Evenimente Adverse ale Copilarilei Si Strategii de Rezilienta la Persoanele Private de Libertatedocx

=== Evenimente adverse ale copilarilei si strategii de rezilienta la persoanele private de libertate ===

Evenimente adverse ale copilăriei

Mediul familial

Mediul educațional

Instituțiile de îngrijire

Comunitatea

Strategii de reziliență

Persoanele private libertate

Evenimente adverse ale copilăriei

Mediul familial

Comportamentul copilului se formează prin interacțiunea mai multor factori. Unul dintre cei mai importanți este familia, care pune bazele devoltarii personalității individului. În cadrul familiei copilul își satisface nevoile, având parte de dragoste, securitate și grijă. Orice problemă apărută în cadrul familiei va influența mai mult sau mai puțin copilu, orice carență își va pune amprenta asupra lui, generând diferite comportamente la vârsta adultă. Astfel, pot apărea comportamente precum furtul, vagabondajul, violenta, izolarea, consumul de droguri, toate acestea găsindu-și cauza în atitudinea autoritară sau dimpotrivă, permisiva părinților (Neculau, 1966).

Adeseori, adultul cu probleme socială sau de orice altă natură, este defapt un copil care nu și-a satisfăcut nevoile și care, probabil, a fost supus abuzurilor. Acesta este unul dintre cele mai marcante evenimente pe care un copil le poate trăi și care îi modifica profund întreaga personalitate.

Climatul din cadrul familiei joacă un rol foarte important în apariția conduitelor antisociale. Astfel, conflictele din familie, lipsa autorității părinților sau nepăsarea acestora, neexprimarea iubirii și o atmosferă tensionantă, îl pot transforma pe copil într-un adult neadaptat social.

În familiile în care părinții sunt foarte autoritari sau foarte agresivi, copilul nu poate să facă altceva decât să se supună, reprimându-și orice nevoie și trăind cu un sentiment de teamă. Astfel, toate răspunsurile acestuia la agresivitatea părinților nu va fi manifestata în raport cu aceștia, ci în raport cu celelalte persoane și lucruri din jurul lui, putând să devină și autoagresiv.

În literatura de specialitate, cea mai mare preocupare a teoreticienilor cu privire la acest subiect, o reprezintă aflarea motivelor pentru care părinții își maltratează copiii.

Încă din anii 50, doi cercetători, Gibbins și Walker (1953) au realizat o cercetare pe 32 de bărbați și 7 femei care erau închiși din cauza maltratării copiilor. Studiul lor a pus în evidență că printre motivele cele mai importante care stăteau la baza acestui comportament erau: respingerea copiilor, indiferentă față de aceștia și, un aspect foarte important este acela că părinții au avut la rândul lor parte de o copilărie marcată de abuzuri. Toate aceste motive au fost confirmate și de alte studii realizate câțiva ani mai târziu, acestea având ca subiecți ai cercetării mame care și-au omorât copiii (Tuteur și Glotzers, 1966).

Cercetătorii considerau că aspectul care necesită cea mai mare atenție este acela al copilăriei abuzive a părinților. Toate nevoile de care copilul are nevoie încă de la cele mai mici vârste sunt o responsabilitate a părinților. Dacă nevoile acestuia nu sunt împlinite, șansele ca acesta să devină un adult cu o personalitate imatură sau cu diferite probleme sunt foarte mari. Copiii au nevoie de iubire, afecțiune, grijă și securitate, dar și de un mediu lipsit de conflicte în care își pot dezvolta armonios personalitatea. În acest caz, părinții nu le pot oferi copiilor toate aceste lucruri deoarece dezvoltarea lor nu s-a realizat normal, ei înșiși având o serie de nevoi care nu au fost satisfăcute și refulate. Adulții maltratații în copilărie devin părinți nesiguri, care utilizează violența pentru orice fel de problemă, persoane lipsite de sentimente profunde. Faptul că aceștia nu au avut parte de dragostea de care aveau nevoie în copilărie, îi face să fie incapabili de a le oferi la rândul lor dragoste copiilor lor.

Stelle și Pollock (1968) și Oliver (1965) au realizat o serie de studii privind această problemă. Aceștia au studia influența abuzului în cadrul a trei generații, descoprind o similaritate în ceea ce privește modul de comportare cu propriul copil.

Părinții care au fost abuzați în copilărie sunt nu pot să împărtășească sentimente de grija sau de dragoste, sunt foarte severi, critici și așteaptă foarte multe lucruri de la copiii lor, lucruri pe care nici ei nu le pot realiza. Astfel, la rândul lor, copiii vor avea impresia că pot face multe lucruri, vor deveni temători și neîncrezători.

Adesea, această transmitere generaționala are la baza sentimentul de indiferentă, părinții justificându-și comportamentul prin explicații precum: ”Si eu am crescut asa”, ”Nici eu nu am avut parte de lucruri bune”, ”Asa m-a crescut pe mine mama” (Olivier și Buchman, 1979; Polansky et. al, 1981).

