor cu Guvernul Provizoriu.
Fig. 14: detașamente ale Armatei Roșii; formată în fabrici, va deține un rol important în lovitura de stat din octombrie și în Războiul Civil care avea să urmeze
Trotski a respins toate acuzațiile și solicitările acestora. Aceste evenimente aveau loc în jurul orei unu a nopții, deci la data de 26 octombrie. Două ore mai târziu avea să fie anunțată arestarea guvernului de către Kamenev, care fusese numit să prezideze lucrările Congresului. În această calitate, în cursul dimineții a suspendat lucrările până în seara aceleiași zile.
În acest timp, Lenin se afla în apartamentul unui prieten unde se ocupa cu redactarea unor decrete importante și care urmau să fie ratificate de Congres.
Congresul și-a reluat activitatea în cursul serii. De data aceasta, la lucrări a participat și Lenin, care a fost primit cu aplauze. Acesta a citit decretul asupra păcii și cel asupra pământului, instrumentele de care avea de gând să se folosească pentru a îi caștiga de partea sa pe soldați și țărani.
Decretul asupra păcii nu reprezenta un document legislativ, ci un apel făcut puterilor aflate în război, în vederea negocierii unei păci fără anexiuni teritoriale și fără despăgubiri. De asemenea, garanta fiecărei națiuni dreptul la autodeterminare. Decretul asupra pământului era preluat din programa socialist-revoluționară. În el era prevăzută plasarea pământului într-un regim de asociere și trecerea lui în proprietatea comunelor țărănești, prin interzicerea vânzării și cumpărării.Tot ce însemna proprietate funciară, în afara celor deținute de țăranii cultivatori, urma să fie expropiat fără a se acorda despăgubiri.
Aceste măsuri au fost apobate prin aclamații furtunoase. În continuare, a fost prezentată lista provizorie cu membrii noului guvern, denumit Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). Acest guvern urma să fie unul interimar, ce avea să funcționeze până la data când era programată Adunarea Constituantă. Lenin, deși nu a dorit, a fost obligat să își asume responsabilitatea loviturii de stat, devenind președinte al Consiliului. Toți membrii acestuia erau în același timp și membri ai Partidului Bolșevic. Lui Trotski i-a revenit funcția de ministru al afacerilor externe, iar lui Stalin cea de comisar pentru problemele naționalităților. Ipsolkomul a fost desființat și înlocuit cu un organism nou, condus de Kamenev, alcătuit din 101 membri. Dintre aceștia 62 erau bolșevici și 29 socialist-revoluționari. Acestui nou Ipsolkom urma să i se subordoneze Sovnarkom-ul.
Spre sfârșitul programului, Lenin a dat asigurări că toate deciziile care au fost luate în Consiliu vor fi supuse ratificării Adunării Constituante, care le putea respinge sau modifica. Data stabilită pentru alegerile în vederea Adunării de către fostul guvern, 12 noiembrie, a fost menținută. După ce a fost încheiată agenda de lucru, lucrările Consiliului au fost suspendate.
Descriind detaliat modul în care bolșevicii au preluat puterea la Petrograd, nu poate fi ignorată maniera în care puterea a fost preluată în alte orașe. La Moscova a fost mai greu pentru bolșevici. Kremlin-ul a fost capturat de forțele proguvernamentale, formate din militari-cadeți și studenți. Ajutorul bolșevicilor a fost primarul Moscovei, care nu a profitat de situația avantajoasă și a ales în schimb să aibă negocieri cu aceștia. Au fost declarate trei zile de armitițiu, timp în care Milrevkom-ul a căutat ajutoare și în noaptea de 30 noiembrie a declanșat atacul. Guvernul a ordonat trupelor sale să se predea în dimineața zilei de 2 octombrie.
Situația a fost diferită în alte orașe ale Rusiei. În unele, bolșevicii au colaborat cu menșevicii și socialist-revoluționarii, în timp ce în altele au preluat singuri puterea.
Cert este faptul că la începutul lunii noiembrie noul guvern controla orașele de pe teritoriul Rusiei. Satele și provinciile de graniță nu erau deocamdată sub influența lui.
În perioada care a urmat acestor evenimente, rubla a pierdut jumătate din valoarea ei raportată la dolarul american, însă acțiunile de la Bursa din Petrograd s-au menținut la un curs stabil.
Faptul căderii Guvernului Provizoriu nu a provocat prea multe regrete, reacția populației fiind una de indiferență. Pentru că lucrurile mergeau atât de prost încât cetățeanul de rând nici măcar nu era interesat cine deține puterea.
3.4. Teoretizarea evenimentelor – în octombrie a fost revoluție sau lovitură de stat?
Evenimentul istoric cunoscut sub denumirile de „Revoluția din Octombrie” sau de “Revoluția Bolșevică”, a fost lovitura de stat prin intermediul căreia bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul socialist al lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevicii conduși de Vladimir Ilici Lenin și este considerată prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea, la baza căreia au stat ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost cele coordonate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd.
La început, evenimentul a fost numit “Revolta din octombrie” sau “Revolta de pe 25”, astfel cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost pusă în lumină ulterior. Numele oficial care denumea evenimentul în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost “Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. În zilele noastre, denumirea de “Revoluția din Octombrie” este utilizată în mod curent, cu toate că istoriografia rusă modernă nu atribuie caracter de revoluție populară loviturii de stat, iar expresia “Marea Revoluție Socialistă din Octombrie” este folosită în special de partidele comuniste și troțkiste, adică de comuniștii ruși.
