Evaziunea Fiscala Si Spalarea Banilor In Spatiul Comunitar

TEZĂ DE DOCTORAT

EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

CUPRINS

ABREVIERI

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR

I. CONCEPTUL DE FISCALITATE

1.1. Necesitatea fiscalității

1.2. Organele reprezentative ale autorității fiscale.

1.3. Parteneriatul dintre autoritatea fiscală și contribuabili

I.I. FRAUDA ȘI EVAZIUNEA FISCALĂ

2.1. Delimitarea conceptelor de fraudă și evaziune fiscală

2.2. Sancționarea fraudei și evaziunii fiscale în România

2.3. Conexiunile dintre evaziunea fiscală, spălarea banilor și crima organizată

  III.FORME DE MATERIALIZARE A EVAZIUNII FISCALE ȘI FRAUDEI FISCALE

3.1. Mijloace de evaziune fiscală licită

3. 2. Mijloace de fraudă fiscală

IV. SPĂLAREA BANILOR

4.1. Considerații generale privind spălarea banilor

4.2.Spălarea banilor în cadrul criminalității globale și evoluția cadrului legal

4.3. Etapele procesului de spălare a banilor

4.3.1. Plasarea

4.3.2. Stratificarea

4.3.3. Integrarea

CAPITOLUL II

EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN CONTEXTUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII INTERNE A UNIUNII EUROPENE

I. COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ȘI A SPĂLARII BANILOR -OBIECTIVE ALE STRATEGIEI DE SECURITATE INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE

1.1. Aspecte generale privind Strategia de securitate internă a Uniunii Europene

1.2.Securitatea internă a Uniunii Europene în contextul crizei economico-financiare

II.POLITICI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE ÎN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

2.1. Aspecte generale

2.2. Sancționarea faptelor de evaziune fiscală în unele state membre ale Uniunii Europene

2.3. Aprecieri privind politica de prevenire și combatere a evaziunii fiscale în unele state membre ale Uniunii Europene

2.3.1. Franța

2.3.2. Anglia

2.3.3. Finlanda

2.3.4. Spania

2.3.5. Belgia

2.3.6. Portugalia

2.3.7. Germania

2.3.8. Luxemburg

2.3.9. Bulgaria

III. PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR ÎN UNELE STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1. Franța

3.2. Germania

3.3. Italia

3.4. Spania

IV. CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE

4. 1. Corporațiile multinaționale – principalul vector al globalizării

4.1.1. Definirea corporațiilor transnaționale

4.1.2. Evoluția istorică a companiilor multinaționale

4.2. Tipuri de activități ale corporațiilor multinaționale și motivația acestora

4.3. Motivația companiilor multinaționale

CAPITOLUL III

INSTRUMENTELE COMUNE ALE EVAZIUNII FISCALE ȘI SPĂLĂRII BANILOR

I. FIRMELE FANTOMĂ

3.1. Constituirea și funcționarea firmelor fantomă

3.2. Condițiile care fac posibilă funcționarea firmelor fantomă

3.3. Consecințele funcționării firmelor fantomă

3.4. Contracararea fenomenului funcționării și folosirii firmelor fantomă

3.5. Aprecieri privind cadrul de reglementare și cadrul instituțional după intrarea în vigoare a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală

II. PARADISURILE FISCALE ȘI STATELE VIRTUALE

2.1. Paradisurile fiscale

2.1.1. Caracteristicile paradisurilor fiscale

2.1.2 . Utilizarea paradisurilor fiscale pentru practicarea evaziunii fiscale „legale”

2.1.3. Principalele teritorii considerate paradisuri fiscale

2.2. Statele virtuale

III. COMPANIILE OFFSHORE

3.1. Tipuri de companii offshore:

3.2. Impactul legislației românești asupra profiturilor firmelor offshore

CAPITOLUL IV

TIPOLOGII ȘI METODE DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

I.EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN CONDIȚIILE TRANZACȚIILOR INTRACOMUNITARE CU MĂRFURI

1.1. Evaziunea fiscală privind TVA-ul și implicațiile ei la nivelul Uniunii Europene

1.2.Incriminarea actuală a fraudei privind T.V.A în legislația din România.

II. TIPOLOGII SI METODE DE COMITERE A EVAZIUNII FISCALE PRIVIND T.V.A.

2.1. Forme de manifestare a evaziunii fiscale privind T.V.A. cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri

2.2. Frauda de tip carusel

2.3. Jurisprudență în România și la nivelul Uniunii Europene

III.TIPOLOGII ȘI METODE DE DE SPĂLARE A BANILOR

3.1. Tipologii și metode de spălare a banilor la nivel comunitar

3.2. Tipologii și metode de spălare a banilor constatate în practica judiciară a DIICOT

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. SPECIFICUL MANAGEMENTULUI INVESTIGĂRII SI CERCETĂRII FRAUDEI FISCALE PRIVIND T.V.A ÎN DOMENIUL TRANZACȚIILOR INTRACOMUNITARE CU MĂRFURI

1.1.Considerații generale

1.2. Specificul managementului investigării si cercetării fraudei fiscale privind T.V.A în domeniul tranzacțiilor intracomunitare cu mărfuri

1.3. Rolul controlului fiscal și al inspecției fiscal în combaterea fraudei fiscale privind T.V.A

1.4. Specificul activităților procedurale si cercetarea judiciară a fraudei fiscale privind T.V.A

1.4.1. Competența cercetării și activitățile procedurale în cazul fraudei fiscale cu TVA

1.4.2.Cooperarea inter-instituțională a organelor administrative și judiciare

II. ACTIVITĂȚI INVESTIGATIVE SPECIFICE COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

2.1. Culegerea de informații, analiza și valorificarea acestora, investigarea înscrisurilor

2.2. Accesarea sistemelor informatice, punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor

2.3. Activitățile de informații și investigații desfășurate de investigatorul sub acoperire

2.4. Folosirea martorului protejat și a investigatorului specializat

2.5. Controlul financiar-fiscal și supravegherea conturilor bancare și/sau asimilate acestora

2.6. Livrarea supravegheată a sumelor de bani

CAPITOLUL VI

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ECONOMIA SUBTERANĂ – ECONOMIA INFORMALĂ – FORMĂ DE MANIFESTARE A EVAZIUNII FISCALE ȘI A SPĂLĂRII BANILOR

1.1. Factorii care influențează existența și dezvoltarea economiei subterane

1.2. Metodele de estimare a nivelului economiei subterane

1.3. Activitățile interzise prin lege

1.4. Activitățile permise de lege, dar nedeclarate la administrația fiscală

II. ETIOLOGIA FENOMENELOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

2.l. Incoerența și instabilitatea cadrului legislativ

2.2. Presiunea fiscală – cauză esențială a evaziunii fiscale

III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI SPECIALIZAT ÎN OPERAȚIUNI DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

CAPITOLUL VII

MANAGEMENTUL INSTITUȚIONAL ȘI ORGANIZAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME INTERNAȚIONALE CU PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE

1.1. Organizația Națiunilor Unite

1.2. Consiliului Europei și Comisia Europeană

1.3. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI/FATF)

1.4. Grupul EGMONT

1.5. FIU.NET

1.6. Fondul Monetar International

1.7. EUROPOL

1.8. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) –INTERPOL și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontraliere

II. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME NAȚIONALE CU ATRIBUȚIUNI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII EVAZIUNII FISCALE ȘI SPĂLĂRII BANILOR

2.1. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – Unitatea de Informații Financiare a României

2.2. Instituții cu rol investigativ și de cercetare penală

2.2.1. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

2.2.2. Inspectoratul General al Poliției Române

2.2.3.Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

2.2.4. Agenției Naționale de Administrare Fiscală

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. RISCURI ȘI VULNERABILITĂȚI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALA ȘI SPĂLAREA BANILOR

II. CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

2.1. Abordarea juridică și socială a evaziunii fiscale

2.2. Schimbări în abordarea problematicilor administrativ-fiscale

2.3. Combaterea fraudelor fiscale privind T.V.A la tranzacțiile intracomunitare cu mărfuri

2.4. Propuneri de constituire a unei structuri specializate de analiză a informațiilor în cadrul A.N.A.F.

III.CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR

3.1.Spălarea banilor- manifestare a criminalității organizate

3.2. Sistemul investigativ și de cooperare pentru pevenirea și combaterea spălării banilor

3.3. Managementul strategic si operațional al investigării infracțiunii de spălare a banilor

3.4. Abordarea criminologică a fenomenului de spălare a banilor

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală

ANC- Agenția Națională de Control

ANI – Agenția Națională de Integritate

ANFP- Agenția Națională a Funcționarilor Publici

ANRMAP – Autoritățea Naționala pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice

ASG – Agenția pentru Strategii Guvernamentale

AVAB- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare

AVAS- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

Art. – articol

ASSI – Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CECO – Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului

CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CEDHO- Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

CNPC – Consiliul Național pentru Prevenirea Criminalității

C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie

CSM – Consiliul Superior al Magistraturii

CNSC – Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor

CNMSI – Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională

Convenția PIF – Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene

COREPER – Comitetul Reprezentanților Permanenți

DAU – Documentul Administrativ Unic

CP – Cod penal

CPI – Indexul de Percepție a Corupției

DNA – Direcția Națională Anticorupție

DIICOT – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

DIF – Direcția de Investigare a Fraudelor (IGPR-MAI)

DLAF – Departamentul pentru Lupta Antifraudă

ECJ – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

E .E .I.G. – Grupul de Interes Economic European

EUROJUST – Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară

EUROPOL – Oficiul European de Poliție

FIU – Unitate de Informații Financiare

GAFI – Grupul de Acțiune Financiară Internațională

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț

INSOMAR – Institutul Național pentru Studii de Opinie și Marketing

ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție

JAI -Justiție și Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

MAI – Ministerul Administratiei si Internelor

MFP – Ministerul Finanțelor Publice

MJ – Ministerul Justiției

MO – Monitorul Oficial

MPE – Ministerul Public European

OLAF – Oficiul European de Luptă Antifraudă din cadrul Comisiei Europene

OG – Ordonanță de Guvern

OMC – Organizația Mondială a Comertului

ONG – Organizații Neguvernamentale

ONPM – Oficiul Național de Protecție a Martorilor

ONU – Organizația Națiunilor Unite

ONPCSB – Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor

OUG – Ordonanță de Urgență a Guvernului

PACO – Programul împotriva Corupției și Crimei Organizate

PIF – Convenția privind Protejarea Intereselor Financiare ale Comunităților Europene

PESC – Politica Externă și de Securitate Comună

PHARE – Poland and Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia și Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei

PIB – Produsul Intern Brut

PÎCCJ- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

PNPC – Programul Național de Prevenire a Corupției

PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

PNB – Produsul Național Brut

PND – Planul Național de Dezvoltare

PEP- Persoană Expusă Politic

RSC – Revue de science criminelle et de droit penal compare

SCCCO – Secția de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate (Ministerul Public)

SC – Soci

II. TIPOLOGII SI METODE DE COMITERE A EVAZIUNII FISCALE PRIVIND T.V.A.

2.1. Forme de manifestare a evaziunii fiscale privind T.V.A. cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri

2.2. Frauda de tip carusel

2.3. Jurisprudență în România și la nivelul Uniunii Europene

III.TIPOLOGII ȘI METODE DE DE SPĂLARE A BANILOR

3.1. Tipologii și metode de spălare a banilor la nivel comunitar

3.2. Tipologii și metode de spălare a banilor constatate în practica judiciară a DIICOT

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. SPECIFICUL MANAGEMENTULUI INVESTIGĂRII SI CERCETĂRII FRAUDEI FISCALE PRIVIND T.V.A ÎN DOMENIUL TRANZACȚIILOR INTRACOMUNITARE CU MĂRFURI

1.1.Considerații generale

1.2. Specificul managementului investigării si cercetării fraudei fiscale privind T.V.A în domeniul tranzacțiilor intracomunitare cu mărfuri

1.3. Rolul controlului fiscal și al inspecției fiscal în combaterea fraudei fiscale privind T.V.A

1.4. Specificul activităților procedurale si cercetarea judiciară a fraudei fiscale privind T.V.A

1.4.1. Competența cercetării și activitățile procedurale în cazul fraudei fiscale cu TVA

1.4.2.Cooperarea inter-instituțională a organelor administrative și judiciare

II. ACTIVITĂȚI INVESTIGATIVE SPECIFICE COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

2.1. Culegerea de informații, analiza și valorificarea acestora, investigarea înscrisurilor

2.2. Accesarea sistemelor informatice, punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor

2.3. Activitățile de informații și investigații desfășurate de investigatorul sub acoperire

2.4. Folosirea martorului protejat și a investigatorului specializat

2.5. Controlul financiar-fiscal și supravegherea conturilor bancare și/sau asimilate acestora

2.6. Livrarea supravegheată a sumelor de bani

CAPITOLUL VI

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ECONOMIA SUBTERANĂ – ECONOMIA INFORMALĂ – FORMĂ DE MANIFESTARE A EVAZIUNII FISCALE ȘI A SPĂLĂRII BANILOR

1.1. Factorii care influențează existența și dezvoltarea economiei subterane

1.2. Metodele de estimare a nivelului economiei subterane

1.3. Activitățile interzise prin lege

1.4. Activitățile permise de lege, dar nedeclarate la administrația fiscală

II. ETIOLOGIA FENOMENELOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

2.l. Incoerența și instabilitatea cadrului legislativ

2.2. Presiunea fiscală – cauză esențială a evaziunii fiscale

III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI SPECIALIZAT ÎN OPERAȚIUNI DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

CAPITOLUL VII

MANAGEMENTUL INSTITUȚIONAL ȘI ORGANIZAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME INTERNAȚIONALE CU PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE

1.1. Organizația Națiunilor Unite

1.2. Consiliului Europei și Comisia Europeană

1.3. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI/FATF)

1.4. Grupul EGMONT

1.5. FIU.NET

1.6. Fondul Monetar International

1.7. EUROPOL

1.8. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) –INTERPOL și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontraliere

II. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME NAȚIONALE CU ATRIBUȚIUNI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII EVAZIUNII FISCALE ȘI SPĂLĂRII BANILOR

2.1. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – Unitatea de Informații Financiare a României

2.2. Instituții cu rol investigativ și de cercetare penală

2.2.1. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

2.2.2. Inspectoratul General al Poliției Române

2.2.3.Inspectoratul General al Poliției de Frontieră

2.2.4. Agenției Naționale de Administrare Fiscală

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. RISCURI ȘI VULNERABILITĂȚI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALA ȘI SPĂLAREA BANILOR

II. CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

2.1. Abordarea juridică și socială a evaziunii fiscale

2.2. Schimbări în abordarea problematicilor administrativ-fiscale

2.3. Combaterea fraudelor fiscale privind T.V.A la tranzacțiile intracomunitare cu mărfuri

2.4. Propuneri de constituire a unei structuri specializate de analiză a informațiilor în cadrul A.N.A.F.

III.CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR

3.1.Spălarea banilor- manifestare a criminalității organizate

3.2. Sistemul investigativ și de cooperare pentru pevenirea și combaterea spălării banilor

3.3. Managementul strategic si operațional al investigării infracțiunii de spălare a banilor

3.4. Abordarea criminologică a fenomenului de spălare a banilor

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală

ANC- Agenția Națională de Control

ANI – Agenția Națională de Integritate

ANFP- Agenția Națională a Funcționarilor Publici

ANRMAP – Autoritățea Naționala pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice

ASG – Agenția pentru Strategii Guvernamentale

AVAB- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare

AVAS- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

Art. – articol

ASSI – Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CECO – Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului

CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CEDHO- Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

CNPC – Consiliul Național pentru Prevenirea Criminalității

C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie

CSM – Consiliul Superior al Magistraturii

CNSC – Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor

CNMSI – Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională

Convenția PIF – Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene

COREPER – Comitetul Reprezentanților Permanenți

DAU – Documentul Administrativ Unic

CP – Cod penal

CPI – Indexul de Percepție a Corupției

DNA – Direcția Națională Anticorupție

DIICOT – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

DIF – Direcția de Investigare a Fraudelor (IGPR-MAI)

DLAF – Departamentul pentru Lupta Antifraudă

ECJ – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

E .E .I.G. – Grupul de Interes Economic European

EUROJUST – Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară

EUROPOL – Oficiul European de Poliție

FIU – Unitate de Informații Financiare

GAFI – Grupul de Acțiune Financiară Internațională

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț

INSOMAR – Institutul Național pentru Studii de Opinie și Marketing

ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție

JAI -Justiție și Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

MAI – Ministerul Administratiei si Internelor

MFP – Ministerul Finanțelor Publice

MJ – Ministerul Justiției

MO – Monitorul Oficial

MPE – Ministerul Public European

OLAF – Oficiul European de Luptă Antifraudă din cadrul Comisiei Europene

OG – Ordonanță de Guvern

OMC – Organizația Mondială a Comertului

ONG – Organizații Neguvernamentale

ONPM – Oficiul Național de Protecție a Martorilor

ONU – Organizația Națiunilor Unite

ONPCSB – Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor

OUG – Ordonanță de Urgență a Guvernului

PACO – Programul împotriva Corupției și Crimei Organizate

PIF – Convenția privind Protejarea Intereselor Financiare ale Comunităților Europene

PESC – Politica Externă și de Securitate Comună

PHARE – Poland and Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia și Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei

PIB – Produsul Intern Brut

PÎCCJ- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

PNPC – Programul Național de Prevenire a Corupției

PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

PNB – Produsul Național Brut

PND – Planul Național de Dezvoltare

PEP- Persoană Expusă Politic

RSC – Revue de science criminelle et de droit penal compare

SCCCO – Secția de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate (Ministerul Public)

SC – Societate Comercială

SEAP – Sistemul Electronic de Achiziti Publice

SRI – Serviciul Român de Informații

SRL – Societate cu Răspundere Limitată

SPG – Sistem de Preferință Generalizat

TI – Transparency International

TCE – Tratatul privind Comunitățile Europene

TUE – Tratatul Uniunii Europene

TRUE – Tratatul de Reformă al Uniunii Europene

TFUE – Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene

TVA – Taxa pe valoare adaugată

UE – Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Procesul complex de globalizare, mobilitatea populației, precum și dispariția granițelor financiare ar fi trebuit să ajute la o mai bună dezvoltare a economiei mondiale și la o circulație a resurselor financiare mai eficientă. Și poate că, din această perspectivă, anumite progrese s-au înregistrat în acest domeniu, însă în același timp nu putem nega faptul că în paralel s-au dezvoltat noi forme sofisticate de săvârșire a anumitor categorii de activități infracționale. Ca atare cercetarea criminalițății din domeniul evaziunii fiscale și al spălării banilor la nivel comunitar, se conturează ca fiind una din cele mai mari provocări adresate organelor judiciare, cu precădere celor aparținând statelor est-europene, printre care se află și România.

Globalizarea constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale dar și a ordinii mondiale la începutul secolului XXI, caracterizată prin dinamizarea tendinței de reducere și eliminare a barierelor dintre economiile naționale, precum și amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Devenită o constantă a vocabularului economic, globalizarea nu se bucură de existența unei definiții general acceptate.

Una dintre definițiile care pot asigura cea mai bună descriere conceptuală este cea acceptată de specialiștii Băncii Mondiale: “Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activității economice la nivel mondial se derulează între persoane și firme din țări diferite”.

Organizațiile criminale evoluează de cele mai multe ori în relație directă cu economia. Principala forță a organizațiilor criminale, astăzi din ce în ce mai flexibile, reactive și capabile să se integreze într-o economie globalizată, nu constă în creativitatea lor în sensul propriu al cuvântului, ci în capacitatea pe care o au de a se adapta și integra în economia legală.

A face o distincție între crima organizată și lumea financiară, înseamnă a fi condamnat să nu înțelegi nimic nici din una, nici din cealaltă. Este desigur, mai confortabil să privim mafiile și organizațiile criminale ca pe niște forțe malefice străine.

Într-adevăr, ne confruntăm doar cu o singură lume sau un sistem unic, în care activitățile legale se îmbină cu cele ilegale.

Dacă ne referim la definiția dată de F.B.I., „crima organizată este o întreprindere criminală permanentă care dispune de o structură bine organizată, care se bazează pe teamă și corupție și a cărei motivație este obținerea unui profit”.

Organizația Internațională de Poliție Criminală- Interpol, definește crima organizată ca fiind „orice întreprindere sau grup de persoane, angajate într-o activitate ilegală permanentă, care nu țin seama de frontierele naționale și al căror obiectiv principal este profitul”.

O abordare similară a fost acceptată și de Uniunea Europeană, care a stabilit o listă cu 11 caracteristici necesar a fi cunoscute de autoritățile judiciare, în încercarea acestora de a identifica grupările de criminalitate organizată, caracteristici ce au fost structurate în două grupe: obligatorii și opționale.

S-a stabilit că o asociere de persoane poate fi asimilată unui grup de criminalitate organizată în situația în care sunt întrunite cel puțin 6 din aceste caracteristici.

Ulterior, odată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite privind criminalitatea organizată transnațională (Convenția de ), statele și organismele internaționale au ajuns la un consens cu privire la această noțiune și au reușit să accepte o definiție a ceea ce înseamnă „criminalitate organizată”, cu toate elementele și caracteristicile de identificare necesare diferențierii acestei forme deosebit de periculoase de infracționalitate de simpla asociere de persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Cu toate acestea, în dorința de a răspunde provocării de a discuta și identifica elementele certe relaționate activității de prevenire și combatere a evaziunii fiscale și spălării, și implicit a criminalității organizate, vom apela la mai multe ramuri de drept, printre care și criminalistica în calitatea ei de „știință a stării de fapt în procesul penal” și de ansamblu al procedeelor aplicabile în cercetarea și studiul infracțiunilor, pentru a putea ajunge la dovedirea și stabilirea cu certitudine a faptului că anumite activități financiare, realizate într-un cadru organizat, au avut menirea de a crea o aparență de legalitate cu privire la fonduri financiare și bunuri ilicit obținute.

Considerăm că o astfel de abordare va permite identificarea tipologiilor folosite de „spălătorii de bani” în vederea realizării activității de „albire” a fondurilor financiare ilicite, a metodelor pe care sistemul financiar le poate utiliza pentru a preveni săvârșirea unor astfel de acte, precum și a mijloacelor investigative pe care autoritățile judiciare de aplicare a legii le pot folosi pentru combaterea eficientă a acestui fenomen.

În acest context, constatăm că interesul pentru cercetarea problematicii tehnicilor de investigare a evaziunii fiscale și a spălării banilor în spațiul comunitar este justificat și necesar, acesta întemeindu-se pe mai multe considerente, cum ar fi:

– oportunitatea și obligativitatea de a răspunde imperativ momentului, în sensul identificării mijloacelor de combatere a acestor infracțiuni, sens în care sunt de observat noutatea și diversitatea problematicii abordate, în contextul în care domeniul infracțional de interes este puțin cercetat și cunoscut, atât ca modus operandi cât și ca tehnică investigativă, deși se află în continuă expansiune și amplificare, iar organismele internaționale au semnalat în permanență, în ultimul deceniu, periculozitatea și instabilitatea pe care le induce în societate.

– clarificarea și rezolvarea problemelor ridicate de investigarea infracțiunilor în domeniul financiar-fiscal și al spălării banilor,, concomitent cu analizarea mecanismelor implementate pe piața financiară în scopul identificării și prevenirii anumitor categorii de tranzacții financiare ilicite: cunoașterea clientelei, abordarea pe bază de risc, identificarea beneficiarului direct, stabilirea unor măsuri de monitorizare și efectuare a unor verificări permanente privind fiecare tranzacție și a contului prin intermediul relației de afaceri etc.

Un alt aspect pe care dorim să-l subliniem este dat de faptul că, de regulă, în literatura de specialitate, infracțiunea de spălare a banilor este circumscrisă dreptului penal al afacerilor, pe considerentul că aceasta prin natura sa juridică, fiind o infracțiune subsecventă infracțiunilor predicat generatoare de fonduri ilicite, trebuie tratată în acest domeniu generos și larg.

Deși pare o abordare corectă din punct de vedere al calificării sale, în realitate, trebuie observat că obiectul juridic al acestei infracțiunii speciale este mult mai larg, deoarece și alte infracțiuni care nu sunt relaționate domeniului afacerilor pot genera importante fonduri ilicite, care să se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de spălare a banilor, cum ar fi: infracțiunile de tâlhărie, omor calificat, lipsire de libertate în formă calificată, piraterie, infracțiuni informatice etc.

În concluzie, ca un corolar al tuturor aspectelor menționate până în prezent, putem afirma că activitatea de „spălare a banilor este partea financiară de facto a tuturor infracțiunilor prin care se obține profit”, fiind procesul prin care infractorii încearcă să ascundă originea și posesia reală a veniturilor provenind din activitățile lor criminale.

Este evident că pentru a se bucura de roadele infracțiunilor lor, fie că este vorba de trafic cu droguri, trafic de arme, contrabandă, infracțiuni de corupție sau înșelăciune în domeniul financiar-bancar, „spălătorii de bani” trebuie să identifice o cale pentru a disimula natura ilicită a câștigurilor realizate și a le atrage în fluxul afacerilor legitime, deoarece, odată încununată cu succes, această activitate va permite menținerea controlului asupra acestor venituri și asupra fructelor și productelor viitoare și, în ultimă instanță, le va conferi acoperirea legitimă de care au nevoie.

În aceste condiții, având în vedere argumentele prezentate putem afirma că activitatea de „spălare a banilor” nu se înscrie ca sferă de aplicabilitate doar în ramura dreptului penal, aceasta având implicații și efecte mult mai largi, afectând deopotrivă și domeniul bancar, al asigurărilor, al pieței de capital și al dreptului comercial în general.

Aceasta este rațiunea pentru care autoritățile de reglementare și control nu se pot limita, ca politică instituțională și de supraveghere, doar la identificarea și tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni, ci acestea sunt obligate să analizeze și efectele pe care asemenea activități ilicite le generează deopotrivă atât sfera economică cât și în cea socială.

Este justificată o astfel de abordare, privită macro-instituțional, deoarece succesul de lungă durată și stabilitatea oricărei instituții economice depinde de atragerea și reținerea fondurilor câștigate în mod legitim. Ori în ipoteza în care „buna reputație” a acestor persoane juridice este pusă la îndoială, fiind suspicionată ca având rădăcini ilicite, toate mecanismele de dezvoltare și implicare a acestora, în viitoare tranzacții comerciale, sunt afectate.

Aceeași abordare cu privire la „buna reputație” de care trebuie să se bucure orice instituție financiară o regăsim consfințită și în documentele internaționale. În acest sens FATF a precizat, cu titlu de exemplu, că o posibilă situație de „spălare a fondurilor financiare ilicite” obținute din activități infracționale este mai ușor de realizat în cadrul unei instituții din sectorul privat deoarece, fie angajații acesteia sau directorii au primit mită, fie din cauză că instituția închide ochii în fața naturii ilicite a unor astfel de fonduri, deoarece se capitalizează sau obține noi beneficii financiare.

Situația se schimbă dacă evidența unei astfel de complicități este relaționată pieței financiare naționale/internaționale și, implicit autorităților de reglementare și control, deoarece va avea efecte vădit dăunătoare asupra întregului sistem afectând deopotrivă atât intermediarii financiari și autoritățile de reglementare, cât și clienților lor obișnuiți, prin atragerea involuntară a acestora în activitatea de „albire” a resurselor financiare ilicite.

În aceste condiții, a devenit mai mult decât evident faptul că, în fața unui astfel de pericol, cu atâtea implicații directe și importante asupra vieții economice și sociale a statelor, comunitatea internațională nu putea rămâne indiferentă, astfel că preocuparea sa cu privire la de expansiunea criminalității în sfera financiară și a spălării de bani a devenit una evidentă, cu atât mai mult cu cât s-a constatat implicarea unor personalități de rang înalt din guvernele statelor membre și din Organismele Europene, în desfășurarea unor afaceri economico – financiare ilegale.

În acest sens, cea de-a VIII-a Conferința a miniștrilor europeni de Justiție, desfășurată la Stockholm, a recomandat Comitetului European pentru Probleme Penale să studieze aprofundat problemele criminalității pe acest domeniu economico-financiar și eventual să propună un plan de măsuri care să prevină și să combată acest fenomen. Analizând toate propunerile de strategie aparținând organismelor internaționale și naționale implicate, se constată că accentul principal cade pe activitatea de prevenție, componenta de combatere fiind una complementară, care apare și se manifestă în situația în care mecanismele de prevenție au detectat activități de încercare de încălcare a normelor edictate, respectiv în situația în care anumite persoane doresc să creeze aparență de legalitate cu privire la anumite fonduri financiare ilicite și în acest mod să le atragă și să le integreze în noi activități comerciale legale.

Rezultatul acestui studiu preliminar a fost materializat în redactarea de către Comitet, a listei activităților ilegale circumscrise fenomenului criminalității economico-financiare, listă care a fost cuprinsă în Recomandarea nr. R(81) 12/25.06.1981 a Consiliului Europei.

Din analiza acestui document rezultă o concluzie importantă care se referă la faptul că fenomenul criminalității financiare, domeniu al criminalității „gulerelor albe”, este prea puțin cunoscut și investigat în raport cu criminalitatea convențională, iar această situație de fapt și-a găsit o necuvenită justificare în faptul că, pe de o parte, s-a creat artificial o aparență de periculozitate socială mai redusă, pe care acest gen de fapte o induce autorităților, respectiv din prejudecata că aceste fapte sunt mai puțin „murdare” decât cele specifice criminalității convenționale, deoarece, fie nu cauzează un prejudiciu direct unor persoane determinate, fie sunt săvârșite de persoane care prin pregătirea profesională și poziția socială deținută, nu prezintă un pericol infracțional ridicat relaționat unor valori sociale tradiționale.

Pe de altă parte, conform unui punct de vedere exprimat de doctrină, în practică s-a constatat că autoritățile manifestă o reținere în a căuta și dezvălui adevăratele dimensiuni ale criminalității organizate și a fondurilor financiare ilicite reintroduse în economia licită, deoarece, în majoritatea cazurilor, fiecare nouă guvernare este interesată, în principal, să dovedească conexiunile realizate cu mediile de afaceri ilicite de vechea guvernare, refuzând să accepte posibilitatea prelungirii și intensificării acestora și în cursul propriului mandat.

Și pentru ca un astfel de raționament să devină unul de neacceptat pentru toate structurile statelor este necesar ca întregul fenomen relaționat spălării banilor și obținerii fondurilor financiare ilicite să devină punct de dezbatere și de interes atât pentru autoritatea legiuitoare, cât și pentru cea de aplicare a legii. Deoarece, în caz contrar, se va crea un precedent periculos pentru societate, în special, și pentru comunitatea internațională, în general, în condițiile în care geneza structurilor criminale trebuie căutată și combătută, indiferent dacă ea se regăsește în perimetrul intereselor de putere sau în alte medii ne-relaționate acestora, iar autoritățile statului, independent de puterea politică, trebuie să acționeze în sensul eradicării și eliminării posibilităților de obținere a acestor resurse financiare ilicite, care în mare parte se relaționează economiei subterane.

În, acest sens, în opinia noastră, este relevantă doctrina internațională, în care s-a subliniat în mod constant faptul că sfera activităților pe care le poate include „economia nesupravegheată” este deosebit de cuprinzătoare, fapt justificat prin fluiditatea, dinamica și flexibilitatea sa în raport cu realitatea economică legală.

Pentru a se realiza o diferențiere eficientă a tipurilor de fraude, am constatat că au fost depuse eforturi deosebite care să permită identificarea „economiilor nesupravegheate”, crearea metodelor operaționale de estimare a întinderii, caracteristicilor, condițiilor ce permit manifestarea și a componentelor acestora, iar criteriul elementar de delimitare a celor două sectoare este instituționalizarea și supravegherea activității: aderă sau nu la regulile instituționale.

Acesta deoarece, fiecare activitate ascunsă este caracterizată de reguli instituționale care sunt încălcate în mod voit, iar măsura dimensiunii fiecărei activități ascunse este venitul generat de către fiecare acțiune de acest gen în parte. Corespunzător activităților ascunse menționate mai sus, suntem de acord cu cele patru tipuri de economii subterane identificate:

– economia neraportată se circumscrie acelor activități comerciale care eludează normele fiscale ce instituie obligația de raportare și evidențiere a veniturilor realizate; astfel apare „gapul impozabil” calificat juridic ca fiind diferența dintre veniturile efectiv realizate și veniturile ce trebuiau vărsate către autorităților fiscale; Consecința acestui fenomen este reprezentată de apariția deficitelor bugetare, a datoriilor externe, a incapacității de identificare și colectare a veniturilor bugetare etc.;

– economia ilegală este relaționată acelor activități comerciale care generează venituri ilicite datorită faptului că încalcă regulile și formele legitime de comerț; cele mai semnificative activități de acest gen sunt traficul de droguri și comerțul ilicit cu produse fiscalizate special, cum ar fi produsele accizabile, comerțul cu cereale, cherestea sau fier vechi;

– economia neînregistrată reprezintă acea categorie de activități comerciale care nu sunt aduse la „lumină”, în sensul că existența lor este ascunsă autorităților fiscale;

– economia informală este alcătuită, la rândul său, din acea sumă de activități comerciale prin care se evită costurile și se exclud obligațiile și drepturile care rezidă din reglementările legale și administrative, referitoare la licențe comerciale, contracte de muncă, credite, sistemul asigurărilor sociale etc.

La rândul său, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) a clasificat activitățile de natură informală astfel: economie informală, economie ascunsă și economie neraportată.

Practic, analizând modul de funcționare și organizare a piețelor financiare contemporane, am constatat că, rețelele criminalității organizate „se transformă în adevărate holdinguri de întreprinderi productive”, o asemenea „vocație de întreprinzător” fiind puternic motivată de necesitatea de a recicla banii iliciți obținuți din desfășurarea de activități nelegale, această posibilitatea „de dezvoltare” fiind favorizată, în unele situații și de o „administrație publică decăzută și coruptă”.

Referitor la aceeași situație, constatăm că Strategia de securitate a României a reliefat o stare de incapacitate a autorităților statului în a interveni pe componenta de prevenire a fenomenului de criminalitate economico-financiară și de spălare a banilor, în condițiile acutizării acestuia, pe fondul accentuării corupției și proliferării „economiei nesupravegheate”. Toate aceste aspecte au fost catalogate, drept vulnerabilități în situația internă a țării, cu impact asupra securității naționale.

Strategia de securitate internă a Uniunii Europene scoate în evidență că principalele riscuri și amenințări infracționale cu care se confruntă în prezent Europa, și anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de ființe umane, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracționalitatea economică și corupția, traficul de armament și criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările științifice și tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal și de a submina valorile și prosperitatea societăților noastre deschise .

Așezată la frontiera estică a civilizației occidentale, România este văzută geo-strategic drept „punte” euro-atlantică spre zona ex-sovietică “cel mai bun post de supraveghere a Balcanilor și ultimul bastion înaintea imensului spațiu, vag și neliniștitor, rămas în urma dezintegrării imperiului sovietic”.

În acest context, strategia naționala de integrare europeană, urmărește o mai bună coordonare a inițiativelor regionale în materie judiciară, România arătându-se interesată atât de inițiativele europene (OLAF, OCTOPUS, TEMPUS), cât și de cele americane (SECI – South Est European Cooperative Initiative).

De-a lungul timpul, mass-media occidentală a acordat o atenție deosebită, activităților de formare și extindere a autorității organizațiilor de criminalitate organizată pe continentul european, subliniind că, prăbușirea „Cortinei de Fier” a înlesnit nu numai „liberalizarea” legăturilor dintre persoanele fizice și organizațiile legale din Est și Vest, dar și a celor ilegale, reușindu-se crearea unor structuri transnaționale cu puternice influențe zonale.

Una din problemele majore care preocupă comunitatea internațională, în general și statele, în special, vizează noțiunile de „tranzacții comerciale legale – buna credință – resurse financiare licite versus spălare de bani – resurse financiare ilicite”, toate privite din perspectiva prestabilirii și determinării condițiilor care impun adoptarea unor strategii și a unor reguli general – aplicabile pentru ca principiile valorilor democratice, ale drepturilor omului și a respectului culturilor și civilizațiilor planetei să fie apărate și recunoscute.

Au existat numeroase încercări de a determina cauzele ce au impus necesitatea delimitării acestor domenii și de ce trebuie urmat un anumit gen de politică și cooperare în materia prevenirii și combaterii câștigurilor financiare ilicite, și, implicit, care sunt instrumentele și metodele pe care „omenirea” le consideră suficient de importante pentru atingerea acestor „scopuri fundamentale”. S-a apreciat că trebuie stabilit și acceptat ce este mai important: a găsi scuzabile consecințele pe care o acțiune ilicită (financiară sau care vizează integritatea corporală sau viața persoanei) le generează în societate, datorită motivelor financiare sau politice, care au determinat un atare gen de reacție sau a identifica și soluționa adevăratele cauze ale unor astfel de atitudini.

În acest context, constatăm că în ultimele două decenii, umanitatea a fost confruntată din ce în ce mai mult cu intensificarea activităților infracționale financiare desfășurate atât la nivel național cât și internațional, grupările infracționale utilizând avantajele tehnologiei moderne în favoarea lor, motiv pentru care, în prezent, „criminalitatea afacerilor” a devenit corelativă sectoarelor economice aferente ramurilor de industrie națională, manifestându-se prin adjudecarea frauduloasă a unor oferte de achiziții publice, prin deturnarea de fonduri bancare, prin manipularea piețelor de capital sau prin „evazionarea” unor domenii fiscalizate prin proceduri speciale etc.

În toată această ecuație constatăm faptul că, în ansamblul său, „criminalitatea afacerilor” este întâlnită adeseori ca o articulație sau o extensie a puterii, ea adaptându-și comportamentul și întinderea în raport cu reacțiile autorităților judiciare din fiecare stat, ale administrației publice, ale autorităților de control de pe piața bancară, piața asigurărilor și piața de capital, precum și cu ale instituțiilor Uniunii Europene.

Evaziunea fiscală are consecințe grave asupra bugetelor statelor membre ale Uniunii Europene și asupra sistemului de resurse proprii ale Uniunii Europene și conduce la încălcarea principiului impozitării juste și transparente, denaturând concurența, afectând funcționarea pieței interne.

Societățile întâmpină dezavantaje de ordin concurențial din cauza evaziunii fiscale, iar pierderile de venituri fiscale sunt acoperite de contribuabil prin alte forme de impozitare.

Combaterea evaziunii fiscale nu este o problemă care poate fi soluționată doar la nivel național.

Globalizarea implică dificultăți din ce în ce mai mari în ceea ce privește combaterea evaziunii fiscale la nivel internațional, date fiind implicarea sporită a societăților cu sediul în țări terțe în frauda de tip “carusel”, răspândirea comerțului electronic și globalizarea piețelor serviciilor.

Amploarea evaziunii fiscale în Uniunea Europeană se datorează sistemului actual de tranzit al TVA care este prea complex, vulnerabil, făcând tranzacțiile intracomunitare greu de urmărit, mai opace și prin urmare mai vulnerabile abuzului.

Includerea României în familia țărilor europene a fost un semnal că economia țării este pe drumul cel bun în sensul creșterii și dezvoltării, dar mai sunt pași de urmat pentru a se ajunge la un nivel de eficiență ș rentabilitate specifică țărilor cu tradiție în economia de piață.

Unul dintre acești pași foarte importanți este reducerea evaziunii fiscale cu toate implicațiile acesteia asupra mediilor de afaceri și asupra bugetului general consolidate.

Geneza evaziunii și fraudei fiscale este indisolubil legată de stat și apariția lui. De-a lungul istoriei, formele de manifestare au evoluat odată cu dezvoltarea economico-socială. Sustragerea de la plata obligațiilor a fost o preocupare istorică a celor care trebuiau să le plătească.

Multitudinea obligațiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor și povara acestora a determinat stimularea ingeniozității contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligațiilor fiscale.

Evaziunea și frauda fiscală sunt unule din capitolele cele mai studiate atât de teoreticieni cât și de tehnocrații în materie fiscală.Cu toate acestea, în pofida a tot ce se scrie despre cauzele, modalitățile, controlul sau sancțiunile privitoare la acestea, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care îl exploatează este incert.Această imprecizie provine de la diversitatea cuvintelor folosite pentru a desemna același fenomen – neîndeplinirea voită de către contribuabil a obligațiilor fiscale legale.

Dacă se vorbește de fraudă fiscală se vorbește în aceeași măsură de frauda legală, de frauda ilegală, de abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de subestimarea fiscală, de libertatea alegerii căii cele mai puțin impozante, frauda la lege sau economia subterană.Confuzia terminologică este cu atât mai importantă cu cât cuvintele au sensuri diferite de la autor la autor.Cel mai adesea frauda fiscală desemneaza o infracțiune la lege și se distinge de evaziunea fiscală care s-ar putera defini și ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege. Unii autori asimilează cele doua noțiuni.Evaziunea fiscală este caracterizată printr-o imprecizie foarte mare, ei asociindu-se trei sensuri și o dublă apreciere în ceea ce privește legalitatea.

Primul sens ce i s-a atribuit evaziunii fiscale, mai ales între cele două razboaie mondiale a fost cel în care frauda îmbracă o formă extensivă, adică noțiunea de evaziune fiscală este inclusă în cea de fraudă.

Cel mai cunoscut sens în care este cunoscută evaziunea fiscală este ,,arta de a evita căderea în câmpul de atracție a legii fiscale”. Potrivit acestei percepții, evaziunea fiscală este oarecum asimilată fraudei.

Cel de-al treilea sens constituie un termen generic și desemnează totalitatea manifestărilor de ,,fuga” din fața impozitelor. Aceasta este o definire în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să îmglobeze și frauda. Pe această linie se înscrie și definirea și clasificarea evaziunii fiscale făcută în literatura de specialitate interbelică de Virgil Cordescu.

Evaziunea și frauda fiscală este o rezultantă logică a defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte și rău asimilate, metodelor și modalităților defectuoase de aplicare, precum și neprevederii și nerespectării a cărui fiscalitate excesivă este tot așa de vinovată ca și cei pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune și fraudă fiscală.

Pretutindeni și întotdeauna evaziunea și frauda fiscală au fost condamnate. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. Ele persistă în toate țările și în toate perioadele, în ciuda sancțiunilor.

Evaziunea și frauda fiscală sunt fenomene economico-sociale complexe deosebit de importante cu care toate statele se confruntă în prezent și ale căror consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă.Statele trebuie să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea acestor fenomene.

Statele, prin puterile publice, pot să incite la evaziune și fraudă fiscală urmarind în principal două scopuri: un scop ,,pozitiv” argumentat de dorința de a stimula formarea capitalului intern, si un scop ,,negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Astfel evaziunea și frauda fiscală apar ca elemente dorite sau nedorite ale politicii fiscale.

La nivelul Uniunii Europene, evaziunea și frauda fiscală au consecințe grave asupra bugetelor statelor membre și asupra sistemului de resurse proprii, conducând la încălcări ale principiului impozitării juste și transparente, și poate denatura concurența afectând astfel funcționarea pieței interne.Contribuabilii onești întâmpină dezavantaje de ordin concurențial din cauza evaziunii și fraudei fiscale, iar pierderile de venituri fiscale sunt acoperite de contribuabilul european prin alte forme de impozitare.

Evaziunea si frauda fiscală pun în pericol echitatea și justiția fiscală, pierderile de venituri de către finanțele publice fiind adesea compensate printr-o creștere a fiscalității, ceea ce afectează contribuabilii mai modești și onesti , care nu au posibilitatea sau intenția de a se sustrage de la obligațiile fiscale sau de a le încălca.

Deși intră în mare măsură în domeniul de competență al statelor membre, combatarea evaziunii și fraudei fiscale nu este o problemă care poate fi soluționată doar la nivel național.

Globalizarea implică dificultăți din ce în ce mai mari în ceea ce privește combaterea evaziunii și fraudei fiscale la nivel internațional, date fiind implicarea sporită a intreprinderilor cu sediul în țări terțe în frauda de tip ,,carusel”, răspândirea comerțului electronic și globalizarea piețelor serviciilor. Amploarea evaziunii și fraudei fiscale în Uniunea Europeană se datoreaza sistemului actual de tranziție a TVA care este prea complex, făcând tranzacțiile intracomunitare greu de urmarit, mai opace și mai vulnerabile abuzului.

Consolidarea mijloacelor de detectare a evaziunii și fraudei fiscale ar trebui să fie însoțită de o îmbunătățire a legislației existente privind asistența pentru recuperarea impozitelor, aplicarea unui tratament fiscal egal și garantarea caracterului practic pentru contribuabil.

Estimările pierderilor fiscale totale generate de evaziune și frauda fiscală variază în Uniunea Europeană de la 200 la 250 miliarde Euro, echivalentul a 2-2.25% din PNB.

Aceste aspecte menționate au făcut ca Parlamentul European să adopte în septembrie 2008 o rezolutie referitoare la o strategie coordonată pentru intensificarea luptei impotriva fraudei fiscale.

În anul 2012 Comisia Europeană a înaintat către Parlamentul European și Consiliu un plan de acțiune în vederea consolidării luptei împotriva fraudei și a evaziunii fiscale care evidențiază necesitatea de a reduce costurile și complexitatea sistemelor fiscale, atât pentru contribuabili, cât și pentru administrațiile fiscale. Pentru contribuabili, scăderea costurilor și a complexității ar încuraja o mai bună respectare a obligațiilor fiscale. Pentru administrațiile fiscale, dezvoltarea și utilizarea pe deplin a instrumentelor automatizate și a tehnicilor de gestionare a riscurilor ar elibera resurse umane și bugetare permițându-le să se concentreze asupra realizării obiectivelor urmărite

Din analiza critică a stadiului actual al cadrului legislativ internațional și al literaturii științifice în domeniul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale și al spălării banilor, putem de asemenea concluziona că tema propusă poate avea un aport semnificativ la dezvoltarea cunoașterii în domeniu.

Astfel, absența în acest domeniu, a unor lucrări care să analizeze relația între instituțiile naționale și internaționale, performanțele sistemului investigativ din acest domeniu, metodele și tehnicile de investigare a acestor tipuri de fraudă, stadiul lacunar în care se găsește cercetarea de specialitate în acest moment în privința celor mai importante concepte utilizate în acest domeniu, insuficienta cunoaștere a normelor de drept internațional în domeniu și a modalităților optime de preluare a acestuia în dreptul intern, cât și ignorarea experienței investigative, legislative, doctrinare și jurisprudențiale de către unele țări membre ale Uniunii Europene ca: Austria, Franța, Italia, Belgia ș.a., sunt aspecte ce se impun a fi evidențiate.

Cercetarea vizează, în principal:

I. Aprofundarea unor abordări-conexe anterioare:

Prezentarea și analiza conceptelor de evaziune fiscală și spălare a banilor ca amenințări la adresa spațiului comunitar:

1. Aspecte privind evaziunea fiscală și spălarea banilor în societatea contemporană în contextul globalizării, formele de manifestare ale evaziunii fiscale și spălării banilor , instrumente juridice de prevenire și combatere a acestora, conexiunile dintre crima organizată, spălarea banilor și evaziunea fiscală, crima organizată orientată spre profit, economia subterană, spălarea banilor proces indispensabil al crimei organizate

2. Spălarea banilor manifestare a crimei organizate, spălarea banilor în cadrul criminalității globale și evoluția cadrului legislativ, etapele procesului de spălare a banilor, necesitatea combaterii fenomenului de spălare a banilor

3.Analiza celor mai frecvente metode folosite în schemele evaziune fiscală și de spălare a banilor obținuți din activități infracționale desfășurate de rețelele de crima organizată, atât la nivel național cât și la nivel comunitar.

II. Elaborarea unor abordări noi:

A. Analiza prevederilor interne în domeniul spălării banilor

1. Analiza infracțiunii de spălare a banilor, definiție, caracterizare și situație premisă, condițiile preexistente ale infracțiunii de spălare a banilor , conținutul constitutiv al infracțiunii de spălare a banilor, formele, modalitățile și sancțiunile infracțiunii de spălare a banilor, tipologii de spălare a banilor și practică judiciară

2. Radiografia cadrului legal din unele state membre ale Uniunii Europene dar și altor state în domeniul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale și a spălării banilor, experiență care va fi analizată în paralel cu legislația națională, pentru a evidenția diferentele și a identifica posibile soluții aplicabile în dreptul intern. Criteriul de analiză a prevederilor naționale va consta într-un nivel echivalent de protecție penala a valorilor sociale ocrotite de norma juridică specifică. Acesta este de altfel și obiectivul instrumentelor internațioale elaborate în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și evaziunii fiscale.

3. De asemenea, va fi analizat nivelul de implementare a prevederilor comunitare în legislația română, dacă aceste prevederi pot fi îmbunătățite, precum și alte instrumente necesare pentru combaterea evaziunii fiscale și a spălării banilor. Va fi analizată oportunitatea introducerii în dreptul intern a incriminării independente a infracțiunii de spălare a banilor în raport cu infracțiunea predicat.

4. Analizarea aspectelor de drept procesual penal specifice infracțiunilor de spălare a banilor și evaziune fiscală, respectiv, competența cercetării și procedura administrativă și judiciara în cazul investigării acestor infracțiunii .

B. Analiza sistemul investigativ și de cooperare pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și evaziunii fiscale

1. Analiza dificultăților întâmpinate cu ocazia investigări infracțiunilor generatoare de bani murdari și a infracțiunilor de spălare a banilor în contextul trinomului poliție-parchet-instanțe de judecată

2. Motivarea necesitătii existentei unui spațiu judiciar intern și comunitar coerent, care să asigure masuri eficiente în prevenirea și combaterea fenomenelor de evaziune fiscală și de spălare a banilor. Analiza prezentă si de perspectivă a spatiului judiciar european, în virtutea prevederilor Tratatului de Reforma de la Lisabona din decembrie 2007 și a Directivei 2005/60/EC a Parlamentului și Consiliului European privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului.

3. Prezentarea și analizarea organizațiilor și organismelor interne și internaționale cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii crimei oragnizate, evaziunii fiscale și spălării banilor, respectiv, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comisia Europeană, Eurojust și Europol, Organizația Internațională de Poliție Criminală-Interpol și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontaliere, Sistemul instituțional național de prevenire și combatere a evaziunii fiscale și spălării banilor.

4. Analiza critică a sistemul investigativ național pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și spălării banilor, respectiv, instituțiile cu atribuțiuni de aplicare a legii și instituțiile cu rol investigativ și de cercetare penală.

C. Abordarea criminologica a infracțiunilor de spălare a banilor și evaziune fiscală

1. Analiza factorilor criminogeni, a cauzelor generatoare și condițiilor favorizatoare a infracțiunii de spălare a banilor și evaziune fiscală .

2. Analiza profilului personalității infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor și evaziune fiscală

3. Prezentarea și analiza politicilor financiar-fiscale promovate în Uniunea Europeană

III. Adaptarea unor abordări-conexe anterioare:

A. Managementul strategic și operațional al prevenirii și combaterii spălării banilor și evaziunii fiscale

1. Prezentarea unor considerații cu privire la managementul prevenirii și combaterii spălării banilor și evaziunii fiscale, respectiv principiile care stau la baza exercitării actului managerial, funcțiile procesului de management.

2. Prezentarea unor aspecte de management strategic al României în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și evaziune fiscală , analiza strategică efectuată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor

3. Analizarea unor aspecte de management operațional al prevenirii și combaterii spălării banilor și evaziunii fiscale, respectiv, analiza tactică a situației financiare a persoanelor fizice și juridice implicate în operațiuni de spălare a banilor, managementul investigativ al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

B. Corelații ale infracțiunii de spălare a banilor cu alte tipuri de infracțiuni

1. Evidențierea interdependenței infracțiuni de spălare a banilor cu imfracțiunile de trafic de droguri, infracțiunile de terorism, infracțiunile de corupție, infracțiunile comise în domeniul pieței de capital, infracțiuni informatice-Cyberlaudering, infracțiunea de evaziune fiscală.

2. Prezentarea și analizarea vulnerabilităților cu impact direct asupra disciplinei financiare și implicit a evaziuni fiscale, care în sistemul financiar românesc se constituie ca principală sursă de bani murdari și totodată ca una din cele mai simple și eficiente scheme de spălare a banilor.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR

I. CONCEPTUL DE FISCALITATE

1.1. Necesitatea fiscalității

Noțiunile privind ,,fiscalitatea”, ,,sistemul fiscal” și ,,fiscul” au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, pentru a răspunde unor necesități obiective economico-financiare și sociale ale statului.

Asupra celor trei noțiuni există multe interpretări, înțelegeri și definiții, în funcție de elementele componente, înțelegerea relațiilor și interacțiunilor între aceste elemente, modul de percepere a rolului și funcțiilor lor în sistemul economico-social, în raport de determinările și finalitatea acestora.

Într-o opinie ,,fiscalitatea” este definită ca „sistem de percepere a impozitelor, ansamblul legilor la care se raportează”, iar noțiunea de ,,fisc” este definită ca activitate de „administrare însărcinată cu calcularea și perceperea impozitelor”.

O altă părere afirmă că ,,fiscalitatea” este un „sistem de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc”, iar ,,fiscul” o „instituție de stat care stabilește și încasează contribuțiile către stat, urmărește pe cei care nu și-au plătit în termen aceste contribuții”.

Unii autori, pornind de la definirea impozitelor ca formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice, privesc fiscalitatea ca „o legătură între stat și persoanele fizice sau juridice”.

Dan Drosu Șaguna privește fiscalitatea prin prisma elementelor componente formate din „totalitatea taxelor și impozitelor reglementate prin acte normative” sau o mai definește și ca un sistem de percepere a impozitelor și taxelor de către autoritățile publice în scopul realizării funcțiilor social-economice ale statului .

Încercând o abordare relațional-sistemică a fiscalității, unii autori definesc sistemul fiscal ca fiind „totalitatea impozitelor instituite de stat care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un rol regulator în economie” sau ca „un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subscripții fiscale) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”.

Abordările teoretice existente, cât și experiența practică permit conturarea concluziei că fiscalitatea definește sistemul de principii, reguli și norme legiferate privind: evidența și gestiunea contribuabililor, stabilirea, evidențierea și stingerea obligațiilor fiscale, controlul și soluționarea plângerilor, acordarea de asistență fiscală contribuabililor pentru cunoașterea și aplicarea corectă a legislației fiscale

Orice demers care se întreprinde pentru a fundamenta necesitatea fiscalității pornește de la analiza rolului pieței și, respectiv, al statului în furnizarea de bunuri și servicii publice. Indiferent de modalitatea la care se recurge pentru aprovizionarea cu bunuri și servicii, direct prin intermediul pieței ori prin oferta statului, sunt necesare informații cu privire la: cunoașterea preferințelor cetățenilor, a prețurilor și a costurilor furnizorilor. În cazul pieței libere bazată pe concurența perfectă, cunoașterea celor trei elemente asigură posibilitatea echilibrării raportului între cerere și ofertă și luarea celei mai potrivite decizii din partea cetățenilor, fără a fi necesare alte informații.

În condițiile în care statul își asumă rolul de ofertant de bunuri și servicii publice, acesta are nevoie de un volum impresionant de informații privind preferințele tuturor indivizilor, costurile tuturor producătorilor și a prețurilor relative la interesele indivizilor, ceea ce impune un efort informațional impresionant și o birocrație guvernamentală costisitoare.

Intervenția pe piață a statului în calitate de ofertant de bunuri și servicii nu se poate sustrage vulnerabilității și influenței acaparatoare a politicienilor care duc o luptă aprigă pentru administrarea unor servicii furnizoare de bunuri și servicii în interes propriu și mai puțin o satisfacere a interesului public.

Analiza anterioară permite conturarea concluziei că piața liberă, care este imperfectă, și statul, în calitate de furnizor de bunuri și servicii, care poate fi supus unor eșecuri multiple, nu înregistrează avantaje comparative în domeniul aprovizionării cu bunuri și servicii, care să permită luarea unei decizii tranșante. Decizia privind modalitatea optimă de furnizare a bunurilor și serviciilor prin intermediul pieței libere ori al statului nu va putea fi niciodată ideală și va sfârși prin analiza cost-beneficiu pentru fiecare caz în parte, ceea ce este lipsit de performanță publică.

Părăsind calitatea de ofertant de bunuri și servicii publice, statul, în exercitarea funcțiilor sale, și-a apropriat „două cazuri legitime” de intervenție în economie:

a) pentru corectarea eșecurilor pieței, atunci când există o funcționare imperfectă a acesteia;

b) pentru redistribuirea resurselor și veniturilor.

Statul are mai multe pârghii de intervenție în economie, dar cea care joacă cel mai bine rolul statului pentru corectarea imperfecțiunilor pieței și care asigură redistribuirea resurselor și veniturilor este fiscalitatea.

Impozitele îndeplinesc funcția de redistribuire a veniturilor prin modalitățile de calcul și percepere a acestora. Acestea se pot stabili în așa fel încât cei care realizează venituri mai ridicate să plătească impozite mai mari decât cei care realizează venituri mai mici.

1.2. Organele reprezentative ale autorității fiscale.

Orice bună desfășurare a complexului de activități fiscale presupune o existență a unor structuri specializate, învestite cu autoritate în domeniu, care să asigure și să coreleze toate aspectele fiscale.

Conceptul de ,,autoritate fiscală” a făcut obiectul unor multiple analize și cercetări ale procesului administrației publice, cu începere îndeosebi din perioada dintre cele două războaie mondiale.

Teoria, nevoile practice au atașat cuvântului ,,autoritate” alte substantive ce au constituit domenii de autoritate practică în cele mai diferite domenii. Interesul pentru analiza și cercetarea autorității a crescut considerabil în condițiile democratizării sistemelor sociale și este direct legat de luarea deciziilor în sisteme ierarhizate și de generarea comportamentului adecvat implementării deciziilor din partea persoanelor astfel însărcinate.

În procesul de soluționare a problemelor financiare sunt implicate multe organe care fac parte din sistemul democrației reprezentative (Parlamentul României, ca unică autoritate legiuitoare), din autoritatea administrativă (Guvernul României) sau constituie organe specializate ale puterii executive (Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României, Casa de Economii și Consemnațiuni, Comisia de supraveghere a asigurărilor, ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale, Consiliile locale) ori compartimente financiare ale agenților economici și instituțiilor publice, după caz.

Realizarea obiectivelor politicii fiscale, potrivit atribuțiilor și competențelor prevăzute de lege, se face prin structurile centrale și teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale de Administrație Fiscală.

Potrivit prevederilor H.G. nr. 208/2005, „Ministerul Finanțelor Publice se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică Strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice”.

Ministerul Finanțelor Publice contribuie în mod eficient, transparent și orientat la elaborarea și implementarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul finanțelor publice, în exercitarea administrării generale a finanțelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare și valutare în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea agenților economici.

În vederea aplicării unitare a prevederilor Codului fiscal la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, în baza Ordinului ministrului finanțelor nr. 1033/2004 s-a înființat Comisia fiscală centrală.

Pentru creșterea capacității de administrare a Ministerului Finanțelor Publice prin O.G. nr. 86/2003 privind reglementarea unor măsuri în materie financiar-fiscală s-a înființat Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), ca instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Agenția Națională de Administrare Fiscală își desfășoară activitatea prin structuri organizatorice de specialitate la nivel central și teritorial și are responsabilitatea aplicării legislației privind impozitele și taxele, contribuțiile și alte venituri ale bugetului de stat, precum și venituri ale altor autorități și instituții publice centrale sau ale Comunității Europene a căror administrare îi este conferită prin acte normative sau convenții, inclusiv veniturile bugetare datorate în vamă.

La nivel central, Agenția Națională de Administrare Fiscală are în structură următoarele direcții generale ori structuri cu atribuții de reglementare, coordonare și sinteză:

A. Autoritatea Națională a Vămilor.

Autoritatea Națională a Vămilor asigură aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul vamal și exercită atribuțiile stabilite prin lege.

Autoritatea Națională a Vămilor asigură aplicarea legislației în domeniul vamal, în mod uniform, imparțial, transparent și nediscriminatoriu, tuturor persoanelor fizice și juridice, indiferent de statutul lor juridic și de forma de organizare și funcționare a acestora.

B. Garda Financiară.

Garda Financiară exercită controlul operativ și inopinat, cu excepția controlului fiscal, privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte în domeniul economic, financiar și vamal care au ca efect evaziunea și frauda fiscală.

C. Direcția generală de inspecție fiscală.

Asigură îndeplinirea în bune condiții și la timp a sarcinilor ce revin Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pe linia exercitării inspecției fiscale privind respectarea legislației fiscale și a celei contabile de către contribuabili, în legătură cu impozitele, taxele, contribuțiile și alte venituri bugetare, precum și în legătură cu prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Direcția generală de inspecție fiscală are în subordine Direcția de control fiscal și Direcția de investigații fiscale.

D. Direcția de control financiar. Funcționează în baza prevederilor Legii nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar de stat cu
modificările și completările ulterioare, ca aparat specializat de control financiar ulterior, care asigură îndeplinirea în bune condiții și la timp a sarcinilor ce revin Agenției Naționale de Administrare Fiscală, pe linia exercitării controlului administrării și utilizării resurselor financiare și respectării reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfășurată de agenții economici cu capital integral sau majoritar de stat – regii autonome, societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale – în legătură cu îndeplinirea obligațiilor acestora față de stat.

E. Direcția generală de gestiune a impozitelor și contribuțiilor

F. Direcția generală de colectare a creanțelor bugetare

G. Direcția generală de soluționare a contestațiilor.

Soluționează în termenele legale contestațiile formulate împotriva deciziilor de impunere a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, ce au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliarde de lei ori mai mare, reprezentând impozite, taxe, contribuții sociale, alte venituri ale bugetului de stat consolidat și accesoriile acestora, formulate împotriva actelor administrative fiscale menționate, emise de organele de inspecție fiscală.

H. Direcția de îndrumare și asistență pentru contribuabili

Toate aceste organisme au corespondent și în teritoriu, la nivel județean, pentru o mai bună exercitare a funcțiilor ce-i revin.

1.3. Parteneriatul dintre autoritatea fiscală și contribuabili

Istoria mai veche sau mai recentă ne-a demonstrat că bunăstarea individuală ori socială rezultă din asocierea principială cu alții, adică din statornicia unor relații de parteneriat. În condițiile globalizării, creșterii fără precedent a interdependențelor, intrării cu viteză în era comunicării și informaticii, dezvoltarea parteneriatului devine o condiție a existenței, atât la nivel național, zonal, cât și mondial.

Parteneriatul este o modalitate de a dezvolta afaceri ori de a desfășura activități care necesită abilități cognitive și presupune o inteligență care să mărească capacitatea oamenilor de a rezolva împreună probleme complexe.

Inteligența partenerială, spune Stephen M. Dent, „este o măsură a abilității noastre parteneriale, care determină cât de pricepuți suntem în a construi relații și a dezvolta încrederea, simultan cu realizarea unor obiective predeterminate prin asocierea cu altcineva”.

Inteligența partenerială în procesul de creare și consolidare a unei relații durabile între stat și contribuabil presupune existența unor abilități, trăsături și cunoștințe, dintre care cele mai importante sunt următoarele: incapacitatea de proiectare comună, înțelegere reciprocă și compatibilizare a obiectivelor viitoare ale administrației fiscale și ale contribuabilului; gradul ridicat de acceptare și întâmpinare cu optimism a schimbării; încrederea în posibilitățile de soluționare a problemelor și conflictelor; evaluarea obiectivă a interdependențelor între administrația fiscală și contribuabili; încrederea reciprocă în capacitatea fiecăruia de a acționa pentru satisfacerea cerințelor celuilalt: încrederea administrației fiscale în capacitatea contribuabilului de a acționa în sensul conformării voluntare și încrederea contribuabilului în disponibilitatea administrației fiscale de promovare a unei legislații fiscale care să apere interesele contribuabilului și de aplicare întocmai, cu fermitate și fără discriminare a acesteia; transparența totală în vorbe și fapte.

Fiscalitatea este un domeniu arid, greu de suportat, mai mult respins decât înțeles. Și atunci, cum se poate realiza un parteneriat între autoritatea fiscală, ca reprezentant al statului și contribuabil, între o pisică și un câine care nu s-au suportat niciodată?

O primă cerință a inteligenței parteneriale ne obligă să părăsim concepția care mai dăinuie și în România, că suprafața fiscală este un câmp de bătaie unde se întâlnesc cele două tabere: una autoritatea fiscală care gestionează numai drepturi și alta a contribuabililor care are doar obligații. Există o instituție a statului care are atât drepturi, cât și obligații și contribuabilii care au, în mod asemănător, drepturi și obligații stabilite prin lege; drepturile autorității fiscale sunt obligații ale contribuabilului, iar drepturile contribuabilului sunt obligații ale autorității fiscale.

Inteligența partenerială trebuie să înceapă cu identificarea drepturilor și obligațiilor partenerului, acceptate social, și asigurarea condițiilor pentru satisfacerea acestora.

Angajamentul autorității fiscale în reușita contribuabilului, în atingerea scopului de prosperitate al acestuia, este o aplicație meritată a inteligenței parteneriale. O asemenea aplicație ne obligă la recunoașterea că un contribuabil nu este doar un plătitor de impozite și taxe, ci este un partener cu drepturi și obligații, ca și autoritatea fiscală, clar stabilite prin lege, și că numai respectarea lor reciprocă dă valoare relațiilor parteneriale. Construirea parteneriatului între autoritatea fiscală și contribuabil este o provocare ce presupune muncă și seriozitate și nu se poate realiza doar prin decretarea acestuia. Dificultatea acestei construcții pornește de la „înstrăinarea” care s-a cuibărit în relațiile între cei doi parteneri și care nu poate fi înlăturată decât printr-un „tratament terapeutic” specializat.

Înstrăinarea statului față de interesul contribuabilului a generat apatie, negație, ură și retragerea afacerilor în subteran, iar înstrăinarea contribuabilului față de interesul statului a facilitat apariția unei legislații insuportabile, aplicarea discreționară și distructivă, tratament inadecvat și îndepărtarea contribuabilului de înțelegerea sensului civic al impozitului.

Reconstrucția relațiilor între contribuabil și stat, realizarea unui parteneriat performant depinde de capacitatea de inovație a autorității fiscale pe baza valorilor comune și a mobilizării noilor energii ale economiei de piață.

Contribuabilul este extrem de receptiv la oricât de mica ameliorare a fiscalității, îi dezvoltă acestuia energia nouă a schimbării de mediu propice lui și stimulează înlocuirea vechii atitudini cu o alta benefică reciproc.

Energia nouă nu se creează decât din combustibilul unei confluențe de idei, prosperitatea fiscală nu provine din distructivitatea relațiilor parteneriale, ci din recompunerea lor și, mai ales, din sinergia unui asemenea demers.

Inițierea unui parteneriat prosper între stat și contribuabil presupune un efort apreciabil din partea statului, dar recompensele și beneficiile vor fi surprinzătoare.

Parteneriatul poate realiza din două „soiuri” un nou hibrid, care preia cele mai bune calități ale fiecăruia și chiar generează noi calități, inexistente anterior.

Parteneriatul are capacitatea de a valorifica multiplu potențialul celor ce consimt asocierea, întrucât un mediu în care oamenii simt importanța propriilor idei este mai creator de utilitate socială și de asumare a riscurilor decât acțiunea disociată a lor.

În plus, un parteneriat creat prin conștiință și menținut prin înțelepciune oferă stabilitate și apreciere din partea viitorilor parteneri.

Parteneriatul creează posibilitatea de a explora noi ordini de aranjare a fiscalității, de adaptare a acesteia la cerințele progresului într-un mediu globalizat. Utilizarea cunoștințelor, a experienței și imaginației contribuabililor sporește autoritatea și competitivitatea administrației fiscale.

Acestea sporesc în plus dacă sunt antrenate și sindicatele care pot conștientiza membrii asupra participării la construcția unor noi proiecte fiscale și, mai ales, la realizarea lor. Este ceea ce s-ar putea numi „exploatarea diversității” pentru „unicitatea cauzei”.

Parteneriatul între autoritatea fiscală și contribuabili nu este o noțiune abstractă, ea se realizează concret prin personalul care trebuie permanent menținut în circuit cu contribuabilul. Astfel, calitatea parteneriatului cu contribuabilul depinde de calitatea parteneriatului intern cu propriul personal.

O deviză care exprimă esența parteneriatului ar putea fi: cu cât tu ești mai fericit, cu atât amândoi suntem mai fericiți.

Scopul final al parteneriatului fiscal este împlinirea dezideratului de creștere a conformării voluntare, prin înțelegerea și împlinirea dorințelor acceptate social ale contribuabilului. Aceasta presupune ca în relațiile parteneriale, înainte de a solicita contribuabilului să se comporte ca un partener perfect, să ne întrebăm care ar trebui să fie atitudinea administrației fiscale, principiile și metodele, dimensiunea obligațiilor care ar putea determina contribuabilul să aibă comportamentul unui adevărat partener.

Reușita parteneriatului este o funcție a propriei voințe, aceasta depinde de disponibilitatea mărturisită, și nu disimulată de a genera comportamente parteneriale autentice. Parteneriatul rezultat dintr-o „căsnicie forțată” ori dintr-o mentalitate speculativă nu se va putea bucura niciodată de roadele inteligenței parteneriale.

Un parteneriat fiscal solid, performant și cu mare remanență nu se realizează imediat, el trebuie să se constituie într-un proiect profund fundamentat și elaborat, care să se bazeze pe cel puțin trei elemente:

a) cunoașterea partenerilor din punct de vedere al capacităților cognitive și de raționare, al abilităților relaționale, al capacităților de depășire a adversităților și de a contribui la realizarea dezideratelor;

b) capacitatea de administrare a unor relații parteneriale;

c) cunoașterea procesualității și mecanismelor construcției unui parteneriat solid și reciproc avantajos;

I.I. FRAUDA ȘI EVAZIUNEA FISCALĂ

2.1. Delimitarea conceptelor de fraudă și evaziune fiscală

Este de subliniat faptul că, în general frauda și evaziunea fiscală au fost și reprezintă o prezență nedorită, cu direcții de evoluție și incidențe diferite, în orice țară, indiferent de mărime, nivel de dezvoltare, mecanisme de guvernare sau sistem politic. Acestea reprezintă un fenomen deosebit de nociv, paradoxal și reprobabil. Pe măsură ce globalizarea economică progresează iar fluxurile financiare se amplifică, evaziunea fiscală și forma sa agravantă frauda fiscală cunosc o puternică diversificare în forme de manifestare și conținut, iar pe măsura extinderii și consolidării fenomenului de integrare acestea se internaționalizează și se derulează – de cele mai multe ori – în structuri cu implicații europene și internaționale.

Menționăm că domeniul de manifestare al fraudei și evaziunii fiscale nu este suficient de conturat și bine delimitat, ceea ce face ca măsurile de prevenire, reprimare și limitare, să nu fie suficient de bine fundamentate, de la caz la caz.

De aceea, considerăm că frauda și evaziunea fiscală reprezintă fenomenul cel mai studiat din dreptul fiscal, cu manțiunea că efectele acestuia se resimt direct asupra veniturilor fiscale. Aceasta determină distorsiuni în mecanismul pieței și nu în ultimul rând, poate contribui la crearea unor inechități sociale.

Totodată evaziunea fiscală este unul dintre capitolele cele mai aprofundate din dreptul fiscal, atât de tehnicieni, cât și de teoreticieni, însă, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care îl exploatează este incert .

Dar pentru a facilita înțelegerea sensului acestor noțiuni, vom insista, mai întâi, asupra corelației existente între frauda fiscală și evaziunea fiscală.

Astfel într-o primă opinie a teoreticienilor ,,frauda fiscală presupune, dincolo de o violare a spiritului legii și a intenției legiuitorului, o încălcare directă și deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea și plata impozitului. Astfel, este cazul disimulării materiei impozabile prin absența pur și simplu a declarației sau prin operațiuni fictive”.

Intr-o alta abordare se consideră că ,,dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceeași măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de evaziunea internațională, de evaziunea legală, de evaziunea ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană”.

Dar cel mai adesea, se consideră că frauda fiscală desemnează, „stricto – sensu”, o infracțiune la lege și se distinge în acest sens de evaziunea fiscală, ce se definește ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege pentru eludarea fiscului. Există și cazuri când anumiți autori asimilează, în parte, cele două noțiuni.

Deci frauda fiscală reprezintă unul din fenomenele economico – sociale complexe de maximă importanță cu care statele de astăzi se confruntă și ale cărei consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă. Statul trebuie să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului fraudei fiscale.

Trebuie menționat că în contextul creșterii permanente a obligațiilor fiscale ale contribuabililor, au apărut și s-au dezvoltat diferite metode de eludare a dispozițiilor fiscale, uneori ingeniozitatea contribuabililor în a se îndepărta de la impunere nu cunoaște limite. Altfel spus faptele contribuabililor de a sustrage de sub incidența legii unele venituri sau bunuri impozabile conturează în esență fenomenul evazionist.

Pe de altă parte evaziunea fiscală este definită ca ,,totalitatea procedeelor licite și ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag, total sau în parte averea lor, obligațiunilor stabilite prin legile fiscale”.

Doctrinar se susține că sustragerea de la impunere a materiei impozabile și încălcarea egalității în fața impozitului64 pot fi nu numai ilegale, ci și legale, existând deci o evaziune fiscală ilegală și o evaziune fiscală legală.

Deci în interiorul fenomenului evazionist ar urma să distingem fapte de sustragere de la impunere licite – nesancționate de lege și fapte de sustragere de la impunere ilicite – care sunt sancționate de lege.

Dar așa cum s-a menționat în doctrină noastră evaziune fiscală legală – această formulă nu este potrivită întrucât a sugera că există și se face ceva în temeiul unei legi, sau ceva care este prevăut de lege, care este conform cu legea.

