Evenimentele DIN Decembrie 1989 Intre Revolta Populara Si Lovitura DE Stat. Sibiu Centru Revolutionar

EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989 ÎNTRE REVOLTĂ POPULARĂ ȘI LOVITURĂ DE STAT. SIBIU CENTRU REVOLUȚIONAR

Cuprins

Motto:

„Prima lecție pe care trebuie să o învețe un cercetător al politicii internaționale și pe care nu trebuie să o uite în veci este că problemele internaționale sunt de o complexitate ce face imposibile soluțiile simple și profețiile credibile. Aici se desparte drumul omului de știință de cel al șarlatanului. […] Chestiunile internaționale rezervă surprize pentru oricine încearcă să întrevadă viitorul prin prisma cunoștințelor sale despre trecut și a semnelor prezentului”. Hans J. Morgenthau

Introducere

Lucrarea de față își propune să trateze problematica evenimentelor din decembrie 1989 făcând o radiografie a societății românești la momentul 1989 și să analizeze un cuantum de factori interni și externi care au determinat desfășurarea evenimentelor decembriste.

Scopul nu este acela de a desființa teorii referitoare la evenimentele din decembrie 1989, ci mai degrabă printr-o analiză comparată să creioneze o imagine mai apropiată de realitate asupra modului în care s-au desfășurat evenimentele. Societatea românească în vanitatea sa, se automăgulește punând aceste evenimente pe seama unei voințe unanime a populației de a se democratiza.

Întrebările care rezultă din acestă automăgulire își găsesc foarte greu răspuns. De unde avea societatea românească sentimente democratice? din moment ce acestea au existat doar cu aproximativ un jumătatea de secol înainte, mai exact în perioada interbelică. Dar totuși schimbarea a avut loc, regimul comunist a fost înlocuit cu unul democratic. Nu au existat cumva „impulsuri” exterioare care alimentând anumite nemulțumiri legate de viața cotidiană, să fi trasat mult mai clar direcția evenimentelor din decembrie 1989? Care era poziția actorilor stăini cu privire la regimul politic românesc? Cum se explică declinul în cascadă al regimurilor comuniste din Europa de est? Oare toate aceste state au simțit dintr-o dată nevoia aceasta acută de democratizare? Foarte puțin probabil ca evenimentele din decembrie 1989 să aibă doar cauze interne din moment ce ele se aliniază cu o tendință est-europeană de schimbare.

Este adevărat că sună foarte frumos și în același timp naționalist, să poți afirma ca stat că ai făcut pași mari spre democrație doar prin voință proprie în baza unor sentimente de simpatie față de anumite valori promovate intens de state precum: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau Franța.

Foarte multe lucrări tratează problematica evenimentelor din 1989 însă, din punctul meu de vedere multe dintre ele sunt purtătore ale unor culori politice, sau ale unor interese personale și nu manifestă o coloană vertebrală care să le facă demne de interes academic. Trecere timpului va face lumină în cazul unor lucrări precum Revoluție și reformă sau Revoluția trăită scrise de ex-președintele României și cel care a fost primul președinte post-comunist din România, Ion Iliescu. Nu doar autori precum Ion Iliescu s-au înșelat atunci când au scris despre aceste evenimente, întrebarea care se cuvine să o punem este câți dintre cei care s-au înșelat atunci când au scris lucrări pe această temă, au facut-o voit sau care este scopul pentru care s-au „autoînșelat”?

Lipsită de culoare politică sau de dorință de a fabrica adevărul, lucrarea de față se vrea o oglindă cât se poate de curată a evenimentelor care au schimbat România, asta în măsura posibilităților permise de dovezile existente și de dosarele care au fost desecretizate până în momentul de față.

Evenimentele din iarna lui 1989 reprezintă una dintre cele mai importante schimbări din istoria modernă a României, iar pentru acest lucru nu cred că este nevoie de nici un argument. Prioritatea acestor evenimente devine din ce în ce mai vizibilă, odată cu trecerea timpului datorită viziunilor total diferite pe care le au diferiti actori care au fost implicați direct sau indirect în desfășurarea a ceea ce noi am învățat că a fost revoluția din 1989. Samuel Huntington susține faptul că “nu sânt încununate de succes decât revoluțiile care se extind și în mediul rural” deci în iarna lui 1989 avem manifestări cu precădere în marile orașe, dar totuși să acordăm o doză de scepticism și să analizăm mai bine evenimetele , poate poate Samuel Huntington s-a înșelat când a făcut această afirmație …

Ca să întelegem mai bine afirmația făcută mai sus, vreau să menționez că în octombrie 2009, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române a organizat o sesiune științifică dedicată eveimentelor din iarna lui 1989. La această sesiune a fost invitat și Ion Iliescu, fost președinte al României imediat după evenimentele din iarna lui 1989, acesta a criticat foarte dur contestatarii tezei “emanaților”. Poziția lui Ion Iliescu a fost una foarte dură, catalogând contestatarii ca fiind “minți poluate”. Poziția lui Ion Iliescu a fost atât de deplasată încât a ajuns să susțină că “Acordul din Malta nu privea România”.

Dorința de a falsifica firul evenimentelor din iarna lui 1989 merge atât de departe în cazul lui Ion Iliescu, încât acesta a elaborat 3 lucrări: “Fragmente de viață și de istorie trăită”, “După 20 de ani – 1989. An de cotitură în istoria națională și în viața internațională” precum și “Destinul unui om de stânga”, lucrări care, eu personal, sunt sigur că vor ajunge în raionul SF al librăriilor care o vor comercializa sau al bibliotecilor care deja au făcut acest lucru prin simplu fapt că neagă anumite relități cât se poate de evidente astăzi. Referirea la Ion Iliescu este făcută, deoarece el este “vârful de lance” al celor care susțin puritatea revoluției din 1989.

Este limpede faptul că pentru a putea analiza evenimentele din iarna lui 1989 ar trebui să ne putem rupem total de orice atașament față de vreo ideologie politică sau vreun regim politic și să conștientizăm că nu există bine si rău în formă pură, mai ales în politică, ci că binele și răul sunt termeni relativi care descriu o anumită stare legată de o situație privită dintr-un anumit unghi. Binele unora este uneori răul altora iar criminalii de azi pot ajunge eroii de mâine. Istoria este scrisă de învingători, iar cei care pierd vor duce mereu povara tuturor atrocităților comise, atât de ei, cât și de învingători.

Capitolul I: Conceptul de „revoluție” de la teorie la practică

România de astăzi și România din decembrie 1989 par a fi două state total diferite, România de azi pare un stat nou, modelat după targheturile democratice, un stat încă în tranziție dar cu o direcție, cel puțin declarativ, foarte clar stabilită. Dacă azi am întreba aleatoriu pe stradă ce s-a întâplat în 1989, răspunsul ar gravita în jurul cuvântului „revoluție”.

Conform definiției din DEX a termenului de „revoluție”, acesta înseamnă ansamblul transformărilor calitative profunde, care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. Termenul „revoluție” mai poate reprezenta și o schimbare sau transformare radicală într-un anumit domeniu.

Conform definiției Cambridge Dictionaries, acceptată de cea mai mare proporție a mediului universitar, termenul de „revoluție” reprezintă o schimbare în modul în care o țară este guvernată, de obicei printr-un sistem politic diferit și deseori folosind violența sau războiul.

Alte definiții, puțin mai filozofice, aparțin lui Napoleon Bonaparte, care afirmă că „revoluția este o idee care și-a găsit baionetele” sau defniția lui Hegel, care susține că „revoluția este o lovitură de stat reușită”.

Conform lui Jean-Jacques Rousseau, atunci când salariații dintr-o întreprindere sau dintr-o ramură economică încetează lucrul, cerând salarii mai bune, ei fac o grevă; când salariații din toate ramurile economice încetează lucrul, cerând condiții mai bune de muncă și un statut decente în activitatea lor, fac o grevă generală, iar când un popor se ridică împotriva regimului politic existent, cerând schimbarea schimbarea acelui regim politic, fac o Revoluție.

Fără a avea nevoie de prea multe studii în domeniul politic sau militar și având la bază doar informațiile așa cum le-am primit din diverse surse, aici mă refer la familie, școală sau mass-media, putem afirma că în România, în decembrie 1989 s-a produs o revoluție. Motivul pentru care putem face această afirmație, este faptul că s-a schimbat modul în care țara a fost guvernată, s-a schimbat regimul politic și trebuie să recunoaștem că s-a apelat la violență.

Nu greșim absolut deloc dacă am face afirmația că s-a utilizat și conceptul de război în evenimentele din decembrie 1989 în România, dar asupra acestui subiect o să revin în capitolele care urmează. Definițiile mai degrabă filozofice ale lui Napoleon Bonaparte și ale lui Hegel vom vedea pe parcursul acestei lucrări că se regăsesc în totalitate în desfășurarea evenimentelor decembriste din România.

Despre evenimentele din decembrie 1989 din România, s-a afirmat ulterior că au fost prima revoluție transmisă live de televiziune, motiv pentru care ea a reușit să capteze atenția atât a opiniei publice din România cât și din stăinătate. Trebuie să menționăm că revoluția nu a fost transmisă numai la televizor, ea a fost transmisă și pe posturile de radio Europa Liberă sau Vocea Americii.

Secolul XX, trebuie să admitem, a adus instituționalizarea unei noi arme, neprobată până atunci, sau cel puțin slab probată, dar care a adus importante beneficii mai ales statelor mai mici care nu aveau loc la masa negocierilor de giganții secolului XX, prin faptul că nu dețineau forța militară necesară. Această nouă armă a fost reprezentată de serviciile secrete de informații, numele acestei arme nefiind foarte important, fie că s-a numit „Securitatea” sau „Serviciul Român de Informații”, ea a avut același scop și anume acela de a culege informații, atât din interiorul statului, cât și dinafara acestuia despre poziția unor actori cu privire la aparatul de conducere al statului pentru care lucrează.

S-a constata că nu există vreun eveniment important, desfășurat în secolul XX, în care să nu se fi implicat într-o anumită proporție serviciile de securitate. Este adevărat că în urma implicării în diferse evenimente au existat atât succese, cât și insuccese, dar ceea ce este important este faptul că oamenii politici au fost convinși de necesitatea existenței unui astfel de serviciu.

Chiar dacă după cel de al II-lea război mondial nu au mai existat conflicte majore, confruntările în sfera deținerii informației au luat amploare, iar statele au pornit într-o cursă maraton de asimilare de informații, având ca scop anticiparea mișcărilor adversarilor politici și nu numai. Personal tind să cred că motivul pentru care s-a renunțat la conflictele militare armate și s-a trecut la această metodă, este reprezentat de faptul că aceste servicii s-au dovedit a fi mult mai puțin costisitoare, cu un grad de eficiență mult mai mare și mult mai greu de atacat în mass-media.

Există de asemenea și riscuri în folosirea acestei arme numită servicii secrete, în contextul în care uneori eșecurile pot fi ireparabile dar lipsa unui astfel de serviciu nu prea oferă alternative în a supraviețui ca stat și națiune dacă nu te lași prin în joc.

În a doua jumătate a seculolului XX, România a trecut prin șocuri istorice profunde, etichetată ca înfrântă într-un război al cărui sfărșit a găsit-o totuși de partea învingătorilor, a fost înglobată în sfera de influență a Moscovei comuniste, care i-a impus un regim represiv, din care a început la un moment dat să se desprindă și să elibereze timid, în paralel cu o detașare treptată de sub tutela puternicului aliat dominator de la Răsărit; a început să se manifeste tot mai independent și mai distinct în viața internațională, întinzând punți punți spre Vest și Sud – moment astral pentru imagineațării și a politicii sale în lume, după care a început să fie izolată și să se izoleze de Est și de Vest.

Europa de Est, la momentul 1989, er 1989, era o zonă preponderent revoluționară, România nefăcând notă discordantă, majoritatea populației fiind saturară de politica economică și de dezvoltare a lui Nicolae Ceaușescu, prezentă prin regim de austeritate menit să permită plata datoriei externe precum și construcții industriale grandomane, unele dintre ele total nesustenabile.

Nealinierea lui Nicolae Ceaușescu pe linia moscovită de reformare, cunoscută sub numele de perestroika și glasnost și apropierea lui de megalomania și cultul personalității specific liderilor comuniști din partea de est a Asiei, aici făcând referire la Korea de Nord și la personalitatea lui Kim Ir-sen, atrage pe de o parte nemulțumiri în rândul populației precum și rivalitatea colosului în prăbușire, numit U.R.S.S.

Pentru a revenii puțin la linia de reformare moscovită, propun să definim puțin termenii de „perestroika” și „glasnost”. Termenul de „perestroika” în traducere înseamnă deschidere, referindu-se la transparență decizională în timp ce termenul de „glasnost” se traduce prin restructurare, aici făcându-se referire la politicile de reducere a corupției la nivelul conducerii statului, încercându-se modelarea abuzului de putere.

Diferite de alte țări foste comuniste, regimul lui Nicolae Ceaușescu nu era controlat de la Moscova, iar pe teritoriul României nu se aflau armate de ocupație, în timp ce economia era doar parțial dependentă de alte state, motiv pentru care perestroika și glasnost nu și-au găsit locul în țara noastră. Succesele din domeniul economic, și aici mă refer la plata datoriei externe, i-a oferit lui Nicolae Ceaușescu, falsul sentiment că direcția României este una corectă, devenind antipatic în rândul populației.

Foarte încrezător în așa numitul cult al personalității, pe care organele colective de conducere, în frunte cu Elena Ceaușescu le alimentau puternic, Nicoale Ceaușescu nu a conștientizat faptul că cetățenii nu îl mai agrează. Motivul principal pentru care Nicolae Ceaușescu nu mai era agreat de populație este reprezentat raționalizarea alimentelor precum și restricțiile energetice.

În relația cu alte state, Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat foarte mult, ajungând să fie văzut în cadrul Tratatului de la Varșovia asemenea unui copil rebel, existând chiar dovezi în sensul unor discuții pe un ton foarte aprins între el și Mihail Gorbaciov. Mihail Gorbaciov nu a rămas dator, iar în 4 decembrie 1989, cu ocazia întâlnrii la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, ca urmare a unor atacuri dure ale lui Nicolae Ceaușescu privind atitudinea U.R.S.S. față de statele din estul Europei, Mihail Gorbaciov, îi dă de înteles lui Nicolae Ceaușescu că ar trebui să se retragă.

Acționându-se puternic și în plan mediatic, subiect pe care îl com aborda mai amplus în capitolele care urmează, și cumulând seria de factori prezentați anterior, la care se mai adăugă numeroase traădări din interiorul tării, a început la 16 decembrie 1989, ceea ce noi numin astăzi Revoluția din decembrie 1989.

Bilanțul evenimentelor din decembrie 1989 este unul impresionant, aici mă refer doar la pierderile în vieți umane. Prima cifră menționată a fost de 1104 morți, cifră dată de Ministerul Sănătății, fiind amendată în anul 2005, de către Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, în viziunea căruia, numărul total al celor decedați pe durata Revoluției a fost de 1142. Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 a înaintat însă o cifră de 1290 de persoane identificate ca fiind persoane care au decedat în urma evenimentelor din decembrie 1989. Nu am pretenția ca acest număr de 1290 să fie cel real, însă consider că numărul persoanelor decedate gravitează în jurul acesei valori.

Interesant ete faptul că în desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989 în România și-au pierdut viața, pe lângă foarte mulți civili, și foarte mulți militari, iar majoritaeta militarilor care și-au pierdut viața au fost militari care au lucrat în Securitate.

NOTĂ: Situația a fost întocmită pe baza lucrării lui Corneliu Vlad, Martirii Revoluției în date statistice, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2010, pg. 21

Despre motivul pentru care majoritatea militarilor decedați au fost din Securitate , o să revenim în capitolele ce urmează. Împărțirea sub această formă pe zile, se datorează faptului că perioada 17-22 decembrie, reprezintă perioada de la intervenția forțelor de represiune la Timișoara, până la fuga dictatorului, perioadă în care s-au produs 306 de victime (74 din rândul civililor, respectiv, 61 din rândul militarilor). În această perioadă, cele mai sângeroase zile ale Revoluției au fost zilele de 22 decembrie 1989 – cu 129 de morți (74 civili și 55 militari), 21 decembrie 1989 – cu 86 de morți (80 civili și 6 militari), respectiv 17 decembrie 1989 cu 76 de morți.

Perioada 23-25 decembrie, reprezintă perioada cuprinsă între fuga dictatorului și până la executarea acestuia, în care s-au produs cele mai multe victime – 743 (489 din rândul civililor, respectiv, 254 din rândul militarilor), cea mai sângeroasă zi a acestei perioade ca de altfel a întregii Revoluții Române, a fost data de 23 decembrie cu 428 de victime (289 din rândul civililor, respectiv, 139 din rândul militarilor).

Perioada 26-31 decembrie 1989, reprezintă perioada de după lichidarea soțiilor Ceaușescu până la diminuarea drastică, aproape încetarea oricăror forme de protest, perioadă în care s-au produs un număr de 85 de victime (57 din rândul civililor, respectiv, 28 din rândul militarilor), cea mai sângeroasă zi fiind ziua de 26 decembrie, cu 36 de victime (23 din rândul civililor, respectiv, 13 din rândul militarilor.

Există de asemenea un număr de 112 persoane asupra cărora planează suspiciuni privind data decesului, iar pentru ca demersul științific să fie alterat, am preferat să îi plasez separat, plus un număr de 44 persoane decedate după 1 ianuarie 1990, care au decedat în urma rănilor produse în desfășurarea evenimentelor.

Nu doar numărul foarte mare al celor care și-au pierdut viața suscită interesul acestei lucrări de față, modul în care anumite persoane și-au pierdut viața este de asemenea foarte dubios în unele cazuri.

Din datele existente până acum din totalul de 905 victime din rândul civililor, 110 au fost femei și 795 au fost bărbați. Referitor la cauzele deceselor, majoritatea victimelor au fost împușcate frontal, adică din față în zona toracelui sau abdomenului – 559, pentru 72 de civili care și-au pierdut viața, cauzele au ținut de striviri de către mașini grele ale forțelor de represiune, tancuri, T.A.B.-uri, explozii sau sinucideri iar pentru 30 dintre cei 905 nu se cunoaște cauza decesului. Ceea ce suscită interesul este reprentat de cei 33 civili care și-au pierdut viața fiind împușcați în ceafă, plus cei 108 care și-au pierdut viața împușcați direct în cap. Despre posbili autori ai acestor crime, foarte precise, vom revenii în capitolele care urmează.