“Cu nouă decenii în urmă, lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie (stil vechi), 7 noiembrie (stil nou) a inaugurat un experiment de inginerie socială soldat cu consecințe cataclismice.”
Mai întâi, trebuie subliniat că leninismul, deci doctrina care a pus bazele totalitarismului bolșevic, a reprezentat o versiune a marxismului, revizuită pe baza tradițiilor radicalismului politic rus.
Bolșevismul a constituit un proiect conspiraționist, autoritar și extremist. Pentru Lenin și adepții lui, niciun sacrificiu uman nu era considerat prea mare atunci cand se punea problema salvării unei „Revoluții” sanctificate și mitologizate.
In concepția politicii leniniste, rolul principal era ocupat de partidul de avangardă. Era vorba despre un elitism dus la extreme, în care militanții „statului major al revoluției” posedau capacități cognitive miraculoase. După cum scria Alain Besancon, ceea ce îi diferenția pe primii creștini față de bolșevici era faptul că cei dintâi știau că cred, în timp ce Lenin și adepții săi credeau ca știu. Lua astfel naștere mitul partidului de tip nou, caracterizat de o ideologie ce se pretindea științifică. Cei care compuneau acest partid/mișcare erau revoluționari de profesie. Mai tarziu, Che Guevara va aduce un ecou lui Lenin cand va spune că „datoria oricarui revoluționar este să facă revoluția”. Pentru leniniști, cuvântul “îndoielnic” nu există în vocabular, deoarece ei susțin că au acces la cunoașterea „legilor istoriei”. Istoria capătă astfel noi contururi, devenind obiect de venerație, fetiș doctrinar și alibi pentru cele mai halucinante salturi mortale tactice.
Obținerea puterii de către bolșevici a reprezentat sfarșitul efemerei democrații liberale ruse instaurată în februarie 1917. Partidul Bolșevic, mai exact o sectă apocaliptic-fanatică, a preluat puterea în baza unei lovituri de stat, denumită ulterior de către istoriografia oficială „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. Bolșevicii, in variatele lor ipostaze, au deținut această putere in manieră monopolistă până în momentul în care, în 1988-1989, Mihail Gorbaciov a renunțat la sistemul partidului unic și a acceptat conceptele de pluralism politic și stat de drept. Bolșevismul a fost caracterizat de dictatura unui partid autoproclamat drept exponent al proletariatului. A însemnat de fapt dictatura unei caste parazitice (nomenklatura) asupra întregii populații, inclusiv asupra clasei muncitoare. Debuta astfel în urma cu noua decenii ceva absolut nou în istoria rusă, europeană și mondială. Reprezentanții bolșevismului au pus în practică teroarea de tip iacobin, ducând-o până la paroxism. Pentru Lenin, Trotki, Buharin, Zinoviev, Kamenev, Stalin și ceilalți fantici ai bolșevismului, scopul final îl reprezenta revoluționarea condiției umane pe baza unor postulate descarnate și absurde. Doctrin bolșevică era salvaționistă, un milenarism triumfalist și o eclesiologie (partidul înlocuia Biserica). Fracționismul, care desemna o minimă democrație internă, era considerat un pacat mortal.
3.4.1 Istoriografia de sorginte comunistă
În această istoriografie, se cunosc următoarele interpretări date evenimentelor din anul 1917:
1.Punctul de vedere sovietic tradițional, axat pe scrierile lui Lenin. Potrivit acestuia, Revoluția rusă a făcut parte dintr-un proces istoric inevitabil și a desemnat preluarea puterii de către masele populare rusești, la conducerea cărora s-a aflat Partidul Bolșevic, cu o ideologie de tip marxist. Continuarea acestui proces a condus la crearea unui stat al muncitorilor.
2.Punctul de vedere socialist nebolșevic, susținut pentru prima dată de Aleksandr Kerenski, conducătorul Guvernului Provizoriu înlăturat de la putere de către bolșevici. Acesta susținea că revoluția a început ca o mișcare pur democratică, iar apoi a fost deturnată de către bolșevici, care alcătuiau o grupare nereprezentativă și tiranică.
3.Punctul de vedere revizionist sovietic, conturat pentru prima dată în anii care au urmat regimului stalinist de către istoricul rus Eduard Burdjalov. Acesta minimaliza rolul bolșevicilor în evenimentele din anul 1917 și șusținea că Revoluția a fost o ridicare la luptă spontană a muncitorilor. Opinia acestui istoric a creat multe controverse în Uniunea Sovietică întrucât părerile sale continuau linia impusă de Lev Trotki care, în ciuda rolului important avut în evenimentele din 1917, a avut de suportat multe acuzații în anii stalinismului.
4.Punctul de vedere sovietic post-glasnost, cristalizat la sfârșitul anilor 1980 ca o consecință a reformelor lui Mihail Gorbaciov. Acesta recunoaște greșelile făcute de bolșevici. Un exponent de seamă al acestei opinii a fost Dmitri Volkogonov, care, analizând regimul stalinist a susținut că tirania care l-a caracterizat a fost rezultatul modului despotic în care Lenin și bolșevicii au condus țara după 1917. Operele acestui istoric au fost influențate de cele ale istoricilor occidentali Leonard Schapiro și Robert Conquest, care au definit comunismul sovietic ca fiind dictatorial.