Transmiterea generațională are loc atât în cazul abuzului fizic, de cele mai multe ori, dar și în cazul celui sexual. În foarte multe cazuri, părinții care își abuzează sexual copiii au fost abuzați la rândul lor.

Totuși, specialiștii atrag atenția asupra faptului că nu trebuie să privim această transmitere ca fiind exclusivă și că, exista foarte multe moduri în care părinții ce își abuzează copiii se pot comporta.

În literatura de specialitate exista și exemplu care nu pot fii incluse în această categorie, exemple în care copilul, deși a fost abuzat, s-a dezvoltat armonios. Un exemplu în acest sens este cazul fiicei lui John Crawford care fusese abuzata pe o perioadă foarte lungă de timp de către tatăl său, însă a reușit să devină o tânără fără niciun fel de probleme emoționale sau de personalitate.

Într-un studiu realizat de către Solomnos (1973), se pune în evidență faptul că doar 50% dintre părinții care își abuzează copiii au fost la rândul lor abuzați. Astfel, alții autori, studiind acest fapt, au concluzionat că în multe din cazuri, părinții care abuzează au avut parte de respingere din partea tatălui său a mamei.

O. Connor (1973) a relizat un studiu în care a descoperit că tipul de dragoste pe care părintele l-a primit atunci când a fost mic, reprezintă factorul cel mai productiv al relației acestora cu copiii lor. Rezultatele acestuia au fost susținute și de Gabinet (1978-1983), care subliniază faptul că este mult mai eficient să cunoști copilăria părintelui decât să îi aplici un test de personalitate pentru a evalua relația lui cu copilul.

Main et. al. (1985) realizează o serie de cercetări cu privire la atașamentul dintre mamă și copil și pune astfel în evidență faptul că există o corelație foarte mare între tipul atașamentului pe care copilul îl are față de părinte și modul în care acesta își descrie relația cu proprii părinții. Astfel, dacă copilul are atașament securizant, relația dintre aceștia este una deschisă, în care părinții sunt capabili să împărtășească cu copilul experiențe din propria copilărie. Pe de altă parte, relația dintre părinții și copiii cu atașament anxios, nu vor fi capabili de acest lucru.

Un alt aspect foarte important atunci când vine vorba despre abuzul realizat de către părinți îl reprezintă personalitatea acestora.

Killen Heap (1998) pune în evidență o serie de trăsături de personalitate ale individului, care influențează rolul lor parental. Printre acestea, cele mai importante sunt: imaturitatea, problemele emoționale, psihoză și retardul mintal. De asemenea, aceste trăsături pot fi suplimentate de consumul de alcool și droguri, o relație maritală disfunctinala sau influențe negative venite de la grupuri exterioare.

Aceeași autoare subliniază faptul că imaturitatea și retardul mintal au un rol important în cazul neglijării, pe când problemele emoționale și psihozele apar mai frecvent și în situațiile de abuz emoțional sau fizic. De asemenea, se sugerează faptul că imaturitatea ar putea influența funcțiile parentale mult mai puternic și pe o perioadă mai lungă decât problemele emoționale.

Părinții imaturi sunt acei părinți care nu au primit dragostea și atenția necesară în copilărie. Astfel, neprimind aceste lucruri, ei nu știu cum să le dăruiască, cum să le exprime, practic, nu au un model în ceea ce privește acest lucru. În locul unei relații normale, au loc relații în care copilul este exploatat, unde nu se ține cont de nevoile copilului. Practic, părinții de acest tip concurează cu proprii lor copiii în acapararea atenției celor din jur.

Atunci când aducem în discuție problemele emoționale ale părinților, discutăm despre o paletă largă de simptome, cum ar anxietatea, stările depresive, agresiunea sau chiar și comportamentul suicidal.

Lindberg și Distad (1985) pun în evidență faptul că la persoanele care au suferit de abuzuri sexuale în copilărie, apare frecvent sindromul stresului post traumatic, care se manifesta prin insomnii, depresie, neîncredere, vinovăție, teamă.

În cazul părinților care își abuzează copiii, cea mai frecventă formă a problemelor emoționale este aceea a părinților caracterizați drept ”depresivi”. Acești părinți, lipsiți de orice formă de energie, își văd copiii că pe o povară și pot deveni foarte ușor agresivi, atât fizic, cât și emoțional. Mai mult decât atât, vina va fi a copilului și a comportamentului problematic al acestuia. Copilul, nu poate învăța din această experiență decât două lucruri: fie să devină victima, fie cel care abuzează.

În ceea ce privește psihoză, studiile relevă faptul că doar 10% dintre părinții care își abuzează copiii suferă de această boală (Steel și Pollack, 1968; Kempe și Helfer, 1972). Din punct de vedere psihiatric, acești părinți își pot expune copiii atât la neglijare, cât și la abuz fizic, emoțional sau sexual. Un element foarte important în această problemă este vârsta copilului în momentul când boala debutează, ea fiind cea care va decide gradul de influența pe care o va avea asupra dezvoltării acestuia.