NOTĂ: Situația a fost întocmită pe baza lucrării lui Corneliu Vlad, Martirii Revoluției în date statistice, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2010, pg. 27

Consider că aceste cifre merită eforturile unui demers științific pentru elucidarea celor care au fost părtași la crimele din decembrie 1989, motiv pentru care lucrarea de față va încerca să nu mintă, iar printr-o abordare în trei capitole, să identifice posibili responsabili ai acestor decese, fără a servi interesele vreunei persoane și lipsită de culoare politică.

Pe parcursul acestei lucrări voi încerca prin metoda studiului de caz, mai exact metoda situației (Case – Study – Method). În capitolul II o să analizez desfășurarea evenimentelor din municipiul Sibiu. Avantajele acestei metode vor consta în faptul că se pot prezenta situații și fapte concrete, realizându-se de multe ori legătura dintre teorie și practică. Dezavantajele acestei metode țin de faptul că este posibil ca pe parcursul demersului de cercetare să nu se poată alege cele mai relevante cazuri, precum și una dintre cele mai mari probleme, nu doar în acest demers, accesul la toate sursele de informare.

Capitolul III, va aborda o perspectivă oarecum diferită, care bazându-se pe aceeași metodă a studiului de caz, și mai exact metoda situației, va face o trecere în revistă a nu mai puțin de zece situații controversate, care și-au pus într- oarecare măsură amprenta asupra desfășurării evenmentelor. Ele vor fi abordate cronologic, în încercarea de a se forma o înlănțuire logică de factori determinanți pentru ceea ce noi numim azi Revoluția din decembrie 1989.

Capitolul II. Sibiu centru revoluționar

Subcapitolul I. Desfășurări de forțe în Sibiu. 16 – 31 decembrie 1989

Orașul Sibiu este un oraș aflat aproximativ în centru țării, este reședința județului cu același nume, fiind în același timp și cel mai mare municipiu din județ. Orașul are astăzi conform ultimelor statistici o populație de aproximativ 147.000 de locuitori, dar care în 1989 număra aproape 184.000 de locuitori.

Analizând contextual vieții social-politice și economice din România anului 1989, putem afirma fără să greșim că municipiul Sibiu nu contituia vreo excepție de la amplele problem sociale și economice existente la nivelul țării. Analizând prima jumătate a lunii decembrie din anul 1989, la nivelului orașului nu există acțiuni clare care să depășească sfera vieții cotidiene, cu atât mai puțin acțiuni îndreptate împotriva regimului communist.

Nu putem nega însă faptul că la nivelul orașului Sibiu, la fel ca și la nivelul întregii tării, existau nemulțumiri în rândul populației legate de lipsurile alimentare, nemulțumiri care au generat o stare prerevoluționară. Această stare care va atinge apogeul în 21-22 decembrie 1989. La conducerea județului Sibiu, se afla la momentul 1989 nimeni altul decât Nicu Ceaușescu, al treilea fiu al lui Nicolae și Elena Ceaușescu, considerat de către oamenii politici ai vremii “prințul moștenitor”.

A doua jumătate a lunii decembrie aduce agitația la nivelul orașului și județului Sibiu, agitație care începe în 17 decembrie 1989, după ce în urma unei teleconferințe, Nicu Ceaușescu a anunțat membrii biroului județean de partid, precum și ceilalți factori de conducere de la nivelul județului că “din acest moment se află în stare de război”, cerâd totdată intrarea în sistem de luptă.

Atitudinea lui Nicu Ceaușecu a fost generată de existența unor materiale anticeaușiste, unele dintre ele fiind introduce în cutiile poștale, altele transmise prin piețe sau intreprinderi. Materialele disseminate chemau populația la manifestări stradale împotriva dictaturii, iar altele conțineau un scurt mesaj de forma “F.D.R. joi la ora 9.00 în Piața Republicii”. Forma acestor material era asemănătoare cu documentul existent în Anexa 1.

Zilele de 16-19 decembrie decurg normal, fără să existe evenimente care să atragă atenția ăn mod deosebit, însă conform spuselor unor localnici, era o liniște ciudată aidoma zicalei “liniștea dinaintea furtunii”. Putem explica această stare prin faptul că situația de la Timișoara era prezentată în fel și chip de către posturile de radio România liberă sau Vocea Americii. Despre rolul jucat de către posturile de radio și mass-media în general o să dezbatem mai pe larg în capitolele următoare.

Manifestările de stradă se declanșează propriu-zis în dimineața zilei de 21 decembrie 1989, aproximativ la ora 9:00, moment în care un grup de aproximativ 20 – 30 de persoane sub conducerea a două persoane, identificate ca Nicolae Fesan și Ion Oană, ambii de la Întreprinderea Balanța, aflați fiind în fața magazinului Dumbrava încep să cânte “Deșteaptă-te române” și să scandeze lozinci anticeaușiste. Manifestația a luat amploare, iar în jurul orei 10:00 exista un număr de aproximativ 2000 de persoane.

Manifestația nu a rămas neobservată, iar Nicu Ceaușescu a dispus trimiterea imediată a plutonului de intervenție “Scutul” format din aproximativ 20 de cadre militare. Intrarea în scenă a lucrătorilor de miliție a agitat foarte mult spiritele, iar manifestanții au devenit violenți. Conform declarației lui Nicolae Puiu Feșan, care este astăzi și vicepreședintele Asociației “21 decembrie ‘89“ Sibiu, „la apariția autoturismului miliției, se auzea printr-o stație de amplificare, îndemnul să circulăm pe trotuare și să eliberăm Piața. Când a oprit mașina, mai mulți tineri care nu făceau parte din grupul meu au început să lovească cu pumnii și cu picioarele autoturismul, și întrucât deveniseră violenți, conducătorul auto a demarat în viteză și părăsit zona”.

Situația degenerează, organelle statului sunt agresate de manifestanți, iar o mașină a miliției este răsturnată și incendiată de o tânără de aproximativ 20 – 22 de ani, conform declarației aceluiași Nicolae Fesan. Intervenția plutonului “Scutul” a dus la reținerea a aproximativ 25 de persoane, care au fost duse la sediul miliției pentru cercetări. Interesant este faptul că în jurul orei 12:00, toate persoanele reținute au fost eliberate.

Afirmând că “milițienii nu sunt buni de nimic”, locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul Școlii Militare de ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” din Sibiu, a cerut încuviințarea lui Nicu Ceaușescu să intervină cu forțele de care dispune pentru a face ordine în zonă. Având aprobarea lui Nicu Ceaușescu, domnul Aurel Dragomir a trimis în jurul orei 11:30 un grup de 110 format din elevii Școlii Militare de ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” Sibiu. Intrarea în Piață a acestor elevi a fost întâmpinată cu huiduieli de către manifestanți.

Aflați pentru prima dată în fața unui eveniment de asemenea proporții, elevii-militari, au tras vertical focuri de avertisment pentru că manifestanții au început să devină violenți, ajungând chiar să arunce cu sticle și alte obiecte asupra lor. După încetarea focului, unul dintre comandanții elevilor-militari a strigat “nu vă atingeți de noi că nu tragem în voi”. Mulțimea s-a sințit în siguranță și a scandat “armata e cu noi”.

Imediat după încetaarea focului se produce o situație foarte interesantă, un om este ucis, iar alți cinci cad răniți de gloanțe. Unul dintre răniți, pe nume Mititelul Ion, moare ulterior la Spitalul Județean, având o plagă împușcată pe direcția înainte-înapoi și ușor stânga-dreapta. Autorul sau autorii acestor crime nu sunt elevii-militari, care aflați în zonă frontal nu aveau cum să cauzeze o astfel de plagă, plus că ei încetaseră focul de câteva secunde. Despre cei care se consider că au tras în astfel de moment, considerate de unii analiști “momente de șoc psihologic” o să discutăm într-un capitol special despre cei care au avut un rol semnificativ în cursul evenimentelor decembriste din România.

Important de reținut este ideea, elevii-militari înceteză focul, ulterior cad șase persoane, una dintre ele moare pe loc, iar o a doua moare la spital, având o plagă cel puțin dubioasă. Ca urmare a acestui eveniment demonstranții se împrăștie, dar rămân clar cu imaginea a 6 persoane doborâte de gloanțe, una dintre ele decedată pe loc, iar alte cinci transportate de urgență la spital.

Spre seară demonstrațiile au degenerat, iar sediul Miliției județene a fost atacat flosindu-se cocktailuri Molotov. Grupul de atacatori a fost format din aproximativ 50 – 60 de persoane, din informațiile deținute până acum, majoritatea avînd antecedente penale. Pentru a se apăra, personalul Miliției județene a folosit gaze lacrimogene și a tras mai multe focuri de avertisment, dar foarte important, nu s-au înregistrat victime.

Domnul Siterli Ioan, care locuia pe Strada Nicolae Bălcescu susține următorul lucru: “la data de 21 decembrie 1989, eram acasă cu soția în jurul orelor 10:00 au început să tragă cu foc de armă sau mitralieră din podul casei unde locuiesc eu. Menționez că în toată perioada cât s-a tras am auzit zgomot în pod, ușa fiind închisă. În pod erau trei guri de aerisire deschise, una orientată spre Piața Republicii, iar alte două spre Strada Nicolae Bălcescu. Din cele trei guri deschise mi-am dat seama că s-a tras. Praful de pe grindă era șters. Am găsit banda de la cartușele de mitralieră, cât și aproape 200 de cartușe goale”.

Întrebările la care ar trebui să căutăm răspuns ar fi legate de identitatea persoanelor care au tras, identitatea persoanei care a dat ordin să se tragă, precum și motivul pentru care s-a tras. Un posibil răspuns vine din partea cercetătorului Cristian Troncotă, care suține faptul că: “sintagma – musafiri nepoftiți – are rezonanță pentru imensa majoritate a poporului român care și-a dorit schimbarea fără amestec străin, fără violență și fără vărsare de sânge. Pentru grupusculul de politruci puciști din jurul lui Ion Iliescu sintagma trebuie schimbată în – musafiri așteptați- pentru că au contibuit substanțial la preluarea și menținerea acestuia la putere. În decembrie 1989 au intra în România 56.000 de turiști sovietici, cu 25.000 mai mult decât anul precedent; 40.000 au părăsit România în intervalul 26 – 31 decembrie, majoritatea prin punctele de frontier spre U.R.S.S. și Ungaria, unde staționau numeroase trupe sovietice. Printre aceștia s-au aflat și acei specialiști sovietici, în realitate militari specializați în acțiuni de diversiune. Un prim grup format din 22 de specialiști au acționat la București, condus de colonelul Nicolaevici Fonareff, iar al doilea grup conduși de colonelul Cinchiz Abdulaev, la fel de numeros a acționat la Timișoara și în alte orașe din Transilvania, precum Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș”.

Din cercetările efectuate de mine până în momentul de față nu pot confirma cifrele domnului Trancotă în materie de agenți străini implicați în evenimentele din decembrie 1989, însă este clar că au existat agenți sovietici care au jucat un rol foarte important în desfășurarea evenimentelor din decembrie 1989, atât la Sibiu, cât și în restul orașelor revoluționare.

Imaginea orașului Sibiu, constatată în data de 22 decembrie la ora 1:00 noaptea era desprinsă dintr-ul tablou de groază, 14 autoturisme răsturnate și incediate, autoturisme aparșinând atât personalului militar cât și civililor care locuiau în zonă, precum și numeroase geamuri sparte.

Aproximativ la ora 3:30 sosesc la Sibiu militari din cadrul unor unități din Râmnicu-Vâlcea, fiind luați în subordine de Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, urmând ca în jurul orei 6:30 să ajungă la Sibiu și vânătorii de munte , care au intrat în subordinea Scolii Militare de Ofițeri Activi de Transmisiuni. În intervalul 6:00 – 7:00 se produce schimbul de subunități care asigurau paza obictivelor politice, sociale și economice, fără a se modifica efectivele din ziua anterioară.

În dimineața zilei de 22 decembrie, aproximativ 30.000 de oameni s-au strâns în fața Casei de Cultură. Diferit de ceea ce se întâmplase în zilele anterioare, aceștia se manifestau pașnic, fiind conduși de preotul din Rășinari, Nicolae Streza, aceștia redactează chiar și un comunicat revoluționar și anunță formarea Forumului Democratic al Județului Sibiu.

Începând cu ora 9:00 încep să se adune manifestanți în fața Inspectoratului Județean M.I. Ca urmare a acestei mișcări a maselor într-o zonă considerată ca fiind imporatantă, datorită documentelor pe care le deține, locotenent colonelul Dragomir Aurel solicită un suplimentarea efectivelor, iar ca urmare direct, se organizează un cordon de protecție format din 3 ofițeri, 40 de elevi militari și 4 T.A.B.-uri aparținând Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” plus 1 ofițer și 35 de elevi militari de la Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni.

Începând cu ora 10:00 încep să apară manifstanți mai agresivi, care se deplasează spre sediul Miliției, diferiți de grupul mai mare condus de Nicolae Streza, aceștia cer miliției eliberarea deținuților arestați în seara zilei de 21 decembrie, însă pe perioada nopții nu au fost persoane private de libertate reținute în sediul Miliției. Manifestanșilor aflați în stradă le este specificat faptul că nu există persoane reținute la sediul Miliției, însă răspunsul nu este mulțumitor.

Ceea ce urmează este un moment capital în desfășurarea evenimentelor, la ora 10:30 se anunță pe posturile de radio și televiziune despre “trădarea generalului Milea” (această “trădare” a generalului Milea o vom discuta mai pe larg în capitolul următor), iar revoluționarii impulsionați cer să verifice personal sediul miliției pentru a nu exista incertitudini legate de posibile persoane reținute. Se formează un grup mixt, format din 3 cetățeni civili și 3 ofițeri din Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”.

Se constată de către aceas grup că în incinta Inspectoratului Județean M.I. nu există personae reținute. Această verificare în nu aduce liniștea în rândul manifestanții Decizia de a permite verificarea sediului Miliției de către manifestanți face ca aceștia să poată observa arhitectura clădirii iar ulterior să poată acționa.

Spiritele se agită și mai tare, iar manifestanții forțează intrarea în curte, se duce o luptă cu grenade lacrimogene, dar revoluționarii sparg poarta de la intrarea din spate, îi dezarmează pe militari și securiști, aceștia având ordin să nu tragă în mulțime. Ordinul de a nu trage în mulțime era dat de generalul Iulian Vlad, în dimineața zilei de 22 decembrie. Având arme, revoluționarii reușesc să intre în clădirea Miliției, iar acolo deschid focul asupra persoanelor care se aflau la birouri. În jurul orei 12:00 din sediul Securității, al Policlinicii cu plată și de la etajul blocului aflat în apropierea manifestanșilor se dechide foc direct. Militarii și manifestanții se retrag în mare dezordine spre intersecția dintre fosta stradă Armata Roșie cu strada Ștefan cel Mare.

La nivel național, la ora 14:40, Ion Iliescu într-o declarație public vorbește despre “situația încordată de la Sibiu, unde unitățile Securității au atacat unitatea militară”. Această declarație crează o stare de conflict între Securitate și Armată, și cel mai probabil, manifestanții aflați în Sibiu, auzind declarația au încercat saă neutralizeze Securitatea. Așa se explică atacul violent asupra sediului Inspectoratului Județeal al M.I.

În timpul asediului, căpitanul de securitate Dudoiu, reușește să în contacteze telefonic pe Aurel Dragomir, cerându-i insistent să trimită un T.A.B. pentru a reuși să îi salveze pe ofițerii de securitate prinși în clădirea aflată sub asediul manifestanților violenți. Răspunsul halucinant al lui Aurel Dragomir este “nu pot să vin, pentru că voi trageți în mine”. Deci ca să clarificăm, armata, reprezentată de Aurel Dragomir, nu intervine pentru a salva viețile unor ofițeri de securitate, invocând un conflict între armată și securitate. Acesta este momentul în care la nivelul Sibiului, se produce ruptura între armată și securitate. Ruptura între armată și securitate nu se produce datorită evenimentelor de la Sibiu, ruptura fiind deja produsă la nivel național din diferite interese despre care o să discutăm în capitolele următoare.

Ulterior discuției cu Aurel Dragomir, Dudoiu reușește să în cotacteze telefonic pe generalul Vitor Atanasie Stănculescu, care la aceea ora deținea funcția de ministru al Apărării, fiind numit verbal de Nicolae Ceaușescu imediat după ce este anunțat de moartea genralului Milea. Răspunsul generalului Victor Atanasie Stănculescu este cel puțin la fel de halucinant ca și al lui Aurel Dragomir, “E vina voastră! Voi i-ați atacat. Acum apărați-vă”. Și așa au murit la Sibiu, în birourle Inspectoratului Județean al M.I ofițeri de securitate și militari. Prin urmare, faptul că din sediul Inspectoratului Județean al M.I, atacat fiind, se aruncă cu grenade lacrimogene, singurele arme dacă le putem numi așa, deținute de personal, pe geamul clădiri, grenade al căror efect au afectat si militarii care au format acel cordon de protecție despre care am discutat anterior, este interpretat ca un atac la adresa armatei.

Acest dezastru face ca arhiva securității, peste 4000 de volume, fonduri informative, rețea, penal, documentar și corespondență să ardă irecuperabil. Dispariția acestor documente este o pierdere uriașă pentru Securitate, dar și pentru cultura națională, pentru că tot acolo se aflau și înregistrările făcute de Securitate în casa filozofului Constantin Noica. Nici atunci și nici până acum, actualemte colonel în rezervă, Aurel Dragomir nu a fost tras la răspundere pentru situația creată la nivelul orașului Sibiu.

Întrebarea care eu personal mi-o pun este legată de câtă ipocrizie pot da dovadă anumite persoane încât să afirme că un grup de ofițeri de securitate, care au primit anterior ordin direct de la generalul Iulian Vlad de a nu trage în mulțime, l-i se poate imputa că au atacat armata. Cu ce să o atace? Clădirea era asediată, manifestanții forțau intrarea, aruncau cu pietre în geamurile instituției, este normal să existe o ripostă din interiorul acesteia.