3.4.2. Istoriografia occidentală
Și în aceasta au fost conturate mai multe teorii, cele mai cunoscute fiind următoarele:
1.Teoria modernizării, bazată pe scrierile lui George Kennan, care susține că incontestabila creștere economică pe care a cunocut-o Rusia înainte de război nu era susținută de o maturitate politică pe măsură, iar consecința a fost căderea țarismului în atmosfera de război, fiind înlocuit de regimul dictatorial bolșevic. Kennan a avut un rol important în conturarea atitudinii oficiale a Statelor Unite ale Americii față de U.R.S.S. în timpul Războiului Rece, după 1945. Theodore von Laue are la rândul său o contribuție importantă la teoria modernizării, susținând că metodele centralizate de care Rusia avea nevoie pentru a atinge acel grad de industrializare cerut de o lume modernă și competitivă erau incompatibile cu un sistem reprezentativ de guvernare. De aceea, Revoluția era inevitabilă.
2.Teoria adâncirii revoluției, legată mai ales de numele analistului american Crane Brinton, care susține că evenimentele din Rusia au urmat modelul tuturor revoluțiilor moderne, răsturnând sistemul existent și, după un început de revoluție moderată, au fost înlocuite de regimuri tiranice.
3. Punctul de vedere occidental probolșevic, conturat de William Chamberlain în anii 1930, conform căruia sprijinul masiv al muncitorilor a fost cel care le-a oferit posibilitatea bolșevicilor să obțină puterea.
4. Punctul de vedere nondeterminist, susținut de Richard Pipes. Acesta a subliniat rolul unor individualități în felul în care au decurs evenimentele, negând ideea inevitabilității istorice.
3.5. Înscrierea evenimentelor din Rusia în cronologia universală
La sfârșitul sec. al XIX-lea principalele țări capitaliste cunosc o etapă superioară de dezvoltare, numită capitalismul monopolist. Procesul axat pe concentrarea producției și a capitalului a contribuit la apariția marilor monopoluri industriale și bancare, care aveau un rol principal în viața economică. Concurența capitalistă se plasează pe o noua treaptă, devenind o luptă a giganților, scena ei cuprinzând întreaga planetă. Era în desfășurare o luptă aprigă pentru piețele de desfacere a producției, investirea capitalurilor, acapararea surselor de materie prima și a forței de munca ieftine, stăpânirea coloniilor.
Grupul statelor mari (Anglia, Franța, Rusia) deja împarțise coloniile și sferele de influență (spre care tindeau și alte state, în primul rând, Germania) între ele și încep pregătirile în vederea reîmpărțirii acestora. Însă era imposibil să aibă loc schimbări pe harta lumii fară a declanșa un război mondial. Germania, care devine cea mai mare putere din Europa, din punct de vedere industrial, strâmtorează de pe piețele internaționale alte puteri, mai întâi Anglia, care erau cointeresate în slăbirea puterii statului german, pe care îl percepeau ca pe un concurent economic periculos. Dorința lor putea fi îndeplinită numai ca rezultat al unei ciocniri violente. Cea mai acerbă concurență a avut loc între Anglia și Germania, cele mai dezvoltate țări europene. Însă neînțelegeri și contradicții se iscaseră și între Franța și Germania, Rusia și Germania, Rusia și Austro-Ungaria, Franța și Italia. Așadar se poate afirma ca izbucnirea razboiului mondial a fost determinată de lupta pentru zone de influențe geostrategice, piețe de desfacere și colonii.
Marile puteri europene se aliază în funcție de interese, formând două coaliții politico-militare antagoniste: în anii 1879-1882 Germania, Austro-Ungaria și Italia constituie Tripla Alianță, iar în 1893-1904-1907, Rusia, Franța și Marea Britanie creează Antanta.
Cele două blocuri urmăreau să atragă de partea lor alte state nealiniate, folosind diverse promisiuni, fapt care agrava și mai mult situația internațională și crea pericolul dezlănțuirii unui război European. În Europa a avut loc o intensă cursă a înarmărilor, prima care s-a pregătit de razboi fiind Germania, care urmărea declanșarea lui cât mai rapidă, pentru a scoate în evidență superioritatea sa militară. Germanii știau că resursele lor economice, naturale și umane limitate, în comparație cu cele ale Antantei, nu le vor permite obținerea victoriei într-un război de lungă durată, mai ales unul purtat pe două fronturi. Realizând posibilitățile sale, Germania intenționa să-i distrugă pe rivalii principali pe rând. În vederea îndeplinirii acestui deziderat este elaborată concepția "războiului fulger", pe baza ei fiind întocmite planuri de război concrete. Franța trebuie înfrântă în două luni, apoi va urma Rusia. Rămânea Anglia, care neavând armată terestră, era incapabilă de una singură să împiedice Germania să-și realizeze scopurile și, după înfrângerea aliaților săi, trebuia, conform calculelor nemtilor, să capituleze. În acest fel, în termeni scurți, militariștii germani plănuiau să finalizeze războiul victorios.