Este de subliniat că în legislația fiscală din unele țări se încearcă să se arate cu predilecție formele de manifestare și consecințele negative ale fraudei fiscale, dar în mai mică măsură este abordata o definire foarte clară a acestui fenomen, ceea ce ar putea conduce la aplicarea principiului "sublata causa, tollitur efectum" (înlăturarea cauzei conduce la înlăturarea efectului). Astfel definițiile date fenomenului sunt în esență generate de ideea eludării (ilegale) de la plata a sumelor aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor ce ar trebui să alimenteze bugetul.

Exemplificăm o definire a fraudei fiscale care a fost dată între cele două războaie mondiale, potrivit căreia frauda îmbracă o concepție extensivă, noțiunea de evaziune fiscală e inclusă în cea de fraudă fiscală. Ea a fost susținută de Lerouge sau M.A. Piatier.

Continuăm cu conceptul care aparține lui M.C. de Brie și P.Charpentier și care susține că cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e "arta de a evita căderea în câmpul de atracție a legii fiscale".

Cel de-al treilea concept aparține lui Maurice Duverger, care considera că evaziunea fiscală e un termen generic și desemnează manifestarea de fugă din fața impozitelor. Aceasta e o definiție în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze și frauda.

În Dicționarul Enciclopedic Ilustrat se definește evaziunea fiscală ca: „sustragerea de la plata obligațiilor fiscale" .

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române prin fraudă se înțelege acel act de rea-credință săvârșit de obicei pentru a realiza un profit material de pe urma atingerii drepturilor altcuiva.

Totodată Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător definește frauda ca fiind „orice acțiune sau omisiune intenționată în legătură cu obținerea, utilizarea sau gestionarea fondurilor comunitare provenind din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, precum și/sau din bugetele de cofinanțare aferente”, incriminată prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare sau prin alte legi speciale .

Putem menționa că această definiție, care reglementează conceptul de fraudă la nivel național, este în concordanță cu definiția fraudei adoptată la nivelul Uniunii Europene, prevăzută prin Convenția privind protecția intereselor financiare comunitare (Convenția PIF) .

În țările anglo-saxone se folosesc termeni diferiți pentru delimitarea noțiunilor de evaziune fiscală și fraudă fiscală. Astfel faptele ilicite au fost definite tax avoidance – organizarea unei afaceri astfel încât să se minimalizeze taxele, obligația fiscală și tax evasion – aranjarea ilegală a unei afaceri, cu încălcarea legii, în scopul sustragerii de la impunere, de la plata taxelor.

Astfel, C. V. Brown și P. M. Jackson definesc evaziunea fiscală ca pe o „aranjare legală" a unei afaceri în scopul plății unui impozit mai mic, iar frauda fiscală ca pe o „rearanjare legală" a unei afaceri cu scopul de a minimiza sau eluda obligația fiscală.

M. B. Brocewell în lucrarea sa „Tax avoidance and evasion" susține că evaziunea fiscală este minimizarea excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile, reale. Autorul consideră că frauda fiscală este determinată de contribuabili sau consilieri profesioniști, preocupați de intenția de a nu ține seama de legea fiscală în vigoare.68.

Totuși conform Black’s Law Dictionary(2004) termenul de tax evasion (tax fraud) definește încercarea deliberată de a ocoli legea fiscală cu scopul de a reduce ilegal taxele, obligațiile fiscale, iar tax avoidance reprezintă modalitatea de a folosi oportunitățile fiscale legale, planificarea fiscală, pentru a obține minimalizarea obligațiilor fiscale.

De asemenea Maurice Duverger afirmă simplu și concis că „există evaziune fiscală, în sensul propriu al termenului, când cel care trebuie să plătească impozitul, nu îl plătește, fără ca obligația acestuia să fie transmisă asupra unui terț " pe care o considerăm o definire incompletă, neplata impozitului la termen nu întrunește elementele evaziunii fiscale, în cel mai rău caz o penelizare.

Totodată s-a constatat că datorită diverselor lipsuri și incompatibilități care împiedicau combaterea fraudei sau cooperarea legală în domeniul penal, statele membre au aderat în anul 1995 la Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunității Europene. Intenția acesteia a fost să creeze un standard minim de incriminare penală, începând cu definirea fraudei atât pentru cheltuielile Comunității Europene, cât și pentru veniturile acesteia.

Cu toate acestea, în legislația țărilor Uniunii Europene se mențin definiții diferite pentru frauda fiscală, iar mecanismele ilicite pot fi sancționate în moduri diverse.

Astfel, „în anumite state membre, falsificarea înregistrărilor contabile de către un director al societății constituie o infracțiune deosebită, putându-se aplica o sancțiune foarte aspră, cum este privarea de libertate. In altele, aceeași neregulă este privită ca un act de pregătire și este sancționată ca o încălcare a legislației administrative, aplicându-se o amendă contravențională”. De asemenea, în câteva state europene, pentru aceeași faptă, sancțiunile administrative pot să fie combinate cu cele penale.

Subliniem faptul că în unele lucrări din domeniul fiscalității se încearcă să se facă o delimitare între evaziunea fiscală și frauda fiscală. De exemplu, Pierre Beltrane în lucrarea sa „Ma fiscalite en France", pe lângă faptul că definește noțiunea de fraudă fiscală, încearcă să identifice elementele pe care trebuie să le îndeplinească aceasta, astfel se consideră că frauda fiscală reprezintă acea infracțiune săvârșită de contribuabil având ca țintă scăparea de impozit sau reducerea sumei ce trebuie plătită sub această forma. Totuși pentru ca fapta săvârșită de contribuabil să fie fraudă fiscală trebuie să îndeplinească concomitent două condiții:

1. în urma faptei săvârșite de contribuabil să se producă un prejudiciu bugetului, adică să fie îndeplinită condiția materială a faptei;

2. să avem intenția contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului, presupune că acesta a acționat voluntar, în totală cunoștință de cauză, adică a avut intenția de a produce fapta (latura subiectivă).

Astfel dacă fapta săvârșită de contribuabil nu îndeplinește aceste condiții concomitent, nu este considerată fraudă fiscală.

Trebuie menționat că în doctrina franceză evaziunea și frauda fiscală sunt tratate în mod diferit, folosind o terminologie exactă pentru a le putea distinge unele de altele, astfel se consideră evaziune fiscală – evasion fiscale, sustragerea de la impunere utilizând defectele sau tăcerea legii și fară a înfrânge normele juridice în vigoare și frauda fiscală – fraude fiscale, reprezintă violarea directă sau indirectă a legii săvârșită cu scopul de ascăpa impunerii în tot sau în parte.71

Apreciem că diferența dintre caracterul licit sau ilicit al celor două categorii de fapte este cel mai bine făcut de cunoscuta butanadă englezească “ diferența dintre tax avoidance și tax evasion este dată de grosimea zidului unei închisori ”

În țara noastră academicianul Iulian Văcărel consideră că evaziunea fiscală reprezintă “sustragerea de la impunere a unei părți din materia impozabilă”și că . „evaziunea poate fi săvârșită de către o persoană la adăpostul legii sau cu încălcarea prevederilor legale 72 .

Pornind de la această definiție se poate considera că sustragerea de la plată a obligațiilor fiscale se poate face în mod legal (evaziune fiscală -"legală") sau în mod ilegal, prin încălcarea prevederilor fiscale (fraudă fiscală).

Deci prin fraudă fiscală se înțelege sustragerea, în mod fraudulos, de la declararea, plata impozitelor sau omiterea cu bună știință a îndeplinirii obligațiilor fiscale la termenele stabilite prin legile fiscale, fie că s-a ascuns cu bună știință o parte din sumele supuse impozitării, fie că s-a organizat insolvabilitatea sau s-a împiedicat, prin alte mijloace ilegale, plata impozitului73.

Se poate susține că frauda fiscală reprezintă o evaziune fiscală ilicită sau nelegitimă, care presupune eludarea în mod deliberat a legilor fiscale, fapta fiind sancționată cu amendă penală sau cu privare de libertate.

Trebuie subliniată și contribuția pe care a avut-o, la definirea noțiunii de evaziune fiscală și a fraudei fiscale, Virgil Cordescu în urma elaborării tezei de doctorat ,,Evaziunea fiscală în România” la Iași în 1936. Acesta a considerat că evaziunea fiscală poate fi ilicită, îmbrăcând uneori forme ale fraudei fiscale și evaziunea legală, sau mai bine zis tolerată.

Evaziunea fiscală este asimilată cu acea acțiune a contribuabililor, în scopul de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor și deci tolerată prin scăpare din vedere. Ea se produce datorită inadvertenței sau unor lacune ale legii și este frecventă mai ales când apar noi forme de întreprinderi sau noi impozite, iar prin fraudă fiscală se înțelege acțiunea contribuabilului care violează prescripțiunea legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit.

Aceste concepții ,,integraționiste” despre evaziune există și concepția care distinge net evaziunea de fraudă și se bazează, în general, pe criteriul legalității. Spre deosebire de fraudă, evaziunea constă într-un mijloc legal, legitim, de a nu plăti impozitul, profitând de neclaritatea legii, de nepriceperea legiuitorului. În cadrul acesteia, nuanțele o pot separa în două forme: prima, care este legitimă constă în abținerea de a realiza actul generator al impozitului; a doua, mai aproape de abilitatea contribuabilului de a exploata lacunele legislației se situează la jumătatea drumului dintre evaziunea legală și fraudă, într-o zonă "gri".

Menționăm că această diferențiere între evaziunea fiscală legală si frauda fiscală este unanim acceptată, în doctrină s-a subliniat că „trasarea unei frontiere între cele două forme ale evaziunii fiscale reprezintă un demers relativ si arbitrar deoarece între ele există continuitate, iar linia de demarcație este extrem de fragilă, de foarte multe ori fiind trasată în mod artificial si conjunctural“ si, am completa, în raport cu nevoia din ce în ce mai acută de a aduce bani la bugetul de stat.

Potrivit acestor interpretări considerăm că în doctrina românească, precum și în legislație trebuie făcută distincția clară între cele două concepte de sustragere de la impunere licite sau ilicite, astfel:

– evaziunea fiscală – ca reprezentând totalitatea actelor și faptelor desfășurate de contribuabil de scoatere de sub incidența legii fiscale a materiei impozabile, fără încălcarea normelor și dispozițiilor legale în vigoare;

– frauda fiscală – ca reprezentând totalitatea actelor și faptelor desfășurate de contribuabil, cu intenție sau din culpă, în scopul sustragerii de la impunere, prin încălcarea normelor și dispozițiilor legale în vigoare.

Considerăm că revine doctrinei și jurisprudenței rolul de a realiza o delimitare clară, între ceea ce este permis și interzis în materia incidenței fiscale.

Această definire este susținută și de alți teoreticieni care consideră evaziunea fiscală, constând în totalitatea faptelor de a scoate de subincidența legii fiscale a bunurilor impozabile, fără incălcarea dispozițiilor legale, fraudă fiscală – totalitatea actelor și faptelor de sustragere de la impunere, prin incălcarea dispozițiilor legale.

2.2. Sancționarea fraudei și evaziunii fiscale în România

Trebuie subliniat că în contextul actual atât la nivel mandial cât și în țara noastră criza economică afectează domenii importante de activitate, din ce în ce mai mulți agenți economici și-au restructurat sau chiar și-au întrerupt activitatea, și asistăm la creșterea permanentă a numărului de șomeri. Există corelații clare între starea nivelului de trai și creșterea infracțiunilor. Sărăcia constituie o problemă socială și implicit criminogenă care va conduce cu certitudine la evoluții ascendente ale infracțiunilor.

Potrivit analiștilor economici „România se clasează pe primul loc în Uniunea Europeană într-un clasament neoficial al evaziunii fiscale, cu un nivel de 21% din PIB” citează revista Capital , în condițiile în care „media Uniunii Europene în ceea ce privește sustragerea de la plata taxelor către stat este de 8% – 10%” .

De asemenea, un raport al Ministerului de Finanțe subliniază faptul că „taxarea economiei subterane ar fi adus anul trecut venituri potențiale de peste 58 mld. lei, reprezentând 11,3% din PIB ponderea economiei neobservate în PIB s-a majorat de la 14,5% în anul 2004 la peste 21% în anul 2008. Evaziunea fiscală la plata TVA a ajuns în 2008 la aproape 24 miliarde lei, de peste trei ori mai mult decât valoarea de 7,4 mld lei din anul 2004 din PIB” .

Totodată „Contrabanda transfrontalieră cu bunuri contrafăcute, evaziunile fiscale și fraudele cu credite de consum sunt alte tipuri de infracțiuni financiare răspândite în România”, se menționează în raportul Departamentului de Stat al SUA cu privire la traficul de droguri.

Putem preciza că în România raportul juridic fiscal izvorăște din aptitudinea generală, stabilită prin Constituție și prin legi speciale, a Statului ca persoană juridică, de a obliga alte persoane fizice sau juridice la o prestație, imediată sau viitoare, dar fără a se obliga el însuși la o contraprestație echivalentă. De asemenea putem sublinia că în cadrul raportului juridic fiscal are loc o transmisiune de proprietate din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice în patrimoniul statului, cu caracter obligatoriu și cu titlu gratuit, fără însă ca acest fapt să îmbrace caracter de penalizare sau expropriere .

De asemenea putem considera că evaziunea fiscala în țara noastră este vectorul rezultant al defectelor, inadvertențelor, permisivității unei legislații imperfecte si în mod nefericit asimilate, cu aplicabilitate defectuasă si greoaie, cu structuri pline de oportuniști si neprofesioniști urmarindu-si câștigurile personale. Putem menționa că evaziunea este provocată de fiscalitatea excesivă, poate fi provocată și de nivelul de trai, de conștiința publică, de cultura civică intrată, eventual, în memoria colectivă, toate acestea constituie tot atatea elemente nuantate dar importante in cadrul studierii, analizei, identificarii solutiilor de combatere a flagelului care in ultima instanta incalca unul dintre principiile esentiale ale constituției oricarui stat de drept.

Trebuie menționat că evaziunea fiscală este o noțiune foarte dificil de precizat, în plus nu există o definiție legală a fraudei fiscale astfel dacă se vorbește de fraudă se vorbește în aceeași măsură de frauda legală sau legitimă, de fraudă ilegală, de evaziune internațională, evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a evita și de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii modalității celei mai puțin impozitate, frauda la lege sau economia subterană .

2.3. Conexiunile dintre evaziunea fiscală, spălarea banilor și crima organizată

„Grupurile de criminalitate organizată” care dețin o oarecare „putere de a influența politicul” prin fondurile financiare importante pe care le obțin și înțeleg să le „investească” pentru menținerea sau creșterea acestei influențe, nu sunt alcătuite din oameni violenți, cu tulburări psihice sau de personalitate, care folosesc intimidarea civililor și violența ca armă pentru a-și atinge scopurile. Deci aceste persoane dispun de o pregătire profesională deosebită, precum și de aportul unor specialiști recunoscuți în domeniile financiare, bancare, ale pieței de capital, etc. și s-a acceptat, în același timp, că rămân necunoscute rațiunile și motivele care leagă și determină anumite grupuri de persoane să urmărească realizarea diferitelor scopuri, indiferent de consecințe.

Astfel banii din economia ilegală sunt spălați și plasați, prin investiții, în economia legală bazându-se pe capacitatea și performanța sistemului financiar național și internațional de a accepta și transfera capital și active în cantități mari și în timp scurt.

Membrii crimei organizate dezvoltă un management special în privința organizării structurii interne. Astfel, sunt create filiale autonome, care departe fiind de centrele de decizie din organigrama grupului criminal, nu cunosc celelalte paliere sau componente ale organizației. Această ermetizare împiedică autoritățile de investigare și cercetare să pătrundă adânc în substanța afacerilor criminale pentru a destuctura organizația respectivă. Este aplicat și respectat foarte riguros sistemul fragmentării sarcinilor și activităților, utilizarea societăților – paravan, precum și a paradisurilor fiscale.

Deci lipsa unor strategii clare de prevenire și combatere a spălării banilor și a criminalității organizate induc riscul, deloc neglijabil, ca banii spălați să devină „motorul” economiei și să-și impună propriile „reguli” cu privire la reglarea și creșterea anumitor ramuri ale economiei naționale, ceea ce înseamnă de fapt subminarea sau chiar desființarea autorității statale și impunerea unei guvernări de tip mafiot.

Aceste schimbări majore la nivel mondial și comunitar au avut și au influență și la nivelul societății românești, prăbușirea sistemului politic, dezintegrarea structurilor economice și o adevărată criză morală constatată, au avut ca efect unul dintre cele mai grave fenomene – explozia criminalității .

Scopul evident al actelor de evaziune și fraudă fiscală, a activității economiei subterane în general, este acela de a maximiza veniturile indiferent de metodele și mijloacele care urmează a fi folosite pentru aceasta.

Întrucât frauda fiscală este în primul rând o problemă socială, ea reflectă prin procedeele sale atât structura societății cât și nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia. Indiferent de locul ocupat pe scara socială, contribuabilul evazionist folosește cele mai diverse tehnici, de la cele mai elementare, până la cele mai sofisticate.

Deschiderea frontierelor în regiune și relaxarea controalelor vamale au constituit alte condiții favorizante pentru creșterea criminalității. Grupurile de infractori, din ce în ce mai organizate, cu articulații în grupările de tip mafiot din Europa și din alte zone ale lumii, au prosperat din plin din activitățile de contrabandă, trafic de carne vie, trafic de autoturisme și armament și, nu în ultimul rând, de pe urma traficului ilegal de narcotice.

În fața acestor realități, comunitatea internațională caută cu febrilitate remediile necesare. Astfel prin acordurile și convențiile internaționale, respectiv Convenția Națiunilor Unite de la Viena (1988) împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, Convenția cu privire la spălarea banilor, cercetarea, sechestrarea și confiscarea profiturilor rezultate din infracțiuni (Strasbourg – 1990), Acordul și Convenția de la Schengen (1985; 1990), precum și din Directiva Comunității Europene (Luxembourg 1991) s-a încercat ca problematica ridicată de criminalitatea organizată să fie soluționată în forță, în special prin mijloacele legii penale.

  III.FORME DE MATERIALIZARE A EVAZIUNII FISCALE ȘI FRAUDEI FISCALE

În orice societate, necesitatea fiscalității este pe deplin dovedită, nimic altceva neputând înlocui acest mijloc de finanțare și de susținere a statului. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, s-a creat în ultimii ani o stare de spirit generală legată de implicațiile bugetare, macroeconomice și sociale ale proliferării evaziunii fiscale, la adăpostul unei legislații care cu greu se perfecționează.

Din păcate, ceea ce se poate face efectiv în acest domeniu este limitarea cât mai mult a consecințelor acestui fenomen, eradicarea sa, fiind practic imposibil de realizat.

Efectele negative ale fraudei fiscale se resimt direct asupra nivelului încasărilor veniturilor fiscale, conducând, totodată la apariția de distorsiuni în mecanismul pieței și, nu în ultimul rând, contribuind la crearea unor inechități sociale datorate ,,excesului“ și ,,înclinației“ diferite a contribuabililor către acest fenomen.

În toate timpurile, multitudinea obligațiilor pe care le impun legile fiscale contribuabililor, au făcut să stimuleze ingeniozitatea acestora în a inventa diverse procedee de eludare a legilor fiscale.

Acțiunile de combatere a formelor de manifestare a fraudei fiscale au efect sporit, de regulă, când cei desemnați să emită procedurile fiscale sau de control fiscal au stabilit și utilizează căi și metode cât mai diversificate, realiste și eficiente, adaptate la diversele forme de manifestare ale fenomenului.

Consecințele negative ale acestui fenomen se reflectă și asupra realizării echilibrului bugetar la nivel local și central, asupra puterii de cumpărare a monedei naționale, și nu în ultimul rând, asupra stabilității economiei naționale.

Indiferent de modul în care definim fenomenul de fraudă fiscală, este cert că acesta este condamnat pretutindeni. Acest fenomen persistă în toate perioadele, în ciuda sancțiunilor de orice fel aplicate de către stat.

În România, problema fraudei fiscale a căpătat un interes major, în primul rând, datorită existenței unei economii cu o lipsă acută de capital, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic, unde fenomenul subcapitalizării este deosebit de prezent.

Lipsa de capital atrage după sine o situație precară a veniturilor care trebuie să alimenteze bugetul de stat și care au menirea să finanțeze sectoare sociale importante (sănătate, învățământ, cultură). În aceste condiții, limitarea într-o măsură cât mai mare a fraudei fiscale ar avea un efect pozitiv asupra echilibrului bugetar.

3.1. Mijloace de evaziune fiscală licită

Unii autori consideră acest tip de evaziune ca fiind acțiunea contribuabilului prin care se ocolește legea recurgând la o combinație neprevăzută a legilor și deci „tolerată prin scăpare din vedere”.

Alți autori consideră că prin acest tip de evaziune se permite sustragerea unei părți din materia impozabilă fără ca această conduită să fie considerată ca o vătămare a unei legi să fie sancționată ca infracțiune sau contravenție.

Personal consider că în acest caz nu poate fi vorba decât de unele inadvertențe sau lacune ale legii și are probabilitate mare de apariție atunci când apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite (schimbări majore în legislație fără corelarea cu legislația internă deja existentă, de fapt o gravă greșeală de concepere a legii).

În fapt, contribuabilii găsesc anumite insuficiențe ale legii, le exploatează și eludează în mod legal plata pe care era obligați să o efectueze tocmai datorită carențelor legislative. Procedând astfel contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor. Statul nu se poate apăra decât printr-o legislație bine structurată, clară, precisă, științifică. În aceste condiții singurul vinovat de producerea acestui fenomen negativ este doar statul.

În concluzie, chiar dacă se ajunge la o prejudiciere a bugetului statului modalitatea prin care s-a ajuns la această situație nu atrage nici o sancțiune din partea organelor abilitate.

Diminuarea la maxim a plăților către administrația fiscală reprezintă un element de luat în calcul de către orice agent economic, mai ales dacă acest lucru se realizează în limitele cadrului legal. Beneficiarii evaziunii fiscale sunt asociații sau acționarii societății, aceștia urmărind să obțină un profit maxim cu o impunere minimă din partea statului. Prin neplata obligațiilor fiscale sau reducerea la maxim a acestora ori chiar numai prin amânarea plăților se creează un surplus de fonduri la dispoziția firmei, utilizată în scopul finanțării activităților proprii.

Referindu-se la acest tip de evaziune, un magistrat al Curții Supreme din SUA remarca faptul că: ,,nu este dubios dreptul legal al contribuabilului de a reduce suma totală cu care altfel ar fi impus sau de a evita să o plătească, prin mijloace pe care legea le permite”.

Frecvența acesteia este mai crescută în perioadele în care se modifică sau se introduc legi noi, precum și atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul în scopul promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau față de anumite categorii de cetățeni. Lipsa voinței politice sau incapacitatea organului legislativ în direcția elaborării unei legislații clare și precise constituie factori favorizanți.

În practica, însă, nici o lege nu poate să prevadă ingeniozitatea contribuabililor și nici diversitatea situațiilor concrete. În consecință, singura soluție o constituie modificarea legislației, în scopul eliminării lipsurilor legislative și a permisivității unor legi.

Unii autori oferă chiar câteva exemple de evaziune legală care se bazează pe insuficiența legislației sau interpretarea favorabilă a legii:

impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit deși ei realizează venituri mai mari decât media;

folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donațiile filantropice, indiferent dacă au avut loc sau nu;

scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol reclamă și publicitate mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale;

până la intervenția legiuitorului acordarea unor premieri salariaților în bunuri pentru evitarea impozitului pe venit;

interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale care prevăd importante facilități pentru contribuțiile la sprijinirea activităților sociale;

investirea unei părți din profitul realizat în achiziții de mașini și utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit;

constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, micșorând astfel venitul impozabil.

În continuare, voi exemplifica situațiile în care are loc evaziunea fiscala licită, și anume :

a) Acordarea unor facilități fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parțiale, reduceri, deduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligațiilor fiscale prin anumite procedee. Scutirea de impozitul pe imobilele deținute a unor categorii sociale (de exemplu, veteranii de război) determină înregistrarea pe numele acestora a imobilelor deținute de alți membri ai familiei acestora. Limitarea scutirilor acordate în acest caz, la un singur imobil sau la locuința principală, este de natură a limita evaziunea legală;

b) Acordarea unor scutiri de la plata impozitului pe profitul realizat, în cazul înființării de noi societăți, constituie un alt exemplu. Pentru a se sustrage temporar de la plata obligației fiscale, contribuabilul procedează la înființarea de societăți comerciale “în lanț” sau “în cascadă”. El solicită și obține înființarea unor noi societăți cu același obiect de activitate imediat după ce o societate iese din perioada de scutire de la plata impozitului pe profit. Restul societăților sunt menținute într-o stare de cvasi-funcționare. Acest procedeu se repeta permanent fără a determina apariția unor noi forme de organizare și exploatare a unor noi factori de producție;

c) Societățile private din unele țări au dreptul de a opta ca venitul realizat să fie impus regimului fiscal aplicat societăților de capital sau persoanelor fizice. Cum nivelul cotelor și facilitățile fiscale sunt mult mai avantajoase în cazul alegerii primului regim, apare o evaziune fiscală legală;

d) Atunci când cheltuielile generale ale societăților nu sunt reglementate, există posibilitatea supraevaluării acestora prin realizarea unor cheltuieli fără justificare economică, excesive și ,,somptuoase”. Acestea constituie o pierdere atât pentru fisc, cât și pentru societate;

e) Supraevaluarea amortizării prin construirea pe baza metodelor legale a unui fond de amortizare într-un cuantum superior investițiilor necesare, constituie o modalitate de diminuare legală a bazei impozabile;

f) În situația impunerii beneficiilor agricole, dacă veniturile determinate sunt inferioare venitului real, obligația fiscală suportată de venitul real este inferioară în raport cu celelalte venituri calculate. Întotdeauna când un venit este stabilit după norme medii sau criterii exterioare, care determină un venit impozabil inferior celui realizat, apare o evaziune legală. In asemenea situații, administrația fiscală nu poate stopa cazurile de evaziune și nu poate solicita plata obligației fiscale sustrase;

g) O posibilitate suplimentară de producere a evaziunii fiscale legale o constituie existența ,,paradisurilor fiscale”, unde își stabilesc domiciliul și, respectiv, sediul social, persoane fizice și, respectiv, societăți tip holding, bănci, companii de asigurări, trusturi;

Strategiile de „forțare a legii” pe fiecare impozit în parte, căutând mijloacele de diminuare a bazei de impozitare, de diminuare a impozitului calculat și de amânare a plății acestuia, se regăsesc și în următoarele aprecieri:

A. Taxa pe valoarea adăugată, fiind o taxă suportată de consumatorul final, este o taxă neutră pentru firmă. Ea nu face obiectul evaziunii fiscale legale întrucât este o taxă bine așezată în sistemul fiscal, având un mecanism de aplicare foarte clar.

Totuși, legile fiscale cuprind anumite reglementări care permit săvârșirea faptelor de evaziune fiscală, respectiv:

optarea contribuabililor pentru sisteme simplificate privind plata TVA (forfetare sau franciză);

scutirea de la plata TVA pentru anumite produse, lucrări, servicii, în scop social;

utilizarea de cote reduse de TVA pentru vânzarea anumitor produse și servicii;

legalizarea taxării inverse privind TVA pentru importul de utilaje, materii prime și în cazul unor bunuri realizate din producția internă;

scutirea de la plata TVA a contribuabililor cu un volum redus de activitate.

Prin aceste facilități fiscale contribuabilii pot să-și reducă obligația de plată a TVA respectând legea.

O altă modalitate de evaziune fiscală relativ legală o reprezintă facturarea cu întârziere, care duce la amânarea evidențierii contabile a TVA colectat și reducerea TVA de plată pentru perioada respectivă.

B. Accizele sunt taxe speciale de consum, care se datorează bugetului de stat, pentru următoarele produse provenite din producția internă sau din import: bere, vinuri, băuturi fermentate, produse intermediare, alcool etilic, tutun prelucrat, produse energetice și energie electrică, cafea, produse de parfumerie, arme de vânătoare, bijuterii din aur și/sau platină, iahturi și/sau alte nave și ambarcațiuni pentru agrement cu sau fără motor etc.

Societățile care comercializează aceste produse sunt supuse presiunii accizei prin faptul că trebuie să cedeze o mare parte din profitul lor (inclus în preț) pentru a menține interesul clienților față de aceste produse.

Modalitățile de a evita plata accizelor în limitele legalului sunt relativ restrânse. În acest sens se exemplifică o serie de scutiri de la plata accizelor, în cazul utilizării alcoolului etilic la producerea oțetului și a aromelor alimentare, medicamentelor, în scop medical în spitale și farmacii, în industria cosmetică, etc. De asemenea, scutiri de la plata accizelor se regăsesc și pentru produsele energetice și energia electrică. Aceste facilități fiscale determină reducerea obligației privind plata accizelor către bugetul consolidat al statului.

C. Taxele vamale au rolul de a reduce competitivitatea mărfurilor de import și de a realiza venituri la bugetul de stat pe seama cererii acestora pe piața românească.

Evaziunea fiscală legală este, și în cazul taxelor vamale, foarte restrânsă, reducându-se la câteva metode:

transferul de la anumite poziții tarifare cu cote ridicate către poziții tarifare cu cote mai reduse. Acest mijloc se poate realiza, de regulă, și cu complicitatea furnizorului, care modifică denumirile produselor importate pe factură;

importul sub forma unei donații către o organizație nonprofit, deoarece legile fiscale în vigoare prevăd scutirea de taxe vamale a donațiilor cu caracter social, umanitar, cultural sau sportiv către aceste organizații. Se poate contura un circuit al importului astfel: firma străină donează unei asociații nonprofit mărfurile, mijloacele fixe etc, iar aceasta le recepționează; asociația fie le donează la rândul ei unor persoane fizice sau societăți comerciale, fie le vinde unor societăți după un anumit timp, fie le lasă spre utilizare în alte scopuri decât cele declarate, pentru care a beneficiat de exonerarea vamală.

D. Impozitul pe venit este un impozit direct, a cărui sferă de cuprindere include veniturile obținute de persoanele fizice, române sau străine, pe teritoriul României, sub formă de salarii, din cedarea folosinței bunurilor și din activități independente (venituri comerciale, din profesii libere sau din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, etc).

Modalitățile de evaziune fiscală legală în materie de impozit pe venit se regăsesc în următoarele:

utilizarea normelor de venit ca sistem de impozitare;

practicarea metodei accelerate de amortizare a mijloacelor fixe de către persoanele independente;

acordarea de donații și sponsorizări de către persoanele independente;

utilizarea sistemului mixt de impozitare a veniturilor din drepturile de proprietate intelectuală;

scutirea unor venituri de la impozitare;

acordarea unor facilități salariaților de către angajatori(bonuri de masă etc).

În urma acordării acestor facilități fiscale se reduce obligația de plata a impozitului pe venit în mod legal.

E. Impozitul pe profit reprezintă cel mai uzitat impozit în fenomenul evaziunii fiscale legale. El afectează cel mai important obiectiv al investitorului – profitul. Acesta va fi interesat să îl protejeze cât mai mult de impunerea fiscală.

Realizarea de către contribuabil a unui profit real maxim dar și determinarea unui profit fiscal mic, respectiv impozit pe profit redus, se bazează pe utilizarea sistemului de impozitare simplificat, practicarea metodei de amortizare accelerată a mijloacelor fixe, acordarea de donații, sponsorizări, burse private, recunoașterea limitată a deductibilității unor cheltuieli, deductibilitatea pierderilor fiscale, etc.

Aplicarea acestor facilități fiscale contribuie la reducerea obligației fiscale privind plata impozitului pe profit către bugetul consolidat al statului în mod legal.

În raport cu cele prezentate mai sus, definim evaziunea fiscală ca acțiune a contribuabilului prin care acesta ocolește legea, utilizând ansamblul posibilităților oferite de legislația fiscală pentru a diminua sau înlătura în totalitate povara fiscală pe veniturile sau averea sa. Acest tip de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertențe și este mai frecventă în epoci când se reglementează impozite noi ori se dau interpretări noi reglementărilor vechi

Evaziunea fiscală legală există atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale sunt sustrase de la impunere datorită modului în care legislația fiscală dispune de stabilirea obiectului impozabil.

Se poate spune că evaziunea fiscală legală (licită) există atunci când un venit este stabilit în funcție de unele criterii exterioare, ori după anumite urme medii și care determină un venit impozabil inferior celui real.

Guvernele statelor contemporane procedează la modificări și adaptarea cadrului legislativ intern, pentru limitarea fenomenului evazionist și evitarea migrării capitalului financiar. Totuși, existența unor interese de natură politică sau economico-socială determină tolerarea tacită a unor situații evazioniste, în unele state.

În cazul evaziunii fiscale legale, contribuabilul caută să se plaseze într-o poziție cât mai favorabilă pentru a beneficia într-o mai mare măsură de avantajele oferite de reglementările legale în vigoare. Contribuabilii exploatând insuficiențele legislației le eludează în mod legal, sustrăgându-se in totalitate sau în parte plății impozitelor tocmai datorită unei insuficiențe legislative.

Evaziunea fiscală apare ca un element nedorit al politicii fiscale, fiind un fenomen economico-social complex de maximă importanță cu care economia fiecărei țări, indiferent de nivelul său de dezvoltare, se confruntă și ale cărei consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea acestuia presupunând eforturi susținute atât la nivel social cât și politic.

Statul, prin puterile publice, trebuie să se preocupe permanent, sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea evaziunii și fraudei fiscale.

Se consideră că evaziunea fiscală nu există, ea nefiind urmarea intrinsecă a voinței legiuitorului, a portițelor lăsate deliberat pentru a testa abilitatea celor supuși obligațiilor fiscale, ci mai degrabă consecința incapacității legiuitorului de a surprinde explicit, în temeiul și textul legii, toialitatea situațiilor, de fapt ale activității economico-financiare, ce se supun sau ar trebui supuse obligațiilor fiscale. Acest tip de evaziune, denumit generic evaziune legală nu este decât un rebut al perspicacității și al profesionalismului corpului legislativ, ce concură la închegarea și definitivarea textului de lege ce definește obligația și nu un rabat de la obligațiile fiscale ale contribuabililor destoinici în a găsi figurile și portițele deschise.

Evaziunea ,,legală” sau mai bine spus ,,tolerată” exprimă acțiunea contribuabililor de a ocoli legea, aceștia recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor și, deci, tolerată prin scăpare sau eroare. Ea nu poate fi posibilă decât datorită inadvertențelor sau lacunelor legislative și este frecventă mai ales în perioadele când apar noi forme de întreprinderi sau categorii de impozite.

Astfel, întreprinzătorii găsesc anumite mijloace și, prin exploatarea insuficiențelor legislative, eludează în mod ,,legal” sustrăgându-se total sau parțial de la plata impozitelor și taxelor. Procedând în acest mod, contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislație bine studiată, clară, precisă, științifică.

3. 2. Mijloace de fraudă fiscală

Frauda fiscală se manifestă în numeroase forme deoarece reprezintă, în principiu, tot ce se desfășoară dincolo de limita cadrului legal, cu același scop bine definit de a ocoli impunerea fiscală, adică infinite combinații de situații, fapte și strategii ilegale.

Acest tip de evaziune fiscală constă în totalitatea acțiunilor contribuabilului ce încalcă o prescripție legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Aceasta are la bază frauda și reaua credință a contribuabilului.

Constituind un fenomen economic cu implicații asupra finanțării obligațiilor publice, frauda fiscală constă în ascunderea ilegală în mod parțial sau total a materiei impozabile de către contribuabili, în scopul de a reduce sau elimina obligațiile fiscale care le revin.

Ceea ce caracterizează evaziunea fiscală indiferent de forma de manifestare, este scopul urmărit de făptuitor: diminuarea profitului impozabil și, pe această bază, reducerea la minimum a impozitului datorat.

Ca fenomen social, frauda fiscală constituie o problemă morală, căci accentuează inegalitatea dintre contribuabilii frauduloși și cei care se achită onest de obligațiile fiscale care le revin.

Sub aspect social, frauda influențează asupra presiunii fiscale, iar sub aspect economic influențează jocul normal al concurenței.

Se consideră că amploarea sa este mai mare în țările latine comparativ cu țările anglo-saxone și nordice. Amploarea fraudei este legată de posibilitățile practice de a comite fraude, de imaginația contribuabililor și mai puțin de corectitudinea morală și nivelul de viață.

Deși personajele implicate cad sub incidența legii penale, totuși mărimea sumelor implicate, lipsa de competitivitate a firmelor și nevoia de surse bănești îi determină pe administratorii firmelor să acționeze dincolo de cadrul legal.

Semnificative sunt modalitățile de fraudă fiscală după natura acestora:

A.Majorarea cheltuielilor deductibile fiscal.

Cheltuielile cu materiile prime, materiale și mărfuri pot fi majorate prin cumpărarea la prețuri mai mari decât cele practicate pe piață între firme aparținând aceluiași proprietar.

Astfel, o firmă A vinde unei firme B o cantitate de produse sau mărfuri, cu scopul de a încărca cheltuielile firmei B și a majora veniturile firmei A. Acest transfer de valoare între cele două firme poate avea drept scop diminuarea profitului firmei B, care este cea care realizează prelucrarea și/sau comercializarea produselor și mărfurilor. Firma A este firma – suport a evaziunii fiscale asupra căreia se aplică alte procedee de diminuare a profitului impozabil.

Creanțele legate de participații (adică împrumuturi acordate altor unități economice în schimbul achiziționării de titluri sau interese de participare) pot constitui un mijloc de evaziune fiscală prin acordarea unui credit altei societăți cu o dobândă mai mare sau mai mică în funcție de nevoia de transfer de valoare între firme (cum ar fi necesitatea acoperirii cheltuielilor cu dobânda din veniturile financiare și alte venituri ale societății debitoare).

Cheltuielile cu dobânzile pot constitui mijloc de evaziune fiscală aparent legală prin specularea posibilității de a negocia liber dobânzile între firmele partenere. Astfel se pot transfera fonduri bănești de la o firmă la alta, în scopul modelării veniturilor și cheltuielilor.

B. Transferul bazei de impozitare.

Acest mijloc de fraudă fiscală se referă la transferul bazei de impozitare de la societățile mari, impozitate după legea ordinară, către microîntreprinderi, ținându-se cont și de natura afacerilor. Aceste societăți comerciale dispun de regimuri de impozitare diferențiate și anume veniturile microintreprinderilor au fost impozitate cu 2% în anul 2007, 2,5% în 2008 și 3% în 2009.

Va exista astfel, o societate comercială principală în care se derulează afacerile și mai multe societăți – anexe, prin care se vor colecta veniturile. Dacă societățile – anexă sunt microîntreprinderi se va căuta să li se reducă la minim cheltuielile alocate sau să se transfere aceste cheltuieli către societatea plătitoare de impozit pe profit.

De exemplu, pentru a reduce cheltuielile unei microîntreprinderi și a le transfera către societatea impozitată ordinar se poate întocmi un contract de comodat, prin care se trece un autoturism în folosința societății principale, în scopul deducerii cheltuielilor cu carburantul.

În situația când volumul depășește limita maximă a nivelului admis microîntreprinderii (echivalentul a 100.000 euro obținuți în anul precedent) se vor crea mai multe astfel de societăți, prin intermediul cărora se va absorbi în final întregul profit al societății principale.

C. Modalități de plată a partenerilor în regimul fraudei fiscale.

Plățile prin conturi bancare nedeclarate. Agenții economici își pot deschide conturi la bănci nedeclarându-le la organele fiscale pentru a efectua tranzacții financiare în lei sau valută, aferente unor activități în afara regimului impunerii legale.

Prin invocarea secretului bancar se creează premisele producerii faptelor de fraudă fiscală.

Plata cash este cea mai des folosită în acțiunile care eludează legea datorită faptului că nu există intermediarul terțiar, reprezentat de bancă. Prin utilizarea acestei modalități de plată există riscul neînregistrării veniturilor impozabile și, in consecință, reducerea ilegală a obligațiilor fiscale.

Operațiuni de plăți cu bani „negri” . Banii „negri” sau „murdari” provin din activități care nu respectă legile comerciale și civile și cu atât mai mult legile fiscale. Menționăm în acest sens activități de producție și comercializare narcotice, armament, furt de valori (opere de artă, titluri de valoare) etc.

D. Desfășurarea de activități fără documente legale sau neînregistrarea lor în contabilitate.

Potrivit analizelor efectuate de specialiștii Gărzii Financiare din anii 2005-2009, rezultă că într-o proporție ridicată societățile comerciale românești au efectuat tranzacții care nu au fost înregistrate în contabilitatea acestora și, ca urmare, au eludat impozitarea. Aceste operații de eludare a fiscului sunt variate, concretizându-se în distrugerea facturilor de la furnizori, vânzarea produselor prin magazinele proprii fără evidențiere în contabilitate sau chiar societăți care nu înregistrează nicio activitate de comerț.

Comerțul fără facturi este practicat de agenți economici care vând populației produse de consum, solicitând distribuitorilor să le livreze marfa fără factură, plata făcându-se în numerar. Comercianții cu amănuntul vând marfa însușindu-și profitul fără plata impozitelor și taxelor aferente. Distribuitorii pot întocmi facturi și pot înregistra vânzarea în contabilitate ca și când tranzacția s-ar fi desfășurat legal sau pot să se angajeze, la rândul lor, în procesul de fraudă fiscală (să nu emită factură deloc sau să factureze sub costul de achiziție).

Utilizarea de documente fictive pentru majorarea cheltuielilor în contabilitate se referă la înregistrarea de activități fictive prestate în favoarea unității, pentru care se primesc facturi.

În scopul de a face activitatea mai credibilă sunt folosite mai multe societăți pentru a dispune de numere de facturi diferite, care vor fi contabilizate în evidențele societății căreia se dorește să i se diminueze rezultatele fiscale. Totodată, facturile respective nu vor fi trecute în evidențele societăților care dețin numerele de facturi respective. Se pot folosi și denumiri de societăți fictive și acte false, însă cu consecințele legale de rigoare.

Neînregistrarea în totalitate a vânzărilor unei firme determină compensarea unei cumpărări fără factură cu o vânzare fără factură. Acest mijloc de fraudă fiscală se referă la distrugerea documentelor de vânzare a unui lot de marfă sau a prestării unui serviciu.

În cazul prestărilor de servicii încasările pot intra direct în contul proprietarului firmei, fără a mai fi înregistrate în contabilitate.

Comerțul cu marfă de contrabandă și contrafăcută sau care a fost introdusă în țară prin nerespectarea normelor interne din codul vamal. Un exemplu al comerțului cu marfa de contrabandă este acela al produselor supuse accizelor și taxelor vamale, care sunt comercializate sub altă titulatură (băuturi spirtoase incolore în ambalaje de apă minerală), evitându-se plata unor accize si taxe vamale foarte importante.

O altă situație este aceea a disimulării în masa mărfii legal comercializate a unei alte categorii de marfă care este supusă altor reglementari legale. Avem în acest caz în vedere exportul de produse cu volum mic(bijuterii). ascunse în produse-suport (mărfuri alimentare).

Contrabanda clasică, efectuată prin trecerea prin afara punctului vamal a țigărilor , alcoolului, drogurilor, este o formă de fraudă cu o dinamica ridicată întreținută în special de corupția din vămile românești.

E. Societățile comerciale de tip „tun” reprezintă forma cea mai avansată de fraudă fiscală.

Cacteristica principală o reprezintă faptul că totalitatea actelor de comerț derulate nu sunt supuse impunerii fiscale și totodată este cea mai riscantă datorită posibilităților multiple de încălcare a legii.

Societățile comerciale de tip „tun” pot fi folosite și în tranzacții cu parteneri comerciali pentru fraudarea acestora prin solicitarea unor avansuri, pentru ca după o scurtă perioadă conturile societății să fie lichidate, iar proprietarii să-și deruleze afacerile în alte țări, care nu implică un risc juridic important.

Acestea sunt folosite frecvent pentru a realiza fraude fiscale de proporții . Autorii care pun în practică asemenea formă de fraudă au în vedere operații economice care impun mobilizarea unor sume importante, respectiv: importul de mărfuri, comercializarea bunurilor supuse accizelor, operații comerciale de amploare care generează profituri mari.

Pentru a evita impunerea se regizează o vânzare în lanț. în pierdere pentru societatea care plătește impozitele și în câștig pentru societatea ,,tun”.

Impozitul pe profit cuvenit statului nu va fi niciodată achitat, deoarece societatea își încetează activitatea. Forma juridică cea mai utilizată este societatea cu răspundere limitată, datorită facilităților legate de statutul ei.

F. Organizarea și conducerea de activități contabile duble.

Această activitate se referă la necesitatea apărută în cadrul firmelor care se angajează în activități de fraudă fiscală, de a tine o evidență contabilă a tuturor operațiunilor pentru a determina rezultatul real și o evidență contabilă eludată intenționat în scopul diminuării sarcinilor fiscale.

G. Falsurile și frauda fiscală.

În atingerea scopului fraudei fiscale, unii evazioniști apelează la introducerea de acte false (facturi, chitanțe, declarații vamale, întocmirea declarațiilor de impunere false etc.) în contabilitatea firmei. Această practică este utilizabilă numai în măsura în care falsificarea actului respectiv nu poate fi dovedită de organul fiscal. De exemplu, întocmirea unui contract de muncă fictiv este greu de dovedit a fi fals de către organul de control, însă o factură falsă poate fi identificată printr-un control încrucișat.

H. Neaplicarea legii fiscale și calculul incorect al impozitelor și taxelor datorate statului.

Interpretarea ilegală în favoarea contribuabilului a legii fiscale, prin neaplicarea ei sau aplicarea parțială, are ca scop reducerea sumelor reprezentând impozite și taxe datorate bugetului consolidat al statului.

Evaziunea fiscală a fost identificată și în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Astfel, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, părțile se înțeleg ca prețul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preț mic.

Modalitățile de fraudă fiscală prezentate mai sus produc importante pierderi de venituri pentru bugetul de stat.

Având în vedere cele menționate mai sus frauda fiscală constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat.

În mod direct frauda fiscală se referă la încălcarea fără echivoc a formei și spiritului legii, având la bază elementul intenționat.

În realitate, evaziunea fiscală este tot atât de veche ca și legislația fiscală, iar procedeele prin care cei interesați caută să se sustragă parțial sau total obligațiilor fiscale stabilite au devenit extrem de ingenioase și active, evoluând de la procedee empirice la procedee evoluate, mult mai elaborate, sofisticate și greu de identificat.

Raportat la căile și modalitățile prin care se poate realiza evaziunea fiscală, redăm mai jos o cazuistică sintetică a posibilităților de evaziune fiscală practicată de societățile comerciale în privința a patru categorii de impozite și taxe :

Frauda fiscală în cazul impozitului pe profit:

Modalitățile cele mai răspândite de diminuare a veniturilor:

• necuprinderea în declarațiile de impunere a veniturilor ce se realizează prin toate subunitățile (sucursale, filiale, depozite, magazine, puncte de lucru), diminuând venituri realizate;

• dobândirea și comercializarea de produse și mărfuri fără documente de proveniență, cu intenția de a ascunde veniturile realizate din vânzarea acestora;

• efectuarea de operațiuni comerciale fictive, între societățiie comerciale ale aceluiași patron sau între societăți ale unor patroni diferiți aflați într-o rețea de interese, fără mișcarea efectivă a bunurilor, cu scopul de a transfera profitul de la o societate plătitoare de impozit la o altă societate scutită sau care beneficiază de unele facilități fiscale;

• înscrierea în documentele de livrare a unor date nereale, în legătură cu cantitatea și prețul bunurilor comercializate, în vederea diminuării scriptice a veniturilor, a bazei de impozitare;

• organizarea și conducerea de evidențe contabile duble, ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de marcaj, fiscale sau a altor mijloace de stocare a datelor în scopul diminuării veniturilor supuse impozitării.

Supradimensionarea costurilor de producție sau a cheltuielilor activităților desfășurate în scopul diminuării profitului (venitului impozabil):

• înregistrarea în evidențele financiar-contabile a unor cheltuieli care nu sunt aferente veniturilor realizate;

• menținerea pe sold a unor cheltuieli sau diferențe de preț mai mici decât cele corespunzătoare mărfurilor și produselor nevândute, existente în stoc;

• includerea în costuri a unor cheltuieli cu natura investițiilor și a dobânzilor bancare aferente împrumuturilor pentru investiții;

• supraevaluarea cheltuielilor aferente veniturilor și a acelora care nu sunt deductibile cu prinderea pe costuri a unor cheltuieli ce nu privesc activitatea societății ci a altor societăți ale aceluiași patron, unde acesta are interese în scopul de a micșora profitul impozabil al societăților plătitoare de impozit pe profit;

• înregistrarea pe cheltuieli a unor amenzi și penalități pentru care nu se admite deducerea fiscală;

• includerea pe costuri a unor cheltuieli salariale fictive;

• înregistrarea prin actele contabile sau alte documente care nu au la bază operațiuni reale.

Modalități de fraudă fiscală în cazul impozitului pe venit:

• existența unui contract de angajare sau prestări servicii pentru „o parte” din muncă;

• inexistența unui contract de angajare sau prestări servicii, „munca la negru”.

Modalități de evaziune fiscală în cazul taxei pe valoarea adăugată:

• majorarea fictivă a TVA deductibilă, prin intrări fictive de bunuri;

• micșorarea TVA colectată ca urmare a subevaluării ieșirilor de produse, mărfuri și servicii.

Modalități de evaziune fiscală în cazul accizelor:

• înscrierea în documente false de operațiuni fictive de producție, import sau comercializare;

• micșorarea bazei de impozitare prin subevaluarea produselor importate în vamă, prin folosirea de documente duble false;

• aplicarea de cote incorecte asupra bazei impozabile prin schimbarea denumirii produselor, pentru a fi încadrate în altă categorie cu accize mai mici;

• înscrierea în documentele de export a unor operațiuni fictive, nereale pentru a beneficia de accize aferente produselor finite (în realitate neexportate).

Într-o abordare sociologică, evaziunea fiscală constituie o contestare a puterii statului de către contribuabilii care nu sunt mulțumiți de modul în care acesta redistribuie veniturile în societate, de sacrificiul care le este cerut comparativ cu alte grupuri sociale și fața de avantajele obținute.

Sub aspect economic, evaziunea fiscală influențează asupra concurenței, în sensul distorsionării acesteia.

Societățile care fraudează, pot pătrunde pe segmente noi de piață, prin practicarea unor prețuri mai scăzute decât a celor care își îndeplinesc obligațiile fiscale.

Acumularea de capital la același efort, are un ritm mai rapid de creștere, asigurând un capital financiar care poate fi plasat eficient prin circuitele financiare interne sau internaționale sau utilizat pentru extinderea activității de producție și comercializare.

Este general recunoscut faptul că nivelul evaziunii fiscale este invers proporțional cu gradul de consimțire la impozit al contribuabililor: cu cât gradul de consimțire este mai mare, cu atât evaziunea fiscală este mai mică, iar rezistența la impozite (gradul scăzut de acceptare a acestora) atrage un nivel ridicat al fraudei fiscale.

Evaziunea fiscală, sub aspect social, modifică redistribuirea veniturilor stabilite de stat, creează inegalități între contribuabilii care, deși au aceeași capacitate contributivă, nu își achită identic obligațiile fiscale, influențează creșterea distorsiunilor existente legate de standardul de viață și determină în final apariția sau acutizarea unor tensiuni sociale.

Efectul financiar este neglijabil, căci influențează asupra evoluției echilibrului bugetar, respectiv asupra diminuării excedentului sau creșterii deficitului bugetar.

Având în vedere modul de săvârșire și implicațiile economico-financiare, evaziunea fiscală se sancționează, în funcție de consecințe, cu amendă sau privare de libertate.

IV. SPĂLAREA BANILOR

4.1. Considerații generale privind spălarea banilor

Principalul efect al globalizării economice, este acela al circulației extrem de rapide a capitalurilor prin întreg mapamondul, producând o adevărată dematerializare a banilor , cu toate că monedele și banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacții monetare implică transferurile electronice, rețeaua informatică mondială putând fi folosită atât pentru efectuarea unor tranzacții financiare tradiționale, însă ultrarapide și extrem de greu de urmărit, cât și mai ales, pentru introducerea conceptului de „bani electronici”. Pe calea unui protocol complex implementat în rețeaua de calculatoare, banii obișnuiți sunt transformați în monedă virtuală, tranzacțiile încheiate ulterior fiind imposibil de urmărit, asigurându-se un caracter anonim absolut.

De altfel se recunoaște că, o dată cu fenomenul de globalizare, cu amplificarea gradului de internaționalizare a piețelor economice și cu dezvoltarea societăților comerciale transnaționale, cresc șansele ca aceste structuri să fie utilizate în scopul unor activități infracționale. Centrele off-shores, caracterizare ca zone cu under-Regulated and non-cooperative juridictions, sunt utilizate intens de către societăți care desfășoară activități infracționale, în scopul spălării banilor .

În aceste condiții, se poate concluziona că circulă imense sume de bani, inclusiv banii murdari rezultați din traficul de droguri și armament, contrabandă, deturnări de fonduri, la care se adaugă sumele obținute ca urmare a marilor acte de corupție, evaziune fiscală, trafic de ființe umane, înșelăciune în domeniul financiar-bancar sau prin intermediul calculatorului, care sunt integrați în circuite financiare pentru a li se disimula proveniența ilicită și a fi plasați în afaceri legale. Această afirmație este susținută de faptul că de constatarea că spălarea banilor a devenit a treia afacere ca valoare la nivel mondial .

Sofisticatul mecanism de făcut și spălat bani murdari funcționează, în cele mai multe cazuri, cu sprijinul, consultanța și expertiza specialiștilor din domeniul financiar-bancar, al investițiilor și bursei. Spălarea banilor se desfășoară la linia de demarcație dintre activitățile ilicite și cele licite .

Mai mult decât atât, spălarea banilor a devenit un fenomen internațional, necesitând o abordare serioasă la acest nivel, dar și la cel național .

Termenul de „spălare a banilor” isi are originea conform anumitor afirmatii ale unor analisti judiciari în anii 1920, când Al Capone și Bugsy Moran au deschis spălătorii în Chicago pentru a-și spăla „banii murdari”. În zilele noastre, acestui scop îi servesc restaurantele fast-food, cazinourile și alte tipuri de societăți comerciale care au la bază operatiunile cu numerar.

S-ar putea poate obiecta că denumirea sub care este cunoscută această infracțiune în viața juridică și anume de „spălarea banilor” nu exprimă complet diversitatea și complexitatea actelor prin care o persoană își ia măsuri să dea o aparență de legalitate valorilor obținute prin infracțiune spre a le pune mai ușor în circulație. Această formulă are mai mult un caracter metaforic deoarece în fapt activitatea respectivă nu se desfășoară numai sub forma spălării banilor lichizi dar și a obiectelor (bunuri mobile sau imobile) a actelor juridice și a drepturilor asupra bunurilor, în general asupra oricărei valori care prezintă interes economic și care pot proveni din infracțiune, valori pe care făptuitorul are interesul să le ascundă sau să le convertească în alte valori pentru a șterge urmele provenienței lor ilicite și a putea fi puse în circulație cu o aparență de legalitate.

De aceea unii autori au și propus înlocuirea expresiei de mai sus prin aceea de „spălarea produsului infracțiunii”, ori „spălarea valorilor rezultate din infracțiune” sintagme folosite și în unele documente internaționale și care poate sunt mai corespunzătoare realităților menționate. După părerea noastră însă, sintagmele propuse deși poate mai corecte nu sunt așa de expresive ca cea de „spălarea banilor” (și care subînțelege curățirea banilor murdari sau negri, pentru a-i face apți să circule în societate fără stigmatul sursei ilicite din care provin) .

Pentru acest motiv al expresivității ei am sugera să se rămână la această expresie așa cum atunci când ne referim la un act normativ care emană de la un legiuitor spunem numai o parte din adevăr deoarece un legiuitor în sensul unei persoane fizice care elaborează acte normative nu există, orice lege fiind produsul unor eforturi concomitente a numeroase persoane care efectuează ante-proiectul, proiectul, care discută proiectul în cadrul organelor legislative, îl adoptă, asigură promulgarea și publicarea legii.

Pe de altă parte dacă am opta pentru denumirea de spălare a produsului infracțiunii am lăsa să se înțeleagă că numai asemenea bunuri ar trebui să fie susceptibile de confiscarea specială (art.118 c.p.) și anume când este vorba de produsul fizic sau juridic al infracțiunii, deși în fapt confiscarea specială operează și când bunurile au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau a răsplăti pe infractor ori au fost dobândite în orice mod prin săvârșirea infracțiunii.

Adăugăm la aceasta și faptul că în legislația și doctrina penală din multe țări se folosește frecvent denumirea de spălarea banilor pentru această infracțiune (de exemplu, în legea penală germană și în doctrină se folosește expresia „Geldwäsche” (spălarea banilor), în cea spaniolă „Lavado de capitales” (spălarea capitalurilor), în cea franceză „Blanchiment d’argent” chiar dacă în definirea conținutului infracțiunii autorii ca și legea se referă atât la bani, cât și la alte produse, foloase ale infracțiunii).

Spălarea banilor este un proces complicat care parcurge mai multe etape, implicând adesea mai multe persoane și instituții.

Reciclarea fondurilor este un proces complex prin care veniturile despre care se crede că provin dintr-o activitate infracțională sunt transportate, transferate, transformate sau amalgamate cu fonduri legitime, în scopul de a ascunde sau escamota adevărata natură, proveniența, dispunerea, deplasarea sau dreptul de proprietate asupra profiturilor respective.

Scopul procesului de spălare a banilor este acela de a face ca fondurile derivate sau asociate cu o activitate ilicită să pară legitime. Necesitatea de a recicla banii izvorăște din dorința de a ascunde o activitate infracțională.

În cadrul activităților infracționale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Organizațiile de infractori trebuie să convertească numerarul în sine în forme mai ușor de mânuit și transferat. Pentru a desăvârși apoi schema de reciclare a banilor în scopul ascunderii adevăratei proveniențe și a dreptului de proprietate asupra profiturilor, veniturile trebuie să fie „spălate”, fără a lăsa nici o urmă detectabilă.

Strategiile de spălare a banilor includ tranzacții care, prin volum sunt foarte profitabile și deci atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii dintr-o economie ilegală și îi plasează în investiții binevenite în economia legală.

Noțiunea de spălare a banilor presupune existența unei alte infracțiuni generatoare de bani murdari, infracțiune primară; deci ea constă din orice act care are legătură cu veniturile provenite din acea infracțiune primară.

Pornind de la precizarea de mai sus, spălarea banilor se mai poate defini ca orice acțiune de ascundere, disimulare, achiziție, posesie, folosire, investire, mișcare, păstrare sau transfer de proprietate, căreia legea îi conferă, în mod expres, statut de infracțiune în legătură cu acte ilegale și infracțiuni specificate într-o astfel de lege și care se referă la câștigurile provenite din alte infracțiuni.

Cele două elemente majore ale procesului de reciclare de fonduri sunt: ascunderea veniturilor ilicite și convertirea lor în bani, în scopul de a le disimula proveniența.

În tranzacțiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, precum proveniența ilicită și adevăratul drept de proprietate asupra fondurilor. Ea poate fi efectuată, de exemplu, prin inventarea unei tranzacții de cumpărare-vânzare între adevăratul posesor și o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care, în realitate, a fost creată de el doar pentru a da aparență unei tranzacții de la distanță. În reciclarea banilor, înșelăciunea se poate realiza prin luarea de măsuri pentru a ascunde faptul că fondurile ilegal câștigate au fost schimbate pentru un bun care pare să fie legal obținut.

Din cauza faptului că escrocheria presupune alterarea sau falsificarea informațiilor asupra identității celor implicați și asupra dreptului de proprietate, diverse documente trebuie modificate, pierdute sau distruse.

Ciclul economic al operatiunilor clandestine este un ciclu continuu și dinamic, cu generații de profituri care pot fi investite în alte activități ilegale, precum și în activități legale.

Metodele de spălare a banilor sunt legate de tipul de trafic care generează fondurile destinate a fi reciclate.

O altă problemă importantă constă în cuantificarea veniturilor care fac obiectul acestei operațiuni. Literatura de specialitate ilustrează mai multe filiere prin care traficanții facilitează penetrarea fondurilor obținute ilicit în sfera economiei formale. Astfel :

 filiera „PIZZA” constă în transferarea banilor lichizi proveniți din droguri în afara țării în conturi bancare ale unor societăți „paravan” acțiune care are drept scop transformarea sumelor cash în moneda financiară. Urmează repatrierea către SUA (considerate cel mai mare consumator de droguri) a fondurilor care vor fi destinate acordării oficiale a unor împrumuturi destinate achiziționării de bunuri imobiliare sau comerciale). Tranzacțiile comerciale sunt alese în funcție de cifra de afaceri; ele au loc în domeniul comercial și, respectiv, al prestărilor de servicii. Datorită acestei afaceri înfloritoare are loc rambursarea pe cale oficială, a împrumuturilor inițiale, ceea ce permite legalizarea unor sume provenite din economia ilicita.

 în situația în care traficanții controlează mai multe societăți în diverse țări, ei pot utiliza tehnica dublei facturări, conform căreia societatea cumpără la prețuri supraevaluate bunuri și servicii ale unei societăți instalată într-o altă țară, devenită refugiu fiscal. Acest sistem permite expatrierea facilă a unui surplus de fonduri obținute ilegal din activități ilicite. Sistemul nu este folosit doar de contrabandiști, el figurează și în activitatea unor grupe de societăți comerciale fie din motive fiscale, fie pentru mascarea comisioanelor oculte.

 specularea imobiliară simulată constă în achiziționarea unui bun imobiliar prin subevaluarea lui inițială, și revânzarea acestuia la o valoare mai mare care să cuprindă și diferențe de preț plătite „cash pe sub mână”. Este o procedură care permite justificarea unor resurse superioare celor care există în realitate.

 tehnica aplicației este o metodă folosită în vânzările de acțiuni la bursa de valori, fiind considerată una din cele mai evaluate metode de reciclare a banilor. Prin stabilirea artificială a unui preț pentru acțiunile în cauză sau a unei opțiuni de cumpărare în funcție de condițiile pieței libere pe baza unei înțelegeri între vânzător și cumpărător se pot repatria fonduri, prin intermediul unei societăți paravan, sub acoperirea profiturilor obținute din activități de bursă legale.

 metoda HAWALA – folosită în special în zona Orientului Mijlociu. Se bazează pe sisteme bancare clandestine create în paralel, din cauza lipsei de încredere în sistemul bancar tradițional. Principiul, care constă în depozitare fondurilor la un particular din țara sa și recuperarea fondurilor de la o persoană dintr-o altă țară, este folosit în special de comercianți; el se bazează pe încredere reciprocă și nu lasă „urme contabile”.

 în lumea băncilor, circuitele financiare mai eficace nu sunt întotdeauna cele mai importante. De multe ori, pentru realizarea unei colaborări eficiente între țări, băncile deschid agenții care se ocupă de un anume sistem de transfer de bani ce poate deveni pentru contrabandiști o cale legală de deschidere a unui cont în țara de origine, prin intermediul unui cont intern de trecere tranzitat de fonduri ilegale sub rezerva declinării unui fals domiciliu, a unei false identități sau ocupații.

Lumea jocurilor poate deveni punctul de atracție pentru traficanții dornici să convertească sume cash, a căror origine ilicită poate fi identificată, în sume anonime. Utilizarea mecanismelor de funcționare a lumii jocurilor, justificarea resurselor prin câștiguri de joc, falsa facturare, transformarea monedelor în bonuri de casă anonime, circuitele de cecuri efectuate cu complicitatea unei bănci în cazul societăților comerciale beneficiare de credite, efectuarea de prestații „call – girl” ce fac obiectul facturării cu TVA inclusă și deductibilă din impozite reprezintă tot atâtea practici dificil de combătut ca urmare a instabilității economiei și a lipsei unui cadru legislativ

4.2.Spălarea banilor în cadrul criminalității globale și evoluția cadrului legal

În legislația română, termenul de spălare a banilor a fost consacrat de dispozițiunile Legii nr.21/1999, act normativ care se înscria, la timpul respectiv, în ampla acțiune de armonizare a legislației naționale cu legislația Uniunii Europene.

Legea nr. 21/1999 a fost abrogată la data de 7 decembrie 2002, când Parlamentul României a adoptat Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism .

Legea nr. 656/2002 a fost modificată și completată succesiv prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate ; Legea nr. 230/2005 , Legea nr. 36/01.03.2006 pentru aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 135/2005 privind modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii actelor de terorism;

Hotarârea Guvernului nr. 531/19.04.2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor ; Legea nr.306/13.11.2007 privind salarizarea personalului ONPCSB;O.U.G. nr.53/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.656/2002.

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (denumit în continuare Oficiul) funcționează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are, conform art. 19 alin (2) din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, ca obiect de activitate „… prevenirea și combaterea spălării banilor și a finațării actelor de terorism, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează, în condțiile art.6 alin (1), Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție iar în situația în care se constată finanțarea unor acte de terorism sesizează de îndată și Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a actelor de terorism.”

Pe lângă aceste acte normative de bază fac referiri la faptele de spălarea banilor :

a) Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, lege care a extins mult sfera infracțiunilor de corupție și a celor asimilate acestora ;

b) Legea nr.143/2000 pentru combaterea traficului de stupefiante care reglementează și instituția „livrărilor supravegheate” și a investigatorilor acoperiți.

c) Legea nr.565/2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate ;

d) Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor care în art.2 lit.h prevede explicit infracțiunile care fac parte dintre infracțiunile grave; printre acestea se numără și infracțiunea de spălarea banilor;

e) Normativele 3/2002 ale Băncii Naționale privind Standardele informației asupra clienților;

f) Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

g) H.G. nr. 793 din 14 iulie 2005,cu completările si modificările ulterioare, privind aprobarea Strategiei Naționale de Luptă Antifraudă pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România. În cuprinsul Hotărârii sunt enumerate principalele momente ale creării cadrului legal de reglementare a controlului și luptei împotriva spălării banilor și anume Legea 263/2002, Legea 656/2002 și măsurile preconizate pentru perfecționarea Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor; este vorba de măsurile menite să conducă la lărgirea cooperării organelor care au atribuții în acest domeniu și la dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului care realizează aceste sarcini.

Dimensiunile accentuate ale fenomenului infractional, în special dezvoltarea criminalitatii organizate, care reprezinta un risc la adresa asigurarii unui climat de siguranta si securitate, au impus înfiintarea unei formatiuni specializate pentru combaterea formelor de manifestare a criminalitatii, mai ales sub aspectul sau organizat.

Astfel, prin Legea nr. 508/2004 s-a înfiintat Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin reorganizarea Sectiei de Combatere a Criminalitatii Organizate si Antidrog, ca structura specializata în combaterea si investigarea infractiunilor de criminalitate organizata si terorism.

Prin modificarea si completarea Legii nr. 508/2004 prin Ordonantele de Urgenta nr. 7/2005 si nr. 131/2006 s-a avut în vedere perfectionarea structurii si functionalitatii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, stabilirea unei competente în vederea efectuarii urmaririi penale potrivit scopului pentru care a fost creata aceasta structura, cât si asigurarea mijloacelor necesare anchetatorilor pentru a actiona operativ în cazul infractiunilor de criminalitate organizata si terorism.

Pe plan european, cadrul general al reglementării cuprinde:

– Directiva nr. 91/308 din 10 iunie 1991, adoptată de Consiliul Comunităților Europene, referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor;

– Directiva nr. 2001/97 CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2001, care modifică Directiva de mai sus (nr.91/308);

– Directiva Parlamentului și a Consiliului European cu privire la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării de bani și al finanțării activităților teroriste, adoptată la 9 august 2005.

– Directiva 2006/70/ EC privind stabilirea măsurilor de implementare a Directivei 2005/60/EC cu privire la definiția „persoanei expuse politic” și a criteriilor tehnice pentru procedurile de cunoaștere simplificată a clientelei, precum și, pentru excepțiile cu privire la activitățile financiare între¬prinse ocazional sau foarte limitate. Pentru îndeplinirea acestei obligații,în anul 2007, la nivelul Oficiului s-a constituit, prin Ordin al președintelui, un colectiv de lucru care a elaborat proiectul de act nor-mativ de modificare a Legii nr.656/2002, care să transpună integral dispozițiile Directivei 2005/60/CE și ale Directivei Comisiei 2006/70/CE.

Pe plan internațional, cadrul general al reglementării cuprinde:

-Convenția O.N.U. din anul 1988 împotriva traficului ilicit de narcotice și substanțe halucinogene (ratificată de România prin Legea nr. 118/1992);

-Convenția O.N.U. din anul 1999 privind suprimarea activităților de finanțare a terorismului;

-Convenția O.N.U. din anul 2000 împotriva armei organizate transnaționale (ratificată de România prin Legea nr. 565/2002);

-Convenția O.N.U. din anul 2003 împotriva corupției (ratificată de România prin Legea nr. 365/2004);

-Recomandările Grupului de Acțiune Financiară (G.A.F.I.) , elaborate de la data constituirii acestuia (în anul 1990 au fost publicată 40 de recomandări, revizuite în 1996, completate în anul 2001 cu alte 8 recomandări speciale privind finanțarea terorismului și cu a noua recomandare specială privind „transportul prin curieri”, adoptată la 22 octombrie 2004.

Precizări terminologice

În sensul Legii nr. 656/2002:

a)prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 23;

b)prin finanțarea actelor de terorism se înțelege infracțiunea prevăzută la art.36 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;

c)prin bunuri se înțelege bunurile corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea;

d)prin tranzacție suspectă se înțelege operațiunea care, prin natura ei și caracterul neobișnuit în raport cu activitățile clientului uneia dintre persoanele prevăzute la art.8, trezește suspiciunea de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism;

e)prin transferuri externe în și din conturi se înțelege operațiunile de plăți și încasări efectuate între persoane aflate pe teritoriul României și persoane aflate în străinătate.

f)prin instituție financiară se înțelege orice entitate, cu sau fără personalitate juridică, alta decât instituția de credit, care desfășoară una ori mai multe din activitățile prevăzute la art. 18, alin. 1 lit. b, l, n,si n1 din OUG 99/2006, inclusiv furnizorii de servicii poștale care prestează servicii de plată și entitățile specializate care desfășoara activităăi de schimb valutar. Intră în această categorie și

1. asigurătorii, reasigurătorii și brokerii de asigurare și/sau reasigurare, precum și sucursalele aflate în Romania ale asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări autorizați în alte state membre;

2. Societățile de servicii de investiții financiare, consultanți de investiții, societățile de administrare a investițiilor, societățile de investiții, operatorii de piață, operatorii de sistem, așa cum sunt definiți potrivit prevederilor Legii 297/2004;

g) prin relație de afaceri se înțelege relația profesională sau comercială legată de activitățile profesionale ale persoanelor prevăzute la art. 8 și despre care la momentul inițierii, se consideră a fi de o anumită durată;

h) prin operațiuni ce par a avea o legătură între ele se înțelege operațiunile aferente unei singure tranzacții decurgând dintr-un singur contract comercial sau înțelegere de orice natură între aceleași părți și a căror valoare este fragmentată în tranșe mai mici de 15.000 euro ori echivalentul în lei, atunci când acestea sunt efectuate în cursul aceleiași zile bancare, în scopul evitării cerințelor legale;

i) prin bancă fictivă se înțelege o instituție de credit ori o instituție care desfășoară activitate echivalentă, înregistrată într-o jurisdicție în care aceasta nu are o prezență fizică, respectiv conducerea și administrarea activității și evidențele instituției nu sunt situate în acea jurisdicție, și care nu este afiliată la un grup financiar reglementat;

j) prin furnizori de servicii pentru societățile comerciale și alte entități sau construcții juridice se înțelege orice persoană fizică sau juridică care prestează cu titlu profesional oricare dintre următoarele servicii pentru terți:

1. constituie societăți comerciale sau alte persoane juridice;

2. exercită funcția de director ori administrator al unei societăți sau are calitatea de asociat al unei societăți în comandită ori o calitate similară în cadrul altor persoane juridice sau intermediază ca o altă persoană să exercite aceste funcții ori calități;

3. furnizează un sediu social, un domiciliu ales sau orice alt serviciu legat de o societate comercială, o societate în comandită sau orice altă persoană juridică ori construcție juridică similară;

4. are calitatea de fiduciar în derularea unor activități fiduciare exprese sau a altor operațiuni juridice similare ori intermediază ca o altă persoană să exercite această calitate;

5. acționează sau intermediază ca o altă persoană să acționeze ca acționar pentru o persoană, alta decât o societate ale cărei acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată care este supusă unor cerințe de publicitate în conformitate cu legislația comunitară sau cu standarde fixate la nivel internațional;

k) prin grup se înțelege un grup de entități, așa cum este definit la art. 2 alin. (1) pct. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și/sau de reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 152/2007.

Art. 21*) – (1) În sensul prezentei legi, persoane expuse politic sunt persoanele fizice care exercită sau au exercitat funcții publice importante, membrii direcți ai familiilor acestora, precum și persoanele cunoscute public ca asociați apropiați ai persoanelor fizice care exercită funcții publice importante.

(2) Persoanele fizice care exercită, în sensul prezentei legi, funcții publice importante sunt:

a) șefii de stat, șefii de guverne, membrii parlamentelor, comisarii europeni, membrii guvernelor, consilierii prezidențiali, consilierii de stat, secretarii de stat;

b) membrii curților constituționale, membrii curților supreme sau ai altor înalte instanțe judecătorești ale căror hotărâri nu pot fi atacate decât prin intermediul unor căi extraordinare de atac;

c) membrii curților de conturi sau asimilate acestora, membrii consiliilor de administrație ale băncilor centrale;

d) ambasadorii, însărcinații cu afaceri, ofițerii de rang înalt din cadrul forțelor armate;

e) conducătorii instituțiilor și autorităților publice;

f) membrii consiliilor de administrație și ai consiliilor de supraveghere și persoanele care dețin funcții de conducere ale regiilor autonome, ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat și ale companiilor naționale.