Putem afirma, fără să calomniem persoana lui Victor Atanasie Stănculescu, că acesta a fost un trădător grosolan, care a instigat securitatea la luptă împotriva armatei, deci a instigat la un război civil. Imediat după această discuție, în dezordinea creată s-a deschis foc direct asupra sediului Inspectoratului Județean al M.I timp de mai bine de 4 ore, s-a tras chiar și cu aruncătoare de grenade.

Personal nu cunoscu alt caz în istorie, în care un general aflat în funcție să dea ordin altor militari (ofițeri de securitate), să se apere, adică să tragă și ei, deși nu prea aveau cu ce, în armata pe care o conduce. Cum se poate da ordin să atace cineva foarte slab înarmat și depășit numeri? Din punctual meu de vedere acei ofițeri de securitate au fost pur și simplu condamnați la moarte pentru a servi anumite interese departe de cele naționale. Este inadmisibil cum s-a creat conflictul între securitate și armată la nivelul Sibiului, conflict care din păcate se alinia perfect cu situația la nivel național de conflict între Armată și Securitate.

Foarte ciudat, de-a dreptul straniu chiar, este faptul că nu s-au putut identifica nici până azi autorii crimelor săvârșite în sediul Miliției, ceea ce pentru mine personal este aproape de necrezut. Cercetărul Cristian Troncotă emite ipoteza conform căreia “probabil cineva i-a retras la timp și a reușit să-i acopere”. Această ipoteză din păcate nu poate fi demonstrată, cel puțin nu pe baza documentelor care sunt puse până azi la dispoziția cercetătorilor. Probabil că timpul va face lumină în acest sens, iar lucrurile vor fi mult mai clare , poate chiar vor fi asumate de anumite state. Până atunci rămânem la această ipoteză, care se poate încadra în contextul prezenței unor trupe străine în România, subiect despre care vom discuta în capitolul următor.

În cadrul acestei dezordini, își pierde viața elevul militar Mițili Dan Ionel, care conform declarației mai multor martori din ulterioarele procese de la Sibiu, au declarat că elevul militar fusese ucis de un glonte tras de pe acoperișul altei clădiri, iar din câte se pare cel care a tras nu era nici revoluționar, nici personal militar al statului. Această ipoteză este susținută și de cercetătorul Cristian Troncotă, care afirmă că “avem parte de un lunetist care intervine într-un moment psihologic”.

Dezordinea creată face ca elevii militari și manifestanții să se deplasese în fugă spre gardul Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”. Situația fiind haotică, personalul care apăra clădirea școlii a deschis focul în plin. Rezultatul acestei dezordini, a fost moartea regretabilă a 23 de securiști și milițieni.

Consultând jurnalul acțiunilor Școlii de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, actualemte Academia Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, se precizează că în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 s-au adus în unitate de la sediul devastat al Miliției, armamentul și muniția rămasă. În urma unei expertise balistice, efectuată de o comisie de specialiști asupra armelor a rezultat că majoritatea au fost utilizate, prezentând urme clare de fum și zgură rezultată în urma tragerii. S-au găsit de asemenea în sediul Miliției, o mare cantitate de tuburi, provenită de la muniția utilizată.

Ziua de 23 decembrie 1989 aduce agesiuni armate asupra unităților din Sibiu, atât asupra Școlii de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” cât și asupra Școlii Militare de Ofițeri Activi de Transmisiuni. Atacurile erau scurte ca durată, fiind efectuale din clădirile din jurul cazărmilor, din Liceul Industrial, din Liceul Agricol sau din autoturisme care erau în tranziție pe străzile: Calea Oituz, Calea Dumbrăvii, strada Gheorghe Gheorghiu Dej sau strada Ștefan cel Mare.

Ca răspuns la aceste manifestări agresive asupra diferitelor obiective, s-au organizat patrule cu câte 8 T.A.B.-uri de la Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, cu scopul de a se verifica anumite străzi sau immobile. În urma acestor patrule s-au identificat mai multe locuri de unde s-a tras asupra obiectivelor militare.

Noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, aduce sau mai bine zis continuă seria schimburilor de focuri între unitățile militate și anumite grupuri. Imbucurător este faptul că nu se înregistrează decese. Pe perioada s-a executat foc strategic de către grupuri izolate, asupra unităților militare și asupra patrulelor formate din T.A.B.-uri și autovehicule militare aflate în anumite zone ale orașului. Aceste acțiuni îndreptate împotriva armatei și securității au avut ca și consecință, arestarea a patru persoane care nu s-au supus repetatelor somații ale militarilor.

Noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989, aduce o oarecare liniște, gărzile patriotice reușind să rețină un număr de 14 persoane, care au fost predate Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”. Dintre cele 14 persoane reținute, se numără 6 cadre M.I. și 8 civili. Asupra celor 8 civili, precum și asupra a două dintre cele 6 cadre militare M.I. identificate ca locotenent colonel Șerban și locotenent colonel Stoia aveau asupra lor arme și muniție aferentă.

Ziua de 25 decembrie aduce oarecum liniștea, focul executat anterior asupra obiectivelor militare scade mult în intensitate, dar au existat multe informații primite de unitățile militare care nu au putut fi confirmate în urma verificărilor. Conform declarației prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofițer de informații cu gradul de colonel (r), “războiul psihologic a continuat”.

În aceeași zi se constituie un Comandamentul Militar Juțean, având ca obiectiv reintroducerea ordinii în județul Sibiu, precum și asigurarea protecției cetățenilor și aprovizionarea populației cu toate cele necesare traiului.

Perioada 26 – 31 decembrie 1989, subunitățile militare din Sibiu au rămas în dispozitv, asigurând în continuare misiuni de pază și protecție asupra mai multor obiective. Acțiunile de foc armat încetează total, dar continuă predarea la sediul Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” a 469 persoane, fie reținute de patrule, fie prezentate de bunăvoie. Asupra unora s-a găsit armament și muniție.

Bilanțul evenimentelor din Sibiu este unul tragic și numără 99 de persoane decedate, si peste 200 de persoane rănite în urma evenimentelor sângeroase, catalogat de către anumiți publiciști drept „o baie de sânge”, la care se adaugă „desfigurarea” orașului care arăta parcă desprins dintr-un teatru de război vezi Anexa 2. Rămâne de datoria noastră să încercăm să facem lumină în cazul evenimentelor din Sibiu, fiind vorba mai degrabă de o datorie morală, pentru cei care și-au pierdut viața tragic.

Subcapitolul II. Personajul Dragomir Aurel

Lt. col. Aurel Dragomir, este nimeni altul decât comandantul garnizoanei Sibiu, care dispunea la momentul 1989, unsprezece unități militare, având în același timp și funcția de commandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” din Sibiu. Acesta era un apropiat al lui Nicu Ceaușescu și fost ofițer de Securitate. A deținut pe rând funcțiile de șef de cabinet al generalului Constantin Olteanu, apoi a lucrat la Direcția a V-a a Securității, având ca misiune protecția și paza lui Nicu Ceaușescu, iar în anul 1987 este numit comandant al Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu” din Sibiu.

Afirmarea lt.col. Aurel Dragomir în evenimentele din decembrie 1989 din Sibiu, începe cu data de 21 decembrie 1989, când afirmă că “milițienii nu sunt buni de nimic” și cere aprobarea lui Nicu Ceaușescu de a intervenii cu elevii militari din subordinea sa. Având aprobarea, acesta intervine cu 110 elevi militari iar evenimentele se desfășoară exact așa cum au fost prezentate anterior.

O primă greșeală făcută de Aurel Dragomir apare în data de 22 decembrie 1989 la ora 10:30 când acesta își retrage elevii militari din dispozitivul exterior, precum și cele două T.A.B.-uri. Această retragere perminte manifestanților să ocupe strada din fața Inspectoratului Județean al M.I. Propun ca această primă decizie să o pun pe seama unei greșeli, însă există numeroase suspiciuni, în contextual în care retragerea s-a făcut după momentul anunțării decesului lui Vasile Milea.

O altă situație controversată se petrece peste circa o oră și jumătate, aproximativ la ora 12:00, când conform unei declarații a căpitanului de miliție Ioan Muntean, Aurel Dragomir a fost văzut suindu-se pe un T.A.B. și adresându-se mulțimii folosind cuvintele “Sunt înarmați până în dinți. Aceștia au supt sângele poporului”, făcând referire la ofițerii de securitate. Această afirmație conform căreia Securitatea era înarmată era total falsă. În dimineța zile de 22 decembrie, generalul Iulian Vlad dădu-se ordin direct ca toate efectivele din Securitate să nu tragă și chiar să depună armele. Este foarte greu de crezut că Aurel Dragomir nu știa de acest ordin al generalului Iulian Vlad. Este clar că din acest punct nu mai există suspiciuni ale unei greșeli, Aurel Dragomir a mințit în mod voit și a incitat mulțimea la un atac asupra personalui din Securitate. Atacul asupra presonalului Securității s-a soldat tragic așa cum a fost anterior relatat.

La ora 13:00, după ce s-a aflat că Miliția și Securitatea au trecut în subordinea Armatei, Nicolae Voicu, căpitanul de miliție, solicită și obține de la Aurel Dragomir, aprobarea de a se refugia în interiorul unității militare. În dezordinea creată milițienii și securiștii aleargă spre gardul Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, însă asupra lor s-a deschis focul, iar rezultatul a fost tragic, 24 de morți din rândul ofițerilor și subofițerilor de miliție, cadavre și sânge atât în fața gardului cât și pe gardul școlii. Este inadmisibil cum se poate ca cineva să aprobe o solicitare de acest gen și să nu informeze personalul din dispozitivul de apărare despre acest lucru. Personal nu găsesc nici o vină personalului din dispozitivul de apărare care a urmat niște instrucțiuni inițiale, însă pentru aceste 24 de victime ucise grosolan, parcă urmându-se un plan bine pus la cale, Aurel Dragomir ar trebui să dea niște explicații.

Pentru ca nebunia lui Aurel Dragomir să meargă și mai departe, din ordinul lui sunt arestați toți cei din care făceau parte din celula de criză. Aici ne referim la inspectorul șef col. Iulian Rotariu, șeful Miliției, maiorul Nicu Silvestru, șeful Securității, lt. col. Ing. Theodor Petrișor și restul civililor. Din această decizie rezultă o oarecare tensiune între Armată pe de o parte și Securitate și Miliție de cealaltă parte.

Din acest moment este clar că Aurel Dragomir ducea o luptă de exterminare a Securității și Miliției, ceea ce se confirm și din refuzul de al ajuta pe căpitanul de securitate Constantin Dudoiu, care îi ceruse un T.A.B. la sediul Inspectoratului Județean al M.I. cu scopul de a scoate ofițerii de securitate prinși în interiorul clădirii atacate de manifestanții violenți. Refuzul lui Dragomir a făcut ca o parte a ofițerilor de securitate să fie masacrați de-a dreptul în acea clădire, așa cum am menționat anterior.

În intervalul 15:30 – 15:50, generalul Ștefan Gușe, șeful M.St.M. (Marele Stat Major), adresează printre altele și îndemnul “școlile militare din Sibiu imediat intră în cazărmi. Alte unități din Sibiu intră în unitate, în cazărmi. Nu se trage absolul nici un foc”. Acest ordin este trecut cu vederea de Aurel Dragomir, iar focul continuă.

În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, după încetarea focului, ofițerii și subofițerii de miliție, plus ofițerii de securitate care au supraviețuit sunt arestați și duși în sala de sport a UM 01512, din ordinul aceluiași Aurel Dragomir care în noaptea de 22 spre 23 decembrie, în aceeași sală de sport a UM 01512, dă ordin să fie aduși militarii în termen aparținând trupelor de securitate împreună cu comandantul lor, aceștia având sediul în Valea Poplăcii.

Acțiunile intreprinse de Aurel Dragomir sunt lipsite de orice logică. În timp ce Sibiu fierbe, el arestează personalul aparținând Miliției și Securității. Cercetătorul Cristian Troncotă emite premise conform căreia este vorba despre “ordine venite dinspre trădătorii care emanaseră din așa-zisa revoluție”. Nebunia lui Aurel Dragomir nu se oprește aici, locotenent-colonelul de securitate Silviu Chiran a fost rănit în zona abdomenului de un glonte în după-amiaza zilei de 22 decembrie, motiv pentru care este transportat de urgență în stare gravă la Spitalul Județean Sibiu. Până aici nimic ieșit din comun, doar că în seara zilei de 22 decembrie, Aurel Dragomir se deplaseaza personal la Spitalul Județean și argumentând că răniții din Securitate trebuie tratați la Spitalul Militar, ordonă ca acesta să fie urcat într-un T.A.B.. Neșanța lui Chiran face ca acesta să fie dus în sala de sport a UM 01512, dezbrăcat de haine și cu sângele țâșnind din rana pe care o avea, să fie lăsat pe podeaua sălii de sport. În dimineața zilei de 23 decembrie, trupul lui Silviu Chiran era lipsit de viață.

O altă situație de-a dreptul stranie se petrece în dimineața de 23 decembrie 1989, când Aurel Dragomir apare în locul unde erau reținuți ofițerii și subofițerii din Securitate și Miliței și se adresează elevilor militari sub forma „Atenție elevi! În fața voastră se află teroriști deosebit de periculoși. La cea mai mică mișcare, trageți fără somație”. Acești ofițeri și subofițeri din Securitate și Miliție erau ținuți în sala de sport, în genunchi și legați cu mâinile la spate. Pentru mine cel puțin este deplorabilă imaginea oamenilor legii care au depus acelasi jurământ în ipostaze total diferite, unii umiliți iar alții făcând legea.

După derularea acestei scene, pe care eu personal mă întreb dacă să o cataloghez ca o tragedie sau ca o scenă de umor negru, Aurel Dragomir pleacă și dă ordin ca civilii să fie înarmați și să se instituie filtre în diferite puncte ale orașului. Aceste filtre, sub pretextul că asigură revoluția democratică au terorizat orașul Sibiu acționând de multe ori inuman.

Ceea ce este foarte interesant este faptul că Aurel Dragomir a susținut mereu că a urmat ordine directe de la București, întrebarea mea este legată de cine a dat ordinele, în contextual în care colonelul Pârcălăbescu, generalul Ilie Ceaușescu, procurorul militar Dan Voinea i-au cerut expres încetarea focului. Sigurul ordin apropiat de ceea ce a făcut Aurel Dragomir, este ordinul generalului Victor Atanasie Stănculescu care îi cerea “să se apere cum poate”, dar acest lucru, după ce fuse-se informat că în Sibiu au existat atacuri ale Securității precum și ale unor teroriști.

În dimineața zilei de 25 decembrie 1989, în urma ultimelor arestări, sala de sport a UM 01512 era suprasolicitată, motiv pentru care Aurel Dragomir a ordonat să se golească bazinul de înot al Școlii Militare de Ofițeri Activi “Nicolae Bălcescu”, iar reținuții au fost mutați acolo. Condițiile oferite de bazinul de înot erau mizere: condiții igienico-sanitare precare, frig completate de lipsa de aliemente.

Având în vedere dovezile care nu mai pot fi negate despre prezența unor “turiști neturiști” ca să îl cităm pe domnul Cristian Troncotă, este absolut halucinant faptul că nu a fost reținut nici măcar o persoană de cetățenie rusă. Acest lucru dă foarte mult de gândit și pe mine mă face să cred că Aurel Dragomir știa că nu trebuie să aresteze astfel de persoane.

Având în vedere faptele săvârșite, lt.col Aurel Dragomir nu a răspuns niciodată pentru faptele sale, deși în Raportul Comisiei Parlamentare privind evenimentele din decembrie 1989 menționează faptul că Aurel Dragomir “în unele situații a acționat abuziv și iresponsabil”. Doar în 1999, la aproape 10 ani de la desfășurarea evenimentelor din Sibiu, Aurel Dragomir este trimis în judecată pentru instigare prin participare la omor deosebit de grav, tratamente neomenoase, neglijență în seviciu, distrugere și omor, însă dosarul este restituit la parchet în 2004, argumentându-se lipsa avizului prevăzut de lege. Tot în 2004 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Parchetelor Militare dispune declinarea competenței pentru Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București.

La finalul anului 2004, competența este din nou declinată, de data aceasta în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, schimbându-se în același timp încadrarea din tratamente neomenoase în lipsire de libertate, restul încadrărilor fiind păstrate. În 2008, Aurel Dragomir cere jurnalul acțiunilor de luptă ale UM 01512, iar de atunci dosarul se tot comasează cu alte dosare, formând un dosar foarte stufos, foarte greu de analizat.

Personal, nu îmi vine să cred cum o persoană asupra căreia există suspiciuni atât de mari încât aproape că nu le mai putem numi suspiciuni, fiind mai degrabă certitudini, nu este anghetat, se bucură de libertate chiar dacă faptele sale au avut repercursiuni foarte grave asupra statului și cetățenilor. Ce așteaptă oare justiția din România?

Subcapitolul III. Decrarații ale martorilor

Pentru că este foarte important în demersul de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 să vedem și perspective oamenilor despre evenimentele din Sibiu, îmi propun să analizez în acest capitol mai multe decrarații ale martorilor evenimentelor din Sibiu.

Pentru ca declarațiile să fie lipsite de misticism sau de fenomenul de amplificare al faptelor, care este un proces psihologic normal, o să ma bazez pe declarații ale martorilor, preluate din Rechizitoriul generalului de brigadă, magistratul Dan Voinea, procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Rechizitoriul face parte din dosarul Nr. 55/P/1998, putând fi găsit la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Secția Parchetelor Militare.

Intenționez să analizez înițial 5 declarații ale martorilor evenimentelor din Sibiu așa cum s-au petrecut ele în stradă, primul dintre martorii pe care o să îi citez este Csant Csaba, care afirmă că „ la 21 decembrie 1989 eu eram la demonstrație. Între orele 10:00 și 10:30 eram la aproximativ 25, poate 30 de metrii de statuie, cu fața spre restaurantul Dunărea. În față, la distanța de aproximativ 10 metrii se aflau militarii organizați pe mai multe rânduri. Eu mă aflam în partea stângă a grupului, existând mulți alții atât în față cât și în spate. La un moment dat militarii au ridicat armele și au tras foc de avertisment în aer. Exact în același moment, în fața mea la la aproximativ 3 metrii un manifestant a căzut jos. Imediat am simțit o lovitură în spate, în umărul stâng. Am căzut la pământ. Glonțul m-a lovit venind din spate și a deviat ieșind deasupra umărului … cineva m-a împușcat din spate”.