Motivul pentru începerea războiului l-a constituit asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1919, a lui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar. De această crimă a fost învinuită Serbia, aliata Rusiei, căreia Austro-Ungaria i-a declarat război la 28 iulie. Rusia începe mobilizarea rezerviștilor, aceasta constituind pentru Germania pretext de a declara, la l august 1914, Rusiei război, iar la 3 august – Franței. Armata germană atacă Belgia pentru a se apropia de Franța. La 4 august Anglia, cu pretextul că apără neutralitatea Belgiei, declară război Germaniei. Foarte repede războiul european se transformă în unul mondial. Antanta este susținută de dominioanele britanice (Australia, Noua Zeelandă, Canada, Uniunea Sud-Africană) și Japonia; de partea Germaniei și Austro-Ungariei – Turcia. Conflictul a antrenat, de asemenea, și coloniile britanice, în total conflagrația mondială atrăgând 33 de state cu o populație de 1,5 miliarde oameni. Teatrul de operații principal a fost cel european.
În 1914, nereușita "războiului fulger", a determinat stabilizarea liniei frontului și războiul căpăta un caracter de poziție. Cele mai importante operații militare s-au desfășurat pe Frontul de Vest – la Marna (1914), Verdun și Somma (1916), Marna (1918) -și pe cel de Est – în Prusia Orientală (1914) și Galiția (1916).
Războiul inițiat de Germania a fost pregătit și de cercurile monopoliste ale celorlalte mari puteri, ele fiind cel mai mult cointeresate ca acesta să continue. Ulterior preluării puterii de către F.D. Roosevelt în 1933, congresul american a întrunit o comisie specială, care a examinat cauzele intrarii S.U.A în război. S-au formulat concluzii extraordinare – vina pentru implicarea în război este a marilor corporații, care s-au îmbogățit colosal de pe urma lui.
Așadar responsabilitatea declanșării și continuării războiului aparține cercurilor guvernatoare ale tuturor marilor puteri, care acționau în interesele dictate de monopolurile capitaliste.
Pentru unele state și popoare mici războiul avea un caracter de apărare (cazul Serbiei, Belgiei) sau de întregire a neamului (cazul României). Popoarele subjugate de Imperiile Austro-Ungar și Rus aveau speranța că în urma războiului își vor putea constitui statele lor naționale.
În aprilie-iulie 1918 nemții au organizat ultima mare ofensivă pe Frontul de Vest, care s-a soldat cu un eșec total, sleind, în mare măsură, Germania de puteri. Antanta, care se baza pe ajutorul economic al S.U.A. și avea un potențial militar mai puternic, declanșează contraofensiva. În septembrie 1918 în luptă intra și armata americană, care avea aproximativ 2 milioane de soldați, contribuind astfel la reducarea dramatică a șanselor nemților la victorie. În noiembrie 1918 în Germania izbucnește revoluția, care a avut ca finalitate înlăturarea de la putere a monarhiei. În aceste condiții, având în vedere si faptul că toți aliații Germaniei deja capitulaseră, continuarea războiului devine imposibila.
La 11 noiembrie 1918 în pădurea Compien, unde se afla comandamentul suprem al aliaților, a avut loc semnarea armistițiului, care prevedea încetarea focului, retragerea forțelor armate germane din teritoriile ocupate din Vest și dezarmarea lor. În acest mod a luat final marele măcel al popoarelor.
Războiul a pricinuit uriașe pierderi materiale și victime umane: 10 milioane de morți și 20 milioane răniți. A scăzut considerabil nivelul de trai al populației. Toate acestea au condus la mișcări revoluționare puternice – în urma revoluțiilor s-au prăbușit trei dintre cele mai mari monarhii: țaristă, habsburgică și a Hohenzollernilor. În luna octombrie a anului l917 în Rusia a avut loc revoluția bolsevică care a reprezentat unul din principalele efecte ale primului război mondial, care a împărțit lumea în doua sisteme.
După război situația internațională a cunoscut o schimbare – pe ruinele celor patru imperii au renăscut și s-au reîntregit multe state naționale. Germania dintr-un colos european a devenit un stat de mâna a doua, iar Franța, pentru o perioadă, și-a restabilit în Europa Occidentală pozițiile dominante. În cadrul lumii capitaliste raportul de forțe s-a schimbat în favoarea S.U.A. Pe harta lumii și-a făcut loc un stat nou expansionist – U.R.S.S, care a devenit baza unei pretinse revoluții mondiale comuniste. Confruntarea dintre cele două sisteme a și determinat ulterior dezvoltarea omenirii pentru multe decenii.
Capitolul IV: Impactul evenimentelor din Rusia asupra ordinii mondiale
4.1. Ieșirea separată din război și semnarea tratatului de la Brest-Litovsk
Principala preocupare a bolșevicilor după lovitura de stat din octombrie 1917 era să își consolideze puterea la Petrograd și apoi să extindă cât mai repede posibil revoluția din Rusia pe întregul glob. Însă pentru a își îndeplini acest deziderat, era necesar ca mai întâi să încheie pacea. În concepția lui Lenin, guvernul nu ar avea cum să supraviețuiască în lipsa obținerii armistițiului.
Ca atare, Lenin dorea pacea cu Puterile Centrale în orice condiții, atâta timp cât acestea i-ar fi permis să rămână la putere.
Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de "Brest-Litovsk"), între Rusia și Puterile Centrale, care a marcat ieșirea Rusiei din primul război mondial. Tratatul a devenit practic nul până la sfârșitul anului dar, importanța lui covârșitoare, cu toate că nu a existat în intențiile semnatarilor, a fost aceea de factor declanșator al procesului de cucerire a independenței următoarelor state: Finlanda, Polonia, Estonia, Letonia și Lituania.