Atunci când vorbim despre părinții cu retard mintal, trebuie să avem în vedere un aspect foarte important, și anume acela că ei pot funcționa destul de bine în multe situații, însă nu înseamnă că sunt buni părinți. Cel mai adesea, acest tip de abuz este marcat de neglijența deoarece ei sunt limitați ca și gândire și nu se pot gândi la mai multe lucruri deodată, îngrijirea copilului fiind un lucru complex.

Un alt aspect care le-a atras atenția cercetătorilor este dependentă. Într-un studiu realizat de către Young (1971) pe 300 de familii în care copiii erau abuzați și neglijați, s-a descoperit faptul că în 62% din cazuri, cea mai mare problemă o reprezenta consumul de alcool.

Fitsch et. al. (1975) a evidențiat ca 32% din părinții care își abuzează copiii consumă alcool, iar Kent (1976) subliniază faptul că 40% din mame și 50% din tati aveau ordin de supraveghere cu privire la consumul de alcool și neglijarea copiilor. De asemenea, studiile arătat faptul că 50% din copiii dintr-un centru de plasament din Norvegia, aveau părinți care consumau droguri sau alcool.

Larson (1980) a realizat un studiu pe 65 de mame care consumau amfetamina. Acestea au fost testate în momentul nașterii și un an mai târziu. S-a constatat faptul că 26 de copii fuseseră duși la centre de îngrijire și adopție, ai rrestul copiilor, care încă stăteau cu mamele lor, aveau o situație foarte proastă. Încercările de reabilitare a mamelor a fost fără succes.

Alcoolicii care își maltratează copiii au diferite caracteristi ale personalitate, cum ar fi slabă rezistenta la frustrare, imaturitate, dependența și depresie. Aceștia le afectează întreaga personalitate și dezvoltarea socială a copiilor (Spilker, 1980).

Se pare că, situația cea mai dramatică o reprezintă mamele care folosesc dorguri înainte de a se naște copilul său în timp ce aceasta este însărcinată, deoarece șansele ca ea să renunțe la ele după nașterea copilului sunt foarte mici (Larson, 1980). Efectele unei mame cu consuma droguri asupra dezvoltării copilului sunt de asemenea dramatice. În mare parte a timpului, ele au comportament prin care încearcă să facă rost de bani, copilul fiind extrem de neglijat și făcut ca o povară.

Pe lângă toate aceste probleme legate de funcționarea ineficientă a părinților, cercetătorii își centrează atenția și asupra factorilor de natură economică și socială. Deseori, părinții care își maltratează copiii au probleme financiare, condiții de muncă nesigure sau chiar lipsa unui loc de muncă.

O serie de cercetartori (Gil, 1970; Pelton, 1978) au studiat rolul sărăciei în abuzul psihic. Cecetarile acestora au fost criticate pentru că, a considera că toate familiile cu o situație financiară precară își abuzează copiii, este limitat. Un studiu mult mai complex pe această temă a fost realizat de către Simons et. al (1966), prin care susține că este nevoie de o interacțiune a factorilor economici, sociali și emoționali pentru a se produce abuzul.

În orice caz, abuzurile apar mult mai des în cazul familiilor în care există venituri mici (Garbarino, 1986) și a celor în care rata șomajului este mare (Cochran și Brassard, 1979).

Un studiu foarte interesant pentru acest subiect este acela al lui Pavensteat (1965), care a avut două grupuri de studiu: copii din familii ce aparțin clasei de jos și copii din familii înstărire. El a pus în evidență faptul că în primul grup au existat factori de protecție, spre deosebire de al doilea, adică, relația dintre părinții și copii era mult mai apropiată. Acesta este doar unul dintre studiile care arată cât de ușor se poate exagera atunci când se vorbește despre influența factorilor economici asupra abuzului.

Tot în același sens, Steele și Pollock (1968) au realizat un studiu în care au studiat copiii din clasele de mijloc și pe cei din clase superioare și au concluzionat că, deși factorii economici pot genera stres, ei nu sunt altceva decât niște întăritori ai relației dntre părinți și copiii. De asemenea, Parker și Collmer (1975) subliniază faptul că stresul nu este suficient pentru a genera abuzuri.

Gray (1978) a realizat un studiu în care a comparat două grupuri: un grup de 30 mame abuzive și un grup de 30 de mame normale. Aceeași concluzie a fost extrasă și din acest studiu, aceea că stresul nu joacă un rol important în apariția abuzurilor, însă diferența dintre cele două grupuri este aceea că mamele normale au fost mult mai empatice față de copiii lor. Un studiu asemănător a fost realizat de către Letournean (?), care a studiat rolul stresului și al empatiei în cazurile de abuz. Nu s-a pus în evidență nicio legătură între stres și abuz, însă s-a demonstrat faptul că empatia a avut un rol foarte important în situațiile stresante.