O altă declarație, care este asemănătoare cu declarația lui Csant Csaba este declarația lui Botocan Ovidiu, acesta din urmă rferindu-se la același moment al evenimentelor a declarat următoarele: „ Stăteam lângă statuia lui Gheorghe Lazăr, în partea dreaptă a acesteia, fiind orientat cu fața spre grupul de militari. Din cauza faptului că ne manifestam cu putere, militarii au început să tragă focuri de armă în aer. Exact în același moment am simțit o căldură puternică în umărul drept și mi-am dat seama că am fost împușcat în spat, din direcția C.E.C.-ului sau a muzeului”.

Aceste două declarații nu sunt singulare, Timoriu Sorin declară cam același lucru, afirmând că „în 21 dcembrie 1989 eram întors spre restaurantul Dunărea, cu partea dreaptă a corpului spre magazinele ce se aflau vis-a-vis de monument. La un moment dat, am simțit o lovitură de glonț care m-a lovit în lateral, în umărul drept mai exact și ieșind prin spate. În această poziție am fost împușcat dinspre strada unde se afla magazinul Macul Roșul”.

Holerga Aurel, susține și el faptul că soldații nu au tras în manifestanți, afirmând că „în jurul orelor 11:00 eu priveam manifestanții pe geam și am văzut că soldații trăgeau focuri de armă. Arăt că nu am văzut nici un soldat să țină arma spre oameni. Ei țineau armele la piept, cu țeava îndreptată sus”.

Domnul Siterli Ioan, care locuia pe Strada Nicolae Bălcescu susține următorul lucru: “la data de 21 decembrie 1989, eram acasă cu soția în jurul orelor 10:00 au început să tragă cu foc de armă sau mitralieră din podul casei unde locuiesc eu. Menționez că în toată perioada cât s-a tras am auzit zgomot în pod, ușa fiind închisă. În pod erau trei guri de aerisire deschise, una orientată spre Piața Republicii, iar alte două spre Strada Nicolae Bălcescu. Din cele trei guri deschise mi-am dat seama că s-a tras. Praful de pe grindă era șters. Am găsit banda de la cartușele de mitralieră, cât și aproape 200 de cartușe goale”.

Analizând aceste 5 declarații, nu cred că mai încape îndoială legată de prezența altor persoane, altele decât manifestanți sau militari în evenimentele din decembrie 1989 din Sibiu. Momentul în care aceste persoane au intervenit, precum și modul în care au intervenit demonstrează că aceștia erau profesioniști, lovind exact atunci când erau acoperiți de alte focuri de armă și lovind persoane din mulțime, cu scopul de crea tensiune între manifestanți și militari. Singura pistă pe care putem merge în momentul de față, este că aceste persoane erau nimeni altele decât acei “turiști neturiști”, care se pare că ar fi ofițeri operativi ai GRU (Serviciul de spionaj și contraspionaj militar), cunoscuți sub numele de vîsautniki, erau speciali instruiți pentru misiuni în spatele frontului de diversiune, propagandă, antipropagandă, operațiuni psihologice sau acțiuni de lichidare.

Despre posibila prezență a acestor specialiști, se specifică pentru Sibiu, că în data de 19 decembrie 1989 au fost înregistrate 207 mașini înmatriculate în URSS care au tranzitat județul Brașov, pe ruta Brașov – Făgăraș – Sibiu. Modul în care acești specialiști au acționat, din punctul meu de vedere a schimbat mult demersul evenimentelor din Sibiu, mulțimea fiind incitată să atace, lăsându-i-se falsa idee că ar fi atacată de armată.

Declarațiile care urmează se referă la modul în care s-a actionat asupra populației din Sibiu de către lt. col. Aurel Dragomir în cazul “bazinul de înot”. Martorul Avram Doru Adrian susține că “atât eu cât și mulți colegi de ai mei aveam numeroase urme de lovituri și alții erau loviți grav și dși era evident că toți aveam nevoie de îngrijiri medicale pe care le-am solicitat în repetate rânduri, nu numai că nu s-a dat curs solicitărilor noastre dar în mod deliberat am fost lăsați fără ajutor. Cât timp am stat în sala de sport nu ne-a fost adusă mâncare, fiindu-ne adus un butoi cu apă și cu o singură cană de care trebuia să ne folosim toți cei care ne aflam acolo, spunîndu-ni-se totodată ca să bema pa pe care am otrăvit-o înainte. Timp de trei zile am primit numai niște bucăți de pâine pe care ni le aruncau militarii care ne păzeau”.

Martorul Roșca Ioan declară despre același subiect faptul că “în bazin eram 300/400 de persoane, atât militari cât și civili, pe marginea bazinului, la suprafață, în fiecare colț, era un militar cu pușcă mitralieră cu banda cartușieră îndreptată spre bazin, masa se servea în gamele în număr de câte 10 cu 10 linguri, iar ca să ajungi la toaletă trebuia să stai la rând cam 3 or, după care erai condus de un soldat. Menționez că la bazin 50% din cei rețiunți erau bătuți, răniși și plini de sânge și cât timp am stat la bazin nu s-a asigurat nici o îngrijire medicală”.

Martorul Comșa Nicolae, a declarat că „la data de 24.12.1989, în timp ce mă deplasam pe stradă spre casă, doi indivizi înarmați s-au îndreptat spre mine și au spus că sunt terorist. Cei doi mi-au pus arma în piept și niște civili m-au bătut. Am fost dus la UM 01512 unde după ce am fost percheziționat, am fost dus în sala de sport a unității și legat la mâini cu sfoară. Un ofițer înalt și slăbuț care m-a și controlat m-a amenințat că mă împușcă întrucât avusesem curajul să-i spun că este o eroare reținerea mea. La bazin eram foarte bine păziți în sensul că de jur împrjur erau 12 militari cu mitraliere îndreptate înspre noi, practic neexistând posibilitatea unei evadări de acolo. Am stat arestat la UM 01512 din 24 decembrie 1989 până pe 22 ianuarie 1990, fără să fi avut mandat de arestare. Noi dormeam majoritatea pe ciment”.

Martora Dobrotă Elena a declarat faptul că „Pe data de 27.12.1989, având fetița bolnavă m-am reîntors cu ea în Sibiu în ideea să o duc la spital. Dar pentru că am aflat de existența unui de a ne prezenta la unitățile militare, eu de bună credință am trecut mai întâi pe la UM 01512. Mi-am lăsat fetița în mașină în fața unității și am mers la postul de control de acolo. Am fost dusă într-o încăpere de deasupra bazinului unde o femeie ofițer m-a percheziționat și mi-a spus că sunt reținută. Eu i-am cerut permisiunea să mă lase să dau medicamentele fetiței mele bolnave însă nu mi s-a permis acest lucru și am fost dusă într-o sală în care erau peste 50 de femei. Am observat că femeile dormeau pe jos. Noi eram păzite de militari înarmați, inclusiv când mergeam la toaletă și rețin că o doamnă lt.col. de M.Ap.N., înaltă ne-a spus că dacă ne apropiem de fereastră ne împușcă, întrucât așa primise ordin”.

O altă declarație, la fel de șocantă, îi aparține lui Mureșan Doruț care susține că „am intrat în sala de sport a UM și am văzut că pe pardoseala acesteia erau mai mulți colegi de-ai mei în șiruri, așezați în genunchi și cu mâinile legate, fie în poziția la spate, fie la ceafă. Cum am intrat, am fost luat în primire de niște elevi și un ofițer de grăniceni cu gradul de locotenent major, care mi-a ordonat să mă dezbrac în pielea goală și de nerăbdare a smuls pur și simplu hainele de pe mine, rupându-le, concomitent elevii mă loveau cu picioarele peste picioare. Mi s-a cerut să scot tot ce am prin buzunare și să le depun pe o foaie de cort, unde am văzut că erau o mulțime de alte bunuri ce presupun că fuseseră luate de la colegii mei. Am depus o sumă de 1.800 de lei pe care o aveam la mine, portofelul cu acte, cheile locuinței, ale autoturismului, bunuri pe care nu le-am mai recuperat nici în ziua de astăzi. … Cred că a doua zi a fost adus pe o foaie de cort sau pătură, un bărbat, care a fost pur și simplu aruncat lângă noi și am crezut că este mort. Respectivul era în pielea goală. Nicu Silvestru a vrut să-l acopere pe cel adus cu haina sa, dar a fost împiedicat de un ofițer sau subofițer care l-a lovit violent în zona feței și a pieptului”.

Mărturiile celor care au trăit un adevărat coșmar al groazei în incita sălii de sport a UM 01512 stau mărturie abuzurilor făcute de lt.col. Aurel Dragomir. Aceste persoane au fost supuse unor tratamente absolute inumane. Ceea ce este și mai strigător la cer este faptul că nici o persoană, dar absolute nici una nu a fost găsită vinovată. O altă caracteristică a acestei situații pe care personal nici nu știu cum să o numesc, este faptul că nu au fost reținute nici măcar o persoană de etnie rusă, deși am demonstrate anterior că au existat la nivelul Sibiului astfel de persoane și că ele au fost defapt adevărații teroriști.

Analizând modul în care s-au desfășurat evenimentele din Sibiu, consider că acestea au fost puternic “alterate” de trei factori, primul factor ar fi mass-media, despre care o să vorbim mai pe larg în capitolul următor, unde o să încercăm să vedem care a fost rolul ei în evenimentele din decembrie 1989 în România. Al doilea factor care a “alterat” evenimentele din Sibiu este reprezentat de existența la nivelul orașului a “turiștilor neturiști” care în moment psihologice au schimbat cursul desfășurării evenimentelor. Al treilea, dar nu cel din urmă factor care a “alterat” evenimentele din Sibiu este rolul jucat de lt.col. Aurel Dragomir în toată această ecuație cu final tragic. Nu pot să îmi explic cum un om care ar trebui să servească statul și să apere siguranța cetățenilor poate, prin acțiunile sale, să facă exact contrariul.

Capitolul III.

Zece dovezi că Nicolae Ceaușescu a fost trădat de Securitate

Subcapitolul I. Conflicte între Securitate și Nicolae Ceaușecu.

Cazul Șacalul

Pseudonimul „Șacalul” îi este atribuit lui Ilici Ramirez Sanchez, cunoscut și sub numele de Carlos, Salim sau Mahomed Ali Aldares, cetățean venezuelean, considerat ca fiind un fanatic extremist. A fost specializat în acțiuni conspirative la școlile din Cuba și URSS, fiind un poligrot care vorbea șapte limbi, printre care și limba rusă.

De obicei trăia pe teritoriul unor țări socialiste precum Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau Republica Democrată Germană, care îi ofereau și protecție. În relația cu Securitatea din România, Ilici Ramirez Sanchez nu se afla în cele mai bune relații, fiind urmărit de mai mult timp, fotografia acestuia fiind dată în consemn fiecărui angajat din structurile operative ale Ministerului de Interne.

A fost identificat pe teritoriul României în 1973, când a intrat clandestin ca cetățean francez, pentru a se întâlni cu mai mulți diplomați irakieni și reprezentanți ai organizațiilor palestiniene. Deși acest individ se afla pe poziții antitetice cu Securitatea, nu acealși lucru îl putem spune despre raporturile cu Nicolae Ceaușescu. Activitatea lui Ilici Ramirez Sanchez, erau atent supravegheate de servicile de securitate centrale din România, mai exact de Serviciul K din cadrul DIE, unitățile speciale de luptă antiteroristă, Direcția a III-a (contraspionaj) și Direcția a V-a (pază deminitari).

Aceștia doi se cunoșteau prin intemediul lui Yasser Arafat, liderul OEP și doctorul George Habash, seful FPED. Cel care a realizat legătura cu acest individ, cunoscut în România sub pseudonimul „Carlos”, a fost colonelul Sergiu Nica de la UM 0620. Colaborarea din Nicolae Ceaușescu și acest Carlos, este atestată într-un rapot al STASI, din 10 februarie 1981, în care se specifică faptul că Sergiu Nica a primit ordin direct să se deplaseze la Praga, în vederea lichidării lui Ion Mihai Pacepa, precum și problema legată de secția română a radio Europa Liberă.

Întânirea a avut loc la Praga, într-un castel pus la dispoziție de oficialitățile statului cehoslovac, în august 1979. Această întânire este considerată ca fiind cea care a stabilit atentatul care s-a produs în 21 februarie 1981 asupra Radio Europa Liberă de la Munchen. Din documentele existente până acum, se pare că explozibilul a fost livrat din România. Bomba a fost amplasată pe zidul clădiri radioului Europa Liberă, în dreptul departamentului cehoslovac dintr-o eroare, ea fiind destinată exclusiv departamentului românesc.

Explozia violentă a unei încărcături de explozibil, pe care unii specialiști estimează că a avut aproximativ 20 de kilograme, a spart geamurile clădirilor din cartier pe o rază de 1 kilometru și a făcut o breșă în zidul clădirii de aproximativ 18 metrii, distrugând mai multe birouri. Din fericire nimeni nu a decedat în urma acestui atentat, însă Maria Pulda, angajată a radioului cehoslovac, a fost nevoită să recurgă la peste 20 de operații chirurgicale pentru a i se reface înfățișarea. Pagubele provocate de explozia efectivă, au depășit două milioane de dolari la vremea respectivă.

Dacă primul obiectiv de pe lista lui Nicolae Ceaușescu a fost realizat, nu putem spune același lucru și despre cel de al doilea. Cel de al doilea obiectiv era lichidarea lui Ion Mihai Pacepa, considerat „generalul defector”. Acest al doilea obiectiv nu s-a realizat niciodată din două motive, primul motiv ține de faptul că teroristul Carlos nu avea forțe pe teritoriul Statelor Unite Ale Americii, iar al doilea se datoreză faptului că Ion Mihai Pacepa era foarte bine păzit de serviciile specializate americane.

Deși pare un caz izolat, este destul de clar conflictul dintre Nicolae Ceaușescu și Securitatea românească. Personal, tind să cred că acest conflic a stat la baza unor acțiuni revizioniste și revanșarde, pe care Securitatea le-a avut în contextul evenimentelor din decembrie 1989.

Subcapitolul II. Acordul de la Malta

În 2-3 decembrie 1989, istoria parcă nu mai avea răbdare, are loc în apropierea insulei Malta, la bordul vasului sovietic „Maxim Gorki” o întâlnire între Mihail Gorbaciov și George Bush Senior. Există numeroase analize și speculații asupra întâlnirilor de la Malta, în prezet fiind puse la dispoziție doar stenogramele sovietice. Anterior acestei întâlniri, la data de 22 noiembrie 1989, președintele Statelor Unite ale Americii, George Bush Senior preciza că îi va cere lui Mihail Gorbaciov să construiască împreună o nouă lume, deoarece în Europa „a venit libertatea” și dorea ca Uniunea Sovietică să adopte o o poziție „care să depășească limitele reținerii”, precizând că dorește o nouă pace diferită de „pacea de până acum.”

Anterior întâlniri de la Malta, George Bush a făcut o „mutare” care să facă posibil exercitarea de presiuni în România, așa că la 29 noiembrie 1989, Alan Green este desemnat ambasadorul S.U.A. în România. Despre Alan Green, Bush afirma că „l-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm și intrasigent, ce cunoaște bine părerile mele despre democrație și libertate”.

Din păcate, în urma discuțiilor de la Malta nu există un act oficial semnat care să fie public, cert este că au avut loc multe întâlniri „între patru ochi” care nu au fost consemnate între Gorbaciov și Bush. Generalul Iulian Vlad i-a prezentat în 1 decembrie 1989 lui Nicolae Ceaușescu Nota nr. 0225 a D.S.S. (Departamentul Securității Statului) prin care i se aduce la cunoștiință că la Malta „cele două părți vor aborda cu pioritate problemele privind redefinirea sferelor de influență și elaborarea unor strategii comune, care să le asigure în continuare un rol determinant în toate problemele înternaționale.” În aceeași notă se menționa că este foarte probabil ca U.R.S.S să facă concesii americanilor în schimbul unor ajutoare economice, concesii care vor permite ca S.U.A. să exercite noi presiuni coordonate asupra unor țări socialiste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale”, aici făcându-se referire la Republica Populară Chineză, Cuba și România.

Referitor la România, George Bush susține că statele membre ale N.A.T.O. vor continua să aplice restricții și solicită expres U.R.S.S. să facă reducă livrările de țiței, gaz metan și minereu de fier. Dealungul timpului, atât Gorbaciov cât și Bush au fost întrebați în diverse împrejurări dacă în cadrul întâlnirii de la Malta au purtat discuții despre România sau Nicolae Ceaușescu, însă răspunsul a fost unul evaziv, ambii declarând „nu-mi mai amintesc”. Din punctul meu de vedere acest răspuns nu face decât să confirme că la Malta s-a discutat punctual despre problema României și că s-au luat clar decizii, însă nu se dorește să se cunoască oficial poziția statelor la acel moment.

În 1992 William Wood, geograf șef al Departamentului de Stat American și fost ambasador S.U.A. în Afganistan, a dat publicității o hartă cu noile granițe ale Statelor Europei, granițe care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice anterior destrămării blocului comunist, adică după înțelegerea de la Malta, vezi Anexa 3.

Harta dorea ca: Scoția să devină independetă, o parte a Irlandei de Nord să se unească cu Republica Irlanda, Bretania să se desprindă din Franța, Țara Bascilor și Catalunia să se desprindă de Spania, Italia să se dividă în zona de nord și zona de sud, Belgia să se dividă în Flandra și Wallonia, Cehoslovacia să se rupă în două, Kalingrad să devină o zonă autonomă în cadrul Rusiei, Kosovo să se alipească Albaniei, Transilvania să devină parte a Ungariei, actualele județe Dolj, Caraș-Severin și Timiș să se desprindă de România și vor forma o țară a țiganilor, partea vestică a Basarabiei să revină României iar partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, să devină zona autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei. Din păcate autenticitatea hărți nu poate fi verificată, însă trebuie să menționăm că anumite schimbări menționate pe aceea hartă s-au produs, iar altele sunt pe cale de a se produce.