Negocierile în vederea încheierii păcii au debutat la data de 22 decembrie 1917, la o săptămână după ce fusese declararat armistițiul dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk, orașul care astăzi se numește Brest și este situat în Belarus, lângă frontiera cu Polonia. Conducătorul delegației germane a fost Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german, iar delegația rusă desemnată să participle la negocieri a fost condusă de Lev Troțki. În scurt timp de la începerea lor, negocierile au intrat în impas din cauza pretențiilor bolșevicilor de a obține "pace fără anexări și despăgubiri", adică o înțelegere prin care nu ar fi fost nevoiți să plătească bani și să facă concesii teritoriale. Însă cererile germane pentru cesiuni teritoriale nu încetau, și, în consecință, Lev Troțki, ministru de externe și șef al delegației rusești, a anunțat retragerea Rusiei de la tratative la data de 10 februarie 1918 și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție care se caracterizează prin termenii "lipsa războiului — lipsa păcii".
Urmările retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolșevici decât și-ar fi închipuit ei. Puterile Centrale au procedat la denunțarea armistițiului la data de 18 februarie 1918 și în zilele care au urmat au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Printre ghețurile din Marea Baltică, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Peterburg. Cu toate că au avut loc demonstrații și proteste în luna care a precedat atacul, muncitorii germani și austro-ungari nu au reușit declanșarea unei revolte de proporții, iar la data de 3 martie bolșevicii au acceptat niște condiții de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care nu le acceptaseră mai înainte.
Semnarea Tratatului, între Rusia bolșevică pe de-o parte și Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea războiului în niște condiții extrem de umilitoare, care au umbrit succesul bolșevic din lovitura de stat din Octombrie 1917.
Noul guvern bolșevic a renunțat în totalitate la pretențiile pe care le avea asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice, (Estonia, Letonia și Lituania), ca și asupra Poloniei, Belarusului, a districtelor turcești Erdehan și Kars, și asupra districtului georgian Batumi.
Cea mai mare parte din aceste teritorii a fost cedată Imperiului German, care urmărea să le transforme de facto în parți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu.
Într-un final, înfrângerea Germaniei în primul război mondial a făcut să fie posibilă declararea independenței reale a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani care fuseseră impuși țărilor respective s-au văzut nevoiți să renunțe la tron.
Tratatul de la Brest-Litovsk a însemnat o reducere serioasă a teritoriului controlat de bolșevici. Dacă independența Poloniei și Finlandei a fost acceptată în principiu, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a condus la crearea unei baze primejdioase pentru derularea acțiunilor antibolșevice în Războiul civil rus care avea să urmeze, (1918 – 1920). Mare parte dintre naționaliștii ruși și chiar și unii dintre revoluționari erau înfuriați de faptul că bolșevicii au acceptat condițiile prevăzute de tratat, motiv pentru care ei s-au înrolat în forțele Armatei Albe anticomuniste. În ciuda faptului că cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au continuat să fie conduse de antibolșevici până la când a luat sfârșit cel de al doilea război mondial.
4.2. Exportul de revoluție- o sarcină primordială a liderilor bolșevici
După lovitura de stat înfăptuită de bolșevici în octombrie 1917 în Rusia, au avut loc o serie de revoluții burghezo-democratice și în alte state situate în centrul Europei. Consecințele războiului au agravat la maximum suferințele populației din toate țările beligerante, iar revoluția rusă a intensificat și mai mult dispozițiile antibelice și antiguvernamentale, în special în Germania, stat care a fost înfrânt în război. În această țară, ca rezultat al Revoluției din noiembrie 1918, a fost rasturnată monarhia Hohenzollernilor și s-a decretat republica democratică. Social-democratii germani, care beneficiau de încrederea muncitorilor, au creat un guvern condus de F.Ebert. Noul guvern a proclamat republica, drepturile și libertățile democratice, a fixat ziua de munca de 8 ore, declarând ca va menține proprietatea privată si cerând populației să respecte ordinea. Conducătorul socialiștilor de stânga (viitorii comuniști) K. Liebkneiht a contribuit la transformarea revoluției democratice în socialistă. În acest mod, revoluția democratică din Germania acunoscut două direcții clare: una promovată de social-democrați, cealaltă -de comuniști, fiind influențați în mare măsură de bolșevicii sovietici.
Avântul revoluționar fiind în creștere, în aprilie 1919 la Bavaria – land german situate în partea de sud a țării – a avut loc proclamarea puterii sovietică. Guvernul revoluționar bavarez a trecut la introducerea controlului muncitoresc al întreprinderilor industriale, a naționalizat băncile, a creat Armata Roșie, dar la inceputul lunii mai a aceluiași an Republica sovietică Bavaria a fost înăbușită.
În Imperiul Austro-Ungar, ca urmare a revoluției democratice, este înlăturată de la putere monarhia Habsburgilor și pe ruinele fostului imperiu s-au ridicat noi state naționale: Austria, Cehoslovacia, Ungaria; și și-au întregit teritoriile România, Iugoslavia și Polonia.
Și în Ungaria au fost proclamate republica, drepturile și libertățile cetățenilor, ziua de munca de 8 ore, și au fost limitate proprietățile funciare ale moșierilor. La 21 martie 1919 social-democrații și comuniștii au format guvernul sovietic, iar statul a fost declarat republică sovietică. Este înființată Armata Roșie, are loc naționalizarea băncilor, a marilor întreprinderi industriale, a pământurilor. Însă intervenția Antantei și lipsa sprijinului din partea țărănimii au condus la prăbușirea Republicii sovietice Ungare, fiind restabilită monarhia.