(3) Niciuna dintre categoriile prevăzute la alin. (2) lit. a) – f) nu include persoane care ocupă funcții intermediare sau inferioare. Categoriile prevăzute la alin. (2) lit. a) – e) cuprind, după caz, funcțiile exercitate la nivel comunitar sau internațional.

(4) Membrii direcți ai familiilor persoanelor expuse politic sunt:

a) soțul/soția;

b) copiii și soții/soțiile acestora;

c) părinții.

(5) Persoanele cunoscute public ca asociați apropiați persoanelor fizice care exercită funcții publice importante sunt persoanele fizice despre care este de notorietate că:

a) împreună cu una dintre persoanele prevăzute la alin. (2) dețin ori au o influență semnificativă asupra unei persoane juridice ori entități sau construcții juridice ori au o relație de afaceri strânsă cu aceste persoane;

b) dețin sau au o influență semnificativă asupra unei persoane juridice ori entități sau construcții juridice înființate în beneficiul uneia dintre persoanele prevăzute la alin. (2).

(6) Fără a aduce atingere aplicării, pe baza unei evaluări a riscului, a măsurilor suplimentare de cunoaștere a clientelei, după împlinirea unui termen de un an de la data la care persoana a încetat să mai ocupe o funcție publică importantă în sensul alin. (2), instituțiile și persoanele prevăzute la art. 8 nu mai consideră persoana respectivă ca fiind expusă politic.

Art. 22*) – (1) În sensul prezentei legi, prin beneficiar real se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele ori în interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacție sau o operațiune.

4.3. Etapele procesului de spălare a banilor

În literatura de specialitate s-a demonstrat că procesele care se efectuează în vederea spălării banilor și a punerii în circulație a valorilor așa zis curate parcurg trei etape ( plasarea valorilor, stratificarea și integrarea acestora) și presupun deseori elemente de extraneitate, fie printr-o entitate fizică sau juridică comercială, fie printr-o instituție financiară.

Cele trei etape de bază pot avea loc fie sub formă de faze separate și distincte, fie simultan sau prin suprapunere.

Uneori cele trei etape ale spălării banilor sunt prezentate cu denumiri mai plastice, precum:

a) prespălarea adică convertirea banilor murdari în bani curați;

b) spălarea principală conversia banilor în intrări contabile;

c) uscarea (reciclarea) folosirea banilor pentru a obține profit.

4.3.1. Plasarea

Plasarea presupune deplasarea fizică a profiturilor în numerar. Acest lucru este necesar pentru a separa fondurile obținute de sursa lor, situată în spațiu. Necesitatea plasării derivă din faptul că este posibilă supravegherea de către organele de aplicare a legii a surselor de obținere ilicită a numerarului și, ca o măsură de prevedere, infractorii trebuie să transporte numerarul obținut ilicit în afara spațiului controlat, pentru a nu putea fi depistat și, eventual, confiscat.

Plasarea masei de profituri în numerar se poate face prin mai multe metode și instituții, printre care enumerăm: instituții financiare tradiționale; instituții netradiționale; comerțul cu amănuntul; transferul extern al fondurilor.

Această fază a procesului de spălare a banilor este cea mai vulnerabilă, deoarece implică colectarea și manevrarea unei imense cantități în numerar; până la depunerea în bancă este greu de evitat lăsarea unor urme detectabile.

Pornind de la constatarea că prin legile de combatere a fenomenului de spălare a banilor s-a instituit obligativitatea raportării tranzacțiilor de depunere și retragere de numerar, peste o anumită limită, prin instituțiile financiare tradiționale (bănci comerciale, asociații de economii și împrumuturi, uniunile de credit) se caută să se plaseze numerarul utilizând metode precum:

• structurarea (fragmentarea) operațiunilor în numerar în scopul evitării raportării tranzacției, prin divizarea operațiunilor sub nivelul minim de raportare;

• folosirea inadecvată a listelor de excepții prin care unele categorii de operații cu numerar sunt exceptate de la raportare. Ușurința cu care instituțiile financiare acordă aceste excepții unilaterale oferă reciclatorilor de fonduri posibilitatea de a evita urmele documentare în vederea unui control asupra tranzacțiilor efectuate de ei cu numerar;

• complicitatea bancară poate fi o cauză a reciclării mai ales atunci când instituțiile financiare sunt efectiv controlate de infractori;

• executarea unor false documente de raportare pentru a legitima numerarul generat;

• depunerile de profituri ilegale în bănci corespondente pot fi prezentate ca transferuri de la bancă la bancă. Această metodă oferă reciclatorilor posibilitatea de a deplasa cantități deosebit de mari de bani, creând urme

Folosirea instituțiilor financiare netradiționale în procesul de plasare a fondurilor. În categoria acestor instituții intră: birourile de schimb valutar, societățile de valori mobiliare, bursele de mărfuri, cazinourile, serviciile de încasare a cecurilor, serviciile de transmitere de fonduri etc. Metodele utilizate de reciclatori în cazul instituțiilor financiare netradiționale sunt aproximativ aceleași cu cele folosite în instituțiile financiare tradiționale.

Deși funcția legitimă a birourilor de schimb este de a efectua schimburi dintr-o valută în alta, ele oferă numeroase alte servicii financiare, precum vânzarea de mandate de plată și cecuri de casă, transferuri electronice de fonduri, schimbul de devize pentru cecuri și efectuarea de plăți pentru clienți din conturile casei de schimb. Toate aceste activități pot oferi un paravan eficient pentru tranzacțiile ilicite. Din fericire, în România casele de schimb au, conform reglementărilor legale, un singur obiect de activitate, și anume schimbul valutar. Ele nu pot să efectueze alt gen de operațiuni financiare. Aceasta nu înseamnă că prin aceste case de schimb valutar nu se pot plasa fonduri ilicite. Metoda cea mai des uzitată o constituie efectuarea schimbului valutar fără întocmirea documentelor de schimb valutar ori violarea memoriei calculatorului electronic pentru a nu se mai putea reconstitui șirul de tranzacții efectuate. Utilizând o astfel de manevră frauduloasă, ambele părți sunt în câștig, în sensul că, pe de o parte, reciclatorul scapă de o mare cantitate de lei, intrând în posesia unei cantități mai mici de bancnote străine, iar pe de altă parte, biroul de schimb valutar consimte la acest procedeu, efectuând evaziune fiscală, prin nedeclararea veniturilor din asemenea operațiuni.

Agențiile de transmitere a fondurilor sunt utilizate pentru transferarea fondurilor pe plan intern sau internațional, prin mijloace electronice, cecuri, curieri, fax, rețele de computere sau alte metode. Funcția ilegitimă a acestor operații este de a deplasa bani în străinătate, menținând un văl de anonimat asupra operațiunilor respective.

Legat de asemenea operații, experții specializați în combaterea spălării banilor au ridicat problema sistemelor paralele de remitere de fonduri. Faptul că valoarea banilor poate fi deplasată dintr-un loc în altul, deseori fără deplasarea fizică a monedelor, constituie una din principalele caracteristici ale acestor sisteme – caracteristică împărțită cu serviciile bancare clasice sau serviciile de corespondent bancar. Expansiunea acestor sisteme către noi domenii este datorată, în parte, imigrării.

Aceste sisteme sigure și mai puțin costisitoare decât băncile tradiționale au servit uneori la contracararea politicii de control al schimburilor valutare.

Principalele sisteme paralele de remitere de fonduri sunt: piața neagră de transfer utilizată pentru reglarea plăților pentru traficul de narcotice din America Latină către Statele Unite ale Americii; sistemul hawala sau hundi este utilizat pentru transferul fondurilor în Asia de Sud (prin acest sistem, fondurile sunt transferate între diferiți curieri care strâng fondurile, de o parte, și alți curieri care distribuie fondurile, de cealaltă parte; sistemul se bazează pe relații de încredere: dacă, la un anumit termen, plățile nu mai sunt echilibrate între hawalezi, soldul este reglat printr-o remitere de fonduri reciprocă, manipulareaa de facturi comerciale, contrabanda cu aur și pietre prețioase, sistemul bancar tradițional sau o mișcare fizică de bancnote); sistemul chinezesc sau est-asiatic (asemănător cu sistemul hawala).

Aceste agenții de plăți paralele facturează de obicei mai puține cheltuieli clienților decât băncile. În plus, ele nu conservă registre detaliate ale tranzacțiilor, nu solicită identitatea din partea clienților, nu efectuează un control cu privire la antecedentele clienților și nu sesizează tranzacțiile suspecte autorităților. Aceste servicii sunt foarte interesante pentru indivizii care caută să disimuleze originea sau destinația fondurilor.

Cazinourile. Datorită faptului că jocurile de noroc sunt practici acceptate, activitatea ilegală poate fi cu ușurință deghizată prin amalgamarea fondurilor ilegale cu cele legale. Jocurile de noroc sunt activități desfășurate cu numerar, oferind participanților totală obscuritate si anonimat.

Cazinourile oferă o întreagă gamă de tranzacții financiare cu ajutorul cărora fondurile în numerar pot fi convertite cu ușurință. Iată un exemplu în acest sens: un jucător depune o imensă sumă de bani în numerar la casa cazinoului, fie în păstrare, fie cumpărând jetoane de joc; ulterior, cere retragerea sumei depuse spre păstrare ori răscumpărarea jetoanelor nefolosite ori chiar rezultate din câștig, dar sub altă formă decât numerarul (cecuri, credite, mandate, transferuri electronice etc.).

Comercianții de bunuri de folosință îndelungată de mare valoare (automobile, avioane, iahturi, bunuri imobiliare, bunuri de lux) sunt adesea folosiți de reciclatori pentru a schimba numerarul în bunuri care ies mai puțin în evidență. În același timp, aceste bunuri sunt folosite pentru un trai luxos, iar adesea ele sunt revândute pentru a obține de data aceasta numerar cu o origine relativ licită.

Agenții de bursă (de valori sau de mărfuri) pot fi ușor manipulați de reciclatori, prin oferirea unor avantaje evidente, în vederea utilizării numerarului pentru achiziționarea de acțiuni sau de mărfuri, cu ocolirea procedurilor legale de raportare a tranzacțiilor cu numerar.

Și companiile de asigurări pot fi utilizate de reciclatori, având în vedere că acestea utilizează în mod curent sume mari în numerar pentru plăți, respectiv încasări.

Amestecarea fondurilor obținute dintr-o afacere legală cu cele obținute din afaceri ilicite constituie o metodă des utilizată pentru folosirea numerarului. Aceasta presupune că cei care dispun de fonduri ilicite sunt în același timp proprietarii unor afaceri legale, la vedere, care generează importante fonduri în numerar, cum ar fi magazine care vând cu amănuntul, restaurante, baruri, hoteluri și alte unități de prestări servicii, precum: spălătorii, spălătorii auto, saloane de cosmetică. S-a observat însă și situații în care reciclatorii de bani au apelat la serviciile unor asemenea firme (generatoare de fonduri în numerar) care aparțin unor comercianți care nu au inițial legătură cu infractorii. Ulterior însă, aceștia intră în cercul infractorilor, nemaiputând să dea înapoi.

În alte situații, se creează astfel de companii, numite de fațadă care în fapt nu au încasări din activități reale, ci numai din depunerile reciclatorilor. Lipsa de activitate reală poate fi însă depistată de organele de aplicare a legii sau chiar de organele bancare și de analiștii rapoartelor de tranzacții în numerar. Prin stabilirea rulajelor contabile se pot observa situațiile când apar distorsiuni ale trendurilor depunerilor și în asemenea cazuri se pot evidenția depuneri necaracteristice activității societății comerciale respective.

Exportul ilegal de valută. Transportul fizic vizează instrumente monetare care se realizează cu diferite mijloace de transport (avioane private, avioane comerciale, nave, transporturi rutiere etc.) fără a se respecta legislația cu privire la raportarea acestor sume ce ies din țară.

De obicei, aceste transporturi au loc către state cunoscute ca paradisuri fiscale, unde nu se pune problema justificării sumelor în numerar cu ocazia depunerii acestora în bănci. După depunerea în bănci, aceste sume fac cale întoarsă în țara din care au provenit, utilizându-se alte instrumente și tehnici, cel mai preferat fiind însă transferul electronic.

4.3.2. Stratificarea

Stratificarea presupune separarea veniturilor ilicite de sursa lor, prin crearea unor complexe straturi de tranzacții financiare, concepute spre a anihila orice posibilitate de control asupra bunurilor ilegal dobândite. Modalitățile confuze și complicate prin care strat după strat de activități și tranzacții sunt adăugate unul altuia sunt menite să facă detectarea profiturilor ilegale extrem de dificilă.

Vom exemplifica, în continuare, câteva din modalitățile cele mai cunoscute de stratificare.

a) După ce numerarul a reușit să fie depus în instituții financiare, fără a fi detectat, contra acestui numerar reciclatorii procură instrumente financiare, care ulterior sunt ușor de manipulat și apoi reconvertite în numerar. De exemplu, se achiziționează cecuri de călătorie, scrisori de credit, mandate de plată, obligațiuni, acțiuni etc. Asemenea instrumente sunt mult mai ușor transportabile decât numerarul, un astfel de instrument substituind o întreagă masă de numerar. Cu asemenea instrumente monetare se pot efectua în continuare tranzacții, se pot efectua operațiuni în afara țării ori se pot depune, fără teamă, în conturi de la băncile interne, fără a mai fi necesară completarea unor rapoarte de depunere sau retragere.

b) Transferurile electronice constituie o modalitate de stratificare dintre cele mai facile. O dată numerarul depus în conturile bancare, acesta poate fi transferat în orice colț al lumii, într-un timp record. Reluarea acestor transferuri de cât mai multe ori, sub diferite pretexte, adesea dintr-o țară în alta, incluzând și paradisuri fiscale, face aproape imposibilă depistarea originii fondurilor și luarea de măsuri de către organele de aplicare a legii.

Multe entități se servesc, în ultimul timp, de internet pentru a propune servicii de spălare de bani, dând uneori aparența de servicii financiare extrateritoriale sau de posibilități de plasament legale.

Preocupările care se exprimă în legătură cu serviciile bancare on-line privesc reducerea evidentă a contactelor umane între client și instituțiile financiare. Clientul poate accede normal la contul său, având un calculator personal cu navigare pe internet. Cum acest tip de acces este indirect, instituțiile financiare nu au nici un mijloc de a verifica identitatea individului țare accesează real contul. Mai mult, dat fiind caracterul din ce în ce mai mobil de acces la internet, un client are posibilitatea de a accesa virtual contul său din orice loc din lume. Într-o asemenea situație, spălătorii de bani pot controla orice cont, chiar dacă acestea nu au fost deschise pe numele lor, ci pe numele unor persoane interpuse. Tot așa, soldurile conturilor persoanelor interpuse se transferă ulterior, prin metoda descrisă, în contul administratorului titular, iar acesta poate dispune în continuare, nestingherit, de banii transferați.

O metodă de contracarare a unui asemenea fenomen, care cel puțin experimental funcționează, este aceea a identificării persoanei care accesează un cont, prin folosirea imaginii virtuale ori a amprentelor digitale. Banca ce a deschis contul fiind în posesia imaginii titularului și a amprentelor sale digitale, va compara automat aceste imagini cu cele transmise de pe internet de cel care accesează contul, și numai când acestea coincid, să se efectueze operația dispusă.

Practic s-ar îmbunătăți sistemul actual, când computerele verifică un cod sau o parolă recepționată de la solicitant cu informațiile existente în bancă, arhivate cu ocazia deschiderii contului.

c) Revânzarea sau chiar exportul bunurilor de mare valoare care au fost achiziționate cu ocazia plasării numerarului. Ciclul de revânzare se reia de mai multe ori, astfel că, practic, nu se mai poate identifica sursa inițială a bunului dobândit în prezent și, în felul acesta, nu se poate lua măsura confiscării actualului bun, neputându-se demonstra legătura dintre actualul bun și sursa ilegală a fondurilor inițiale, fonduri care și-au pierdut individualizarea.

4.3.3. Integrarea

Integrarea este a treia etapă a procesului de spălare a banilor și prin aceasta se caută să se dea aparență de legitimitate asupra bunurilor dobândite în baza unor fonduri ilicite.

După ce etapele anterioare ale spălării banilor au reușit, reciclatorul trebuie să dea o explicație plauzibilă a averii de care dispune. Prin intermediul integrării, profiturile reciclate sunt plasate în economia reală legitimă, iar rezultatele obținute din activități ilegale sunt legale. Profiturile, de data aceasta, au o acoperire legală, iar reciclatorul le folosește fără teamă, achiziționând bunuri la vedere. De acum diferențierea dintre bogăția legală și cea aparent ilegală nu mai este posibilă.

Exemple de metode de integrare:

a) Achiziționarea de bunuri imobiliare sau a unor afaceri în pierderi, după care, utilizând fondurile ilicite, aceste bunuri sau afaceri sunt revândute la valoarea lor reală (urmare a injectării de fonduri pentru a le spori performanța). Profitul astfel obținut apare ca un rezultat al managementului performant și deci are sursă legală. Un astfel de procedeu este folosit și la noi pe piața imobiliară, prin achiziționarea unui imobil la un preț scăzut, după care, prin folosirea unor fonduri ilegale, acesta este pus la punct și revândut la valoarea de piață, rezultând o diferență apreciabilă care, cel mai adesea, este pusă pe seama efectuării lucrărilor de îmbunătățire cu forte proprii și materiale achiziționate în timp.

O altă variantă a metodei expuse este cea referitoare la posibilitatea creditării de către asociați a propriei societăți comerciale, care însă merge mereu în pierdere. Utilizând diferite subterfugii, se scot din firmă sume, încărcând costurile, în final realizându-se pierderi. Cu sumele care s-au scos din firmă, dar neimpozitate, asociații creditează firma proprie, încasând uneori și dobânzi pentru sumele cu care au împrumutat societatea. Ulterior, societatea returnează sumele împrumutate, iar beneficiarul acestor sume are aparență de legalitate pentru acești bani.

b) Bunurile achiziționate cu fonduri ilicite sunt vândute unor societăți de tip captiv (care aparțin în fapt proprietarului bunurilor), după care sunt revândute, realizând un profit substanțial care aparține tot proprietarului inițial, dar care derivă dintr-o afacere legală.

c) Împrumuturi fictive acordate de o companie de fațadă. O astfel de companie înregistrată într-un paradis fiscal este controlată de o companie din țară, iar fondurile companiei de fațadă sunt, de fapt, fondurile reciclate ale companiei din țară. Schema funcționează în felul următor: banii reciclați, aflați în conturile firmei de fațadă, sunt împrumutați firmei din țară (în fapt, este vorba de un autoîmprumut), pentru care aceasta din urmă plătește dobânzi, care ulterior sunt încasate pe diferite căi tot de adevăratul proprietar al firmei de fațadă.

d) Folosirea de facturi false pentru import sau pentru export. Astfel, dacă se dorește reciclarea în exterior a unor fonduri ilicite produse în țară, se vor utiliza facturi de import supraevaluate, pentru a justifica transferul unor asemenea fonduri. Dacă însă se dorește reciclarea unor fonduri străine în țară, urmează ca facturile de export să fie supraevaluate pentru a justifica asemenea încasări.

CAPITOLUL II

EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN CONTEXTUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII INTERNE A UNIUNII EUROPENE

COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ȘI A SPĂLARII BANILOR -OBIECTIVE ALE STRATEGIEI DE SECURITATE INTERNĂ A UNIUNII EUROPENE

1.1. Aspecte generale privind Strategia de securitate internă a Uniunii Europene

Securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă. Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

În calitate de europeni, ne bucurăm de dreptul de a trăi, de a munci și de a studia în alte țări europene decât propria noastră țară. Eliminarea controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen a constituit un pas înainte extrem de important pentru Europa. De asemenea, evoluțiile tehnologice au revoluționat sistemele de comunicații și viteza acestora, ducând la o deschidere nu doar a frontierelor, ci și a societăților noastre. Unită în diversitatea sa, această Europă liberă și prosperă continuă să faciliteze și să îmbogățească viața cetățenilor săi.

Acestia vor să trăiască în condiții de securitate si să se bucure de libertățile lor: securitatea constituie, în sine, un drept fundamental. Valorile si principiile stabilite în tratatele Uniunii si enunțate în Carta Drepturilor Fundamentale au inspirat Strategia de securitate internă a UE:

-politici în materie de justiție, libertate si securitate care se consolidează reciproc, respectând totodată drepturile fundamentale, protecția internațională, statul de drept si viața privată.

-protecția tuturor cetățenilor, în special a celor mai vulnerabili, cu un accent pe victimele unor forme de infracționalitate precum traficul de ființe umane sau violența bazată pe gen, inclusiv pe victimele actelor de terorism care necesită de asemenea o atenție deosebită, sprijin si recunoastere socială.

-transparența si asumarea responsabilității în cadrul politicilor de securitate, astfel încât să poată fi usor de înțeles de cetățeni si să țină seama de preocupările si de opiniile acestora.

-dialogul, ca modalitate de eliminare a diferențelor conform principiilor de toleranță, respect si libertate de exprimare.

-integrarea, incluziunea socială si combaterea discriminării, ca elemente-cheie ale securităii interne a UE.

-solidaritatea între statele membre în fața dificultăților care nu pot fi soluționate de statele membre printr-o acțiune separată sau în cazul în care acțiunea concertată este în avantajul UE în ansamblu.

-încrederea reciprocă, ca principiu fundamental pentru o cooperare reusită.

Principalele riscuri și amenințări infracționale cu care se confruntă în prezent Europa, și anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de ființe umane, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracționalitatea economică și corupția, traficul de armament și criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările științifice și tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal și de a submina valorile și prosperitatea societăților noastre deschise.

În acest context de garantare, asigurare și apărare a libertății, securității, drepturilor omului, statului de drept și solidarității, miniștrii de interne și cei ai justiției din statele Uniunii Europene au adoptat, la Bruxelles (25-26.02.2010), Strategia de securitate internă a Uniunii Europene. Aceasta prevede, printre altele, o mai bună și mai rapidă comunicare între polițiile naționale, dar și sistemele de justiție din cele 27 de țări membre. Strategia subliniază toate amenințările la adresa Uniunii, de la terorism și crima organizată până la criminalitatea pe internet și traficul de droguri, arme și ființe umane. În plus, sunt luate în calcul dezastrele naturale, ca și cele provocate de om, precum incendiile de pădure, și se pune, de asemenea, accent pe coordonare în fața unei provocări la adresa cetățenilor din întreaga uniune. Strategia privilegiază ideea de prevenire a acestor fenomene, atât printr-un schimb eficient de informații între statele membre ale uniunii, cât și prin acțiuni care să depisteze cauzele lor.

Deși nu vizează crearea de noi competențe, ci integrarea strategiilor și a abordărilor conceptuale existente și recunoașterea cadrului Programului de la Stockholm, Strategia de securitate internă a UE răspunde acestei situații. Aceasta demonstrează un angajament ferm de a continua să înregistreze progrese în cadrul spațiului de justiție, libertate și securitate, prin intermediul unui model european de securitate care se confruntă cu următoarele provocări: protecția drepturilor și a libertăților; îmbunătățirea cooperării și a solidarității între statele membre; abordarea cauzelor insecurității și nu doar a efectelor acesteia; stabilirea priorităților în materie de prevenire și anticipare; implicarea tuturor sectoarelor care dețin un rol în protecția publică (politic, economic, social etc.); informarea cetățenilor cu privire la politicile de securitate; și, în cele din urmă, recunoașterea interdependenței dintre securitatea internă și cea externă în stabilirea unei abordări de „securitate globală” cu țările terțe.

Conceptul de securitate internă trebuie înțeles ca un concept vast și cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste amenințări majore precum și alte amenințări cu un impact direct asupra vieții, siguranței și bunăstării cetățenilor, inclusiv dezastrele naturale și cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundațiile și furtunile.

Prin prevederile Tratatului de la Lisabona, a fost instituit Comitetul permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă (COSI) pentru a asigura coordonarea si cooperarea eficace între autoritățile de aplicare a legii si cele de gestionare a frontierelor, inclusiv controlul si protecția frontierelor externe si, după caz, cooperarea judiciară în aspecte penale care țin de cooperarea operațională. Activitatea comitetului se bazează, înainte de toate, pe evaluările si prioritățile privind amenințările, stabilite la nivel național și la nivelul UE.

COSI asigură de asemenea cooperarea riguroasă între agențiile si organismele UE implicate în securitatea internă a Uniunii (Europol, Frontex, CEPOL si SITCEN), pentru a încuraja o coordonare, o integrare si o eficacitate din ce în ce mai mare a operațiunilor. Toți acesti actori trebuie să continue să doteze serviciile specializate din statele membre cu mijloace de sprijin de o eficacitate îmbunătățită. A fost îmbunătățită cu precădere capacitatea Europol de a sprijini operațiunile statelor membre.

Este esențial ca autoritățile judiciare ale statelor membre să coopereze mai îndeaproape, după cum este necesar ca Eurojust să îsi pună în valoare întregul potențial în cadrul legislației aplicabile. La nivelul UE, operațiunile si anchetele în materie penală care s-au desfăsurat cu succes trebuie să ne permită să constientizăm potențialul serviciilor de aplicare a legii si a celor de gestionare a frontierelor si autorităților judiciare, în scopul prevenirii criminalității transfrontaliere.

Cooperarea autorităților vamale și de aplicare a legii, a autorităților judiciare și a altor servicii, este esențială. Strategia de securitate internă a Europei exploateazeă potențialul existent în sectoare precum cooperarea în domeniul aplicării legii, gestionarea integrată a frontierelor și sistemele de justiție penală. În fapt, aceste domenii de activitate din cadrul spațiului european de justiție,libertate și securitate sunt inseparabile.

Strategia de securitate internă a UE solicită o abordare vastă, flexibilă, pragmatică si realistă, adaptată în permanență la realitate, care să țină seama de riscurile si de amenințările care ar putea afecta în mod general cetățenii si care să pună deci accentul nu numai pe infracționalitate, ci să ia în calcul riscurile de orice fel care ar putea crea o problemă de securitate într-un sens mai larg, si care să poată detecta orice necesitate de adaptare la o schimbare a circumstanțelor si să garanteze cele mai înalte niveluri de securitate pentru cetățenii europeni. Europa trebuie să consolideze un model de securitate, bazat pe principiile și valorile Uniunii: respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept, democrația, dialogul, toleranța, transparența și solidaritatea.

Calitatea democrației noastre și încrederea publică în Uniune vor depinde într-o mare măsură de capacitatea noastră de a garanta securitatea și stabilitatea în Europa și de a colabora cu vecinii și partenerii noștri pentru a aborda cauzele profunde ale problemelor de securitate internă cu care se confruntă UE.

Strategia de securitate internă a fost adoptată pentru a ajuta Europa să avanseze, regrupând activitățile deja existente și stabilind principiile și orientările pentru acțiunile viitoare. Aceasta este concepută pentru a preveni infracțiunile și a spori capacitatea de a oferi un răspuns rapid și corespunzător dezastrelor naturale și celor provocate de om, prin dezvoltarea și gestionarea eficiente a unor instrumente adecvate.

Pentru atingerea intereselor sale legitime, statul român – parte integrantă a comunității euroatlantice și participant activ la noua construcție europeană – promovează, protejează și apără democrația, respectă drepturile și libertățile fundamentale ale omului și acționează, în conformitate cu prevederile dreptului internațional, pentru accelerarea modernizării și dezvoltării sale economice și sociale, asigurarea unui standard de viață european și afirmarea deplină a identității naționale.

1.2.Securitatea internă a Uniunii Europene în contextul crizei economico-financiare

Criza internațională care s-a manifestat în SUA din anul 2007 s-a propagat progresiv în ansamblul celor mai dezvoltate state ale planetei. Ea a câștigat sectorul real al economiilor industrializate punând în dificultate anumite activități (de exemplu industria de automobile și tranzacțiile imobiliare) ce au susținut creșterea economică în aceste țări de-a lungul anilor. Efectele indirecte ale crizei s-au manifestat imediat în țările mai puțin dezvoltate și, apoi, cele directe au fost destul de severe pentru aceste țări.

Practic, actuala criză economico-financiară are un impact semnificativ și asupra securității europene. De fapt, ea generează o serie de amenințări de securitate. Pe termen scurt, este vorba de instabilitatea statelor cele mai fragile fenomen ce ar conduce la tulburări interne și la conflicte internaționale. De altfel, creșterea șomajului suscită o foarte mare anxietate socială datorată reducerii fluxurilor comerciale internaționale și a înăspririi condițiilor de acces la credite. O adevărată degradare a condițiilor de viață ale populației defavorizate are loc. Aceasta crește frustrările și nemulțumirile ce ar putea face ca în țările sărace să apară tulburări interne majore. Iar în jurul frontierelor UE se află asemenea țări, de exemplu Republica Moldova. Dificultățile create în aceste state se repercutează negativ asupra securității europene atât în sensul sporirii vigilenței și a mijloacelor de întărire a securității europene, cât și al adoptării unor măsuri de sprijin și ajutorare a acestor state. De altfel, UE a derulat Parteneriatul european de vecinătate, iar de curând a lansat Parteneriatul estic tocmai pentru a elimina posibilele riscuri și pericole de securitate ce ar putea veni din afara spațiului UE.

Actuala criză economico-financiară afectează nefavorabil securitatea europeană atât la nivelul UE, ca entitate economică, politică, socială și administrativă, cât și în cadrul fiecărui stat membru. Factorul generator de insecuritate este reprezentat de instabilitatea economică care induce efecte negative în activitatea socială, politică, economică a tuturor statelor membre ale UE. Astfel, în UE întreaga activitate economică și financiară a fost serios afectată de criza economico-financiară.

Astfel, afacerile imobiliare s-au redus simțitor față de anul de dinaintea declanșării actualei crize economico-financiare, șomajul a crescut, sistemul bancar s-a confruntat cu probleme serioase, iar producția de bunuri și servicii s-a diminuat simțitor. La rândul său, securitatea internă a țărilor membre UE este direct afectată de criză: se estimează că aproximativ jumătate din fondurile speculative sunt constituite de fonduri financiare ce provin din activități criminale, și că traficul de narcotice, în puternică creștere, reprezintă circa 200 miliarde de dolari. Totodată, criza accentuează fluxurile migratoare legale și ilegale care sunt însoțite de efecte negative pentru cei ce le compun dar și pentru statele de primire. În același timp, criza financiară are o influență majoră asupra creșterii și a folosirii forței de muncă prin multiple canale. Această influență se exercită prin: băncile fragilizate de criză și mult mai sensibile decât înainte de 2007 la riscuri, care au devenit mai selective în distribuția creditelor; impactul crizei asupra consumului, pilon al cererii și creșterii în toate țările. Totodată, criza imobiliară a acționat direct asupra economiei reale. Astfel, familiile și investitorii au avut pierderi nete din cauza crizei de subprime și a diminuării valorii patrimoniului imobiliar. Această sărăcire are un efect direct asupra consumului și investițiilor, numit „efect de bogăție”. De asemenea, schimbările produse pe piața imobiliară au afectat negativ sectorul construcțiilor, confruntat cu încetinirea comenzilor. De altfel, pierderile instituțiilor financiare și neîncrederea care a urmat crizei de subprime au făcut creditorii mai selectivi și au împins ratele de interes ale pieței în sus. Aceasta a avut drept urmare o contracție a creditului ceea ce a redus consumul și investițiile.

Pentru contracararea efectelor crizei economico-financiare la nivelul Uniunii Europene s-au luat masuri atât sub aspect legislative cât și institutional, tocmai în sensul asigurării securității interne UE. Ne referim la guvernanța economică, Consiliului European pentru Riscuri Sistemice (CERS), Pactul de stabilitate și creștere (PSC), Mecanism European de Stabilitate, Pactul Euro – Plus, Semestrul european (SE), Europa 2020 – o nouă strategie economică a Comisiei Europene.

În toamna anului 2010, deputații europeni au adoptat un pachet legislativ ce prevede supravegherea sectorului privat din punct de vedere financiar. În primăvara anului 2011, Parlamentul a început să lucreze la un alt set de reguli pentru a evita îndatorarea excesivă a statelor membre și deficitele în creștere. Se urmărește identificarea dezechilibrelor economice la timp pentru a aplica măsurile corective necesare.

Astfel, Comisia pentru afaceri economice și monetare a adoptat un pachet legislativ referitor la guvernanța economică. Acesta este compus din șase propuneri, dintre care patru urmăresc consolidarea Pactului de stabilitate și creștere și supravegherea bugetară. Celelalte două au în vedere monitorizarea și controlul dezechilibrelor macroeconomice la nivelul UE. Ultimele două secțiuni ale acestui dosar oferă mai multe detalii cu privire la principiile generale ale celor șase propuneri. Prima secțiune cuprinde opiniile a diferiți raportori cu privire la propunerile de reformare a Pactului de stabilitate și creștere.

La sfârșitul lunii septembrie 2011, Parlamentul European a adoptat o serie de legi privind guvernanța economică în UE. Cu acest eveniment s-a încheiat o primă fază a procesului de reformare a Pactului de Stabilitate și Creștere, început încă din martie 2010, o dată cu apariția primelor probleme serioase în Grecia. Din păcate, situația de astăzi nu are nimic în comun cu cea din martie 2010: între timp, alte două state au fost salvate de la incapacitate de plată, iar Grecia încă o dată; atacurile speculative s-au extins asupra Spaniei și Italiei, iar din luna august 2011, criza suverană s-a transformat și într-o criză bancară, băncile franceze acuzând la rândul lor tensiuni pe piața monetară.

Consiliul UE a adoptat la data de 17 noiembrie 2010, actele legislative privind înființarea Consiliului European pentru Riscuri Sistemice (CERS), care asigură supravegherea macro-prudențială a sistemului financiar și crearea a trei noi autorități europene care vor supraveghea băncile, companiile de asigurări și piețele financiare.

Prin adoptarea acestui pachet legislativ, Uniunea Europeană propune un set de măsuri concrete menite să asigure stabilitatea financiară în întreaga Uniune, să garanteze aplicarea acelorași norme tehnice de bază și să asigure respectarea lor cu consecvență, având în vedere necesitatea de a identifica riscurile din sistem într-o etapă timpurie și de a putea acționa coordonat, în mod mult mai eficient, în situații de urgență, precum și să contribuie la soluționarea dezacordurilor apărute între autoritățile de supraveghere.

În acest scop, cadrul instituțional privind supravegherea financiară, abilitat să aducă la îndeplinire dezideratele mai sus menționate este constituit din doi piloni:

• Consiliul European pentru Riscuri Sistemice, creat în scopul de a monitoriza și a avertiza cu privire la acumularea de riscuri în economia europeană, și respectiv

• Sistemul european al supraveghetorilor financiari (SESF) pentru supravegherea instituțiilor financiare individuale („supraveghere micro-prudențială”). Sistemul constă dintr-o rețea de autorități naționale de supraveghere care lucrează în strânsă cooperare cu noile autorități europene de supraveghere, create prin transformarea Comitetelor existente pentru sectorul bancar, cel al valorilor mobiliare și cel al asigurărilor și pensiilor ocupaționale.

Odată cu intrarea în vigoare a Pachetului legislativ au luat ființă o Autoritate bancară europeană (ABE), o Autoritate Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale (AEAPO) și o Autoritate Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (AEVMP).

Consiliul European pentru Riscuri Sistemice și Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale au sediul la Frankfurt, Autoritatea Bancară Europeană la Londra și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe la Paris, noul sistem fiind operațional de la 1 ianuarie 2011.

Totodată, Consiliul UE a adoptat un Regulament prin care acordă Băncii Centrale Europene (BCE) prerogative specifice pentru susținerea CERS în îndeplinirea sarcinilor care-i revin, precum și o directivă de modificare a legislației existente în ceea ce privește competențele conferite celor trei noi organisme de supraveghere.

Rolul Consiliului European pentru Riscuri Sistemice este acela de a monitoriza și evalua potențialele riscuri ce amenință stabilitatea sistemului financiar, iar, în caz de nevoie, de a emite către statele membre și autoritățile europene de supraveghere avertismente cu privire la riscurile sistemice susceptibile de a se acumula și recomandări cu privire la măsurile care se impun în vederea gestionării riscurilor respective.

Consiliul este condus pentru o perioadă de cinci ani de către președintele Băncii Centrale Europene, modalitatea prin care va fi desemnat următorul președinte al acestui Comitet urmând a fi stabilită ulterior.

Consiliul general al Consiliului este alcătuit din președintele și vicepreședintele instituției, guvernatorii băncilor centrale ale celor 27 statelor membre, președintele sau vicepreședintele BCE, președinții celor trei noi autorități europene de supraveghere și un membru al Comisiei Europene.

Pactul de stabilitate și creștere (PSC) este un cadru de reglementare pentru coordonarea politicilor fiscale naționale în cadrul Uniunii Economice și Monetare (UEM). Pactul a fost creat pentru a veghea la stabilitatea finanțelor publice, o cerință importantă pentru buna funcționare a UEM. Pactul cuprinde o componentă preventivă și o componentă corectivă.

Conform dispozițiilor componentei preventive, statele membre trebuie să prezinte în fiecare an programe de stabilitate (convergență) care să arate cum intenționează să realizeze sau să asigure poziții fiscale stabile pe termen mediu, luând în considerare impactul iminent pe care îl va avea îmbătrânirea populației asupra bugetului. Aceste programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre ele. Componenta preventivă include două instrumente politice care pot fi folosite pentru a se evita apariția unor deficite „excesive”.

 Pe baza unei propuneri înaintate de Comisie, Consiliul poate declanșa o procedură de avertizare timpurie pentru a preveni apariția unui deficit excesiv.

 Prin intermediul sistemului de avertizare timpurie, Comisia poate recomanda unui stat membru să respecte obligațiile Pactului de stabilitate și creștere.

Componenta corectivă

 Componenta corectivă a pactului reglementează procedura privind deficitul excesiv (PDE). Aceasta se declanșează în momentul în care deficitul bugetar depășește pragul de 3% din PIB prevăzut de tratat. Dacă se ajunge la concluzia că deficitul este excesiv în sensul tratatului, Consiliul emite recomandări către statele membre implicate pentru corectarea deficitului excesiv și stabilește un termen pentru aceasta. Nerespectarea recomandărilor conduce la declanșarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea sancționării statelor membre din zona euro.

La 9 mai 2011, miniștrii de finanțe ai UE au adoptat un regulament de instituire a unui Mecanism European de Stabilitate financiară cu un volum total de până la 500 miliarde EUR. Mecanismul face parte dintr-un pachet cuprinzător de măsuri care urmăresc redresarea situației financiare în Europa.

În conformitate cu regulamentul, statele membre care se află în dificultate din cauza unor circumstanțe excepționale, pe care nu le pot controla, pot cere asistență financiară prin intermediul mecanismului. Respectivele circumstanțe ar putea fi reprezentate de o deteriorare gravă a mediului internațional economic și financiar. Mecanismul ar trebui să permită Uniunii să răspundă în mod coordonat, rapid și eficace. Activarea acestuia se va face sub rezerva unei condiționalități ferme pentru a garanta sustenabilitatea finanțelor publice din statul membru beneficiar și pentru a-i permite să își recâștige capacitatea de autofinanțare pe piețele financiare. Împrumuturile vor fi gestionate de Banca Centrală Europeană.

Mecanismul prevede un pachet de împrumuturi de până la 60 de miliarde EUR. În plus, statele membre din zona euro sunt pregătite să suplimenteze aceste resurse prin intermediul unui „vehicul cu destinație specială” în valoare de până la 440 miliarde EUR. Acest instrument este garantat proporțional de statele membre participante în mod coordonat. Fondul Monetar Internațional (FMI) participă la acest acord de finanțare și se preconizează că va furniza cel puțin jumătate din contribuția UE.

Pactul Euro – Plus a fost adoptat de o mare majoritate a țărilor UE, anume pentru că are avantajul de a fi pe placul tutuor: al statelor disciplinate din punct de vedere bugetar – pentru că vizează sancționarea exceselor; al statelor laxiste – pentru a arăta că și-au învățat lecția; al statelor din zona Euro – pentru că au obligația de a salva moneda unică; al statelor din afara zonei Euro, inclusiv România – pentru că nu doresc să fie excluse din procesele europene.

România s-a asociat Pactului Euro Plus, după Consiliul European de Primăvară din martie 2011.

Documentul respectă independența statelor membre în privința nivelelor de fiscalitate. Nivelul de taxe rămane un drept național. O serie de prevederi ale Pactului sunt deja în implementare în România: acordarea costului muncii cu productivitatea, reducerea birocrației, reformarea pieței muncii. Spre exemplu, costul muncii în acord cu productivitatea este un efort pe care România l-a făcut în perioada 2010-2012. Se încearcă să se armonizeze costul muncii cu productivitatea. Un alt obiectiv al Pactului este reducerea birocrației care este iarăși un obiectiv în plină derulare în România.

Noului Cod al muncii, care prin prevederile lui se încadrează parțial în conceptul de flexi-securitate. Reducerea muncii la negru este un alt obiectiv al acestui pilon, formarea continuă este iarăși un proces care la noi se derulează, ba mai mult, chiar cu bani europeni.

În afară de România, dintre statele UE din afara Zonei Euro au mai aderat la pact Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania și Polonia.

Cele trei principii economice ale Pactului

Independența politicilor economice

Statele membre vor stabili anual obiective pe cele 12 luni, care vor fi evaluate în baza unui raport al Comisiei Europene, însă fiecare guvern va urma propriul policy-mix pentru îndeplinirea obiectvelor.

Salariile. Statele membre trebuie să garanteze că stabilirea salariilor în sectorul public sprijină eforturile de competitivitate în sectorul privat, iar pentru evitarea derapajelor unitățile de cost salarial vor fi supravegheate pe o perioadă dată comparându-le cu alte state. Astfel, salariile vor evolua „în linie cu productivitatea”. De asemenea, trebuie reexaminate și indexările de salarii

Scăderea contribuțiilor sociale

Pactul încurajează reformele fiscale și scăderea contribuțiilor sociale, dar subliniază nevoia de reformare a pieței muncii, pentru ca oferta să corespundă cu cererea.

Consiliul European a decis și modificarea Tratatelor Uniunii, care permite instituirea mecanismului permanent pentru stabilitatea zonei euro începând cu 2013.

Mecanismul are un capital de 700 de miliarde de euro, din care 80 de miliarde vor fi vărsate în numerar pe o perioadă de 5 ani, începând cu 2013. Capacitatea de împrumut este 500 miliarde de euro. România va contribui la capitalul mecanismului din momentul aderării la Zona Euro .

Mecanismul va fi activat în ultimă instanță, pentru a veni în sprijinul statelor membre din zona euro care se confruntă cu mari dificultăți financiare.

Semestrul european (SE) este un instrument comun de coordonare a politicilor economice și fiscale ale statelor membre din UE, prin care se monitorizează disciplina bugetară, stabilitatea macroeconomica și politicile de promovare a creșterii. Statele care nu se supun recomandărilor vor fi amendate.(Începand din 2011, România a intrat în ,,Semestrul European” ) Programele de stabilitate și de convergență și programele naționale de reformă (PNR) sunt prezentate de statele membre în același timp și vor fi evaluate simultan de către Comisie.

Noul proces se va desfășura în mai multe etape: în luna ianuarie, Comisia Europeană prezintă „Analiza anuală a creșterii” (AAC), un raport care evaluează măsura în care statele membre au luat în calcul recomandările Consiliului din anul precedent. În luna martie, Consiliul European identifică principalele provocări economice și oferă consiliere strategică privitoare la politici, pe baza raportului prezentat în ianuarie de Comisie. Apoi, în aprilie, statele membre trimit la Comisie programele de stabilitate și convergență și programele naționale de reformă, în conformitate cu recomandările primite de la Consiliul European. În lunile iunie și iulie, Consiliul de miniștri ai economiei și finanțelor (ECOFIN) și Consiliul European elaborează orientări și recomandări specifice de țară privind politicile bugetare și economice, pe baza cărora statele membre își finalizează bugetele lor pentru anul următor.

Europa 2020 – o nouă strategie economică a Comisiei Europene

Comisia Europeană a elaborat o strategie pe zece ani, menită să revigoreze economia și să facă posibilă o creștere „inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii”, printr-o mai bună coordonare a politicilor naționale și europene.

Mult așteptata strategie Europa 2020 vine după cea mai lungă și gravă recesiune din istoria UE și identifică imensele provocări cărora va trebui să le facem față. Criza economică a scos în evidență deficiențele unei economii care se confruntă deja cu efectele globalizării, cu creșterea presiunii asupra resurselor și cu fenomenul de îmbătrânire a populației. Comisia consideră că toate aceste probleme pot fi rezolvate dacă Europa este dornică să opteze pentru o piață mai ecologică și mai inovatoare, care să consolideze bunăstarea socială.

Strategia se axează pe promovarea industriilor cu emisii scăzute de dioxid de carbon, pe încurajarea elaborării de noi produse, pe dezvoltarea unei economii digitale și pe modernizarea sectorului educației și formării. Strategia fixează cinci obiective precise, printre care se numără creșterea ratei de ocupare a forței de muncă până la cel puțin 75% (de la nivelul actual de 69%) și creșterea cheltuielilor în domeniul cercetării și dezvoltării până la 3% din PIB – în prezent, bugetul alocat acestui sector reprezintă doar 2% din PIB, fiind mult mai scăzut decât cel din SUA și Japonia.

Planul reia și obiectivul „20/20/20” în materie de schimbări climatice – unul dintre cele mai ambițioase obiective din lume – și propune o reducere cu 25% a nivelului sărăciei, procent care s-ar putea traduce prin îmbunătățirea condițiilor de trai pentru circa 20 de milioane de persoane.

În ceea ce privește educația, Comisia recomandă amplificarea eforturilor menite să conducă la reducerea ratei abandonului școlar sub nivelul de 10% (față de 15%, cât este în prezent) și creșterea numărului absolvenților de studii superioare cu vârsta sub 30 de ani (de la 31% la 40%).

Documentul invită guvernele să stabilească obiective naționale care să țină cont de condițiile existente în fiecare țară și să contribuie, în același timp, la realizarea obiectivelor globale ale UE. Comisia va monitoriza derularea acțiunilor propuse și va emite avertismente în cazul eventualelor „reacții neadecvate”.

UE ține deja sub observație finanțele publice pentru a evita producerea unor dezechilibre care ar putea submina zona euro. Noul plan va merge și mai departe, propunând extinderea monitorizării și la alte domenii care ar putea avea consecințe negative asupra competitivității europene.

Strategia identifică șapte inițiative-pilot menite să consolideze creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acestea includ programe vizând ameliorarea condițiilor de finanțare și a accesului la fonduri în domeniul cercetării și dezvoltării, facilitarea accesului la internet de mare viteză și utilizarea pe scară mai largă a surselor regenerabile de energie.

II.POLITICI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE ÎN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

2.1. Aspecte generale

Veniturile fiscale, indiferent de modalitatea procurării acestora, constituie principalul mijloc de formare a resurselor bugetului de stat. Aceste resurse sunt apoi redistribuite pentru realizarea serviciilor de bază, destinate contribuabililor, ca expresie a obligațiilor pe care statul și le asumă. Impozitul este, finalmente, o formă de finanțare de către contribuabili a cheltuielilor publice.

De asemenea, contribuabilii influențează politica fiscală a statului prin votul pe care îl acordă candidaților în alegerile legislative și în cele locale. Astfel privite lucrurile, suntem de acord cu teza că „evaziunea fiscală poate fi privită și interpretată ca o amenințare directă și periculoasă pentru stabilitatea „contractului social și ducerea la îndeplinire a tuturor obiectivelor formulate în programul de guvernare” .

De aici decurge nu atât dreptul cât obligația statului de a percepe impozite și taxe, de a identifica pe contribuabilii care refuză ori se sustrag în orice mod de la plata acestora și de a-i constrânge să plătească.

După cum arătam în debutul cercetării noastre, aquis-ul comunitar înseamnă asimilarea elementelor de progres pe toate planurile, dar și „importul” de fraudă. Ca atare, efectul principal al impactului internaționalizării fraudei fiscale este contaminarea economiei românești cu practici căruia nu întotdeauna sistemul social intern de prevenire și combatere îi poate face față cu succes.

Frauda fiscală sau escrocheria în materie fiscală constituie sustragerea frauduloasă de la plata impozitelor. Unele state nu fac diferența între evaziune fiscală și fraudă fiscală.

Politica fiscală a Uniunii Europene are ca subiect numai impozitele indirecte, politicile referitoare la impozitele directe fiind lăsate la latitudinea autorităților naționale. În acest context, din ce în ce mai frecvent, administrațiile fiscale trebuie să se confrunte cu regulamente internaționale și comunitare, care să permită orientarea politicilor lor.

Datorită diverselor lipsuri și incompatibilități care împiedicau combaterea fraudei sau cooperarea legală în domeniul penal, statele membre au aderat în anul 1995 la Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunității Europene. Intenția acesteia a fost să creeze un standard minim de incriminare penală, începând cu definirea fraudei atât pentru cheltuielile Comunității Europene, cât și pentru veniturile acesteia.

Astfel, frauda este definită ca orice act intenționat sau omisiv în legătură cu:

 utilizarea sau prezentarea unor declarații sau documente resurselor bugetului general al Comunității Europene;

 nefurnizarea de informații prin violarea unei obligații specifice având același efect;

 utilizarea eronată a profitului obținut legal având același efect.

Cu toate acestea, în legislația țărilor Uniunii Europene se mențin definiții diferite pentru frauda fiscală, iar mecanismele ilicite pot fi sancționate în moduri diverse.

Astfel, „în anumite state membre, falsificarea înregistrărilor contabile de către un director al societății constituie o infracțiune deosebită, putându-se aplica o sancțiune foarte aspră, cum este privarea de libertate. In altele, aceeași neregulă este privită ca un act de pregătire și este sancționată ca o încălcare a legislației administrative, aplicându-se o amendă contravențională”. De asemenea, în câteva state europene, pentru aceeași faptă, sancțiunile administrative pot să fie combinate cu cele penale.

Diversitatea procedurilor penale în țările europene se regăsește și în ceea ce privește complici, instigatori, etc. Adeseori, complicii pot beneficia de o comutare a pedepsei, dacă au jucat un rol minor, alteori nu sunt pedepsiți, dacă frauda nu a avut consecințe fiscale.

Țările membre ale Uniunii Europene care practică contabilitatea de tip francez au un număr mai mare de sancțiuni în raport cu țările care utilizează contabilitatea de tip anglo-saxon. Fapta, fiind considerată infracțiune, este reglementată în materia dreptului penal și este pedepsită prin sancțiuni specifice domeniului. Alte diferențe semnificative se referă, de exemplu, la:

 răspunderea penală a companiei sau entității juridice în care și-a desfășurat activitatea frauduloasă managerul acesteia, o răspundere recunoscută în unele state membre, dar în altele nu;

 aplicarea de sancțiuni chiar de la începutul implementării fraudei sau doar atunci când s-a consumat în întregime;

 determinarea sancțiunilor în legătură cu importanța faptei. De exemplu, în unele state membre se aplică un sistem de sancționare între un minim și un maxim, în alte sancțiunea este proporțională cu suma fraudată .

Abordări diferite se regăsesc și în privința delimitării fiscal-penal care se face. de regulă, în cursul controlului fiscal. Atunci când fapta comisă este mai gravă decât prevede o simplă pedeapsă administrativă (respectiv aferentă unei fapte de fraudă simplă), sunt sesizate instituțiile de aplicare a legii penale.

Aceste sesizări sunt de regulă, indirecte, fiind intermediate de o comisie de supraveghere, care apoi face legătura, dacă este cazul, cu puterea judecătorească.

În Franța, frauda calificată este sesizată Comisiei pentru infracțiuni focale; în Finlanda este informat Oficiul pentru supravegherea plăților; în Belgia sesizarea unui delict calificat se face către biroul procurorului numai cu acceptul Directorului regional fiscal; în Elveția, legătura este directă: administrația fiscală federală informează Serviciul de cercetare penală.

Cele mai multe state membre ale Uniunii Europene nu au făcut evaluări referitoare la aplicarea sistemului de sancțiuni în raport cu frauda fiscală în special în ceea ce privește eficiența și proporționalitatea acestora (în aceeași situație se află și România).

O analiză de acest fel ar putea oferi o idee asupra gradului de prevenire pe care îl au sancțiunile în domeniul evaziunii și fraudei fiscale.

Este destul de greu să se precizeze nivelul atins de frauda fiscală la nivel mondial. Cifrele oficiale sunt întotdeauna marcate de intervenții politice sau ideologice.

În Franța, rapoartele Consiliului asupra Impozitelor au estimat frauda fiscală în jurul valorii de 15-20% din bugetul statului. Cauzele ar putea fi concurența neloială a societăților evazioniste, creșterea presiunii fiscale asupra celor care contribuie efectiv la finanțarea cheltuielilor publice, reducerea sprijinului social.

Acest studiu este necesar deoarece sancțiunile nu au fost încă definite și aplicate într-un mod unitar, în toate statele membre.

2.2. Sancționarea faptelor de evaziune fiscală în unele state membre ale Uniunii Europene

Momentul nașterii a ceea ce avea să devină în 1992 Uniunea Europeană poate fi considerat 09 mai 1950, când primul ministru francez, Robert Schuman, propune realizarea „Federației Europene ”

În 1957 se semnează tratatul de constituire a Comunității Economice Europene, din aceasta făcând parte Belgia, Franța, Luxemburg, Italia, Olanda și Germania.

Tratatul include cadrul general privind fiscalitatea în Uniunea Europeană, în articolele 90-93:

Articolul 90: Nici un stat membru nu va impune, direct sau indirect, asupra produselor unui alt stat membru, impozite interne mai mari decât cele aplicate produselor similare din producția internă.

De asemenea, nici un stat membru nu trebuie să impoziteze produsele unui alt stat membru în așa fel încât să se ofere protecție produselor unui stat membru terț.

Articolul 91: În cazul exporturilor către un alt stat membru, rambursarea impozitelor plătite în interiorul țării nu va depăși volumul acestora.

Articolul 92: În cazul altor impozite în afară de impozitele asupra cifrei de afaceri, accize și alte tipuri de impozite indirecte, rambursările legate de exporturile către un alt stat membru nu pot fi garantate, iar impozitele pentru importuri nu pot fi aplicate fără a fi aprobate, pentru o perioadă limitată de către Consiliu, la propunerea Comisiei.

Articolul 93: Consiliul va adopta propunerile primite de la Comisie privind armonizarea legislației referitoare la impozitele indirecte, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului și Comitetului Economic și Social.

Legislația Uniunii Europene consideră prevenirea sustragerii de la obligațiile fiscale drept un obiectiv esențial al politicii fiscale interne, motiv pentru care la nivelul Comisiei Europene – forul executiv suprem al Uniunii – s-a creat Oficiul European Anti-Fraudă (European Anti-Fraud Office).

Avantajele financiare ale Comunității Europene, strâns legate de cele ale statelor membre, sunt expuse unor variate forme de fraudare și alte activități ilegale care dăunează bugetului de venituri și cheltuieli al Comunității. Lupta împotriva fraudei este o provocare comună atât pentru statele membre, cât și pentru Comisia Europeană.

Frauda în Comunitatea Europeană are la bază structurile organizate transnaționale care utilizează cu pricepere ridicată sistemul financiar pentru a spăla și ascunde metodele de fraudare folosite. Crima organizată, avantajată fiind de libertatea de mișcare prin integrarea europeană, se răspândește adeseori în multe state membre. Este cazul domeniului fraudei transnaționale și fraudarea fondurilor structurale.

Unii miniștrii de resort din statele membre ale U.E. au salutat încercările de eliminare a „practicilor dăunătoare“ și armonizarea fiscală în perspectiva creșterii pieței interne. Alții au subliniat, din contră, caracterul stimulant al concurenței în domeniul fiscal pentru realizarea a ceea ce se cheamă reforma structurală și au contestat ideea armonizării fiscale între statele Uniunii. Aceasta confirmă că „dumpingul fiscal“ este utilizat, în susținerile ideologiei liberale pentru accelerarea reformelor structurale.

Acolo unde statele membre sunt confruntate cu scheme de fraudare complexe care sunt legate de două sau mai multe state membre, cooperarea administrativă multilaterală este esențială în orice investigație. Trebuie să fie schimbate informații între autoritățile statelor membre și trebuie să fie stabilită o conexiune între toți cei implicați în frauda europeană și spălarea procedurilor criminale pentru a realiza o acțiune rapidă și coordonată.

Eficiența cooperării operaționale multilaterale depinde foarte mult de coordonare și suport.

Cooperarea în domeniul fraudei într-o piață unică formată din 27 de state membre va deveni dificilă fără suportul și coordonarea realizată la nivel european. Astfel, acordarea unui rol de sprijin și coordonarea Comisiei Europene, care este în cea mai bună poziție pentru o perspectivă generală asupra activităților de fraudare și acordă tuturor statelor membre același grad de atenție, contribuie la creșterea valorii adăugate a administrației publice europene. Aceasta permite în schimb inițierea de către statele membre a unor acțiuni mai concertate și mai eficiente.

Comisia Europeană, în ultimii ani a redactat o serie de rapoarte privind procedurile aplicate de statele membre pentru recuperarea și controlul taxei pe valoarea adăugată.

În concret aceste rapoarte nu sunt decât niște sinteze ale informațiilor furnizate de statele membre. Datele privind neregulile comunicate Comisiei Europene nu sunt analizate și structurile diferite ale rapoartelor fac imposibilă evaluarea evoluției fenomenului de fraudă fiscală.

Uneori, punerea în aplicare a legilor fiscale ajută la crearea unor inegalități de tratament. Anumite impozite pot fi mai ușor fraudate decât altele, iar mijloacele de prevenire și control sunt inegal eficace. Aceasta însemnă că diferitele categorii sociale și profesionale nu sunt în situație identică vizavi de fraudă. Salariile sunt mai ușor controlate prin declarațiile depuse, însă există și pericolul muncii la negru. Numeroasele profesiuni liberale, comerciale și industriale dispun de posibilități de sustragere a unei părți din venit de la impunere (majorarea cheltuielilor etc.), iar controlul este greu de realizat.

Situația prezentată mai sus este identică în toate statele europene.

Practica și exegeza au arătat că mijlocul optim de reducere a evaziunii este reducerea presiunii fiscale. În Franța, între 1986 și 1993, impozitul pe profit a scăzut de la 50% la 33%.

În literatura de specialitate din țările europene, pentru a se intitula ca atare, frauda fiscală trebuie să se caracterizeze prin existența unui act material (încălcarea unui act normativ în materie fiscală), iar actul material să fie realizat cu intenția de a plăti sume mai mici ca impozite.

În lipsa elementului material se poate vorbi doar de o încălcare a moralității fiscale (evaziune, în practica majorității statelor europene) sau, mai bine zis, de abilitate fiscală. Dacă lipsește elementul internațional, atunci ne aflăm în fața unei erori, care poate atrage cel mult sancțiuni contravenționale cauzate de întârzierea la plată a unor impozite.

Anumite persoane fizice și societăți comerciale și-au dispersat activitatea în mai multe țări și au folosit în interesul lor multitudinea sistemelor legislative, în lipsa cooperării dintre statele europene, pentru a se sustrage celei mai mari părți din impozite.

Diversitatea sistemelor fiscale este reflexia istoriei, bogăției și raporturilor sociale din fiecare stat european. Din ce în ce mai mult contribuabilii au căutat să canalizeze în favoarea lor disputa cu fiscalitatea statală, uzând de diversitatea legilor, atât de dificil de controlat.

Absența unei monitorizări regulate a eficienței procedurilor naționale de management și control, alături de lipsa de informații despre fraudă și neregularități precum și limitarea lor, oferirea de sugestii generale privind procedurile de control utilizate pentru prevenirea fraudei nu pot conduce la identificarea și aplicarea unor posibile căi de perfecționare și progres pentru ansamblul acțiunilor antifraudă.

În prezent, la nivelul Comisiei Europene nu există o strategie privind lupta împotriva fraudei, care se datorează pe de o parte mandatului limitat acordat inițial subcomitetelor antifraudă din cadrul Comitetului permanent pentru cooperare administrativă și pe de altă parte lipsei de cooperare din partea anumitor state membre în realizarea controalelor fiscale multilaterale referitoare la presupusele cazuri de fraudă.

Asistența pe care o poate acorda Comisia Europeană în acest domeniu este limitată de absența unui cadru juridic adecvat, așa cum există în domeniile vamă și agricultură.

Subcomitetul antifraudă, care este condus de Comisia Europeană, este responsabil pentru centralizarea experienței statelor membre, în special în ceea ce privește noile mijloace de evaziune și fraudă fiscală.

Pentru a evalua eficiența instrumentelor de cooperare administrativă stabilită de legislația comunitară pentru controlul companiilor multinaționale, comitetul permanent pentru cooperare administrativă, a folosit Directiva privind asistența reciprocă între autoritățile competente pentru realizarea unor verificări coordonate cu alte state membre.

A reieșit că aceste instrumente pot fi utilizate pentru o verificare mai bună a activităților companiilor multinaționale, dar totuși exista o serie de obstacole practice și juridice care împiedică eficiența cooperării.

De altfel, foarte rapid, unele state europene s-au specializat să atragă persoanele fizice și juridice, prin adoptarea unor prevederi legislative favorabile acestora. Elveția a devenit paradis fiscal în momentul în care veniturile persoanelor fizice au fost impozitate în Germania, Franța și Italia. Numărul paradisurilor fiscale s-a mărit în ultimii 25 de ani pe fondul liberalizării problematicelor politice și economice pe ansamblul planetei. Dezvoltarea societăților transnaționale și politice adoptate de cea mai mare parte a statelor în vederea creării de facilități acestor societăți au determinat creșterea cererii de facilități fiscale.

Decizia de a nu impozita sau de a impozita mai mult sau mai puțin favorabil o anume operațiune comercială exprimă, în primul rând exercițiul de suveranitate al fiecărui stat.

Pe de altă parte, refuzul mai mare sau mai mic de a arăta cooperarea pentru lupta împotriva traficului internațional, tergiversările de a adopta sisteme de asistență între statele membre rezultă din aceeași suveranitate.

Când un stat iese în față prin absența sau slăbiciunea nivelului de impozitare a veniturilor, capitalurilor sau a tranzacțiilor, dar mai ales prin instaurarea unei confidențialități în materie fiscală, protejând persoanele fizice și juridice care desfășoară activități pe teritoriul său cu orice titlu (societăți paravan, conturi anonime), este clar că s-a decis să facă concurență fiscală. Este lesne de înțeles că statele dezvoltate au favorizat acest sistem sau destul de mult timp au închis ochii la ceea ce se întâmplă.

Cu toate că schimbul de informații este cel mai util în detectarea și prevenirea fraudei, acesta este aspectul care ridică cele mai mari probleme. Din cauza protecției datelor sau a secretului fiscal, câteva state membre nu sunt în măsură sau sunt rezervate în schimbul de informații, cu excepția statului membru care este efectiv supus fraudei.

Necesitatea fundamentării unei strategii europene este determinată de crearea unui cadru normativ instituțional și operațional coerent și eficient pentru protejarea efectivă și echivalentă a intereselor financiar-fiscale ale statelor comunitare.

Strategia va trebui să aibă drept obiective generale dezvoltarea unui sistem integrat de coordonare a luptei antifraudă privind protecția intereselor financiare și întărirea capacității administrative a instituțiilor cu atribuții în prevenirea, identificarea, investigarea, sancționarea fraudei și recuperarea prejudiciului produs prin comiterea acesteia.

Obiectivele specifice ale strategiei se pot concentra pe următoarele:

prevenirea fraudării prin acțiuni de comunicare și relații publice;

– eficientizarea cooperării privind comunicarea între diferitele instituții cu atribuții în domeniu ale statelor membre, societatea civilă, etc.;

– reșterea gradului de informare a opiniei publice;

– creșterea gradului de transparență în utilizarea fondurilor publice;

controlul financiar public;

– îmbunătățirea controlului financiar public intern în vederea eficientizării activităților de identificare a fraudelor și neregulilor;

– dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului implicat în activități legate de controlul financiar-fiscal;

controlul fiscal;

– dezvoltarea unei capacități adecvate de coordonare și asigurare a calculării, colectării, plății și controlului resurselor proprii, precum și de raportare către Uniunea Europeană;

cercetarea și urmărirea penală a cazurilor de fraudă;

– armonizarea dispozițiilor procedural-penale cu ansamblul normativ în materie;

– întărirea capacității administrative a instituțiilor cu atribuții în domeniul protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene;

– pregătirea și perfecționarea continuă a celor implicați în activitatea de urmărire penală, precum și în activitatea de judecată a infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunității Europene;

recuperarea prejudiciului;

– îmbunătățirea cadrului legislativ în domeniu;

– dezvoltarea competențelor personalului implicat în evaluarea prejudiciilor cauzate de fraudă;

coordonarea luptei antifraudă;

– consolidarea instituțională;

– dezvoltarea activității de culegere și analiză a datelor relevante pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene;

– dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului și instituțiilor implicate;

– îmbunătățirea sistemului de comunicare a neregulilor;

– crearea unui sistem informațional cu privire la cazurile de fraudă.

Având în vedere lipsa unei armonizări care să asigure o bună colectare a T.V.A. și urmărire a circulației produselor și serviciilor la nivel comunitar, o serie de firme profită și eludează bugetele naționale, dar și pe cel comunitar.

Într-un comunicat de presă al Comisiei pentru afaceri juridice s-a accentuat faptul că frauda fiscală constituie o problemă globală deosebit de acută, atingând cote cuprinse între 200 și 250 miliarde EURO, ceea ce reprezintă între 2 și 2,5% din P.I.B.-ul Uniunii Europene.

În principal frauda fiscală, la nivel european se realizează folosindu-se firme tranfrontaliere, cu sedii și filiale în state extracomunitare, respectiv în mai multe state comunitare.

Pe parcursul unui produs sau serviciu de la intrarea sa în comunitate sau de la producerea sa în comunitate și până la utilizarea sa de către consumatorul final, una dintre firmele din lanț este de obicei „fantomă“ și nu-și onorează obligațiile în materie de T.V.A. Este așa-zisa fraudă de tip „CARUSEL“.

În luna mai 2006, Comisia juridică a adoptat o comunicare în scopul eficientizării mijloacelor comune de combatere a fenomenului. Această comunicare a atras atenția în special asupra fraudei fiscale legate de T.V.A, cu precădere asupra fraudei de tip „CARUSEL“, urmărind consolidarea sistemului de T.V.A. fără a modifica principiile de bază ale acestuia. În luna iunie 2007, Consiliul European a intensificat analiza fenomenului, urmărind implementarea, în primă fază, a patru măsuri în vederea consolidării sistemului intracomunitar al T.V.A.

Două dintre acestea au fost adoptate de îndată:

 reducerea termenului de depunere a declarațiilor recapitulative a operațiunilor intracomunitare la o lună;

 reducerea termenului maxim de schimb de informații între administrațiile financiare la o lună.

De o reală utilitate este efectuarea de controale încrucișate în funcție de raportările lunare, activitate care ar determina identificarea rapidă a firmelor fantomă și scoaterea acestora din circuitul economic.

Comisia Europeană a atras atenția, în nenumărate ocazii, asupra faptului că frauda fiscală, și în special cea în materie de T.V.A., provoacă dereglări ale pieței interne, favorizează concurența neloială și pe cale de consecință, reduce simțitor veniturile publice.

O serie de măsuri convenționale au fost luate cu ocazia conferinței pe care Comisia a organizat-o la 29.03.2007 la Bruxelles, la care au participat asociații profesionale, reprezentanți ai marilor companii și specialiști în domeniul fiscalității. Ulterior, cu ocazia reuniunii reprezentanților I.M.M.-urilor pe lângă Uniune, la 28.11.2007 la Bruxelles, s-au reluat dezbaterile, părțile căzând de acord asupra simplificării metodei de depunere a declarației intrastat prin transferarea fișierelor cu datele pe cale electronică.

O altă propunere cu rol în perfecționarea sistemului de monitorizare a colectării T.V.A. și în combaterea fraudei fiscale a fost cea potrivit căreia toți cumpărătorii sau beneficiarii care realizează operațiuni intracomunitare mai mari de 200.000 EURO pe an să depună obligatoriu deconturile de T.V.A. lunar și mai mult decât atât, pentru un control încrucișat facil, să se înregistreze separat în decont operațiunile intracomunitare.

Propunerile menționate mai sus nu intră in sfera competenței exclusive a comunității, totuși respectă principiul subsidiarității de nivel comunitar, pe considerentul că ele nu pot fi realizate eficient decât printr-o adoptare la nivel unional.

De altfel, statele membre nu pot adopta legi naționale incompatibile cu legislația comunitară, fapt pentru care dispozițiile armonizate trebuie modificate printr-un act juridic comunitar.

Comisia Europeana a adoptat în luna august 2009, în cadrul strategiei de combatere a evaziunii fiscale și a fraudei, o propunere de modificare a Regulamentului cooperarii administrative în domeniul taxei pe valoare adaugatǎ, extinzând și întărind cadrul legal pentru schimbul de informații și cooperare între autoritățile fiscale.

Unul dintre elementele principale ale propunerii este crearea unei baze legale de acces a EUROFISC, structura operaționalǎ comună, care să permită statelor membre să acționeze rapid în lupta împotriva fraudelor, potrivit unui comunicat al CE. De asemenea, Comisia a adoptat un raport privind cooperarea administrativă.

EUROFISC, va coordona agențiile fiscale din cele 27 state ale Uniunii Europene, după ce primul pas în această direcție va fi unificarea bazelor de date privind contribuabilii.

Ca urmare a acestei măsuri, fiscul din oricare stat al Uniunii va avea acces în timp real la baza comună de date fiscale, pentru prevenirea fraudelor legate de restituirile de T.V.A.. Înainte ca noua autoritate EUROFISC să devină o instituție propriu-zisă, acesta ar putea fi numele informal al unei scheme de cooperare, în baza căreia un funcționar dintr-o țară a Uniunii va putea consulta, în timp real, date despre o persoană fizică sau companie în registrele online ale celorlalte 26 de state.

Deși multe din politicile Uniunii Europene care sunt în curs de desfășurare interacționează cu o gamă largă de probleme identificate, există necesitatea de a accelera implementarea și aplicarea acestora. Noi inițiative de politică sunt necesare în domeniul fiscal și în zonele conexe domeniului fiscal, pentru a reduce înclinația spre practici financiare ilegale ale companiilor.

Responsabilitatea pentru detectarea și corectarea evaziunii și fraudei fiscale este în primul rând a statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt obligate să ia măsuri eficiente pentru a preveni și reprima fenomenul în discuție și a recupera resursele bugetare pierdute.

2.3. Aprecieri privind politica de prevenire și combatere a evaziunii fiscale în unele state membre ale Uniunii Europene

Abordarea „economiei infracțiunii” conduce la o concluzie fără dubii: conformarea depinde de constrângere. Concluziile unei astfel de abordări sunt următoarele: „faptul că un contribuabil își plătește impozitele și taxele este exclusiv urmare a consecințelor previzibile ale descoperirii și sancționării.”

În toate țările analizate (în continuare) sancțiunile pentru încălcarea reglementărilor privind stabilirea și colectarea impozitelor și taxelor sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală, (Codul fiscal privind veniturile, în Belgia) completat în unele țări și cu coduri specifice: de exemplu Codul T.V.A. în Finlanda.

Examinarea infracțiunilor fiscale și a sancțiunilor în diferite țări oferă o imagine asupra atitudinii față de infracțiunile fiscale și a asprimii cu care acestea sunt sancționate.

De asemenea, un apect important privește măsura în care există o preferință pentru pedeapsa administrativă sau pentru sancționarea penală.

Din punctul de vedere al administrației fiscale, apare drept prioritate orice decizie/pedeapsă sancționată cu amenzi și confiscări și/sau care are ca urmare întregirea veniturilor datorate la buget, cu partea eludată prin activitățile evazioniste și frauduloase respective.

2.3.1. Franța

În Franța, ilegalităților comise de contribuabili li se pot aplica două tipuri de sancțiuni: sancțiuni fiscale, care au un caracter administrativ și sancțiuni penale, care sunt aferente celor mai grave infracțiuni și care sunt decise pe cale judecătorească.

Fapta de a sustrage sau intenția de sustragere de la plata impozitelor în scop exclusiv fiscal sau cu intenția de a frauda este, în sistemul fiscal francez, sancționată cu severitate.

Abuzul de drept constituie fapta de ascundere a adevăratului obiect al unui contract sau al unei convenții, în scop exclusiv fiscal, de reducere sau de evitare a impozitelor. Abuzul de drept nu constituie decât o simplă intenție frauduloasă. El presupune atât intenția de ascundere cât și o adevărată construcție, aparent legală, din partea contribuabilului. Sunt astfel vizate actele cu caracter fictiv însă, în egală măsură și actele nefictive, dar a căror unică motivație este dorința de a eluda în tot sau în parte plata impozitelor. Nu ne aflăm însă în fața unui abuz de drept în situația în care motivația este alta decât de natură fiscală sau atunci când contribuabilul, având de ales între două soluții legale, alege soluția cea mai avantajoasă din punct de vedere fiscal.

Exemplu – donația deghizată în vânzare: principalele elemente reținute de fisc în acest caz sunt:

 legăturile de rudenie între cumpărător și vânzător;

 vârsta avansată a cedentului;

 prețul de vânzare înlocuit cu o obligație de întreținere sau cu o rentă viajeră neexecutabilă.

Frauda fiscală este sustragerea sau încercarea de sustragere, în mod fraudulos, de la plata în tot sau în parte a impozitelor.

Frauda fiscală presupune o intenție deliberată de a frauda precum și elemente materiale (omisiunea sau declararea insuficientă, eroarea deliberată, organizarea falimentului sau alte manopere dolosive).

Reglementarea legală a fraudei fiscale ca infracțiune este dată de art. 1741 din Codul General de Impozite: „orice persoană care se sustrage în mod fraudulos sau încearcă să se sustragă în același mod de stabilirea ori de la plata impozitelor în tot sau în parte, prin omisiunea voluntară de a face declarații corespunzătoare adevărului sau prin disimularea voluntară a unei părți din veniturile impozabile, prin determinarea propriei insolvențe sau prin punerea de obstacole în calea identificării impozitelor, precum și prin folosirea altor manopere dolozive“.