Generalul Mircea Chelaru confirmă că o asemenea hartă ar fi primit și Nicolae Ceaușescu de la generalul Iulian Vlad împreună cu un raport despre discuțiile de la Malta. Cert este că acest document și discuția despre el au făcut posibilă catastrofa de la Balotești, în care a decedat ofițerul român care i-a înmânat raportul împreună cu harta în 1989 lui Iulian Vlad, iar în urma confirmării existenței unei asemenea hărți pe data de 31 octombrie 2000 de către generalul Mircea Chelaru, la vremea respectivă șef al Marelui Stat Major al Armatei are loc a doua zi, pe data de 1 noiembrie 2000 demisia din funcția de al Marelui Stat Major al Armatei a generalului Mircea Chelaru.

Ar fi un real ajutor dacă am putea discuta azi direct cu personajul care l-a informat pe Iulian Vlad despre discuțiile de la Malta, însă, în 1995, la data de 31 martie are loc tragicul accident aeronautic de la Balotești. O sursă care dorește să își păstreze anonimatul susține faptul că „omul care a adus informațiile de la Malta în 1989, se afla în Airbusul care s-a prăbușit la Balotești în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuție, era vizată exact persoana care era implicată în acțiunea de spionaj de la Malta.”

Dubios este faptul că aeronava era o aeronavă relativ nouă, construită în 1987 ce aparținea companiei TAROM și efectua zboruri regulate București-Bruxelles, deci nu avea o vechime prea mare. Un semn și mai mare de întrebare se datorează astăzi dispariției dosarului celei mai mari tragedii aeronautice din istoria României. Dispariția a fost semnalată de apariția în presă a unui articol în data de 20 mai 2008, în care ne este prezentat „încercarea” Consiliului Superior al Magistraturii de a afla unde se află documentele. Timp de mai multe luni au fost minuțios verificate arhivele Parchetelor Tribunalului și Curții de Apel București, dar și cele ale Parchetului Curții Supreme. Concluzia a fost că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluționat iar dosarul „s-a evaporat”. Ulterior, Consiliul Suprem al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc în limita posibilităților.

„O cotutiră istorică”, așa i-a plăcut lui Gorbaciov să catalogheze discuția avută cu George Bush Senior. Stenogramele, mărturiile, articolele din presa vremii, rapoartele declasificate alcătuiesc un puzzle foarte compolex cu mulți actori și multe interese ascunse. În profida multor analize și speculații asupra înțelegerilor dintre liderii superputerilor lumii din 1989, în momentul de față se cunoaște doar versiunea sovietică a stenogramelor așa cum apar ele în cartea lui Gorbaciov intitulată „Memorii”.

Acordul de la Malta nu pare să fie o necunoscută pentru Securitate în 1989 însă măsuri de prevenire nu au existat. Dacă Securitatea cunoștea intențiile lui George Bush Senior, și la ce urma să facă Alan Green de ce nu a luat măsuri suplimentare? Răspunsul se învârte între pasivitate și complicitate, fără a putea dovedi însă complicitatea.

Subcapitolul III. Moartea generalului Milea

Vasile Milea s-a născut pe data de 1 ianuarie 1927, în localitatea Lerești, care se afla atunci în județul Muscel, astăzi localitatea se găsește în județul Argeș. Acesta a terminat studiile la Liceul Comercial „Mihai I”, după care a lucrat o perioadă ca învățător suplinitor, iar în 1946 ajunge vice-președinte al organizației de tineret a PNȚ din comuna Lerești. Ulterior acesta a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie în perioada 1947-1949, apoi Facultatea de Tancuri, Blindate și Mecanizate din cadrul Academiei Militare Generale din București în perioada 1950-1952 iar în perioada 1963-1964 a urmat un curs postacademic superior.

Vasile Milea a avut o ascensiune destul de rapidă în cadrul Armatei, deținând pe rând funcțiile de: șef al Secției Pregătire de Luptă la Regiunea 2 Militară în 1953, Comandant al Regimentului 18 Tancuri și Autotunuri în perioada 1953-1956, șef de stat major în perioada 1956-1957, comandant al Diviziei 9 Mecanizate „Mărășești” în perioada 1957-1958 iar apoi locțiitor al șefului Secției Pregătire de Luptă a Reginii 2 Militare în perioada 1958-1959, tot în această perioadă 1953-1959 fiind înaintat succesiv la gradul de maior în august 1954 și la gradul de locotenent colonel în noiembrie 1956.

În 1964 Vasile Milea estea avansat la gradul de general-maior, ajungând șef de stat major în perioada 1965-1969, comandant al Armatei a 3-a de cantoană la Cluj în perioada 1969-1973, șeful Statului Major al Gărzilor Patriotice în perioada 1973-1978, apoi comandant al Armatei a 2-a dislocată la București în perioada 1978-1980 respectiv al Armatei a 1-a din aprilie 1980. Apogeul carierei este atins în 16 decembrie 1985 când generalul Vasile Milea devine noul ministru al Apărării Naționale, funcție pe care a deținut-o și în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ascensiunea generalului Vasile Milea se datorează și unei legături cu Nicolae Ceaușescu, conform unei declarații susținute de generalul Constantin Olteanu, „Nicolae Ceaușescu avea o datorie mai veche (față de Vasile Milea), din 1962, după cum mi-a explicat mie nea Milea mai târziu. El era comandantul Școlii Militare de Ofițeri de Tancuri din Pitești, a venit Ceaușescu – când a fost răscoala aceea din Regiunea Argeș, dar înspre Slatina, pe Olt – l-a chemat pe Milea la Comitetul Regional, au scos tancurile, cu miniții pe ele, și deși nu au tras în țărani, aceștia văzând tancurile s-au speriat și s-au retras. Deci pe Milea l-a reținut de atunci.” Acest lucru arată o oarecare afinitate a lui Vasile Milea față de Nicolae Ceaușescu, afinitate care i-a fost răsplătită, însă nu putem nega aptitudinile militare are lui Vasile Milea.

Conform stenogramei ședinței Comitetului Politic Executiv (CEPx) al PCR din data de 17 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu i-a acuzat pe Vasile Milea, Tudor Postelnicu și pe Iulian Vlad de trădare afirmând: „Ce au făcut ofițerii tăi Milea, de ce nu au intervenit imediat, dece nu au tras? La picioare trebuia să tragă!” Generalul Milea a răspuns „Nu le-am dat muniții.” Ceaușescu a replicat dur „Consider că ați trădat interesele țării, interesele poporului, ale socialismului și nu ați acționat cu răspundere. Știți ce ar trebui să fac? Să vă pun în fața plutonului de execuție. Asta meritați, pentru că ceea ce ați făcut voi înseamnă pacticizare cu inamicul.” Nicolae Ceaușescu avea încă încredere în Vasile Milea, motiv pentru care nu îl destituie din funcție.

În noaptea de 21/22 decembrie 1989, Vasile Milea răsplătește încrederea lui Nicolae Ceaușescu și a comandat personal acțiunile militare agresive de reprimare a manifestanților din Zona Piața Universității – Hotel Intercontinental.

Contrar evenimentelor care păreau să fie favorabile lui Nicolae Ceaușescu, Vasile Milea moare în data de 22 decembrie la ora 14:00 la Spitalul Elias din București în urma unei plăgi împușcate în zona inimii. Aici totul se complică … generalul Milea este „găsit” împușcat la ora 9:00, de ce ajunge la ministrul Apărării Naționale la spital abia la cinci ore după ce se constată situația? O să încercăm să mergem pe un fir cronologic privind moartea generalului Vasile Milea. 22 decembrie ora 8:00 Vasile Milea se întâlnește cu Nicoalae Ceaușescu și stabilesc strategia privind desfășurarea forțelor armate pentru 22 decembrie. La ora 9:00 Vasile Milea este găsit în ipostaza unui sinucigaș, dar împușcându-se cu arma lui Mircea Tufan care susținea că Milea i-a cerut-o. De ce avea generalul Vasile Milea nevoie de arma lui Mircea Tufan din moment ce el avea arma personală la el tot timpul? Există două reguli pe care ofițerii nu le încalcă niciodată, prima se referă la faptul că nu își împrumută arma, iar cea de a doua în codul de onoare aceștia dacă consideră că au greșit pot alege să se sinucidă, dar o fac printr-un glonț în zona craniană, fie prin tâmplă fie prin cavitatea bucală.

Moartea generalului Vasile Milea este o lovitură teribilă pentru Nicolae Ceaușescu, acesta din urmă manifestând un puternic sentiment de furie, numindu-l pe Milea „trădător”, deși Milea pregătise ordinul prin care armata trebuia să iasă în apărarea lui Nicolae Ceaușescu, iar la București erau așteptate forțe militare de susținere din restul țării. La ora 10:45 posturile de radio și televiziune au transmis următorul mesaj: „Vă informăm că ministrul Forțelor Armate a acționat ca un trădător, impotriva îndependenței și suveranității României și, dându-și seama că este descoperit, s-a sinucis”. Deci fără să aștepte un verdict medical și fără ca generalul Milea să fie mort, mass-media a lansat această stire care a bulversat toate ordinele primite anterior.

Vasile Milea a fost înaintat post-mortem în gradul de general de armată (cu patru stele) prin Decretul nr 16 al președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu, din 28 decembrie 1989.

La 30 martie 2004, Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție a redeschis ancheta judiciară, pentru a stabili împrejurările în care a decedat Milea, iar în 12 mai 2005 rămășițele pământești au fost exhumate în încercarea de a se stabili traiectoria glonțului care a generat moartea. Rezultatele necropsiei nu au fost din păcate concludente. Directorul Institutului Național de Medicină Legală, prof. Dr. Dan Dermengiu a afirmat următorul lucru „cadavrul este total scheletizat. Am prelevat eșantioane din oase pentru examinări hispatologice și criminalistice. Din ceea ce am văzut până acum nu reiese nimic nou față de expertiza precedentă.” Dacă la un moment dat o să poată cineva să dovedească faptul că Milea a fost asasinat, asupra evenimentelor din decembrie 1989 nu va mai exista nici o urmă de îndoială, însă până atunci situația rămâne neclară.

În 20 niembrie 2004, jurnalul.ro oferă cititorilor un interviu în exclusivitate cu soția generalului Milea, înterviu din care reiese următoarele. Jurnalul Național: În ce relații era cu Ceaușescu? Soția: Erau în relații de serviciu, ca între subordonat și șef, Ceaușescu fiind Comandantul suprem al Armatei. Dar nu vorbea acasă despre asta. A vrut întotdeauna să ne protejeze. Mai venea supărat câteodată, nici nu mânca, dar nu comenta nimic. Cred că asta ne-a ferit pe toți de multe probleme. Și s-a ferit să fie un tip foarte popular. Mi-aduc minte că a fost odată la Sibiu la un meci împreună cu Ilie Ceaușescu. Toată lumea din tribune l-a aplaudat când și-a făcut apariția. A venit acasă șocat. Mi-a spus: "Dacă află Ceaușescu treaba asta, sunt terminat".

Jurnalul Național: În decembrie 1989 a izbucnit Revoluția. Aveați o explicație pentru ceea ce se întampla în stradă? Soția: Sigur că acum lucrurile sunt mult mai ușor de explicat. Ne era frică. Zgomotele din stradă… mulțimea de oameni adunată în București. El n-a mai venit acasă din 15 decembrie. și eu, și copiii ne întrebam ce face. În 17 a venit acasă fără să ne anunțe. Mi-a spus să iau nepoții și să mă mut de urgență la Predeal. N-am putut lua legatura nici cu el, nici cu copii. Au întrerupt curentul electric și n-am mai putut face nimic. Nici la televizor nu mă puteam uita. Nu știam ce se întâmpla și îmi era îngrozitor de frică. Fetele au auzit la radio că tatăl lor este trădător. Pentru mine, ăsta a fost momentul suprem. Adică puteau să spună orice, dar nu asta.

Jurnalul Național: De ce credeti ca a fost facut trădător? Soția: Probabil pentru că nu a vrut să respecte ordinul lui Ceauțescu. Nu a vrut să tragă în populație. Cel mai usor era să-și pună piciorul în ghips. În momentul în care a fost sedința CPEx-ului i s-a spus: "Te asteaptă Curtea Marțială!". Mă întreb prin ce a putut să treacă…

Jurnalul Național: În 22 decembrie ați primit vreun telefon de la generalul Milea? Soția: Da, pe la nouă fără ceva, dimineața. Eu eram tot la Predeal. Bănuiesc că era soțul meu, nu am auzit nici o voce în telefon. El era cu siguranță, pentru ca îl cunoșteam după respirație. Respira foarte greu. Eu țipam la telefon disperată, nu știam ce se întampla. Am intrebat: "Val, tu ești?". Apoi a fost un moment de liniște, pe urma o luptă și un zgomot de lovituri. După care s-a auzit o împușcătură. Până la urmă, cineva a preluat telefonul și mi-a spus: "Doamnă, stați linistită, zgomotele și împușcătura s-au auzit din strada". și a închis telefonul. N-am apucat să spun nimic, eram șocată. Și nici nu am recunoscut vocea aceea. Am auzit moartea soțului meu la telefon.

Jurnalul Național: Când ați ajuns în București? Ați reușit să vedeți cadavrul? Soția: Am ajuns în aceeași zi. Nu știam unde este cadavrul, pentru că nimeni nu-mi spunea nimic. După doua zile de la eveniment mi s-a spus ca este dus la morgă, dar ca nu pot să-l văd pentru ca este păzit. Apoi l-au dus la Spitalul Militar, la morga de-acolo.

Jurnalul Național: Vi s-a dat certificatul de deces? Ce scria acolo? Soția: A fost înmormântat fără certificat de deces, n-au vrut să mi-l dea. Am vorbit cu medicul care l-a autopsiat și mi-a spus: "Doamnă, noi am făcut tot ce ne-a stat în putință". Mi-a spus că inima a fost doar atinsă și că, dacă se intervenea, putea fi salvat. În fine, m-am dus să fac gălăgie să-mi dea certificatul de deces. Și mi-a spus că nu știe ce să scrie pe el. I-am spus că, dacă-i vine mai ușor, să spuna că a murit lângă soție în pat. Mi-a eliberat un document pe care scria: "Mort prin împușcare".

Jurnalul Național: Ați primit de la Corneliu Pârcălăbescu carnețele pe care generalul Milea le avea în veston? Ce știți despre aceste carnețele? Soția: Nu, nu am primit nimic, iar dacă Pârcălăbescu a spus vreodată că a vorbit cu noi, minte cu nerușinare. Întotdeauna s-a eschivat.

Jurnalul Național: S-a sinucis generalul Milea sau a fost asasinat? Soția: Ambele variante sunt posibile. Dar el nu era genul de om care să se sinucidă. A iubit viața, a iubit oamenii… Noi avem părerea noastră, dar părerea noastră nu contează.

Personal îmi vine greu să cred că generalul Vasile Milea s-a sinucis sub această formă, însă pot admite și acest lucru, întrebările pe care personal mi le pun sunt: de ce Nicolae Ceaușescu este informat că Vasile Milea este mort la ora 9:30? De ce securitatea nu verifică această informație? De ce ajunge la Spitalul Elias doar la ora 14:00 atunci când i se constată și decesul? Răspunsul pare să fie identic, securitatea fie din pasivitate, fie din complicitate a permis ca generalul Milea să moară în acest mod.

Subcapitol IV. Mass-Media

Îmi propun să încep acest capitol prin a definii conceptul de “mass-media”, aceasta putând fi definită astăzi conform DEX (Dicționarul explicativ al Limbii Române) ca fiind  un termen care desemnează ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a opiniei publice, cuprinzând radioul, televiziunea, presa, internetul, mijloace de comunicare în masă. Trebuie să eliminăm din definiție actorul numit “internet”, pentru că în 1989 acesta nu era suficient utilizat la nivel de mase.

Mass-media, și în general radio-ul și presa au jucat un rol foarte important în desfășurarea evenimentelor decembriste în contextul în care a transmis “live” desfășurarea evenimentelor. Există în fond, o eroare cronologică greu de argumentat: masele de la Timișoara apar doar în 20 decembrie (revolta populară), fără ca cineva să se întrebare ce fel de "revoluție spontană" este aceea care se petrece la patru zile după mișcarea de protest din 16 decembrie, și după ce posturile străine de radio anunță 4500 de morții și 30 de copii omorâți la Catedrala Mitropolitană din Timișoara? Masele de la București, muncitorii platformelor industriale, după ce participă la mitingul din 21 decembrie se duc acasă și apoi din nou la serviciu. Ele reapar în Centru și în Piața Palatului după ce posturile străine de radio anunță 10.000 de morți la Intercontinental, iar Securitatea și Armata își retrag forțele din dispozitivul de luptă cu muniție de război în care se aflau, ca urmare a unor ordine contrare.

Războiul mediatic, a pregătit opinia publică din timp, utilizând ca principal mijloc binecunoscuta tactică a dezinformării. Înaintea evenimentelor din decembrie 1989, în statele vestice se transmitea prin intermediul mass-media informații conform corora în România, restaurantele serveau carne de om, că Nicolae Ceaușescu negocia cu guvernul din India posibilitatea trimiterii țiganilor în India, că Nicu Ceaușescu conducea în stare de ebrietate, iar pentru propriul amuzament accidenta pietoni. Acest răzoi mediatic a mers atât de departe încât s-a ajuns la apariția în presă a unor fotografii care prezentau clădiri ruinate în care se sunținea ideea conform căreria acolo ar fi trăit 100.000 de tineri infometați și în condiții mizere, tinerii aceștia având vârsta mai mică de 18 ani, ei fiind defapt „orfanii României”, acei copii părăsiți de părinți la naștere și lăsați în grija statului.

Un exemplu puctual s-a consemnat în iulie 1989, când ziariști din Ungaria au furnizat ziarului „Times” faptul că Nicolae Ceaușescu ar construi un gard uriaș de sârmă ghimpată la granița cu Ungaria, trimițând chiar și o fotografie, foarte neclară, dar totuși. Mai multe săptămâni la rând imaginea a fost publicată în „Sunday Times”. Această știre nu a făcut decât să alimenteze anumite temeri legate de construcția unui nou zid al Berlinului. La fața locului au venit mulți jurnaliști străini, care au remarcat inexistența unei astfel de construcții, dar care nu s-au grăbit să nege informațiile. Este cât se poate de clar că mass-media occidentală a preluat informații și le-a răspândit fără a verifica veridicitatea lor, iar când acestea erau infirmate, aceeași mass-media nu se grăbea să le infirme.