Strauss (1980) a subliniat faptul că, în anumite cazuri, frecventa numărului de abuzuri pe parcursul unui an este legată de nivelul stresului, însă acest lucru se manifestă diferit la mame și la tati. Astfel, s-a demonstrat că mamele sunt mai abuzive în situații normale, în timp ce comportamentul abuziv al taților se accentuează în condiții de stres. El pune în evidență faptul că stresul este asociat cu abuzul numai în cazul familiilor nesigure, în care partenerii sunt violenți și sunt izolați social.

Deși stresul nu ești asociat direct cu abuzul, problemele de la locul de muncă sunt corelate cu abuzul fizic. Justice și Duncan (1978) au demonstrat faptul că șomajul, suprasolicitarea la locul de muncă sau schimbarea locului de muncă sunt crize care generează abuz fizic. Mulți alți autori confirma corelația dintre șomaj și abuz fizic (Garbarino, 1986; Steinberg, Catalano și Doodly, 1981; Weeko și Drencoez, 1983).

Termenul “copilul-bătut” a fost numit de Kemple et al. pentru a descrie copii tineri (de regulă sub trei ani) care au fost agresați regulat și neglijați de îngrijitorii lor. Acești copii au semne de traume multiple, precum hematoame subdurale, fracturi și vânătăi în diverse stadii de vindecare, adesea în combinație cu incapacitatea de a se dezvolta și malnutriție cronică. Sindromul “bebelușului-scuturat” se referă la leziuni cerebrale acute (contuzii cerebrale sau subdurale sau hemoragii subarahnoidiene) la bebelușii care nu au dovezi perceptibile de traumatism cranian sever. Rezultatele similare, în special fracturile de oase lungi, precum și dovezile rănirii măduvei spinării în regiunea cervicală, sugerează că starea actuală este datorată ținerii copilului de trunchi și agitare violentă cu plesnituri ulterioare asupra capului, gâtului și asupra membrelor.

Factorii de risc familial care contribuie la apariția devierilor comportamentale au fost grupați de D. Banciu, S. M. Rădulescu și M. Voicu în trei categorii:

Factorii ce surprind condițiile economice și sociale;

Factorii ce surpând structura familiei;

Factorii ce surprind deficitul educațional al familiei

În cadrul familiilor în care există conflicte, care la nivel emoțional sunt detramate, cercetătorii au identificat faptul că, acei copii aveau probleme de vorbire, tulburări nervoase, de caracter, dezvoltare intelectuală precară și o slabă interiorizarea a normelor morale (Rudica, 2000).

Tendințele deviante care pot fi observate încă din familie sunt: copilul minte mereu, fura diverse obiecte, este agresiv, adesea iritat, lipsit de sensibilitate și fiind considerat un copil dificil. Apariția acestor conduite reprezintă un semnal de alarmă deoarece, ele pot duce la formarea unei conștiințe morale deficitare, care îl pot face pe copil să savarseaza acte antisociale la vârste mai mari.

Diferențele între copiii care și-au interiorizat corect normele și valorile sociale și morale și cei care au astfel de comportamente a fost explicată de specialiști prin influența părinților în ceea ce privește educația (Rudica, 2000).

Conform studiilor, copiii cu vârste mai mici prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică, în timp ce violența sexuală îi afectează predominant pe cei care au ajuns la pubertate sau la adolescență. Băieții prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică decât fetele, dar fetele prezintă un risc mai ridicat la violența sexuală, neglijare și la prostituția forțată. De asemenea, modelele sociale și culturale de comportament, rolurile stereotipizate și factorii socio-economici, cum sunt veniturile și educația, joacă un rol important.

Adolescenții se află la un risc de două ori mai mare față de copii sub 3 ani. Handicapul social și emoțional înseamnă cea mai majoră consecință pe termen lung a abuzurilor. Copii care au fost abuzați fizic sunt mai agresivi decât copii care nu au fost abuzați, au relații interpersonale mai problematice și au mai multe simptome depresive și afective. Copii abuzați sexual, pe lângă simptomele depresive și afective, au o frecvență crescută de tulburări de anxietate și probleme privind rolurile sexuale și funcționarea sexuală.

Divorțul are, de asemenea, o influența foarte mare asupra copilului. Ca adult, acesta se va confrunta cu probleme legate de identitate – conștientizarea valorii personale și a identității sexuale (Killen,1988). În cazul în care părinții divorțează, copilul poate continua să fie supus abuzului prin faptul că este forțat să se poziționeze de o parte sau de cealaltă, fără a putea să ceară și să obțină informații care l-ar ajuta să depășească confuzia pe care o trăiește, sau va dezvolta sentimente de vinovăție, pentru că a fost de partea unuia dintre ei, ori, și mai dramatic, va fi obiectul unei răpiri.