Elementele constitutive ale acestei infracțiuni sunt:

 elementul legal – art. 1741;

 elementul materia – cele patru forme menționate în textul definiției;

 elementul intențional – este nevoie de intenția deliberată de a se sustrage.

În plus, fapta subzistă doar dacă disimularea depășește 10% din valoarea sumei impozabile, dar nu mai puțin de 150 euro.

Pedepsele în materie de fraudă sunt:

a) pedepse principale:

 închisoare de la unu la cinci ani;

 amendă de la 750 euro la 37.500 euro.

Constituie agravantă dacă fapta a fost comisă în condiții de reîntocmire a facturii, factura nu are la bază operațiuni reale sau s-a solicitat rambursarea de la stat a unor sume nejustificate. În acest caz, pedeapsa este închisoarea de cinci ani și amendă de 75.000 euro. În caz de recidivă, pedeapsa este închisoarea de la patru la zece ani și amenda de la 2.250 la 100.000 euro.

Legea nu prevede circumstanțe atenuante, iar, un lucru important, cele două pedepse (închisoarea și amenda) sunt cumulative.

Sancționarea penală nu operează automat, ci după ce administrația financiară supune delictul tribunalului corecțional. Obligația probațiunii incumbă Ministerului Public și Administrației financiare care stabilește cuantumul prejudiciului și responsabilitatea.

b) pedepsele complementare

Pentru a fi aplicate, acestea trebuie prevăzute expres de instanță și anume:

 publicarea și afișarea sentinței;

 interzicerea exercitării unei profesii, dar nu mai mult de trei ani;

 suspendarea permisului de conducere;

 privarea de unele drepturi civile.

c) pedepse accesorii ce sunt aplicate automat, odată cu pedeapsa principală:

 interdicția de a face parte din unele comisii sau departamente fiscale;

 radierea de pe listele electorale.

Pot fi aplicate și pedepse disciplinare unor persoane precum avocații sau experții contabili.

Procedura de combatere se declanșează pe baza unei plângeri adresate autorităților după obținerea avizului Comisiei infracțiunilor fiscale, dar nu mai târziu de trei ani de la comiterea infracțiunii.

În Franța, infracțiunile sunt clasificate după gravitatea lor în crime, delicte și contravenții.

Infracțiunile și pedepsele corespunzătoare acestora sunt obligatoriu definite de un text (principul textualității). Crimele și delictele sunt definite prin lege, iar contravențiile prin regulament.

Crimele sunt sancționate cu pedepse penale, detenția pe o perioadă mai mare de 10 ani. Delictele sunt sancționate cu pedepse corecționale (închisoare de la 6 luni la 10 ani, amendă, zile-amendă, muncă în folosul comunității, interzicerea unor drepturi etc.). Contravențiile sunt sancționate cu amendă sau cu restrângerea unor drepturi. Privitor la tentative, sistemul francez face următoarele distincții:

Codul Penal Francez reglementează la art. 121 responsabilitatea penală a persoanei juridice. Persoanele juridice, cu excepția statului, sunt responsabile penal, în cazurile prevăzute de lege sau regulament, pentru infracțiunile comise, în contul lor, de organele sau reprezentanții acestora. Pentru ca responsabilitatea unei persoane juridice să fie angajată, trebuie îndeplinite două condiții:

1. Infracțiunea trebuie să fie comisă de un organ sau de un reprezentant al persoanei juridice;

2. Infracțiunea să fie comisă în contul persoanei juridice.

În materie fiscală, sistemul francez de drept reglementează doua tipuri de sancțiuni:

A. Sancțiuni fiscale;

Acestea sunt sancțiuni pecuniare (penalități, majorări de întârziere) și sunt aplicate de organele fiscale. Sancțiunile sunt prevăzute expres de lege și pot fi contestate în fața tribunalelor.

B. Sancțiuni penale;

Acestea sunt aplicate de tribunale, însă nu sunt prevăzute de Codul Penal ci de Codul General de Impozite. Sancțiunile sunt pronunțate de jurisdicțiile corecționale, la cererea administrațiilor fiscale, împotriva autorilor infracțiunilor fiscale grave considerate drept delicate și vin în completarea sancțiunilor fiscale aplicate de administrațiile fiscale.

Delictele fiscale sunt definite de Codul General de Impozite (art. 1.741- 1.753) și prevăd sancțiuni penale pentru:

 Fraudă fiscală

 Delicte de contabilitate

 Escrocherie în materie de T.V.A.

Codul General de Impozite reglementează pe lângă fraudă fiscală și alte infracțiuni:

1. Delicte asimilate fraudei fiscale (art. 1.743) – delictele de omisiune a înregistrărilor sau de înregistrare fictivă sau inexactă.

2. Delicte speciale în materie de impozite directe:

a) organizarea de contabilitate dublă, ce se pedepsește:

– amendă fiscală progresivă de 15 euro pe infracțiune;

– pedeapsa cu amendă de la 540 euro la 4.500 euro (până la 54.000 euro în caz de recidivă) și închisoarea de la unu la cinci ani (zece ani și retragerea drepturilor civile de la 5 la 10 ani în caz de recidivă) sau doar una din cele două pedepse.

Se aplică și pedepse complementare.

b) delicte asimilate delictului de organizare a contabilității duble:

 producerea de acte false în vederea reducerii impozitelor;

 încasarea unor sume aparținând altora;

 ascunderea veniturilor mobiliare.

3. Escrocheria în materie de T.V.A.

Reglementarea juridică a escrocheriei este dată de art. 313 din Codul Penal Francez. Acesta prevede că escrocheria este fapta de a folosi nume sau calități false, de a abuza de o calitate reală, de a folosi manopere frauduloase, de a înșela o persoană fizică sau juridică, creând un prejudiciu.

Escrocheria în materie de T.V.A. este un caz particular care completează sancționarea fraudei fiscale. Anumite manopere legate de T.V.A. (deducerea T.V.A. de pe facturi fictive) nu pot fi încadrate la art. 1.741 din Codul General de Impozite, căci persoanele impozabile nu sau sustras propriu-zis nici de la stabilirea și nici de la plata unor impozite.

Exemple de astfel de manopere:

– folosirea facturilor fictive și introducerea în circuit a facturilor fictive;

– simularea unor plăți;

– înființarea de societăți fantomă;

– simularea exporturilor în scopul restituirii de T.V.A.

Pedeapsa prevăzută de Codul Penal în caz de escrocherie este închisoarea de trei ani și amendă de 375.000 euro.

4. Delictul de a se opune la controlul fiscal.

a) Opoziția individuală:

Art. 1.737 din Codul General de Impozite prevede că se pedepsește cu amendă de la 75 euro la 750 euro, pronunțată de un tribunal corecțional, fapta persoanei care se opune controalelor agenților abilitați să constate infracțiuni la legislația fiscală și îi pune în imposibilitatea executării atribuțiunilor. În caz de recidivă, pedeapsa este închisoarea de la 6 zile la 6 luni.

b) Opoziția colectivă:

În situația în care opoziția este colectivă pedeapsa este închisoarea de 6 luni și amendă de 7.500 euro.

Această infracțiune este diferită de refuz colectiv de stabilire sau de plată a impozitelor, în cazul acesteia, autorul fiind sancționat cu amendă de la 450 euro la 9.000 euro și închisoare de la trei luni la doi ani.

Sancțiunile de natură fiscală în sistemul francez.

Contribuabilii trebuie să depună declarațiile fiscale și să verse impozitele în termenele legale. În afară de forța majoră, orice încălcare și orice nerespectare sunt sancționate.

1. Întocmirea cu întârziere a unui document se sancționează cu amendă de 15 euro pentru fiecare document;

2. Omisiunile sau inexactitățile inserate în documentele fiscale se sancționează cu amendă de 15 euro pentru fiecare omisiune sau inexactitate (dar nu mai puțin de 60 euro și nici mai mult de 10.000 euro pentru un document);

3. Omisiunea declarării sau declararea cu întârziere se sancționează cu:

– 10% în cazul declarării de îndată;

– 20% în cazul declarării în 30 de zile de la somație;

– 40% în cazul declarării după 30 de zile de la somație;

– 80% în cazul descoperirii unei activități frauduloase.

4. Nedeclararea în totalitate a veniturilor se sancționează cu o dobândă de întârziere de 0,4% pe lună, plus o majorare de 10% în cazul lipsei intenției, plus o majorare de 40% în caz de intenție (80% în caz de manopere frauduloase, abuz de drept sau ascunderea unei părți din valorile stipulate în contracte).

5. Neplata sumelor sau plata acestora cu întârziere se sancționează cu o majorare de 10% pentru impozitele directe și taxele locale. Dobânda de întârziere este de 0,4% pe lună plus o majorare de 5% (pentru T.V.A., timbre, drepturi de înregistrare).

2.3.2. Anglia

În Anglia, în ce privește veniturile interne, investigațiile desfășurate în cazurile de evaziune fiscală sunt de competența unităților specializate, respectiv Biroul Special de Conformare (BSC).

În anumite cazuri, aceste investigații se concretizează în cercetări penale și ajung în fața Curții. Investigațiile derulate de Biroul Special de Conformare sunt de obicei asistate de un expert contabil.

Un caz potențial de evaziune apare, de regulă, în urma unui control fiscal sau în urma unui denunț anonim. Dacă un astfel de caz implică venituri nedeclarate de până la 50.000 lire în total (pe o perioadă de reevaluare de până la douăzeci de ani) sau de 25.000 lire (pe o perioadă de până la trei ani) biroul local de taxe și impozite transferă cazul la Biroul Special de Conformare.

În plus față de aceste limite minime, alte circumstanțe specifice sunt definite pentru a încadra un caz în sfera Biroului Special de Conformare și anume:

 falsuri intenționate în registre și contabilitate;

 suspiciuni cu privire la avocați, consultanți, contabili publici sau consultanți fiscali;

 conspirații sau complotări ale contribuabilului cu alte persoane la fraudă;

 certificatul constatator sau declarația activelor descoperite în cursul unui control ca fiind incorect formulate și semnate;

 suspiciuni asupra membrilor parlamentului.

Când un inspector fiscal din teritoriu suspectează un caz grav de evaziune fiscală care îndeplinește aceste criterii, sesizează Biroul Special de Conformare și oprește controlul fiscal. Uneori, o astfel de suspiciune se naște în timpul întâlnirilor cu contribuabilul.

Inspectorul fiscal trebuie să evite colectarea de informații în acest stadiu, deoarece această informație nu poate fi folosită în cercetarea penală. Această limitare a acțiunii inspectorilor fiscali este necesară deoarece servește opțiunii Biroul Special de Conformare de a alege între stabilirea obligațiilor fiscale și investigarea penală.

Decizia de a începe sau nu investigarea penală este luată de conducere. la care procurorul fiscal, solicitantul impozitelor, va fi însărcinat cu investigațiile. Dacă se ia decizia de a nu se porni cercetarea penală și contribuabilul a făcut dezvăluiri complete asupra faptelor și cooperează voluntar la investigații, contabilul public al contribuabilului va redacta un raport conținând o analiză a capitalului privat, venituri și cheltuieli.

De asemenea, va consemna ce ilegalități au fost comise și va include o evaluare a sumelor sustrase de la plată. Acest raport va fi baza unei înțelegeri în afara Curții sau pentru un apel la Comisionari. Biroul Special de Conformare de asemenea, va beneficia de acest raport, deoarece, cu toate că ar putea deține probe pentru o parte a ilegalităților, acum au posibilitatea să obțină detalii complete ale faptelor incriminate.

În domeniul vamal și al accizelor, evaziunea și frauda fiscală este identificată și combătută la nivelul Unităților Locale Antifraudă și Serviciului Național de Investigații.

Codul de Administrare a Veniturilor menționează mai multe fapte fiscale ilegale:

 nedepunerea unei declarații fiscale sau depunerea cu întârziere;

 depunerea unei declarații fiscale incompletă sau incorectă, intenționat sau din neglijență;

 nefurnizarea de informații către Comisionari sau furnizarea de informații incorecte;

 lipsa înregistrărilor și a documentelor contabile;

 complotarea sau instigarea la furnizarea sau realizarea de informații, declarații fiscale, declarații de reconciliere, sau alte documente știind sau având posibilitatea de a ști că acestea vor fi utilizate pentru determinarea bazei impozabile și știind sau având posibilitatea de a ști că aceste documente sunt incorecte sau incomplete.

Valoarea amenzilor poate varia de la 100 lire sterline până la 3.000 lire sterline, depinzând de natura și gravitatea faptelor. În cazul neglijenței sau a fraudei amenda poate să crească până la 100% din taxa neplătită.

Inspectorul fiscal poate decide reducerea valorii amenzii, luând în considerație următorii factori:

 dezvăluirile – dacă la începutul controlului fiscal contribuabilul, în mod voluntar și în totalitate, dezvăluie toate faptele relevante, administrația fiscală are competența de a reduce amenda cu până la 20%;

 cooperarea – dacă contribuabilul cooperează în totalitate și pe lângă alte fapte, furnizează și informațiile solicitate, administrația fiscală este autorizată să reducă amenda cu până la 40%;

 mărimea și gravitatea – în funcție de mărimea și gravitatea ilegalităților, administrația fiscală are competența de a aplica o reducere a amenzii de până la 40%.

Direcțiile „Vamă și Accize” au mai multe posibilități decât cei de la veniturile interne de a obliga contribuabilul să-și depună complet, corect și la timp declarațiile fiscale:

 orice persoană fizică sau juridică care este plătitoare de T.V.A. trebuie să se înregistreze mai întâi. Dacă acești contribuabili nu se înregistrează ca plătitori de T.V.A., vor fi sancționați cu 5%, 10% sau 15% din suma T.V.A. aferentă, în funcție de perioada cu care s-a depășit termenul de înregistrare;

 declarațiile fiscale sau plățile care sunt depuse sau făcute cu întârziere sunt considerate neglijență. O primă abatere este sancționată cu avertisment.

Abaterile care se repetă se sancționează cu o mărire a taxelor care trebuie plătite. Mai întâi se aplică o amendă de 2% din suma totală a debitelor de la ultima scadență. Pentru consecvență în neplata la timp se aplică amenda care poate crește de la 5% până la 10% sau 15%. La rândul său, în contrapartidă, Direcția Vamă sau Direcția Accize, dacă nu rambursează la timp sumele datorate către contribuabili, plătesc 5% din T.V.A. de rambursat. În cazul unei evaziuni fiscale mai puțin grave, amenda poate să fie de 15% din suma T.V.A. sustrasă de la plată. Această amendă poate fi anulată în funcție de gradul de cooperare al agentului economic în cauză.

Direcțiile Vamă și Accize au totodată opțiunea de a cerceta un caz din punct de vedere penal. Pedeapsa maximă care se poate acorda este închisoarea de până la 7 ani și o amendă care nu are o limită superioară fixată prin reglementările legale. In plus față de amendă, se calculează și penalități pentru sumele plătite cu întârziere.

Direcțiile Vamă și Accize au și competență de a sancționa contribuabilii care nu întocmesc evidența și documentele contabile sau nu oferă informațiile solicitate.

2.3.3. Finlanda

În Finlanda, în cercetarea penală a cazurilor fiscale, există două tipuri de acțiuni:

 începerea cercetării penale după încheierea controlului fiscal.

Când controlul fiscal este terminat, Oficiul pentru Supravegherea Plăților, fiind și cel care ia decizia finală în privința inspecției, poate decide dacă informează sau nu juriștii din cadrul Departamentului Pentru Colectarea Taxelor. Dacă acest departament ajunge la concluzia că persoanele audiate au comis fraudă fiscală și trebuie cercetate penal, este sesizată poliția. Aceasta, pe baza cercetărilor făcute, ia decizia cu privire la aducerea la cunoștința procurorului a cazului analizat. Dacă departamentul respectiv decide că nu este cazul unei cercetări penale, cazul este închis.

 începerea cercetării penale în cursul desfășurării controlului fiscal, ca urmare a suspiciunii existenței unei evaziuni fiscale.

Atunci când există această suspiciune în timpul unui control fiscal obișnuit, Departamentul pentru Colectarea Taxelor transferă cazul poliției și informează inspectorii fiscali de acest fapt. Din acest moment, poliția însăși investighează cazul, simultan cu inspectorii fiscali sau după concluziile acestora din urmă.

Obligațiile fiscale ale contribuabililor finlandezi sunt stabilite explicit în Codul de Procedură Fiscală și în Codul T.V.A.. Aceste coduri precizează toate formele și tipurile de sancțiuni pe care administrația fiscală le poate aplica unui contribuabil care nu se conformează legilor fiscale în următoarele situații:

1. contribuabilul nu își respectă obligația cu privire la realitatea și corectitudinea datelor din declarațiile fiscale ;

Dacă nu sunt depuse declarațiile fiscale sau atunci când este evident că această declarație depusă nu conține toate datele necesare pentru stabilirea datoriilor fiscale, administrația fiscală va impune din oficiu acel contribuabil, prin estimarea obligațiilor acestuia.

Contribuabilul care nu respectă obligația de a completa în totalitate declarațiile fiscale va fi sancționat cu amenzi administrative. Amenda impusă poate fi o sumă fixă sau un procent din valoarea taxei suplimentare (estimată) sau din venitul subevaluat și raportat. Pentru T.V.A., valoarea amenzii este până la de două ori suma obligației suplimentare. Ca o regulă, administrația fiscală impune o amendă de 20% din valoarea T.V.A. suplimentară.

Contribuabilul care oferă informații incorecte în declarația fiscală va fi penalizat cu o amendă de 5.000 euro în cazul unei erori minore. De asemenea, o amendă de până la 5.000 euro este aplicată și în cazul în care contribuabilul și-a depus declarația după ce administrația fiscală l-a notificat în scris cu privire la depășirea termenului legal de depunere a declarației în cauză.

2. administrația fiscală este împiedicată să verifice activitatea contribuabilului;

Fiecare contribuabil este obligat să permită accesul reprezentanților administrației fiscale la locul în care își desfășoară activitatea. Dacă acesta refuză, inspectorii fiscali sesizează poliția care are competență de a confisca documentele contabile.

2.3.4. Spania

Infracțiunile prevăzute de sistemul fiscal spaniol pentru sustragerea de la plata impozitelor (infracțiuni asociate T.V.A.) sunt următoarele:

1. Fapta producătorului de mărfuri care, cu ocazia vânzării produselor către micii comercianți sau persoane fizice, nu evidențiază în factură pe lângă cota generală de 16% și o suprataxă de 4%, este sancționată cu o amendă de 50% din valoarea sumei nemenționate în factură, cel puțin 30 euro pentru fiecare produs.

2. Folosirea frauduloasă a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se sancționează cu amendă de 50% din valoarea beneficiului obținut prin deducerea necorespunzătoare, cu intenție, a taxei pe valoarea adăugată.

De asemenea, acceptarea, de către micii comercianți sau persoanele fizice, a omisiunii înregistrării suprataxei de 4%, de către producătorii produselor, se sancționează cu amendă de 50% din valoarea sumei sustrase.

3. Fapta persoanei care menționează în factură și încasează cuantumul T.V.A., deși nu are calitatea de plătitor de T.V.A., se sancționează cu amendă de 100% din suma colectată, dar nu mai puțin de 300 euro.

4. Fapta contribuabilului care nu consemnează în decontul de T.V.A. faptul că unele operațiuni au fost supuse taxării inverse sau au reprezentat achiziții intracomunitare, se sancționează cu amendă de 10% din cota de T.V.A. neconsemnată în decont.

Sancțiunea poate fi redusă cu 50% până la 30% printr-un acord cu organul fiscal.

Din studiul acestor infracțiuni se observă că în sistemul spaniol aceste fapte, deși săvârșite cu intenție, nu sunt sancționate potrivit dreptului penal, întărind astfel ideea că utile atât pentru stat cât și pentru contribuabil sunt obținerea de bani la bugetul statului și continuarea activității contribuabilului în detrimentul atragerii răspunderii penale, care de cele mai multe ori implică noi cheltuieli pentru stat fără a se asigura corectarea sau resocializarea celui în cauză.

2.3.5. Belgia

În Belgia , dacă în timpul unui control fiscal, inspectorul suspectează că declarația fiscală a fost intenționat falsificată, el poate sesiza acest lucru biroul procurorului după ce a primit acceptul Directorului regional. Un inspector de la Inspectoratul Special de Impozite, de asemenea, trebuie să aibă autorizarea de la unul din cei trei inspectori desemnați special. Astfel, se poate întâmpla ca inspectorul fiscal să transfere cazul către Inspectoratul Special de Impozite pentru cercetări suplimentare.

O altă posibilitate pentru un inspector de a raporta suspiciunea sa este și așa numitul raport privat. Acesta se referă la un raport făcut de o (anonimă) terță parte într-un astfel de caz, iar, ulterior, biroul procurorului public este solicitat să ceară și opinia Directorului regional explicând natura materială și etică a cazului.

Dacă biroul procurorului public nu face acest lucru, cercetarea viitoare este nulă. Oricum, biroul procurorului public nu este obligat să urmeze sfaturile Directorului regional.

Investigarea penală este realizată sub supravegherea procurorului public. Acest birou, care este o parte a sistemului judiciar, nu are atribuții în expertize fiscale. Din această cauză, este nevoie în plus de sfatul specialiștilor față de solicitările făcute Directorului regional.

Sancțiunile pentru încălcarea reglementărilor privind stabilirea și colectarea impozitelor directe sunt prevăzute în Codul Fiscal privind veniturile și se referă la:

 Majorarea impozitelor

Majorarea administrativă a impozitului poate varia de la 10% până la 200% din suma care reprezintă venit și care nu a fost declarată.

Valoarea totală a impozitului pentru partea care nu a fost declarată (incluzând mărirea) nu poate fi mai mare decât totalul sumei reprezentând venitul declarat. În Decretul regal este listat un tabel comprehensiv care conține procentele de creștere pentru mai multe cazuri în parte. Suma impozitului este mărită în cazul nedepunerii declarației sau în cazul unei declarații incomplete sau incorecte.

 Amenzi administrative

Un inspector fiscal poate stabili o amendă de la 50 euro până la 1.233 euro pentru fiecare încălcare a prevederilor fiscale. Tabelele au fost publicate prin stabilirea fiecărei amenzi în funcție de anumite încălcări ale legii.

Dacă un contribuabil refuză primirea unui inspector fiscal el poate fi sancționat cu amendă de 25 euro. Aceste amenzi pot fi reduse sau anulate prin depunerea unei cereri de către contribuabil la serviciu fiscal autorizat de Directorul General.

 Recuzarea consultanților de a reprezenta contribuabilul

Administrația fiscală este autorizată să refuze consultanții, ca reprezentanți ai contribuabililor, pentru o perioadă de cinci ani. Această sancțiune se poate contesta.

Pedepsele penale pot fi date, în instanță, contribuabililor care au comis fraude fiscale.

Dacă un consultant a fost găsit în instanță vinovat pentru un fapt fiscal sau administrativ prin comiterea unei fraude fiscale, ca pedeapsă alternativă i se poate impune imposibilitatea de a reprezenta contribuabilul pentru o perioadă de până la 5 ani.

O persoană care nu se conformează obligațiilor fiscale, prin neintocmirea evidențelor contabile și nepăstrarea documentelor sau nefumizarea de informații relevante în stabilirea obligațiilor fiscale nu va fi considerată că a săvârșit fapte de natură penală.

Sancțiunile prevăzute în Codul Fiscal privind încălcarea legilor fiscale la T.V.A. sunt:

 fiecare încălcare a prevederilor legislative care se concretizează în neplata T.V.A. sau în stabilirea incorectă a acestei taxe se sancționează cu o amendă care poate să fie până la de două ori suma care s-a plătit cu întârziere sau care a fost sustrasă de la plată;

 neemiterea de documente sau facturi este sancționată cu amendă care se ridică la o valoare de două ori mai mare decât T.V.A. de plată din acele documente sau facturi dar nu mai mică de 49 euro;

 completarea incorectă a documentelor de import se sancționează cu amendă care este de două ori valoarea T.V.A. aferentă tranzacțiilor și sustrasă de la plată, cu un cuantum de minimum 49 euro;

 stabilirea intenționată a unor baze de impozitare la un nivel redus este sancționată cu amendă egală cu valoarea taxei sustrase până la suma la care deficitul este egal sau mai mare decât o optime din valoarea tranzacției la care T.V.A. este plătită;

 completarea incorectă a documentelor de export este sancționată cu amendă egală cu de două ori suma taxei care ar trebui plătită pentru bunurile declarate în mod eronat, calculată la baza de impozitare a valorii economice a acestor bunuri, când ar fi vândute în Belgia. Și aici, valoarea minimă a amenzii este de 49 euro.

Alte încălcări ale prevederilor Codului fiscal privind T.V.A. sunt sancționate cu amenzi care pornesc de la 24 euro până la 2.466 euro. Decretul regal nr. 44 prevede diferite niveluri al amenzilor. Cele mai multe nereguli cu privire la întocmirea documentelor contabile sunt sancționate cu amenzi de la 100 euro până la 200 euro.

Pedepsele penale sunt prevăzute în secțiunea 73 a Codului Fiscal privind T.V.A.. Acestea sunt acordate pentru fapte fiscale specifice. Persoanele vinovate pot fi condamnate la închisoare de până la doi ani și cu amenzi de până la 12.000 euro.

Ca și în cazul impozitului pe venit, unui consultant fiscal sau contabil care a fost găsit vinovat pentru o faptă privind T.V.A., îi poate fi recuzat dreptul de a profesa pentru o perioadă de până la 5 ani. De asemenea, neconformarea cu privire la întocmirea contabilității, furnizarea de informații sau păstrarea documentelor nu pot fi pedepsite ca faptele penale.

Totodată, pentru încălcarea reglementărilor privind T.V.A., sancțiunile penale (incluzând închisoarea) pot fi impuse făcând abstracție de prevederile aplicabile sancțiunilor administrative. Ambele tipuri de sancțiuni sunt independente una de cealaltă și vor fi aplicate în practică independent.

2.3.6. Portugalia

În Portugalia, dacă un inspector fiscal suspectează, în timpul desfășurării unui control fiscal că a fost comisă o fraudă, trebuie să înștiințeze imediat pe directorul Direcției de Finanțe Teritoriale, care poate iniția o investigație pe linie de evaziune fiscală.

Această investigație poate fi efectuată de inspectorii fiscali din cadrul Direcției de Control Fiscal. Codul de Procedură Penală menționează că ofițerii care investighează frauda fiscală au aceleași puteri ca și cei care cercetează faptele penale obișnuite. Investigarea penală trebuie să se încheie în 6 luni.

În timpul investigațiilor, inspectorii fiscali au aceleași puteri și sarcini pe care Codul de Procedură Penală le acordă autorităților de investigare penală, iar procurorul public poate emite aceleași mandate legale pe care autoritățile de investigare penală le au. Una din aceste puteri este și aceea de a cerceta în mod liber activitatea economică a contribuabilului urmărit, ceea ce nu este posibil în cazul unui control fiscal obișnuit.

Investigarea trebuie să se încheie în 6 luni din ziua în care fapta a fost raportată sau investigarea a început. Competența de a derula o investigație pe linie de fraudă fiscală o are șeful biroului regional de impozite și inspectorul fiscal care a fost însărcinat cu investigarea cazului. Puterea directorului (regional) cu privire la investigarea faptelor fiscale de natură penală este transferată în acest caz directorului Direcției de control fiscal.

Când investigația este finalizată, Directorul Direcției de control fiscal formulează o recomandare bine fundamentată și trimite raportul investigației către procurorul public competent.

In Portugalia, sancțiunile, inclusiv cele monetare, sunt definite în număr de zile de închisoare. Mai mult. durata de închisoare poate merge până la 5 ani. Perioada de detenție poate varia de la 10 la 360 zile pentru persoanele fizice și de la 20 la 1.000 zile pentru persoanele juridice. în stabilirea unei amenzi. Judecătorul ia în considerație capacitatea de plată a acuzatului. Nu se poate stabili o mărire a amenzilor acordate inițial.

Pe lângă sancțiunile menționate mai sus (amendă sau închisoare), următoarele pedepse suplimentare pot fi impuse în cazul fraudei fiscale:

 anularea dreptului de a i se acorda subvenții și alocații de către o instituție sau servicii publice;

 suspendarea sau anularea temporară a beneficiilor fiscale care pot fi acordate unilateral de administrația fiscală;

 dizolvarea societății comerciale.

Aceste sancțiuni se pot impune pe o perioadă de trei ani de la emiterea sentinței.

Dacă una și aceiași faptă este în același timp și infracțiune și încălcare minoră a legislației, contribuabilul este penalizat doar pentru fapta penală. Sunt considerate fapte penale: evaziune fiscală, pierderea încrederii fiscale, obstrucționarea colectării arieratelor, încălcarea promisiunii de păstrare a secretului fiscal.

Cazurile de evaziune fiscală sunt definite astfel:

 ștergerea sau alterarea faptelor ori datelor din declarațiile fiscale care au fost depuse, pe baza cărora administrația fiscală determină, stabilește și verifică baza de impozitare;

 nedeclararea faptelor și a informațiilor în legătură cu locul și data la care au avut loc. Diferența față de punctul de mai sus este aceea că în această situație declarația fiscală nu este depusă;

 comerțul fictiv, atât în privința cantităților și a valorilor, cât și naturii produselor, prin intervenția, neglijența sau substituire a unei persoane fizice sau juridice.

Ștergerea sau alterarea faptelor ori datelor sunt considerate fraudă dacă:

 capitalul câștigat nelegal este de peste 5.000 euro pentru persoane fizice și peste 10.000 euro pentru persoanele juridice;

 acuzatul complotează cu altă persoană care are debite către buget;

 acuzatul este persoană publică și a abuzat de autoritatea sa;

 acuzatul a chemat pentru asistență o persoană publică, care ulterior a abuzat de autoritatea sa;

 acuzatul a falsificat actele constitutive, înregistrările și documentele contabile, le-a întocmit în fals, le-a ascuns ori distrus sau nu le-a întocmit, nu le-a remis și nu a permis accesul;

 acuzatul a utilizat documente emise de terți despre care știa că sunt false sau falsificate.

Evaziunea fiscală se pedepsește cu închisoarea de până la trei ani sau cu amendă egală cu cel puțin suma câștigată prin fraudă. Pierderea încrederii fiscale se referă la faptul că taxele nu sunt plătite. Trebuie să treacă cel puțin 90 de zile de la data scadentă pentru ca investigarea penală să poată începe. Dacă taxele neplătite sunt mai mici de 1.250 euro, acuzatul va fi sancționat cu închisoare de 120 zile, iar când suma neplătită este mai mare de 25.000 euro. acuzatul va fi închis pentru o perioadă de până la 5 ani.

Obstrucționarea colectării taxelor, calificată drept evaziune fiscală, se regăsește atunci când contribuabilul, care știe că are o sumă de plată, reprezentând impozite și taxe, stabilită sau care urmează a fi stabilită, a distrus, ascuns, delapidat sau mărit capitalul de care dispune cu intenția de a împiedica colectarea taxelor în totalitate sau parțial. El poate fi condamnat la 2 ani de închisoare sau cu o amendă echivalentă cu 240 zile de închisoare pentru persoanele fizice și de 700 zile pentru o persoană juridică.

Promisiunea generală de confidențialitate privind poziția fiscală a contribuabilului este, în principiu, absolută. Cu toate acestea legea prevede cazuri în care persoana publică care, fără un motiv bine întemeiat și fără consimțământul persoanei responsabile, dezvăluie intenționat sau se folosește de secretele fiscale datorită sau în legătură cu atribuțiile sale. Sancțiunea este de 1 an închisoare sau amendă echivalent cu 240 zile de închisoare, dacă dezvăluirile aduc atingere intereselor statului sau ale altor persoane.

Sancțiunile administrative pentru încălcări minore ale legislației, care pot fi impuse persoanelor fizice sau juridice, sunt de maximum:

 105.000 euro în cazul intenției;

 26.000 euro în cazul neglijenței.

Valoarea amenzilor este determinată în funcție de gravitatea neregulilor, de gradul de culpabilitate, de capacitatea de plată a contribuabilului și, atunci când este posibil, ar trebui să fie mai mare decât beneficiile economice câștigate ilegal prin fraudă.

Fapte fiscale ilegale care sunt sancționate cu amendă sunt în exclusivitate următoarele:

 refuzul de a pune la dispoziție, de a arăta sau de a întocmi înregistrări și documente contabile relevante pentru impozitare. Amenda pentru persoanele juridice este de două ori mai mare decât suma impusă persoanelor fizice;

 neplata taxelor și datoriilor. Cel care nu plătește sau nu plătește integral într-o perioadă de 90 de zile de la data scadenței, este sancționat cu amendă care are ca limite valoarea sumelor neplătite până la dublul acestei valori;

 încălcarea promisiunii de păstrare a secretului fiscal:

 nedepunerea declarațiilor fiscale sau depășirea termenului legal de depunere. În caz de neglijență, amenda este redusă la jumătate. Amenda pentru persoanele juridice poate fi de două ori mai mare;

 refuzul de a permite accesul la documente, înregistrări, declarații sau neprezentarea acestora la termenul stabilit. Amenda pentru persoanele juridice poate fi de două ori mai mare;

 falsificarea, schimbarea sau întocmirea incorectă a unui document care este relevant pentru stabilirea impozitelor. Pentru astfel de ilegalități, amenda pentru persoanele juridice este de trei ori mai mare decât pentru persoanele fizice;

 omisiuni sau nereguli în completarea declarațiilor fiscale sau in alte documente financiare. Dacă aceste nereguli sunt rezultatul neglijenței, amenda este redusă la jumătate. Oricare persoană care a contribuit în mod conștient la aceste ilegalități este sancționată;

 registrele, jurnalele, înregistrările contabile care lipsesc și sunt relevante pentru stabilirea impozitelor. După ce se stabilește faptul că anumite documente care sunt necesare în impunerea bazei impozabile lipsesc, contribuabilul este solicitat să refacă aceste documente în termen de 30 zile. Dacă nu se conformează cerinței, va fi amendat. O persoană juridică poate fi sancționată cu o amendă de două ori mai mare;

 documentele și conturile nu sunt utilizate conform reglementărilor legale. Dacă este dovedită neglijența, amenda este redusă la jumătate. În acest caz contribuabilul are 30 de zile la dispoziție, pentru a remedia neregulile;

 neîntocmirea facturilor și a chitanțelor cerute de lege. Dacă o factură sau o chitanță trebuie întocmită, iar clientul nu solicită un astfel de document, el poate fi sancționat;

 nici un reprezentant (fiscal) nu a fost desemnat;

 veniturile impozabile sunt transferate în conturi bancare în afara țării, fără dovada plății taxelor aferente.

2.3.7. Germania

Potrivit paragrafului 370 din Regulamentul privind taxele și impozitele, în Germania este considerată infracțiune săvârșirea sau tentativa de evaziune fiscală. În cazul unei condamnări, în temeiul legii, se poate dispune o pedeapsă privativă de libertate de până la 10 ani sau o amendă conformă. La această regulă se aplică toate obligațiile privind taxele și impozitele de la nivelul landurilor.

Ca particularitate este de remarcat că evaziunea fiscală săvârșită nu este obligatoriu să aibă ca rezultat o pedeapsă.

În situația în care cel care a comis evaziunea fiscală se prezintă în fața autorităților financiare sau cu atribuții de investigații dezvăluind printr-un autodenunț fapta sa, intră în vigoare paragraful 371 din Regulamentul privind taxele și impozitele. În acest paragraf este prevăzută așa-numita scutire de pedeapsă în cazul unui autodenunț, care se aplică atunci când făptuirorul regretă săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Spre deosebire de diminuarea impozitului, caz în caz este vorba numai despre o contravenție, în cazul evaziunii fiscale se aplică în mod necesar o pedeapsă. Aici este valabil principiul legalității. În schimb, dacă există numai o ușoară diminuare de impozit, este nevoie de aprecierea autorității financiare competente privind procedura de urmat. Pe baza principiului oportunității se poate renunța la o urmărire ulterioară.

Starea de fapt a evaziunii fiscale, definită astfel din punct de vedere juridic, apare atunci când cel puțin unul dintre următoarele criterii a fost îndeplinit. Astfel, se pedepsește înșelarea intenționată a autorității financiare în cazul unei declarații de impozit incomplete sau neadevărate. Acest lucru este valabil mai ales pentru declarațiile de importanță imensă fiscală. De asemenea, același lucru este valabil și pentru folosirea neregulamentară a timbrelor și însemnelor fiscale, fiind întrunite astfel elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Pe lângă aceste fapte este necesar să se demonstreze premeditarea și rezultatul faptei. La ultimul se ajunge cu o diminuare a impozitului.

Cu referire la rezultatul faptei, respectiv la îndeplinirea sa există adesea dificultăți cu interpretarea. În cazul declarației anuale de impozit aceasta servește pentru bilanțul stabilirii impozitelor. O încălcare a obligației a anunțării impozitelor apare în cazul depășirii termenului de anunțare prealabilă.

Legislația fiscală din Germania prevede trei concepte care definesc evaziunea fiscală, menționate anterior în lucrare. În funcție de acestea, în situația în care inspectorul fiscal are o suspiciune privind frauda fiscală, mai întâi informează autoritatea fiscală competentă a cărei atribuție este de a încadra frauda în tipul de legislație specifică domeniului respectiv. De aici, se exclude frauda aferentă produselor importate și accizabile.

Dacă inspectorul fiscal constată că, contribuabilul și-a distrus documentele contabile, va face o sesizare penală. Prin această procedură, contribuabilul devine suspect pentru săvârșirea unei infracțiuni de natură fiscală. Verificarea documentelor fiscale de către inspectori poate continua și după ce contribuabilul a devenit suspect pentru săvârșirea acelei fapte.

Autoritatea fiscală germană care se ocupă cu depistarea fraudei este compusă din două departamente. Un departament de investigații, care se ocupă exclusiv cu detectarea fraudelor și un departament care răspunde de amenzile ce se aplică pentru acest tip de fraude.

Departamentul care se ocupă de amenzi, în momentul în care aplică o amendă, trimite un ordin către instanța de judecată. Dacă contribuabilul acceptă plata amenzii, atunci cazul respectiv este considerat închis. În situația inversă, contribuabilului i se va deschide un dosar de cercetare penală. În situația în care cazul este transferat unei instanțe superioare, atunci departamentul care se ocupă de investigații va declanșa direct urmărirea penală. Instanța va stabili cuantumul amenzii, perioada de încarcerare sau o combinație a ambelor pedepse.

Legislația fiscală germană prevede următoarele fapte care sunt supuse sancțiunilor:

 neîntocmirea sau întocmirea incompletă a declarațiilor de impozite sau cererea de rambursări incorecte. Aceste fapte se pedepsesc cu o amendă nelimitată sau cu închisoare de la 1 la 5 ani:

 recidiva sau falsul. Dacă este vorba de un prejudiciu considerabil sau dacă se dovedește o falsificare repetată sau un fals în întocmirea documentelor, atunci pedeapsa este de la 6 luni la 10 ani. Aceeași pedeapsă se stabilește dacă se dovedește ca un inspector fiscal a făcut abuz de poziția sa;

 neglijența ce a cauzat o diminuare a impozitelor se pedepsește cu amendă care ajunge până la 100.000 euro;

 lipsa documentelor contabile;

 neplata impozitelor datorate, în această situație cuantumul amenzii variază în funcție de gravitate și frecvență;

 necolaborarea în oferirea de informații fiscale.

Dacă o companie întocmește greșit o declarație de impozit sau solicită o rambursare ilegală, atunci contabilul companiei poate fi pedepsit.

În situația în care contribuabilul refuză să coopereze în timpul controlului, pe baza documentelor sale contabile, administrația fiscală este autorizată să estimeze suma pe care contribuabilul o are de plătit la stat.

Termenul de prescriere al infracțiunilor fiscale sunt de 5 ani, respectiv 10 ani pentru evaziunea fiscală. Un alt aspect interesant se referă la acoperirea costurilor operațiunii de investigare fiscală, cum ar fi cele aferente deplasării inspectorilor, de către inculpat, dacă acesta a fost condamnat în ultimă instanță.

2.3.8. Luxemburg

În Luxemburg, frauda intenționată și tentativa de fraudă intenționată sunt pedepsite în mod identic.

Sancțiunile aplicabile cuprind:

 amenzi a căror sumă depinde de aprecierea discreționară a administrației și nu este limitată prin lege;

 pedeapsa cu închisoarea, care, pentru autoritatea represivă, nu are un caracter facultativ și al cărui maximum este fixat la doi ani;

 privarea de drepturi civile și politice, care este aplicată atunci când cel în cauză a fost condamnat la cel puțin trei luni de închisoare.

Legislația luxemburgheză definește și delictul împotriva ordinii fiscale denumit „blakettgesetz". Acest delict este pasibil de o amendă în sumă maximă de 100.000 euro.

2.3.9. Bulgaria

Identificarea și combaterea evaziunii fiscale în Bulgaria este parte a atribuțiilor administrației fiscale care, de asemenea, trebuie să se asigure că orice pierdere cauzată Trezoreriei este redusă la minimum. În timpul desfășurării unui control fiscal, inspectorul este atent la următoarele semne de fraudă:

 registrele și înregistrările contabile sunt incorecte și păstrate inadecvat. Aceste fapte pot fi semne ale încercării de a obstrucționa controlul fiscal;

 conturile nu sunt utilizate conform reglementărilor contabile;

 contribuabilul refuză să prezinte documente;

 dacă furnizarea de informații inspectorilor fiscali, la cererea acestora, este anevoioasă;

 cooperarea este refuzată;

 informațiile găsite în registre sunt nereale, incorecte, insuficiente;

 faptele fiscale relevante și circumstanțele au fost distorsionate;

 chitanțele sunt înregistrate parțial;

 compania este implicată în comerțul ilegal sau în comerțul cu bunuri a căror proveniență este necunoscută, ilegală sau suspicioasă;

 contribuabilul adeseori evită întâlnirile cu inspectorii;

 documente contabile sau părți din acestea au fost distruse sau nu au fost păstrate;

 plățile sunt făcute adesea în numerar;

 contribuabilul oferă răspunsuri contradictorii și incoerente.

Departamentul de combatere a evaziunii fiscale are competență de a conduce o investigație în totalitate, independent sau în colaborare cu poliția.

Poliția are puterea de investigare penală. Aceasta poate, de asemenea, să fie implicată în investigarea preliminară a cazului.

Dacă inspectorul fiscal identifică documente care par a fi false, falsificate sau nereale, va informa Biroul Procurorului, iar procedura de control fiscal poate fi oprită prin decizie a administrației fiscale. Procurorul decide, independent, dacă va acuza sau nu fapta respectivă. Acuzarea se poate face atât înaintea cât și după finalizarea controlului fiscal.

Amenzile administrative pot fi impuse pentru orice intenție sau ilegalitate. Contribuabilul trebuie informat, dacă pe lângă controlul fiscal se va desfășura și investigarea penală.

În Legea contabilității sunt stabilite sancțiunile pentru neconformarea cu obligațiile legale. Orice persoană care încalcă legea poate fi sancționată cu amendă. Mai mult, un contribuabil poate fi penalizat pe baza legilor fiscale independente (codul impozitului pe profit, codul T.V.A. și a codului de procedură fiscală).

De exemplu, orice persoană care refuză să coopereze la realizarea controlului fiscal se poate aștepta la sancțiune financiară severă. În anumite cazuri este chiar posibil ca un contribuabil să fie penalizat de două ori pentru același complex de fapte. Administrația fiscală bulgară are competență de a impune aceste sancțiuni independent.

Exemple de încălcări ale legii pe care le poate comite un contribuabil:

 nu s-a înregistrat la administrația fiscală ori s-a înregistrat depășind termenul legal;

 refuză să coopereze cu autoritățile fiscale sau alte organizații guvernamentale în stabilirea și colectarea taxelor și impozitelor;

 refuză să formuleze o declarație cu privire la activele și veniturile firmei;

 orice bancă, ori alte persoane juridice sau fizice implicate in activități economice, care refuză să declare un cont bancar deschis, sunt de asemenea penalizate.

 Alte legi fiscale cum ar fi Codul T.V.A.. prevăd amenzi administrative separat. Aceste amenzi pot fi impuse pentru fapte diverse, cum ar fi:

 nedepunerea declarației de T.V.A. sau depunerea cu întârziere ori depunerea unei declarații cu deficiențe;

 neplata taxelor, plata cu întârziere sau incompletă;

 implicarea în activități ilegale pentru diminuarea taxelor;

 nedepunerea situațiilor financiare periodice ori a altor informații la administrația fiscală, depunerea cu întârziere a acestora sau depunerea incompletă.

Orice persoană care persistă în încălcarea prevederilor Codului T.V.A. este penalizată cu o amendă sau cu o sancțiune pecuniară. În cazul impozitului pe profit pot fi impuse sancțiuni similare. De exemplu, orice contribuabil care nu depune declarația privind impozitul pe profit, o depune peste termenul legal, nu declară date și circumstanțe sau declară date și circumstanțe nereale, conducând la rambursări inoportune sau scutiri de taxe, va fi penalizat.

Neemiterea de facturi și documente similare este, de asemenea, sancționată de Legea contabilității și de Codul T.V.A..

Codul de Procedură Fiscală prevede amenzi, nu numai pentru contribuabilii care încalcă legea, ci și pentru inspectorii fiscali care își depășesc atribuțiile și competențele.

De exemplu, un inspector fiscal poate fi amendat, dacă la cererea unui contribuabil, în mod intenționat nu formulează o declarație cu privire la situația fiscală a acestuia. Cea mai mare amendă i se impune unui funcționar care nu a păstrat secretul fiscal.

Administrația fiscală acordă o mare importanță registrului de casă. Ca o consecință, fiecărei companii i se cere să emită chitanțe de vânzare. Dacă nu se conformează, acestea vor fi amendate. Pentru fiecare repetare a faptei, compania poate fi închisă pentru o lună. Stocurile de mărfuri pot fi sechestrate. Oricum, dacă nu există debite neachitate către buget, bunurile vor fi returnate după perioada de sechestru. Însă, dacă există datorii, bunurile vor fi scoase la licitație, iar fondurile vor fi vărsate la trezorerie în limita datoriilor existente.

Termenul maxim de închisoare care poate fi acordat unui contribuabil pentru evaziune fiscală este de 10 ani, iar pentru alte încălcări ale legilor fiscale este de 5 ani.

III. PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR ÎN UNELE STATE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1. Franța

În acestă țară, infracțiunea de spălare a banilor (blanchiment) este încriminată ca fiind fapta de a înlesni prin orice mijloace denaturarea adevărului, ascunderea originii bunurilor sau a foloaselor autorului unei crime sau delict din care acesta și-a procurat un profit în mod direct sau indirect. Constituie de asemenea infracțiunea de mai sus concursul dat la orice operație de plasare, disimulare sau de conversiune a unui bun produs direct sau indirect dintr-o crimă sau delict. Sancțiunea este închisoarea până la 5 ani și amendă 375.000 euro.

Analizând Recomandările 1-2 ale FATF ce stabilesc condițiile pe care trebuie să le respecte definiția de încriminare a acestei infracțiuni, se constată că Franța respectă toate aceste condiții, încriminând spălarea de bani ca infracțiune de sine stătătoare.

Împotriva persoanei fizice vinovate de săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor se vor putea dispune următoarele pedepse complementare:

 Interdicția de a exercita funcții publice, o activitate profesională sau socială în exercițiul căreia a comis infracțiunea. Interdicția este definitivă dacă a comis infracțiunea prevăzută în art.324-2 și temporară (5 ani) în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 324

 Interdicția de a deține o armă supusă autorizării pe 5 ani cel mult.

 Interdicția pe cel mult 5 ani de a emite cecuri.

 Confiscarea unuia sau a mai multor autovehicule aparținând condamnatului.

 Confiscarea uneia sau a mai multor arme ale condamnatului.

 Confiscarea lucrurilor care au servit sau erau destinate să servească la comiterea infracțiunii sau a lucrurilor produse prin infracțiune cu excepția celor susceptibile de restituire.

 Interdicția drepturilor civile și de familie (art.131-26).

 Interdicția de a locui în modalitățile prevăzute în art.131-31.

 Interdicția pe cel mult 5 ani de a părăsi teritoriul republicii.

Conform standardelor internaționale referitoare la prevenirea și combaterea activităților de spălare de bani și persoanele juridice răspund penal în situația în acre se dovedește că acestea au luat parte la comiterea acestei infracțiuni. Aceasta deoarece așa cum am arătat anterior, de foarte multe ori în activitățile relaționate laturii obiective a acestei infracțiuni societățile comerciale ocupă un loc semnificativ.

În aplicarea acestor dispoziții, instanțele franceze au decis că delictele de spălare a banilor pot fi reținute numai dacă sunt bine stabilite și determinate elementele constitutive ale crimei sau delictului principal din care au provenit valorile ilegale, și numai dacă totodată, au procurat autorului un profit direct sau indirect .

De asemenea au decis că infracțiunea de spălare a banilor se poate reține și în sarcina autorului infracțiunii principale, astfel autorul infracțiunii de muncă clandestină la domiciliu și fraudă fiscală va răspunde și pentru infracțiunea de spălare a sumelor produse prin propria sa activitate ilicită .

În doctrina franceză s-a subliniat că în trecut codul penal francez a cunoscut numai două materii în care era incriminată fapta de spălare a banilor și anume în materie de proxenetism (225-6) și de stupefiante (art.222-3), însă prin adoptarea legii din 13 mai 1996 s-a creat un delict general de spălarea banilor proveniți din orice infracțiune. Ca urmare, în codul penal s-a introdus un nou capitol în care sunt cuprinse infracțiunile prevăzute în art. 324-1 până la 324-9 . După Michel Veron „acela care spală banii proveniți din infracțiuni nu trebuie să cunoască încadrarea juridică exactă a crimei sau delictului din care au provenit valorile spălate”, deși practica judiciară s-a pronunțat în sens contrar, opinie contrară pe care o găsim corectă, deoarece nu poți răspunde pentru ceva ce nu a cunoscut la momentul săvârșirii faptei..

Un alt autor francez, susține că spălarea banilor presupune existența unei infracțiuni principale (nu a unei contravenții, nici a unei simple suspiciuni, sau să se refere în general la o infracțiune) deoarece instanța nu poate să țină seama decât de proveniența infracțională a valorilor spălate. Autorul subliniază de asemenea, că legea obligă pe unii profesioniști (notari, avocați, executori, etc.) să denunțe operațiile suspecte ca și circuitele financiare clandestine spre a preveni sau limita săvârșirea infracțiunii principale. Cu toate acestea practica internațională în materie este diferită și pot fi apreciate ca fiind resurse financiare spălate inclusiv capitaluri provenite din săvârșirea de delicte administrative.

3.2. Germania

În cadrul art. 261 din Codul penal german este incriminată fapta persoanei care ascunde un obiect care provine din săvârșirea uneia din faptele penale prevăzute de lege (toate crimele și anumite delicte) disimulează proveniența ori zădărnicește sau periclitează aflarea provenienței, găsirea, confiscarea, sechestrarea unui asemenea bun. Asemenea fapte se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă va fi sancționat și cel care: procură pentru sine ori pentru altul sau deține ori folosește pentru sine ori pentru altul bunuri cunoscând proveniența lor din infracțiune în momentul dobândirii.

În practica judiciară germană s-a stabilit faptul că nu există infracțiune, dacă bunul a fost dobândit anterior în mod legal de la o altă persoană și că nu se va pedepsi persoana care a denunțat de bună voie fapta, chiar dacă fapta a fost în parte descoperită de autorități. Instanța va putea aplica o pedeapsă sub minimul special sau va putea pronunța achitarea dacă făptuitorul de bună voie contribuie la descoperirea faptei.

Tot practica judiciară a decis că ori de câte ori autorul infracțiunii principale folosește sume de bani din surse diferite (în vederea spălării) există o pluralitate de infracțiuni, iar la stabilirea concursului, este fără importanță dacă sumele de bani provin din una sau mai multe infracțiuni-mijloc. De asemenea, este lipsit de importanță faptul că activitățile de spălare de bani nu sunt destinate unui singur scop .

De asemenea, s-a decis că apărătorul care primește drept onorariu sume de bani despre care are cunoștință că provin din una din faptele prevăzute în paragraful 261 alin.1, teza II C.pen., poate fi urmărit penal pentru infracțiunea de spălare de bani .

Referitor la posibilitatea de săvârșire a infracțiunii de spălare de bani din culpă practica judiciară din această țară a statuat faptul că o asemenea abordare nu contrazice principiul vinovăției prevăzut în constituția germană .

3.3. Italia

În Italia, infracțiunea de spălare de bani (Riciclaggio) este incriminată în art.648 bis introdus prin D.L. 21/1978 modificată prin Legea 19/1990 și apoi prin Legea 9/1993 pentru a putea fi pus de acord cu Convenția Europeană de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990. În conformitate cu această reglementare este considerată spălare de bani fapta aceluia care, în afară de cazurile de participare la infracțiunea principală, substituie sau transferă bani, bunuri sau alte foloase provenite dintr-un delict intenționat sau îndeplinește în legătură cu acesta alte operațiuni pentru a împiedica identificarea provenienței lor delictuoase.

Delictul este considerat că există chiar dacă autorul infracțiunii principale nu se pedepsește sau lipsește o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale față de acesta, iar pedeapsa este închisoarea de la 4 la 12 ani și amenda.

Scopul acestei incriminări în viziunea doctrinei italiene este de a împiedica anumite persoane străine de cel care a comis infracțiunea sau a participat la săvârșirea ei, să aibă foloase dintr-un delict sau să ajute pe autorii acestui delict să-și asigure profitul și să împiedice poliția judiciară să descopere autorii delictului.

Dacă în reglementarea anterioară, textul enumera infracțiunile din care trebuiau să provină valorile spălate (răpire agravată, extorsiune agravată, sechestrare de persoane, trafic de stupefiante), noul text incriminează fapta indiferent de infracțiunile din care provin resursele financiare care se doresc a fi spălate.

Noua reglementare urmărește, de asemenea, combaterea crimei organizate, care se preocupă intens și de spălarea banilor proveniți din infracțiunile pe care gruparea le comite.

În art.648, din același act normativ este incriminată fapta de a folosi bani, bunuri sau foloase de proveniență ilicită. Este vorba de acela care folosește în activitatea economică sau financiară bani, bunuri sau alte foloase provenite dintr-un delict. În jurisprudența italiană s-a decis că banca să fie obligată să restituie aceeași sumă ca cea pe care clientul a depus-o (fără ca valorile monetare să fie identice deoarece suntem în fața unor bunuri fungibile), dacă se dovedește că depunerea sumei era de proveniență ilegală și banca din neglijență nu a identificat tranzacția suspectă, această activitate având semnificația unui act de spălare a banilor. De asemenea, s-a decis că proveniența din infracțiune a sumelor spălate se înțelege într-un sens larg; ca referindu-se la toate ipotezele în care există obiectiv o proveniență dintr-o infracțiune indiferent de previziunea autorului .

Așa cum se observă legea penală italiană exclude posibilitatea ca autorul sau participanții la o infracțiune să desfășoare acte de spălare a banilor proveniți din infracțiunea pe care au comis-o, din această cauză se face o distincție foarte clară între autorii infracțiunii predicat și „spălătorii de bani”.

În doctrina penală italiană se subliniază că prin incriminarea spălării banilor se urmărește, atât ocrotirea relațiilor patrimoniale, cât și desfășurarea în bune condiții a justiției. Autorul remarcă faptul că soluția italiană de a exclude pe participanți ca autori ai spălării banilor apropie această infracțiune de aceea de tăinuire. După părerea sa infracțiunea se poate comite atât cu dol direct cât și eventual (de pildă, când autorul admite și eventualitatea ca bunurile spălate să provină din infracțiune). Delictul se consumă prin simpla săvârșire a acțiunii descrise în normă, fără să se ceară producerea unui rezultat. Ca atare nu va exista tentativa la infracțiune.

Incriminarea spălării banilor proveniți din infracțiune este considerată ca un instrument de luptă și contra crimei organizate care se ocupă intens de spălarea banilor proveniți din infracțiune. Comite atât delictul de asociere, cât și de spălarea banilor dacă unul din cei ce se asociază se ocupă și cu acte de spălare a banilor. Excepție o fac grupările de tip mafiot (art.416 bis) cu privire la care există o agravantă specială atunci când unul dintre asociați spală bani proveniți din infracțiune.

În afară de legea penală, spălarea banilor mai face obiectul și al legii nr. 197/1991 care sancționează fapta funcționarilor din instituțiile financiare de a nu-și identifica clienții și de a nu înregistra orice operație care depășește limita de raportare.

Din categoria entităților raportoare fac parte din funcționarii din oficiile administrației publice, din societățile de creditare, din societățile de intermediere mobiliară, agenții de schimb, societățile de plasament a valorilor mobiliare, societățile de asigurare și de gestiune a fondurilor de investiții.

Aceste persoane sunt obligate să semnaleze orice operație suspectă la Unitatea Specială de Informații Financiare care comunică mai departe Direcției de Investigații Antimafia și Nucleului special de poliție valutară a Gărzii Financiare. Prin decretul 379/1990 s-a extins sfera subiecților obligați să raporteze operațiunile suspecte la cazinouri, comercianții cu obiecte de artă, obiecte prețioase, casele de licitație, galeriile de artă, comercianții cu antichități, agenții imobiliari, etc.

3.4. Spania

Legislația spaniolă a fost completată prin introducerea în cuprinsul său, (reforma din 1988 a codului penal,) cu infracțiunea de spălare a banilor (Blanqueo de bienes, lavado de capitales). Mai înainte de această modificare legislativă această infracțiune era prevăzută numai în materia drogurilor, iar apoi sfera sa de aplicabilitate s-a extins la orice infracțiune gravă care poate genera resurse financiare ilicite.

Prin incriminare infracțiunii de spălare a banilor s-a urmărit ocrotirea circulației bunurilor pe piață împotriva introducerii de valori care provin din săvârșirea de infracțiuni și, de asemenea, este ocrotită și buna administrare a justiției .

Potrivit art.301 comite infracțiunea de spălare a banilor acela care dobândește, convertește, transferă bunuri știind că provin dintr-o infracțiune gravă sau comite orice alt act pentru a ascunde originea lor ilegală sau ajută persoana care a participat la infracțiune de a eluda consecințele legale a actelor sale. Pedeapsa este cu închisoarea între 6 luni și 6 ani și amendă de 3 ori valoarea bunurilor spălate. În conformitate cu noua reglementare aplicabilă, în materie, nu interesează dacă spălarea are loc prima dată sau în lanț, adică într-o succesiune de spălări.

În doctrina spaniolă s-a discutat dacă poate fi tras la răspundere penală pentru spălarea banilor chiar autorul infracțiunii din care provin valorile spălate. S-a răspuns pozitiv de doctrina majoritară cu motivarea că delictul de spălare a banilor este o infracțiune autonomă, ca atare va exista un concurs real de infracțiuni dacă autorul infracțiunii principale este și autor al actelor de spălare (soluție admisă și în alte doctrine).

S-a exprimat și părerea contrară (Vidales Rodriquez, Zaragoza și alții) în sensul că este vorba de o infracțiune similară celei de favorizare și cum autofavorizarea nu constituie infracțiune nici auto-spălarea banilor n-ar trebui să fie incriminată.

S-a discutat în doctrină și dacă avocatul care primește de la clientul său un onorariu știind că provine din infracțiune comite un act de spălare a banilor. Părerile sunt controversate, majoritatea autorilor consideră că există infracțiune.

În art. 303 codul penal spaniol mai prevede o sancțiune specială dacă faptele menționate au fost săvârșite de intermediari în sectorul financiar, de un funcționar public, activist social, educator, profesor în exercitarea funcției lor. Pe lângă sancțiunile penale se va dispune interdicția de a mai exercita o funcție publică, profesie, activitate pe o durată de 3 ani. Interdicția va fi pe o perioadă de la 10 la 20 de ani dacă faptele au fost comise de către un reprezentant al autorităților. Acest efect se extinde facultativ, asupra medicilor, psihologilor, persoanelor care desfășoară activități sanitare, veterinare, farmaceutice și la cei dependenți de aceștia.

IV. CORPORAȚIILE MULTINAȚIONALE

4. 1. Corporațiile multinaționale – principalul vector al globalizării

Literatura de specialitate reține numeroase definiții pentru corporațiile multinaționale. Astfel, una dintre primele definiții acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon care menționa că o corporație multinațională reprezintă o firmă mare, deținătoare de filiale industriale în cel puțin șase țări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut și firme mijlocii cu vocație internațională, această cifră a fost redusă la două țări și, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o corporație multinațională constă dintr-o firmă care și-a extins producția și piața dincolo de hotarele unei singure țări.

Un concept economic indisolubil legat de cel de corporație multinațională este cel de grup – holding, prin care se înțelege un ansamblu format din societatea – mamă și filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă reprezintă un centru de decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitate participanților, în funcție de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaționalizare urmată de corporațiile multinaționale este strategia tehnico – financiară, care este rezultatul deplasării activității din străinătate, de la producția materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivității lor o formează know – how–ul și activitatea de cercetare – inovare. Firmele multinaționale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competențelor tehnologice este posibilă.

Apariția și dezvoltarea corporațiilor multinaționale au transformat cadrul conceptual și real al concurenței economice pe piețele naționale, zonale și globale. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziția competitivă a firmelor dintr-o anumită țară este semnificativ afectată de poziția lor din alte țări și viceversa. O strategie globală va însemna creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată. A devenit celebru dictonul “gândește global, acționează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendința specializării filialelor în tipul de producție care valorifică avantajul comparativ al țării gazdă. De exemplu, activitățile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice cu forță de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universități din țările cu un potențial științific și tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaționalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producție. Globalizarea a depășit paradigma tradițională a utilizării și combinării factorilor de producție clasici doar la scară națională. Marile corporații ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporații multinaționale, pentru ca, în 2000, aceleași 15 state să aibă aproximativ 42 000 de firme multinaționale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 milioane de angajați proprii, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporațiilor multinaționale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporații au vânzări anuale ce depășesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei și Danemarcei, Ford depășea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 2000, aproape două treimi din primele 100 corporații multinaționale activau în industria automobilelor, electronică și de echipamente electrice, petrol, industria chimică și farmaceutică. De asemenea, peste 85% din primele 100 companii multinaționale aparțineau marii triade alcătuită din SUA, Uniunea Europeană și Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaționalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare) a adoptat indexul transnaționalității. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, și anume:

active aflate în străinătate/total active;

vânzări în străinătate/total vânzări;

numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate/total angajați.

În perioada 1999 – 2006, în medie, indexul transnaționalității primelor 100 de corporații multinaționale a crescut de la 55% la 61%, cu deosebire pe seama internaționalizării activelor.

În topul primelor 100 corporații multinaționale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporații multinaționale ce aparțin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic și Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaționale din Europa Centrală și de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaționalității de 1,8% și cu 140 de angajați în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are.

Putem afirma faptul că astăzi, corporațiile multinaționale și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.

Prin natura lor, companiile multinaționale integrează producția la nivel internațional și, în acest mod, joacă un rol central în creșterea economică. Aceste firme sunt principalii factori în dezvoltarea și răspândirea tehnologiei care se consideră a fi de o mai mare importanță ca determinant al competitivității internaționale și progresului națiunilor.

Corporațiile multinaționale contribuie și la formarea de capital, furnizează pregătirea profesională și joacă un rol important în comerț, inclusiv pe acela de pivot în organizarea activităților economice internaționale și susține considerabil bunăstarea economică și socială a țărilor gazdă și de origine în sens pozitiv.

Țările gazdă privesc companiile transnaționale ca o sursă suplimentară de investiții, tehnologie, inovație, angajare, modernizare a managementului, calificare a forței de muncă, creștere a puterii concurențiale naționale, o mai mare integrare în economia mondială și oportunitatea unor noi piețe de export, precum și venituri din încasări și taxe.

Prin contribuția la aceste obiective companiile multinaționale pot genera un aport important la dezvoltarea țării gazdă, dar pe de altă parte ele pot înăbuși dezvoltarea indigenă printr-o varietate de practici de afaceri care pot afecta în sens opus întreprinderile autohtone.

Majoritatea guvernelor au redus sau au eliminat restricțiile asupra investițiilor străine directe spre interior și au introdus noi stimulente fiscale sau de altă natură pentru a le atrage.

Corporațiile transnaționale au propriile lor obiective pe termen lung, când întreprind operații peste frontiere; înainte de a investi intr-o anume țară, ele iau în considerare mărimea și creșterea pieței locale sau regionale, alte localizări alternative, costurile de producție și climatul general de investire.

În practică, 80% din investițiile străine directe sunt îndreptate spre țările dezvoltate. Țările în curs de dezvoltare – gazdă se confruntă cu o provocare politică privind creșterea atractivității lor ca localizare pentru investițiile străine directe, precum și în ceea ce privește asigurarea ca astfel de investiții contribuie la îndeplinirea obiectivelor lor naționale de dezvoltare.

4.1.1. Definirea corporațiilor transnaționale

Ca și firmele cu activitate de comerț exterior, companiile multinaționale întreprind tranzacții peste frontierele țărilor lor de origine dar, diferit de acestea, ele dețin proprietatea și controlul facilităților lor de producție din străinătate.

Pe de altă parte, corporațiile transnaționale operează cu două sau mai multe unități de producție și intermediază tranzacții între aceste unități, dintre care cel puțin una din aceste unități de producție e situată intr-o țară străină, iar piețele sunt mai curând transnaționale decât interne.

Corporația multinațională poate fi definită ca o firmă care exercită control managerial asupra operațiunilor efectuate pe mai mult de o piață națională.

O corporație poate exercita control managerial efectiv și asupra firmelor unde deține un pachet minoritar de acțiuni, sau chiar asupra firmelor străine unde nu deține nici o acțiune dar operează pe baza contractelor de management sau a altor tipuri de contracte.

De exemplu, Departamentul de Comerț definește o firmă în SUA, ca fiind sub control străin dacă cel puțin 10% din acțiunile sale sunt deținute de un investitor străin.

Dar o companie multinațională poate fi definită ca orice firmă ce controlează operațiuni într-o altă națiune decât cea în care se constituie piața principală a firmei, chiar dacă aceste operațiuni sunt foarte mici relativ la operațiunile ei interne.

În principiu, corporațiile transnaționale sunt definite ca fiind entități economice formate din unități legate între ele prin relații de proprietate sau de altă natura, care operează în doua sau mai multe țări, după un sistem de luare a deciziilor (într-unul sau mai multe centre) permițând elaborarea unor politici coerente și a unei strategii comune, în cadrul cărora una sau mai multe dintre respectivele unități exercită o influență importantă asupra activității celorlalte, în special pe linia utilizării resurselor, a asumării responsabilităților, a folosirii informațiilor.

Dezvoltarea corporațiilor multinaționale reprezintă o formă calitativ nouă a expansiunii externe a monopolurilor, prin natura organizării lor, prin investiții directe sau de portofoliu, prin zonele de comerț liber care sunt, totodată, zone investiționale, acest tip de firme desfășurându-și activitatea pe mari spații, intensificând procesul de internaționalizare a capitalurilor și sporind gradul de concentrări și centralizare a acestora.

Corporațiile transnaționale constituie unul dintre factorii importanți ai dezvoltării actuale a economiei mondiale, devenind o putere capabilă să provoace, conform propriilor interese, schimbări deosebite, atât în cadrul relațiilor internaționale, cat și în majoritatea sferelor vieții politice și sociale.

4.1.2. Evoluția istorică a companiilor multinaționale

Companiile multinaționale sunt un produs al conjugării mai multor tipuri de factori cum ar fi cei istorici, geografici, economici, tehnologici, politici, psihologici și sociali într-o simbioză perfectă. Evoluția companiilor multinaționale a urmat un curs istoric sinuos marcat de ascensiunea marilor imperii și apetența acestora față de căutarea resurselor minerale și financiare destinate în a le asigura supraviețuirea politică și economică.

Istoria este unanimă în a considera ca primă companie multinațională celebrul, controversatul și atât de enigmaticul Ordin al Templierilor din care astăzi își revendică sorgintea diferite rituri ale francmasoneriei de rit scoțian (vechi antic și acceptat sau rectificat) și francez, într-o încercare de reactualizare temporală a valorilor și idealurilor cavalerești ale începutului de secol XII.

De altfel, începutul de secol XII marchează debutul Ordinului Cavalerilor Templieri (Ordo Pauperum Comilitonum Christi Templique Salumonici – Ordinul Fraților Săraci ai Miliției lui Christos și a Templului lui Solomon), când un nobil francez din provincia Champagne, Hugues de Paygne, a recrutat un numar de 9 nobili francezi și a impus grupului nou format un scop mai mult decât nobil și anume, protejarea călătorilor care mergeau în pelerinaj la Ierusalim.

Admiterea în ordin era condiționată de depunerea unui jurământ de sărăcie, castitate și supunere. Cu toate acestea Ordinul Cavalerilor Templieri va cunoaște o evoluție numerică și calitativă spectaculoasă din perspectiva noilor acceptați, bază care a permis participarea acestora la numeroase cruciade și bătălii în perimetrul Țării Sfinte, din care amintim Bătălia de la Montgisard (lângă Ramallah) când aproximativ 500 de cavaleri templieri au învins in Gaza trupele comandantului musulman Saladin, estimate la aproximativ 26.000 de oameni, fapt ce a permis instalarea a aproximativ 10.000 comanderii templiere pe întinsul întregii Europe (Spania, Portugalia, Franța, Anglia, Olanda, Germania, Elveția, Italia etc). De altfel, strategiile militare și abilitățile personale ale cavalerilor templieri au permis participarea acestora la diferite operațiuni de război chiar și la mult timp după „dezagregarea” ordinului, cum ar fi Reconquista spaniolă etc.

Dar ceea ce a adus faima cavalerilor templieri a fost abordarea revoluționară a unor problematici economice din care menționăm: diferențierea culturilor agricole în funcție de calitățile asolamentelor pe care se executau, rotația culturilor agricole, împrumutul cu dobândă pentru necesități de ordin religios (construcția de catedrale) sau alte nevoi publice, transportul unor valori sau escortarea acestora către destinații din Țara Sfântă și ulterior în toată Europa etc.

În domeniul bancar, templierii sunt inventatorii scrisorii de credit bancar, prin care, contra unui comision, un pelerin depunea o suma de bani la o comanderie templieră situată într-o țară și putea ridica aceeași suma de la comanderia templieră din altă țară, în baza unei scrisori cu elemente secrete de identificare pe care i-o oferea comanderia la care se efectua depozitul, evitând în acest fel riscul de a fi jefuit pe parcursul călătoriei.

Toate activitățile prezentate au condus la acumularea unor sume uriașe de bani care reinvestite au condus la profituri fabuloase. Pe acest fundament economic, Ordinul Cavalerilor Templieri ajunge la începutul secolului XIV să devină cel mai mare creditor al monarhiei franceze, motiv pentru care regele Filip cel Frumos în complicitate cu Papa Clement al V-lea au înscenat un proces Ordinului soldat cu arderea pe rug a mai multor cavaleri templieri, inclusiv a marelui maestru Jacques de Molay în ziua de 13 octombrie 1307. Acuzațiile aduse ordinului au fost de natură preponderent religioasă dar și penală: blasfemie, prin scuiparea crucii în cadrul ceremoniilor de inițiere, închinarea la Baphomet (considerat a fi relicva craniană a Sf. Ioan Botezătorul), furtul copiilor, nepredarea Sf. Graal (cupa în care s-ar fi scurs parte din sângele lui Isus Christos la răstignire), homosexualitate („dovedită” de autoritățile religioase prin simbolismul sigiliului templier – doi cavaleri călărind același cal – în realitate, acesta fiind un simbol al fraternității și pauperității), împrumuturile „cămătărești” etc.

Cert este ca datorită sistemului informativ și cadrului relațional creat precum și simpatiilor existente în rândul autorităților de la acea vreme templierii au aflat de conspirație și unii dintre ei au apucat să se exileze împreună cu o mare parte a averii ordinului, din care o bună parte ar fi ajuns conform legendei, în Scoția, unde Ordinul și ar fi continuat existența și tradițiile pînă după 1688.

Dincolo de legendă și mit, templierii sunt cei care au inițiat primele forme de multinaționalism în cadrul unei aceleiași structuri, motiv pentru care au fost menționați și în cadrul acestei lucrări ca fiind precursori ai fenomenului corporațiilor transnaționale.

Dacă despre Ordinul Cavalerilor Templieri, informația care ne-a parvenit are și o puternică conotație de legendă, prima companie multinațională, în accepțiunea de azi, poate fi considerată Compania Unită a Indiilor Orientale (Vereenigde Oostindische Compagnie) fondată în Olanda, în anul 1602, când Guvernul Țărilor de Jos, a oferit monopolul pe o perioadă de 21 de ani asupra desfășurării activităților coloniale în Asia. Doctrina actuală consideră Compania Unită a Indiilor Orientale prima societate transnațională, și în plus prima societate din lume care a emis acțiuni. Puterea economică a acestei societăți a provenit din faptul că pe o perioadă de aproximativ două secole, până la falimentul acesteia din 1800, a plătit o redevență anuală de 18% din veniturile înregistrate. Capitalurile inițiale ale companiei au provenit de la comercianții olandezi, care, în urma expansiunii comerciale din Europa, începuseră să devină tot mai prosperi și aveau nevoie de noi căi de investire a profiturilor obținute.

Aria geografică a monopolului Companiei Indiilor Orientale a cuprins întreg arhipelagul indonezian, unde conflictele cu comercianții portughezi erau deosebit de acute, iar după falimentul societății teritoriul ce făcea obiectul monopolului a trecut în administrarea statului olandez.