Așa cum am prezentat anterior, mijloacele de informare nu făceau altceva decât să servească intereselor economice ale unor state, iar dacă o informație era impotriva regimului ceaușist, era direct acceptată. La nivel național, cel mai important rol în subminare statului condus de Nicolae Ceaușescu l-a avut postul de radio „Europa Liberă”, care a preluat și a transmis aproape în întregime informațiile apărute în mass-media occidentală.

Un alt moment remarcabil, care demonstrează implicarea televiziunii în evenimentele decembriste a fost apariția la televiziune a fostului general Nicolae Militaru, aproximativ în intervalul 13:50 și 16:00, acesta fiind catalogat de către unul dintre însoțitori ca fiind viitorul ministru al Apărării Naționale. Generalul Militaru nu era altceva decât un militar în rezervă în acel moment, pe fostul său nume Nicoale Lepădatul, de etnie țigan, care a urmat cursurile Academiei „Frunze” din U.R.S.S., acolo unde a fost recrutat ca agent G.R.U. În 1978 a fost identificat ca agent sovietic în dosarul „Corbii”, iar în 1983 a fost trecut în rezervă. Pe parcursul apariției la televiune acesta a vorbit amenințător despre „măcelul” comis de Armată care din spusele lui era condusă de la sediul C.C. (Comitetul Central) . În finalul discursului său, generalul Militaru a început chiar să dea ordine operative , amenințând comandanții care au executat ordinul de represiune ordonat de Nicolae Ceaușescu.

Este încredibil cum un militar în rezervă deține atât de multe informații referitoare la stractura Armatei române, în contextul în care în cadrul discursului generaul în rezervă Militaru, dă ordine punctuale sub forma „Opriți măcelul! Dacă s-a făcut crimă până acum, opriți-o!” și numește puntual pe „tovarășul” general Gușe, pe „tovarășul” general Eftimescu, „tovarășul” general Topliceanu, „tovarășul” general Roșu, „tovarășul” general Voinea și „tovarășul” general Dândăreanu.

Nu doar generarul Militaru a jucat un rol mediatic important, binecunoscutul Silviu Brucan a afirmat la televiziune, că ofițerii de securitate ar fi depus un jurământ față de Nicolae Ceaușescu, că ar fi asasinat militari din M.A.p.N., că ar fi omorât peste 60.000 de oameni în cadrul manifestărilor, iar toate acestea s-au executat după un plan binestabilit de către Nicolae Ceaușescu.

Toate aceste informații eronate, apărute atât în presa scrisă cât și la televiziune arată faptul că au existat clar tentative de falsificare a adevărului istoric, că au fost persoane care au dorit să mintă sau cel puțin să hiberbolizeze anumite evenimente, iar din punctul meu de vedere Securitatea nu avea cum să nu cunoască măcar o parte din ele, însă din lipsă de interes sau complicitate a permis evenimentelor să se desfășoare fără ca să intervină în favoarea regimului condus de Nicolae Ceaușescu.

Subcapitolul V. „Turiștii neturiști”

Îmi propun să încep acest subcapitol prin a explica sintaxa „turiștii neturiști”, sintaxă care îi aparține cercetătorului Cristian Troncotă. Această sintacmă se referă la totalitatea agenților KGB sau GRU, care au intrat în România în perioada septembrie 1989 – ianuarie 1990, agenți KGB care la graniță s-au declarat turiști, dar care au stat pe teritoriul României mai mult decât un sejur obijnuit de șapte/zece/paisprezece zile. Înteresant este faptul că acești „turiști neturiști” aveau majoritatea statutul declarat de militar și aveau asupra lor arme.

Potrivit unei declarații a generalului Victor Atanasie Stănculescu, acordată ziarului România Liberă la data de 15 aprilie 2013, „au intrat în țară la finele anului 1989 aproximativ 4.000, iar ultimii 1.000 au plecat abia la finele lui 1990”. Victor Atanasie Stănculescu, afirmă că în momentul în care a preluat funcția de ministru al Apărării, „țara era plină de agenți străini”.

Referitor la prezența acestor „turiști neturiști”, așa cum îi place domnului Cristian Troncotă să îî numească pe agenții KGB și GRU prezenți în România începând cu septembrie 1989, unul dintre revoluționarii decembriști de frunte, Gelu Voican-Voiculescu, confirmă prezența acestora pe teritoriul țării și chiar în rândul manifestanților. Interesant este faptul că același revoluționar, susține că „toți aceștia au jucat un rol pasiv”.

Îmi este greu să cred, apelând la raționamentul personal că un stat trimite numeroși agenți de securitate pe teritoriul altui stat într-un număr mare, doar pentru ca aceștia să joace un rol pasiv. Unii vor putea să spună că aceștia ar fi putut fi doar observatori, întrebarea pe care eu personal o pun este, de ce atât de mulți? Dacă dorești ca stat să cunoști desfășurarea unor evenimente socio-politice dintr-un alt stat, poți apela la ambasadă, iar dacă vrei să cunoști mai amănunțit situația trimiți un anumit număr de observatori, dar nu 4.000 de persoane. Ce rezultă imediat din această practică a U.R.S.S. este faptul că U.R.S.S. era interesată de situația României, mult mai interesată decât alte state, cel puțin prin efectivele care le trimite în România. Punctez acestă idee pentru că voi revenii la ea în capitolele ce urmează pentru a detalia.

Să oferim crezare domnului Gelu Voican-Voiculescu și să considerăm că acești „turiști neturiști” au avut un rol pasiv. Analizând Raportul Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în decembrie 1989, volumul I, la pagina 618 este menționat faptul că „din analiza lucidă și mai aprofundată a acțiunilor derulate în decembrie 1989 rezultă că dispozitivul informativ și de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor”.

Prin urmare, acest raport contrazice parțial afirmația lui Gelul Voican-Voiculescu și reiese faptul că agenții sovietici cunoașteau în detaliu desfășurarea evenimentelor. Ceea ce este foarte dubios pentru mine este faptul că în timpul manifestațiilor de la Timișoara de exemplu, asupra tancurilor Armatei române s-a acționat profesionist pentru neutralizarea lor prin legarea lor de șinele de tranvai, acoperirea cu vopsea a vizoarelor conducătorilor sau chiar spargerea butoaielor care conțineau combustibil și ulterior incendierea lor. Este greu de crezut că simpli revuționari ar fi capabili de astfel de acțiuni mai ales că din același Raport al Comisiei senatoriale privind acțiunile desfășurate în decembrie 1989, rezultă că rezervoarele au fost sparte cu ajutorul unor răngi, ceea ce demonstrează că acțiunea a fost una atent planificată.

O altă situație controversată se petrece în 17 decembrie 1989, tot la Timișoara, când o coloană de militari este atacată cu brutalitate de un grup de manifestanți. Ulterior, în fața Comitetului Județean de Partid, mașinile pompierilor sunt atacate cu aceeași brutalitate, li se taie cauciucurile și li se sparg parbrizele. Întrebarea mea este legată de curajul manifestanților de a ataca armata în contextul în care este cunoscută frica românilor înainte de 1989 față de instituțiile statului, aici mă refer la frica față de armată și miliție. Este foarte clar că armata a fost forțată să riposteze datorită faptului că a fost atacată, în contextul în care ea se afla pe străzi cu scopul de a menține ordinea.

Securitatea avea cunoștiințe de implicarea serviciilor secrete rusești, iar acest lucru este menționat într-un document de la Arhivele Statului din București, care preciza faptul că în ziua de 20 decembrie 1989 Nicolae Ceaușescu trimite o scrisore-protest direct la Moscova. Scrisoarea-protesc a fost redactată pe baza unei note-raport transmisă de generalul Iulian Vlad, șeful DSS, din care rezulta clar implicarea sovieticilor în evenimentele de la Timișoara, precum și în zona nord-vestică a României.

Potrivit unei declarații a doctorului Ion Dobrocan, șeful secției de chirurgie a Spitalului din Cugir, doctor care a operat mai mulți răniți în data de 21 decembrie 1989, „marea majoritate a răniților erau împușcați din lateral-spate sau spate”. Dacă gloanțele ar fi provenit de la armata română acestea ar fi lovit frontal manifestanții nicidecum lateral sau dorsal. Acest lucru confirmă oarecum faptul că acei agenți sovietici au acționat ca și agitatori și au tras în mulțime. Moartea sau rănirea unor manifestanți a creat panică în rândul acestora, sentiment care a dus la desfășurarea ulterioară a evenimentelor sub forma pe care o știm deja, cu violențe între armată și manifestanți, violențe în urma cărora și-au pierdut viața o parte dintre protestatari.

În 23 decembrie 1989, posturile de radio și televiziune din U.R.S.S. anunțau faptul că Guvernul U.R.S.S. sprijină eforturile Frontului Salvării Naționale îndreptate spre instaurarea liniștii și ordinii. Uniunea Sovietică este gata să acorde poporului român și noii conduceri a țării, ajutor umanitar neîntârziat și efectiv pentru lichidarea urmărilor evenimentelor tragice din ultimele zile. Analizând puțin istoria, observăm că statul rus, indiferent de titulaturile sale, nu a susținut vreodată o conducere într-un stat stăin decât atunci când aceasta îi era „pe plac”.

Analizând evenimentele decembriste, pentru mine este clar că acestea au avut forma pe care o știm noi astăzi și datorită acestor „turiști neturiști” sovietici care au jucat o carte foarte importantă. Curios este faptul că Securitatea a avut cunoștiință de acest fenoment, însă din pasivitate sau complicitate nu a încercat să stopeze la graniță intrarea unor astfel de persoane, iar activitatea lor a fost mult prea puțin supravegheată în interiorul României.

Subcapitolul VI. Asul din mânecă al Moscovei. Ion Iliescu

Ion Iliescu s-a măscut în 3 martie 1930 în localitatea Oltenița, absolvind Liceul Spiru Haret din București în anul 1949. Ulterior a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic din București, ajungând ulterior, sprijinit fiind de Ana Pauker să studieze la Institutul Energetic de la Universitatea din Moscova. Pe parcursul anilor de studiu, se preupune că s-a cunoscut cu Mihail Gorbaciov, informație negată în repetate rânduri atât de Ion Iliescu cât și de Mihail Gorbaciov.

Ascensiunea s-a în PCR a început în anul 1944, când a intrat în UTC, ulterior, la vârsta de 23 de ani, în anul 1953 avansând până la funcția de Secretar al CC al UTC iar din 1956 era și membru în CC al PCR. A ocupat ulterior, funcțiile de șef al Departamentului de propagandă al CC din PCR iar în perioada 1967 – 1971 a ocupat funcția de ministru pentru problemele legate de tineret.

Ascensiunea lui Ion Iliescu a încetat în 1971, când Nicolae Ceaușescu, văzând în persoana lui Ion Iliescu o amenințare, a început să îl excludă din funcțiile importante ale PCR, atribuindu-se pe rând între 1971 – 1974 funcția de vicepreședinte al CJ Timiș, ulterior în perioada 1974 – 1975, funcția de președinte al CJ Iași. Anul 1984 aduce excluderea lui Ion Iliescu din PCR, la inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, urmând ca Ion Iliescu să ocupe, până la momentul 1989 modesta funcție de director la Editura Tehnică.

Evenimentele din decembrie 1989, îl aduc pe Ion Iliescu în prim-plan, alături de o parte a persoanelor care au constituit ulterior FSN, această formațiune preluând puterea cu sprijinul Armatei conduse de generalul Victor Atanasie Stănculescu, până la alegerile organizate din 1992.

Ceea ce vreau eu să analizez referitor la personajul Ion Iliescu, este reprezentat de încălcările prerogativelor sale, precum și de duplicitatea lui. Prima dintre ele, și anume încălcarea prerogativelor sale, a dus la crearea Tribunalului Militar Extraordinar de la Târgoviște, care i-a judecat și lichidat pe soții Elena și Nicolae Ceaușescu. Decretul este nul însă din punct de vedere juridic, întrucât a fost semnat de Ion Iliescu în 24 decembrie 1989, sub pretinsa funcție de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, în contextul în care prima ședintă oficială a CFSN a avut loc în data de 27 decembrie 1989, document prezentat în Anexa 4.

În acest context există două posibilități, fie FSN, a existat ca structură înainte de momentul decembrie 1989, avându-l pe Ion Iliescu președinte ales, iar sedința din 27 decembrie a fost doar o piesă ieftină de treatru, fie Ion Iliescu a făcut o gafă atât de mare încât poate fi acuzat oricând de subminarea puterii de stat revoluționare, pentru faptul că și-a atribuit prerogative pe care nu le avea la momentul 24 decembrie 1989. Fără a avea dovezi clare în acest sens, personal aș merge pe prima variantă, însă menționez că în momentul de față nu există documente care să ateste formarea FSN înainte de momentul 27 decembrie 1989.

Duplicitatea lui Ion Iliescu, rezultă din Documentul prezentat în Anexa 5 . Textul documentului menționză următoarele: „Președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (aceeași greșeală prezentată mai sus), asigurând interimatul funcției de Președinte al României, examinând dosarul nr. 1-SP/1989 și sentința Tribunalului Militar Excepțional pronunțată astăzi 25 decembrie 1989, luând în considerație faptul că în vederea stopării vărsării de sînge comandantul CEAUȘESCU NICOLAE a luat parte activă la încetare luptelor din partea tuturor trupelor de securitate printr-un ordin ferm dat în acest sens , DECRETĂ, Art.1 – Se comută pedeapsa capitală privind condamnatul CEAUȘESCU NICOLAE la detenție pe viață. Art. 2 – Se comută pedeapsa capitală privind condamnta CEAUȘESCU ELENA la detenție pe viață. Art. 3 Dispozițiile Art. 1 și 2 nu aduc nici o altă atingere dispoziției sedinței nr.1 din 25 decembrie 1989 privind susnumiții condamnați. București, 25 decembrie 1989. Președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (Semnătura) ION ILIESCU”.

Documentul este negat vehement de Ion Iliescu, însă atât Teodor Marieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989, precum și generalul de brigadă, magistratul Dan Voinea confirmă autenticitatea documentului. Întrebarea care rezultă pe marginea acestui document se referă la motivul pentru care a fost redactat, dar nu a fost folosit niciodată. Din punctul meu de vedere, acest document era o punte de scăpare, în contextul în care lichidarea soților Ceaușescu nu se producea, Ion Iliescu să poată invoca faptul că avea actul pregătit să îi salveze și astfel să iasă cu bine din toată această poveste. A doua variantă ar fi în ipostaza unui viitor proces, Ion Iliescu să poată motiva faptul că el nu a dorit și nu a fost complice în procesul de lichidarere al soților Ceaușescu și lichidarea s-a făcut fără voia lui.

Legitimitatea lui Ion Iliescu ca lider al revoluției este puternic contestată, din mai multe puncte de analiză, sfărșind astăzi prin a nu i se recunoaște calitatea de revoluționar, ci doar pe aceea de conspirator anticeaușist, în slujba serviciilor sovietice de informații. Este clar astăzi pentru toată lumea că Ion Iliescu a jucat o carte foarte mare în evenimentele din decembrie 1989, iar numeroase documente îl indică ca fiind preferatul Moscovei pentru conducerea României, în contextul în care Nicolae Ceaușescu a rupt orice legătură de vasalitate între România și URSS. Tind să cred, așa cum susțin mai mulți cercetători, că în 1989, Partidul Comunist Român nu a dispărut, el doar s-a destructurat, venind la putere oamenii din „rândul doi”, în frunte cu Ion Iliescu

Ceea ce mă intrigă și mai tare pe mine este faptul că Securitatea românească, foarte represivă până în anii ’80, nu a avut tentative clare de al lichida pe Ion Iliescu, iar la momentul 1989, când totul era clar, nu a făcut absolut nimic pentru al împiedica să acceadă la conducerea statului prin mijloace total neortodoxe

Subcapitolul VII. Martor incomod ai procesului soților Ceaușescu

Din dovezile prezentate până în momentul de față pare destul de clar că evenimentele din iarna lui 1989 nu sunt chiar atât de lipsite de „impurități” și „imperfecțiuni” cum au fost prezentate publicului larg. Existau însă, după 1989 anumite persoane care cunoșteau anumite informații care nu se doreau a fi cunoscute de un public larg, lucru care a determinat anumite acțiuni împotriva lor.

Cel mai bun exemple în acest sens este reprezentat de moartea generalului de justiție militară Gică Popa la data de 1 martie 1990, într-o unitate militară a M.Ap.N. Personajul Gică Popa nu este altul decât președintele Tribunalului Militar Excepțional care i-a condamnat pe soții Ceaușescu la moarte.

Conform declararației Paulei Popa, sora generalului de justiției Gică Popa, acesta din urmă ar fi judecat așa numitul proces sub presiune și chiar sub amenințarea lui Gelu Voican Voiculescu. Pentru că procesul a ieșit bine, i s-a dat gradul de general și i s-a oferit funcția de ministru al Justiției, pe care generalul Gică Popa a refuzat-o. Același personaj, Paula Popa susține că fratele ei i-a spus că ceea ce s-a întâmplat la Târgoviște a fost opera K.G.B.-ului.

Cauzele decesului Generaului de justiție Gică Popa sunt și mai dubioase, lucru care se datorează faptului că familia generalului de justiție nu a avut voie să-i vadă cadavrul până la înmormântare. La Cimitirul Ghencea, locul unde a fost înmormântat generalul de justiție Gică Popa, familia a fost dea dreptul impresionată de multitudine de vânătăi pe care acesta la avea pe mână. Aceste vânătăi sunt destul de greu de justificat în cazul unei sinucideri. Apelând la rațiunea personală, mie cel puțin, îmi este foarte greu să admit că o persoană, înainte de a se sinucide, își produce vânătăi la nivelul mâinilor. Aceste vânătăi eu personal le-aș pune pe seama unei confruntări directe cu un alt individ sau grup de indivizi.