Așadar revoluțiile proletare care au izbucnit în unele țări după victoria revoluțiilor burghezo-democratice sunt înfrânte, datorită situației internaționale care nu le era favorabilă, a lipsei unui sprijin social adecvat, mai ales, din partea țărănimii și a forțelor armate. Cu toate acestea valul revoluționar a cuprins nu numai Europa Centrală și cea de Est, ci el s-a răspândit puternic și în țările Antantei: mișcări revoluționare de proporții au luat naștere în Franța și Italia, în multe țări au loc ample demonstrații, apar mișcări greviste. Aceste evenimente, în accepțiunea unora, puteau contribui la lichidarea capitalismului în Europa și triumful revoluției mondiale comuniste. În fruntea lor s-au situat partidele comuniste nou-născute ca efect al scindării vechilor partide socialiste reformiste. Pentru coordonarea și dirijarea acțiunilor acestora, în 1919, la Moscova, este înființată Internaționala a IlI-a Comunistă, ale cărei secții au fost considerate toate partidele comuniste din lume. Ea era gândită să devină un instrument de realizare a “revoluției mondiale”. În primii ani de existență Cominternul pregătea și susținea mișcările revoluționare din lumea întreagă. În rândurile lui se formase o puternică aripă de extremă stângă (Troțki, Radek, Buharin s.a.), care era în favoarea revoluției proletare imediate în toate statele și considera ca fără sprijinul revoluției socialiste europene revoluția rusă va fi înfrântă. Se afirma că pentru intensificarea procesului revoluționar mondial este necesar "exportul revoluției" printr-un "război revoluționar contra imperialismului mondial".
În dezacord cu această tactică revoluționară a fost Lenin, care susținea că este imposibil să lichidezi orânduirea capitalistă prin acțiuni din afară, în lipsa luării în considerare a situației interne din fiecare țară. În ceea ce privește revoluțiile care izbucneau, toți comuniștii, fără excepție, considerau că trebuie să fie sprijinite, inclusiv cu forța armată, dacă e posibil și prin acțiuni subversive. Mai târziu, în anii dictaturii staliniste Internaționala Comunistă s-a transformat în mâinile lui Stalin într-o armă docilă, utilizată de el pentru a-și consolida autoritatea în afara hotarelor U.R.S.S.
Trebuiesc menționate părerile care există în istoriografie privitoare la rolul revoluției și evoluției în dezvoltarea societății umane și la corelația dintre aceste fenomene. În prezent este în creștere numărul istoricilor și politicienilor care sunt de părere că revoluțiile reprezintă o abatere de la cursul normal de dezvoltare a societății. Considerându-le cataclisme sociale, care întotdeauna presupun mari jertfe umane și distrugerea multor valori tradiționale, ei concluzionează că revoluțiile nu contribuie la dezvoltarea societății, ci, în mod contrat, o stopează. Adepții acestei păreri văd evoluția ca pe o normă a progresului societății, care trebuie să se dezvolte lent și treptat, fără intervenții și explozii sociale. Extremiștii de stânga consideră revoluția ca fiind unicul izvor al dezvoltării societății, singurul mod de soluționare a oricăror probleme sociale, de unde se alimentează și ideile referitoare la “exportul revoluției”, “violența revoluționară”, etc. A treia viziune nu contestă niciuna din cele două forme de dezvoltare a societății. Mai mult, le privește ca forme obiective, ce se completează reciproc, ale unui proces unic- istoria universală. Relația între ele exprimă în societate legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative, soluționarea contradicțiilor ce sunt permanent prezente în ea. Este adevărat că aceste contradicții își pot găsi rezolvarea și prin reforme, fără revoluții sociale, însă dacă societatea nu se reformează “de sus”, ea naște revoluții “de jos”. Actualmente în țările dezvoltate, indiferent de “culoarea” guvernanților, reformarea societății se realizează continuu, înlăturându-se tot ce împiedică dezvoltarea ei și, astfel, prevenindu-se exploziile revoluționare.
4.3. Redesenarea hărții politice după prabușirea Imperiului rus
După Primul Război Mondial are loc dezmembrarea Germaniei, dezintegrarea imperiilor Austro-Ungar și Otoman, dispariția Imperiului Țarist, apariția comunismului în Rusia (1917 – revoluția bolșevică). De asemenea, se formează statele naționale unitare: România, Austria, Ungaria sau federale:Iugoslavia, Cehoslovacia. Conferința de pace de la Paris (1919) și semnarea celor cinci tratate care alcătuiesc sistemul Versailles, cărora li se va adauga Pacea de la Lausanne (1923), marchează încheierea oficială a ostilităților Primului Război Mondial, impunând o nouă ordine mondială și redesenarea hărții politice a lumii. După Al Doilea Razboi Mondial apar înca 96 state, în 1918 fiind 167 state în total. Modificările inseminate sunt date de: creșterea influenței S.U.A. în Europa de Vest (Planul Marshall), dezvoltare economică fără precedent a Germaniei și Japoniei, “Războiul Rece” între blocurile ideologice, economice și militare (N.A.T.O., Tratatul de la Varșovia) și “bipolaritatea mondială”, două zone de integrare economică Consiliul Economic European (C.E.E.) si Consiliul Economic de Ajutor Reciproc (C.A.E.R.).