Debutul companiei a fost înregistrat în anul 1596, când un grup de comercianți olandezi inițiază o expediție cu patru corăbii care ajunge în portul Banten, principalul port de export al piperului la acea dată. Scopul declarat al expediției era indentificarea oportunităților de eliminare a competitorilor portughezi de pe această piață. De altfel, în decursul expediției s-au înregistrat ciocniri armate atât cu comercianții portughezi cât și cu băștinașii din insula Madura, care au condus la pierderea a aproximativ jumătate din membrii expediției. Dar, ceea ce a contat intr-adevăr a fost faptul că la finalul expediției, vânzarea condimentelor și celorlalte coloniale a permis obținerea unui profit promițător. Expedițiile următoare au generat profituri chiar și de 400 %, circumstanță care a condus la decizia permanentizării acestora, pe fondul sprijinirii luptei populației băștinașe împotriva ocupației portugheze.

În aceste condiții, guvernul olandez a decis sprijinirea creării unei companii care să aibă ca obiect de activitate comerțul cu aceste regiuni, demers ce a fost finalizat în anul 1602, pe fondul unor demersuri de natură politică și prin coruperea unor lideri tribali care au consimțit acordarea monopolului exportului condimentelor către olandezi. Putem considera că a fost prima manevră frauduloasă a unei companii „multinaționale” despre care deținem date istorice certe.

Primele „filiale” ale Companiei Indiilor Orientale au fost create la Banten în 1603, și cealaltă la Jakarta în 1611.

În 1604, convinși de succesul activităților desfășurate de olandezi, britanicii inițiază la rândul lor o expediție care marchează debutul disputelor comerciale între englezi și batavi refritoare la controlul piețelor condimentelor care s-au amplificat mai târziu prin implicarea francezilor și spaniolilor. Disputele anglo-olandeze au fost aplanate prin semnarea unui acord în 1620, prin care olandezii cedau parte din monopolul deținut britanicilor.

Creșterea cea mai importantă a companiei a fost înregistrată în perioada 1619-1640 când poltica de extindere dusă de Jan Pieterszoon Coen a condus la deportarea ca sclavi a întregii populații din insula Banda. În acea perioadă, Compania Unită a Indiilor Orientale și-a diversificat portofoliul comercial cu India, China și Japonia, unde și-a deschis filiale, trecând la tranzacționarea de textile, mătase, bumbac și ceramică în schimbul tehnologiilor industriale de fabricație olandeză.Tot în această perioadă, compania a sprijinit activitățile misionarilor creștini de rit protestant în aceste regiuni.

În perioada 1640-1652, activiatea Companiei Unite a Indiilor Orientale a atins apogeul, prin deschiderea unor filiale operaționale în Sri Lanka, Thailanda, Persia și Taiwan. În 1652 aceasta a reușit deschiderea unei filiale la Capul Bunei Speranțe (în actuala Republică Africa de Sud).

Din 1669, Compania Unită a Indiilor Orientale este considerată ca fiind cea mai bogată societate din lume, deținând peste 150 de vase maritime comerciale, 40 de vase de razboi, 50.000 angajați și o armată privată de 10.000 oameni, în condițiile în care plătea un dividend anual de 40%.

Declinul societății a avut cauze economice, politice și militare din care amintim declinul puterii militare olandeze, care la începutul secolului XVIII este depășită de flota engleză aflată într-un puternic proces de dezvoltare. Pe de altă parte anumite produse tranzacționate de Compania Unită a Indiilor Orientale au putut fi procurate la prețuri net inferioare de pe piețele din America de Sud (în special Brazilia) aspect care a condus la scăderea cifrei de afaceri și implicit a profitului, în condițiile în care aceasta contractase credite bancare și nebancare însemnate atât din Olanda cât și din Anglia, circumstanțe economice care au condus în cele din urmă la falimentul societății din anul 1800.

Compania Unită a Indiilor Orientale a avut un puternic caracter multinațional și în ceea ce privește acționariatul, acesta fiind compus din olandezi, germani și valoni. Importanța acesteia rezidă în faptul că a fost prima companie care și-a deschis filiale în alte state, aproape de locurile de exploatare și producție a resurselor locale care ulterior au fost integrate în procesele tehnologice și economice europene.

În secolul XIX trecerea la faza imperialistă a capitalismului conduce la debutul societăților multinaționale specializate, care au în vedere transportul pe mare și exploatarea unor materii prime cum ar fi fierul, cărbunele, petrolul, cauciucul, metalele prețioase etc.

Ulterior, în al doilea val apare „transnaționalizarea” societăților bancare și de asigurări, iar în al treilea val sunt create întreprinderi deținute de acestea pe alte teritorii decît statele de reședință.

Cele două mari conflagrații mondiale, ca și crizele economice care au marcat perioada interbelică au stopat dinamismul dezvoltării corporațiilor multinaționale, accentul căzând în această perioadă pe satisfacerea unor necesități de piață legate de materiile prime- petrol, fier, cărbune.

După cel de al doilea război mondial, concomitent cu decolonizarea apare boom-ul corporațiilor transnaționale care încep o luptă acerbă pentru cucerirea de piețe, active industriale și resurse minerale sau productive, demersurile lor de expansiune fiind adesea sprijinite și de statele din care proveneau grație utilizării unui arsenal infinit de metode licite și mai puțin licite (coruperea unor oficiali, șantajul, amenințările, schimbarea unor guverne ostile, embargouri, implicarea structurilor de spionaj în acțiuni de sabotaj material sau imagistic etc).

4.2. Tipuri de activități ale corporațiilor multinaționale și motivația acestora

4.2.1. Geneza companiilor multinaționale

O companie multinațională reprezintă, în esență, una din formele sofisticate de investiție străină directă. Aceasta presupune un transfer de resurse productive, financiare, de marketing și imagine și, nu în ultimul rând, umane. Prin intermediul lor se realizează transferul de tehnologie, resurse, competitivitate precum și o veritabilă contaminare cultural-organizațională. Ar fi incorect din perspectiva demersului științific să nu recunoaștem efectele benefice pe care existența și activitatea companiilor multinaționale le aduc pe piețele locale și pe cea globală.

Organizarea unei companii multinaționale pornește de la premisa exclusivă a atingerii obiectivelor strategice pentru care acasta a fost înființată. Obiectivele strategice ale unei întreprinderi transnaționale sunt, de principiu, maximizarea profiturilor sau creșterea susținută a cotei de piață.

Organizarea și funcționarea companiilor multinaționale nu diferă esențial de cea existentă la nivelul unui agent economic național mare, constând în departamente, servicii ori alte entități funcționale care, pe de o parte, au obbiective cuantificabile individual, iar, pe de altă parte, interacționează între ele în vederea realizării scopului pentru care a fost înființată filiala respectivă. Din perspectiva managementului, modalitățile de organizare și funcționare ale companiilor multinaționale sau ale filialelor acestora pot constitui veritabile studii de caz manageriale axate pe eficiență și flexibilitate procesuală în scopul atingerii obiectivelor organizaționale.

Acumularea materială la nivelul companiilor multinaționale este și ar trebui să fie un obiectiv legitim, susceptibil de a fi atins prin mijloace etice din perspectivă economică și a capitalului uman. Realitatea nu validează exhaustiv aceste deziderate, existând la nivelul întreprinderilor transnaționale o multitudine de tehnici de acumulare orientate strict către profitul acestora în detrimentul celorlalți participanți sau a mediului cum ar fi :

 distrugerea capitalului natural prin exploatarea abuzivă a pădurilor, pescăriilor și depozitelor de minerale, vânzarea agresivă a unor substanțe chimice toxice, deversarea la întâmplare a unor deșeuri periculoase pentru mediu;

 secătuirea capitalului uman prin menținerea unor condiții de lucru inumane;

 distrugerea capitalului social prin ruperea legăturilor dintre oameni, scăderea salariilor, tratarea muncitorilor ca bunuri de care te poți lipsi și mutarea fabricilor esențiale pentru comunitățile locale către o locație mai ieftină, lăsând în sarcina societății absorbirea rupturilor familiale și comunitare, cât și violențele inevitabile care rezultă din stress;

 distrugerea capitalului instituțional prin subminarea funcțiilor și credibilității guvernelor și conducerilor democratice, prin plata a milioane de dolari pentru câștigarea subvențiilor publice, a ștergerilor de datorii, exceptărilor de taxe și acceptării unor standarde de mediu și de condiții de lucru mai scăzute, dăunătoare pentru sănătatea pe termen lung a societății.

Aceste efecte perverse induse de tehnicile de acumulare bazate pe „reducerea costurilor” dăunează pe termen mediu și lung atât mediului cât și sănătății publice, măsurile luate de autoritățile naționale împotriva unor astfel de practici fiind de cele mai multe ori absolut ineficiente sau chiar permisiv-stimulative, invocându-se aproape de fiecare dată necesitatea investițiilor străine.

„Corporațiile plătesc legiuni de avocați, asociații comerciale și firme de public relations pentru a reuși conversiunea capitalului viu în bani într-un ritm încă și mai rapid.” Aceasta este în realitate una din problemele reale ale activităților desfășurate la limita legii sau dincolo de aceasta de întreprinderile multinaționale, care sunt beneficiarele sau creatoarele unor imagini publice aproape desăvârșite bazate pe moralitate și eficiență, precum și pe deziderate publice actuale cum ar fi grija pentru mediul înconjurător, educația ‚i sistemul de sănătate.

Dar, printre necesitățile acute ale unei întreprinderi transnaționale se numără și obținerea, valorificarea și integrarea unor informații economice relevante. Obținerea acestui gen de resursă reprezintă o direcție de acțiune a companiei multinaționale, în special când valorificarea acesteia urmează să fie realizată în cadrul activităților normale și licite ale acesteia.

Necesitatea obținerii resursei informaționale derivă, în esență, din obiectivul facilitării atingerii performanțelor impuse de structurile de proprietate ale acestora. Ori, din această perspectivă, anumite direcții de acțiune informațională cum ar fi cunoașterea clientelei și a nevoilor acesteia, cunoașterea pieței și a noilor tendințe existente pe aceasta, cunoașterea concurenței etc constituie deziderate legitime ale corporațiilor. Situația se schimbă radical atunci când obiectivele cercetărilor „informaționale” sunt direcționate către practici anticoncurențiale, spionaj economic, compromiterea unor activități ale concurenței, studierea și racolarea unor oficiali ori ai unor funcționari cu atribuții de decizie în cadrul firmelor concurente. Dacă primul tip de obiective poate fi atins prin intermediul unor departamente performante de marketing, în cazul celui de al doilea tip se apelează la specialiști în activitatea informativă, de regulă racolați din rândul cadrelor active sau a pensionarilor structurilor de informații, care, de regulă, devin colaboratori ai multinaționalelor cu atribuții directe referitoare la protecția informativă a activităților, sistemelor și secretelor companiilor multinaționale ori filialelor acestora.

Pe această bază, raportându-ne la calitatea profesională și numărul acestui gen de „colaboratori”, putem avea situații în care întreprinderile transnaționale creează și adiminstrează adevărate servicii de informații paralele cu cele oficiale, și adesea mai eficiente decât acestea ca urmare a libertății de mișcare a membrilor acestora, mărimii fondurilor financiare alocate și lipsei oricărei forme de control democratic din partea vreunei oficialități de stat.

Situația cea mai gravă o constituie cazul în care acești „colaboratori” derulează activități de studiere, cunoaștere, racolare sau compromitere a unor demnitari care urmează să faciliteze prin acțiuni ilegale sau „lobby” anumite operațiuni ale întreprinderilor transnaționale. Dificultatea neutralizării acestui gen de acțiuni rezidă în faptul că demersurile ilegale ale acestora sunt favorizate prin intermediul unor oameni de afaceri rezidenți, al activităților camerelor de comerț bilaterale sau a grupurilor parlamentare de prietenie.

Activitatea de contraspionaj a indicat în repetate rânduri situații în care diferite persoane angajate ale unor companii multinaționale au fost semnalate ca având preocupări pe linia culegerii unor informații din sfere extrem de îndepărtate de activitatea normală a acestora, fiind surprinși fotografiind obiective și instalații militare, verificând concordanța unor detalii ale unor hărți militare cu realitatea de pe teren etc circumstanțe, care confirmă suspiciunile că în anumite situații, companiile multinaționale ori anumite departamente ale acestora ar fi utilizate ca acoperiri pentru ofițeri de informații ai structurilor informative oficiale ale statelor unde își au reședința; ori, mult mai grav, că structurile de protecție proprii ale companiilor multinaționale au devenit partenere în operațiuni informative punctuale sau de anvergură ale serviciilor de informații ale statelor de proveniență.

„Agențiile de spionaj din S.U.A.- inclusiv N.S.A.- aveau sarcina să identifice potențialii asasini economici, care puteau fi apoi angajați de companiile multinaționale. Aceștia nu trebuiau plătiți niciodată de guvern, ci urmau să-și ia salariile din sectorul privat. Așadar, dacă ar fi fost dată în vileag, treaba lor murdară ar fi fost atribuită lăcomiei corporațiilor, nicidecum politicii guvernamentale. În plus, corporațiile care îi angajau, deși plătite de agențiile guvernamentale și de partenerii lor, băncile multinaționale (cu banii contribuabililor), erau ferite de controlul Congresului sau opinia publică, protejate de un ansamblu de inițiative legislative în plină dezvoltare, incluzând marca înregistrată, comerțul internațional și legile privind libertatea informației.”

Legătura dintre corporațiile americane și interesele strategice ale statului american se întrepătrundeau prin această instituție a „asasinului economic”. În esență, rolul acestora consta în realizarea unor studii de fezabilitate și proiecte care deformau puternic realitatea economică a statelor în curs de dezvoltare unde erau efectuate și care ulterior erau finalizate de companii americane pe baza unor finanțări extrem de oneroase, circumstanțe care permiteau subjugarea acestor state intereselor economice și politice americane ( accesul ieftin la resurse, punerea în aplicare a doctrinei „containmentului”- care viza „îndiguirea” politică a U.R.S.S. în scopul evitării extinderii politice a comunismului către state în curs de dezvoltare etc).

Expansiunea companiilor multinaționale americane și occidentale a constituit pentru Statele Unite ale Americii o prioritate politică transpusă în acțiune de toate administrațiile americane de la Harry Truman până la Barack Obama, indiferent de natura costurilor și a implicațiilor politico-diplomatice sau strategice. „Occidentul- în special liderul său, S.U.A.- este hotărât să preia controlul lumii, să devină cel mai mare imperiu din istorie. A ajuns deja foarte aproape de reușită. U.R.S.S.-ul i-a stat în cale dar nu pentru mult timp.”

Evaluând contextual realitățile prezentate, bazate pe îngemănarea unor interese complementare- economice pentru corporații, politice pentru stat- ar fi ilogic să credem că un parteneriat între companiile multinaționale și serviciile de informații ale statului american nu ar fi vizat sprijinirea mutuală a acțiunilor. Pe acest fond aș aprecia că disputa politico-militară între cele două foste blocuri politice globale a fost tranșată în favoarea Hollywood-ului și Coca-cola ambele expresii ale multinaționalismului de sorginte americană.

4.2.2. Principalele obiective ale activități corporațiilor transnaționale

La fel ca și companiile naționale, firmele multinaționale sunt motivate în primul rând de ceea ce ele percep a fi în interesul pretendenților lor nereziduali (angajații, managerii și acționarii), și nu neapărat în interesul comunității mai largi din care aceștia fac parte. Scopul lor va fi maximizarea profitului (în relație cu capitalul investit) sau maximizarea avuției firmei (dacă privim firma ca o colecție de active).

Motivațiile corporațiilor multinaționale pot merge de la maximizarea vânzărilor companiei sau creșterea cotei ei de piață până la scoaterea din afaceri a concurenților, întreprinderea de investiții riscante care altfel nu s-ar putea face și depășirea bunăstării altor pretendenți nereziduali .

În prezent, multe din companiile multinaționale urmăresc obiective pluraliste, și multe se angajează în investiții ce combină caracteristicile tipurilor de activitate pe care le putem identifica. Totuși, o analiză succintă a motivelor pentru întreprinderea acestor activități, în funcție de tipurile respective, va ajuta la a înțelege de ce credem că nu poate exista o teorie atotcuprinzătoare a factorilor determinanți ai activității corporațiilor transnaționale .

În mare, putem identifica patru tipuri de obiective ale companiilor multinaționale. Acestea sunt:

1. accesul facil la resurse

2. accesul pe piețe

3. căutarea de eficiență

4. achiziționarea de active strategice sau de abilități.

Fiecare tip de activitate poate fi agresiv, în sensul că societatea investitoare caută să acționeze pro-activ pentru a-și atinge și depăși obiectivele strategice, sau poate fi defensiv, în sensul că ea își modifică acțiunile întreprinse de rivali sau de guvernele străine care îi amenință poziția ei pe piață.

A. Accesul facil la resurse

Corporațiile transnaționale care au ca obiectiv principal căutarea de resurse investesc în străinătate pentru a obține resurse (particulare și specifice) la costuri mai scăzute decât le-ar putea obține în țara lor de origine (dacă, desigur, ele sunt obtenabile). Motivația pentru investire e de a face întreprinderea investitoare mai profitabilă și competitivă în cadrul piețelor pe care le aprovizionează (sau intenționează să le aprovizioneze). Majoritatea sau uneori totalitatea producției filialelor căutătorilor de resurse este exportată .

Există trei principale categorii de căutători de resurse:

a) companiile multinaționale atrase de resursele minerale

Ea include producătorii primari și întreprinderile manufacturiere, atât din țări dezvoltate, cât și din țări în curs de dezvoltare, care sunt determinate să se angajeze în investiții străine directe din motive ca minimizarea costurilor și siguranța surselor de ofertă.

Resursele căutate includ minerale, materii prime și produse agricole, în special acelea a căror producere necesită anumite tipuri de abilități (pe care companiile multinaționale le posedă) și anumite piețe (pe care acest tip de companii sunt bine pregătite să oferteze). Acestea includ minerale ca: petrol, zinc, cupru, cositor, bauxită și produse agricole ca: tutun, zahăr, banane, ananas, ulei de palmier, cafea, ceai etc.

Unele corporații din domeniul serviciilor își concentrează investițiile în străinătate în exploatarea resurselor legate de localizare . Exemple ar putea fi în domeniul: turismului, închirierilor de mașini, forărilor de puțuri petroliere, serviciilor de construcții, medical, educației.

O trăsătură a acestui prim tip de activitate a companiilor multinaționale este că, de regulă, ea implică o cheltuială semnificativă de capital. Odată ce investiția a fost făcută, ea este relativ limitată la localizarea respectivă.

b) corporațiile ce doresc forță de muncă ieftină

Acest tip de investiții este întreprins de regulă de companiile multinaționale manufacturiere și de servicii, din țări unde costurile reale ale forței de muncă sunt mari; care înființează filiale în țări unde costurile reale ale forței de muncă sunt mai scăzute, pentru a realiza pentru export produse intermediare sau finite intensive în forța de muncă .

Majoritatea activităților de acest tip se desfășoară în cele mai avansate țări în curs de industrializare: Mexic, Taiwan, Malaezia, Spania, Portugalia, Maroc, Polonia, România.

Frecvent, pentru a atrage astfel de investitori, țările gazdă au înființat zone libere de comerț sau pentru prelucrare pentru export. Țările de origine au acordat uneori concesii tarifare propriilor corporații transnaționale pentru produsele importate de la filialele lor din străinătate.

c) companii multinaționale interesate în accesarea resurselor tehnologice sau inovative.

Ele pot fi: alianțele de colaborare încheiate de companiile coreene, taiwaneze sau indiene cu firme din UE sau SUA în sectoare tehnologice de vârf; filiale executive de cercetare înființate de firme americane în Marea Britanie; posturi de cercetare-dezvoltare stabilite în Japonia de către companii engleze acționând în domeniul produselor chimice.

B. Accesul pe piețe

Aici este vorba de întreprinderi ce investesc într-o anumită țară sau regiune pentru a furniza bunuri și servicii pe piețele acestor țări sau din țări vecine. În multe cazuri, unele sau chiar toate aceste piețe au fost aprovizionate mai întâi prin export de către compania investitoare care, fie datorită tarifelor sau altor bariere (impuse de țările gazdă) care duc la creșterea prețului, fie datorită mărimii piețelor care justifică acum producția locală, nu le mai ofertează acum pe aceasta cale.

Uneori, totuși, o întreprindere poate căuta să înlocuiască exporturile sale către o piață străină cu investiția într-o țară-terță și exportă către acea piață din țara-terță .

De exemplu, pentru a evita cotele de import percepute de țările UE asupra bunurilor de fabricație japoneză, unele firme japoneze au înființat sau au obținut facilități de manufacturare în Europa (de exemplu: Polonia, Spania) și au exportat în UE de acolo.

Investițiile căutătorilor de piețe por fi generate pentru a susține sau a proteja piețele existente sau pentru a exploata noi piețe. Pe lângă mărimea pieței și perspectivele de creștere a pieței există patru motive principale care pot determina firmele să se angajeze în investiții de căutare de piețe. Aceste sunt:

1. principalii lor furnizori sau clienți și-au înființat unități de producție în străinătate si, pentru a continua afacerile, trebuie procedeze în mod similar.

Un exemplu recent de un asemenea tip de investiții este acela al celor aproximativ 200 de furnizori japonezi de componente auto care și-au înființat filiale în SUA sau au constituit societăți mixte cu firme americane pentru a aproviziona uzinele americane ale principalilor asamblori auto japonezi.

În sectorul serviciilor preluările și fuziunile peste frontiere între firme de contabilitate, de publicitate, au fost stimulate de nevoia de a oferi clienților lor globali orientali sprijin prin prezența efectivă pe principalele piețe ale lumii.

2. produsele trebuie să fie adaptate la gusturile sau nevoile locale și la resursele indigene.

În plus, dacă companiile multinaționale nu se familiarizează cu limba locală, obiceiurile (uzanțele) de afaceri, cerințele legii și procedurile de marketing ale țării gazdă, acestea vor fi dezavantajate față de firmele locale în ceea ce privește vânzarea de bunuri de consum ca aparatură electrocasnică și electronică, o mare varietate de produse alimentare și băuturi, ca și în ceea ce privește oferirea de produse intermediare ca mașini și utilaje de construcții, produse petrochimice și forestiere, servicii financiare etc.

3. costuri de producție inferioare pentru acțiunea pe piețele naționale dintr-o localizare vecină decât de la distanță.

Evident, această decizie va fi luată în funcție de specificul industriei și al țării. Mai ales producția de bunuri costisitoare la transport și care pot fi produse economic în cantități mici va fi localizată aproape de principalele centre de consum, și nu producția de bunuri cu cost relativ mic de transport și care duc la economii substanțiale de scara.

Firmele care își au originea în țări care reprezintă piețe importante se vor angaja în investiții căutătoare de piață, și nu firme care sunt în contact cu aceste piețe (a se compara investițiile franceze sau olandeze cu investițiile americane în Germania de Vest). În unele cazuri, reglementările guvernamentale, controlul importurilor sau politica comercială strategică pot determina firmele să-și relocalizeze producția.

4. dezvoltarea companiei multinaționale

O companie multinațională poate considera investițiile străine directe ca parte a strategiei de marketing și producție globală, pentru a avea o prezență fizică pe piețele importante unde operează concurenții ei.

Astfel, multe din marile corporații transnaționale în sectoare dominante de oligopoluri internaționale (de exemplu: ulei, cauciuc, produse farmaceutice, semiconductori, publicitate) nu numai că operează prin unități de producție în toate zonele, dar se angajează din ce în ce mai mult în activități de cercetare-dezvoltare .

Investiția strategică a căutătorului de piețe poate fi făcută din motive defensive sau agresive. Investițiile agresive sunt acelea care caută să depășească interesele globale ale unei firme prin investirea într-o piață în creștere.

Fără îndoială că singurul și cel mai important motiv pentru investițiile căutătorilor de piețe rămâne acțiunea guvernelor gazdă care încurajează astfel de investiții. Instrumentul tradițional ales de guverne a fost impunerea de tarife sau control asupra importurilor. Guvernele au încercat însă și să atragă investiții spre interior, oferind o gamă de stimulente pentru investire, plecând de la reduceri de taxe, la subvenționarea costurilor cu forța de muncă și cu capitalul, până la stabilirea de cote favorabile pentru import.

Spre deosebire de cele angajate în alte tipuri de investiții străine directe, companiile multinaționale căutătoare de piețe tind să-și trateze filialele din străinătate ca unități de producție auto-administrate mai degrabă decât ca părți dintr-o rețea integrată de activități desfășurate în afara granițelor.

Filialele firmei căutătoare de piață vor produce produse similare cu acelea oferite de compania mamă, deși, de regulă, într-o gamă mai redusă. Și tot de regulă producția va fi vândută în țara în care se realizează, deși pot exista și exporturile către țările vecine. În piețe integrate regional (ca UE), totuși, producția realizată în una sau mai multe țări poate servi toate țările din regiune.

C.Căutarea de eficiență

Motivația investițiilor străine directe (ISD) ale căutătorilor de eficiență este de a raționaliza investițiile existente bazate pe resurse sau în căutare de piețe în așa fel încât compania investitoare să poată câștiga din guvernarea comună a activităților dispersate din punct de vedere geografic. Astfel de beneficii sunt mai ales cele rezultate din economiile de scară, de întindere și din diversificarea riscurilor care apar din specializarea peste frontiere pe proces sau pe produs, din experiența câștigată ca rezultat al activității desfășurate în medii culturale diferite și din oportunități de arbitraj asupra costului și prețului în cadrul schimburilor efectuate.

Intenția corporațiilor transnaționale căutătoare de eficiență este de a obține un avantaj din diferențele de dotări factoriale, cultură, aranjamente instituționale, sisteme și politici economice, structuri de piață (configurații de sistem economic și politici aferente specifice pentru fiecare țară) prin concentrarea producției într-un număr limitat de localizări pentru a aproviziona multiple piețe .

Căutătorii de eficiență sunt corporații globale aflate în competiții pe baza produselor pe care le oferă spre vânzare și pe baza abilității de a-și diversifica activele și capacitățile prin exploatarea beneficiilor din producție în mai multe țări.

Investițiile de căutare a eficienței sunt de două mari tipuri:

Investițiile care caută să obțină un avantaj din diferențele de înzestrare cu factori tradiționali de producție din punct de vedere al disponibilității și costului lor în diferite țări. Aceasta explică diviziunea muncii în cadrul companiei nultinaționale care produc atât în țări dezvoltate, cât și în țări în curs de dezvoltare, cu activități generatoare de valoare adăugată intensive în capital, tehnologie și informații, concentrate în primele, și cu activități intensive în forța de muncă și resurse naturale în ultimele.

a) Investițiile care au loc în țări, în linii mari similare din punct de vedere al structurilor economice și al nivelurilor veniturilor, caută să obțină un avantaj din economiile de scară și de întindere și din diferențele de gusturi ale consumatorilor și de caracteristici ale ofertelor. Aici, dotarea cu factori tradiționali joacă un rol mai puțin important în menținerea investițiilor străine directe, în timp ce competențele și abilitățile create, disponibilitatea și calitatea ramurilor industriale de sprijin, natura cererii consumatorilor și politicile macro și micro ale guvernelor au un rol mai important.

D. Achiziționarea de active strategice

Al patrulea grup de companii multinaționale cuprinde pe acelea care se angajează în investiții străine directe (ISD) de regulă prin obținerea activelor unei corporații străine, pentru a-și atinge obiectivul lor pe termen lung – în special de a-și menține sau depăși competitivitatea lor internațională.

Firmele investitoare implicate pot fi atât corporații multinaționale deja înființate care urmează o strategie de integrare globală sau regională, cât și investitori străini direcți aflați la început care caută să cumpere o putere competițională într-o piață nefamiliară. Motivul pentru investițiile în căutare de active strategice este să adauge la portofoliul de active existent al firmei investitoare alte active pe care le percep fie ca susținând sau întărind poziția lor concurențială, fie ca slăbind-o pe cea a concurenților.

Companiile transnaționale care obțin active strategice urmăresc să capitalizeze beneficiile din proprietatea comună a activităților și abilităților diferite, sau a activităților și abilităților similare din economii și medii potențiale diferite. Beneficiile apar din imperfecțiunile piețelor de produse pe care optează companiile multinaționale și oportunitățile ce apar deschid calea acestor corporații să exploateze sau să mărească aceste imperfecțiuni .

Unele corporații transnaționale introduc propriul sistem organizațional și propriul stil de management în companiile pe care le obțin, chiar dacă nu se implică ele însele în funcțiile de management de zi cu zi.

În cazul unei mari majorități de investiții strategice achiziția sau realizarea societății mixte aduce beneficii restului organizației din care face parte. Aceasta se poate face, de exemplu, prin deschiderea de noi piețe, crearea de sinergii de cercetare-dezvoltare sau economii de producție, scăderea costurilor de tranzacție, împărțirea sarcinilor administrative, depășirea flexibilității strategice și asumarea riscului de a fi răspândit mai bine.

Deși unele conglomerate multinaționale specializate tind să fie mai degrabă companii de servicii și nu producătoare de bunuri, și adesea investițiile lor străine sunt free-standing (facilitățile de producție ale firmei sunt amplasate în întregime în altă țară decât cea de origine), multe preluări și fuziuni sunt întreprinse în mod curent de companiile transnaționale care intră în una din cele trei categorii descrise anterior.

Totuși, în anumite ocazii și pentru anumite scopuri, considerațiile strategice pot fi motivul determinat pentru investițiile străine directe:

 companie poate obține sau se poate angaja într-o alianță de cooperare cu o altă pentru a împiedica un concurent să facă astfel;

 alta poate fuziona cu unul din rivalii ei străini pentru a-și întări abilitățile lor față de un rival mai puternic;

 o a treia poate câștiga un grup de furnizori pentru a pune în încurcătură piața unei anumite materii prime;

 a patra poate căuta să obțină acces la debușeele de distribuție pentru a-și promova mai bine propria marcă de produs;

 a cincea poate cumpăra o firmă ce produce o gamă complementară de bunuri sau servicii pentru a le oferi clienților săi o gamă mai diversificată de produse;

 a șasea poate să-și unească forțele cu o firmă locală în ideea că astfel se află într-o mai bună poziție pentru a-și asigura contractele din partea guvernului gazdă, contracte care sunt refuzate concurenților ei care exportă în acea țară.

Toate acestea sunt exemple de investiții străine directe strategice făcute pentru a proteja sau îmbunătăți poziția concurențială pe termen lung a firmelor investitoare.

Nu există date statistice cu privire la semnificația investițiilor căutătoare de eficiență sau de active strategice făcute de companiile multinaționale, deoarece ele nu pot fi ușor separate de celelalte două tipuri de activități generatoare de valoare adăugata. Aceste investiții reprezintă o parte în creștere din activitatea globală a corporațiilor transnaționale, în particular în cadrul piețelor importante ale lumii, și că ele se concentrează în sectoare manufacturiere intensive în tehnologie și capital, și în sectoare de servicii intensive în informații.

4.3. Motivația companiilor multinaționale

Există și alte motive pentru activitatea corporațiilor multinaționale care nu se încadrează în cele patru categorii descrise până acum. Pe acestea le putem clasifica în trei grupe vizând:

a) investiții de scăpare

b) investiții de sprijin

c) investiții pasive

a) Investiții de scăpare

Unele investiții străine directe sunt făcute pentru a scăpa de legislația restrictivă sau de politicile macro-economice ale guvernului de origine .

Exemple de investiții de scăpare pot fi: activitățile din afara granițelor naționale ale companiilor indiene pentru a evita restricțiile asupra părții de producție internă pe care ele o puteau realiza; activitatea firmelor israeliene în Marea Britanie pentru a depăși boicotul Arabiei asupra produselor exportate de Israel; cea a firmelor suedeze, americane sau nigeriene cauzată de faptul că oportunitățile de investire în anumite sectoare sunt limitate de guvernele țărilor lor de origine; cea a băncilor japoneze care se angajează într-o mai mare gamă de servicii pentru clienții lor în Europa decât le e permis să întreprindă în Japonia (mai ales băncile de investiții).

Investițiile de scăpare vin din țări ale căror guverne urmăresc politici macro-economice puternic intervenționiste, și care tind să se concentreze în acele sectoare (în special de servicii) care sunt cel mai mult reglementate.

b) Investiții de sprijin

Scopul acestor investiții este de a sprijini activitățile restului organizației din care face parte. Activitățile lor creează costuri, dar restul companiei multinaționale resimte efectul unor beneficii majore.

Principalele investiții de sprijin sunt cele legate de comerțul companiei multinaționale, fiind îndreptate spre bunuri și servicii de la compania investitoare (sau altele) și/sau facilitarea de bunuri și servicii străine de la compania investitoare (sau altele).

Tipurile de activități generatoare de valoare adăugată întreprinse de filialele de comerț ale corporației multinaționale includ nu numai distribuția și marketingul pentru vânzări cu ridicata și cu amănuntul, dar și o întreagă gamă de facilități de import pe care le realizează în numele companiei investitoare. Filialele legate de comerț oferă servicii de marketing și relații cu publicul pentru compania mamă, aceste activități reprezentând frecvent primul pas pentru înființarea de unități de producție ale căutătorilor de piețe sau de resurse.

Există și alte tipuri de servicii de sprijin ce pot fi prestate de filialele din străinătate ale companiilor multinaționale care de obicei sunt întreprinse de birouri regionale sau de ramură. Birourile regionale acționează ca centru intermediar de control și administrație între sediul central și unitățile de operare din străinătate. Ele implică atât coordonarea activității unităților operative cât și furnizarea de informații financiare și de marketing către compania mamă . Birourile regionale pot oferi servicii ca recrutarea forței de muncă, căutarea de oportunități de investire adițională pentru compania mamă, selectarea locului relației cu publicul, menținerea legăturii cu guvernul gazdă și/sau cu autoritățile locale.

c) Investiții pasive

Investițiile directe sunt motivate diferit față de investițiile de portofoliu fiind destinate să introducă în companie noi resurse și abilități de management sau să câștige noi active pentru a-și mări propriul profit. Se presupune că investițiile de portofoliu implică management activ.

În practică, majoritatea investițiilor directe variază în funcție de gradul de management activ urmărit de proprietarii lor, mergând de la “complet” la “inexistent”. Cele care merg spre capătul pasiv al spectrului sunt de două feluri:

1) primul tip de investiții pasive sunt cele făcute de marile conglomerate investiționale care se specializează în cumpărarea și vânzarea de companii care sunt făcute pentru a îmbunătăți abilitățile tehnologice, de marketing, financiare sau organizaționale; altele implică deposedarea de active.

Majoritatea implicărilor în afacerile imobiliare (în terenuri, clădiri de birouri, hoteluri, etc.) sunt bazate pe previziunile de natură economică asupra valorilor viitoare ale terenurilor sau celorlalte active imobiliare. Cu cât este mai mare stocul fix de capital al unei investiții, cu atât este mai important să se ia în considerare mișcările viitoare posibile ale cursului de schimb.

2) al doilea tip de investiții pasive este acela făcut de firme mici și investitori individuali în proprietăți imobiliare. Adesea, acestea se fac pur și simplu pentru a deține o casă de vacanță sau a doua locuință în străinătate, în special în vederea eludării impozitelor costisitoare prevăzute în legislația fiscală a unor state. Dar, pe de altă parte, aceste investiții pot masca de multe ori spălări ale unor sume de bani provenite din fraude care sunt direcționate către state care prezintă un regim mai lejer al declarării provenienței fondurilor în materia achiziționării unor imobile de către străini.

Elementele prezentate au demonstrat că tipurile de activități generatoare de valoare adăugată întreprinse de companiile multinaționale în străinătate pot fi motivate diferit. În definitiv, radiografierea motivațiilor de investire nu și-a propus rigurozitatea unei abordări pur economice, efortul fiind canalizat spre facilitarea înțelegerii binomului motivație investițională – fraudă corporatistă la nivelul companiilor multinaționale sau filialelor acestora.

Frauda la nivelul companiilor multinaționale este direct legată de activitatea lor operațională ori de activitățile conexe acestora. Complexitatea acestui tip de fraude rezidă din însuși volumul și specificitatea tranzacțiilor și operațiunilor care au loc la nivelul întreprinderilor multinaționale, unde apare și o contaminare culturală și axiologică între indivizi aparținând mai multor naționalități, religii, sisteme educaționale, valori tradiționale etc.

Acest gen de contacte duc cu sine relativizări ale mecanismelor inhibitorii comportamentale care ulterior cauzează derapajele etice și infracționale ale căror consecințe sunt resimțite de compania multinațională, de investitorii ori creditorii acesteia, clienții sau concurența reducând percepția pozitivă a publicului larg în credibilitatea funcționării libere a mecanismelor economice de piață precum și în capacitatea statului de a derula activități preventive menite să evite apariția fraudelor majore, complexe sau sistemice.

4.4. Prețurile de transfer

Prețurile de transfer se referă la prețurile contribuțiilor (active corporale și necorporale, servicii și fonduri) transferate într-o organzație. Astfel, spre exemplu, bunurile provenite de la divizia de producție pot fi vândute diviziei de marketing, sau bunuri de la compania-mamă pot fi vândute unei entități susbidiare din străinătate . Din moment ce prețurile sunt stabilite în interiorul organizației, deci controlate, regulile specifice jocului concurențial, normal într-o economie liberă, care stabilesc prețurile pentru astfel de tranzacții între terți nu se mai aplică.

În acest mod, alegerea prețurilor de transfer va afecta alocarea totală a profitului între diversele părți ale unei companii. Aceasta poate constitui o îngrijorare majoră pentru autoritățile fiscale ale unui stat, care se tem de faptul că întreprinderile multinaționale își fixează prețurile de transfer pentru tranzacțiile internaționale pentru a reduce profitul taxabil în propria jurisdicție. Acest fapt a condus la intensificarea măsurilor preventive și represive referitoare de prețurile de transfer, transformând regulile ce reglementează prețurile de transfer într-o problemă majoră legată de taxe pentru companiile multinaționale.

4.4.1. Teoria economică a prețurilor de transfer

Abordarea economică își propune să identifice acel nivel optim aflat în spatele prețurilor de transfer, astfel încât conceptualizarea acestora și a mecanismelor aferente să explice mecanismele prin care întreprinderile multinaționale își maximizează profiturile totale într-o lume fără taxe .

În practică există o mulțime de factori ce influențează nivelul prețurilor de transfer care sunt folosite de companiile multinaționale printre care:

 măsurarea performanțelor productive sau financiare ale firmei

 capabilitatea sistemului de contabilitate propriu sau asigurat de alte companii de profil specializate,

 cotele de import,

 natura și întinderea obligațiilor vamale,

 nivelul impozitului pe profit în respective jurisdicție,

 și, în cele mai multe cazuri, simpla lipsă de atenție acordată prețului.

Pornind de la teoria determinării nivelului prețurilor marginale, cunoaștem faptul că, în general, nivelul optim de rezultat apare atunci când costurile marginale sunt egale cu veniturile marginale. Cu alte cuvinte, o companie înregistrează un spor de profitabilitate atunci când veniturile marginale din vânzările adiționale sunt mai mari decât costurile marginale.

Dar, atunci când o companie își vinde produsele numai ei înseși (spre exemplu când nu există piață externă pentru acele prețuri de produse), imaginea devine mai complicată, însă rezultatul scontat este același. Mecanismul este relativ ușor de decelat: prețul optim și cantitatea rămân aceleași, numai că la nivelul companiei costurile marginale ale producției pot fi separate de costurile marginale totale ale firmei. De asemenea, veniturile marginale asociate diviziei de producție pot fi separate, conform mecanismului prezentat, de veniturile marginale totale ale firmei. Acestea se numesc venituri marginale ale firmei și sunt calculate ca diferență între veniturile marginale totale ale firmei și costurile marginale de producție.

4.4.2. Rolul orientărilor și regulilor administrative în problematica prețurilor de transfer

Deși la fundamentarea teoretică a problematicii prețurilor de transfer, există o abordare economică acceptabilă, decizia selecției uneia dintre metodele prețurilor de transfer, pornește de la premisa că este mult mai avantajos să alegi prețurile în mod arbitrar, astfel încât, în termeni contabili, cel mai mare profit este realizat într-o țară cu taxe mici, schimbând locația profiturilor pentru a reduce totalul taxelor plătite de companiile multinaționale .

Cu toate acestea, cele mai multe țări au inițiat politici de înăsprire a legislației fiscale, în care impozitarea să se bazeze pe principiul valorii de piață, asa cum este definit de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – orientări referitoare la prețurile de transfer pentru companiile multinaționale și legilor fiscale –stabilind criteriile prin care prețurile de transfer pot fi stabilite în mod unitar în vederea asigurării plății impozitelor către statul în care-și desfășoară activitatea. O situație relativ ciudată apare atunci când în cadrul aceluiași stat, autoritățile fiscale au reglementări diferite referitoare la prețurile de transfer față de agențiile vamale (exemplu cel mai concludent îl constuituie Statele Unite ale Americii, unde fiscul și vama au criterii diferite de stabilire a valorii prețului de transfer). În multe cazuri obiectivele operaționale ale acestor agenții în stabilirea nivelurilor prețurilor de transfer ale multinaționalelor sunt diametral opuse.

Deși există discrepanțe, uneori frapante, în specificul legislației fiecărei țări referitoare la aplicația principiului valorii de piață, faptul că sunt bazate în principal pe orientările OCDE, semnifică faptul că, deși această strategie implică un risc mai mare de fiscalitate, politicile globale ale prețurilor de transfer pot fi utilizate în mod eficient la determinarea aplicării prețului valorii de piață pentru tranzacțiile efectuate în cadrul unei societăți multinaționale .

Cu toate acestea, diferite țări pot adopta metode diferite de calcul a prețului de transfer, situație în care pot suscita interesul companiilor multinaționale în vederea declarării realizării preponderente a producției în respectiva jurisdicție, situație care impune un anumit grad de precauție. În consecință, unele state au prevăzute reglementări ineficiente referitoare la acest domeniu sau aplică principiul valori de piață în moduri dierite – Brazilia, spre exemplu, nu aplică principiul valori de piață, în ciuda faptului că a reglementat metodologia prețurilor de transfer.

În cadrul orientărilor propuse de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) sunt prezentate mai multe metode menite să conducă la o calculație justă a valorii bunurilor pe care companiile multinaționale le transferă pe circuitele interne corporatiste ori pentru evaluarea nivelului de transfer al profitului. Astfel avem de a face cu :

I. Metode tradiționale de transfer

1.metoda comparării prețurilor

2.metoda cost-plus

3.metoda prețului de revânzare

II.Metode de transfer al profitului

1.metoda împărțirii profitului

2.metoda marjei nete

Metoda comparării prețurilor realizează o evaluare a diferențelor ce apar între prețurile utilizate la o tranzacție controlată cu prețurile care sunt folosite la o tranzacție necontrolată. Tranzacția controlată este reprezentată de transferul unei produs în cadrul aceleiași companii multinaționale sau între companii multinaționale cu același acționariat. Tranzacția necontrolată reprezintă operațiunea de vânzare-cumpărare a unui produs între două companii cu acționariat diferit, între care nu există raporturi de control. Compararea între o tranzacție controlată și una necontrolată se face atunci când nu există diferențe între tranzacțiile realizate în cadrul aceleiași companii multinaționale, sau, dacă există diferențe, atunci când acestea nu au efect material, ori, atunci când pot fi făcute ajustări rezonabile.

Astfel, un preț de transfer bazat pe principiul valorii de piață poate fi determinat printr-o comparație cu prețul de vânzare dintre două corporații independente care efectuează o tranzacție.

Metoda cost-plus este utilizată, în general, pentru comerțul cu produse finite și este calculată prin adăugarea unei valori apropiate costului afectat de partea vânzătoare în procesul fabricării bunurilor sau achiziționării serviciilor, valorile apropiate fiind bazate pe profiturile realizate de către alte companii pe același produs. Metoda cost-plus calculează prețul de transfer pe baza costului bunurilor și serviciilor disponibile și pe baza datelor din contabilitatea companiei. Metoda este acceptată, în mod general, de către autoritățile vamale din moment ce acestea furnizează indicații ca prețul de transfer să fie aproximativ egal cu prețul real al bunului.

Totuși, această metodă nu este tot atât de transparentă pe cât pare. O companie multinațională poate să-și manipuleze costurile contabile astfel încât să controleze prețul de transfer. Companiile care adoptă metoda cost-plus pentru prețurile de transfer pot alege dintre diversele abordări cum ar fi:

-abordarea costului actual

-abordarea costului standard

-abordarea costului variabil

-abordarea costului marginal

Metoda prețului de revânzare, similară metodei cost-plus, pleacă de la premisa economică a valorii activității umane aflată în spatele tranzacțiilor ce au loc la următorul nivel în lanțul de aprovizionare și este determinată prin aproximarea unui preț de comercializare en-gros din prețurile unui terț cu o marjă apropiată care este determinată prin examinarea condițiilor sub care bunurile și serviciile sunt vândute, comparând tranzacțiile declarate cu valoarea acestora declarată de alți terți.

Metode de transfer ale profitului

Conform orientărilor OCDE sunt considerate metode ale transferului de profit următoarele :

a) metoda împărțirii profitului;

b) metoda marjei nete.

Metoda împărțirii profitului este aplicată atunci când activitățile implicate în tranzacțiile examinate sunt prea mult interconectate pentru a putea face o examinare separată, astfel profitul final derivat din vânzare este împărțit pe baza nivelului de contribuție, determinat în cele mai multe cazuri prin măsurarea unor factori precum salariile angajatilor, plățile personalului administrativ etc.

Metoda împărțirii profitului rezidual se concentrează inițial pe compania care, în cadrul unei tranzacții controlate, efectueaza operațiunile cele mai rutiniere, de exemplu fabricarea de unelte sau distribuția de servicii, deoarece funcțiile de rutină sunt cele care au valoare adaugată mică în comparație cu profitul total.

Metoda marjei nete se concentrează pe profitul realizat conform valorii de piață de una dintre entitățile implicate în tranzacție. Această metodă se bazează pe faptul că profitul operațional relativ poate fi o măsură mult mai bună a principiului valorii de piață, atunci când comparația apropiată cerută de metodele tradiționale nu poate fi aplicată.

4.4.3. Acordul Avansat de Preț (Aap)

Un acord avansat de preț este o înțelegere între contribuabilul – companie multinațională și autoritatea fiscală competentă legată de valoarea prețului la care va fi efectuată o tranzacție, care este considerată conformă cu principiul valorii de piață pentru o perioadă determinată. Deși un acord avansat de preț retroactiv poate fi utilizat pentru a reduce decalajele de preț din anii anteriori, acest tip de acorduri este folosit, în principal, pentru a reduce riscul de ajustări ale veniturilor operaționale. Există două tipuri de acord avansat de preț: unilateral și bilateral/multilateral. Un acord avansat de preț unilateral este un acord încheiat între o corporație multinațională și autoritatea fiscală din țara de reședință a acesteia.

Deși este mai simplu de folosit decât un acord avansat de preț bilateral/multilateral, cel unilateral nu va fi recunoscut de o autoritate fiscală straină, însemnând spre exemplu că o companie multințională din SUA, parte a unui acord avansat de preț unilateral pentru comerțul cu o subsidiară din Franța, va risca să fie taxată și în Franța, dacă această țară nu va fi de acord cu metoda de calcul a prețului, conform valorii de piață, rezultând dubla impunere.

Acordurile avansate de preț bilaterale/multilaterale acoperă asemenea cazuri, în vederea evitării dublei impuneri, deși implementarea acestora necesită un proces mai îndelungat de aplicare, incluzând consultarea și acordul dintre toate autoritățile competente implicate.

4.4.4. Procedurile de acord mutual

O procedurã de acord mutual este un instrument folosit pentru o stăvilire a taxărilor excesive internaționale, inclusiv dubla impunere. Deși variază, bazate pe legile fiscale specifice fiecărei țãri, acestea sunt efectuate doar între autorități ale statelor cu reglementări deja existente legate de fiscalitate în sfera prețurilor de transfer. Deși cele mai multe convenții necesită ca fiecare parte să depună un efort egal în rezolvarea diferendelor, acestea nu sunt obligate să încheie anterior vreun acord. Aceasta înseamnă că, deși procedurile de acod mutual pot fi folosite ca o rezolvare a fiscalitãții excesive, acestea nu sunt imune la eșec, generând astfel vulnerabilități pe care companiile multinaționale le vor specula imediat.

CAPITOLUL III

INSTRUMENTELE COMUNE ALE EVAZIUNII FISCALE ȘI SPĂLĂRII BANILOR

I. FIRMELE FANTOMĂ

Lipsa unor reglementări legale, carențele existente în cele în vigoare, coroborate cu lipsa de cooperare a instituțiilor responsabile cu înmatricularea și inregistrarea fiscală a societăților comerciale au fost speculate de diverși comercianți inventivi care au înființat o mulțime de firme, care, deși aparent funcționează legal, nu pot fi identificate la sediile declarate. Aceste firme există, dar nu se văd, nu pot fi atinse. De aceea, ele nu se regăsesc în economia reală de la suprafață, locul lor predilect de acțiune constituindu-l economia ilicită, invizibilă. Astfel de firme sunt marii actori ai evaziunii fiscale, ai contrabandei, ai bancrutei frauduloase și ai altor infracțiuni considerate ca generatoare de bani murdari.

Înființarea, înmatricularea și funcționarea firmelor fantomă nu constituie un scop în sine, acestea sunt create cu scopuri bine premeditate pentru a eluda legislația, cel mai adesea în domeniul fiscal. De cele mai multe ori asemenea firme se creează special pentru tranzacționarea unor mari afaceri ilegale, după care acestea dispar din lumea afacerilor, patronii lor procedând la înființarea altor asemenea societăți, utilizate în același scop, după care din nou sunt abandonate și așa mai departe.

Existența unui ridicat nivel al economiei ilicite este în primul rând rezultatul funcționării unor asemenea firme.

Din experiența de până acum rezultă că „marii specialiști” în firme fantomă sunt, în special, cetățenii străini, în special din lumea orientală. De altfel, imensele sume obținute din economia ilicită sunt schimbate în valută și transferate, cu destul de multă ușurință, în străinătate, fără a exista o contraprestație a acestor transferuri, conducând în felul acesta la dezechilibrarea și mai accentuată a balanței de plăți.

Amploarea fenomenului a creat foarte multe probleme instituțiilor responsabile cu perfecționarea legislației în domeniu, precum și organismelor de aplicare a legii.

3.1. Constituirea și funcționarea firmelor fantomă

1.Înmatricularea și înregistrarea unor societăți comerciale prin utilizarea unor documente false sau prin neîndeplinirea unor cerințe legale

A) De cele mai multe ori, în special în cazul unor cetățeni străini, pentru înregistrarea societăților comerciale, viitoare fantomă, se utilizează acte de identitate false. Cu toate că astfel de documente au urmat un circuit destul de îndelungat: notari, avocați, Registrul Comerțului, funcționarii administrației financiare, judecători etc., nimeni nu a observat că aceste acte sunt false. De aici se pot trage două concluzii: fie că falsurile au fost făcute atât de perfect, încât acestea nu au putut fi depistate, fie că au existat anumite interese pentru a nu fi depistate asemenea falsuri.

B) Cel mai des utilizat mijloc de înființare a firmelor fantomă îl constituie folosirea unor contracte de închiriere false, pentru a face dovada existenței spațiului în care va funcționa firma respectivă. Falsificarea acestor documente s-a făcut prin mai multe modalități:

falsificarea ștampilei și a numărului de înregistrare al administrației financiare din raza de acțiune a domiciliului titularului contractului de închiriere. La verificările ulterioare s-a constatat că numărul de înregistrare respectiv nu există în evidența unității financiare respective;

falsificarea titularului de contract de închiriere, prin utilizarea însă a unui număr corect de înregistrare de la administrația financiară, dar la care apare un alt titular de contract;

prezentarea unui contract de închiriere la adrese care nu există (de exemplu, un număr de stradă inexistent);

pentru a fi cât mai credibili, falsificatorii au înscris pe contractele de închiriere și numărul unor chitanțe (evident false) prin care s-a plătit impozitul aferent chiriilor, pe toată durata contractului de închiriere.

C) Folosirea unor contracte de proprietate pentru sediul unor firme aparținând unor persoane aflate în relații de rudenie, care ulterior s-au dovedit a fi false.

D) Folosirea, ca dovadă a existenței spațiului pentru sediu, a unor contracte autentice, dar care însă au fost înstrăinate între timp. Practica judiciară a pus în evidentă o serie de cazuri în care s-a procedat astfel; contractele de vânzare-cumpărare se întocmesc în mai multe exemplare. Or, dacă apartamentul se înstrăinează din nou, noului proprietar nu i se înmânează toate exemplarele vechiului act de proprietate (de obicei i se înmânează numai unul), astfel că vechiul proprietar rămâne în posesia a cel puțin unui exemplar pe care-l folosește fără știrea noului proprietar.

2.Înstrăinarea societăților comerciale (prin cesionarea părților sociale), fără a se verifica dacă mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la existența spațiului pentru sediul social

A) De cele mai multe ori, contractele de închiriere care fac dovada spațiului pentru sediul firmei, se încheie pe o perioadă de un an de zile. Totuși s-au găsit și situații în care această perioadă era de numai o lună sau chiar de 15 zile (asemenea termene scurte erau o dovadă certă că firmele respective s-au înființat de la început ca firme fantomă și totuși au fost legalizate înființările).

În cazul în care firma este cesionată altui comerciant, nu se verifică dacă firma mai îndeplineste condiții legale de funcționare cu privire la spațiul pentru sediul social. De cele mai multe ori, contractele de închiriere erau expirate la data cesionării. Mai mult, aceasta este o metodă de a se pierde urma societății, în special când vechiul proprietar se află în situații litigioase cu organele fiscale. Noii proprietari, de cele mai multe ori, nu mai pot fi găsiți ori declară că nu cunosc nimic despre debitele firmei, deoarece la data achiziționării sale din contabilitatea acesteia nu rezulta nici o datorie; iar eventualele debite care nu figurează în evidența firmei îi privesc pe foștii proprietari.

Situația se prezintă și invers, în sensul că foștii proprietari, urmăriți de organele fiscale, înstrăinează firma cu toate datoriile unor persoane care nu pot fi găsite, uneori asemenea persoane nici nu există, deoarece documentele noilor proprietari sunt false sau falsificate. Pentru a se apăra, foștii proprietari prezintă chiar și chitanțe că au primit banii pe societățile înstrăinate, dar banii respectivi sunt tot ai foștilor proprietari, deoarece aceștia nu pot identifica pe noii proprietari.

B) Cesionarea firmelor, neurmate de înscrierea de mențiuni la Registrul Comerțului, cu privire la sediu și administratori.

Profitând de perioada de înființare a unor firme scutite de impozit, mulți cetățeni au înființat asemenea societăți, după care le-au înstrăinat, câștigând astfel o sumă de bani deloc neglijabilă. Dar această înstrăinare de firme fără îndeplinirea tuturor procedurilor legale i-a costat pe foștii proprietari, care s-au trezit controlați și chiar anchetați, deoarece aceștia figurau în continuare ca administratori la firmele înstrăinate, iar sediul acestora nu a fost mutat de noii proprietari. Mai mult, înstrăinând documente cu regim special și ștampila societății, noii proprietari au efectuat acte de comerț fără a le înregistra în contabilitate, astfel că organele de aplicare a legii au identificat pe foștii proprietari ca autori ai unor fapte nelegale.

3.Funcționarea în ilegalitate a firmelor fantomă

Cu toată duritatea sancțiunii prevăzute de lege cu privire la evaziunea fiscală, pentru declararea activă făcută de contribuabili sau împuterniciții acestora cu privire la sediul unei societăți comerciale sau la schimbarea acestuia fără îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, în scopul sustragerii de 1a controlul fiscal , totuși firmele fantomă continuă să se înființeze și să funcționeze . Una din explicațiile acestui fapt este aceea că asemenea societăți sunt înființate de cele mai multe ori de cetățeni străini care vin în țară numai pentru o perioadă scurtă de timp, după care dispar, sau nici măcar nu se deplasează în România, utilizând în schimb unele procuri (false) prin care împuternicesc anumite persoane să se ocupe de înregistrarea și funcționarea firmelor respective. Asemenea procuri au în cuprinsul lor mențiunea că titularul procurii poate, la rândul său să împuternicească altă persoană pentru conducerea afacerilor titularului firmei (sau contului, după caz), semnătura acestuia din urmă fiindu-i opozabilă titularului. Or, un astfel de document, acceptat de notari cu destul de multă ușurință, poate crea de la început anumite suspiciuni .

Mizând pe clandestinitatea sediului real (altul decât cel declarat), firmele fantomă încep să funcționeze ca și când ar lucra în condiții normale. Astfel, acestea își confecționează ștampila proprie, se aprovizionează cu documente cu regim special, își deschid cont la bancă (de obicei, mai multe conturi la bănci diferite), efectuează importuri sau exporturi, fac acte de comerț intern (cel mai adesea, utilizând numerarul în locul decontărilor bancare).

Cum firmele fantomă lucrează în economia ilicită, unde predomină ca mijloc de plată numerarul, o dată cu intrarea în vigoare a Legii privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, au început să apară la lumină o parte din tranzacțiile lor prin mecanismul de raportare a depunerilor și retragerilor de numerar mai mari de 15.000 euro (sau echivalent), la ONPCSB.

În felul acesta, vălul de mister al secretului bancar fiind ridicat, au început să apară la suprafață afacerile ilegale ale acestor firme fantomă. Iată de ce, în ultimul timp, numărul acestor firme fantomă descoperite este în creștere.

3.2. Condițiile care fac posibilă funcționarea firmelor fantomă

1.Verificările superficiale efectuate de organismele însărcinate cu înregistrarea societăților comerciale.

A) Potrivit prevederilor legale, o persoană nu poate fi asociat unic decât la o singură societate cu răspundere limitată. Cu toate acestea, au fost identificate nenumărate cazuri în care nu se respectă această prevedere. În loc ca, o dată cu solicitarea înființării unei noi firme cu asociat unic, să se verifice în baza proprie de date acest lucru, Registrul Comerțului solicită o declarație din partea celui care dorește să înființeze o astfel de firmă că îndeplinește condițiile legale. Astfel de declarații s-au dovedit a fi false iar noile societați au fost înregistrate în mod ilegal.

B) Utilizând procedura verificării pașapoartelor, Oficiul Registrului Comerțului își poate constitui o bază de date cu copii cel puțin ale pașapoartelor cetățenilor care au înființat deja firme, în felul acesta putându-se identifica actele de identitate false care s-au mai utilizat (prin folosirea de fotografii diferite).

C) Deși certificatul de înmatriculare este emis de Registrul Comerțului, cu ocazia atribuirii numărului fiscal, utilizând baza de date proprie, organele fiscale pot verifica autenticitatea contractelor de închiriere sau a actelor de proprietate. Acest fapt nu se întâmplă, din practica judiciară recentă rezultând că la dosarul fiscal sunt înregistrate contracte de închiriere false, iar la rolul fiscal al titularului spațiului (care este un alt compartiment din aceeași administrație fiscală), acest contract nu figura ori valabilitatea sa era încetată prin rezilierea între timp a acestuia.

D) Ușurința cu care unii notari autentifică sau legalizează înscrisuri, fără o verificare atentă a identității persoanelor care se prezintă în fața lor. Altfel cum putem să catalogăm efectuarea unor înscrisuri utilizând același pașaport, dar cu fotografii diferite.

2.Slaba cooperare între instituțiile abilitate cu înființarea societăților comerciale

Cel puțin cinci categorii de instituții sunt implicate în procesul de înregistrare și funcționare formală a societăților comerciale. Aceste instituții sunt abilitate să efectueze următoarele demersuri administrative:

autentificarea actelor și documentelor care sunt necesare procesului de înregistrare a firmelor, activitate executată de notarii publici; – activitatea de pregătire a documentelor necesare înregistrării, de înregistrare și de gestionare a dosarelor referitoare la înființarea societății și la mențiunile efectuate pe parcurs, activități realizate de Registrul Comerțului;

activitatea de atribuire a codului fiscal și cea de înregistrare ca plătitoare de impozite și taxe a societăților comerciale, activități ce reprezintă atribuții ale organelor fiscale;

magistrații delegați pe lângă Registrul Comerțului, care, în urma verificării îndeplinirii procedurilor legale, decid cu privire la înregistrarea societăților comerciale în Registrul Comerțului;

organele bancare sunt implicate în două etape în procesul de înființare a societăților comerciale: o primă etapă a depunerii capitalului social într-un cont tranzitoriu sau prin consemnarea depunerii, iar cea de-a doua etapă o reprezintă deschiderea contului bancar cu care va lucra societatea respectivă.

Cu excepția unor măsuri luate în ultimul timp de către Registrul Comerțului și organele fiscale în vederea atribuirii într-un singur loc atât a numărului de înregistrare comercială, cât și a celui de înregistrare fiscală, nu cunoaștem acțiuni sau activități comune ale factorilor enunțați anterior pentru perfecționarea cadrului de cooperare necesar înregistrării societăților comerciale. Lipsa cooperării între instituții se manifestă atât în etapa premergătoare înregistrării, dar mai ales pe parcursul funcționării societăților comerciale.

3.Neacoperirea cu prevederi legale a unor activități ce au loc în procesul înființării și funcționării societăților comerciale

A) Lipsa unor prevederi legale care să îngrădească dreptul de a se putea înființa, la aceeași adresă, un număr nedefinit de societăți comerciale, sediu care cel mai adesea, în cazul firmelor fantomă este situat în același apartament de bloc.

B) Dacă în ceea ce privește procedura de înființare, lucrurile sunt relativ clare, nu același lucru putem să-l spunem despre metodologia înstrăinării societăților comerciale, unde au fost constatate nenumărate probleme și care vor fi prezentate într-un paragraf separat.

C) Inexistența unor prevederi legale în cazul unor societăți ai căror asociați sunt cetățeni străini, privind obligativitatea de a avea în conducerea administrativă vorbitori de limba română care să suplinească necunoașterea limbii și a legislației române de către comercianții străini.

D) Nu există o obligație legală a băncilor de a comunica autorităților fiscale toate conturile deschise de comercianți. În felul acesta, organele fiscale au întâmpinat probleme în a-și îndeplini atribuțiunile în cazul în care s-au urmărit unele debite neachitate de comercianți, deoarece aceștia nu au declarat conturile prin care au efectuat cele mai multe operațiuni și unde dețineau disponibilități bănești. Această situație a fost însă reglementată.

3.3. Consecințele funcționării firmelor fantomă

Câmpul de manifestare al firmelor fantomă îl reprezintă economia ilicită. Consecințele funcționării acestui tip de societăți comerciale sunt greu de cuantificat, deși așa cum am arătat, s-a încercat determinarea contribuției financiare la crearea produsului intern brut. Totuși consecințele sunt ample, ele situându-se în domenii cu impact diferit. Ne referim la domenii precum: fiscal, bugetar, bancar, valutar, statistic, etc..

1. Consecințele fiscale.

Funcționând în clandestinitate, activitățile aducătoare de venit ale firmelor fantomă nu se evidențiază, astfel că avem de-a face cu fenomenul de evaziune fiscală, care conduce la neplata impozitelor și taxelor care se cuvin statului sau autorităților locale. Aceste sarcini fiscale neachitate variază de la impozite directe (impozitul pe profitul realizat, impozitul pe dividende, impozitul aferent salariilor plătite) la impozite indirecte (taxa pe valoarea adăugată, accize), ca și plățile ce trebuie făcute la fondurile speciale, precum: contribuția pentru asigurări sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate, plata pensiei suplimentare etc.

2. Consecințe bugetare.

Prin nevirarea la bugetul statului a impozitelor și taxelor datorate, veniturile statului nu se realizează și în felul acesta nu se pot finanța unele activități care afectează întreaga populație, precum: învățământul, sănătatea, cultura, apărarea, ordinea publică, infrastructura, administrația, justiția, etc.. Profitorii firmelor fantomă, la rândul lor, sunt beneficiari ai unor servicii publice, dar la finanțarea cărora nu au contribuit, deși au realizat venituri substanțiale.

3. Consecințe monetare, bancare și valutare.

Caracteristica economiei ilicite, acolo unde evoluează firmele fantomă, o constituie plățile în numerar care se fac între asemenea societăți comerciale. Dimensiunea relațiilor dintre firmele fantomă fac ca o mare cantitate de numerar să circule în paralel cu economia de la suprafață, care operează cu plățile bancare, prin virament. Concentrarea unei asemenea cantități de numerar în anumite sectoare comerciale și localități poate conduce la crearea de dezechilibre pe piața monetară internă.

Obținerea de importante sume neimpozabile poate conduce la presiuni artificiale asupra cursului de schimb , deoarece firmele fantomă beneficiază de ușoare avantaje (în privința resurselor financiare) față de firmele care operează legal și care licitează în vederea obținerii de valută. Apare, așadar, o concurență neloială între participanții la licitația valutară. Dar, așa cum am arătat, sumele obținute de firmele fantomă, în cea mai mare parte, nu se depun în conturile bancare, iar în aceste condiții procurarea valutei se face de pe piața neagră, încurajându-se schimbul ilegal de valută care, la rândul său, conduce la evaziunea fiscală.

Beneficiarii acestor fonduri negre gasesc solutii pentru a preîntămpina deteriorarea profiturilor prin efectele inflației și ale unor eventuale confiscări din partea autorităților statului. Sumele astfel obținute din economia ilicită, în special de către firmele fantomă deținute de cetățeni străini, după ce în prealabil au fost transformate în valută se transferă în străinătate, conducând în felul acesta la accentuarea dezechilibrului balanței de plăți externe, deoarece transferul nu este însoțit de o contraprestație. De cele mai multe ori, acest gen de transfer valutar se efectuează sub forma plăților în avans ale unor importuri, care nu se mai realizează. Ușurința unor asemenea transferuri valutare lasă deschisă posibilitatea interconectarii grupurilor criminale inclusiv în plan financiar.

4. Consecințele de politică macroeconomică.

Activitățile firmelor fantomă nu se regăsesc în documentele oficiale care stau la baza întocmirii diferitelor situații statistice. Aceste statistici, necuprinzând sectorul economiei ilicite vor reflecta deformat realitatea și deci deciziile de politică economică și socială luate de guvern sau de alte autorități nu pot conduce la concluzii corecte. Iată numai două exemple semnificative în acest sens:

Firmele fantomă nu dețin personal încadrat legal (carte de muncă sau convenție civilă de prestări servicii). Salariații care lucrează la acest tip de firme sunt plătiți direct de deținatorii părților sociale, în numerar. Lucrând în aceste condiții, numărul real al șomerilor nu corespunde realității și nici nivelul salariului minim sau mediu pe economie. Referindu-ne la situația existentă înainte de aderare putem prezenta un al doilea exemplu, din domeniul vamal. Datorită faptului că nu pentru toate mărfurile importate existau tarife vamale stabilite de autorități, în funcție de care se calculau taxele vamale și celelalte taxe plătite la autoritățile vamale, firmele fantomă declarau, pentru mărfurile importate, prețuri mici, pentru a plăti taxe cât mai mici. Diferențele față de prețurile de pe piață erau așa de mari (uneori 10-20 ori) încât importatorii (firmele fantomă) renunțau la recuperarea taxei pe valoarea adăugată care s-a plătit în vamă. Practicarea unor asemenea prețuri conduce la denaturarea balanței comerciale, al cărei sold negativ nu corespunde realității. Asemenea prețuri de import conduc la neluarea sau luarea unor măsuri eronate cu privire la protecția produselor românești în fața unei concurențe neloiale.

5. Consecințe sociale și de siguranță națională.

Acumularea unor profituri fabuloase prin metodele frauduloase prezentate poate avea implicatii sociale in sensul ca asemenea sume pot fi folosite în scopuri care pot aduce atingere siguranței naționale prin: coruperea unor înalți funcționari de stat pentru înlesnirea unor afaceri ilicite, coruperea unor magistrați care să nu-și facă datoria în cazul descoperirii unor ilegalități , finanțarea ilegală a unor partide politice sau a unor politicieni, finanțarea unor grupuri sau persoane din mass-media pentru a propaga interesele deținătorilor de capitaluri ilicite; finanțarea unor organizații naționaliste, șovine și nu în ultimul rând finanțarea grupurilor teroriste.

6. Consecințe cu impact internațional.

Evident că funcționarea firmelor fantomă reprezintă un fapt ilegal față de țările paradis fiscal unde firmele acționează la vedere, iar impozitele și taxele nu se plătesc deloc ori nivelul acestora este foarte redus. Integrarea țării noastre în Uniunea Europeană impune luarea măsurilor necesare pentru ținerea sub control a acestui fenomen și reducerea nivelului său la un procent rezonabil, compatibil cu țările din Europa Occidentală. Aceasta implică atât perfecționarea legislației interne și luarea măsurilor necesare aplicării mai bune a acesteia, cât și o mai strânsă colaborare zonală, continentală sau chiar mondială în vederea unirii eforturilor pentru diminuarea acestui flagel.

Pătrunderea fondurilor obținute din economia ilicită de către firmele fantomă în circuitul financiar-bancar național și internațional, prin intermediul căruia aceste fonduri se reciclează, face necesară îmbunătățirea colaborării internaționale.

3.4. Contracararea fenomenului funcționării și folosirii firmelor fantomă

1.Perfecționarea cadrului legislativ privind înmatricularea și funcționarea societăților comerciale

A) Interzicerea înmatricularii societăților comerciale care au sediul social în locații improprii și neadecvate obiectului de activitate. Această modificare ar conduce la diminuarea semnificativă a numărului de firme care au sediul social fictiv. Propunerea enunțată mai sus ar putea stârni discuții cu privire la îngrădirea drepturilor economice ale investitorilor, mai ales a celor străini care nu dețin proprietăți locative în România și nici nu pot să-și permită închirierea unui spațiu într-o clădire de birouri. Practica judiciară atestă că lipsa unor asemenea investitori nu reprezintă o pierdere esențială pentru mediul de afaceri și pentru economia națională, ci că din contră se impune eliminarea situației existente în prezent, când există investitori străini specializați în firme fictive;

B) Obligativitatea inscripționarii însemnelor de firmă la sediul social al societăților comerciale ar facilita efectuarea controalelor fiscale și de altă natură și ar descuraja fenomenul clandestinității. O asemenea obligativitate ar pune în evidență seriozitatea unor firme care funcționează în același apartament și ar reduce intențiile de complicitate ale administratorilor de bloc care eliberează cu prea multă îngăduință adeverințe din care rezultă acordul asociației de locatari cu privire la funcționarea unor firme .

Evident că radierea societății, ca măsură extremă, trebuie aplicată atunci când se dovedește reaua credință a comerciantului, intenția acestuia de a-și ascunde sediul real al afacerii. Altfel, în cazul neglijenței, al neștiinței, etc., sancțiunea trebuie circumscrisă în domeniul contravențional.

C) Deoarece din practică s-a observat că cel mai des implicate în fenomenul firmelor fantomă sunt societățile comerciale care au ca asociați/administratori cetățeni străini, o propunere menită să îmbunătățească climatul legal de afaceri se referă la angajarea obligatorie la aceste societăți a unor administratori vorbitori de limba română. Un astfel de procedeu este prezent în majoritatea statelor cu o economie de piață dezvoltată; în felul acesta ar exista o mai bună conlucrare a societăților comerciale cu autoritățile, eliminându-se actuala situație când administratorii cetățeni străini fie nu cunosc legislația română, fie de cele mai multe ori părăsesc țara imediat ce au efectuat o afacere de anvergură ilegală.

D) Interzicerea funcționării mai multor societăți comerciale la același sediu. Această măsură s-a dovedit a fi necesară datorită situațiilor în care s-a constatat că în același apartament s-au înregistrat zeci de societăți comerciale, de cele mai multe ori aparținând unor cetățeni străini. Depistarea unor asemenea anomalii s-ar putea lesne pune în evidență prin consultarea bazei de date atât a Registrului Comerțului, cât și a organelor fiscale. Dar, chiar și în condițiile depistării, nu există o prevedere legală ce poate fi invocată pentru a nu se opera înregistrarea firmelor la aceiași adresă poștală. Din verificările efectuate pe teren s-a constatat însă că nici una din firmele înregistrate la aceeași adresă nu funcționează în acel sediu declarat, ele fiind în fapt firme fantomă create cu concursul legislației permisive în asemenea situații.

2. Perfecționarea colaborarii între instituțiile administrative și cele de aplicare a legii în procesul de înmatriculare și funcționare a societăților comerciale

Deși în etapa actuală procedurile pe care le vom descrie par a conduce la creșterea birocrației și deci la descurajarea potențialilor investitori să-și înființeze companii comerciale, odată cu informatizarea companiilor deținătoare de baze de date necesare verificării diferitelor informații, acest impediment poate fi considerat înlăturat.

A) Colaborarea între Registrul Comerțului și direcțiile din Ministerul Administrației și Internelor care dețin bazele de date referitoare la evidența populației, respectiv evidența străinilor. Prin interconectarea acestor baze de date sunt facilitate verificările on-line cu privire la autenticitatea unor documente de identitate, înlăturându-se actuala situație când se pot înființa și cesiona societăți comerciale cu ajutorul unor documente false, falsificate, furate sau pierdute. O modalitate facilă de identificare a unor persoane aflate sub o identitate falsă sau care fac declarații false cu privire la înregistrarea unei societăți cu asociat unic (de exemplu) ar fi implementarea sistemului de verificare utilizat de poliția de frontieră pentru depistarea pașapoartelor false sau a persoanelor indezirabile. Tot Ministerul Administrației și Internelor poate furniza date și în vederea consultării fișierului de cazier pentru a depista persoanele care doresc să înființeze societăți comerciale și care au săvârșit infracțiuni ce le fac incompatibile cu calitatea de comerciant.

B) Colaborarea Registrului Comerțului cu Ministerul Finanțelor referitoare la autenticitatea contractelor de închiriere pe baza cărora se atribuie sediul social. În măsura în care aceste informatii ar fi inregistrate în bazele de date de la nivel județean, ar exista premisele unor verificari rapide. Colaborarea trebuie să fie privită însă și în sens invers, de la constatările organelor de control în ceea ce privește funcționarea ilegală a societăților comerciale către Registrul Comerțului, care poate dispune măsuri legale.