Familia generalului de justiție a făcut numeroase memorii la C.F.S.N., la Procuratura Militară, cerând deshumarea lui Gică Popa și o nouă expertiză. Deshumarea s-a făcut la un moment dat, în secret, fără participarea membrilor familiei, după care corpul a fost depus la picioarele osemintelor lui Valter Roman. Ancheta sub forma cerută de familie nu s-a efectuat niciodată.

În timpul procesului, atitudinea generalului de justiție Gică Popa, a fost una total neprofesională, acesta răstindu-se în repetate rânduri la soții Nicolae și Elena Ceușescu, pe care, cele mai multe ori îi întrerupea, observându-se faptul că uneori a depășit prerogativele de judecător, exercitând mai degrabă prerogative specifice unui procuror.

Complexul de judecată a fost format din colonelul Gică Popescu, ulterior general de jutiție, colonelul Ioan Nistor, completat de asesori populari, locotenentul Ion Zamfir, Locotenentul major Daniel Candrea și căpitanul Corneliu Sorescu. Funcția de grefier a fost deținută de Jan Tănase. Procurorul, iar cel care a reprezentat acuzarea a fost reprezentat de procurorul militar Dan Voinea. Din complexul de judecată mai făceau parte și avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu.

Este clar astăzi că procesul nu s-a desfășurat pe baza niciunui temei legal, în contextul în care el este contestabil din punct de vedere al procedurii de judecată, iar legea este încălcată în repetate rânduri. Apărarea, reprezentată de avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu, mai degrabă „au mimat” apărarea. Analizând legislația de atunci și de astăzi, inculpații aveau dreptul la un termen legal de 10 zile în care să înainteze recurs. În acest termen de 10 zile inculpații au dreptul de a se răzgândi oricând. După acest termen de 10 zile, inculpații au dreptul să ceară grațierea. O sentință în acest sens, poată fi executată după mai puțin de 5 zile de la respingerea cererii de grațiere.

Pare evident faptul că procesul nu a fost defapt un proces, și că nu s-a bazat pe respectarea legislației în vigoare. Generalul de justiție Gică Popa nu avea cum să nu știe acest lucru și din informațiile existente, a fost complice la acțiunea de executare a soțiilor Ceaușescu. Refuzul ulterior de a ocupa funcția de ministru al Justiție poate fi văzut ca un răspuns negativ la recunoașterea meritelor de „ucigaș al soțiilor Ceaușescu” de către ceea care a fost prima conducere democratică de după regimul comunist.

Scenariul poate conturat sub forma existeței unor temeri legate de posibilitatea dezvăluirii unor informații extrem de periculoase pe care generalul de justiție Gică Popescu le deținea, în contextul în care acesta nu mai era pe aceeași lungime de undă cu noua conducere, fapt dovedit prin refuzul de a deține funcția de ministru al Justiției. Acest cuantum de factori se pare că i-a adus moartea, mai precis lichidarea. Lichidarea lui Gică Popa face ca o persoană cheie din procesul soțiilor Ceaușescu, să dispară și odată cu ea informații extrem de importante care ar pute să confirme anumite piste legate de evenimentele din decembrie 1989 sau să aducă noi piste.

Securitatea a fost neutră în tot acest proces ilegitim, neavând nici o poziție legată de desfășurarea evenimentelor și mai exact de moartea generalului de justiție Gică Popa. Este evident faptul că avea posibilitatea de a desfășura anumite acțiuni prin care să obțină anumite informații atât legate de cauzalitatea desfășurării procesului sub acea formă, cât și despre moartea lui Gică Popa, însă așa cum am menționat anterior, din complicitate sau din pasivitate nu a intervenit.

Subcapitolul VIII. Otopeni. Istoria unui masacru

Episodul Otopeni începe în data de 21 decembrie 1989, când o companie de transmisioniști care aparținea trupelor de securitate de la Câmpina, mai exact de la UM 0865, a fost chemată la București de către Nicolae Ceaușescu pentru acțiuni de apărare. După ce soții Ceaușescu au plect cu elicopterul, această companie de trasmisioniști a fost cazată la Comandamentul Trupelor de Securitate de la Băneasa, în așteptarea altor misiuni.

În data de 22 decembrie 1989, la ora 22:30, ca urmare a ordinului generalului Dumitru Drăghin, au fost luate măsuri de întâmpinare și introducere în dispozitivul de apărare al unei subunități de securitate din UM 0865 Câmpina.

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, la ora 4:00 s-a dat alarma la cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa, ca urmare a unei declarații a lui Teodor Brateș conform căreia, se îndreaptă trei camioane de teroriști spre Otopeni, iar la ora 5:00 s-a primit ordin de îmbarcare a trei camioane militare. În aceste trei camioane s-au îmbarcat 82 de militari din trupele de securitate aparținând UM 0865 Câmpina.

În timpul deplasării, pe șoseaua București – Ploiești, acest convoi format din trei camioane, a fost oprit la primul punct de control, care se afla la ieșirea de pe DN 1, unde s-au efectuat acțiunile de recunoștere a parolei militare. Îndeplinindu-se procedurile militare, convoiu a fost lăsat să plece mai departe.

La câteva sute de metrii de acest punct de control, apropiindu-se aeroport, asupra convoiuliui s-a deschis foc armat din trei direcții, care conform martorilor a durat aproximativ zece minute. Rezultatul acestei nebunii a fost de 22 de militari de securitate care și-au pierdut viața și alți 6 fiind răniți, toți aparținând companie de transmisioniști a trupelor de securitate de la Câmpina.

În același timp, un autobuz al aeroportului, care transporta angajații aeroportului care intrau în tură la ora 7:00, a apărut în zonă, asupra lui deschizându-se același foc direct, însă șoferul autobuzului, având o puternică inspirație, a manevrat autobuzul pe direcția înapoi și astfel l-a scos din fața focului direct. Incidentul s-a soldat cu nouă persoane decedate, dintre care șapte civli, un subofițer de securitate din cadrul trupelor de securitate de la Câmpina și un ofițer al Departamentului Aviației Civile.

După ce s-a încetat focul, militarii de securitate aparținând companie de transmisioniști a trupelor de securitate de la Câmpina, au coborât din camioane, într-o indercare disperată de a se adăposti în spatele mașinilor. Fiind somați să se predea, aceștia au aruncat căștile și au ieșit cu mâinile ridicate, însă aici începe a doua etapă a masacrului, deși se vedea clar că militarii se predau, s-a deschis din nou focul, iar militarii au fost masacrați umilitor, ca ultimii criminali atunci când sunt executați de un pluton de execuție, decedând optsprezece militari, iar alți unsprezece fiind grav răniți, toți aparținând companie de transmisioniști a trupelor de securitate de la Câmpina.

Bilanțul acestei nebunii a fost de patruzeci și nouă de militari și alți nouă civili care și-au pierdut viața. Tot acest episod nu se încheie aici, după încetarea focului, militarii răniți, sunt lăsați în același loc, neoferindu-li-se nici măcar cel mai mic ajutor medical.

Cei care au supraviețuit, au fost luați prizonieri și au fost supuși unor tratamente inimaginabile, fără să existe vreun documente incriminator. În 24 decembrie 1989, celor care au fost luați prizonieri, li s-a adresat un reprezentant al M.Ap.N. care eschivându-se, a afirmat faptul că „A fost o greșeală! Sunteți liberi să vă plângeți morți”.

Este incredibil cum s-a incercat scoaterea din joc a trupelor de securitate, urmărindu-se mai multe lucruri, primul fiind acela de a reduce numărul celor din Securitate, în scopul slăbirii efectivelor care puteau ulterior să îl aprere pe Nicolae Ceaușescu, precum și crearea unui conflict între Securitate și Armată.

Soldatul Paul Buștiuc, unul dintre membrii companie de transmisioniști a trupelor de securitate de la Câmpina, a declarat faptul că „Atunci când am ajuns la punctul de control, ne-au făcut recunoașterea cu lanterne. Au văzut că suntem militari în termen și nicidecum teroriști. Ne-au dat chiar și o călăuză, ca să ne introducă în obiectiv și totuși, după câteva sute de metrii, au început să tragă în noi”.

Am putea oferii crezare celor care au tras la momentul inițial, că din diverse motive nu au știu că cei prezenti în camioane erau militari aparținând companie de transmisioniști a trupelor de securitate de la Câmpina, însă atunci când s-au predat, de ce s-a tras? Cum pot românii să tragă în români? Întrebări fără răspuns, poate timpul va face lumină.

Teodor Brateș, cel care „a avertizat” faptul că se îndreaptă trei camioane cu teroriști spre aeroportul Otopeni, a susținut că informațiile pe care le-a citit pe post veneau de la etajul 11 al Clădirii Televiziunii Române, acolo unde se afla „comandamentul revoluției”, format din Ion Iliescu, Dilviu Brucan, Petre Roman, generalul Nicolae Militaru și alții. Chiar dacă s-a demonstrat că Teodor Brateș a mințit în multe rânduri, îăn acest caz tind să îi dau crezare, iar ceea ce s-a întâmplat la Otopeni, se încadrează într-o direcție generală de discreditare a Securității la nivel național.

Că la Otopeni a fost un masacru, fără nici o acoperire legitimă, nu mai încape nici o îndoială, întrebările care mi le pun eu se referă la faptul că Securitatea ca instituție a acceptate să renunțe la anumiți oameni, probabil cu scopul de a salva alți oameni, dar de ce nu a folosit acest lucru pentru a se opune noii conduceri, din pasivitate, sau poate din frică au permis ecenimentelor să se desfășoare sub forma aceasta.

Subcapitolul IX. Armata preia Securitatea

În acest capitol vom aborda problematica trecerii Securrității în subordinea Armatei, situație care este considerată de unii specialiști cea mai umilitoare lovitură pentru Securitate, în contextul în care ulterior asupra ei au planat nejustificat acuzații referitoare la acțiuni teroriste pe care le-ar fi desfășurat. Procesele desfășurate imediat după evenimentele din decembrie 1989 au „pus tunurile” pe Securitate, însă nu s-a putut dovedi cel puțin un ofițer de securitate ale cărui activități să se poată încadra în această categorie a acțiunilor teroriste.

Trecerea Securității în subordinea Armatei s-a făcut progresiv, deși inițial, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a transmis un mesaj către popor prin care menționa printre altele că Securitatea sprijină noua putere și este alături de Armată. Din acest moment, este clar că Nicolae Ceaușescu a fost părăsit de Securitate, care din diverse motive s-a aliat cu Armata.

După această alianță oarecum ciudată, Iulian Vlad și-a dat seama că Armata nu vrea să coopereze cu Securitatea ci mai degrabă că vrea să o scoată din joc. Acest lucru îl putem afirma datorită faptului că Iulian Vlad l-a apostrofat destul de violent pe Stelian Pintilie, care deținea funcția de ministru adjunct al Poștelor și Telecomunicațiilor, pentru faptul că nu l-a informat cu privire la ordinul de întrerupere a legăturilor telefonice între Securitate și Armată. Stelian Pintilie a invocat faptul că generalul Victor Atanasie Stănculescu a dat acest ordin.

Motivația generalului Victor Atanasia Stănculescu cu privire la acest ordin a fost faptul că nu dorea ca Securitatea să știe ce urma să facă Armata, în contextul în care asupra Securității planau suspiciuni de acțiuni teroriste. Acest ordin a făcut ca Securitatea să fie oarecum exclusă, iar acțiunile ei să decurgă din ceea ce dorea Armata să stie. Prin această decizie Securității, metaforic vorbind, i-a fost „amputată o mână”, ea nereușind să culeagă informații transmise telefonic.

Din puctul meu de vedere acest odin nu a fost altceva decât crearea unei perdele pentru a se putea comunica în voie, fără ca Securitatea să știe, iar trădătorii să poată acționa în voie, fără a exista suspiciuni cu privire la faptul că ar putea fi descoperiți.

Securitatea a trecut oficial în subordinea Armatei în data de 22 decembrie 1989, orele 17:00 – 17:30, când Nicolae Militaru i-a spus lui Iulian Vlad că a preluat conducerea U.S.L.A și a Trupelor de Securitate. Generalul Iulian Vlad s-a arătat foarte suprins, însă nu a făcut nimic din acest sens. Unii cercetători precum domnul Corvin Lupu sau Cristian Troncotă susțin că Iulian Vlad nu avea ce să facă la acel moment.

Din punctul meu de vedere acesta este un moment cheie, de magnitudinea „totul sau nimic” în care, Securitatea, dacă dorea, avea posibilitatea printr-o acțiune în forță să aresteze tot, lideri F.S.N., generali de Armată trădători și să pună capăt mascaradei, însă ce garanta faptul că agenții sovietici nu interveneau sau că trupele militare ale U.R.S.S. aflate în retragere pe la granițele țării nu ar fi intervenit?

Cine poate acum să facă un calcul al numărului de persoane care și-ar fi pierdut viața, probabil totul se transforma în haos, dar cel puțin se puteau da cărțile pe față, iar azi nu am mai cauta trădătorii care se ascuns după lucrări „științifice” despre revoluție, care se dovedesc a fi ieftine și fără argument istoric. Era oare pregătită România să accepte la momentul 1989 că persoane precum Ion Iliescu, Nicolea Militaru, Victor Atanasie Stănculescu îi mint pe față jucând doar cartea sovietică și mimând revoluția?

Este adevărat că dacă o acțiune în forța așa cum am descris-o eu, nu avea succes, Securitatea era eradicată, iar toți cei care lucrau acolo erau arestați, închiși, poate chiar și lichidați. Iulian Vlad a ales o cale de mijloc, a acceptat o umilință, care i-a permis să salveze foarte mulți ofițeri de securitate dar și informații secrete deținute de acestă instituție.

Ulterior discuției din Nicolae Militaru și generalul Iulian Vlad, colonelul Ardeleanu s-a prezentat la Iulian Vlad și l-a informat că a fost trecut în subordinea lui Nicolae Militaru, urmând ca peste 30 de minute, generalul Grigore Ghiță să îl informeze pe Iulian Vlad că din ordin M.Ap.N. a fost trecut în subordinea Armatei.

Data de 31 decembrie 1989, la ora 14:00 aduce arestarea lui Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, Gianu Bucurescu și Gheorghe Vasile, toți deținând funcții în Securitate. Arestarea s-a făcut printr-o convocare la cabinetul Ministrului Apărării. În mod oarecum ciudat, deși toți cei patru generali din Securitate știau că vor fi arestați, niciunul nu a fugit, sau cel puțin să fi încercat să fugă. Aceasta este dovada clară a respectului față de țară și față de valorile ei.

Capitolul X. Securitatea a jucat cartea ei

în evenimentele din decembrie 1989

În momentul de față, analizând documentele existente, nu putem afirma faptul că Securitatea ar fi schimbat taberele în preajma evenimentelor din decembrie 1989, însă ce i se poate imputa acesteia este faptul că nu a acționat la capacitate maximă pentru a proteja conducerea țării, și implicit a lui soților Ceaușescu.

Pentru a încerca să vedem efectivele Securității la momentul 1989, singura afirmație de care ne putem lega doar de afirmația lui Călin Popescu Tăriceanu din 2007, care deținea la acel moment funcția de pim-ministru al României, fiind și membru în Consiliul Suprem de Apărare al Tării, organism care coordonează activitatea informativă a țării. Acesta a afirmat că România arvea la momentul 2007, aproximativ 45.000 de ofițeri de securitate, de trei ori mai mult decât avea Nicolae Ceaușescu. Analizând această afirmație rezultă că la momentul 1989, România avea aproximativ 15.000 de ofițeri de securitate.

Conform datelor statistice, România avea la momentul 1989, aproximativ 400.000 de militari, după modelul sovietic.Deși putem spune că era o armtă mare, era slab dotată și deținând tehnică militară destul de învehită. Chiar și așa, Securitatea nu se pute opune Armatei, raportul de forțe fiind de 400.000/15.000, ceea ce reprezintă 1 ofițer de securitate la 26.6 militari.

Securitatea și-a încălcat propriile regulamente, deși au existat anumite momente cheie în care putea întervenii decisiv. Aici mă refer la momentul părăsirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român de către soții Elena și Nicolae Ceaușescu, când aceștia au fost lăsați fără pază pe mâinile Armatei. Neimplicându-se în acțiuni de protecție a demnitarilor, protecție de care trebuia să se ocupe Direcția a V-a (protecție demnitari), soții Ceaușescu au ajuns pe mâna Armatei, iar de aici știm foarte bine desfășurarea evenimentelor.

Un alt moment cheie în care Securitatea putea intervenii, este momentul instituirii Tribunalului Militar Excepțional și ulterior decizia de condamnare la moarte a soțiilor Ceaușescu. În acel moment Securitate putea cere respectarea legislației existente la momentul respectiv, ceea ce făcea ca soții Ceaușesc, dacă era să fie executați ar fi fost executați la cel puțn 10 zile de la data de 25 decembrie 1989.

Acuzată în diferite rânduri de acțiuni teroriste, atât la momentul decembrie 1989, cât și ulterior, asupra Securității nu a stat în picioare niciuna dintre aceste acuzații, nefiind cu putință niciunui Tribunal Militar să acuze și să condamne, cel puțin un reprezentant al Securității de acte de terorism.

Singura condamnare la nivelul Securității a executat-o generalul Iulian Vlad, cel care a fost șeful DSS înainte de evenimentele din 1989. Condamnarea generalului Iulian Vlad s-a produs în 31 decembrie 1989, la 25 de ani de închisoare, pentru implicarea în acțiunile de represiune de la Timișoara ș București. Din această condamnare, Iulian Vlad a executat doar 4 ani la Jilava, iar în această perioadă nu a solicitat niciun act de grațiere sau clemență. La data de 31 deembrie 1993, a fost eliberat din închisoare prin hotărârea judecătorească.

Despre profesionalismul generalului putem vorbi foarte mult, ceea ce vreau eu să punctez este faptul că acesta și demonstrat loialitatea față de conducător până la momentul în care și dat seama că trece limita servitudinii față de poporul român, adică până atunci când a realizat faptul că prin loialitatea față de soții Ceaușescu, acesta va leza voința poporului român. Cel mai bun argument în acest sens, este faptul că în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a dat ordin ca tot personalul din Securitate să nu tragă în manifestanți și chiar să depună o parte din arme.