4.4. Atitudinea occidentalilor față de Rusia condusă de Lenin
Niciuna dintre marile puteri nu era interesată de răsturnarea regimului bolșevic. Germanii l-au sprijinit și l-au salvat de la prăbușire. Aliații l-au acceptat la început și când au realizat ca eforturile lor sunt în zadar au încercat să reactiveze frontul de est.
Lenin avea credința că imediat cum vor înceta ostilitățile, marile puteri aveau să uite de neînțelegerile dintre ele în vederea lansării unui atac comun împotriva regimului bolșevic. Însă teama lui s-a dovedit a nu avea un suport real. Singurii care au avut o implicare activă în această problemă au fost englezii, însă fără prea multă convingere, și la insistențele lui Winston Churchill, deci ale unui singur om. Occidentul era epuizat de război, deci se dorea mult mai mult compromisul decât intervenția. De aceea, majoritatea puterilor europene aveau să încheie pacea cu Rusia condusă de bolșevici până la jumătatea anilor douăzeci.
Cu toate că Occidentul nu prea era interesat de bolșevici, bolșevicii aveau interese foarte mari în Vest. Aceștia aveau concepția, nu foarte greșită, că revoluția relaizată de ei o să eșueze dacă nu o să le fie urmat modelul cât mai repede de alte state. Îndată ce au preluat puterea, au început să lanseze apeluri cître muncitorii din întreaga lume încercând să îi determine să se ridice la luptă împotriva propriilor guverne. Ca și cum nu ar fi fost suficient, s-au alocat si sume foarte mari de bani destinate propagandei și întreținerii atmosferei de agitație. Mai mult, bolșevicii i-au implicat pe nemți în conflictul politic cu Rusia și s-au folosit de ei în contra Aliaților de câte ori au considerat acest lucru folositor. De asemenea, i-au utilizat și pe Aliați împotriva germanilor de fiecare dată când au socotit necesar. Lenin avea un principiu de a cunoaște punctele slabe ale adversarului pentru a le folosi împotriva lui, iar aplicarea practică a acestuia a fost tocmai amestecul în treburile interne ale altor state.
Intervenția Aliaților în Rusia sovietică este considerată un mit. Nu a existat o intervenție străină în revoluția rusă, ci o sumă de intervenții de ambele părți. Nimeni nu a intervenit în problemele altor state cu mai multă fervoare decât bolșevicii înșiși. Aliații au suferit enorme pierderi umane și materiale din momentul în care Rusia a ieșit unilateral din război. Din acel moment, nemții au putut să retragă de pe frontul de răsărit suficiente divizii pentru a își mări efectivele de pe frontul de vest cu aproape un sfert. Datorită acestor întăriri, au fost capabili să lanseze o ofensivă decisivă. Britanicii, francezii și americanii au pierdut un capital uman enorm în marile lupte de pe frontul de vest din primăvara și vara anului 1918. În cele din urmă, acest sacrificiu a condus la înfrîngerea Germaniei. Iar acest lucru avea să confere bolșevicilor șanse neașteptate, în primul rând să anuleze Tratatul de la Brest-Litovsk, recuperând majoritatea teritoriilor pe care le pierduse la semnarea lui și, în al doilea rând, Rusia a fost salvată de la soarta pe care i-o rezervase Germania, aceea de a fi transformată în colonie, într-un fel de Africă.
Capitolul V: Concluzii
Revoluția rusă a fost considerată ca fiind cel mai important eveniment al secolului XX. În afară de faptul că a reprezentat piedica principală în calea păcii după primul război mondial, a contribuit în mod direct și la acensiunea socialismului național în Germania și la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Regimul comunist născut în urma revoluției a menținut lumea într-o stare de tensiune permanentă, chiar cu riscul izbucnirii unui nou conflict la nivel mondial. Și deși lucrurile țin de trecut, pentru a împiedica repetarea istoriei trebuie aflat adevărul, deoarece problema principală pusă de revoluția rusă în special și de revoluțiile moderne în general este aceea de a ști în ce măsură rațiunea este capabilă să ajute umanitatea să depășească imperfecțiunile cunoscute pentru a atinge o stare ideală de perfectibilitate. Afirmația că revoluția rusă a eșuat incontestabil este un adevăr, confirmat și de dezmembrarea Uniunii Sovietice în anul 1991, când și Partidul Comunist a fost scos în afara legii. Din aceasta se poate desprinde o altă concluzie adevărată, și anume că utopia conduce, în mod inevitabil, la chiar opusul ei. Însă nu se poate nega nici faptul că eșecul acesteia ar putea fi interpretat și ca un accident temporar care a afectat eforturile omenirii pentru a-și construi o existență ideală.