C) Conectarea băncilor comerciale la fișierul Registrului Comerțului în vederea consultării sale pentru a exista certitudinea că firmele sunt înregistrate legal și, mai ales pentru a preîntâmpina situația când acestea sunt cesionate unor noi proprietari, care nu au cunoștință de funcționarea unor conturi deschise de vechii proprietari. Dacă în urma consultării fișierului comercianților se constată înstrăinarea firmelor, rezultă o situație de ilegalitate a funcționării conturilor. Într-o asemenea situație, conturile pot fi blocate până când noii proprietari vor face rectificări cu privire la persoanele ce au drept de a dispune în cont sau chiar pot închide asemenea conturi.

D) Eticheta de fantomă poate fi atribuită nu numai societăților comerciale, ci și altor entități care fie funcționează pe principiul non-profit, cum sunt fundațiile și asociațiile, fie sunt persoane juridice străine, care sunt reprezentanțe sau birouri comerciale. În primul caz, înregistrarea entităților respective se face prin intermediul organelor judecătorești, care transmit aceste înregistrări la Ministerul Justiției, care este depozitarul registrelor fundațiilor și organizațiilor, iar în cazul reprezentanțelor comerciale, înregistrarea se face de către Ministerul Industriei și Resurselor . Chiar dacă asemenea persoane juridice au un scop bine definit, nu de puține ori s-au constatat cazuri când acestea au efectuat acte de comerț în condiții ilicite, realizând profituri, dar care nu s-au impozitat. Pentru depistarea unor asemenea situații se impune perfecționarea conlucrării între sistemul fiscal și cel bancar.

3. Perfecționarea activității organelor de aplicarea legii

Cel mai adesea în contact cu fenomenul firmelor fantomă vin organele însărcinate cu aplicarea legii, în special organele de control financiar, fiscal, vamal și cele de cercetare penală. Depistarea la timp a funcționării firmelor fantomă și inițierea acțiunilor deîndată în vederea contracarării funcționării lor ilegale constituie obiective ce trebuie perfecționate. Rapidității cu care își desfășoară activitatea firmele fantomă trebuie să i se răspundă cu aceeași reacție, altfel fenomenul devine necontrolabil.

Eficiența scăzută a activității de combatere a criminalității afacerilor s-a datorat și inexistenței unor structuri specializate în cadrul parchetelor și înstanțelor de judecată în acest domeniu, precum și reacției timide a organismelor de control financiar și bancar pentru documentarea afacerilor ilegale de mari proporții soldate cu pagube considerabile pentru economia României .

A) Primele chemate să depisteze firmele fantomă ar trebui să fie organele fiscale care, fie prin controlul la fața locului, fie prin sesizarea nedepunerii unor raportări financiare obligatorii de către contribuabili, ar trebui să conducă la luarea unor măsuri de urgență pentru stoparea funcționării în clandestinitate a unor asemenea societăți. Printr-o conlucrare mai strânsă cu Registrul Comerțului se pot afla informații despre eventualul nou sediu social sau, în lipsa acestuia, luarea măsurilor de radiere a firmei. Nu lipsită de importanță ar fi informarea organelor bancare pentru închiderea conturilor unor asemenea societăți comerciale.

B) Organele vamale pot depista deasemenea existența firmelor fantomă, cu ocazia efectuării operațiunilor de vămuire aferente importurilor sau exporturilor. Prin accesarea fișierului Registrului Comerțului (în măsura în care vămile sunt conectate la asemenea baze de date), se pot depista situații în care sediul social s-a schimbat fără operarea acestor mențiuni la Ministerul Finanțelor în baza de date a codurilor fiscale. La un asemenea control, prin accesarea bazelor de date ale aparatului fiscal, se pot reține situații în care contractele de închiriere aferente sediului social nu mai sunt valabile. Depistarea funcționării în clandestinitate se poate constata și cu ocazia controlului vamal ulterior, desfășurat fie pentru calculul și încasarea unor diferențe de taxe vamale, urmare a calculării eronate a acestora, fie cu ocazia verificării respectării condițiilor care trebuie îndeplinite pentru acordarea unor facilități vamale (evident situațiile trebuie privite în mod diferit de la o țară la alta- comunitară sau extracomunitară.

C) Comisarii Gărzii Financiare și inspectorii Agenției Naționale de Administrare Fiscală au atribuțiuni clare privind diminuarea și combaterea fenomenelor evazioniste. Pentru creșterea operativității sale, Garda Financiară trebuie să dispună de o logistică care să-i permită accesul la bazele de date specifice. Având în vedere caracterul inopinat al controlului, desfășurarea acestuia la fața locului, comisarii Gărzii Financiare trebuie dotați cu tehnică de calcul mobilă cu acces on-line la baze de date respectiv: informații de la Registrul Comerțului, informații fiscale, informații vamale, informații despre evidența populației, despre străinii intrați sau ieșiți din țară. Coroborarea acestor date cu informații obținute pe căi specifice, precum și cele furnizate de organisme specializate în culegerea de informații constituie o premisă pentru ținerea sub control a funcționării firmelor fantomă.

D) Organele de cercetare penală, respectiv poliția și parchetul fac parte din sistemul integrat judiciar cu competențe în acest domeniu. Aceste organe acționează la sesizarea organelor specializate de control sau a altor instituții și persoane.

3.5. Aprecieri privind cadrul de reglementare și cadrul instituțional după intrarea în vigoare a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală

Timpul relativ scurt, parcurs de la promulgarea și intrarea în vigoare a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală, inexistența unor norme suficiente de aplicare, precum și lipsa practicii judiciare comerciale și penale, nu permit o analiză și o apreciere complexă a viabilității acestor două acte normative, a viabilității instituțiilor și mecanismelor fiscale reglementate, precum și o previziune exactă a consecințelor aplicării.

Organele fiscale se confruntă cu fenomene evazioniste materializate în principal prin tendința permanentă a înregistrării în contabilitate a unor cheltuieli fictive și de sustragere de la înregistrare a veniturilor realizate.

Proliferarea acestor fapte este consecința imediată a fiscalitații excesive, a lipsei reglementărilor specifice sau a unor imperfecțiuni legislative, precum și a implicării superficiale a organelor de control, situații specifice perioadelor tranzitorii.

Creșterea cazurilor de evidențiere incorectă a operațiunilor economice, înregistrările fictive în contabilitate, înființarea unor companii cu scopul premeditat de a efectua o singură operațiune comercială de amploare urmată de închiderea societații , distrugerea intenționată a documentelor fiscale, folosirea unor evidențe duble, întocmirea și prezentarea de date nereale în bilanțuri și declarațiile fiscale, ascunderea unor activități comerciale, nedeclararea sucursalelor, filialelor, punctelor de lucru, și a depozitelor , prezentarea de documente false la operațiunile de import-export, toate destinate eludării plății impozitelor și taxelor , au făcut necesară luarea unor măsuri ferme de stopare a fenomenului de evaziune fiscală.

În condițiile ultimelor modificări procesual penale, organele de aplicare a legii; instanțele, parchetul, poliția judiciară în special, se confruntă, în această privință cu mari greutăți în efectuarea actelor premergătoare și administrarea probatoriilor pentru elucidarea cazurilor de fraudă în dauna bugetelor publice.

Tipuri de criminalitate necunoscute anterior, care afectează îndeosebi sistemele bancar , financiar și al pieței de capital, vizează în principal cele mai vulnerabile componente ale economiei, aflate încă în perioada tranziției – lovind, totodată în interesele fiscale ale statului.

Actualele reglementari financiar fiscale, am numit aici cele două coduri, au avut rolul de a limpezi în materia dreptului substanțial și al procedurilor fiscale, aspecte permanent ignorate de legiuitor .

În Codul de procedură fiscală, sunt astfel reglementate și definite explicit pentru prima dată "Principiile generale de conduitã în administrarea impozitelor și taxelor", statuându-se relațiile dintre contribuabili și funcționarii publici, iar în Codul Fiscal sunt definiți cu claritate termenii și expresiile fiscale atât de necesare unor interpretări juridice obiective.

Aceste noi prevederi fiscale vor influența cu siguranță conduita viitoare a contribuabililor, iar pentru organismele de aplicare a legii, îndeosebi a legii penale , pentru procurori și investigatorii judiciari, reglementările penale privind faptele sãvârșite de administratorii, directorii sau reprezentanții legali ai antrepozitarilor autorizați sau ai societãții, acoperă într-o mai mare masură sfera de incriminare a situațiilor faptice infracționale cunoscute și a modurilor de operare specifice ;

Actualul Cod fiscal sancționează penal faptele categoriilor de persoane mai sus-menționate care:

– cesionează ori înstrăinează, sub orice formă acțiunile, părțile sau activele fixe ale antrepozitarilor autorizați ori ale unui antrepozitar a cărui autorizație a fost anulată sau revocată fără a fi adusă la cunoștința autorității fiscale competente cu cel puțin 60 de zile înainte de realizarea acestei operațiuni, în vederea efectuării controlului financiar-fiscal;

– achiziționează alcool etilic și distilate de la alți furnizori decât antrepozitarii autorizați pentru producție sau importatorii autorizați de astfel de produse;

– utilizează alcoolul brut, alcoolul etilic de stinteză și alcoolul tehnic ca materie primă pentru fabricarea băuturilor alcoolice de orice fel;

– achiziționează uleiuri minerale rezultate din prelucrarea țițeiului sau a altor materii prime, de la alți furnizori decât antrepozitarii autorizați pentru producție sau importatori autorizați potrivit titlului VII;

– livrează uleiuri minerale pentru producție fără prezentarea de către cumpărător, persoană juridică a documentului de plată care să ateste virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente cantității ce urmează a fi facturată;

– comercializează uleiuri minerale neaccizabile, rezultate din prelucrarea țițeiului sau a altor materii prime, care au punctul de inflamabilitate sub 850˚C, altfel decât direct cãtre utilizatorii finali, care folosesc aceste produse în scop industrial;

– comercializează, prin pompele stațiilor de distribuție, alte uleiuri minerale decât cele din categoria gazelor petroliere lichefiate, benzinelor și motorinelor auto care corespund standardelor naționale de calitate.

Toate aceste prevederi penale, au rolul de a constrânge operatorii comerciali la respectarea regulilor fiscale, într-un segment relativ nou, cel al antrepozitelor fiscale, și merită atenția cuvenită, întrucât practica judiciară penală acumulată pe parcursul celor șaisprezece ani de economie de piață, a demonstrat că sfera afacerilor cu alcool, tutun, uleiuri minerale și alte produse accizabile sunt zonele predilecte ale infractorilor de mare calibru.

Merită de asemenea mentionată în acest context, noua procedură a regimului de antrepozitare, deplasare și primire a produselor accizabile aflate în regim suspensiv, pe baza unor noi documente administrative de însoțire cu regim special și care crează premizele unui riguros control fiscal.

Practica judiciară comercială și penală, anterioară intrării ăn vigoare a Legii 414/2002, privind impozitul pe profit, prin care la art. 30 s-a prevăzut obligativitatea depunerii certificatului fiscal, a demonstrat nenumărate situații în care debitorii frauduloși au cesionat parțile sociale purtătoare de debite, dobânzi și penalități de întârziere unor persoane inexistente pe baza unor documente de identitate false, prejudiciind în acest fel bugetul de stat cu sume impresionante.

Intrarea în vigoare a Legii 414/2002 a stopat prin prevederile art. 30, întregul fenomen al depersonalizării debitorilor statului și al transferului debitelor catre persoane fizice inexistente.

Iată însă că, actualele prevederi legislative , atât cele noi, intrate în vigoare, cât și cele rămase în vigoare în urma masivelor abrogări financiar-fiscale, crează în continuare o breșă favorabilă marilor scurgeri și deturnări financiare ale sumelor destinate bugetului de stat .

Singurele prevederi în vigoare în acest moment cu referire la transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale sunt următoarele:

– Art. 71 pct. 3 lit. c din Codul Fiscal –prevedere fiscală- reținerea impozitului din venituri din investiții “în cazul caștigului din transferul dreptului de proprietate asupra părților sociale și a valorilor mobiliare în cazul societăților închise, obligația calculării și reținerii impozitului revine dobânditorului de părți sociale sau de valori mobiliare, în momentul încheierii tranzacției, pe baza contractului încheiat între părți”.

Legea 241/2005 rep. și Legea 161 /2003 – prevedere penală – „sustragerea de la plata obligatiilor fiscale prin cesionarea părților sociale deținute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop, constituie infracțiune și se pedepsește cu inchisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”.

Considerăm că textele celor doua reglementari mai sus mentionate nu pot acoperi spectrul faptic al modalităților de cesionare frauduloasă a părților sociale purtătoare de debite, dobânzi și penalități de întârziere către bugetul de stat, și în consecință, cel puțin pentru moment până la aparitia unor noi reglementari, organismele cu atribuțiuni specifice de aplicarea legii vor trebui să depună eforturi suplimentare pentru demonstrarea « scopului » prevăzut de articolele ce incriminează evaziunea fiscală din L. 241/2005 rep. sau înșelăciunea prevăzuta de art. 215 Cod penal, ca element al laturii subiective al acestor infracțiuni.

II. PARADISURILE FISCALE ȘI STATELE VIRTUALE

2.1. Paradisurile fiscale

Libera circulație a capitalurilor face ca acestea să se „așeze” și să „producă”, în acele locuri în care ele se bucură de condiții propice, câștiguri cât mai mari, câștiguri ce stau la baza remunerării deținătorilor de capitaluri.

Așadar, practica comercială atestă că, capitalurile se investesc de regulă în acele domenii și teritorii care permit obținerea de randamente maxime. Un randament sporit al capitalurilor investite înseamnă și un nivel ridicat al impozitelor și taxelor care se percep de stat, pentru rezolvarea unor probleme generale ale acestuia. De nivelul de fiscalitate al unui stat depinde într-o bună măsură, atragerea capitalului străin și fuga sau rămânerea în țară a capitalului indigen.

Orice contribuabil este tentat să plătească impozite și taxe cât mai mici sau să nu plătească nici un fel de impozit. Pentru a profita de o astfel de slăbiciune, de-a lungul timpului au existat teritorii care au creat o legislație de atragere a fondurilor financiare, acordându-se facilități deosebite, dintre care cea mai importantă o constituie scutirea de impozite ori nivelul acestora extrem de redus. Aceste teritorii sunt denumite în literatura fiscală paradisuri fiscale.

Ca o definiție generală, prin termenul de paradis fiscal se înțelege orice zonă financiară care nu percepe impozite, ori impozitele sunt reduse pe toate sau doar pe unele categorii de venituri, un nivel ridicat de secret bancar sau comercial, cerințe minime din partea băncii centrale și nici un fel de restricții asupra schimburilor valutare.

Privită prin prisma reducerilor sau scutirilor de impozite, aproape fiecare țară poate fi considerată paradis fiscal, pentru că, într-o formă sau alta, societăților comerciale sau persoanelor individuale străine le sunt oferite diferite stimulente pentru a încuraja investițiile lor și a promova astfel creșterea economică în zonă.

În perioada de tranziție și România a încurajat o astfel de politică, scutind de la plata impozitelor pe profit, a taxelor vamale și a altor impozite societățile comerciale înființate cu aport străin.

Mai mult, unele din aceste facilități s-au acordat și investitorilor români. Este cunoscut de altfel, fenomenul înființării în serie de firme scutite de plata impozitului pe profit, pe o anumită perioadă de timp. Deși în prezent această practică a încetat, totuși Guvernul, pe proiecte punctuale, a mai aprobat asemenea facilități în cazul unor investiții majore, cu impact important asupra ocupării forței de muncă și transferului de tehnologii.

Dintr-o anumită perspectivă pot fi asimilate paradisurilor fiscale și zonele libere, respectiv zonele defavorizate care, potrivit legislației ce reglementează funcționarea lor, profită de diverse înlesniri fiscale sau de altă natură.

Totuși, nu acestea sunt adevăratele paradisuri fiscale sau refugii fiscale. De altfel, asemenea teritorii mai sunt numite adesea și ” jurisdicții ale secretului financiar”.

Toate aceste zone precum și statele denumite paradisuri fiscale, impun reglementări stricte ale secretului bancar și comercial și refuză adesea să-și încalce aceste reglementări, chiar când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei alte țări.

Trebuie recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor, ceea ce presupune deseori recurgerea la paradisuri fiscale, dar trebuie în aceeași măsura conștientizată subversiunea pe care o reprezintă confidențialitatea oferită, în țările considerate paradisuri fiscale, unor contribuabili certați cu legea în special pentru evaziune fiscală.

Apariția acestor numeroase și convenabile centre financiare a propulsat arta ascunderii banilor, culminând cu tehnicile actuale de reciclare, care folosesc transferurile electronice instantanee a milioane de dolari.

2.1.1. Caracteristicile paradisurilor fiscale

Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt:

1. Impozitele reduse.

Majoritatea țărilor considerate paradisuri fiscale fie nu impun nici un impozit pe venituri sau impun impozite doar asupra unor categorii de venituri, fie impun un impozit redus, în comparație cu impozitele impuse de țările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective.

Multe dintre paradisurile fiscale din regiunea Caraibelor sunt țări mici, mai puțin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general, săraci. Proporția redusă a populației cu un venit superior nivelului de subzistență ar putea face ca un sistem de taxare să nu fie satisfăcător. De aceea, guvernele acestor teritorii au considerat mai eficient să-și procure resursele finanțării cheltuielilor publice în alt mod decât cel al impozitelor. Asemenea venituri se realizează din taxele de autentificare, de înmatriculare și reînnoire a firmelor înființate în asemenea teritorii. Se creează, de asemenea, noi locuri de muncă în domeniul consultanței financiare și juridice, se dezvoltă serviciile de telecomunicații și turism etc.

2. Secretul.

Dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislație, totuși, cele mai multe țări din lume nu protejează aceste informații în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin, mai ales când aceste anchete au la bază un tratat bilateral sau multilateral de asistență juridică. În schimb, țările paradisuri fiscale refuză să divulge secretul bancar și comercial, chiar și atunci când este vorba despre comiterea unei grave încălcări a legilor unei alte țări.

Aproape prin definiție, paradisurile fiscale oferă reguli restrictive de secret sau confidențialitate persoanelor care efectuează afaceri, în special cu băncile. Gradul de secret și amploarea restricțiilor variază de la țară la țară. Unele mențin o distincție între evaziunea fiscală și alte infracțiuni, cooperând când este vorba de investigarea cazurilor infracționale din sfera taxelor, dar refuzând să coopereze în cazurile de evaziune fiscală. În altele, gradul de confidențialitate este direct corelat cu tipul de licență sau autorizație de funcționare.

3. Importanța relativă a activității bancare.

În cele mai multe țări paradisuri fiscale urmează o politică de încurajare a activității bancare din străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincții între activitatea bancară a locuitorilor țării respective și aceea a cetățenilor străini. În general, activitatea cetățenilor străini nu este supusă unor cerințe în ceea ce privește rezerva de fonduri și nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale.

Paradisurile fiscale prosperă în mare măsură datorită prezenței băncilor străine. Activitatea financiară generează venituri sub forma onorariilor și a unor simbolice impozite asupra instituțiilor financiare. Activitățile financiare creează o infrastructură care poate fi folosită atât de companiile legitime, cât și de infractori, pentru a-și ascunde fondurile ilicite.

În comparație cu comerțul exterior, depunerile bancare din străinătate în jurisdicțiile paradisurilor fiscale sunt considerabil mai mari decât conturile bancare străine în țările care nu sunt paradisuri fiscale. Unele din cele mai mari bănci străine au filiale în țări paradisuri fiscale. Ele și-au stabilit aceste sedii pentru a participa la piața euro-dolarului, acceptând depuneri de la străini și împrumutând sume clienților lor străini.

4. Mijloace de comunicare moderne.

Cele mai multe din țările considerate paradisuri fiscale posedă excelente instalații de comunicare, îndeosebi servicii de telefoane, cablu, telex, care le leagă de cele mai importante țări, din care provin fondurile depuse, sau spre care se îndreaptă fluxurile financiare.

Progresele realizate de utilizarea calculatoarelor electronice și a internetului în efectuarea decontărilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile fiscale o și mai mare atracție. Fiind situate, în general, în apropiere de coastele continentului american, acestea dispun, de asemenea, și de servicii aeriene cu zboruri regulate. Nu lipsită de importanță este și folosirea limbii engleze, ca limbă principală în paradisurile fiscale, în special cele din zona Caraibelor.

5. Lipsa de control asupra monedei.

Multe paradisuri fiscale exercită un sistem de control cu dublă monedă, care face deosebire între rezidenți și nerezidenți și între moneda locală și moneda străină. Regula generală este aceea că fac obiectul controlului monetar și valutar numai locuitorii din țara paradis fiscal, nu și cetățenii nerezidenți. Totuși, în ce privește moneda locală, și străinii trebuie să respecte restricțiile impuse localnicilor. O companie creată într-o țară paradis fiscal care are ca proprietar un nerezident și care își desfășoară activitatea comercială în afara paradisului fiscal este considerată ca entitate cu regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare.

6. Publicitatea promoțională.

Cele mai multe paradisuri fiscale își desfășoară singure publicitatea pe această temă, datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investițiilor străine. Multe din asemenea țări organizează seminarii internaționale, iar reprezentanții lor oficiali colaborează la întocmirea de articole care laudă virtuțile țării lor ca paradis fiscal.

Multe dintre țările paradisuri fiscale văd în activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă și caută să o promoveze activ.

Paradisurile fiscale favorizează interesele acelor investitori interesați să-și recicleze banii și care nu vor să plătească impozite pe profituri sau venituri.

2.1.2 . Utilizarea paradisurilor fiscale pentru practicarea evaziunii fiscale „legale”

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac ca folosirea acestora să fie atrăgătoare pentru evazioniștii fiscali și reciclatorii de bani. Un paradis fiscal este folosit de un evazionist pentru a complica și descuraja încercările de a documenta veniturile nedeclarate, de a analiza fluxul fondurilor și a demola argumentele de apărare prin inovocarea surselor de fonduri neimpozabile.

În plus, paradisurile fiscale sunt folosite pentru a genera documente cu aparențe de legitimitate. Asemenea documente sunt utilizate pentru a demonstra, în cazul unei cercetări administrative sau penale, că societatea constituită în paradisul fiscal funcționează de mai mult timp, deci are activitate continuă, deși în fapt aceste documente sunt constituite în mod formal. Documentele respective sunt utilizate, de asemenea, pentru a sugera bonitatea firmei atunci când aceasta intră în relații de afaceri comerciale sau bancare cu entități din afara paradisurilor fiscale în care acestea au fost înregistrate.

Pentru a recurge la un paradis fiscal există și motivații ale căror baze nu au de-a face neapărat cu impozitele. De exemplu, aspectele care țin de secretul unui paradis fiscal pot fi utile în materie de divorț, de partaj, de moșteniri etc. La fel, de exemplu, o filială a unei bănci se înregistrează într-un paradis fiscal pentru a evita cerințele cu privire la rezervele minime obligatorii în țara de origine. Tot așa, filiala dintr-o țară paradis fiscal este folosită pentru protecția bunurilor, atunci când activitatea economico-financiară a firmei mamă se desfășoară într-o țară instabilă din punct de vedere economic sau politic, pe această cale minimalizându-se riscurile unei exproprieri sau naționalizări a bunurilor companiei respective. .

Motivațiile de ordin fiscal pentru folosirea paradisurilor fiscale pot fi grupate astfel:

A) Tranzacțiile care sunt motivate din acest punct de vedere fiscal, dar care sunt în concordanță cu spiritul și litera legii, sunt considerate planificare fiscală. Firmele constituite în paradisurile fiscale au ca scop principal maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speță prin diminuarea obligațiilor fiscale în favoarea profitului, a profitului reinvestit sau a creșterilor de capital. O asemenea practică se observă în activitatea unor mari firme multinaționale care își au aici sediul principal, de unde își dirijează afacerile internaționale. Tehnica planificării financiare constă în dirijarea profiturilor de la locul real de realizare a lor către firma mamă care are sediul în paradisul fiscal. Fuga profiturilor din țările de origine către paradisul fiscal se poate realiza în diferite modalități, printre care enumerăm:

– prestarea unor servicii de către firma înregistrată în paradisul fiscal către filialele sale înregistrate în diferite țări, în special cele care au un ridicat nivel de fiscalitate. Aceste servicii sunt greu de comensurat, ele grevând costurile și deci micșorând artificial profiturile și, ca urmare, impozitul ce trebuie plătit la autoritățile din țara unde s-a realizat acest profit. Din categoria acestor servicii, unele „importate” și la noi, enumerăm: consultanța, asistența tehnică managementul, know-how, licențele, mărcile etc.

De foarte multe ori, filialele înregistrează pierderi, iar firma mamă din paradisul fiscal înregistrează profituri imense;

– utilizarea unor prețuri de import-export ale produselor distorsionate în relațiile dintre firma din paradisul fiscal și firmele controlate de aceasta. Astfel, firma controlată cu sediul în țara cu nivel ridicat de fiscalitate livrează (exportă) firmei din țara paradis fiscal bunuri la prețuri sub cele ale pieței. La rândul său, firma din paradisul fiscal revinde aceste produse la prețul pieței, realizând un profit substanțial care nu se mai repatriază și rămâne în conturile sale fără a fi impozitat sau impozitat la un nivel foarte redus;

– înregistrarea navelor dintr-un stat, sub pavilion de complezență, într-o țară paradis fiscal. Cu toate că asemenea nave operează mărfurile din țara de origine a lor, profitul realizat din transporturile efectuate se înregistrează în țara de înregistrare, unde fie nu plătesc impozite, fie acestea sunt reduse.

B) Tranzacțiile care profită de pe urma unor scăpări legale sau administrative neintenționate sunt considerate cazuri de evitare a impozite lor.

Exemple în acest sens sunt folosirea companiilor de asigurări captive, folosirea companiilor de investiții, unele forme de servicii și construcții efectuate prin entități de tipul paradisurilor fiscale etc.

Vom exemplifica o astfel de evitare a impozitelor prin utilizarea unei companii de asigurări captive (adică o companie de asigurări înființată într-un paradis fiscal pentru a asigura bunurile unei singure firme sau un grup de firme care controlează în fapt compania de asigurări captive). Firmele din țara cu impozit ridicat își asigură bunurile la propria firmă de asigurări captive. Aceasta, la rândul său, se reasigură la o companie prestigioasă.

Diferența de primă de risc reprezintă un profit care nu se impozitează și care în fapt aparține adevăraților proprietari, prin interpusa lor firmă de asigurări captive. Mai mult, în țara de origine a adevăraților proprietari, primele de asigurare sunt elemente de cheltuieli, care, trecându-se pe costuri, conduc la diminuarea profitului și deci a impozitului pe profit ce trebuia virat la stat.

C) Tranzacțiile frauduloase care implică evaziunea fiscală.

Tranzacția frauduloasă include înțelegeri prin intermediul așa-numitelor „trusturi duble”, prin care persoane dintr-un anumit stat încearcă să transfere bunuri din acel stat în trusturi din paradisurile fiscale. Tot în această categorie intră și utilizarea unor strategii de sustragere de la plata taxelor, incluzând tranzacții dubioase de mărfuri încheiate cu persoane dintr-o țară, printr-un paradis fiscal, în scopul de a ascunde faptul că tranzacțiile, despre care se pretinde că ar provoca pierderi, în realitate nu au loc.

2.1.3. Principalele teritorii considerate paradisuri fiscale

Deși paradisurile fiscale oferă, în general, același fel de facilități, totuși există și unele deosebiri între ele care le fac mai atractive pentru anumite categorii de investitori. Alegerea unui paradis fiscal va depinde de obiectivul de bază al persoanei în ce privește utilizarea unei jurisdicții a secretului financiar situate în afara țării de rezidență. Dacă se dorește crearea unei companii de asigurări captive se alege un anumit teritoriu, dacă se dorește înființarea unei bănci se va alege un alt paradis fiscal și așa mai departe.

Totodată, nu trebuie omis în alegerea paradisului fiscal și impactul legislației din țara de origine a investitorului asupra condițiilor legale de investire în străinătate și de repatriere a profiturilor obținute.

Adevărul este că nu există un paradis fiscal perfect sau cel mai bun, pentru că într-o astfel de situație toți investitorii se vor năpusti în acel teritoriu, iar celelalte paradisuri fiscale ar dispărea. S-au făcut încercări de a stabili un sistem cantitativ de ierarhizare, astfel încât să se poată găsi cel mai bun paradis fiscal, din toate punctele de vedere.

Deși lista nu este exhaustivă, vom prezenta în continuare câteva din cele mai cunoscute paradisuri fiscale.

A) COMMONWEALTHUL INSULELOR BAHAMA este o colonie independentă a Coroanei Britanice, cu puternice tradiții britanice, situată în largul coastei de est a Floridei de Sud. În lanțul de insule Bahama există circa 700 de teritorii, din care doar 30 sunt locuite. Există curse aeriene frecvente către Statele Unite și Europa, de la Nassau, capitala țării, situată pe insula Noua Providență. Miami se află la numai 30 de minute de zbor de Nassau. Sistemul de telecomunicații al țării este excelent. În Insulele Bahama există peste 350 de bănci diferite, inclusiv cele mai multe din cele mai importante bănci ale lumii.

Circa 95% din volumul total al tranzacțiilor financiare care se desfășoară aici sunt legate de tranzacții internaționale pentru străini. Conturile bancare sunt ușor de deschis și pot fi create chiar și prin poștă. Secretul bancar este aplicat cu strictețe de instituțiile bancare și guvernamentale care depind de ele pentru traiul lor. Nu există nici un fel de restricții de ordin monetar sau de schimb valutar asupra fondurilor străine, care pot fi transferate în și din țară cu ușurință. Crearea de „companii” (corporații) este, de asemenea, ușoară, la prețuri competitive și în condiții de maximă confidențialitate asigurată.

B) BERMUDA este, de asemenea, o fostă colonie britanică, cu îndelungate tradiții de centru financiar internațional. Se mândrește cu o largă comunitate de profesioniști în domeniul activității financiare (avocați, contabili, bancheri, agenți de asigurări), cu experiență în domeniul relațiilor cu investitorii străini. Establishmentul financiar din Bermuda este vechi, stabil și respectat în întreaga lume, în timp ce rețeaua de telecomunicații este modernă și eficientă. Grupul Insulelor Bermuda este situat la numai 350 de mile, în largul coastelor Carolinei de Nord, se bucură de legături aeriene bune cu Statele Unite și Europa. Aici nu există nici un fel de control asupra schimburilor valutare și orice cantități de bani pot fi introduse sau scoase din țară.

Băncile din Bermuda oferă o largă varietate de conturi și servicii (conturi curente, de economii, fiduciare și de custodie, conturi de trust, management de investiții, servicii de brokerage, servicii executorii, management și administrație de corporație, management de proprietăți imobiliare și servicii de credite funciare). Nu există nici un cod de legi care să guverneze secretul bancar în Bermuda, dar secretul bancar existent funcționează ca o consecință a dreptului comun britanic, care este respectat cu strictețe de comunitatea bancară. Băncile din Bermuda sunt ceva mai restrictive în ce privește acceptarea de noi clienți, cel puțin în comparație cu alte paradisuri fiscale din bazinul caraibian. În general, ele preferă ca noii clienți să fie recomandați de un membru al comunității profesionale (nu neapărat profesioniștii locali). Cu toate acestea, cu referințe bancare și acte de identitate corespunzătoare, oricine poate deschide un cont în nume propriu. După cum arătam mai sus, legislația din Bermuda permite cu ușurință înființarea și funcționarea așa-numitelor companii de asigurări captive . Este interesant de notat că în Bermuda există doar patru bănci (The Bank of Bermuda, Bermuda National Bank, Bermuda Provident Bank și The Bank of N.T. Butterfield and Son) și două firme de avocați majore care se ocupă de toate sau aproape toate tranzacțiile financiare legale din insulă. Toate aceste entități își au sediile în capitala țării, Hamilton.

C) INSULELE CANALULUI sunt un grup de insule situate în Canalul Mânecii, între Marea Britanie și Franța. Ele sunt o țară independentă și autoguvernată. Datorită poziției lor unice în raport cu Regaul Unit și Uniunea Europeană, ele au devenit un important centru de operațiuni bancare offshare pentru clienții din Europa și din întreaga lume. Multe bănci internaționale majore au filiale aici. Doar două din cele opt insule figurează în lista paradisurilor fiscale: Jersey și Guensey. Conturile bancare sunt deschise cu ușurință în persoană, prin reprezentant sau prin poștă. Corporațiile sunt la fel de ușor de înființat, iar reputația insulelor pentru secret, discreție și confidențialitate este bine întemeiată. Pentru cetățenii străini nu există nici o restricție monetară sau de schimb valutar. Insulele posedă instalații de telecomunicații absolut moderne, dar toate rutele aeriene către insule trebuie să treacă prin Londra sau Paris.

D) INSULA OMULUI este o jurisdicție total diferită și nu este în nici un fel politic corelată cu Insulele Canalului. Este o insulă mică (227 mile pătrate), situată în Marea Irlandei, între Marea Britanie și Irlanda, posesiune britanică, dar se bucură de un grad înalt de autonomie, ceea ce îi permite să funcționeze ca paradis fiscal. Secretul bancar este asigurat de dreptul comun britanic, iar confidențialitatea corporativă este guvernată de Legea cu privire la consolidarea companiilor. Nu există nici un control monetar. Echipamentele de telecomunicații și capacitățile Insulei Omului sunt excelente. Traficul aerian se desfășoară prin Anglia și Irlanda. La fel ca Bermuda, legislația din Insula Omului este deosebit de atrăgătoare pentru înființarea și operarea companiilor de asigurări captive. Pe insulă există 45 de bănci diferite. Prin contrast, într-un recent raport, se spune că aici există doar un singur hotel care oferă camere cu baie privată. Achiziționarea corporațiilor în Insula Omului (Manx) este ușoară și ieftină și, ca atare, este un mijloc deseori folosit doar pentru deschiderea conturilor bancare în altă parte în lume, în numele unei respectabile companii pe care o oferă corporația din Manx.

E) INSULELE CAYMAN (Grand Cayman, Little Cayman și Cayman Brac) sunt situate la sud de Cuba și sunt servite de mai multe companii aeriene majore, care efectuează curse regulate de la Miami, Houston și alte orașe din Statele Unite al căror număr este în rapidă creștere. Principala activitate pe Insula Marelui Cayman este activitatea bancară internațională, în insulă existând circa o bancă la fiecare 30 de locuitori. Imaginea Caymanului de stat paradis fiscal este viguros promovată de autoritățile guvernamentale și sectorul economic privat. Legislația și reglementările în vigoare au fost în mod deliberat elaborate pentru a asigura și spori reputația țării pentru secretul financiar și corporativ. Legea băncilor și trusturilor, precum și Legea relațiilor confidențiale se numără printre cele mai severe și restrictive din întreaga lume. Nu numai că dezvăluirea informațiilor este o crimă, dar solicitarea de informații este împotriva legii. După cum ne putem aștepta, Cayman posedă toate celelalte caracteristici ale unui paradis fiscal reușit, printre care: un sistem de telecomunicații superior, nici un fel de restricții monetare sau de schimburi valutare, reprezentarea tuturor marilor bănci internaționale și specialiști locali în domeniul impozitelor internaționale.

Caymanul se mândrește, de asemenea, cu trusturile sale specializate în înființarea și administrarea corporațiilor străine și activa promovare a băncilor „cu plăci de alamă” clasa B, cu companiile de investiții și o varietate de alte entități, toate fără ca cineva să întrebe ceva.

F) LIECHTENSTEIN este o țară independentă, situată între Elveția și Austria. Sistemul ei bancar și legile confidențialității sunt, din toate punctele de vedere, aceleași ca legile din Elveția, așa cum sunt și reglementările monetare și excelentul sistem de telecomunicații. Cei mai mulți experți consideră Liechtensteinul și Elveția interșanjabile din perspectiva paradisurilor fisca1e. Dar se recunoaște că tradițiile de secret corporativ din Liechtenstein asigură, probabil, superioritatea elvețiană în domeniul bancar. „Investitorii” străini mai sofisticați pot și au creat un secret financiar de coșmar, prin folosirea conturilor bancare în Elveția în numele corporațiilor înființate în Liechtenstein. Liechtenstein nu are decât un oraș, Vaduz, și nici un aeroport.

G) MONTSERRAT este o insulă cu o suprafață de 40 de mile pătrate în arhipelagul Leeward, situat în partea de răsărit a Caraibelor, la circa 250 de mile de Puerto Rico. Este o colonie britanică, care se autoguvernează. Deși sistemul de telecomunicații este modern, nu există curse aeriene directe către Statele Unite, ca atare sunt necesare legăturile cu insulele vecine.

Principala activitate de paradis fiscal din Montserrat a fost aceea financiară a băncilor clasa B, care sunt foarte ușor de deschis și menținute în secret, datorită legilor bancare locale, cu grijă elaborate în acest scop. Deși există anumite reglementări superficiale în domeniul monetar și de schimb valutar, aplicarea lor este foarte laxă, dacă nu chiar ignorată, astfel încât importul sau exportul de fonduri se efectuează cu ușurință. Unii promotori/experți în paradisuri fiscale s-au plâns de costul relativ mai înalt al înființării de bănci clasa B în Montserrat, situație care se datorează cel puțin parțial noilor taxe de autorizații recent introduse de guvern. O altă plângere privește prezența a numai două bănci majore din clasa A în insulă (Barclays Bank International și Royal Bank of Canada).

H) ANTILELE OLANDEZE se întind de-a lungul Mării Caraibelor, cu două grupuri de câte trei insule fiecare, așezate la mare distanță între ele (Sf. Martin, Sf. Eustatius și Saba), situate la circa 50 de mile la est de Puerto Rico și Curacao, Aruba și Bonaire, la circa 50 de mile în largul coastelor Venezuelei. Antilele Olandeze sunt un stat membru/partener al Regatului Olandei (împreună cu Olanda și Surinam), dar exercită o autonomie completă în afacerile interne ale statului. Cele două insule cele mai importante ca paradisuri fiscale sunt Curacao, unde este situată capitala Antilelor olandeze, Willemsted, și Sf. Martin, din care jumătate este posesiune franceză. Timp de mulți ani, Antilele Olandeze s-au bucurat de un avantaj asupra celorlalte jurisdicții ale secretului financiar datorită unui vechi tratat asupra taxelor încheiat de Olanda cu Statele Unite și Marea Britanie. Simplu spus, acest tratat prevede că acele corporații din Antilele Olandeze care posedă investiții în Statele Unite sunt fie scutite de impozite, fie achită impozite mai reduse decât cele impuse pe profiturile câștigate de companiile din alte țări. Acest tratament preferențial explică preponderența corporațiilor din Antilele Olandeze, care posedă bunuri imobiliare și alte bunuri sau investiții generatoare de profituri în Statele Unite. Aceasta explică și de ce o corporație N.V. (Naamzloe Vennootschappen, numele companiei de asigurări cu răspundere limitată din Antilele Olandeze) este, de obicei, parte integrantă a unui plan bine gândit de evaziune fiscală într-un paradis fiscal. Acordurile decurgând din recentele negocieri dintre Statele Unite și Antilele Olandeze asupra tratatului vor pune efectiv capăt poziției de avantaj obținută prin tratat de Antilele Olandeze.

Antilele Olandeze oferă servicii moderne și eficiente de telex, telefon și poștă, o amplă gamă de bănci internaționale și curse aeriene directe de la New York și Miami. O mare varietate de entități pot fi înființate cu costuri comparativ reduse, într-o perioadă de timp scurtă (2-4 săptămâni). Confidențialitatea corporativă este asigurată prin aplicarea legislației civile olandeze și folosirea sistemului de „acțiune la purtător” în cazul proprietății de corporație. Secretul bancar este strict respectat, în pofida absenței unei legislații specifice în acest domeniu. Scutirile de la orice restricții monetare și de schimburi valutare sunt acordate în mod obișnuit oricărei corporații înființate de cetățeni străini. La fel ca marele lor rival, Insulele Cayman, Antilele Olandeze și-au elaborat legile și reglementările spre a atrage piața investitorilor în paradisurile fiscale și, datorită poziției obținute prin tratat, și-au asigurat un sector considerabil al acestei piețe.

I) PANAMA a devenit rapid un major paradis fiscal și centru bancar internațional. Două sunt legile care explică succesul ei ca jurisdicție a secretului financiar. Legea corporațiilor, bazată pe codul corporațiilor din statul Delaware din 1972, face ca înființarea și operarea corporațiilor să fie mai simplă ca oriunde în lume. Se estimează că în ultimii câțiva ani au fost înființate mai multe corporații în Panama (aproximativ 50.000) decât în toate celelalte paradisuri fiscale din zona Caraibelor/America Centrală, luate la un loc. Legea înființării corporațiilor din Panama ridică foarte puține exigențe.

Cu excepția unei taxe anuale de 100 de dolari, nu există nici un fel de taxe asupra entităților străine, nici o cerință de a declara veniturile și nici o supraveghere de nici un fel din partea guvernului. Cei trei directori de corporație prevăzuți de lege pot funcționa și ca salariați ai companiei și pot fi străini sau localnici. Dacă cineva dorește să nu acționeze ca director sau funcționar al propriei sale corporații, în Panama există o întreagă industrie care va furniza profesioniști calificați ale căror nume vor apărea pe toate documentele corporației. Numele corporațiilor din Panama pot fi în orice limbă, dar trebuie să conțină una din următoarele desemnări care pot fi abreviate: Sociedad Anonima (S.A.), Corporation (Corp.) sau Incorporated (Inc.). Nu există nici o cerință cu privire la un minimum de capital investit, nici o cerință pentru menținerea registrelor și nici o stipulare în ce privește frecvența și programarea întâlnirilor de corporație, așa cum nu este nici o nevoie de a indica localizarea oricărei evidențe a corporației pe care cineva vrea să o țină. La acest climat de laissez-faire corporatist, se adaugă o lege specifică, care autorizează conturile bancare numerotate și codificate.

Potrivit mai multor cunoscuți experți în materie de planificare/consulting fiscal, care oferă recomandări asupra selectării și folosirii paradisurilor fiscale, legile secretului bancar și de corporație din Panama fac din această țară un paradis fiscal.

J) ELVEȚIA nu este un paradis fiscal. Deși cuvintele „cont bancar din Elveția” au devenit sinonime cu „cont bancar secret” și, deși Elveția este neîndoielnic locul cel mai stabil, sigur și pitoresc pentru a ține banii în secret, fapt este că ea nu constituie un paradis fiscal.

Impozitele pentru băștinași sunt înalte, iar impozitele pe veniturile realizate de străini în Elveția se ridică la 35%. Bineînțeles, prin băncile elvețiene pot fi făcute aranjamente pentru investiții în afara țării pentru a evita astfel impozitele ridicate din Elveția, profiturile respective fiind transferate apoi tot în conturi bancare elvețiene sigure. Băncile elvețiene oferă o incredibilă gamă de servicii pe lângă serviciile bancare regulate, inclusiv acela de a acționa ca agenții de brokerage, comercianți în metale prețioase, adminstratori de investiții și chiar agenții de voiaj pentru clienții lor. Secretul operațiunilor bancare și în toate tranzacțiile comerciale sau economice este starea de lucruri normală în Elveția. Legile cu privire la secretul bancar fac parte din constituția țării și sunt luate foarte în serios. Elvețienii fac toate eforturile pentru a asigura confidențialitatea operațiunilor bancare ale clienților lor, mergând până acolo încât să folosească plicuri fără antet, adrese de cutii poștale pe care le schimbă frecvent, poșta prin mesageri personali și expedierea corespondenței pentru clienții străini din Franța, Italia sau Germania, pentru a evita astfel ștampila poștei elvețiene.

Deși legislația elvețiană a corporațiilor asigură suficientă confidențialitate pentru a face față necesităților oricărui investitor extern, există prea multe locuri mai ieftine, mai accesibile și mai rapide pentru a înființa corporații.

Recent, prin aplicarea unui tratat de asistență reciprocă americano-elvețian, investigatorii care au lucrat folosind canalele adecvate din Ministerul Justiției și Departamentul de Stat au reușit să dobândească date și documentație asupra conturilor din Elveția ale unor infractori americani. Elvețienii înșiși se simt dezamăgiți și jenați de abuzurile comise de infractorii străini prin sistemul lor bancar. Ei se tem, de asemenea, de amenințarea potențială pe care o ridică asupra integrității acestui sistem milioanele de dolari în „bani ușor câștigați” care i-ar putea tenta pe salariații, altminteri ireproșabili, din rețeaua bancară elvețiană. În mai 1984, a avut loc un referendum național care propunea atenuarea secretului bancar pentru a permite oficialităților străine din domeniul aplicării legii acces la documentele legate de infractorii străini. Referendumul nu a fost aprobat, dar simplul fapt că o asemenea propunere a fost făcută și supusă la vot a fost un pas în direcția justă.

K) CIPRU. Prin amplasarea geografică, rețeaua modernă de telecomunicații și legăturile bune cu Europa continentală, Cipru este considerat un centru offshore cu potențial ridicat. În anumite situații, rețeaua de evitare a dublei impuneri poate constitui o atracție suplimentară.

Legea societăților comerciale reglementează două forme principale de companii: public limited company și private limited company. În scopuri offshore se pot folosi mai ales cele din urmă.

Firmele offshore nu pot desfășura activități comerciale în Cipru și cu companii cipriote. Funcționarii firmelor nu trebuie să fie cetățeni din Cipru.

Secretul bancar este garantat prin lege și înlăturarea lui poate fi obținută numai în urma unei hotărâri judecătorești.

Deși secretul bancar este deosebit de activ, existând aproape 30 de bănci offshore, jurisdicția nu oferă servicii la nivelul celorlalte centre offshore din Europa. Totuși, având în vedere apropierea, cultura și religia comună, CIPRU este preferat de oamenii de afaceri din Europa de Est, comunitatea rusească din această țară fiind extrem de numeroasă.

Alte dezavantaje ale acestui teritoriu offshore sunt:

– un capital minim obligatoriu relativ ridicat, și anume 2.200 USD;

– obligativitatea ținerii contabilității;

– impozitul pe profit de 4,25%.

L) LUXEMBURGUL formează împreună cu Belgia și Olanda o uniune vamală și economică cunoscută sub denumirea de Benelux.

Infrastructura perfectă, confidențialitatea operațiunilor, precum și poziția sa în structurile europene fac din Luxemburg un lider în domeniul financiar-bancar.

Luxemburgul se adresează în special afacerilor mari și instituțiilor financiar-bancare, fiind cotat al șaptelea centru financiar- mondial.

Pentru a putea înregistra o companie în Luxemburg sunt necesare:

– un capital minim de 1.250.000 franci luxemburghezi sau echivalent;

– vărsarea întregului capital, dacă sunt emise acțiuni la purtător;

– minim doi acționari, persoane fizice sau juridice, care își vor declara numele, sediul și ocupația;

– minim trei directori, persoane fizice sau juridice;

– un auditor calificat;

– statutul societății în limbile germană sau engleză;

– sediul oficial în Luxemburg.

Este, de asemenea, obligatoriu ca anual să se depună bilanț contabil auditat; acesta trebuie aprobat de adunarea generală a acționarilor; de asemenea, este obligatorie formarea unui fond de rezervă, din profitul obținut, până la 10% din capitalul înscris.

M) INSULELE VIRGINE BRITANICE. Până în prezent, în acest teritoriu s-au înmatriculat 215.000 de companii offshore, aproape de 20 de ori cât numărul de locuitori, iar băncile înmatriculate aici administrează fonduri a căror valoare depășește 300 miliarde USD.

Vecinul cel mai apropiat este Puerto Rico, la 60 de mile spre vest.

Cea mai mare insulă este Tortola, unde se află capitala Road Town, cu 1000 locuitori.

Companiile nerezidente care se înregistrează aici trebuie să aibă managementul și controlul în afara teritoriului. Ele plătesc o taxă inițială de 250 USD și, în continuare, o taxă anuală de înregistrare de aceeași valoare.

Nu este necesară ținerea contabilității și nici alte declarații fiscale.

Un singur acționar poate fi proprietarul companiei cu capitalul exprimat printr-o singură acțiune, nominală sau la purtător. Adunările generale ale acționarilor și reuniunile consiliului director pot avea loc oriunde în lume sau chiar prin telefon.

2.2. Statele virtuale

Ultima „inovație” a structurilor de crimă organizată internaționale, specializate în infracțiuni economico-financiare, o reprezintă așa-zisele „state virtuale”.

Așa numitele „state virtuale” (de asemenea caracterizate ca state camuflate sau entități politice efemere sau membre ale „Lumii a – V-a”) prezintă interes pentru că ridică întrebări legate de legitimitatea politică, guvernarea internațională și modalitatea în care comunitățile on-line conceptualizează legea și cetățenia.

Prezintă de asemenea interes ca bază de fraudare, ca subiect al atenției media și pentru problematica legată de fezabilitatea înființării unor raiuri virtuale anarhice, libere de cenzură, drepturi de autor, taxe, și alte sarcini considerate represive de ordinea „noii lumi”.

Sunt virtuale pentru că sunt simulații ale țărilor reale. Tipic, implică doar o mână de oameni – majoritatea statelor virtuale au comunitatea formată din mai puțin de 50 de persoane, singura persoană activă fiind fondatorul statului. Contrar pretențiilor lor, statele virtuale nu se bazează pe dreptul internațional, și nici nu sunt recunoscute de țările reale.

Acestea nu acceptă ideea criteriului de naționalitate și conțin în esență fie întruchiparea excentricității fondatorului, fie un exercițiu comercial care este sau nu contrar legii din statul de domiciliu. Statele virtuale se diferențiază de diasporele on-line și guvernele în exil.

De asemenea se diferențiază de entitățile lumii virtuale – acele comunități masive multi-player, acestea având adesea o „populație” mult mai mare și mai legată decât pseudo-statele gen Minerva.

Statul virtual este o „creație” recentă, bazată pe anterioara ascensiune a statului realizator de acte de comerț. Transferând marea majoritate a producției lor locale peste granițe, și ridicând economia la un nivel înalt al serviciilor, națiunile virtuale dau o nouă semnificație relațiilor internaționale și de producție.

Acestea inaugurează o lume bazată pe superioritatea fluxurilor de producție și obținerea puterii în detrimentul stocării bunurilor.

Ele modernizează munca, de la sarcinile mecanice, de rutină, oferind noi locuri de muncă în cadrul serviciilor tehnice sau creative.

Ele conduc într-o lume bazată pe educație și resurse umane în defavoarea mașinilor și a capitalului fizic.

Ele oferă națiunilor oportunitatea de a falsifica linii internaționale de producție la care accesul este dificil, dacă nu chiar imposibil. Ca și sediul unei corporații virtuale, statul virtual determină strategii de ansamblu și investește în oamenii săi, mai mult decât în capacitatea de producție scumpă. Transmit unele funcții către statele specializate în respectivele domenii sau care au nevoie de ele.

Aceasta nu înseamnă că statele vor fi abolite ca entități teritoriale, că nu vor apărea conflicte interstatale, sau că politica se va putea face fără un spațiu geografic.

Statele virtuale cer un minim de teritorii pentru a conduce afaceri politice și pentru a crea instituții reprezentative diferite de cele ale altor state.

Statul virtual este, deci, o națiune bazată pe capital mobil, muncă și informație. Statul virtual este o unitate politică care și-a micșorat capacitatea sa de producție bazată pe întinderea teritorială și este consecința firească a emancipării teritoriale.

Statele virtuale și asociații lor urmăresc mai degrabă să acapareze piața mondială decât teritorii.

Acestea sunt o „prelungire” a paradisurilor fiscale și a centrelor off-shore. Reprezentanții societăților comerciale folosesc documente de legitimare și documente financiar-bancare ale băncilor virtuale ale acestor state, în operațiuni de spălare a banilor și finanțarea actelor de terorism.

Vom enumera în continuare principalele state virtuale:

A. New Utopia

Principatul New Utopia face parte dintr-o înșelătorie privind investițiile lui Lazarus Long. Comisia de Securitate și Schimb a S.U.A. l-a acuzat pe Lazarus Long că a oferit spre vânzare titluri de valoare în cuantum de 350.000.000 USD, prin violarea regulilor Comisiei de Securitate și Schimb.

Autodeclaratul proiect al New Utopia este acela de a crea o nouă țară pe o insulă creată de om, cu un guvern bazat pe principii de libertate. Proiectul a fost anunțat de rezidentul Oklahomei, Lazarus Long, familia și asociații săi, la jumătatea anilor ’90.

Existența acestui principat este, în general, negată de cei care consideră cererile lui Long ca exagerate și imposibil de obținut.

Orașul ales pentru New Utopia este un recif subacvatic – Misterioasa Bank – în Marea Caraibelor, situat la aceeași distanță față de Mexic, Honduras, Cuba, cu o suprafață mai mare de 400 km2, cu o adâncime medie de 20 de metri.

Desenat pe steagul New Utopiei, „Prințul” Lazarus Long promovează unul dintre cele mai „deschise” proiecte privind pașapoartele.

Proiectul nu a fost recunoscut ca fiind un nou stat independent de către Națiunile Unite sau de către alt stat suveran.

Domnul Long și colegii săi au mai multe documente pe site-ul New Utopia, care atestă o oarecare formă de autoritate legală. Un astfel de document este Constituția Principatului New Utopia, semnată la 20 iulie 1999.

Singurul punct de reper tangibil al acestei „națiuni” care a luat naștere, este o geamandură care se pare că a fost revendicată de Insulele Cayman.

În timp ce Long își promova proiectul, o serie de construcții cu termen au apărut și au dispărut fără nici un progres. Long a precizat că este vina investitorilor. Nici o evidență documentară referitoare la proiectul de construcție nu a fost vreodată întocmită.

Se pare că anumiți indivizi au cumpărat titluri de valoare, pașapoarte, monede și alte obiecte aparținând Principatului, deși mulți cred că există o foarte mică șansă ca Long, familia și asociații săi să reușească să obțină fondurile necesare pentru a crea sau transforma în realitate visul lor.

Conform spuselor unui asociat de încredere, o cercetare legală extinsă făcută în 1999, a relevat faptul că Misterioasa Bank aparținea Insulelor Cayman, și că Long a fost informat despre aceasta, însă a decis să ignore acest aspect.

Long a făcut o expunere prin care își informa asociații și publicul despre toate aspectele pozitive, minimalizând sau ignorând orice rezultat negativ.

Sub numele său adevărat Howard Turney, Lazarus Long a fost implicat în numeroase oferte de investiții suspecte. La sfârșitul anilor 1999, Lazarus – Howard a fost dat în judecată de cel puțin 3 persoane din Houston. Mai departe, a fost cercetat de către FBI, în SUA, pentru înșelarea mai multor persoane.

New Utopia a fost investigată și închisă de către Comisia de Valori Mobiliare a SUA pentru vânzarea de titluri de valoare în neconcordanță cu regulile Comisiei. În ultimă instanță, Lazarus a căzut la învoială cu aceasta dar la proces a dezvăluit Guvernului SUA numele tuturor investitorilor.

Acest proiect, care părea viabil în 1998, a degenerat. Nu se mai poate pune problema ignoranței („ne-am gândit că am putea construi aici”), iar email-urile trimise de New Utopia sună din ce în ce mai mult a înșelătorii pe față.

Chiar și arhitectul care a desenat planurile spune că nu a fost plătit încă, totuși Lazarus încă vorbește despre construcție ca fiind foarte apropiată.

B. Melchizedek:

Dominionul Melchizedek este un site internet care urmărește să reprezinte un teritoriu fizic, o țară. Operatorii acestui site manifestă aparent o puternică religiozitate, în același timp promovând diverse înșelătorii de genul „primește ceva în schimbul a nimic”, incluzând scheme piramidale, afaceri frauduloase prin intermediul băncilor.

Website-ul Melchizedek oferă numeroase servicii ca: pașapoarte, facilități bancare, grade universitare, certificate de membru într-o activitate avocațială. De asemenea, reprezintă un fel de paradis fiscal pentru corporații și trusturi.

Dominionul Melchizedek a fost creat de o echipă tată și fiu: David Pedley și fiul său Mark Pedley, și este cunoscut ca o micro-națiune care facilitează la scară mare fraudele bancare în multe părți ale lumii.

Mark Pedley a fost condamnat pentru fraudă în 1983 în SUA. În același timp, tatăl său, David a fost închis într-o închisoare mexicană pentru o înșelăciune bazată pe o complexă spălare de bani. Mark a fost condamnat pentru o altă fraudă în 1986. Se pare că David a murit în închisoare în 1986, dar anumiți investigatori îl cred încă în viață, fiind arhitectul Dominionului Melchizedek.

Melchizedek a folosit mai multe adrese fizice ca: o mică insulă pe coasta Columbiei, subacvatică în cea mai mare parte a timpului, o locație în Antartica, și o mică insulă nelocuită în Insulele Marshall. Melchizedek a intenționat să autorizeze mai multe bănci, însă aceasta s-a soldat cu arestarea și închiderea lui Mark Pedley, care se recomanda atunci sub numele de Branch Vinedresser. Numeroși clienți ai acestor bănci și-au pierdut investițiile.

Acum Pedley și-a luat numele de Tzemach Ben David Netzer Korem. Soția sa Pearlasia, cunoscută și ca Elvira G. Gamboa, a fost dată în judecată de Departamentul Bancar al statului California. Ea încă datorează Californiei 1431,90 USD. Reprezentanții Melchizedek susțin că au 25 de miliarde USD în depozite bancare, dar nu au nici o dovadă. Ei au încercat să se identifice cu tot felul de micro-națiuni și grupuri naționale exilate, dar majoritatea dintre ele nu știu nici măcar ce este Melchizedek.

Ambasadorul Melchizedek, un om care își spune Prințul Gerald – Dennis Sayn – Wittengestein – Hohenstein, a fost arestat în Hong Kong, pentru că a încercat să încaseze un cec în valoare de 500.000 USD din contul Asia Pacific Bank din Melchizedek.

Actualul președinte al Melchizedek este Richard James McDonald, un avocat și fost ofițer de poliție din California. McDonald consideră că oamenii pot pretinde cetățenia statului, în consecință, acordându-le o serie de drepturi, diferite de cele ale cetățenilor SUA.

Prin 1990, Melchizedek a început să revendice suveranitatea asupra unui număr de insule din Pacific care erau deja în posesia altor state. Astfel: Atolul Taongi ( proprietatea Insulelor Marshall), Insula Malpelo (posesia Columbiei), Insula Solkope (parte din Fiji), Insula Clipperton (posesia Franței). De asemenea, a revendicat o parte a Antarcticii. Nici una dintre aceste revendicări nu a fost recunoscută de către vreun guvern. Totuși, Dominionul Melchizedek se pretinde a fi o entitate suverană recunoscută. Oricum, publicații ca Forbes sau The Washington Poste, l-au caracterizat ca fiind o înșelătorie și a fost descris ca inexistent de către Comisia de Securitate și Schimb.

C. Regatul Enenkio

Regatul Enenkio caută recunoașterea ca stat suveran în nordul Insulelor Marshall.

Enenkio a luat naște în 1987, a devenit cunoscut în 1992, iar în 1994 a devenit oficial stat virtual. Murjel Hermios a devenit primul monarh, iar după moartea sa, în decembre 1998, fratele său, Remios Hermios a devenit al doilea monarh. Guvernul din Enenkio pretinde că urmărește să ocupe în mod pașnic Insulele Wake în interesul regelui, al cetățenilor din Enenkio și al oricăror alte persoane care doresc libertate dincolo de sistemele opresive sociale sau politice.

Insulele Wake cuprind aproximativ trei atoli de coral cunoscuți ca Insula Peale, Insula Wake și Insula Wilkes. În total, ele cuprind o suprafață de aproximativ 6,5 km2 și sunt situate la aproximativ 2300 mile vest față de Insulele Hawai și 2000 mile față de Japonia. Cea mai apropiată insulă vecină este Atolul Bokak din grupul Insulelor Marshall, la 300 mile în sud. Enenkio nu este recunoscut însă de nici un forum internațional ca stat suveran, și nici celelalte state nu îl recunosc. De exemplu, în 1998, guvernul Insulelor Marshall a negat puternic revendicările „statului” Enenkio: „Guvernul Republicii Insulelor Marshall condamnă revendicările și activitățile susținute de reprezentanții Regatului Enenkio și al Dominionul Melchizedek. Reprezentanții care pretind suveranitate nu sunt cetățeni ai Republicii Insulelor Marshall, și nici nu au un drept de a solicita în numele locuitorilor din Insulele Marshall. Mai mult, acești reprezentanți fac afirmații frauduloase care violează Constituția Republicii Insulelor Marshall. Suprafețele de ocean și pământ pe care Regatul Enenkio le proclamă ca națiune suverană separată de Insulele Marshall și o parte din suprafața de pământ revendicată de Dominionul Melchizedek, se află în interiorul granițelor politice și geografice ale Republicii Insulelor Marshall”.

Fraudele legale de Melchizedek au fost semnalate de peste 300 de investitori din diferite părți ale lumii, care au pierdut bani în presupuse investiții, pașapoarte fictive și înșelătorii privind angajarea dirijată de câteva „bănci” autorizate de Melchizedek, inclusiv una condusă de un presupus reprezentant diplomatic.

Susținătorii Melchizedek au sugerat că nu este nici o legătură între Melchizedek și activitățile ilegale conduse de către „băncile” pe care le-a „autorizat”. Totuși, într-o adresă către a IV-a Convenție Financiară Internațională privind fraudele financiare de la Londra din 7 mai 1999, John Shokey, un fost funcționar în Oficiul „Comptroller of the currency” a declarat: „Melchizedek mi-a atras pentru prima dată atenția în iunie 1990, la câteva luni după ce Mark Pedley a fost eliberat condiționat pentru o condamnare din 1986. Au fost primite rezultatele cercetărilor privind următoarele bănci: Banco de Asia, Guardian Savings & Guaranty and Express Bank printre altele. Investigațiile au mai arătat că aceste entități aveau documente bancare provenind din Melchizedek și obținute printr-o entitate numită „Consortium Finance Corporation”, cu sediul principal în Lake Tahoe, California. Cercetările ulterioare au dezvăluit un director numit alternativ, John Hayden și Branch Einedresser. Imediat după aceea, FBI l-a arestat pe Branch Einedresser și a descoperit că acesta era de fapt, Mark Pedley, care apoi a fost acuzat de încălcarea eliberării condiționate”.

În aceeași adresă, Stokey a declarat de asemenea că: „Melchizedek este un fals, un mare fals, și nu o entitate suverană legitimă. Persoanele asociate cu Melchizedek au fost acuzate și condamnate pentru diverse infracțiuni .”

La un moment dat, la începutul anilor 2000, Melchizedek avea o adresă de căsuță poștală în Camberra, capitala Australiei. Ca o coincidență, unul din indivizii identificați de către autoritățile filipineze în noiembrie 1998, liderul unei grupări infracționale care săvârșea fraude în numele Melchizedek, era John Gillespie, un fost infractor australian care a fost condamnat pentru implicarea sa în afacerea „Fine Cotton”, în anii 1980.

Conform unui raport publicat în „The Nation” (Bangkok) la 30 mai 1999, „sute de filipinezi, chinezi, locuitori din Bangladesh au plătit până la 3.500 USD bandei lui Gillespie pentru documente de călătorie din Melchizedek, fără nici o valoare, și unii au plătit importante sume de bani pentru slujbe guvernamentale în una din insulele nelocuite ale Pacificului, revendicate de Melchizedek .”

Întreaga sumă obținută fraudulos a fost estimată la un milion de dolari. În timp ce restul membrilor grupării au fost arestați, Gillespie a scăpat.

O altă înșelăciune privind Melchizedek este legată de Jeffery Thayer, care a fost guvernator al Baroului din 1997 până în 1999 și în prezent consilier juridic și coordonator al proiectelor umanitare. Thayer practica profesia de jurist sub o licență acordată de Melchizedek, deși a fost exclus din Baroul din California. El este autorul cărții „Corporația Sole, istoria ei, semnificație și creare”. Thayer ține, de asemenea, seminarii despre modul de organizare și administrare a unei biserici ca o corporație religioasă non-profit scutită de impozite. Ca rezultat al activităților sale frauduloase, a fost închis într-o închisoare federală din SUA.

Reprezentanții societăților comerciale care acceptă o relație economico-financiară cu reprezentanții statelor virtuale, în cele mai multe cazuri, folosesc pașapoarte fictive.

Un pașaport fictiv este un pașaport emis în numele unei țări inexistente, menit să arate ca un pașaport real emis de un stat real. Pentru a micșora potențialele implicații legale pe care distribuirea acestor documente false le-ar putea genera, pașapoartele fictive sunt oficial puse în circulație ca mijloc de protecție pentru securitatea călătorilor internaționali și, de obicei, sunt fabricate și vândute de diferiți indivizi prin internet sau prin poștă.

Aceste documente sunt, de asemenea, căutate de către persoane care vor să își ascundă identitatea, să se prezinte drept altcineva sau să comită înșelăciuni.

„Distribuitorii” de pașapoarte susțin că „pașaportul fictiv este creat pentru a arăta destul de real încât să îi permită unei persoane să își ascundă naționalitatea în cazul unei deturnări de avion, revolte, sau în altă situație similară în care identitatea sa ar putea să îl evidențieze ca o victimă a infracțiunii”.

Asemenea pașapoarte sunt, de asemenea, deseori vândute cu mai multe documente similare, atestând identitatea, inclusiv un permis de conducere internațional. Din 2000, prețurile variază între 400 și 1000 USD per bucată.

Pașapoartele fictive sunt în general emise în numele unor țări care nu mai există, sau care și-au schimbat denumirea. Altele folosesc numele unor locuri sau unități administrative care există într-o țară reală, dar care nu au emis niciodată și nu pot emite pașapoarte.Totuși, altele sunt emise în numele unor țări cu totul inexistente, dar ale căror nume pot crea confuzii.Acest instrumentar este folosit de spălătorii de bani, dar și pentru finanțarea actelor de terorism.

III. COMPANIILE OFFSHORE

Companiile offshore sunt societăți comerciale care se înregistrează într-o anumită țară, dar care își desfășoară activitatea în afara granițelor acestei țări. Prin urmare, o astfel de companie nu are voie să facă afaceri pe teritoriul pe care s-a înregistrat. Ea este astfel o companie străină. În mod teoretic, o companie offshore se poate înființa oriunde, dar nu toate statele oferă facilitățile de care se bucură astfel de firme. Or, tocmai facilitățile oferite de teritoriile paradisuri fiscale sunt cele care atrag înființarea și funcționarea unor asemenea companii.

Deși există anumite deosebiri între țări, cele mai multe dintre companiile offshore sunt create prin semnarea a numai două documente oficiale: memorandumul de asociere (similar contractului de societate) și articolul de asociere (statutul), care conține regulile de funcționare a companiei. De obicei, aceste documente sunt supuse spre aprobare oficiului de înregistrare a companiilor. Ele pot fi accesibile sau nu inspectării publice. În cele mai multe cazuri, cei numiți ca subscriși sau deținători de acțiuni nu sunt neapărat adevărații posesori beneficiari ai unei companii și, de obicei, nu sunt nimic altceva decât niște nume furnizate de o firmă locală de avocați. După aprobarea celor două documente de oficiul local de înregistrare, se eliberează un certificat de încorporare a companiei.

3.1. Tipuri de companii offshore:

A) Companiile ordinare sunt autorizate să facă afaceri oriunde, inclusiv în țara gazdă. Acest tip de companie trebuie să mențină un oficiu înregistrat în țara gazdă și să prezinte declarație de venit în fiecare an.

B) Companiile nonordinare străine nu pot desfășura afaceri pe teritoriul țării gazdă. Ele trebuie să se conformeze cerințelor de declarare a veniturilor la oficiile locale de înregistrare a companiilor.

C) Companiile scutite de impozite sunt autorizate să desfășoare doar afaceri în afara țării gazdă și nu au permisiunea de a intra în nici o tranzacție cu populația locală, în afară de cele necesare pentru a-și îndeplini activitatea în străinătate și a menține conturile bancare. Ele nu au obligația de a ține nici un registru și nu fac nici o declarație anuală de venit. Acțiunile acestor companii pot fi sub forma instrumentelor la purtător și nu trebuie să aibă nici o valoare nominală.

D) Companiile străine sunt cele încorporate în afara unei țări anumite, dar care mențin un sediu de afaceri în țara respectivă. În afară de furnizarea de copii autentificate ale memorandumului și statutului din țara de origine și o listă de directori (de obicei fictivi), singura cerință este aceea de a avea un agent local, locuitor al țării.

E) Corporațiile de raft sunt înființate în conformitate cu legile locale la o dată oarecare, existând de atunci încolo doar pe raftul din biroul unui avocat. Acesta continuă să achite taxa anuală a guvernului local în scopul menținerii statutului de respectabilitate al companiei, obiectivul real al acestui exercițiu fiind acela de a putea furniza o companie aparent legitimă, cu un trecut, oricui are nevoie de ea. De exemplu, dacă cineva pretinde că fondurile folosite spre a achiziționa un bun cu trei ani în urmă au provenit dintr-un împrumut luat de la o corporație din străinătate, el poate achiziționa o corporație de raft, care exista cu cinci ani în urmă și poate produce apoi documente antedatate ale acestei companii, pentru a dovedi pretinsul împrumut. Un cec eliberat în numele companiei va dovedi că aceasta exista înainte de data împrumutului.

F) Companiile de asigurări, ca și în cazul băncilor, trebuie să obțină o autorizație din partea țării gazdă. De cele mai multe ori companiile de asigurări sunt de tip captiv, adică deservesc numai adevărații proprietari ai acestora sau un grup restrâns de persoane:

– companii captive de asociație sau reciproce – sunt posedate de un grup de companii comerciale sau industriale, în scopul de a furniza asigurări pentru toate companiile înrudite, care de obicei aparțin aceluiași domeniu de activitate;

– companiile captive superioare – nu oferă numai asigurări pentru riscurile medicale sau polițe de asigurări auto ale companiei înrudite, ci oferă asigurări și angajaților;

– companii active centrale de profituri – nu asigură numai afacerile companiei înrudite, ci acceptă și alte tipuri de afaceri, precum reasigurarea unor entități neînrudite. O astfel de companie nu depinde doar de volumul de asigurări al companiei, ci caută activ afacerile cu alte societăți.

În privința înființării și achiziționării firmelor offshore, există, în principal, trei modalități:

1. Contactul direct cu bănci și agenții guvernamentale străine.

Deși această metodă este cea mai ieftină, rareori se recurge la ea. Pentru cineva care nu are obișnuința de a trata cu oficialități străine sau în cazul schimbării legilor și procedurilor de înființare, acest proces solitar se poate dovedi imposibil de realizat. Chiar dacă o persoană este capabilă să completeze singură documentele, ea își poate face cunoscută identitatea reprezentanților guvernamentali oficiali și poate anula astfel scopul pe care vrea să-l atingă în străinătate. Deschiderea de conturi prin poștă sau prin telefon este o procedură mai facilă. Pentru a nu se desconspira adevărata identitate a titularului de cont, operațiile de plăți se pot efectua prin telefon sau prin fax, prin parolă. La fel, extrasele de cont sau alte documente bancare se expediază la altă adresă decât cea reală, uneori la căsuțe poștale, chiar în străinătate.

2. Utilizarea juriștilor străini sau a companiilor specializate în înființarea corporațiilor străine.

În cele mai multe paradisuri fiscale, s-a dezvoltat o întreagă industrie pentru asistarea cetățenilor cu rate înalte de impozite în eforturile lor de a profita de secretul, anonimatul și avantajele fiscale oferite de paradisurile fiscale. Contra unui cost rezonabil, acești juriști și companii specializate înființează noi corporații, vând companii gata înregistrate, deschid conturi bancare, acționează ca agenți înregistrați, furnizează o adresă de companie străină, oferă serviciile directorilor și ale funcționarilor de companie, desfășoară orice activitate de afaceri pe care un client o poate solicita.

3. Juriști, consultanți, avocați și companii interne specializate în înființarea și managementul companiilor offshore.

În ultimul timp, chiar și în țara noastră au apărut asemenea specialiști care, contra unui onorariu nu prea ridicat, oferă servicii de înființare a firmelor offshore, de achiziționare a unora gata înregistrate, de deschidere de conturi în străinătate etc. De obicei, ele oferă clientului mai multe posibilități, în funcție de interesele sale, cât și de avantajele oferite de un anumit paradis fiscal, dar și de onorariul perceput.

După ce o persoană este în posesia unei firme offshore, inclusiv a contului societății, deschis de obicei în bănci cu nume sonore, aceasta își începe activitatea. Cum adevăratul proprietar stă în umbra unui anonimat perfect, afacerile firmei offshore sunt conduse, de obicei, de împuternicitul acestuia, care lucrează în baza unui mandat dat de proprietar. Pentru serviciile sale, mandatarul percepe un onorariu. Cel mai adesea, acest mandatar este și cel care a asigurat înregistrarea și vânzarea firmei. El lucrează, de obicei, pentru administrarea și conducerea afacerilor mai multor companii offshore. Deoarece acești împuterniciți lucrează efectiv cu banca, ei deschid conturi în orașele în care își au birourile firmele lor de consultanță. Legătura dintre mandatar și proprietar se realizează fie prin poștă, fie prin telefon, fax, e-mail etc.

3.2. Impactul legislației românești asupra profiturilor firmelor offshore

Chiar și în lipsa funcționării legale a firmelor offshore, teritoriul național a fost folosit de mulți comercianți ca un veritabil paradis fiscal, în condițiile în care economia ilicită a atins un nivel alarmant. De drept, funcționarea firmelor offshore nu este interzisa de lege, în fapt astfel de firme sunt prezente în economia românească sub forma reprezentanțelor comerciale sau birourilor comerciale ale acestora, care sunt înregistrate legal. Deși asemenea entități nu au voie să desfășoare activități comerciale (ci numai de reprezentare), în fapt ele operează în mod mascat, prin intermediul împuterniciților companiilor offshore, împuterniciți care, cel mai adesea, sunt adevărații proprietari ai acestor firme. În felul acesta, importante profituri care au ca sursă România se transferă în conturile firmelor offshore, care, culmea, adesea sunt deschise chiar în bănci românești. Fiind conturi de nerezidenți, acestea nu intră decât într-o mică măsură în aria controlului valutar al Băncii Naționale.