Există câteva consecințe ale abuzului sexual, care fac ca el să fie cea mai înjositoare și mai greu suportabila formă de abuz (Fischer, Rieddeser, 2001):

sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale nepotrivite vârstei;

stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui va fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;

trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grijă din partea membrilor familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;

neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către acesta a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;

parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu forța în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele nepotrivite.

Incidența cazurilor de abuz sexual asupra copilului este mult mai ridicată decât gradul de recunoaștere. În aceste condiții, estimarea exactă a dimensiunilor fenomenului este, practic, imposibil de realizat. Studiile poliției pun în evidență faptul că minorul abuzat sexual preferă să-și ascundă trauma suferită, pentru a elimina efectele negative pe care aceasta le poate produce și în continuare, prin dezvăluire. Uneori, victimele incestului continuă, în mod inconștient, să-l apere pe tatăl abuzator (Fischer, Riedesser,2001). Mecanismele de apărare determină ca dezamăgirea să nu aibă legătură cu tatăl, ci cu bărbații, în general; în acest fel, propriul tată este dezvinovățit, iar ura și disprețul sunt canalizate către ceilalți bărbați.

Totuși, violența asupra copiilor rămâne în mare măsură ascunsă, din diferite motive.

Unul dintre motive este teamă: multor copii le este teamă să vorbească despre incidente care implică acte violență asupra lor. În multe cazuri, părinții, care ar trebui să își protejeze copiii, păstrează tăcerea atunci când actul de violență a fost făcut de soț/soție sau de către alt membru al familiei, de către un membru mai puternic al societății, cum ar fi un angajator, un ofițer de poliție sau de către un lider al comunității respective.

Teama este îndeaproape legată de stigmatul frecvent asociat cu cazurile de violență relatate, în special în locuri unde „onoarea” familiei este pusă mai presus de siguranța și bunăstarea copiilor.

Cu toate că este nevoie de mai multe cercetări privind factorii protectivi, este clar că familiile stabile pot fi o sursă puternică de protecție a copiilor împotriva violenței care apare în toate mediile. Factorii care pot fi protectivi acasă și în alte medii includ capacitatea de a fi un bun părinte, dezvoltarea unor legături puternice de atașament între părinți și copii și disciplinarea pozitivă non-violentă.

Cercetarea elaborată de OMS a identificat o serie de factori care par să faciliteze reziliența copiilor care au suferit violențe. Acești factori de reziliență includ atașamentul clar al copilului față de un membru adult al familiei, o atentă îngrijire paternă în timpul copilăriei, o relație caldă și de susținere cu un părinte non-abuziv, precum și relațiile de susținere cu cei de aceeași vârstă, care nu sunt dependenți de substanțe și care nu au un comportament delincvent.

1.2 Mediul educațional

La fel ca și mediul familial, mediul educațional are o mare influență în formarea și dezvoltarea unei personalități armonioase. Cele două planuri sunt la un anumit nivel interdependente, problemele care apar în cazul unuia având repercusiuni asupra celuilalt plan. Atunci când facem referire la influența mediului educațional asupra indivizilor privați de libertate, avem în vedere carentele educaționale.

Eșecurile copilului de adaptare și integrare educaționala, sunt în mare parte determinate de:

randament școlar foarte slab, care se manifesta prin incapacitatea de a se supune normelor școlare, absenteism, corigente, repetări de an și conduite agresive cu colegii și cu profesorii

lipsa oricărei forme de satisfacție a copilului în raport cu școala, din cauza performantelor lui foarte slabe

O mare responsabilitate le revine în acest caz cadrelor didactice. Chiar dacă în multe cazuri, încercările de a-l aduce pe copil pe drumul cel bun sunt în zadar, aceștia trebuie să cunoască întreaga poveste a elevului, să încerce să îl înțeleagă și să depună cât mai mult efort pentru a-l sprijini.

Adesori întâlnit o serie de greșeli ale cadrelor didactice care sunt puse în fața unor astfel de cazuri, și anume:

greșeli de relaționare

greșeli de comunicare

greșeli de atitudine

greșeli de autoritate

Cu toate acestea, aceste neajunsuri venite din partea profesorilor nu trebuie văzute ca fiind motivele excluși ale inadaptării copilului în mediul educațional. După cum bine știm, baza educaționala pe care copilul o primește în primii ani de viață vine din familie. Astfel, părinții trebuie să fie cei care le oferă un model de conduită copiilor, prin exercitarea corectă a funcțiilor de mama, respectiv tata.

Deși, mediul educațional ar trebui să vină că un spirijin pentru copil, nu de puține ori întâlnim cazuri în care copiii sunt abuzați chiar de către profesori.

În societatea contemporană, copiii petrec din ce în ce mai mult timp la școală. Aceasta are rolul de a-i oferi protecție acestuia și de a pune bazele dezvoltării unei personalități capabile să se integreze în societate. Însă, pe foarte mulți copii, mediul educațional îi expune la violență și îi poate învăța despre violenta.