Revoluția rusă din 1917 nu a reprezentat un eveniment punctual sau un proces liniar, ci o succesiune de acțiuni discontinue și violente, mai mult sau mai puțin convergente, implicând actori cu obiective diverse și într-o oarecare măsură contradictorii. Ea a debutat ca o revoltă a elementelor celor mai conservatoare din societatea rusă, nemulțumită de influența lui Rasputin la curte și de proasta administrare a efortului de război. Din rândul conservatorilor, revolta s-a extins la păturile liberale, care atacau monarhia din motivul că rămânerea ei la putere risca să provoace declanșarea unei revoluții. Inițial, atacurile împotriva țarismului au fost motivate nz de epuizarea cauzată de război, ci de dorința ca războiul să fie condus de o manieră mai eficientă. Cu alte cuvinte, regimul nu era contestat cu intenția de a declanșa o revoluție, ci cu scopul de a o evita. În februarie 1917, când garnizoana din Petrograd a refuzat să deschidă focul asupra civililor, generalii în înțelegere cu politicienii, l-au convins pe Nicolae al II-lea să abdice, sperând să prevină astfel răspândirea revoltei în rândul trupelor de pe front. Abdicarea țarului, sacrificiu menit să asigure victoria în război, avea să ducă însă la prăbușirea statului rus.
Într-o primă etapă, nici nemulțumirile sociale și nici agitația întreținută de cercurile inteligenței radicale nu au jucat un rol decisiv în desfășurarea evenimentelor. Din momentul în care autoritatea țarului a dispărut, rolul acestor doi factori a devenit covărșitor. În prima parte a anului 1917, țăranii au început să ocupe și să își împartă pământurile aflate în proprietate privată. Revolta s-a extins apoi în rândul soldaților de pe front, care au dezertat în masă pentru a lua parte la distribuirea pământului , al muncitorimii, care a preluat controlul asupra fabricilor, și în rândul minorităților naționale, care aspirau la autodeterminare. Fiecare dintre aceste grupuri urmărea obiective proprii, însă în toamna anului 1917 efectul cumulat al contestărilor dirijate împotriva structurilor sociale și economice ale statului a împins Rusia în anarhie.
Evenimentele din anul 1917 au demonstrat că Imperiul Rus, în ciuda întinderii sale teritoriale și a statutului de mare putere pe care și-l asuma, era de fapt o structură fragilă, artificială, construită nu pe o legătură organică între guvernanți și guvernați, ci pe mecanisme rigide de natură birocratică, polițienească și militară. Cei o sută cincizeci de milioane de locuitori ai Rusiei nu erau uniți nici de interese economice solide, nici de un sentiment al identității naționale. Sutele de ani în care această țară cu o economie preponderent agrară fusese guvernată după principii autocratice au împiedicat formarea unor legături puternice. Statul imperial rus era o formă fără conținut.
Considerând toate aceste elemente, este clar că teoria marxistă despre revoluție ca expresie a nemulțumirilor de clasă nu rezistă. Desigur că nemulțumiri au existat și în Rusia ca în oricare alt stat, însă cauzele directe și care au hotărât prăbușirea regimului și tulburările care au urmat sunt de natură aproape exclusiv politică.
Revoluția rusă nu numai că a demonstrat că metodele științifice sunt inaplicabile în administrarea vieții oamenilor, dar a pus și întrebări în legătură cu natura politicii, în special cu dreptul guvernanților de a încerca remodelarea ființei umane și a societății cu de la sine putere și chiar împotriva voinței lor, conform unei vechi lozinci comuniste care afirma că oamenii pot fi fericiți chiar împotriva voinței lor.
Persoane care l-au cunoscut de aproape pe Lenin spun că liderul bolșevic trata oamenii așa cum un metalurgist tratează minereul pe care îl prelucrează. Atitudinea lui reprezenta expresia extremă a unei viziuni împărtășite de toți intelectualii radicali, viziune care nega principiul realist exprimat de Kant, conform căruia omul nu trebuie să fie niciodată pentru ceilalți un mijloc de a își atinge propriile scopuri, ci trebuie considerat el însuși un scop. Din această perspectivă, excesele bolșevicilor și ușurința cu care au sacrificat atâtea vieți pentru a-și îndeplini scopul redau tabloul unei încălcări monstruoase a principiilor morale și a bunului simț.
Societății moderne nu trebuie și nu îi pot fi impuse modele și cu atât mai puțin nu are sorți de izbândă încercarea de a o reconstrui din temelii. Ceea ce nu poate fi înțeles nu poate fi nici controlat. Istoria tragică a Revoluției ruse stă mărturie că niciodată autoritatea politică nu poate fi folosită în scopuri ideologice. După cum se exprima extrem de plastic Oscar Wilde, “poți lăsa omenirea în pace- ceea ce nu poți este să o guvernezi”.
Bibliografie:
John Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, 1997;
Michael Lynch, Reacțiune și revoluție, Editura All, București, 2000;
Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, Editura Humanitas, București, 1998;
Norman Stone, The Eastern Front 1914-1917, Editura Material, Londra, 2004;
5. D.I. Sidorov Economiceskoie polojenie Rossii v pervoi mirovoi voine, Moscova, 1973;
Șambarov V., Za veru, țarea i otecestvo!, Moscova, 2003;
N. Starikov, Fevrali 1917. Revoliuția ili spețoperația?, Moscova 2007.
Bibliografie:
John Barber, Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, 1997;
Michael Lynch, Reacțiune și revoluție, Editura All, București, 2000;
Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, Editura Humanitas, București, 1998;
Norman Stone, The Eastern Front 1914-1917, Editura Material, Londra, 2004;
5. D.I. Sidorov Economiceskoie polojenie Rossii v pervoi mirovoi voine, Moscova, 1973;
Șambarov V., Za veru, țarea i otecestvo!, Moscova, 2003;
N. Starikov, Fevrali 1917. Revoliuția ili spețoperația?, Moscova 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evenimentele DIN Rusia DIN Anul 1917 (ID: 151088)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.