Un alt aspect la care vrem să ne referim este cel care privește legalitatea înființării firmelor offshore de către cetățenii români. Potrivit Regulamentului valutar, transferurile valutare externe de natura capitalului (investiții externe) trebuie să fie aprobate de Banca Națională. Prin urmare, este nevoie de un aviz, de o aprobare și deci de documente care lasă urme. Or, cel mai adesea se știe că înregistrarea unor asemenea firme este o treabă ocultă, făcută pe ascuns de autorități, deoarece în felul acesta trebuie repatriate și profiturile obținute ori, în cel mai rău caz, acestea trebuie declarate în vederea impozitării. Lipsa aprobării Băncii Naționale a fost invocată de unii investitori, care au arătat că unele firme offshore se înființează fără un capital minim ori acest capital provine din exterior, sub forma unor donații sau împrumuturi private. Sigur că în această situație nu se pune problema avizului Băncii Naționale, deoarece nu a plecat nici un capital din România.

În privința impozitării profitului (dividendelor) obținut de firme offshore care au ca proprietari persoane juridice sau fizice și care a fost repatriat, lucrurile credem că sunt clare, în sensul că acesta trebuie impozitat. În măsura în care asemenea venituri s-au impozitat în țara de înregistrare și între România și acea țară există convenție de evitare a dublei impuneri (cum este cazul Ciprului), evident că se va ține seama de aceste reglementări. Dar, după știința noastră, nu am auzit de cazuri în care asemenea venituri să fie declarate în vederea impozitării. Problema se pune și mai acut o dată cu intrarea în vigoare a legii privind impozitul global, lege care prevede impozitarea tuturor surselor de venit, indiferent că acestea s-au obținut în țară sau în străinătate.

Din practică însă s-a observat că se ocolește calea legală a impozitării, prin folosirea diferitelor stratageme prin care transferul profitului firmei offshore, în România, se face prin mai multe procedee, printre care amintim:

– folosirea conturilor personale;

– transferul sumelor sub formă de diurne, protocol, cheltuieli de funcționare a reprezentanțelor comerciale, sponsorizări, investiții etc.

Nu puține au fost cazurile când importante sume provenind din paradisurile fiscale au fost utilizate pentru achiziționarea unor active sau pachete de acțiuni în procesul de privatizare. Interesant de știut ar fi cât din aceste sume investite din străinătate sunt chiar fonduri românești ori care aparțin unor cetățeni români, care se află în umbră.

Tentația de a obține sume cât mai mari care scapă impozitării face ca, de cele mai multe ori, firmele din țara de origine a profitului să realizeze pierderi. Pentru a estompa fuga profiturilor în paradisurile fiscale, se pot studia unele propuneri care să mai atenueze acest fenomen.

Una din aceste propuneri poate viza impunerea forfetară a veniturilor sau stabilirea unor baremuri de profit obtenabil în funcție de profilul de activitate și care să fie impozitat în măsura în care se poate face dovada fugii intenționate a profitului.

O altă propunere poate să se refere la mărirea altor impozite care să compenseze impozitul pe profit nerealizat. Ar intra sub incidența măsurii de mărire în primul rând impozitul pe avere, deoarece aceasta se presupune că s-a acumulat din profitul neimpozitat transferat din paradisul fiscal.

Nu lipsit de interes ar fi asprirea sancțiunilor cu privire la nedeclararea conturilor deschise în străinătate și a sumelor deținute în acestea. O asemenea faptă, în SUA de exemplu, reprezintă infracțiune.

CAPITOLUL IV

TIPOLOGII ȘI METODE DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN CONDIȚIILE TRANZACȚIILOR INTRACOMUNITARE CU MĂRFURI

1.1. Evaziunea fiscală privind TVA-ul și implicațiile ei la nivelul Uniunii Europene

Considerăm că, Uniunea Europeană nu putea ignora fiscalitatea pentru simplul motiv că măsurile fiscale întreprinse de către statele membre pot frâna mobilitatea bunurilor, capitalurilor și persoanelor și genera distorsiuni economice incompatibile cu constituirea unui spațiu economic unificat.

În prezent putem sublinia faptul că trăim în aria libertății sociale cu impact puternic în criminalitate, astfel dreptul nu se mai impune doar ca o construcție abstractă, ci a fost creat pentru a regla modul de funcționare a relațiilor interumane, schimbările produse în realitatea socială au influențat decisiv și evoluția dreptului penal.

Astfel principalul efect al globalizării economice, atât la nivelul Uniunii Europene cât și internațional, este acela al circulației extrem de rapide a capitalurilor prin întreg mapamondul, producând o adevărată dematerializare a banilor, cu toate că monedele și banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacții monetare implică transferurile electronice, rețeaua informatică mondială putând fi folosită atât pentru efectuarea unor tranzacții financiare tradiționale, însă ultrarapide și extrem de greu de urmărit, cât și mai ales pentru introducerea conceptului de „bani electronici”.

De altfel, se recunoaște că odată cu fenomenul de globalizare, cu amplificarea gradului de internaționalizare a piețelor economice și cu dezvoltarea societăților comerciale transnaționale, cresc șansele ca aceste structuri să fie utilizate în scopul unor activități infracționale. Centrele off-shores, caracterizare ca zone cu under-regulated and non-cooperative juridictions, sunt utilizate intens de către societăți care desfășoară activități infracționale, în scopul spălării banilor.

Trebuie subliniat că la începutul secolului XXI, economia Uniunii Europene și a celor mai industrializate state ni se înfățișează fundamental modificată, sistemul financiar mondial devenind din ce în ce mai complex. În lucrarea „Etica și piețele financiare” H.Ploix remarca: „Tehnologiile noi care permit dezvoltarea tehnicilor financiare cum sunt produsele derivate au transformat în mod radical sfera financiară cel puțin în trei direcții: ele au spart spațiul și timpul; ele permit creșterea rentabilității capitalurilor și deplasarea banilor fără nicio legătură cu realitatea schimburilor; ele dau putere mașinilor să gândească și să contureze acțiunile oamenilor. Toate aceste elemente creează o ruptură între realitate, concret și omul de finanțe” .

Sistemul economic și financiar al Uniunii Europene este contaminat de banii murdari rezultați din afacerile de mare calibru realizate de grupurile criminale. Sistemele naționale și cel al Uniunii Europene de luptă împotriva spălării banilor sunt depășite, pentru simplul motiv că acest fenomen a fost legitimat ca fiind integrat sistemului.

Profesioniștii care acționează în acest domeniu au capacitatea de a exploata toate facilitățile oferite de actualul sistem financiar; ei aleg paradisurile financiare cele mai primitoare pentru a înființa aici societăți ecran care servesc la disimularea patrimoniului a căror gestionare o asigură. Ei sunt foarte activi în universul financiar off-shore care este „nu numai un segment legitim al sistemului financiar mondial, dar reprezintă el însuși un sistem dotat cu competențe complementare care se pretează a fi manipulate de organizațiile criminale”.

„Sistemul financiar mondial este impregnat din ce în ce mai profund de caracteristici care favorizează spălarea banilor. Facilitățile de accesare și capacitatea de a deplasa rapid banii în sistem și cu un minimum de formalități și de control, iată ce este perfect pentru a spăla banii”.

În ceea ce privește Uniunea Europeană și veniturile bugetare putem afirma că aceasta își constituie mijloacele financiare necesare pentru atingerea obiectivelor și pentru ducerea la bun sfârșit a politicilor sale. Aceste venituri se constituie din : resurse proprii, veniturile diverse și alte mijloace financiare.

Resursele proprii ale bugetului general al Uniunii Europene sunt: prelevările agricole, produsul tarifului vamal comun, prelevarea unei părți din TVA naționale, precum și o cotă-parte din Produsul Național Brut.

Dimensiunea și formele de manifestare a criminalității economico-financiare în țările Uniunii Europene sunt analizate în Raportul Europol din anul 2006, care evidențiază faptul că “schimbările politice care au avut loc în Uniunea Europeană, dar mai ales introducerea unei piețe europene unice în anul 1993, au oferit criminalității organizate multe oportunități. Extinderea Uniunii Europene va determina ca toate statele să devină țări sursă, de tranzit sau destinație pentru mărfuri și servicii de natură infracțională”.

De asemenea referitor la factorii generali care favorizează dezvoltarea criminalității organizate raportul citat evidențiază faptul că stabilirea unor piețe financiare mondiale și globalizarea economică au generat importante oportunități pentru grupurile implicate în crima organizată. Domeniul cel mai vizat îl reprezintă contrabanda transfrontalieră, frauda legată de taxa pe valoarea adăugată, precum și afaceri ilegale prin care este afectată direct economia europeană.

Având în vedere lipsa unei armonizări care să asigure o bună colectare a T.V.A. și urmărire a circulației produselor și serviciilor la nivel comunitar, o serie de firme profită și eludează bugetele naționale, cu implicații major și la cel comunitar, împiedicând astfel realizarea obiectivului – pieței comune cu o concurență reală.

Într-un comunicat de presă al Comisiei pentru afaceri juridice s-a accentuat faptul că frauda fiscală constituie o problemă globală deosebit de acută, atingând cote cuprinse între 200 și 250 miliarde euro, ceea ce reprezintă între 2 și 2,5% din P.I.B.-ul Uniunii Europene.

Apreciem că, în contextul european al lipsei de reglementare unitară la nivelul statelor membre privind frauda care afectează interesele financiare ale Comunităților Europene, dar și a lipsei de operativitate a OLAF, EUROPOL, EUROJUST și a Curții de Conturi Europene, sumele de bani obținute din fraudarea bugetului european prin metoda Carusel, pot deveni surse de finanțare a terorismului.

Opinăm că prevederile Tratatului de la Lisabona din decembrie 2007, deși sunt norme de recomandare, pe fondul măsurilor europene de minimalizare a efectelor crizei economice mondiale, pot deveni instrumente adecvate de prevenire și combatere a fraudei comunitare. Ne referim aici la posibilitatea înființării Parchetului European plecând de la extinderea competențelor investigative ale EUROPOL și EUROJUST.

Referitor la ceea ce privește frauda în materie de TVA, s-au exprimat opinii divergente în ceea ce privește includerea acesteia între infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare comunitare sau naționale.

Astfel, într-o opinie, resursele la care se referă frauda care afectează veniturile comunitare sunt considerate doar taxele vamale percepute la importul în Uniunea Europeană de produse originare din țări terțe și prelevările agricole, percepute la importul de produse agricole provenind din țări terțe. Atingerea adusă celorlalte resurse, printre care și TVA-ul, nu cade sub incidența fraudei afectând interesele financiare comunitare

Totodată într-o altă opinie, veniturile rezultând din aplicarea unei taxe uniforme asupra TVA-ului național al fiecărui Stat Membru al Uniunii Europene sunt de asemenea protejate de către art.l din Convenția PIF. În sprijinul acestei teze se invoca faptul că nicăieri în art.l din Convenția PIF nu se stipulează faptul că veniturile trebuie colectate direct în bugetul comunitar. De asemenea, se afirmă că expresia ,,infracțiune fiscală sau vamală" din art.5(3) al Convenției PIF și art.6 din cel de-al doilea Protocol nu poate fi înțeles altfel decât făcând referire la frauda care afectează veniturile provenite din TVA ca posibilă infracțiune fiscală. Sfera instrumentelor care protejează interesele financiare comunitare cuprinde în mod clar frauda afectând veniturile provenite din TVA. Veniturile comunitare provenind din TVA constau într-o prelevare asupra veniturilor din TVA ale fiecărui Stat Membru. Prelevările asupra veniturilor din TVA încasate de Statele Membre rezultă din aplicarea taxei comunitare asupra unei materii impozabile, conform regulilor taxei uniforme stabilite prin aplicarea directivelor comunitare.

Deși nu există dubii privind prejudiciile aduse bugetului comunitar, această faptă nu va putea fi încadrată, cel puțin în Statele Membre care au adoptat legislație specială privind protecția intereselor financiare comunitare, la frauda în materie de venituri.

Ca o concluzie subliniem că, o fraudă pe scara largă care afectează TVA-ul național aduce în mod clar atingere intereselor financiare comunitare. Studiile preliminare, la nivelul european, care au precedat elaborarea Convenției PIF au inclus frauda care afectează veniturile comunitare provenite din TVA în sfera de cuprindere a fraudei comunitare .

Trebuie subliniat că veniturile din TVA nu constituie impozite percepute direct în contul Comunităților Europene, ci constituie contribuții financiare ale Statelor Membre după un sistem de calcul stabilit, contribuții care sunt prevăzute în bugetele naționale la capitolul cheltuieli, pe baza estimării veniturilor naționale provenite din TVA. Aceste venituri se varsă lunar într-un cont special deschis de Comisia Europeană la Trezoreria Statului Membru. Astfel ca o fraudă în materie de TVA va aduce în primul rând atingere bugetului național și abia indirect bugetului comunitar.

Problema dacă frauda care afectează TVA-ul constituie o fraudă comunitară sau o infracțiune din dreptul intern al Statelor Membre se pune numai în acele state care au incriminat în mod distinct atingerea adusă intereselor financiare comunitare. În celelalte state operează principiul asimilării, astfel că fraudarea TVA-ului național constituie o infracțiune fiscală, fără a se mai pune problema dacă se aduce atingere sistemului financiar național ori intereselor financiare comunitare. În statele care incriminează separat atingerile aduse intereselor financiare comunitare se face distincție însă între infracțiunile fiscale de drept comun (evaziunea fiscală, frauda afectând TVA-ul, etc..) și cele care aduc atingere bugetului comunitar. În această situație primează prevederile care protejează interesele financiare naționale, deoarece acestea sunt afectate în mod direct. Interesele financiare comunitare sunt afectate în subsidiar și sunt protejate implicit prin incriminarea și sancționarea faptei la regimul fiscal intern prin normele dreptului comun.

Este de menționat că, teoretic atingerea adusă veniturilor provenite din TVA-ul național al Statelor Membre are implicații și afectează interesele financiare comunitare, putând cădea, în lipsa unei prevederi contrare, sub incidența dispozițiilor privind frauda comunitară. Practic însă o astfel de faptă aduce atingere în primul rând intereselor financiare naționale și va cădea sub incidența regulilor de drept comun privind regimul fiscal.

1.2.Incriminarea actuală a fraudei privind T.V.A în legislația din România.

Potrivit analiștilor economici Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) se spune că este unul din impozitele mai puțin predispuse a fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face această afirmație, că TVA, fiind înscrisă obligatoriu în documentul care atestă transferul proprietății unui bun, prezintă posibilitatea controlului încrucișat în vederea stabilirii realității operațiunii impozabile (la vânzator și la cumpărator). Dar realitățile din România, constatările organelor de control, precum și cercetările efectuate de organele judiciare cu atribuții în domeniu au contrazis acest lucru.

Trebuie subliniat că, chiar în țările cu sisteme fiscale solide, evazioniștii nu pierd din vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de “instituția” taxi-ului. “Taxi” este un “mandatar” – “firmă fantomă” “firmă căpușă” a cărui unică funcție este de a fi înscris la Registrul Comerțului pentru a emite, sub acoperirea antetului său, facturi de vânzare- cumpărare fictive. Altfel spus, el conduce o firmă de fațadă, însărcinată să emită documente comerciale corespunzatoare operațiunilor fictive desfășurate de firme reale și în aparență, ireproșabile în ceea ce privește activitatea desfășurată. Prin aceste facturi fictive se permite societăților comerciale beneficiare (reale) să obțina rambursări sau deduceri de TVA.

Deși taxa pe valoare adăugată a fost introdusă în România începând cu anul 1993, neexistând practică în domeniu, contribuabilii nu s-au înghesuit să solicite rambursări de TVA. Abia după anul 1996, importante sume de bani au părăsit bugetul general consolidat cu titlu de rambursare. Însă nici în acest domeniu, lucrurile nu au nu au parcurs un drum normal. Tot anumiți cetățeni de origine arabă au dat tonul celor mai mari sustrageri din domeniul statului.

Modalitățile erau destul de simple, însă nu se puteau realiza fără concursul unor funcționari cu atribuțiuni de control, în România însă, vânzătorii produselor au întocmit, cu participarea funcționarilor vamali, declarații vamale de export în baza cărora au solicitat și obținut rambursarea TVA. Tot prin mijloace frauduloase, diverși comercianți au efectuat achiziții fictive de produse în baza unor documente falsificate, iar după o anumită perioadă au solicitat Administrației Financiare rambursarea TVA, care s-a realizat cu participarea inspectorilor fiscali, care nu au verificat realitatea actelor de comerț potrivit procedurilor legale.

O modalitate faptică a acestei metode este simularea unor tranzacții comerciale fictive și nereale prin interpunerea unor firme fantomă, care furnizează documente fiscale nelegale și care nu reflectă operațiuni reale, acestea servind doar ca paravan pentru operațiuni comerciale ilicite. Aceste firme sunt utilizate pentru a realiza o rupere de ritm între circuitul documentelor, fluxul banilor și traseul real, efectiv, al bunurilor. Firmele „fantomă“ constituie un colosal furnizor de datorii fiscale la bugetul general consolidat, iar organele fiscale se văd în imposibilitatea executării silite a acestora și tragerii la răspundere a persoanelor vinovate, întrucât societățile în cauză nu funcționează la sediul social declarat (de cele mai multe ori, acesta este fictiv), iar asociații acestora sunt cetățeni străini ce ulterior nu mai pot fi identificați. Totodată tranzacțiile ilicite respective desfășurate presupuneau plata sau încasarea în numerar a contravalorii bunurilor comercializate ori a serviciilor prestate, evitând tranzacțiile bancare, care reprezentau o posibilitate de verificare.

Considerăm că după introducerea acestui sistem de impozitare și taxare în țara noastră după 1992, fraudarea cu TVA a fost favorizată de:

lipsa unei incriminări clare ca infracțiune a fraudei cu TVA, lăsând la interpretarea organelor judiciare încadrarea faptei ilicite, asfel de fraude au fost încadrate ca infracțiuni sancționate și pedepsite de art. 13 din Legea 87/1994, art. 40 din Legea 82/1991, art. 215 și art. 288 – 292 din Codul Penal, uneori în concurs, alteori independent;

lipsa de pregătire a organelor financiar fiscale precum și a organelor judiciare, matrializată în verificarea superficială și întocmirea necorespunzătoare a actelor de control;

lipsa unui sistem informatic fiscal performant la nivelul întregii țări privind declarațiile fiscale depuse de contribuabili, în special al deconturilor de TVA, dublat de un aparat fiscal nu tocmai performant;

secretul bancar invocat de instituțiile bancare privind tranzacțiile efectuate de agenții economici;

specializarea unor categorii de contribuabili în săvârșirea unor astfel de fapte ilicite, în special cetățeni arabi care dobândit experiență în astfel de fraude în țările unde se aplica acest sistem de taxare;

lipsa de uniformitate în activitatea organelor financiare cu privire la stabilirea și perceperea taxelor și impozitelor, determinată de inexistența unor norme metodologice de aplicare a legii;

Evoluția criminalității economico-financiare, în special în domeniul fraudei cu TVA, care a început să își facă simțită prezența cât mai mult în România, cu influențe puternice asupra bugetului consolidat al statului, precum și cerințele europene pentru prevenirea și combaterea cu mai multă eficiență a infracțiunilor în domeniul fiscal au impus cu necesitate adoptarea unei noi legi pentru combaterea evaziunii fiscale, astfel a fost adoptată Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Trebuie menționat că noua lege Legea 241/2005, comparativ cu Legea 87/1994, a venit cu elemente de noutate, în sensul că:

stabilește măsuri de prevenirea evaziunii fiscale,

s-au incriminat noi infracțiuni în legătură cu infracțiunile de evaziune fiscal;

s-au prevăzut mai multe fapte ca infracțiuni de pericol;

au fost definiți mai mulți termeni folosiți de lege pentru o mai bună interpretare;

Totuși noua lege, deși s-a considerat că are o reglementare de nivel european care să reușească să prevină și să combată frauda fiscală, aceasta va crea în practică numeroase probleme și inconveniente, generat de următoarele inconveniente:

prezintă neconcordanțe între formă și fond, potrivit art. 1, se dorește a fi un instrument de prevenire și combatere a evaziunii fiscale dar în ea se instituie măsuri de sancționare a unor infracțiuni de domeniul fraudei fiscale și a unor infracțiuni conexe;

întâlnim definirea incompletă sau greșită a unor noțiuni întrebuințate în textul de incriminare;

inexistența unei delimitări între evaziunea fiscală și frauda fiscală;

înțelegerea greșită a unor instituții preluate din dreptul penal al altor state, tranzacția administrativă;

reglementarea sumară a unor infracțiuni;

au fost dezincriminate unele fapte ca infracțiuni cu toate că prezintă un pericol deosebit și generează economie subterană;

Cu toate aceste scăpări ale legiuitorului, putem concluziona că, prin apariția Legii 241/2005, privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, se face un pas important menit să contribuie la reducerea ratei criminalității pe această linie și implicit a economiei subterane care aduce grave prejudicii bugetului general consolidat.

Vom încerca să facem o analiză a textului de lege care incriminează și pedepsește în prezent frauda cu TVA, dacă nu prin incriminare directă, prin cea interpretativă și aplicabilă, astfel trebuie subliniat caracterul de noutate al incriminării de la art. 8 din lege care are în vedere și procedura rambursării a restituirii de sume de la bugetul consolidat al statului ori compensări.

Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie acele relații sociale referitoare la protejarea bugetului general consolidatprivind stabilirea corectă a taxelor, contribuțiilor în sensul individualizării corecte a creanței fiscale, precum și relațiile patrimoniale privind integritatea veniturilor publice ale bugetului consolidat.

În cazul acestei infracțiuni obiectul material lipsește și nu îl constituie sumele de bani obținute cu titlu de restituire sau rambursare, compensare, indiferent de modul de obținere, direct, prin transfer bancar, trezorerie, etc. pe care le considerăm produsul infracțiunii și nu entitatea lezată prin săvârșirea infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunii îl considerăm unul calificat, fiind întotdeauna un contribuabil cum a fost definit de Legea 241/2005, sau debitor fiscal definit de art. 25 alin . proc. Fisc. Participația penală este posibilă în forme diferite în funcție de ipoteza de lucru, coautoratul posibil doar în situația în care mai multe persoane au obligația de a plăti în comun anumite taxe, impozite sau contribuții la bugetul general consolidat.

Este de observat că prin noua lege se lărgește aria subiecților infracțiunilor care, pe lângă persoana fizică sau persoana juridică, mai poate fi și „orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat", cum ar fi, de exemplu, diferitele structuri ale agenților economici, reprezentanțele străine etc.

Referitor la asocierea descrisă în alin. 2 din aceeași lege suntem de părere că aceasta reprezintă o variantă de specie a infracțiunii prevăzute de art. 323 Cod Penal.

Subiectul pasiv al infracțiunii este reprezentat de stat prin organele fiscale induse în eroare și prejudiciate cu sumele rambursate, restituite sau compensate ilegal. Poate fi practic orice unitate administrativ teritorială sau orice instituție publică care gestionează o componență a bugetului general consolidat.

Latura obiectivă presupune stabilirea impozitelor, taxelor datorate de manieră frauduloasă, care să aibă ca rezultat obținerea fără drept a unei rambursări, restituiri sau compensări.

Elementul material constă într-o acțiune, respectiv de stabilire a impozitelor, taxelor sau a contribuțiilor la bugetul general consolidat. Se consideră că se săvârșește această infracțiune atunci când se întocmește o documentație din care să rezulte că taxa pe valoarea adăugată dedusă potrivit legii este mai mare decât taxa colectată, prin evidențierea unor operațiuni fictive, urmată de depunerea unei cereri de rambursare a taxei pe valoare adăugată, la o valoare nereală, la organele fiscale.

Pentru existența infracțiunii, este necesar să fie întrunită cerința ca stabilirea obligației fiscale, respectiv a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, să se facă cu rea-credință. În primul rând stabilirea obligației fiscale se concretizează prin depunerea declarației fiscale de către contribuabil în cazul în care obiectul declarației îl constituie nu numai determinarea masei impozabile, dar și stabilirea impozitului datorat. În acest caz contribuabilul generează prin declararea de operațiuni fictive sau prin omiterea declarării unor fapte sau acte juridice o diferență pozitivă (în plus) între suma plătită de fapt și suma datorată de drept. În al doilea rând stabilirea obligației fiscale este reprezentată de emiterea dispoziției de impunere de către organul fiscal.

Se observă din cele de mai sus că această infracțiune este însoțită, de regulă, de infracțiuni de falsuri în înscrisuri sau fals în contabilitate, prin declararea necorespunzătoare sau înregistrarea unor operațiuni fictive, a unor documente false, aceste infracțiuni constituind mijlocul de realizare a infracțiunii scop, respectiv determinarea impozitelor, taxelor sau contribuțiilor și, implicit, obținerea nelegală de sume de bani de la bugetul general consolidat.

Analizând această infracțiune ajungem la opinia că ea constituie, o variantă de specie a infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 Cod Penal, bazându-ne afirmația chiar pe formularea textului de lege. Astfel, obținerea nelegală a unor sume de bani de la bugetul general consolidat presupune o alterare adevărului, o determinare necorespunzătoare a impozitului, taxei sau contribuției. Acest fapt presupune tocmai o prezentare eronată a realității în scopul de a obține un folos material injust, respectiv obținerea ilegală a unor sume de bani de la bugetul general consolidat.

Exemplificăm, în acest sens dosarul penal nr. 63/P/2005 al D.N.A. Serviciului teritorial Bacău, în care prin rechizitoriul din 28 august 2006, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 Cod Penal, de uz de fals, prevăzută de art. 291 Cod Penal, de fals în declarații, prevăzută de art. 292 Cod Penal, de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 Cod Penal și de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 Cod Penal, constând în aceea că în perioada iunie 2003 – martie 2005, inculpatul F.I., administrator la SC „Idac Export 2000" SRL Piatra Neamț, a înscris date nereale în evidența contabilă a societății, referitoare la achiziții de mărfuri de la SC „Trans Miro" SRL București și livrări ale acelorași mărfuri către SC „Axon Impex" SRL, București, în baza cărora a întocmit și a prezentat deconturi de TVA la Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, obținând necuvenit rambursări de TVA, în sumă totală de 27.717.132 lei (RON)

Infracțiunea incriminată de art. 8 din Legea 241/2005, se poate săvârși atât în cazul impozitelor directe cât și în cazul impozitelor indirecte, în special TVA, cu ocazia depunerii deconturilor de TVA și a regularizării. Astfel contribuabilul generează prin mijloace specifice, utilizarea de facturi fictive sau false, o sumă negativă a taxei, care îi oferă posibilitate la o rambursare ilicită de taxă sau o raportare ilicită de taxă pentru o perioadă fiscală ulterioară.

Putem concluziona că în toate modalitățile de săvârșire acțiunea de stabilire sau determinare trebuie să se facă cu rea credință, prin depunerea de declarații incomplete sau inexacte, înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni fictive, neînregistrarea unor venituri, în aceste situații infracțiunea menționată intră în concurs cu alte infracțiuni stabilite de legea, cu infracțiuni mijloc de săvârșire a faptei, respectiv cele prevăzute de art. 288-292 Cod Penal, art. 9 lit. b și c, din Legea 241/2005, art. 43 din Legea 82/1991.

Trebuie menționat faptul că pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 8 din Legea 241/2005, este necesară producerea rezultatului socialmente periculos, respectiv obținerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri ori compensări de la bugetul consolidat. Urmarea imediată constă în obținerea nelegală a unor sume de bani de la bugetul general consolidat, cu titlu de rambursări, restituiri sau compensări, prin aceasta realizându-se o prejudiciere a statului. Legătura de cauzalitate între acțiunea ce formează elementul material și rezultatul produs trebuie demonstrată, infracțiunea fiind una de rezultat.

Forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune este intenția directă. Nu se cere existența vreunui mobil sau scop pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii, acestea vor fi însă luate în considerare la individualizarea pedepsei.

Totuși deși susceptibilă de acte pregătitoare, acestea sunt lăsate în afara incriminării de către legiuitor. în cazul neproducerii rezultatului, respectiv obținerea ilegală a unor sume de bani de la bugetul general consolidat, va exista tentativa la această infracțiune, tentativă prevăzută și sancționată de art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005.

Consumarea infracțiunii are loc în momentul producerii rezultatului arătat în norma de incriminare, respectiv în momentul obținerii nelegale a unor sume de bani de la bugetul general consolidat ca urmare a unei decizii de rambursare, restituire sau compensare, a organului fiscal unde au fost depuse solicitările. Infracțiunea nu are decât o singură modalitate normativă, în schimb poate avea mai multe modalități faptice de săvârșire.

Putem concluziona că deși are anumite limite Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în special în domeniul TVA a avut și are o contribuție importantă. De apreciat este totuși cel mai recent act normativ cu incidență în domeniu respectiv OUG nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, prin care s-au adoptat prevederi referitoare la:

– aplicarea măsurii de taxare inversă, fără plata TVA, aferente livrărilor între plătitorii de TVA pentru: pâine și făină, carne și plante tehnice, zahăr și fructe, legume și cereale;

– obligația înregistrării în registrul operatorilor intracomunitari, având în vedere necesitatea stabilirii unor standarde minime comune pentru înregistrarea și scoaterea din evidență a persoanelor impozabile care efectuează operațiuni de comerț intracomunitar, în special achiziții intracomunitare de bunuri, în vederea diminuării evaziunii fiscale în domeniul TVA;

– asigurarea unei mai bune monitorizări a operatorilor economici care desfășoară operațiuni cu produse accizabile, respectiv produse energetice, alcool și băuturi alcoolice și tutun prelucrat, pentru creșterea nivelului încasării accizelor la bugetul de stat și a diminuării evaziunii fiscale în domeniu;

– măsuri privind întărirea supravegherii și controlului vamal al activității de introducere și comercializare a mărfurilor în regim duty-free;

– instituirea unor pârghii care să conducă la creșterea gradului de colectare a veniturilor bugetare.

Prin acest act normativ pe lângă celelalte măsuri instituite s-a reușit să se introducă evaziunea fiscală ca infracțiune gravă în Legea 39/2003, oferind posibilitatea organelor judiciare, dispunerii anumitor măsuri procedurale ca să poată realiza probatoriul și luarea măsurilor legale împotriva persoanelor vinovate de săvârșirea unor asemenea fapte. Aceste măsuri vor fi analizate în cadrul capitolului în care va fi tratat managementul cercetării unor asemenea fapte.

Datorită faptului că aceste infracțiuni aduc atingere, chiar dacă indirect, intereselor financiare comunitare, frauda în materie de TVA rămâne totuși axată pe mărfuri de mare valoare, ușor transportabile, permițând a se realiza profituri enorme datorită fraudei circulare (carusel), cu ajtorul firmelor fantomă. Toate Statele Membre se confruntă cu acest tip de fraudă. Regimul TVA special pentru autovehiculele de ocazie și livrările intracomunitare, ale acestor vehicule favorizează acest tip de fraudă care se poate realiza în oricare Stat Membru. Alte produse întâlnite frecvent în acest tip de fraudă sunt produsele electronice, telefoanele mobile și componentele de calculator.

II. TIPOLOGII SI METODE DE COMITERE A EVAZIUNII FISCALE PRIVIND T.V.A.

2.1. Forme de manifestare a evaziunii fiscale privind T.V.A. cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri

Putem preciza că evaziunea fiscală cu TVA a existat și există în toate statele din Uniunea Europeana, tocmai pentru că nu este armonizată și reglementată o cota unică a taxei la nivelul comunității, astfel aceste diferențe legislative și procentuale se exploatează de cei care fac tranzacții intracomunitare între diferite state. Nivelul taxei este stabilit de fiecare stat în parte și variază de la 15%, cota standard în Luxemburg și Cipru, până la 25% în Suedia și România.

Astfel dacă în anul 2007 România se confruntă cu primele cazuri de evaziune fiscală cu TVA, ca urmare a achizițiilor si livrărilor intracomunitare de mărfuri în prezent se constata ca exista rețele specializate, avem un carusel al TVA-ului în întreaga Europa, din Marea Britanie pana la Constanța, fraudele în domeniul TVA la comerțul intracomunitar, au un nivel alarmant. ANAF a anunțat ca peste 131.000 de societăți comerciale, care nu si-au depus de cel puțin sase luni declarațiile de impozite și taxe, vor fi declarate inactive fiscal și le va fi retras codul de TVA pentru a preîntâmpina furtul de TVA. „In prezent, din cele peste 600.000 de firme din România, 131.000 sunt firme care nu si-au depus în ultimele sase luni declarațiile de impozite si taxe și deconturile de TVA și impozitul pe profit. Aceste peste 131.000 de firme vor fi declarate inactive fiscal în zilele următoare, odată cu publicarea în Monitorul Oficial a Ordonanței de Guvern 92/2003 .

Trebuie subliniat faptul că în legătură cu nivelul și dimensiunile acestei fraude cu TVA, au fost trase diferite semnale de alarmă , atât la nivel european cât și la nivel național, dar efectele privind limitarea sau reducerea nivelului acestui fenomen nu sunt vizibile.

Concluzionăm că nivelul fraudei fiscale cu TVA prezintă consecințe grave asupra bugetelor naționale, precum și asupra bugetului de resurse proprii al UE, cu implicații și influențe negative asupra principiului impozitării juste și transparente și denaturând circuitele funcționale ale economiei concurențiale de piață, din spațiul comunitar și cu influențe asupra piețelor naționale.

Nivelul fraudei cu TVA prezintă o preocupare permanentă pentru Comisia pentru afaceri economice și monetare din cadrul Parlamentului European, care în proiectul de raport din anul 2008 , privind strategia coordonată pentru intensificarea luptei împotriva fraudei fiscale, identifică cauzele care au generat amploarea fraudei fiscale, consecințele acesteia și deficiențele sistemului de impozitare TVA.

Totodată a luat notă de creșterea numărului de fraude tip carusel, de încălcarea deliberată și premeditată a legislației în domeniul TVA, de către organizațiile criminale care comit astfel de fapte ilicite , care profită de deficiențele sistemului și a propus alternative la sistemul actual de impozitare. Astfel s-a apreciat că cea mai bună soluție pentru combaterea fraudei cu TVA intracomunitar ar consta în introducerea unui sistem în care scutirea de TVA la nivelul tranzacțiilor intracomunitare să fie înlocuită cu impozitarea acestora cu o rată de 15%, admițând și faptul că un astfel de sistem ar funcționa mai bine dacă varietatea și complexitatea ratelor reduse de TVA ar fi simplificate și astfel ar fi redusă și sarcina administrativă pentru autoritățile fiscale cât și pentru întreprinderi. Menționăm că astfel de propuneri au mai fost făcute dar aplicarea lor este de durată și nici eficiența nu poate fi apreciată înainte de punere în practică.

În urma analizei acestor propuneri, precum condițiilor actuale în care criza economică se manifestă tot mai pregnant, când avem o criză financiară globală, criză bancară, țări precum Grecia, Spania, Portugalia cu deficite bugetare negative, nu putem decât sublinia interesul tot mai pregnant al grupărilor criminale de a obține profit, într-un timp cât mai scurt, singura și cea mai ușoară modalitate fiind tranzacționarea fictivă de mărfuri, la nivel comunitar și solicitarea de restituire a impozitului TVA, aferent acelor tranzacții, respectiv livrări sau achiziții intracomunitare.

Menționăm că săvârșirea acestui gen de fraude cu TVA, comparativ cu alte fapte ilicite, respectiv traficul de droguri, prezintă unele caracteristici, pe care încercăm să le prezentăm, astfel:

– Posibilitatea obținerii unor profituri uriașe, intr-o perioadă scurtă de timp;

– Investiție cu cheltuială minimă, număr restrâns de participanți, comparativ cu profitul obținut prin activitatea ilicită;

– Risc minim de expunere, sancțiunea este mică, în unele state avem numai anchetă administrativă, comparativ cu traficul de droguri sau trafic de persoane, etc;

Referitor la modalitățile de săvârșire a unor astfel de fraude cu TVA, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, menționăm că din analizele studiate, expunerile analiștilor și specialiștilor în domeniu, rezultă că aceste metode de eludare și speculare a legii, nu sunt standard și de fiecare dată investigatorii sau cercetătorii rămân surprinși de ingeniozitatea și antrepriza criminală, de modalitățile, formele și mijloacele găsite de aceștia pentru realizarea activităților ilicite, cu scopul de a obține restituiri ilegale de TVA sau modalități de evitare a plății acestui impozit cu ocazia tranzacționării anumitor bunuri sau servicii.

De multe ori s-a constatat că aceste fraude se comit cu complicitatea directă sau indirectă a funcționarilor și inspectorilor fiscali, cu sprijinul unor funcționari publici, factori politici, în concurs cu săvârșirea unor fapte ilicite care reglementează domeniul financiar bancar, precum și prin săvârșirea unor fapte și acte de corupție.

Deci putem concluziona că există o multitudine de forme și metode de manifestare a acestor fraude cu TVA, în cadrul tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri și servicii, care nu fac decât să confirme preocuparea permanentă a grupărilor criminale de a comite astfel de fapte ilicite care prin rezultatul lor afectează grav bugetul consolidat al statului, cu implicații asupra celui comunitar.

Subliniem că circuitele funcționale ale fraudei cu TVA, se structurează pe regimul tranzitoriu actual de impozitare a schimburilor intracomunitare, care presupune, ca regula generală, impozitarea schimburilor intracomunitare de bunuri, efectuate între persoane impozabile, să se facă în statul membru de destinație.

Astfel acest tip de fraudă are la bază un mecanism destul de simplu: operatorul economic din țara de origine facturează fără TVA (deoarece efectuează o livrare intracomunitară, care intră în categoria operațiunilor scutite de TVA cu drept de deducere), iar operatorul economic din țara de destinație va aplica regimul taxării inverse pentru această operațiune (efectuează o achiziție intracomunitară, deci trebuie să calculeze si înregistreze TVA aferentă achizițiilor intracomunitare, la cota de impozitare a tarii sale).

Ulterior efectuării achiziției intracomunitare, firma în cauză dispare, fără să înregistreze – din punct de vedere contabil, să declare – din punct de vedere fiscal și să plătească impozitul TVA, colectat aferent livrărilor ulterioare efectuate pe piața sa internă către alte firme. Această firmă așa-zisă fantomă, bidon, veriga lipsă, missing trader, este principala firmă colectoare a obligațiilor fiscale TVA, aferent achizițiilor intracomunitare și care va dispare și nu va achita niciodată aceste impozite. Această firmă este practic o firmă intermediară, o firmă folosită pentru a evita plata impozitului aferent achiziției și a da posibilitatea firmei la care a ajuns în realitate marfa achiziționată să își legalizeze operațiunea, sub invocarea că “este cumpărător de bună credință și nu are cunoștință de operațiunile firmei fantomă de la acre a cumpărat marfa”. În realitate firma la care a ajuns marfa este creierul și coordonatorul fraudei, practic și beneficiarul activității ilicite.

2.2. Frauda de tip carusel

După cum am subliniat formele de manifestare a fraudelor cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare sunt multiple, nu există o inventariere a acestora ci numai câteva analize pe cazuri concrete, în cadrul discuțiilor privind aceste fraude există denumirea de fraude tip carusel, specific acestora fiind înlănțuirea operațiunilor și tranzacțiilor comerciale, exact ca un carusel.

Unii analiști au definit frauda de tip „carusel” privind TVA-ul aferent tranzacțiilor intracomunitare că presupune un lanț de operațiuni succesive de vânzare-cumpărare transfrontaliere, efectuate în interiorul pieței comunitare (fără a exclude însă și posibilitatea interpunerii unor firme – veriga din afara Comunității). Aceste tranzacții sunt realizate de un grup de operatori economici care, uneori, caută sa exploateze, sub o aparenta tenta de legalitate, si diferențele dintre cotele de impozitare practicate de statele membre ale UE, în scopul „ieftinirii” bunurilor ce fac obiectul unor astfel de tranzacții si, pe cale de consecință, al creării unui avantaj comparativ pe piață, din punct de vedere al prețului de comercializare.

Astfel că din această perspectivă, influentele fraudei de tip „carusel” se localizează nu numai la nivelul obligațiilor fiscale sustrase de la impozitare, dar si al distorsionării mecanismelor concurențiale ale pieței, se ajunge în situația ca cel comite frauda în afară de faptul că nu plătește impozitul TVA, dar are și un avantaj că poate comercializa marfa la un preț mai mic, în detrimentul celorlalți comercianți.

Trebuie menționat faptul că nu de puține ori, metodele de volatilizare a masei impozabile a TVA, prin intermediul fraudei de tip carusel, sunt combinate cu tehnicile de contabilitate creativă, astfel că, în aceste situații, obiectivul de performanță al reglementarilor contabile referitoare la reflectarea unei imagini fidele a situației financiare a unei societăți comerciale, pentru toți utilizatorii de informații își pierde din consistență. Se ajunge în situația ca informația contabilă să aibă de suferit, să își piardă credibilitatea, deoarece se produce un paralelism între situația în fapt a firmei și datele de analiză furnizate de documentele contabile.

În literatura de specialitate, respectiv cea anglo-saxonă, metodele si tehnicile de contabilitate creativă au fost asimilate cu noțiunea de ,,evaziune fiscală tolerată”, în special din perspectiva rolului acestora în manipularea cifrelor din situațiile financiare, reușindu-se astfel ,,consolidarea” indicatorilor economico-financiari ai firmei practic prin denaturarea conținutului informațional al acestora.

Situația actuală de globalizare a activității economice a presupus, în ultimul timp, o deplasare dinspre noțiunea de contabilitate creativă către cea de inginerie financiara, ca o expresie sintetica ce reflecta mai fidel fenomenele de interschimbabilitate a capitalurilor și de internaționalizare a infracționalității economice, în special a fraudei tip carusel cu TVA, care a ajuns să ocupe un loc fruntaș.

În opinia noastră odată cu integrarea tarii noastre în Uniunea Europeană, o parte din agenții economici, în special cei predispuși la eludarea taxelor și impozitelor din România, au căutat să asimileze din mers practicile infracționale de fraudare a obligațiilor fiscale, experimentate de mai mulți ani în spațiul comunitar si, de foarte multe ori, chiar cu rezultate pozitive pentru ei, în detrimentul bugetului consolidat al statului.

Este de subliniat inventivitatea și specializarea așa ziselor gulerelor albe din domeniu, practica atât la nivel național, cât si la nivel comunitar a confirmat o serie de metode privind transpunerea în practica de zi cu zi a fraudei de tip carusel.

Dintre formele de fraudare cu TVA, tip carusel, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri putem enumera:

1. O primă metodă, întâlnita destul de frecvent și denumită din acest motiv si metoda clasică, sau caruselul întrerupt se referă la achizițiile intracomunitare efectuate de o firmă A din România, înregistrata în scopuri de TVA potrivit art. 153 C. fisc., care dorește să facă o achiziție intracomunitară de la firma B situata într-un alt stat comunitar, achiziție pe care ar putea să o facă fără probleme dacă ar fi un agent economic onest, de buna credință si ar consimți să își înregistreze obligațiile fiscale privind impozitul TVA ce decurge din această tranzacție. În realitate, pentru eludarea plății acestor obligații fiscale, factorii de decizie ai firmei A vor înființa o alta firmă de tip săgeată, bidon, missing trader, fantomă, căpușă, veriga lipsă – firma C, înregistrată legal, dar al cărei asociat unic si administrator sa fie un om de paie, în fapt această firma C este controlată tot de reprezentanții firmei A.

La înființarea sa firma C se declară plătitoare de TVA, formular 091, dar declară o cifra de afaceri anuală sub pragul valoric de 100.000 euro, pentru a beneficia de posibilitatea depunerii trimestriale a decontului de TVA, formular – 300, și nu lunar, în acord cu prevederile art. 1561 alin. (2) si (3) C. fisc. Tot cu ocazia înregistrării, întrucât intenționează să desfășoare operațiuni intracomunitare solicită și înregistrarea în Registrul Operatorilor Intracomunitari. Ulterior, firma C efectuează achizițiile intracomunitare de la firma B comunitară, pentru aceste operațiuni firma C este obligată să aplice regimul de taxare inversă. Mărfurile astfel achiziționate sunt facturate ulterior către beneficiarul în fapt al acestora, respectiv firma A, către care și merge, de obicei, direct transportul de marfă. Pentru aceste operațiuni de livrare internă, firma C colectează (doar ipotetic, nu si practic) taxa TVA aferent, iar firma A îl va deduce, folosind drept document justificativ facturile emise de firma C, în acord cu prevederile art. 155 alin. (5) C. fisc. Operațiunile descrise anterior au o durata de viata precis determinată, respectiv de maxim 3 luni, până la termenul limită prevăzut de lege pentru a depune decontul de TVA de firma C de. Cu puțin timp înainte de împlinirea acestui termen, firma C dispare efectiv, fără a mai putea fi identificata ulterior și fără a se achita de obligația prevăzută de lege de a înregistra, declara și plăti TVA-ul colectat ca urmare a livrărilor interne efectuate către firma A.

Subliniem faptul că firma C, ca interpusă, are ca atribuțiune principală furnizarea de documente justificative către firma A, în scopul deducerii TVA-ului de către aceasta din urmă. Schematic situația se prezintă astfel:

Trebuie să mai menționăm faptul că firma A, a fost cea a tratat cu furnizorul firma B, care s-a ocupat în realitate de comandă achiziție, negociere preț, comunicare date firmă C, respectiv cod valid de TVA, condiții de transport, a dat comanda transport și a achitat contravaloare transport, dar în numele firmei C.

Având în vedere analiza individuală a firmelor care participă la tranzacția intracomunitară menționată, în mod cert, firma care comite frauda este firma C, atunci se naște însa întrebarea daca firma A poate deduce TVA-ul aferent facturilor de aprovizionare de la furnizorul direct, firma C. trebuie să menționăm, în acest sens, practica judiciară europeană în materie, care prevede faptul că, dacă o persoană impozabila participă la fraudă de tip „carusel” în mod involuntar (fără ca persoana impozabilă să cunoască în realitate modul de derulare real al operațiunii sau să poată ști de acest fapt), aceasta are dreptul de a deduce, implicit, de a compensa sau de a rambursa TVA-ul aferent operațiunilor din amonte.

Din această perspectivă, fiecare firmă din lanțul de tranzacții aferent operațiunilor intracomunitare va fi analizata în mod individual, distinct, mai ales ca, în practica, între firma C (achizitorul intracomunitar scriptic) si firma A (achizitorul intracomunitar faptic si „creierul” întregului mecanism) se pot interpune (evident, doar la nivelul scriptic al circuitelor documentelor) o serie de alte societăți comerciale, cu scopul de a disocia caracterul ilicit al faptelor și de a disipa legătura de cauzalitate între firma C si firma A.

Având în vedere cele expuse anterior, rezultă că participarea la mecanismul fraudulos al caruselului nu se prezuma, ci trebuie probată, pornind de la analiza corelativa a fluxurilor bănești, a circuitului scriptic al documentelor, al corespondenței scrise și electronice, negocierilor și discuțiilor și a traseului efectiv al produselor. Indiciile concludente în acest sens le-ar putea constitui următoarele:

– corespondența privind termenii de livrare si plata se derulează, de la bun început, între reprezentanții firmelor A si B;

– plata contravalorii bunurilor se efectuează direct către firma B de firma A, la ordinul firmei C, sau dat de firma C dar împuterniciți pe conturile bancare ale acestuia sunt persoane din firma A;

– datele privind mijloacele de transport sau delegați, înscrise pe facturile/avizele de însoțire a mărfii întocmite de firma C către firma A, nu reflecta o stare de fapt reala;

– persoanele împuternicite sa efectueze operațiuni în conturile bancare ale firmei C sunt tocmai reprezentanții firmei A, care retrag sumele de bani în numerar, sub diverse explicații: retragere aport, plăți persoane fizice conform borderourilor de achiziție (evident, care conțin date nereale), plata dividendelor etc.;

– sumele încasate în conturile bancare ale firmei C, de la clientul sau firma A, se „reîntorc” către firma A, direct sau prin intermediul altor firme, în baza unor facturi care nu reflectă operațiuni economice reale (de regula, de prestări servicii),

– sau plata către firma B se face electronic din contul firmei C , ordinul fiind dat de reprezentanții firmei A, care dețin în realitate token-ul, pentru transferuri.

De asemenea în legătură cu cele prezentate anterior, privind posibilitatea firmei A de a deduce impozitul TVA înscris pe facturile de aprovizionare întocmite de firma C, furnizorul său direct, la nivelul jurisprudenței naționale se face distincția la nivel de forma, cu privire la modul de întocmire si completare a documentelor justificative care servesc drept baza justificativa pentru deducerea TVA. Astfel, conform Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 , data de Înalta Curte de Casație si Justiție, rezultă că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusa în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

2. O altă metodă privind frauda de tip carusel cu TVA cu ocazia achizițiilor intracomunitare de mărfuri, respectiv caruselul perfecționat și care se prezintă într-o formă perfecționată, lărgită a celei prezentate anterior, în sensul ca produsele ajung în realitate tot de la firma B la firma A. Aceasta metoda poate fi identificata ca o metodă de siguranță pentru firma A, care pentru a nu i se imputa coordonarea achiziției intracomunitare și pentru a putea deduce TVA, pentru a îngreuna ancheta, introduce în circuit o firmă intermediară sau mai multe, o firmă tampon, firmă care mai poartă denumirea și de conductă, respectiv firma D, care este înregistrată în scop de TVA, depune declarații, ține contabilitate, primește factură de la firma C, cu TVA și apoi refacturează către firma coordonatoare firma A, pe factură se evidențiază TVA-ul și mai se practică un mic adaos, infim de0.01.., pentru a nu crea suspiciuni organelor de inspecție fiscală, când efectuează verificări cu privire la tranzacția intracomunitară. Schematic operațiunea intracomunitară se prezintă astfel:

De menționat este faptul că firma intermediară este și ea tot o firmă sacrificată de coordonatorii fraudei respectiv reprezentanții firmei A, la finalul cercetării reprezentanții firmei D, vor fii considerați complici, iar împotriva lor vor fi dispuse măsurile legale care se impun. Acest lucru nu înseamnă că toate firmele intermediare sunt complici ci faptul că activitatea ilicită va putea fi documentată în baza unui complex de activități procedurale care să contribuie la aflarea adevărului, rolul fiecăruia, contribuția, în realizarea activității ilegale. Ca și în cazul precedent se vor țin e cont de toate indiciile concludente, care contribuie la aflarea adevărului și tragerea la răspundere a celor vinovați, precum și la asigurarea recuperării prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului. Trebuie să menționăm că rolul firmei intermediare, conductă nu este unul esențial în manipularea bazelor de impozitare ale taxei pe valoarea adăugată, ci în disiparea legăturii frauduloase existente între firma A si firma C, urmând a asigura un plus de credibilitate tranzacțiilor comerciale derulate de firma A.

Din punct de vedere al implicațiilor fiscale Firma D va acționa tot ca un furnizor de documente justificative în scopul deducerii TVA-ului de către firma A sau, altfel spus, firma D are rolul de a spăla, din punct de vedere al legalității, documentele fiscale emise inițial de firma C si care, în final, ajung, prin intermediul sau, la firma A. În acest sens, firma D își va îndeplini obligațiile declarative care îi revin, în sensul ca înregistrează contabil și evidențiază fiscal, în decontul de TVA, operațiunea cumpărare și vânzare ulterioară tot internă. Această firmă D, întrucât nu a făcut achiziție intracomunitară are obligativitatea completării și depunerii formularului declarație recapitulativa.

3. Altă metodă de fraudare cu ocazia achizițiilor intracomunitare de mărfuri, care este considerată de top, este metoda caruselul antrepriză criminală sau caruselul intermediat, care practic a surprins prin inventivitatea participanților.

Această metodă o considerăm deosebit de complexă, nu numai datorită numărului de participanți atât persoane fizice cât și persoane juridice, ci datorită modului de concepere, organizare, coordonare, a tuturor activităților care erau organizate practic ca o antrepriză, dar nu productivă ci criminală, în scopul clar de a eluda, plata TVA cu ocazia achizițiilor intracomunitare de mărfuri, plata impozitului pe profit, reciclarea banilor.

La săvârșirea activităților ilicite prin această metodă practic întâlnim două grupări de firme și persoane. Avem:

a) o primă grupare care dorește să facă achiziții intracomunitare de mărfuri dar să evite plata TVA-ului;

b) a doua grupare specializată în asigurarea:

– firmelor în numele cărora să se facă achizițiile intracomunitare, practic firmele fantomă – cu cod valid de TVA, reprezentanți și toate celelalte cerințe care să asigure posibilitatea de a rezista la o primă verificare din partea organelor de control, Gardă Financiară, inspectori fiscali;

– asigură și firme intermediare, firme conductă, firme tampon – pentru a crea o apartenență de legalitate a achiziției intracomunitare, precum și îngreunarea verificărilor și depistarea fraudei;

– asigură transferuri bancare de la beneficiarul real al achiziției, de la cel care dorește să primească marfa fără să plătească TVA, pe tot circuitul firmelor conductă până la firma fantomă în numele căreia se face achiziția, transferuri care să corespundă facturilor de livrare la intern;

– asigură schimbul interbancar și în numele firmei fantomă și plata la extern a furnizorului comunitar de mărfuri;

– asigură plata transportatorului;

– asigură documente justificative de livrare la intern cu TVA, la prețul pe care în dorește beneficiarul final, inclusiv prin circuitul firmelor conductă;

– asigură contabilitate pentru firmele conductă, în sensul că se depun toate declarațiile privind comercializarea internă de mărfuri, deconturi de TVA, declarații de impozit, practic se ține evidență contabilă reală pentru aceste firme etc.

– toate aceste servicii sunt asigurate contra unui comision pe achiziție – transport de marfă sau pe valoarea mărfurilor achiziționate intracomunitar, în funcție de înțelegerea avută cu gruparea 1.

Trebuie menționat faptul că pe lângă implicațiile fiscale nefaste la nivelul veniturilor bugetului general consolidat, aceasta metodă induce distorsiuni în piață, prin intermediul preturilor, precum și la nivelul competiției economice, astfel încât firmele corecte devin necompetitive, datorita preturilor reale de piață practicate, în favoarea firmelor cu un comportament evazionist, datorita acestui preț trucat practicat pe piață, prin neplata impozitului TVA de 25%.

Schematic această metodă de carusel antrepriză se prezintă astfel:

Trebuie să subliniem faptul că această modalitate de săvârșire a fraudei cu TVA cu ocazia achizițiilor intracomunitare de mărfuri este deosebit de complexă, datorită numărului de participanți, persoane fizice și juridice, număr mare de solicitanți din prima grupare care au apelat la cea de a doua grupare pentru prestare de servicii, număr mare de achiziții efectuate într-o perioadă scurtă de timp, din țări comunitare diferite, furnizori diferiți, precum și valoarea mare a prejudiciului cauzat bugetului de stat, fiind desfășurarea unui volum mare de activități procedurale care să contribuie la aflarea adevărului, individualizarea faptelor pentru fiecare făptuitor,cât și stabilirea contribuției fiecăruia la activitatea ilicită la producerea prejudiciului cauzat bugetului de stat.

4. Altă metodă de fraudă cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare este metoda caruselul ideal¬¬, care funcționează practic ca un mecanism de autogenerare a fraudei de tip carusel, cu efecte vizibile în ieftinirea produselor ce fac obiectul acestor tranzacții, prin evitarea plății impozitului TVA. Acest mecanism se structurează pe faptul că prețul de livrare al firmei A către firma B, precum și de la firma B către firma A, se realizează, prin interpunerea unor firme fantomă, fără TVA deoarece se face sub forma livrărilor intracomunitare, în mod fictiv, intra în categoria operațiunilor scutite de TVA, cu drept de deducere. Acest sistem poate funcționa fie făcând livrări de marfă intracomunitar dar prin interpunerea firmelor fantomă, care asigură ca furnizor de documente, livrarea se face sub prețul pieței, fie numi se întocmesc documentele de livrare intracomunitar și marfa rămâne în statul respectiv, se comercializează fără documente la intern, sub prețul pieței, și se deduce TVA-ul aferent livrării. Rolul firmelor fantomă în cazul ambelor situații este de a asigura, documente justificative, cod valid de TVA, este practic un rol esențial în manipularea bazelor de impozitare ale taxei pe valoarea adăugata, ci și în disiparea legăturii frauduloase existente între firma A si firma B, urmând a asigura un plus de onorabilitate tranzacțiilor comerciale derulate de firma A și firma B.

Trebuie menționat faptul că pe lângă implicațiile fiscale nefaste la nivelul veniturilor bugetului general consolidat, aceasta metodă induce distorsiuni prin intermediul preturilor de comercializare a mărfurilor și cât și la nivelul competiției economice, astfel încât firmele corecte devin necompetitive pe piață datorită preturilor reale practicate pe piață, întrucât au incluse și impozitele TVA, în favoarea firmelor cu un comportament evazionist care se sustrag și evită plata TVA, prin operațiunile ilicite. Schematic acest model de fraudare caruselul ideal se prezintă astfel:

Este de menționat că atât firma A cât și firma B pot efectua simultan livrări intracomunitare, către firmele fantomă care nu declară achizițiile , facturează către firmele A și B la prețurile solicitate și evidențiind TVA pe factură pe care nu îl declară și nu îl plătește. Negocierile se poartă direct între firmele A și B, firmele fantomă fiind folosite numai pentru asigurarea legalității operațiunii.

Pornind de la noile obligații de declarare instituite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009, privind depunerea lunara a decontului de TVA, în cazul

efectuării de achiziții intracomunitare, apreciem că această forma a fraudei de tip

carusel nu se va reduce iar firmele sacrificate vor fi firmele fantomă, veriga lipsă care vor trebui schimbate mai des.

5. Un alt tip de fraudă cu TVA, este reprezentat de livrarea simulată, efectuată de un agent economic din România, înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 C. fisc., către o firmă din alt stat membru, înregistrată în scop de TVA în baza legislației specifice a statului membru din care acesta face parte. În acest sens, firma din România efectuează o livrare intracomunitară, facturează fără TVA, în baza codului de TVA aparținând firmei externe din spațiul comunitar, dar, în fapt, vinde produsele respective pe piața interna „la negru”. Schematic această operațiune se prezintă astfel:

Aceasta metodă se poate realiza atât prin complicitatea firmei externe care comunică codul valid de TVA, sau fără contribuția partenerului respectiv, prin procurarea codului de TVA prin diverse mijloace de informare. Astfel că asa-zisa livrare intracomunitară în cauza va trebui evidențiată de firma din România în decontul de TVA, declarația recapitulativă și în declarația Intrastat, în funcție de un anumit prag valoric, iar datele raportate autorităților publice din România vor fi confruntate ulterior cu cele raportate, de partenerul extern, autorităților fiscale din țara sa. Însă acest proces va fi de durată iar în acest interval de timp, agentul economic în cauza va cere rambursarea TVA-ului și ulterior, va dispărea prin schimbarea sediului social ți cesionarea părților sociale către persoane greu de identificat și care, de regula, nici nu se mai afla în tara la data efectuării verificărilor fiscale, iar banii obținuți din rambursarea TVA au fost transferați la extern, ca avans plată marfă sau retrași pe baza unor borderouri false de achiziții cereale sau fier vechi.

Trebuie menționat că acest tip de fraudă se aseamănă cu frauda cu TVA, ca urmare a exporturilor fictive, numai că în acest caz este mult mai ușor de realizat, practic agentul economic a scăpat de verificările pe care trebuia să le facă autoritățile vamale, cu ocazia îndeplinirii formalităților de export.

Considerăm că, prin exemplele de fraudare cu TVA cu ocazia achizițiilor și livrărilor intracomunitare, prezentate nu am reușit să acoperim întreaga gamă și diversitate a modalităților de fraudare, acestea nu constituie un șablon tip ci poate îmbrăca și prezenta diferite forme de manifestare, mai simple, sau mai complexe, dar putem afirma că, am realizat o analiză a celor mai întâlnite modalități, precum și a implicațiilor acestora din punct de vedere fiscal.

De asemenea în legătură cu dimensiunile alarmante ale fraudei de tip carusel au fost trase numeroase semnale de alarma cu toate acestea, efectele măsurilor privind limitarea acestui fenomen nu sunt foarte vizibile. Frauda fiscala la nivelul taxei pe valoarea adăugată are consecințe grave asupra bugetelor naționale si, deopotrivă, asupra sistemului de resurse proprii al U.E., conducând la încălcări grave ale principiului impozitării juste si transparente și denaturând circuitele funcționale ale economiei concurențiale de piață din spațiul comunitar, cu urmări directe și imediate asupra piețelor interne.

2.3. Jurisprudență în România și la nivelul Uniunii Europene

În domeniul reglementărilor privind deducerea Impozitului TVA, considerăm edificatoare în țara noastră Decizia nr. v din 15 ianuarie 2007, a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secțiile unite – dată ca urmare a recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, republicata si ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind aprobarea Codului fiscal, referitor la posibilitatea deducerii taxei pe valoarea adăugată și a diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit in cazul în care documentele justificative cuprind mențiuni incomplete, inexacte sau care nu corespund realității, astfel ICCJ a admis recursul și a stabilit ca TVA nu poate fi dedusa si nici nu se poate diminua baza impozabila la stabilirea impozitului pe profit in situația in care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale in vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicita deducerea TVA.

Deci practic se instituie imposibilitatea deducerii sau diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit, în situația în care, documentele justificative prezentate și înregistrate în contabilitate, nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de lege. Astfel în C. fisc. în art. 21 alin. 4 lit. f, se subliniază că nu sunt deductibile, între altele cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor. În acest sens, în art. 145 din cod s-a prevăzut , în alin. 8, că pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, precizându-se în cadrul reglementărilor date la lit. a și b, documentele ce trebuie prezentate pentru dovedirea fiecărei situații specifice.

Sunt de asemenea de menționat hotărârile Curții Europene de Justiție, care sunt obligatorii pentru statele membre și reprezintă practică judiciară în materie de TAV și modalitatea de reglementare a acesteia la nivelul uniunii. Astfel exemplificăm:

1. Decizia dată de CEJ în Cauza C-409/04 (Camera a treia) din 27 septembrie 2007 care avut ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Pentru motivele prezentate in hotărâre, Curtea de Justiție a CE declara:

Articolul 28 a alineatul (3) primul paragraf si articolul 28 c secțiunea A litera (a) primul paragraf din A șasea directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata: baza unitara de evaluare, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2000/65/CE a Consiliului din 17 octombrie 2000, având in vedere termenul „expediat(e)” care figurează in aceste doua dispoziții, trebuie sa fie interpretate in sensul ca achiziția intracomunitara a unui bun este efectuata, iar scutirea livrării intracomunitare nu devine aplicabila decât atunci când dreptul de a dispune de bun in calitate de proprietar a fost transmis persoanei care îl achiziționează si când furnizorul dovedește ca acest bun a fost expediat sau transportat in alt stat membru si ca, in urma acestei expediții sau a acestui transport, bunul a părăsit in mod fizic teritoriul statului membru de livrare.

Articolul 28 c secțiunea A litera (a) primul paragraf din A șasea directiva 77/388, astfel cum a fost modificata prin Directiva 2000/65, trebuie sa fie interpretat in sensul ca nu permite ca autoritățile competente din statul membru de livrare sa oblige un furnizor, care a acționat cu bună-credință si a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul sau la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri, sa achite ulterior taxa pe valoarea adăugată pentru aceste bunuri, atunci când astfel de dovezi se dovedesc a fi false, fără să fie insă stabilită participarea furnizorului menționat la frauda fiscală, atât timp cat acesta din urma a luat toate masurile rezonabile aflate în puterea sa pentru a se asigura ca livrarea intracomunitară pe care o efectuează nu îl determină să participe la o astfel de fraudă.

Faptul ca persoana care achiziționează bunurile a prezentat autorităților fiscale din statul membru de destinație o declarație referitoare la achiziția intracomunitara, precum cea in discuție in acțiunea principala, poate constitui o dovada suplimentara care urmărește sa stabilească faptul ca bunurile au părăsit in mod efectiv teritoriul statului membru de livrare, dar nu constituie o dovada determinanta pentru scutirea de taxa pe valoarea adăugată a unei livrări intracomunitare.

2. Decizia dată de CEJ în Cauzele reunite 11 C-354/355/03 Optigen Ltd, Fulcrum Electronics Ltd si Bond House Systems Ltd c. Commissioners of Customs & Excise – implicarea in lanțul tranzacțional a unei societăți-fantomă (frauda tip carusel) si utilizarea in deducerea TVA a unui cod de înregistrare fictiv. O societate comerciala dintr-un stat membru vinde bunuri unei alte societăți dintr-un alt stat membru (societate-fantoma) care utilizează un cod de TVA fictiv. Bunurile sunt revândute ulterior altei societăți, astfel ca societatea-fantoma solicita deducerea TVA plătit in amonte si dispare înainte de a plăti TVA aferent vânzării ulterioare. In soluționarea cauzei, Curtea apreciază ca „(…) nici dreptul de a deduce TVA plătită in amonte al unei persoane impozabile care desfășoară asemenea operațiuni nu poate fi afectat de faptul ca, in lanțul din care tranzacția face parte, o alta tranzacție anterioara sau subsecventa este viciata de frauda in materie de TVA, fără ca persoana impozabila să știe sau sa aibă vreun mijloc sa afle despre aceasta. Dreptul de deducere reglementat de art. 17 si următoarele din Directiva a VI-a este o parte integrala a schemei TVA si nu poate fi limitata in principiu. Dreptul trebuie exercitat imediat pentru întregul cuantum al TVA plătit in amonte.

3. Decizia CEJ dată în Cauza C-146/05, Albert Collee c. Finanzamat Limburg an der Lahn – neîndeplinirea unor condiții de forma din perspectiva exercitării dreptului de deducere. In aceasta speță, o societate a apelat la serviciile unui „intermediar“ doar pentru a putea înregistra livrarea efectuată in contul livrări intracomunitare scutite. In urma controlului fiscal, persoana impozabila a stornat facturile emise si a înregistrat veniturile corespunzătoare. Practic, utilizând recursul prejudiciar, instanța națională întreabă Curtea daca poate sa refuze scutirea unei livrări intracomunitare, care, in mod incontestabil, exista, doar pentru motivul ca persoana impozabila nu a furnizat in timp util proba contabila in acest scop. Aplicând principiul prevalentei fondului asupra formei, Curtea a statuat ca, din moment ce este incontestabil faptul ca a fost efectuata o livrare intracomunitara, principiul neutralității fiscale impune ca scutirea de TVA sa fie acordata daca cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de forma au fost omise de către persoanele impozabile.

4. Decizia CEJ dată în Cauza C-255/02 Halifax – practici abuzive in materie de TVA și in această speță, tot de tip carusel, Grupul Halifax care presta in general servicii scutite de TVA, a folosit o persoana interpusa din grup (care avea dreptul de deducere) pentru a recupera (deduce) TVA aferent unor operațiuni pentru care un astfel de drept nu exista. Cu toate ca astfel de operațiuni au menirea de a obține doar avantaje fiscale fără a avea un substrat economic (din perspectiva TVA), Curtea le-a considerat operațiuni impozabile. Totuși, când se face dovada ca astfel de operațiuni fictive sunt in fapt practici abuzive, Directiva a VI-a interzice exercitarea dreptului de deducere a TVA plătit in amonte, cu consecința reevaluării tranzacțiilor in scopul determinării situației reale. Per a contrario, in lipsa unor dovezi clare cu privire la practici abuzive, neconforme cu mecanismele TVA, dreptul de deducere nu poate fi contestat, aplicând prevalenta economicului asupra juridicului.

5. Decizia CEJ dată în Cauza C-409/04, Teleos si alți c. Commissioners of Custom & Excise – aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere utilizând documente aparent reale. Din nou Curtea a fost solicitata sa se pronunțe cu privire la aplicarea regimului de scutire cu drept de deducere, in situația in care vânzătorul aplica regimul fiscal aferent livrărilor intracomunitare in baza unor documente (CMR) fictive, mărfurile nepărăsind teritoriul statului de livrare (livrari EXW). Curtea s-a pronunțat astfel: „chiar in prezenta unor documente fictive, fără a exista o implicare (practica abuziva) din partea furnizorului, acesta este considerat de buna-credință, pe cale de consecința putând aplica regimul de TVA scutit cu drept de deducere“. O măsură contrara nu este justificata, Curtea apreciind ca „obligarea persoanei la furnizarea unei probe cu privire la scoaterea efectiva a bunurilor de pe teritoriul național nu garantează ea însăși aplicarea corecta a scutirilor cu drept de deducere“. Cauza C-85/95 – Reisdorf – lipsa documentului in original. In aceasta ultima speță evocata, Curtea constata ca „nu este necesar originalul facturii, fiind suficienta si copia acesteia. Art. 18 (1) (a) si art. 22 (3) din Directiva a VI-a permite statelor membre sa considere documente justificative nu numai factura in original, ci orice alt document care tine loc de factura si îndeplinește condițiile in cauza.“Pe cale de consecință, norma comunitara da posibilitatea persoanelor impozabile sa prezinte si alte mijloace de proba decât factura in original, dând astfel prevalenta fondului asupra formei (echivalentul principiului prevalentei economicului asupra juridicului statuat de art. 11 din Codul fiscal). In concluzie, aplicând principiul de drept „cine poate mai mult poate si mai puțin“, daca acceptam ca document justificativ un alt mijloc de proba decât factura in original, cu atât mai mult poate fi acceptata o copie a facturii (care poate fi verificata pentru conformitate prin eforturi rezonabile de către Fisc).

6. Decizia dată de CEJ(Camera a treia) din 6 iulie 2006 în cauzele C-439/04 și C-440/04, Axel Kittel (C-439/04) v statul belgian și statul belgian v (C-440/04) v Recolta Recycling SPRL, prin care a hotărât, în cazul în care un beneficiar al unei livrări de bunuri este o persoană impozabilă care nu a știut și nu putea ști că operațiunea în cauză, a fost în legătură cu o fraudă comisă de către vânzător, articolul 17 din Directiva 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de legislația națională în temeiul căreia faptul că contractul de vânzare este nulă – ca urmare a unei dispoziții de drept civil care face acest contract nul incurabil ca fiind contrare ordinii publice de baza ilegală a contractului imputabile vânzător – cauzele care persoana impozabilă să-și piardă dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată pa care a le-a plătit. Este lipsit de relevanță în această privință, dacă faptul că respectivul contract este nul se datorează evaziune frauduloasă a taxei pe valoarea adăugată sau la alt tip de fraudă. În schimb, în cazul în care se constată, având în vedere factori obiectivi, că oferta este pentru o persoană impozabilă care a știut sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea lui, el a participat într-o tranzacție în legătură cu evaziune frauduloasă a taxei pe valoarea adăugată, aceasta este de competența instanței naționale să refuze dreptul persoanei impozabile de deducere a taxei.

În opina noastră, considerăm că raportarea la jurisprudența Curții Europene de Justiție cu privire la deductibilitatea TVA poate constitui garantul unei interpretări uniforme și unei aplicări unitare a reglementarilor comunitare, având în vedere faptul ca Deciziile Curții Europene de Justiție sunt obligatorii pentru statele membre, acestea prevalând asupra dispozițiilor interne.

De asemenea apreciem că diferența intre practica din România a fiscului, a instanțelor de judecată si cea din celelalte state membre, in mod special a Curții Europene de Justiție, care este izvor de drept, se materializează in special prin adoptarea uneori a unor soluții excesiv de formaliste, soluții care încalcă principiul neutralității fiscale si a evitării dublei impuneri in materie de TVA. Totodată nu contestăm orientarea autorității fiscale ca, in anumite condiții, exercitarea dreptului de deducere sa fie subsumata îndeplinirii unor condiții, insa aceasta subordonare sa fie fundamentata pe rațiuni economice iar măsurile luate să fie proporționale cu scopul avut in vedere.

Totodată subliniem că, în data de 23 martie 2011 a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului din 15 martie 2011 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Acest regulament reprezintă o reformare a Regulamentului (CE) nr. 1777/2005 al Consiliului din 17 octombrie 2005 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 77/388/CEE privind sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată, care s-a impus în contextul implementării Directivei 2006/112/CE.

Obiectivul Regulamentului (UE) nr. 282/2011 este de a asigura aplicarea uniformă a actualului sistem TVA, prin stabilirea unor măsuri de punere în aplicare a anumitor dispoziții din titlurile I-V și VII-XII ale Directivei 2006/112/CE, în special în ceea ce privește persoanele impozabile, livrarea de bunuri prestarea de servicii și locul operațiunii impozabile.

De asemenea, regulamentul reflectă modificările rezultate din adoptarea Directivei 2008/8/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de modificare a Directivei 2006/112/CE în ceea ce privește locul de prestare a serviciilor și înglobează liniile directoare adoptate recent de Comitetul TVA din cadrul Comisiei Europene, conferindu-le acestora certitudine juridică.

Prevederile Regulamentului UE nr. 282/2011 intră în vigoare la data de 1 iulie 2011, cu excepția anumitor dispoziții menționate în mod explicit în regulament care intră în vigoare ulterior acestei date, și se aplică direct în toate statele membre, dispozițiile regulamentului sunt obligatorii din punct de vedere juridic numai de la data intrării în vigoare a acestuia.

III.TIPOLOGII ȘI METODE DE DE SPĂLARE A BANILOR

3.1. Tipologii și metode de spălare a banilor la nivel comunitar

Modalitățile concrete de spălare a banilor și de denaturare a circuitelor economice sunt variate și aproape imposibil de inventariat, deoarece numărul mare de operațiuni financiare care se pot desfășura pe piața financiară face aproape imposibilă o asemenea enumerare. Mai mult decât atât se constată că asemenea operațiuni sunt desfășurate nu numai de autorii infracțiunilor predicat, generatoare de fonduri ilicite, dar și de anumite organizații specializate „spălătorii profesioniste” care folosesc mijloace din ce în ce mai subtile și mai sofisticate pentru a satisface solicitările clienților lor, de creare a aparenței de legalitate cu privire la fondurile financiare ilicit dobândite.