Violenta cadrelor didactice este manifestata adeseori prin pedepse, în foarte mult cazuri fiind corporale, rasism, pedepse dure psihologice și chiar terorizarea copiilor. De exemplu, bătaia cu un bățul reprezintă una dintre cele mai întâlnite practici în foarte multe școli. Totuși, specialiștii în drepturile copiilor au interzis folosirea acestei metode, însă statisticile arată că acest lucru nu se produce la nivel general, în toate școlile (Global Inițiative to End all Corporal Punishment for Children, 2006).

Din păcate, încă se mai folosesc metode mult mai dure de pedeapsă, cum sunt bătaia sau terorizarea copiilor (Olweus, 1993). În multe școli, în special în cele din mediul rural, un astfel de comportament este considerat a fi normal. Terorizarea se întâlnește des în cazul copiilor care aparțin unor grupuri etnice marginalizate, cum sunt rromii, sau copii din familii foarte sărace. Această formă se manifestă cel mai adesea verbal, însă poate fi și fizică.

Toate aceste forme de pedeapsă nu fac altceva decât să îl depărteze pe copil de școală, să aibă comportamente agresive, cel mai adesea, elevii intrând în diferite bande și realizând fapte ilegale (ONU, 2005).

Într-o proporție mult mai mică decât abuzul fizic și cel psihologic, este întâlnit și abzul sexual, cel mai adesea realizat de către profesori de gen masculin asupra elevelor.

Fobia școlară nu prezintă aceleași caracteristici nici aceeași origine, la diferite vârste. La cei mici, ea exprimă adesea teama de a se despărți de mamă, din pricina unei simbioze persistente sau a unui atașament prea puternic. Puțin mai târziu, și atunci când există conflicte familiale serioase, se poate vădi teamă plină de neliniști față de dramele care se pot petrece acasă în lipsa lui.

Revendicarea multora dintre cei care nu vor să-și mai continue studiile ia o formă destul de curioasă prin afirmația că temeiul opoziției lor este acela că vor să „muncească”. Alături de alți autori consider că această dorința de „a munci” neîntârziat se înscrie, de obicei, în cadrul unei anumite relații cu părinții pe care această schimbare bruscă de orientare îi decepționează spulberându-le ambițiile ce le nutresc pentru descendenții lor. Considerăm că, din instinct, copiii știu că nu-și pot lovi mai adânc părinții decât atunci când își fac rău lor înșiși.

Instituțiile de îngrijire

Foarte mulți dintre copii, fie că au fost abandonați de către părinții, fie ca autoritățile au decis ca aceștia nu sunt capabili să îi îngrijească, se afla în centre de plasament, în instituții specializate, menite să le ofere siguranță și să le satisfac nevoile bazale.

La fel ca și în cazul instituțiilor de învățământ, acest tip de instituție ar trebui să îl protejeze pe copil, personalul să fie atent, iubitor cu copiii, creându-le pe cât posibil, un mediu asemănător cu cel din familie.

Însă, situația copiilor din centrele de plasament este dramatică. În România, instituțiile de acest gen sunt supraaglomerate, condițiile în care copiii trăiesc sunt mizere, iar personalul foarte puțin motivat.

Toate aceste aspecte îi fac pe cei care se ocupa de îngrijire să fie reci, distanți, să nu le pese într-adevăr de soarta copiilor și, nu în puține cazuri, violenți.

Dintre toate mediile puse în discuție până în acest moment, acesta este cel mai tragic. În aceste instituții, nu exista o supraveghere clară, monitorizări sau inspecții, iar persoanele care lucrează în aceste medii sunt într-un număr atât de limitat încât, unele instituții nu își permit să îi piardă, chiar dacă acest lucru înseamnă să treacă cu vederea o serie de comportamente neadecvate.

Un aspect foarte important este acela că, șocul instituționalizării este foarte mare pentru un copil, iar dacă acesta este supus și violenței, efectele pe termen lung nu pot fi decât negative.

Studiile în acest domeniu arata că peste 8 milioane de copii se afla în instituții specializate în îngrijire (Tolfree, 1995). Mai mult decât atât, cei mai mulți dintre aceștia nu se afla acolo pentru că nu au familii, ci din cauze cum ar fi: dezbinarea familiei, violenta și abuzurile din familie, sărăcia sau prezența unor dizabilități.

Practic, mulți dintre acești copii trec dintr-un mediu în care au fost bătuți, abuzați în diferite moduri, într-un altul care, în loc să îi ofere condițiile de care nu a avut parte, îi aplică aceleași metode.

În urma unui studiu realizat de ONU (2006), privind violența asupra copiilor, s-a pus în evidență faptul că metodele violente de tratare a copiilor erau văzute ca fiind necesare în scopul disciplinarii. Printre acestea, cel mai des utilizate sunt: bătaia cu palmele, cu bățul, cu diferite obiecte, cum ar fi un furtun, legarea copiilor într-un anumit loc, lovirea capului copilul de pereți sau chiar închiderea lor într-o cameră pentru câteva zile.