Există anumite informații conform corora, generalul Iulian Vlad, i-ar fi sugerat geralului Vasile Milea, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, o acțiune comună a Armatei și a Securității, care să ducă la arestarea lui Nicolae Ceaușescu, cu scopul de a calma lucrurile. Încrezător în forțele sale, generalul Vasile Milea a refuzat oferta generalului Iulian Vlad, însă decedând în dimineața zile de 22 decembrie 1989, generalul Vasile Milea nu a apucat să își ducă planurile la bun sfârșit.

Istoria nu poate să îl acuze pe generalul Iulian Vlad sau Securitatea de genocid, este cea mai mare minciună a conducerii „democratice” imedia dupa 1989. Atât generalul Iulian Vlad cât și Securitatea au acționat, atât cât s-a putut cu scopul de a nu își lăsa amprenta asupra evenimentelor din decembrie 1989. Ceea ce i se poate imputa Securității și lui Iulian Vlad este faptul că, în anumite momente cheie, ar fi putut salva conducerea comunistă a lui Nicolae Ceaușecu, ceea ce nu a făcut, pe considerentul că voința poporului era alta și printr-o intervenție masivă, s-ar fi opus voinței poporului, pe care erau obligați prin jurământ să o respecte.

Pe baza informațiilor anterior prezentate, consider că atât Securitatea cât și generalul Iulian Vlad nu a dorit să joace un rol decisiv în evenimentele decembriste, alegând să fie simplu observator, iar din această poziție a fost capabilă să păstreze anumite secrete instituționale vitale. Această neimplicare consider că se poate datora și conflictelor existente între Securitate și Nicolae Ceaușescu dealungul anilor precum și faptului că instituția Securității a fost discreditată, începând cu anii ’80 de către soți Ceaușescu, care le-au impus un regim de viață restrictiv.

Concluzii:

Anexe:

Anexa 1: Model scrisoare anticeaușistă

Anexa 2 – Municipiul Sibiu în urma evenimentelor din decembrie 1989

Anexa 3 – Harta acordului de la Malta

Anexa 4 – Decretul semnat de Ion Iliescu privind constituirea Tribunalului Militar Exceptțional de la Tărgoviște

Anexa 5 : Decretul privind comutarea pedepsei cu moartea în detenție pe viață semnat de Ion Iliescu

Indice de nume:

A

Abdulaev Cinchiz, ofițer GRU: 17

Arafat Yasser, lider OEP: 51

Avram Doru Adrian, martor bazin: 31

B

Bonaparte Napoleon, împărat francez: 7, 8

Botocan Ovidiu, revoluționar rănit: 29

Brateș Teodor, redactor TVR: 55, 57

Brucan Silviu, ziarist, diplomat, analist politic de stânga: 36

Buștiuc Paul, soldat UM 0865 Câmpina: 57

Bucurescu Gianu, șef al Securității Municipiului București: 60

Bush George Senior, președinte SUA: 42, 44

C

Ceaușescu Elena, soția lui Nicolae Ceaușescu:10, 14, 49

Ceaușescu Ilie, general M.Ap.N: 27, 40

Ceaușescu Nicolae, președintele României înainte de 1989: 3, 9, 10, 20, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 41, 42, 43, 47, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 57, 58, 60, 61, 62, 72

Ceaușecu Nicu, fiul soților Ceaușescu: 14

Chelaru Mircea, locotenent colonel în cadrul M.Ap.N: 43

Comșa Nicolae, martor bazin: 31

Csant Csaba, revoluționar rănit: 29

D

Dermengiu Dan, Directorul Institutului Național de Medicină Legală: 39

Dobrotă Elena, martor bazin: 32

Dobrocan Ion, șeful secției de chirurgie a Spitalului din Cugir: 47

Dragomir Aurel, șeful Școlii de Ofițeri Activi "Nicolae Bălcescu Sibiu, locotenent colonel M.Ap.N: 15, 19, 20, 24, 25, 26, 27, 28, 31, 33

Dudoiu Constantin, căpitan de Securitate: 19, 20, 26

E

Eftimescu Nicolae, general M.Ap.N: 36

F

Feșan Nicolae, lider revolționar de la Sibiu:15

Fonareff Nicolaevici, comandantul Direcției a IX-a a KGB: 17

G

Gheorghe Vasile, căpitan DSS: 60

Gorbaciov Mihail, președinte U.R.S.S: 10, 42, 52

Green Alan, ambasadorul S.U.A: 42, 45

Gușe Ștefan, general M.Ap.N: 26, 36

H

Habash George, șeful FPEP: 51

Holerga Aurel, revoluționar din Sibiu: 30

Huntington Samuel, politolog amercan: 5

I

Iliescu Ion, trădător, președinte FSN și al României: 3, 5, 6, 17, 19, 39, 52, 53, 54, 55, 57, 59, 68, 69, 73

K

Kim Ir-sen, președintele Coreei de Nord: 9

L

Lucescu Constantin, avocat în procesul de la Târgoviște: 49

M

Milea Vasile, ministrul Apărării: 24, 37, 38, 39, 41, 62, 74

Militaru Nicolae, general (r) M.Ap.N., trădător: 35, 36, 57, 59

Mițili Dan Ionel, elev militar 21

Mititelul Ion, revoluționar rănit16

Mureșan Doruț, martor bazin: 32

N

Nica Sergiu, colonel de securitate: 51

Noica Constantin, scriitor român: 20

O

Oană Ion, lider revoluționar din Sibiu: 15

Olteanu Constantin, general M.Ap.N: 24, 37, 38, 72

P

Pacepa Ion Mihai, trădător, general în Securitate: 51

Pauker Ana, vicepremier și ministru de externe al României: 52

Pârcălăbescu Corneliu, șeful Statului Major al Gărzilor Patriotice: 27, 41

Petrișor Theodor, șeful Securității din Sibiu: 25

Pintilie Stelian, ministru adjunct al Poștelor și Telecomunicațiilor: 58

Popa Gică, președintele Tribunalului Militar Extraordinar, colonel de jutiție: 48, 49, 50

Postelnicu Tudor, ministru de Interne: 38

Pulda Maria, angajată a Radio Europa Liberă din Cehoslovacia: 51

R

Rizea Marian, ofițer de informații cu gradul de colonel (r): 23

Rotariu Iulian, colonel în securitate: 25

Roșca Ioan, martor bazin: 31

Roșu Dumitru, general M.Ap.N: 36

S

Sanchez Ilici Ramirez, terorist, cunoscut sub numele de Carlos: 50

Stamatoiu Aristotel, general în securitate: 60

Silvestru Nicu, șeful Miliției Sibiu: 25, 33

Siterli Ioan, martor Sibiu: 17, 30

Stănculescu Victor Atanasie, general M.Ap.N. și trădător: 20, 21, 27, 45, 53, 58, 59

Streza Nicolae, preot în Rășinari: 18

T

Tăriceanu,Călin Popescu, om politic, prim-ministru: 60

Teodorescu Nicolae, avocat în procesul de la Târgoviște: 49

Timoriu Sorin, revoluționar rănit: 30

Topliceanu Iulian, general în M.Ap.N: 36

Tufan Mircea, maior în M.Ap.N: 38

V

Vlad Iulian, șef al DSS: 19, 20, 25, 38, 42, 43, 44, 47, 58, 59, 60, 61, 62

Voican-Voiculescu Gelu, trădător și vicepremier: 45, 46, 48

Voicu Nicolae, căpitan de miliție: 25

Voinea Dan, procuror militar: 27, 29, 32, 33, 49, 54, 71

W

Wood William, fost ambasador S.U.A. în Afganistan: 43

Bibliografie:

1. Burtea, Victor Manfred, Bazinul de înot, în Adevăruri incomode.Decembrie 1989, Editura SemnE, București, 2013

2. Cartianu, Grigore, Crimele revoluției. Sângeroasa diversiune a KGB-iștilor din FSN, Editura Adevărul Holding, București, 2010

3. Cartianu, Grigore, Cristian Delcea, Mihail Voinea, Andrei Craciun, Teroriștii printre noi. Adevărul despre ucigașii Revoluției, editura Adevărul Holding, București, 2011

4. Cummings, Richard H., Ultimul tango la Munchen. Carlos Șacalul și atentatul de la Radio Europa Liberă, în „Historia, an XII, nr. 131, decembrie 2012

5. Dosar Nr. 55/P/1999, Rechizitoriu întocmit de generalul de brigadă magistrat Dan Voinea, București, 2 august 1998

6. Iliescu, Ion, Semnificațiile revoluției române, comunicat în cadrul Conferinței Radiografia unui miracol: căderea comunismului în Europa, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 12-13 octombrie 2009

7. Lupu, Corvin, România 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, Editura Techno Media, Sibiu, 2010

8. Mazilu, Dumitru, România – săraca țară bogată, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2012

9. Măgureanu, Virgil, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, București, 2008

10. Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași, Editura Polirom, 2007

11. New York Times, Upheaval in the East: A Rising Star: A man who could become Rumanian’s leader, 24 decembrie 1989

12. Nicolaescu, Sergiu, Lupta pentru putere: decembrie 1989, Editura All, București, 2005

13. Raportul Comisiei Senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din Decembrie 1989, vol. I

14. Raportul medico legal nr. 4173/III/457/1989 al Laboratorului medico-legal Sibiu

15. „România liberă” din 15 aprilie 2013

16. Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, editura Humanitas, București, 2006

17. Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, vol. IV, Editura RAO International Publishing Companz, București, 2005

18. Stroea, Adrian, Marin Ghinoiu, Revista Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, Nr. 4 (62), 2013

19. Tache, Cătălin, Justiția la ea acasă – Carte document, Editura Press Mihaela S.R.L., București, 1997

20. Tatulici, Mihai, Revoluția română în direct, București 1990

21. Troncotă, Cristian, Duplicitarii, Editura Elion, București, 2014

22. Ursu, Doru Viorel, Acvariul groazei.Sibiu, decembrie 1989 volumul II, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2011

23. Viața Militară nr. 197/2004 – Nicolae Ceaușescu nu a înțeles că era „programat” să iasă din scenă. Interviu relizat cu generalul-locotenent dr. Constantin Olteanu

24. Vlad, Corneliu, Martirii Revoluției în date statistice, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2010

25. Vlad, Corneliu, Și totuși, Revoluția Română, Editura Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2011

26. Contestarea Certificatului De Revoluționar A Lui Ion Iliescu. „Ion Iliescu A Subminat Puterea De Stat A Consiliului Frontului Salvării Naționale” imagine disponibilă la adresa https://mariusmioc.wordpress.com/2011/01/07/contestarea-certificatului-de-revolutionar-a-lui-ion-iliescu-ion-iliescu-a-subminat-puterea-de-stat-a-consiliului-frontului-salvarii-nationale/

27. DOCUMENT SENZATIONAL – In ziua asasinarii, Ion Iliescu a emis un decret de comutare a pedepsei cu moartea, in detentie pe viata pentru Elena si Nicolae Ceausescu! A jucat dublu? imagine disponibilă la adresa https://ceausescunicolae.wordpress.com/2010/12/09/document-senzational-%E2%80%93-in-ziua-asasinarii-ion-iliescu-a-emis-un-decret-de-comutare-a-pedepsei-cu-moartea-in-detentie-pe-viata-pentru-elena-si-nicolae-ceausescu-a-jucat-dublu/ accesat la data de 24 martie 2015

28. Harta Noii Ordini în Europa, imagine disponbilă la adresa https://marinbodrug.wordpress.com/2013/04/07/harta-noii-ordini-in-europa/maptata001/ accesat la data de 03 mai 2015

29. Parchetul Militar Nu A Primit În Decembrie 1989 Manifeste Prin Care S-Ar Fi Încercat Organizarea Unui Miting Anticeaușist În 14 Decembrie 1989 La Iași, imagine disponibilă la adresa https://mariusmioc.wordpress.com/2014/12/08/parchetul-militar-nu-a-primit-in-decembrie-1989-manifeste-prin-care-s-ar-fi-incercat-organizarea-unui-miting-anticeausist-in-14-decembrie-1989-la-iasi/ accesat la data de 2 aprilie 201.

29. RAPORT:Crimele din Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub preșul “revoluției” (VI), articol disponibil la adresa http://www.ziaristionline.ro/2013/02/07/raport-crimele-din-sibiu-in-timpul-evenimentelor-din-decembrie-1989-ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-vi/ , accesat la data de 10 martie 2015

30. Sibiu 1989: războiul Armatei cu Internele, imagine disponibilă la adresa http://adevarul.ro/news/eveniment/sibiu-1989-razboiul-armatei-internele-1_50adac217c42d5a66398feb9/index.html

31. Vasile Milea: “Ceaușescu mi-a spus să trag în popor” în jurnalul.ro, articol disponibil la adresa http://jurnalul.ro/special-jurnalul/vasile-milea-ceausescu-mi-a-spus-sa-trag-in-popor-56400.html accesat la data de 23 februarie 2015.

Bibliografie:

1. Burtea, Victor Manfred, Bazinul de înot, în Adevăruri incomode.Decembrie 1989, Editura SemnE, București, 2013

2. Cartianu, Grigore, Crimele revoluției. Sângeroasa diversiune a KGB-iștilor din FSN, Editura Adevărul Holding, București, 2010

3. Cartianu, Grigore, Cristian Delcea, Mihail Voinea, Andrei Craciun, Teroriștii printre noi. Adevărul despre ucigașii Revoluției, editura Adevărul Holding, București, 2011

4. Cummings, Richard H., Ultimul tango la Munchen. Carlos Șacalul și atentatul de la Radio Europa Liberă, în „Historia, an XII, nr. 131, decembrie 2012

5. Dosar Nr. 55/P/1999, Rechizitoriu întocmit de generalul de brigadă magistrat Dan Voinea, București, 2 august 1998

6. Iliescu, Ion, Semnificațiile revoluției române, comunicat în cadrul Conferinței Radiografia unui miracol: căderea comunismului în Europa, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 12-13 octombrie 2009

7. Lupu, Corvin, România 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, Editura Techno Media, Sibiu, 2010

8. Mazilu, Dumitru, România – săraca țară bogată, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2012

9. Măgureanu, Virgil, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO International Publishing Company, București, 2008

10. Morgenthau, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași, Editura Polirom, 2007

11. New York Times, Upheaval in the East: A Rising Star: A man who could become Rumanian’s leader, 24 decembrie 1989

12. Nicolaescu, Sergiu, Lupta pentru putere: decembrie 1989, Editura All, București, 2005

13. Raportul Comisiei Senatoriale privind acțiunile desfășurate în Revoluția din Decembrie 1989, vol. I

14. Raportul medico legal nr. 4173/III/457/1989 al Laboratorului medico-legal Sibiu

15. „România liberă” din 15 aprilie 2013

16. Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, editura Humanitas, București, 2006

17. Stoenescu, Alex Mihai, Istoria loviturilor de stat în România, vol. IV, Editura RAO International Publishing Companz, București, 2005

18. Stroea, Adrian, Marin Ghinoiu, Revista Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, Nr. 4 (62), 2013

19. Tache, Cătălin, Justiția la ea acasă – Carte document, Editura Press Mihaela S.R.L., București, 1997

20. Tatulici, Mihai, Revoluția română în direct, București 1990

21. Troncotă, Cristian, Duplicitarii, Editura Elion, București, 2014

22. Ursu, Doru Viorel, Acvariul groazei.Sibiu, decembrie 1989 volumul II, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2011

23. Viața Militară nr. 197/2004 – Nicolae Ceaușescu nu a înțeles că era „programat” să iasă din scenă. Interviu relizat cu generalul-locotenent dr. Constantin Olteanu

24. Vlad, Corneliu, Martirii Revoluției în date statistice, Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2010

25. Vlad, Corneliu, Și totuși, Revoluția Română, Editura Editura Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, București, 2011

26. Contestarea Certificatului De Revoluționar A Lui Ion Iliescu. „Ion Iliescu A Subminat Puterea De Stat A Consiliului Frontului Salvării Naționale” imagine disponibilă la adresa https://mariusmioc.wordpress.com/2011/01/07/contestarea-certificatului-de-revolutionar-a-lui-ion-iliescu-ion-iliescu-a-subminat-puterea-de-stat-a-consiliului-frontului-salvarii-nationale/

27. DOCUMENT SENZATIONAL – In ziua asasinarii, Ion Iliescu a emis un decret de comutare a pedepsei cu moartea, in detentie pe viata pentru Elena si Nicolae Ceausescu! A jucat dublu? imagine disponibilă la adresa https://ceausescunicolae.wordpress.com/2010/12/09/document-senzational-%E2%80%93-in-ziua-asasinarii-ion-iliescu-a-emis-un-decret-de-comutare-a-pedepsei-cu-moartea-in-detentie-pe-viata-pentru-elena-si-nicolae-ceausescu-a-jucat-dublu/ accesat la data de 24 martie 2015

28. Harta Noii Ordini în Europa, imagine disponbilă la adresa https://marinbodrug.wordpress.com/2013/04/07/harta-noii-ordini-in-europa/maptata001/ accesat la data de 03 mai 2015

29. Parchetul Militar Nu A Primit În Decembrie 1989 Manifeste Prin Care S-Ar Fi Încercat Organizarea Unui Miting Anticeaușist În 14 Decembrie 1989 La Iași, imagine disponibilă la adresa https://mariusmioc.wordpress.com/2014/12/08/parchetul-militar-nu-a-primit-in-decembrie-1989-manifeste-prin-care-s-ar-fi-incercat-organizarea-unui-miting-anticeausist-in-14-decembrie-1989-la-iasi/ accesat la data de 2 aprilie 201.

29. RAPORT:Crimele din Sibiu în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub preșul “revoluției” (VI), articol disponibil la adresa http://www.ziaristionline.ro/2013/02/07/raport-crimele-din-sibiu-in-timpul-evenimentelor-din-decembrie-1989-ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-vi/ , accesat la data de 10 martie 2015

30. Sibiu 1989: războiul Armatei cu Internele, imagine disponibilă la adresa http://adevarul.ro/news/eveniment/sibiu-1989-razboiul-armatei-internele-1_50adac217c42d5a66398feb9/index.html

31. Vasile Milea: “Ceaușescu mi-a spus să trag în popor” în jurnalul.ro, articol disponibil la adresa http://jurnalul.ro/special-jurnalul/vasile-milea-ceausescu-mi-a-spus-sa-trag-in-popor-56400.html accesat la data de 23 februarie 2015.