În cadrul acestor instituții, cei mai predispuși la violență sunt copii cu dizabilități. Motivul este foarte simplu: personalul poate justifica totul sub pretextul tratamentului.

Mental Disabilities Rights Internațional (2005) a surprins faptul că, copii cu vârsta de până la 9 ani sunt supuși, fără anestezie sau relaxanți, tratamentului electroconvulsiv. De asemenea, o serie de alte medicamente sunt folosite pentru ’’a-i cumintii’’ pe copii, a-i face defapt mai predispuși violenței deoarece devin incapibili de apărare (ONU, 2005).

Un aspect comun acestor insitutii și mediului familial este neglijarea. Și în acest caz, copiii pot fi lăsați singur, fără a ascultați, fiind adeseori închiși în camere pentru perioade lungi de timp. De asemenea, nu exista programe prin care copiii să se recreeze, să se joace, să socializeze, acest lucru având efecte negative atât la nivel intelectual, cât și fizic și pishologic.

O situație specială o reprezintă cea în care copiii nu sunt abuzați de către personal, ci de către alți copii mai mare cu care locuiesc în centrul respectiv. Acest lucru se întâmplă atunci când copiii nu sunt separați în funcție de vârstă sau chiar sex.

Comunitatea

Comunitatea reprezintă mediul cel mai complex în care copilul poate fi abuzat. Acest lucru se întâmpla deoarece copilul are contact cu diferite persoane, toate punându-și amprenta asupra dezvoltării lui. Astfel, el poate fi supus violenței de către alți copii de vârsta lui, de către vecini, poate fi supus răpirilor și chiar traficului de persoane. Anturajul copilul este un aspect foarte important în acest caz, în cadrul lui punând apărea toate tipurile de abuz, de la cel fizic până la cel sexual. În cazuri rare, copilul poate fi supus abuzului chiar de către persoanele menite să îl apere, cum ar fi organele de poliție.

În acest caz, studiile au pus în evidență faptul că băieții de vârste mai mari sunt cei predispuși abuzului fizic, pe când fetele sunt cele implicate cel mai des în abuzuri sexuale.

În mediile rurale, cel mai important aspect este acela că, copiii pargurg distanțe foarte lungi până la școală, neavând mijloace de transport. În aceste condiții, riscurile de a fi supuși abuzurilor sunt foarte mari. De asemenea, tot în mediul rural, activitățile pe care aceștia le desfășoară, cum ar fi activatile de muncă a pământului sau îngrijitul animalelor, îi plasează pe copiii în medii care îi predispun către abuz (UNICEF, 2001).

Cercetările au evidențiat faptul că, violenta a devenit un lucru obișnuit în locurile sărace, unde educația și locurile de munca lipsesc, iar familiile continuă să facă copii. Astfel, violenta reprezintă pentru aceste persoane modalitatea cea mai simplă de eliberare a frustrărilor și tensiunilor. În aceste zone se constată o creștere a consumului de alcool, droguri și utilizarea de arme (ONU, 2006).

Alte studii indică faptul că rata omorurilor la băieții cu vârsta între 15 și 17 ani este de trei ori nai mare decât cea a băieților cu vârsta între 10 și 14 ani (ibidem.)

Copiii sunt predispuși la abuzurile sexuale din comunitate, acestea putând fi comise de persoane apropiate de el și pe care le considera de încredere, cum ar fi părinți, preoți, profesori, antrenori, dar și de persoane necunoscute (ONU, 2005).

Traficul de persoane reprezintă poate cea mai dramatică situație de abuz ce vine din partea comunității. Adesea, adolescenții sunt păcăliți cu bani, chiar și părinții sunt convinși de către persoanele responsabile cu acest lucru, de faptul că aceștia vor merge să lucreze (Unicef, 2005)

Mass media, în special internetul, este cea mai utilizată metoda de violență în societatea contemporană, la care copiii au acces încă de la cele mai mici vârste. Astăzi, prin internet pot fi distribuite materiale pornografice și materiale violente.

Studiile din Marea Britanie și Canada pun în evidență faptul că un număr foarte mare de copii au fost hartuiți prin intermediul internetului (Beran, 2005).

Bibliografie:

Banciu, D.; Rădulescu, S.M.; Voicu (1997). M., Adolescenții și familia, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Beran, T., (2005), Cyber Harrasment: A Study for A New Method of an Old Behavior, Journal of Educational Computing Research, 32, 265-277

Cochran, M. M., Brassard, J. A., (1979), Child Development and Personal Social Networks, Society of Research in Child Development, 50, 601-616

Fischer, G., Riedesser, P., (2001), Tratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, Bucuresti

Garbarino, J., Guttman, E., Seeley, J. W., (1986), The Psychologically Battered Child, Jossey- Bass Publishers, San Francisco

Gibbins, T. C. N., & Walker, A., (1956), Cruel Parents, Institute for Study and Treatment for Deliquency, London.

Gill, D. G., (1970), Violence Against Children, Harvard University Press, Cambridge.

Global Initiative to End all Corporal Punishment for Children, Global Summary of the Global Status of Corporal Punishment of Children, 28 iunie 2006.

Gray, D. R., (1978), Psihical child abuse: A review of all cases seen at Sacramento Medical Centre in 1975, The Western Journal of Medicine, 129, 461-464

Justice, D., Duncan, D. F., (1978), Life crises as a precursor for child abuse, Public Health Report, 91, 115-119

Kempe, H.C, Helfer, R. E. (1972), Helping the Battered Child and His Family, J.B Lippneot, Philadelphia.

Kent, J. T., (1976), A follow-up study of abused children, Journal of Pediatric Psychology, 25-31

Killen, H. K., (1998), Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara

Larson, G. (1980), Amphetamin addiction and pregnacy. Analysis of basic information concerning measures taken by social welfare agencies, Child Abuse and Neglect, 4, 89-99

Letournean, C., (1981), Emphaty and stress. How they affect parental agression, I Social Work, 26, 383-388

Lindberg, D. F., Distad, L. J., (1985), Post-traumatic stress disorder in women who experince childhood incest, Child Abuse and Neglect, 12, 329-334

Main, M., Kaplan, N., & Cassidy, J., (1985), Security in infancy, childhood and adulthood: a move to the level of representation.

Mental Disability Rights International, (2005), Behind Close Doors: Human Rights Abuses in the Psychiatric Facilities, Orpahanages and Rehabilitation Centres of Turkey

Oliver, J. E., (1985), Succesive generations of child maltreated: Social and medical disorders in the parents, International British Journal of Psychiatry, 147, 484-490.

Oliver, J. E., Buchanan, A. J., (1979), Generations of maltreated children and multiagency care: One Kinded, International British Journal of Psychiatry, 135, 289-303.

Olweus, D., (1993), Bullynig at School: What we know and what we can do, Oxford, Blackwell.

ONU privind Violenta Asupra Copiilor,(2005), Raport al Consultarii Regionale: Caraibe, Port of Spain.

ONU, (2005), 10 Essential Learning Points: Listen and Speak Out against sexual abuse of girls and boys, Norvegia, Oslo

ONU privind violenta asupra copiilor, (2006), Studiu Regional: Orientul Mijlociu si Africa de Nord

ONU privind violenta asupra copiilor, (2006), Global Estimates of Health Consequences due to Violence against Children, Geneva

ONU Privind Violenta asupra Copiilor, (2005), Scurt raport al intalnirii tematice privind violenta copiilor cu dizabilitati, New York.

Parker, R., Collmers, C. W., (1975), Child abuse. An interdisciplinary analysis, University of Chicago Press, Chicago

Pavensteat, E. A, (1965), A comparison of child-rearing enviroment of upper-lower and very low-lower class families, American Journal Of Orthopsychiatry, 35, 89-98.

Pelton, L. N., (1978), Child abuse and neglect: A myth of classlessness, American Journal Of Orthopsychiatry, 48, 608-617

Polanski, N. A., Chalmers, M. A., Buttenwieser, E., Williams, D. P., (1981), Damaged Parents: An anatomy of Child Neglect, University of Chicago Press, Chocago.

Rudică Tiberiu, ,,Dialogul familial”,Editura Pedagogică și didactică, București, 2000

Simons, B., Dawns, E. F., Huster, M. M., Archer, M., (1966), Child abuse Epidemiologic study of medically reported case, New York State Journal Medical, 66, 2783-2788.

Solomons, T., (1973), History and demography of child abuse, Pediatrics, 51, 773-776

Spilker, G., (1980), Family violence and alcoholic abuse, Toxicomanics, 13, 31-42.

Steinberg, L., Catalano, R., Dooley, D., (1981), Economic antecedents of child abuse and neglet, Child Development, 52, 975-986.

Steele, B.F., Pollock, C.B, (1968), A psychiatric study of parents who abuse infants and small children.

Strauss, M. A., (1980), Stress and psihical child abuse, Child Abuse and Neglect, 4, 75-80.

Tolfree, D., Roofs & Roots (1995), The care of separated children in the developing world, Salvati Copiii Mare Britanie, Londra.

Tuteur, W., & Glotzer, J., (1966), Furthers observations on murdering mothers, Forensic Science, 11, 373-383.

Unicef, (2001), Development, Justice and Gender. Girl Child Report, World Vision Canada, Ontario

Unicef, (2005), Trafficking for sexual exploitation and other exploitation practices, Innocenti Research Centre, Florenta

Weeks, E.C, Drencacz, S., (1983), The Consequnces of economic change in rural communities, International Journal of Mental Health, 12, 62-75

Young, L. R., (1964), A Study of Child Neglect and Abuse, Dushkin, United States of America