Din experiența de până acum a organelor judiciare din țările care au elaborat și implementat mecanismele de prevenire și combatere a activităților de spălare de bani , de o perioadă mai lungă de timp, s-au conturat o serie de metode de spălare a banilor și de denaturare, pe această cale, a circuitelor economice premergătoare utilizării fondurilor ilicite .

În acest sens indicăm cu titlu de exemplu următoarele activități:

- spălarea banilor prin intermediul tranzacțiilor monetare – este despre acele tranzacții prin intermediul cărora într-o perioadă foarte scurtă de timp, se realizează transferuri bănești, de regulă între deținătorul de resursă financiară și instituția financiară care acceptă să intre în relații comerciale cu acesta.

În acest sens, învederăm, cu titlu de exemplu, următoarele tipuri de tranzacții, care prin natura lor și prin modul de a performa, pot fi asimilate unor tranzacții financiare suspecte, parte integrantă a activităților de spălare a banilor:

– vorba de o activitate de schimbare unor sume mari de bani în valută fără nici un scop economic evident, în special atunci când acest lucru se face frecvent;

– schimbarea unor mari cantități de bancnote de valoare mică în bancnote de valoare mare, fără să existe vreo justificare economică din partea beneficiarului tranzacției;

– depuneri de sume la un număr mare de bănci pe numele mai multor persoane, operațiuni realizate cu scopul de a eluda limita legală de raportare a tranzacției și cu scopul vădit, de a fragmenta cuantumul real al resurselor financiare plasate;

– depunerea de fonduri în numerar și solicitarea de cec-uri de casă sau polițe negociabile, aspect care ridică semne de întrebare cu privire la rațiunile pentru acre un agent economic sau o persoană ar proceda la efectuare unor astfel de transferuri, în condițiile în acre ele presupun pentru deținătorul de capital bănesc plata de comisioane;

– creșterea substanțială a depunerilor în numerar a tranzacțiilor în valută, fără vreun motiv, în special dacă asemenea sume sunt transferate ulterior, într-un interval scurt de timp, către o destinație care nu poate fi asociată în mod normal cu clientul;

– depuneri de sume în țări „paradisuri fiscale” în care secretul bancar este absolut;

– efectuarea de tranzacții în valută divizate sub o anumită limită (inclusiv într-o singură zi sau mai multe zile) la aceeași bancă sau la diferite sucursale, ori la diferite bănci (dacă acestea sunt cunoscute) sau depunerea/retragerea de valută, tranzacții efectuate înainte sau după termenul limită fixat de instituția financiară, astfel încât tranzacția combinată să fie considerată ca și când s-ar fi efectuat în două zile;

– utilizarea unui volum imens de instrumente monetare de valoare mică în tranzacții comerciale obișnuite;

– retrageri și depuneri în numerar a unor sume neobișnuit de mari din/în contul curent al unei persoane juridice, care nu utilizează în mod obișnuit metode de plată în numerar;

– depuneri în numerar pentru acoperirea cambiilor, a transferurilor de bani sau a altor instrumente negociabile sau a instrumentelor de plată ușor negociabile;

– transferuri mari de sume de bani în/din străinătate, cu instrucțiuni de plată în numerar.

- spălarea banilor prin intermediul conturilor bancare – este vorba despre realizarea acelor tranzacții financiare care implică participarea, în calitate de intermediar a unei instituții financiare, ocazie cu care deținătorul de capital financiar este conștient de faptul că trebuie să urmeze toate regulile prevăzute de politica de cunoaște a clientului reglementată de bancă.

Ca și în situația, expusă anterior, învederăm, cu titlu de exemplu, anumite tipuri de tranzacții, care prin natura lor și prin comportamentul suspect al clientului, pot fi asimilate unor tranzacții financiare suspecte :

– fiind vorba de o activitate ce constă în realizarea de operații referitoare la folosirea unor conturi care nu reflectă activități bancare sau comerciale normale, ci sunt utilizate doar pentru depuneri sau retrageri efectuate mai mult în numerar decât prin cec-uri;

– retrageri mari de numerar dintr-un cont inactiv anterior, sau dintr-un cont în care tocmai s-a transferat, în mod neașteptat, o importantă sumă din străinătate;

– folosirea unui cont al unei companii care desfășoară o activitate redusă sau inconsecventă din punct de vedere economic, contul fiind utilizat, în primul rând, ca depozit temporar de fonduri care, ulterior, sunt transferate în străinătate;

– efectuarea frecventă a unor transferuri substanțiale de fonduri (sau de depuneri de alte instrumente financiare) care nu pot fi identificate clar ca având o justificare economică;

– creșterea substanțială, fără vreun motiv, a cifrei de afaceri a unui client, reflectată de operațiunile în conturi;

– combinarea de transferuri de sume mari cu sume retrase în numerar în aceeași zi sau în ziua precedentă, atunci când situația clientului nu justifica o astfel de activitate;

– utilizarea unui cont doar ca depozit temporar de fonduri care, eventual, va fi transferat în alte conturi în străinătate;

– deschiderea de către client a unui număr mare de conturi la sucursalele aceleiași bănci sau în bănci diferite și transferuri repetate a unor sume mari de bani în aceste conturi;

– deschiderea mai multor conturi în mai multe bănci din aceeași localitate, în special când se constată un proces de alimentare a acestor conturi cu sume mari de bani, anterior cererii de transfer progresiv al fondurilor;

– depuneri mici în numerar în contul unui client urmate de transferul acestor depuneri imediat într-un cont la o altă bancă;

– deschiderea și închiderea repetată de conturi în numele aceluiași client sau al unui membru al familiei sale, fără vreun motiv plauzibil;

– primirea frecventă de către un client a unor sume mari de bani din țări cunoscute pentru producerea, fabricarea sau comercializarea de droguri;

– efectuarea de depuneri mari în numerar și păstrarea unui sold mare, fără să utilizeze alte servicii cum ar fi împrumuturi, scrisori de credit, etc.;

– alimentarea contului prin cec-uri, emise de terți, în sume mari, semnate în favoarea clientului; transferuri suspecte, repetate de fonduri de la o bancă la altă bancă. De exemplu, a fost observată următoarea schemă: 1. procurarea de cec-uri de la o bancă; 2. deschiderea unui cont la o altă bancă; 3. depozitarea cec-urilor în cel de-al doilea cont și 4. transferul electronic al fondurilor din al doilea cont în contul primei bănci care a emis inițial cecurile.

-spălarea banilor folosind transferurile electronice bancare este vorba despre acele transferuri financiare atractive pentru „spălătorii de bani” datorită realizării lor instantanee și care, din acest punct de vedere prezintă un grad de risc mai redus, referitor la posibilitatea de intervenție a autorităților judiciare.

Această metodă are la bază operații cum ar fi:

– transferuri frecvente din contul unei persoane juridice în contul unei persoane fizice fără vreo referire la natura transferurilor;

– transferul neobișnuit de fonduri între conturi conexe sau conturi care implică același administrator sau administratori care sunt în legătură;

– transmiterea sau primirea frecventă a unor importante transferuri electronice către și de la firme din zone nesupuse nici unui control;

– păstrarea de conturi multiple, și transferuri de bani dintr-un cont în altul, folosind un cont colector din care transferă electronic fondurile inițial primite;

– clientul depozitează fonduri în câteva conturi, în mod obișnuit în sume sub o anumită limită, apoi fondurile sunt consolidate într-un cont colector și transferate electronic în străinătate;

– depozitarea sau retragerea cu regularitate a unor sume mari prin transferul electronic către/din sau prin intermediul țărilor cunoscute ca surse de stupefiante sau ale căror legi privind secretul bancar facilitează spălarea banilor;

– transferarea numerarului sau al veniturilor dintr-un depozit în numerar în străinătate fără a fi schimbat tipul de valută; primirea transferurilor electronice și cumpărarea imediată a instrumentelor monetare realizate pentru plata unei terțe părți; transmiterea și primirea de transferuri electronice (către/din zone considerate paradisuri fiscale), în special când nu există un motiv aparent de afaceri la baza unor astfel de transferuri sau acestea sunt în contradicție cu activitatea desfășurată în prezent sau în trecut;

– apariția unei creșteri neobișnuite a transferurilor electronice internaționale sau interne, prin transmiterea sau primirea unor sume mari de bani, transferuri în contradicție cu activitatea anterioară;

– transferuri electronice cu valoare mică sau efectuarea de depozite folosind cec-uri sau ordine de plată urmate imediat de transferuri electronice în alt oraș sau în altă țară, atunci când o astfel de acțiune este în contradicție cu activitatea desfășurată în prezent de client sau în trecut;

– efectuarea de plăți pentru transferurile electronice în/din străinătate ale unor valori mari folosind multiple instrumente monetare puse la dispoziție din instituții financiare;

– desfășurarea unei activități intense în transferuri electronice, deși anterior nu se acționa în mod obișnuit în această sferă;

– transmiterea de instrucțiuni privind transferuri de fonduri în străinătate fără vreun motiv plauzibil de plată; solicitarea de transferuri în anumite instituții de credit fără a se specifica destinatarul.

-spălarea banilor prin realizarea de operațiuni externe este vorba de realizarea acelor operațiuni financiare care au un caracter de extraneitate și pentru care, din punct de vedere leal, există obligație de raportare din partea entității care a intermediat transferul.

La rândul său presupune realizarea următoarele operațiuni, ce pot îmbrăca aspecte de suspiciune din perspectiva activităților de spălare de bani:

– folosirea liniilor de credit și a altor metode de finanțare pentru efectuarea transferurilor externe când tranzacția nu este justificată de activitatea obișnuită a clientului;

– constituirea de solduri mari, nepotrivite cu rulajul cunoscut al afacerii clientului, urmată de transferuri ulterioare în conturile din străinătate;

– tranzacții nejustificate de activitatea clientului cu filiale ale instituțiilor financiare localizate în țări cunoscute pentru traficul de droguri;

– efectuarea unor transferuri externe, din disponibilitățile valutare proprii, de către rezidenți a căror activitate normală nu justifică asemenea operațiuni valutare;

– transferuri externe, regulate și importante, efectuate de persoane fizice care anterior nu au mai operat tranzacții similare;

– neîndeplinirea de către clienți a obligației de a transfera sau repatria în valută convertibilă și/sau în monedă națională a tuturor sumelor obținute din operațiuni cu străinătatea;

– efectuarea unor plăți externe în avans pentru importuri pentru care nu s-a livrat marfa, nu s-a executat nici o operațiune, nu s-a prestat serviciul în termenul prevăzut în contract și nici nu s-a restituit avansul anterior;

– transferuri externe repetate cu recomandarea de a se plăti în numerar beneficiarului.

-spălarea banilor prin intermediul operațiilor de credit presupune realizarea acelor tipuri de tranzacții ce implică banca, alături de beneficiar, drept partener.

Și această activitate presupune realizarea următoarele operațiuni, ce pot îmbrăca aspecte de suspiciune din perspectiva activităților de spălare de bani:

– presupune realizarea unor operațiuni ca: rambursarea neașteptată a unor împrumuturi cu fonduri de surse necunoscute;

– neprecizarea scopului împrumutului, clientul preferând să depună o garanție în numerar în locul precizării scopului, solicitarea unui credit deși din analiza documentelor economico-financiare nu rezultă necesitatea unui credit, etc.

solicitarea unui credit deși din analiza documentelor economico-financiare nu rezultă necesitatea unui credit;

– utilizarea împrumutului într-o manieră care nu corespunde cu scopul specificat la acordarea împrumutului; schimbarea destinației împrumutului;

– transferarea, în mod neașteptat a împrumutului unei bănci dintr-o zonă nesupusă nici unui control sau unor terți;

– formularea unor cereri de împrumut însoțite de garanții de la terți sau de la o bancă, când originea garanției nu este cunoscută sau garanția nu este în conformitate cu statutul clientului;

– prezentarea garanțiilor de către terți necunoscuți băncii, care nu sunt în relație strânsă cu clienții și care nu au motiv plauzibil pentru a prezenta o astfel de garanție; solicitarea unui împrumut, drept garanție servind un certificat de depozit emis de o bancă străină sau de o societate de investiții;

– cumpărarea de certificate de depozit, și plasarea lor drept garanție pentru împrumut; solicitarea unor împrumuturi pentru firme străine sau a unor împrumuturi garantate de obligațiile băncilor străine;

– efectuarea de plăți cu cec-uri emise de terți sau cu cec-uri care au multiple semnături; solicitarea unor împrumuturi de către noii clienți prin intermediari profesioniști (avocați, consultanți financiari, companii de intermediere);

– promisiunea unor depozite mari de valută în numerar în vederea acordării unui tratament favorabil privind solicitarea unui împrumut.

-spălarea banilor prin cazinouri presupune realizarea acelor tipuri de tranzacții ce implică realizarea unor tranzacții de plasament în numerar, prin acre jucătorul acceptă riscul pierderii sumelor de bani respective.

Și această activitate presupune realizarea următoarele operațiuni, ce pot îmbrăca aspecte de suspiciune din perspectiva activităților de spălare de bani:

– efectuarea in cazinouri de tranzacții în valută;

– folosirea altor persoane pentru efectuarea în cazinouri a tranzacțiilor în numerar; delegarea altui client să încaseze o parte din fise, reprezentând câștigul obținut, pentru a evita obligația de comunicare;

– efectuarea de pariuri minime, fără o explicație rezonabilă; cumpărarea cu numerar a unei mari cantități de jetoane, efectuarea de pariuri minime mai mult simbolice la o masă de joc, apoi revinderea jetoanelor contra unui cec;

– prezentarea de informații/date false privind identitatea clientului;

– încercarea unor clienți de a corupe ori de a influența un angajat al cazinoului pentru a evita obligațiile acestuia de comunicare;

– cumpărarea cu numerar a fiselor, după care clientul pariază, având șanse minime de a pierde (de exemplu, pariază atât pe roșu, cât și pe negru), după care încasează la casă fisele în bancnote de valoare mare;

– cumpărarea de fise plătind cu bancnote de valoare mică, efectuarea de pariuri minime urmată de încasarea fiselor rămase în numerar, solicitând bancnote de valoare mare;

În concluzie, analizând toate tipurile de tranzacții financiare pe care putem aprecia ca suspecte datorită modului în care au fost realizate, a condițiilor de ce le-au impus, atitudinea clientului în raport cu banca etc., constatăm faptul că în acest context este cu atât mai necesară activitatea de specializare a autorităților chemate să aplice legea, deoarece limbajul pe care îl folosesc „spălătorii de bani” trebuie înțeles și descifrat de cei care sunt chemați să vegheze la aplicarea și respectarea legii.

3.2. Tipologii și metode de spălare a banilor constatate în practica judiciară a DIICOT

Dat fiind faptul că, tranzacțiile financiare, analizate până în prezent prin această lucrare, presupun un grad de realizare deosebit de complex, este evident și faptul că investigarea și cercetarea infracțiunilor de spălare a banilor, subsecvente infracțiunilor principale ce au generat fondurile financiare ilicite, se realizează în funcție de formele concrete de manifestare a acestui complex de infracțiuni, iar din practica judiciară au rezultat următoarele forme de manifestare infracțională:

A. Spălarea banilor obținuți din fraude

Mai multe persoane fizice – cetățeni români au inițiat și constituit un grup infracțional ce a avut drept scop procurarea de echipamente utilizate la efectuarea de fraude la bancomate, pe care să le folosească în mai multe state europene.

Câțiva din membrii grupului au fost surprinși pe teritoriul unui alt stat în timp ce comiteau fraude la bancomat. Astfel, aceștia au utilizat la ATM carduri false ce aveau trecute pe banda magnetică datele de identificare ale unor instrumente de plată electronică aparținând mai multor persoane (adevărații titulari ai cardurilor). Datele fuseseră obținute prin trecerea cardului original printr-un aparat care citește și înregistrează datele aflate în banda magnetică a cardurilor. De asemenea, s-a constatat că infractorii cunoșteau și codul PIN al cardurilor originale, întrucât, atunci când au utilizat ATM-ul, au reușit să realizeze tranzacțiile solicitate.

Transmiterea în țară a sumelor rezultate din infracțiuni a fost efectuată de membrii grupului (folosind acte false de identitate) prin:

– intermediul unei firme dintr-una din țările europene unde își derulau activitățile infracționale, care a preluat sumele și le-a transferat în conturi deschise la bănci din România pe numele unor persoane de încredere ale membrilor grupului (rude sau prieteni);

– sistemele de transfer rapid de bani.

Tehnicile de spălare a banilor folosite de membrii grupării au fost foarte variate, de la cele mai simple metode până la unele complexe.

Astfel, complicii din țară, care aveau rolul de „ a albi" fondurile ilicite primite de la extern, au procedat la ascunderea adevăratei naturi a provenienței banilor, prin folosirea sistemului financiar-bancar, respectiv prin intermediul conturilor pe care le-au deschis la mai multe unități bancare de pe teritoriul României. Procedeele utilizate au fost următoarele:

deschiderea unui număr mare de conturi la sucursalele aceleiași bănci și dispunerea de transferuri repetate ale unor sume mari de bani între aceste conturi;

depuneri și retrageri de numerar neobișnuit de mari;

depuneri de numerar în mai multe conturi, astfel încât fiecare sumă este mică, dar totalul este semnificativ;

depuneri frecvente de numerar efectuate în contul clienților de terțe persoane, fără legătură aparentă cu destinatarul contului.

De asemenea, membrii grupării s-au orientat și spre investirea banilor obținuți din fraudarea bancomatelor dintr-o țară străină în terenuri și locuințe. Imobilele respective au fost achiziționate (direct sau prin persoane interpuse) și ulterior revândute în scopul obținerii de profituri, dar și pentru a justifica sumele mari de bani de care dispuneau, în condițiile în care niciunul din membrii grupării nu desfășura o activitate remunerată. Imobilele respective au fost: – fie achiziționate în vederea păstrării și renovării;

– fie nou construite;

fie cumpărate și imediat revândute (situație în care gruparea a urmărit doar rularea mai multor apartamente într-o perioadă scurtă de timp, prețul de vânzare fiind același sau mai mic decât cel de cumpărare, încercând să facă pierdută orice urmă care ar fi putut duce la originea fondurilor);

fie dobândite în urma activităților de camătă (de la persoane care nu reușeau să le restituie banii împrumutați și dobânda).

B. Spălarea unor sume de bani provenite din evaziune fiscală efectuată prin intermediul unor firme fantomă care derulează afaceri cu fier vechi

Trei persoane fizice au primit în proprietate (ca urmare a unei cereri de retrocedare) un imobil situat în zona centrală a Bucureștiului. La câteva luni după aceasta, persoanele respective au vândut imobilul către SC C SRL pentru suma de 250.000 EUR. Această societate comercială s-a dovedit a fi o firmă „fantomă", care avea ca obiect de activitate declarat „recuperarea deșeurilor metalice".

Este de menționat faptul că pe parcursul a doi ani, din conturile SC C SRL a fost retrasă în numerar o sumă reprezentând echivalentul a cca. 1.000.000 EUR cu justificarea „plăți către persoane fizice pentru achiziție deșeuri metalice", în condițiile în care, în evidențele organelor financiar-fiscale societatea nu figurează cu declarații privind obligațiile datorate bugetului de stat consolidat, cu deconturi de TVA și nici cu bilanțuri contabile aferente activității comerciale desfășurată în această perioadă.

După aproximativ o lună, SC C SRL a vândut imobilul către persoana fizică X, cu același preț cu care l-a achiziționat, respectiv 250.000 EUR, tranzacție aparent lipsită de logică comercială. Este important de precizat că X are calitatea de împuternicit de a dispune pe conturile SC C SRL, calitate în care a ridicat în numerar cei 1.000.000 EUR în echivalent, menționați în paragraful anterior.

După alte câteva luni, X a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu o altă persoană fizică, la prețul de 2.500.000 EUR, stabilind un avans de 70.000 EUR, bani care i-au fost transferați de cumpărătorul promitent în contul curent.

În perioada imediat următoare, X a mai încheiat cu alte nouă persoane fizice antecontracte de vânzare-cumpărare, în condiții asemănătoare, obținând suma totală de 700.000 EUR, pe care, în final, a ridicat-o în numerar în mai multe tranșe. Cele zece persoane fizice care aveau calitatea de cumpărător promitent:

aveau aceleași nume de familie și domiciliau în aceeași localitate;

aveau calitatea de asociați și administratori la numeroase societăți comerciale al căror obiect de activitate este „recuperarea și reciclarea deșeurilor metalice"; din conturile acestor societăți comerciale a fost retrasă în numerar, pe parcursul a doi ani, suma totală de 8.500.000 EUR în echivalent RON.

După scurgerea unui alt interval de timp, X a încheiat cu SC A SRL un contract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv pentru suma de 4.500.000 EUR, contract autentificat la un alt birou notarial.

Analiza contului bancar al SC A SRL a evidențiat faptul că acesta a fost alimentat prin numeroase depuneri de numerar efectuate de persoane din familia lui X totalizând echivalentul a 4.500.000 EUR cu justificarea „ încasări din vânzări".

SC A SRL a achitat în numerar o primă tranșă din prețul imobilului, respectiv echivalentul a 1.500.000 EUR, la momentul semnării contractului, plată efectuată în fața notarului, care i-a solicitat vânzătorului (X) să aplice pe contract amprenta digitală. De menționat este și faptul că, atât în fața acestui notar, cât și în tranzacțiile ulterioare efectuate la ghișeele băncilor la care are deschise conturi, X sa prezentat însoțit de alte două persoane îl sfătuiau permanent cum să procedeze. Posibil ca X să fie o persoană analfabetă.

SC A SRL a plătit a doua tranșă din prețul imobilului prin virament bancar în unul din conturile lui X, respectiv echivalentul a 3.000.000 EUR. În aceeași zi, X s-a prezentat la ghișeul băncii anunțând că va primi în cont suma respectivă de la A SRL și că dorește să ridice în numerar, a doua zi, banii respectivi. Angajații băncii au încercat să-i explice, atât cetățeanului X, cât și celor doi însoțitori ai acestuia, faptul că la acel moment suma nu fusese încasată în cont și faptul că, având în vedere cantitatea foarte mare de numerar solicitată, este nevoie de o programare prealabilă.

În dimineața zilei următoare, X împreună cu cei doi „consilieri" a venit la bancă și au amenințat că dacă plata nu se face pe loc, vor transfera întreaga sumă într-un cont deschis la altă bancă, ceea ce au și dus la bun sfârșit.

Astfel, deși mai deținea conturi și la alte bănci, X a deschis un nou cont la o altă unitate bancară, a revenit la banca care îi refuzase plata, a emis un ordin de plată egal cu suma disponibilă în cont și a transferat toți banii în noul cont, de unde i-a retras în numerar.

C. Spălarea unor sume de bani provenite din trafic de droguri

Prin intermediul unui Raport de Tranzacții Suspecte, o bancă comercială a transmis Oficiului informații referitoare la operațiunile suspecte derulate prin intermediul contului persoanei fizice A, cetățean al unei țări din Orientul Mijlociu, dar având reședința în România. Suspiciunile constau în faptul că acesta a încasat diverse sume de bani cu titlul „returnare împrumut" de la persoane fizice nerezidente, iar apoi a retras în numerar fondurile respective, prin mai multe operațiuni situate valoric sub limita de raportare.

Din analiza financiară efectuată în cadrul Oficiului, au rezultat următoarele aspecte:

Persoana fizică A a fost beneficiarul unor transferuri efectuate dintr-un cont deschis la o bancă dintr-o țară din Asia de Est, după cum urmează: de la persoana fizică B (cetățean al țării respective) a primit echivalentul a cca. 55.000 EUR, iar de la persoana fizică C (cetățean român) a primit echivalentul a cca. 40.000 EUR. La efectuarea acestor operațiuni a fost folosită moneda națională a țării din care au fost efectuate transferurile.

În cadrul verificărilor referitoare la proveniența fondurilor, Oficiul a solicitat date și informații de la Unitatea de Informații Financiare (FIU) din respectiva țară din Asia de Est. Urmare acestui demers, FIU partener a comunicat Oficiului faptul că B, care folosește mai multe pseudonime, este cunoscut pentru comiterea infracțiunilor de deținere ilegală și trafic de droguri, iar C a fost semnalată ca făcând parte din cercul relațional al acestuia.

Referitor la persoana fizică C, este important de precizat și faptul că aceasta este actuala soție a lui A, iar anterior fusese căsătorită cu un cetățean al țării din care sunt transferate fonduri. De asemenea, în urma consultării bazei de date a Oficiului au fost identificate următoarele:

transferuri efectuate de B după cum urmează: echivalentul a 110.000 EUR în favoarea lui D (fratele lui A) și echivalentul a 145.000 EUR în favoarea lui E (cumnata lui A), în conturile acestora deschise la bănci din România. Din analiza conturilor persoanelor fizice D și E (ambii cetățeni al aceleiași țări din Orientul Mijlociu ca și A) a rezultat că aceștia au schimbat în EUR fondurile primite de la B în moneda națională a țării din Asia de Est și au transferat sumele de 110.000 EUR, respectiv de 145.000 EUR în contul lui A, cu titlul „restituire împrumut";

transferuri efectuate de C (soția lui A), dintr-un cont deschis în la o bancă din țara din Asia de Est, în favoarea acelorași rude ale soțului său, respectiv D (echivalentul a cca. 68.000 EUR) și E (echivalentul a cca. 35.000 EUR); ca și în situația precedentă, fondurile ajung, după ce în prealabil au fost schimbate în EUR, tot în contul lui A, deschis la banca din România.

Persoana fizică A a retras în numerar, prin mai multe operațiuni sub limita de raportare la Oficiu, o parte din fondurile încasate așa cum s-a arătat mai sus (total cca. 110.000 EUR), iar o altă parte din acestea a fost folosită pentru efectuarea unor transferuri bancare cu justificarea „achiziții imobile" (cca. 340.000 EUR).

În concluzie, se poate aprecia că au fost identificate indicii de spălare a unor fonduri ce ar putea proveni din săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri.

D. Spălarea banilor de către o „Persoană expusă politic-PEP”

Un cetățean român a înființat o societate comercială (SC X SRL) împreună cu soția sa. După câțiva ani, cetățeanul român a dobândit o funcție importantă în administrația de stat, devenind PEP și s-a retras împreună cu soția din societatea pe care o înființase, părțile sociale fiind preluate de un fost angajat de-al său, cu care se afla și într-o relație de rudenie mai îndepărtată.

Cesiunea părților sociale s-a făcut cu titlu gratuit, deși la data cesiunii firma avea un capital social reprezentând echivalentul a câtorva zeci de mii de EUR și înregistra profituri semnificative. Aceste aspecte constituie indicii că cesiunea a avut un caracter formal, iar persoana care a preluat firma acționa ca un interpus pentru PEP.

Precizăm că PEP și-a folosit influența pentru ca societății comerciale X SRL să-i fie atribuite în mod ilegal contracte cu mai multe instituții publice, firma obținând astfel profituri semnificative, o mare parte din acestea ajungând, sub diferite forme la PEP.

De exemplu, SC X SRL a achiziționat un teren extravilan prin cumpărare de la diverse persoane fizice cărora li se reconstituise dreptul de proprietate. Ulterior, SC X SRL a vândut soției PEP terenul respectiv, la un preț mult mai mic decât cel al pieței (cca. 10.000 EUR față de 50.000 EUR, cât era prețul normal).

Uzând de influența pe care o avea, PEP a reușit să scoată din circuitul agricol terenul respectiv (deși autoritățile locale refuzaseră, în numeroase rânduri, solicitări de acest gen efectuate de alte persoane).

La puțin timp după aceasta, cei doi soți au vândut terenul, la un preț cu mult supraevaluat (cca. 2.000.000 EUR), unei alte societăți comerciale românești (SC Y SRL), care are ca unic asociat o firmă dintr-o jurisdicție off-shore.

S-a constatat că achiziționarea imobilului de către SC Y SRL nu avea o niciun sens economic, întrucât firma a plătit un preț mult mai mare decât cel practicat pe piață pentru un imobil căruia ulterior nu i-a fost dată nicio destinație productivă (a rămas pur și simplu în patrimoniul SC Y SRL).

Prin urmare, este posibil ca suma de 2.000.000 EUR primită de PEP ca plată pentru teren să reprezinte în realitate o parte din profitul realizat de X SRL (controlată de PEP printr-un interpus) în urma amplei derulări a unor contracte cu instituții publice (a căror câștigare a fost facilitată de PEP).

E. Spălarea banilor obținuți din evaziune fiscală

O societate comercială A a încasat de la societatea comercială B suma de 1 milion EUR, cu titlul „contravaloare teren". La scurt timp după cumpărarea terenului, B SRL a încasat de la C SRL suma de 2,2 milioane EUR, cu titlul

„contravaloare teren". Conform documentelor depuse la bancă s-a constatat că este vorba de același teren pe care B SRL l-a cumpărat de la A SRL.

A SRL și C SRL aveau același administrator, iar, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre B SRL și C SRL și transferul celor 2,2 milioane EUR, administratorul lui A și C a devenit și administratorul lui B SRL. Prin urmare, nu era vorba numai de același teren, ci și de aceeași persoană fizică ce controla toate cele 3 societăți comerciale.

Astfel, terenul care valora în principiu 1 milion EUR a fost vândut la prețul de 2,2 milioane EUR, adică mult supraevaluat, această operațiune având drept scop „scoaterea" din societate de bani și folosirea nejustificată a acestora (posibilă infracțiune predicat, faptă prevăzută de Legea nr. 31/1991 privind societățile comerciale).

După ce B SRL a cumpărat terenul cu prețul de 1 milion EUR, aceasta a apelat la o societate specializată ce a făcut o reevaluare a terenului la prețul de 2,9 milioane EUR, fiind o reevaluare nejustificată.

Urmare a reevaluării, scăderea din gestiune a terenului din contabilitatea lui B SRL a fost făcută, conform normelor legale, la valoarea de 2,9 milioane EUR, valoarea reevaluării, astfel încât, în urma acestei tranzacții B SRL a înregistrat o pierdere scriptică.

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al fluxurilor de trezorerie, B SRL a înregistrat un câștig de 1,2 milioane EUR (diferența dintre prețul cumpărării și prețul vânzării), care în mod normal ar fi trebuit să se constituie profit impozabil, însă, datorită manoperei cu reeevaluarea, scriptic, B SRL a înregistrat o pierdere de 0,7 milioane EUR (diferența dintre prețul vânzării și valoarea reevaluării), sustrăgându-se astfel de la plata impozitului/profit datorat bugetului de stat, astfel că societățile erau implicate și în evaziune fiscală.

Cu puțin timp înainte de tranzacțiile cu terenul, descrise mai sus, C SRL a încasat de la compania F LTD, cu sediul în Belize, suma de 2 milioane EUR, cu titlul „împrumut". Această sumă nu a fost înregistrată în contabilitate ca și creditare externă, ci ca o creditare efectuată de asociați, fiind înregistrată în contul 455, ceea ce a condus la ideea că în spatele firmei din paradisul fiscal se află aceiași asociați și administrator (ai lui A, B și C SRL).

În continuare, după efectuarea operațiunile descrise, A SRL a transferat în Belize, către F LTD, suma de 1 milion EUR, cu titlul „restituire împrumut", iar B SRL a transferat aceeași sumă cu același titlu. Astfel, banii murdari, obținuți din evaziune, folosind un teren, au fost transferați într-un paradis fiscal.

De asemenea, au fost identificate o serie de fluxuri financiare între F LTD și P, în sumă de aproximativ 0,8 milioane EUR, bani care puteau să provină practic din transferurile succesive descrise mai sus.

F. Spălarea banilor obținuți din fraudă în legătură cu cardurile bancare

Un cetățean român împreună cu un cetățean american au inițiat, prin intermediul unor companii controlate de ei, următoarele circuite financiare:

Cetățeanul român a încasat, în baza unor contracte de împrumut fictive, într-un cont deschis la o bancă din România, sume considerabile de la o companie americană ce avea ca obiect de activitate comercializarea de carduri telefonice preplătite și avea ca asociat pe cetățeanul american. Sumele au fost transferate în România dintr-un cont deschis la o bancă din SUA dar și dintr-un cont deschis la o bancă din Insulele Bermude, unde compania americană mai avea un sediu.

De asemenea, din informații suplimentare primite de Oficiu de la partenerii din străinătate, a rezultat că cetățeanul american a fost implicat în fraude legate de cardurile bancare. Banii încasați de cetățeanul român în contul personal au avut următorul traseu:

o parte a fost retrasă în numerar;

o parte a fost folosită pentru achiziționarea unui teren;

o parte a fost transferată către o societate comercială română controlată de cetățeanul român, cu titlul „creditare societate";

suma de bani încasată de societatea românească a fost transferată, în baza unei facturi fictive, în contul altei societăți ce avea ca asociat unic compania americană.

Astfel, banii transferați din conturile companiei americane către persoana fizică română s-au întors la ordonatorul inițial, după ce au fost „plimbați" prin conturile personale ale cetățeanului român și prin conturile unor societăți comerciale controlate de acesta.

În aceste condiții, s-a presupus că toate aceste circuite financiare, implicând sume considerabile, efectuate în baza unor documente posibil false (contracte de împrumut, facturi etc.), au fost derulate în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor de bani obținute din săvârșirea de infracțiunii în legătură cu cardurile bancare, fapte săvârșite de cetățeanul american și de cetățeanul român, prin intermediul companiilor controlate de aceștia.

G. Spălarea banilor obținuți din săvârșirea de infracțiuni în legătură cu adopțiile internaționale

Un cetățean cipriot a încasat într-un cont deschis la o bancă din România o sumă de bani de la o companie străină, ce avea sediul în Cipru. Adresa companiei cipriote era o căsuță poștală și s-a presupus că aparținea unui birou de avocați sau unei sucursale bancare ce avea legătură cu compania cipriotă. La scurt timp, banii au fost retrași de un cetățean român, ce era împuternicit pe contul cetățeanului cipriot. Din informațiile obținute prin accesarea bazelor de date, cetățeanul român a apărut ca persoană suspectă în intermedierea de adopții internaționale de către cetățeni ciprioți.

Din analiza conturilor deținute de cetățeanul român au rezultat următoarele:

acesta a încasat, anterior transferului descris mai sus, în decursul unei perioade de 2 ani, sume mari de bani de la aceeași companie cipriotă;

o parte din banii încasați au fost retrași în numerar;

o parte a fost transferată către o societate de servicii de investiții financiare, cu titlul „ contravaloare acțiuni";

o parte a fost transferată către o societate de asigurări, cu titlul „ contravaloare poliță „;

o parte a fost transferată către o societate comercială românească, cu titlul „ contravaloare terenuri".

Societatea română avea ca asociat unic compania cipriotă care a fost ordonator pentru cetățeanul cipriot. La scurt timp după efectuarea acestor operațiuni, societatea românească a efectuat un transfer de bani către compania cipriotă.

Astfel, s-a presupus că aceste circuite financiare au fost efectuate în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor de bani obținute din săvârșirea de infracțiunii în legătură cu adopțiile internaționale, fapte săvârșite de cetățeanul român, prin intermediul unei companii situată într-un paradis fiscal, având ca adresă o cutie poștală, prin intermediul unei societăți românești controlate de el, precum și prin intermediul unui cetățean cipriot, care în final s-a dovedit a fi doar un „om de paie".

H. Spălarea banilor prin intermediul unor produse de asigurări

A) Oficiul a primit de la o companie de asigurări un raport de tranzacții suspecte, referitor la o cerere de răscumpărare anticipată a unei polițe de asigurare de viață semnată de un cetățean român (X) cu doar șase luni în urmă. Cu trei săptămâni înainte de solicitarea de răscumpărare, X plătise, în zile consecutive,două prime suplimentare a câte 20.000 EUR fiecare (în total, 40.000 EUR).

Din analiza financiară efectuată de Oficiu au rezultat următoarele aspecte:

potrivit informațiilor de la autoritățile fiscale, veniturile declarate de cetățeanul român X sunt mai mici decât sumele pe care acesta le plătise cu titlul de „prime";

din analiza operațiunilor derulate în contul bancar al lui X a rezultat ca acesta a încasat (cu titlul „salarii") suma de 75.000 EUR de la o societate comercială cunoscută ca fiind implicată în activități de evaziune fiscală (inclusiv rambursări ilegale de TVA);

folosind o parte din sumele astfel încasate, X a plătit cele două prime suplimentare totalizând 40.000 EUR, iar trei săptămâni mai târziu a solicitat răscumpărarea poliței, primind 25.000 EUR de la compania de asigurări;

cei 25.000 EUR încasați în urma răscumpărării poliței au fost folosiți după cum urmează: 9.000 EUR au fost retrași în numerar, iar 15.500 EUR au fost transferați în contul unei alte persoane fizice (Y) – nimeni altul decât administratorul societății comerciale evazioniste menționată anterior;

la rândul său, Y a folosit banii respectivi pentru a constitui un depozit la termen și pentru efectuarea unei retrageri de numerar.

B) Oficiul a primit de la o companie de asigurări un raport de tranzacții suspecte, referitor la un contract de asigurare de viață în sumă de 50.000 EUR pentru 30 de ani, negociat de societatea comercială 1 SRL pentru administratorul său, cetățeanul român Z. Suspiciunile semnalate au constat în:

în timpul negocierilor, clientul a manifestat un interes deosebit referitor la posibilitatea preluării sau anulării contractului;

respectivul client a solicitat o derogare de la clauza obișnuită conform căreia răscumpărarea nu poate fi solicitată mai devreme de 4 ani (clientul dorea reducerea perioadei la 2 ani).

Din analiza financiară efectuată au rezultat următoarele aspecte:

autoritățile fiscale au comunicat Oficiului ca SC 1 SRL este implicată în evaziune fiscală;

SC 1 SRL este cunoscută și ca „ rău platnic " și deci nu poate obține credite bancare;

Z a folosit polița de asigurare drept garanție pentru obținerea unui credit bancar în sumă de 30.000 EUR;

Z a folosit suma provenind din creditul contractat în nume propriu pentru efectuarea unei plăți în favoarea SC 1 SRL cu titlul „aport personal".

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. SPECIFICUL MANAGEMENTULUI INVESTIGĂRII SI CERCETĂRII FRAUDEI FISCALE PRIVIND T.V.A ÎN DOMENIUL TRANZACȚIILOR INTRACOMUNITARE CU MĂRFURI

1.1.Considerații generale

Subliniem faptul că frauda fiscală cu TVA și evaziunea fiscală nu sunt fenomene statice, iar economia se află într-o permanentă evoluție și apariția unor noi modalități de fraudare o însoțește mereu. Prin urmare, cei care eludează legea își adaptează comportamentul în funcție de sistemele de control existente, de modalitățile de combatere și prevenire a fraudelor atât la nivel național cât și la nivel comunitar.

Având în vedere că frauda fiscală cu TVA la nivel comunitar nu este un fenomen static și că se află într-o permanentă evoluție, dictată de însăși evoluția economiei, a schimburilor comerciale, trebuie ca managementul prevenirii și combaterii acestei fraude să se adapteze la rândul său în raport cu această situație.

Datele statistice fiscale precum și teoriile de eficiență economică preaderare și postaderare i-au determinat pe responsabilii administrației fiscale ale poliției și celorlalte instituții implicate în prevenirea și combaterea acestui fenomen să caute soluții manageriale complexe, realizând adevărate și nenumărate reforme în materie. Rezultatele pozitive ale reformei administrației fiscale în țările U.E. și alte țări economic competitive au fost preluate și de autoritățile fiscale române.

Menționăm că prevenirea și combaterea fraudei cu TVA este un obiectiv al autorităților orientat spre supravegherea contribuabililor contravenienți, care nu sunt solidari cu interesul general și prin comportamentul lor, nu numai că prejudiciază interesele fiscului și nu își respectă obligațiile contractuale, dar dezvoltă și un factor de concurență neloială în sectorul în care funcționează generând inechități în economie.

Pentru a intensifica lupta împotriva fraudei fiscale, la nivelul UE au fost lansate deja numeroase inițiative în materie de TVA și de drepturi de accize. Ele au vizat deja consolidarea cooperării administrative între Statele membre și a adus o formare și pregătire a funcționarilor naționali vizați pentru ameliorarea cunoștințelor lor referitoare la tipurile de fraudă tipologii de comitere, pentru a dezvolta metode de prevenire , de detectare și de anchetă recurgând la analiza riscului.

Astfel a fost creat programul FISCALIS cu scopul de a instaura o mai bună cooperare între administrațiile naționale în materie de fiscalitate indirectă, având ca obiectiv principal susținerea eforturilor dezvoltate de statele membre pentru a da funcționarilor un nivel comun ridicat de înțelegere a dreptului comunitar. Totodată de a asigura o cooperare eficace și întinsă între Statele membre și între acestea și Comisie cu urmări la ameliorarea procedurilor administrative.

S-a demonstrat că frauda comunitară în materie de TVA, în domeniul achizițiilor și livrărilor intracomunitare a provocat și provoacă serioase pierderi de venituri, având și efecte perverse asupra comerțului legal și utilizarea declarată a forței de muncă, precum și repercusiuni privind încrederea în piața unică.

Apreciem că în scopul de a ameliora această situație, o creștere semnificativă a cooperării administrative în materie de TVA și un schimb de informații, pentru a ținti și combate mai eficient frauda, combinată cu o coordonare apropiată la nivel comunitar, pare a fi indispensabilă. Printre noutățile propuse ale strategiei TVA a figurat crearea unui ghișeu unic – generalizarea unui sistem electronic.

Menționăm că în cadrul unei represiuni eficiente a fraudei comunitare, există două elemente principale – întărirea cooperării verticale, pistă ce trebuie dezvoltată, dar care este fragmentată și cade în desuetudine când statele sau chiar instituțiile comunitare nu-și îndeplinesc obligațiile în virtutea loialității induse de tratate.

Prin aderarea , agenții economici din România a trebuit să acționeze în cadrul unei piețe comune care asigura societăților europene beneficiul de a acționa pe o piață stabilă și vastă, în scopul creșterii investițiilor, rentabilității si competitivității.

Astfel a fost necesară cunoașterea si aplicarea reglementărilor si directivelor comunitare și a legislației privind TVA în vigoare de la 1 ianuarie 2007. Cu toate că statele membre ale Uniunii Europene au hotărât anularea frontierelor fiscale, competențele fiscale comunitare s-au oprit acolo unde începe suveranitatea națională, întrucât politica fiscală constituie un atribut al suveranității naționale.

A.Conceptul de prevenire si combatere a fraudei fiscale cu TVA

Trebuie să subliniem faptul că în lipsa unei armonizări care să asigure o bună colectare a T.V.A. și urmărire a circulației produselor și serviciilor la nivel comunitar, o serie de firme profită și eludează bugetele naționale, dar și pe cel comunitar.

Edificator în acest sens este preocuparea Comisiei pentru afaceri juridice, respectiv comunicatul de presă al acesteia, în care s-a accentuat faptul că frauda fiscală constituie o problemă globală deosebit de acută, atingând cote cuprinse între 200 și 250 miliarde EURO, ceea ce reprezintă între 2 și 2,5% din P.I.B.-ul Uniunii Europene.

Totodată este de menționat că combaterea fraudei fiscale face parte din preocupările CE – Strategia de în comunicarea sa din 25 octombrie 2005 privind contribuția politicilor fiscale și vamale de , Comisia a subliniat că frauda fiscală provoacă distorsiuni importante în funcționarea pieței interne, constituie un obstacol în calea concurenței loiale și duce la o erodare a veniturilor care servesc la finanțarea serviciilor publice la nivel național. Autoritățile publice fiind nevoite să acopere acest deficit, creșterea fraudei se traduce printr-o presiune fiscală sporită asupra întreprinderilor care respectă normele fiscale.

Astfel propunerea CE, oferă statelor membre mai multă certitudine cu privire la domeniul de aplicare al unor măsuri pe care acestea le pot lua pentru a lupta în mod mai eficient împotriva fraudei și pentru a asigura colectarea TVA datorată pentru anumite tranzacții, atunci când furnizorul a contribuit cu bună știință la riscul de pierderi de TVA pe teritoriul acestora.

Trebuie să subliniem faptul că încă din anul 2008, prin solicitarea adresată Consiliului de a acționa mai hotărât în combaterea fraudei fiscale, Parlamentul European evidențiase riscurile legate de posibilitatea unor noi fraude prilejuite de introducerea sistemului generalizat de taxare inversă, mai ales în comerțul cu amănuntul și prin utilizarea abuzivă a numărului de identificare TVA. Ca soluție optimă, Parlamentul sugera în această rezoluție depășirea regimului tranzitoriu și taxarea livrărilor intracomunitare de bunuri cu o cotă de 15%.

Totodată în comunicarea sa adresată Consiliului și Parlamentului European, Comisia sublinia – pe de o parte – efectele pozitive pe care introducerea mecanismului de taxare inversă le-ar fi putut teoretic avea asupra combaterii fraudei fiscale, însă – pe de altă parte – evidenția toate riscurile posibile de noi fraude și necesitatea întăririi controalelor și, mai ales, a cooperării administrative.

Un subiect care trebuie clarificat este acela în ceea ce privește frauda în materie cu TVA și delimitarea de infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare comunitare. Astfel ca urmare a achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri, s-au exprimat opinii divergente în sensul că această fraudă ar trebui inclusă în categoria infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare comunitare sau naționale. Astfel într-o opinie atingerea resurselor financiare ale UE, nu cad sub incidența fraudei cu TVA, ci numai rezultatul acestor fraude afectează interesele financiare comunitare.

În altă opinie veniturile rezultate din aplicarea unei taxe uniforme asupra TVA-ului național al fiecărui stat membru, sunt de asemenea protejate de art. 1 din convenția PIF. Deci studiile preliminare care au precedat elaborarea convenției PIF au inclus frauda cu TVA în sfera de cuprindere a fraudei comunitare

Trebuie menționat și faptul că veniturile din TVA nu constituie impozite percepute direct în contul Comunităților Europene, ci constituie contribuții financiare ale Statelor Membre după un sistem de calcul stabilit, contribuții care sunt prevăzute în bugetele naționale la capitolul cheltuieli, pe baza estimării veniturilor naționale provenite din TVA. Aceste venituri se varsă lunar într-un cont special deschis de Comisia Europeană Membru. Astfel ca o fraudă în materie de TVA va aduce în primul rând atingere bugetului național și abia indirect bugetului comunitar.

Totodată problema dacă frauda care afectează TVA-ul constituie o fraudă comunitară sau o infracțiune din dreptul intern al Statelor Membre se pune numai în acele state care au incriminat în mod distinct atingerea adusă intereselor financiare comunitare. În celelalte state operează principiul asimilării, astfel că fraudarea TVA-ului național constituie o infracțiune fiscală, fără a se mai pune problema dacă se aduce atingere sistemului financiar național ori intereselor financiare comunitare. În statele care incriminează separat atingerile aduse intereselor financiare comunitare se face distincție însă între infracțiunile fiscale de drept comun (evaziunea fiscală, frauda afectând TVA-ul, etc..) și cele care aduc atingere bugetului comunitar. În această situație primează prevederile care protejează interesele financiare naționale, deoarece acestea sunt afectate în mod direct. Interesele financiare comunitare sunt afectate în subsidiar și sunt protejate implicit prin incriminarea și sancționarea faptei la regimul fiscal intern prin normele dreptului comun.

Considerăm că atingerea adusă veniturilor provenite din TVA-ul național al Statelor Membre afectează interesele financiare comunitare, putând cădea, în lipsa unei prevederi contrare, sub incidența dispozițiilor privind frauda comunitară. Practic însă o astfel de faptă aduce atingere în primul rând intereselor financiare naționale și va cădea sub incidența regulilor de drept comun privind regimul fiscal.

În țara noastră o astfel de faptă va fi încadrată ca infracțiune de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 alin.l din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale , iar nu la infracțiunea de diminuare ilegală a resurselor din bugetele Comunităților Europene prevăzută de art. 183 din Legea nr.78/2000.

În principal frauda fiscală cu TVA, la nivel european se realizează folosindu-se firme transfrontaliere, cu sedii și filiale în state extracomunitare, sau în mai multe state comunitare.

Analizând parcursul unui produs sau serviciu, de la intrarea sa în comunitate sau de la producerea sa în comunitate și până la utilizarea sa de către consumatorul final, se constată că una dintre firmele din lanț este de obicei „fantomă“ și nu-și onorează obligațiile în materie de TVA. Este așa-zisa fraudă de tip „CARUSEL“.

De asemenea trebuie subliniată preocuparea permanentă a CE pentru prevenirea și combaterea fraudei cu TVA, Astfel o serie de măsuri convenționale au fost luate cu ocazia conferinței pe care Comisia a organizat-o la 29.03.2007 , la care au participat asociații profesionale, reprezentanți ai marilor companii și specialiști în domeniul fiscalității. Ulterior, cu ocazia reuniunii reprezentanților I.M.M.-urilor pe lângă Uniune, la 28.11.2007 , s-au reluat dezbaterile, părțile căzând de acord asupra simplificării metodei de depunere a declarației intrastat prin transferarea fișierelor cu datele pe cale electronică.

Tot pentru prevenire și cu rol în perfecționarea sistemului de monitorizare a colectării T.V.A. și în combaterea fraudei fiscale a fost propunerea potrivit căreia toți cumpărătorii sau beneficiarii care realizează operațiuni intracomunitare mai mari de 200.000 EURO pe an să depună obligatoriu deconturile de T.V.A. lunar și mai mult decât atât, pentru un control încrucișat facil, să se înregistreze separat în decont operațiunile intracomunitare.

Toate propunerile făcute de Comisie nu intră in sfera competenței exclusive a comunității, totuși respectă principiul subsidiarității de nivel comunitar, pe considerentul că ele nu pot fi realizate eficient decât printr-o adoptare la nivel comunitar. De altfel, statele membre nu pot adopta legi naționale incompatibile cu legislația comunitară, fapt pentru care dispozițiile armonizate trebuie modificate printr-un act juridic comunitar.

O altă propunere a fost crearea unei baze legale de acces a EUROFISC, structură operaționalǎ comună, care să permită statelor membre să acționeze rapid în lupta împotriva fraudelor, potrivit unui comunicat al CE. De asemenea, Comisia a adoptat un raport privind îmbunătățirea cooperării administrative.

Comisia Europeana a adoptat în luna august 2009, în cadrul strategiei de combatere a fraudei și evaziunii fiscale, o propunere de modificare a Regulamentului cooperării administrative în domeniul TVA, extinzând și întărind cadrul legal pentru schimbul de informații și cooperare între autoritățile fiscale.

În opinia noastră responsabilitatea pentru detectarea și corectarea evaziunii și fraudei fiscale, în special cu TVA, este în primul rând a statelor membre ale Uniunii Europene, care sunt obligate să ia cele mai eficiente măsuri pentru a preveni și reprima fenomenul în discuție, a recupera resursele bugetare pierdute și asigurarea funcționarii pieței unice, obiectiv prioritar al UE.

De asemenea, este de subliniat faptul că în cadrul ariei Uniunii Europene, noile eforturi pentru combaterea fraudei cu TVA s-au îndreptat spre încercarea de a închide anumite breșe din sistemele de control provocate de eliminarea controalelor la granițele intracomunitare și deplina libertate de mișcare a persoanelor, bunurilor și capitalurilor.

Multe state au în cercat și încearcă să pună în aplicare noi abordări. Astfel, în Belgia a fost creat Centrul Național de Investigare a Fraudei, iar în Germania o Unitate de Coordonare a Inspecției cu Poliția Fiscală. Totodată în afara cadrului Uniunii Europene, OECD acordă o atenție mărită problemelor legate de controlul fiscal; a creat o arie de lucru prin intermediul Forului de Administrare Fiscală, care acordă atenție prioritară schimbului de experiență împotriva fraudei fiscale, în special cu TVA.

Deși pașii sunt timizi, și administrația fiscală din România a început punerea în aplicare a noi forme de combatere a evaziunii fiscale. Astfel, în plan normativ, pentru prima dată prin Codul de Procedură Fiscală se dezvoltă instituția investigării fiscale, iar în Codul de Procedură Fiscală reglementează noi norme privind cercetarea la fața locului, administrarea și aprecierea probelor etc.

Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se îndeplinește potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ale Codului fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora. Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezintă instituția care are ca obiectiv principal colectarea veniturilor bugetului de stat, reprezentând impozite, taxe și alte venituri ale bugetului de stat, conform competențelor etc.

1.2. Specificul managementului investigării si cercetării fraudei fiscale privind T.V.A în domeniul tranzacțiilor intracomunitare cu mărfuri

În opinia noastră totalitatea proceselor de muncă care se desfășoară în orice sistem organizațional, inclusiv la nivelul structurilor din poliție, se poate diviza în doua mari categorii: procese de execuție si procese de management.

Astfel procesele de execuție se caracterizează prin acțiunea factorului uman asupra factorilor materiali cu ajutorul altor factori materiali. În concluzie duc la obținerea de bunuri – produse, servicii, informații, executarea de lucrări, etc. – ceea ce dau consistenta obiectului de activitate al instituției respective.

Iar, procesele de management pot fi definite prin acțiunea exercitata de conducător (director, manager, șef) asupra obiectului de activitate sau al sistemului condus, pentru a-i păstra starea de funcționare si stabilitatea intr-o structura organizațională, sau a-l adapta la modificările și condițiile de existenta si a-l trece dintr-o stare a existentei în alta, in raport de evoluția fenomenelor economice, politice, sociale ,financiare si potrivit anumitor scopuri prestabilite.

Apreciem că esența procesului managerial consta in concentrarea eforturilor umane pentru coordonarea muncii comune. Acest efort se desfășoară în timp și spațiu și se realizează sub forma unor combinații necesare, determinate de diviziunea si cooperarea muncii manageriale.

Primele demersuri pentru definirea conceptului aparține unuia dintre întemeietorii managementului științific și se leagă de funcțiile managementului – acesta menționa că managementul înseamnă a prevedea, planifica, a organiza, a comanda, a coordona și a controla.

Un autor român consideră managementul ca fiind procesul de realizare a obiectivelor unei organizații prin intermediul celor cinci funcții ale sale: previziune, organizare, coordonare, antrenare și control.

Subliniem că elementele comune ale definițiilor sunt rezolvarea sarcinilor, nu în orice condiții ci cu eficiență maximă iar acest lucru se poate realiza prin antrenarea unor colective specifice pentru obținerea productivității și a profitului.

Putem afirma că managementul se exercită în organizații, grupuri, colective definite drept invenții sociale destinate realizării unor scopuri comune prin efort de grup pentru a-și realiza propriile obiective.

Considerăm că identificarea și delimitarea funcțiilor managementului are o importanță teoretică și practică deoarece ansamblul acestora definește conținutul procesului managerial.

Deci prin funcție a managementului se poate înțelege un concept elaborat de teorie și care include acțiuni care se succed intr-o anumită ordine și care pot fi grupate.

Trebuie menționat faptul că există mai multe teorii și definiții ale funcțiilor managementului dar pentru activitatea de investigare a fraudelor cu TVA în domeniul achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri considerăm că principalele funcții manageriale sunt:

planificarea;

organizarea;

conducerea;

controlul.

Planificarea ca funcție a managementului presupune stabilirea sarcinilor care trebuie îndeplinite pentru a realiza obiectivele organizației, prezentarea modului în care trebuie îndeplinite sarcinile și precizarea momentului în care trebuie îndeplinite.

Trebuie menționat că prin intermediul planificării managerii conturează cu exactitate ceea ce trebuie să realizeze organizațiile pentru a obține scopul dorit, respectiv succesul. Putem afirma că în cadrul conceptului de planificare poate fi cuprins și conceptul de previziune. Activitățile de management din această funcție sunt orientate în direcția aprecierii viitorului unității, putem spune chiar o funcție de anticipare, previzională – în scopul determinării evoluției în viitor a proceselor și activităților conduse de a determina și dirija acțiunea legităților obiective ale dezvoltării în vederea asigurării unei eficiențe maxime a conducerii.

Planificarea are în vedere: tendințe, obiective, politici, programe, bugete, repartizarea sarcinilor, programarea muncii, activități de dezvoltare și control.

Organizarea ca funcție managerială urmărește alegerea uni anumit mod de utilizare a tuturor resurselor în cadrul sistemului de management. Privește tot ceea ce vor face oamenii, cât și modul în care eforturile lor personale trebuie combinate în cel mai bun mod pentru a progresa în îndeplinirea obiectivelor. Se stabilește cum por fi folosite cât mai metodic și eficient resursele organizației respective pentru prevenirea și combaterea fraudei cu TVA care prejudiciază bugetul consolidat al statului și al Uniunii Europene.

Organizarea are rolul de a grupa oamenii, de a aranja sarcinile și activitățile, de astabili legăturile necesare pentru dirijarea tuturor eforturilor într-o singură direcție.

Privit din alt punct de vedere putem afirma că organizarea înseamnă elaborarea de structuri și metode de acțiune, adoptarea și exploatarea acestora în acțiune, folosirea judicioasă a resurselor umane și materiale pentru rezolvarea unor probleme concrete. Putem vorbi de organizarea structurilor cu accent pe conceperea structurii organizatorice ca modalitate de împărțire a resurselor și organizarea personală, organizarea muncii a timpului, factorul uman fiind considerat ca o variabilă strategică.

Organizarea managerială presupune pe de o parte diviziunea muncii pe orizontală – o specializare, care conduce la precizarea și fixarea atribuțiilor și sarcinilor ce revin angajaților ți pe de alta diviziunea muncii pe verticală care asigură stabilitatea unor niveluri de autoritate și prezicerea raporturilor dintre ele.

Conducerea ca funcție a managementului reprezintă influențarea oamenilor astfel încât aceștia să acționeze întru-un anumit mod sau să urmeze un anumit curs al acțiunii. Ea pune accentul pe probleme comportamentale, se focalizează și se îngrijește de oamenii care îndeplinesc sarcinile.

Această funcție presupune dispoziții simple, directe și clare – care să nu depășească competența sau capacitatea de execuție a subordonaților – influențare, conștientizare, direcționare în realizarea sarcinilor, disciplina reală stimulare materială și morală. Esența o constituie dispoziția, care este expresia unei hotărâri adoptate și pentru îndeplinirea căreia trebuie asigurate condițiile organizatorice adecvate. Conducerea vizează implementarea planului, transformarea lui în acțiune practică.

Controlul ca funcție a managementului, privește verificarea modului în care lucrurile au loc așa cum au fost planificate, se compară rezultatele cu standardele, planurile cu obiectivele stabilite, pentru a determina dacă rezultatele corespund cu acele standarde sau dacă este nevoie de acțiuni corective.

Etapele activității de control sunt radiografierea rezultatelor cu standardele și întreprinderea acțiunilor corective. Trebuie să se realizeze în mod curent, să fie operativ să aibă un caracter obiectiv și să se desfășoare imediat după adoptarea deciziilor și a hotărârilor. Cea mai importantă funcție a controlului este aceea de a sesiza permanent dacă performanțele sunt la nivelul așteptărilor, trebuie să fie în măsură să sesizeze abaterile într-un termen cât mai apropiat de momentul producerii lor declanșând imediat reacțiile de corecție ce se impun.

Sistemul de control trebuie să acționeze la stimulii interni și externi, să-i compare cu un complex de norme, considerate a fi sarcinile sau obiectivele ce caracterizează activitatea unității.

Controlul nu trebuie să se limiteze numai la acțiuni de constatare ci și la declanșarea corecției ce se impune, el are în vedere prevenirea abaterilor a disfuncționalităților.

Trebuie subliniat faptul că, controlul preventiv oferă posibilitatea managerului unității de a intervenii prompt, înainte ca factorii perturbatori să înceapă a funcționa. Controlul încheie etapa managerială și are funcții informativ educative, de îndrumare, de sprijin, corectivă, sancționatorie și recompensatorie.

Referindu-ne la funcțiile procesului managerial putem menționa că ar fi ineficient să se înțeleagă că aceste funcții sunt doar atributele managementului strategic, o responsabilitate a unei singure persoane sau a unui grup restrâns, ci la acest proces trebuie să participe fiecare membru al echipei pentru rezolvarea sarcinilor și cu o eficiență maximă.

Trebuie menționat faptul că în contextul participării instituțiilor europene la actul managerial de investigare și cercetare a fraudei cu TVA, datorat în primul rând faptului că acest tip de fraudă nu afectează numai bugetul consolidat al statului, ci și bugetul Uniunii Europene, trebuie să analizăm deja și aspecte ale managementului internațional. Cel mai elocvent exemplu îl constituie sistemul investigativ de protecție al intereselor financiare ale Uniunii Europene, caracterizat în principal de participarea multinațională a Statelor Membre și cu un centru administrativ-investigativ în subordinea Comisiei Europene, respectiv OLAF.

Având în vedere specificitatea ponderii activităților internaționale ale sistemelor investigative în domeniul fraudei cu TVA, considerăm că înțelegerea specificului managementului în diferite culturi implicate capătă o importanță din ce în ce mai mare. Astfel managementul internațional trebuie să trateze probleme globale și să descrie concepte relevante pentru sistemele organizaționale cu activități transfrontaliere indiferent de gradul lor de implicare internațională.

Deci managementul internațional este mult mai complex decât cel intern, atât din cauza competiției globale crescânde cât și a mediului internațional în care se manifestă și care prezintă o mare diversitate culturală, economică politică și legală. De multe ori practicile manageriale eficiente într-o țară sunt adesea ineficiente când sunt transferate peste graniță.

Trebuie menționat faptul că în unele situații stilurile de management eficiente sunt similare în diferite culturi, iar în altele sunt diferite. Ca urmare a acestui fapt considerăm că , în domeniul investigării fraudei cu TVA, a fraudei fiscale, sau cum este incriminată în statul respectiv, managerul internațional eficient și competent să coordoneze investigarea și cercetarea acestui tip de fraudă trebuie să aibă următorul profil managerial:

spirit organizatoric, trebuie să își planifice și să execute meticulos acțiunile. Prin organizare va face diferența între un succes pe termen lung și un eșec pe termen scurt, iar pe lângă planificarea acțiunilor manageriale trebuie să aibă în vedere și cerințele călătoriilor internaționale, programarea zborurilor, cazarea, agenda negocierilor, etc.

potențial energetic ridicat, pot interveni modificări importante într-o perioadă relativ scurtă de timp, necesită efort prelungit, lucru intens zile la rând.

stabilitate fizică și emoțională, climatul nefavorabil, orarul prelungit, condițiile de cazare, hrana pot crea probleme serioase anumitor persoane, menținerea calmului este indispensabil când colaborează cu parteneri dificili, sistemele de lucru diferite, abordarea problematicii și procedura este diferită de la țară la țară, rezistență la stres etc.

educația, managerii trebuie să fie informați și cunoscători de limbă străină cu circulație europeană, pregătirea academică este utilă dar trebuie completată de experiență în domeniul circulației mărfurilor, documentației care trebuie întocmită procedura națională și internațională etc.

abilitate de a gândi într-o manieră proprie la tratative cât și la întâlnirile sociale, gest generos, evaluarea corespunzătoare va duce la obținerea și realizarea obiectivelor urmărite.

perspectivă,menținerea priorităților și stabilitatea planurilor nu sunt ușor de realizat, în special când succesul pare îndepărtat, mintea limpede și ochiul atent permit obținerea tuturor informațiilor disponibile și necesare investigării și cercetării.

adaptare, trebuie să se adapteze specificului zonei și teritoriului, nu trebuie să se comporte ca un străin, ca un necunoscut.

polivalență, trebuie să fie pregătit pentru soluții la toate nivelurile ierarhice, călătoriile necesită rezolvarea unor probleme de moment, pentru care nu este specializat etc.

Această perspectivă internațională a investigării și cercetării fraudei cu TVA, este reflectată atât de atribuțiile OLAF, EUROPOL și EUROJUST, posibilitatea înființării parchetului cu competențe la nivelul Uniunii Europene, în scopul cooperării judiciare și polițienești, așa cum prevede Tratatul de Reformă al Uniunii Europene de

Viziunea strategică în cazul managementului investigării fraudei fiscale cu TVA, la nivelul Uniunii Europene, urmărește să asigure competivitatea sistemului organizațional, implicat în combaterea acestui fenomen, indiferent de natura și mărimea lui. Această viziune discerne și definește scopurile și obiectivele pe termen lung ale instituției implicate și mijloacele de pus în operă în vederea atingerii lor, precum și alocațiile de resurse necesare.

Apreciem că managementul strategic este procesul managerial de formulare și implementare a unei strategii, care îmbogățește conceptul de planificare strategică cu implicații atât în mediul intern cât și în mediul comunitar, concentrându-se asupra schimbărilor.

Consiliul European a agreat în iunie 2007, prin intermediul șefilor de stat și de guvern al țărilor membre, mandatul politic privind elaborarea uni nou tratat care să reformeze tratatele constitutive ale Uniunii – Tratatul de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de Reformă. Acesta a constituit baza pentru elaborarea Tratatului de Reformă semnat de Statele Membre, în decembrie 2007.

Putem afirma că Tratatul de constituie un important pas în transferul suveranitate de , dar este și unul limitat, totuși UE va lua decizii cu majoritate simplă în ceea ce privește domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală. De asemenea tot în domeniul Justiție și Afaceri Interne, noul Tratat, conferă Curții de Justiție dreptul de a judeca cazuri pe baza legislației Uniunii Europene JAI, ca azilul, vizele, imigrația ilegală sau cooperarea în materie juridică.

A. Culegerea de informații si efectuarea primelor verificări

Pentru a vorbi de informație trebuie să încercăm să formulăm o definiție a informației. Astfel putem afirma că informația este materialul oricărei descrieri, incluzând cele ce derivă din observare, supravegheri operative, rapoarte, zvonuri și alte surse. Informația însăși poate fi adevărată sau falsă, exactă sau inexactă, confirmată sau neconfirmată, relevantă sau irelevantă. De asemenea informația poate fi cu valoare sau fără valoare. Deci prin caracterul său, o informație în mare măsură reprezintă o compilare.

O altă interpretare definește informația ca fiind produsul rezultat din culegerea, evaluarea, analiza, integrarea și interpretarea tuturor datelor, faptelor disponibile care privesc unul sau mai multe aspecte ale altor națiuni sau zone de operații, care sunt imediat sau potențial importante pentru planificarea unor activități imediate sau ulterioare.

In opinia noastră informația nu poate fi colectată și analizată în mod singular, separat, trebuie pusă în relații cu alte date și fapte logice, apoi introdusă într-un sistem informațional – analiza informațiilor, pe fluxul căruia poate fi apreciată oportunitatea și valoarea, pe toate eșaloanele până la decizie.

Caracteristica importantă a informației este valoarea. Astfel informația cu valoare poate fi de natură generală sau specializată. Informația cu valoare generală se concentrează pe o arie largă de activități infracționale, tipic pentru unități mici de poliție sau arii de competență. Informația cu valoare specializată se concentrează asupra unui tip particular de activitate criminală, cum ar fi traficul de droguri, spionajul industrial sau crima organizată.

Deși procesul informațional necesită ca informația să fie stocată, organizată și reaccesată, producerea de informație cu valoare necesită foarte mult timp.

Tehnicile, metodele, procedeele și instrumentele folosite pentru culegerea, verificarea, evaluarea și valorificarea informațiilor sunt într-o continuă perfecționare și adaptare, în funcție de evoluția și dinamica fenomenului infracțional.

De asemenea caracteristicile informației se referă la vârstă, frecvență și fiabilitate, altfel spus informația trebuie să prezinte siguranță în funcționare, să fie utilă, oportună și cu valoare crescută.

S-a constatat că dosarele de urmărire penală înmagazinează în conținutul lor o mulțime de informații operative obținute în condiții de confidențialitate în faza actelor premergătoare, transformate ulterior în probe sau indicii necesare declanșării procesului penal.

Practica demonstrează că nu poate exista o organizație fără un minim necesar de informații, fără informarea membrilor săi și că succesul demersurilor pe care le inițiază depinde în primul rând de rezolvarea problemei informațiilor. Informația facilitează accesul la cunoașterea realității; fără cunoașterea acesteia, acțiunile unei colectivități sunt sortite eșecului. Cunoașterea înseamnă putere, iar persoana care deține informații are un ascendent asupra celor pentru care datele respective sunt necesare.

Conform prevederilor art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, poliția culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite.

În baza Legii nr. 182 din 12 aprilie 2002, privind protecția informațiilor clasificate, informația presupune orice document, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulație. În accepție polițienească, informațiile sunt știrile, datele obținute într-un cadru organizat de către polițiști potrivit competenței și domeniului lor de activitate, în legătură cu fapte, evenimente, stări de fapt, obiective, locuri, medii sau persoane care prezintă interes.

De asemenea menționăm faptul că unii autori consideră că trebuie făcută o distincție între informație și date. Primele sunt rezultatul interpretării datelor de către un anumit subiect, iar cele din urmă reprezintă fapte culese direct din realitate pe bază de observații, măsurători și înregistrări. În concluzie, datele devin informații numai după interacțiunea lor cu un sistem capabil să le interpreteze.

În ceea ce privește investigarea fraudei cu TVA, care prejudiciază atât bugetul consolidat al statului cât și bugetul comunitar, putem aprecia că succesul unor astfel de acțiuni depinde de valoarea și consistența informațiilor. Valoarea unei informații constă în veridicitatea datelor obținute sau comunicării furnizate despre realitatea ce ne interesează. Investigarea acestui tip de fraudă este de neconceput în absența informațiilor referitoare la fapte și la persoanele implicate.

Având în vedere complexitatea fenomenului de fraudare cu TVA, investigarea lui se poate finaliza cu rezultate pozitive în măsura în care aceasta se bazează pe culegerea, analiza și prelucrarea informațiilor.

Activitatea de investigare a fraudei cu TVA se desfășoară în tiparul unui management specific, în care se evidențiază componenta informativ-operativă, concretizare a cooperării inter-instituționale atât în plan național cât și internațional.

Putem asimila activităților informativ-operative și activitățile desfășurate de ONCPSB, ANAF prin sistemul VIES și EUROCANET, sistemul INTRASTAT, DLAF, EUROPOL și instituțiile cu atribuțiuni de aplicare a legii în domeniul combaterii fraudei fiscale cu TVA în domeniul achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri.

Putem menționa că o anchetă complexă poate deveni funcțională și se poate finaliza cu rezultate pozitive numai dacă este bazată pe interacțiunea continuă a eforturilor structurilor specializate în culegerea, analiza și prelucrarea informațiilor, în investigarea calificată a cazurilor și cercetarea penală a infractorilor.

De subliniat că activitatea informativă se desfășoară de regulă în secret, având scopul de a procura, verifica și valorifica date și informații necesare organelor competente în vederea prevenirii și descoperirii infracțiunilor, ori pentru documentarea activității infracționale a persoanelor suspecte.

Pentru organele de aplicare a legii, culegerea sau colectarea informațiilor referitoare la frauda fiscală cu TVA în domeniul achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri presupune o organizare minuțioasă a activităților și o selectare riguroasă a surselor, având în vedere în special caracterul transnațional, comunitar și internațional, modalitățile de săvârșire a unor astfel de fraude, specializarea persoanelor care participă la comiterea unor astfel de fapte, nivelul de organizare și coordonare a grupărilor criminale care comit astfel de fapte.

Considerăm că în vederea evitării unei supraîncărcări cu informații fără valoare și care să îngreuneze documentarea modalităților de comitere a unor astfel de fapte, în activitatea de culegere și valorificare trebuie stabilite și vizate următoarele aspecte :

numai informațiile necesare;

selectarea surselor care le vor furniza sau de la care se pot obține;

forma în care se vor procura;

perioadele de actualizare și verificare;

importanța sau utilitatea informațiilor;

destinația ce urmează a li se da.

Totodată culegerea informațiilor, ca activitate premergătoare investigației judiciare de identificare și cercetare a fraudelor cu TVA, trebuie să se desfășoare în conformitate cu următoarele principii:

legalitate – respectarea strictă a legii;

respectarea drepturilor și libertăților omului așa cum sunt consfințite în Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte instrumente de drept internațional;

apolitismul – în procesul de culegere a informațiilor, serviciile specializate de informații și poliția fac sau ar trebui să facă abstracție de orientarea politică a persoanelor și ignoră orice ingerință de asemenea natură;

asigurarea conspirativității surselor – potrivit art. 33 alin. 2 din Legea nr. 218/2002, sursele de informare, metodele și mijloacele de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare (în cazul poliției);

operativitatea și planificarea presupun desfășurarea unei activități în ritm susținut, organizat și planificat.

În cadru procesului de obținere a informațiilor o atenție deosebită trebuie acordată colectării datelor, care reprezintă activitatea concentrată de strângere de informații în mod direct sau acoperit, din toate sursele posibile, inclusiv de la persoane sau agenții implicate sau neimplicate în activitatea de justiție penală. Câteva exemple de surse de informații sunt prezentate mai jos:

Informatorii – persoane cu acces direct la informații legate de activități sau sisteme ilicite care furnizează aceste informații organelor de aplicare a legii.

Operațiuni sub acoperire – plasarea deliberată și planificată de personal (nu neapărat polițiști) în interiorul unui sistem ilegal, în scopul obținerii unor elemente specifice de informații privind acel sistem.

Investigații anterioare – deducții dezvoltate din colectarea și analiza anterioară a informațiilor privind persoane, organizații sau activități infracționale.

Instrumente legale – folosirea unor asemenea instrumente, cum ar fi mandatele de percheziție sau citațiile pentru a obține informații de la surse protejate sau necooperante.

Sisteme de stocare și accesare a informațiilor – folosirea unor date care deja au fost colectate și depozitate în sisteme speciale cum ar fi baze de date computerizate sau fișete, arhive, etc.

Probe fizice: Informații despre condițiile fizice din câmpul infracțional, despre victimă, suspect sau mediul său.

Operațiuni de supravegheri operative – observarea discretă a persoanei și înregistrarea activităților.

Supravegherea tehnică – observarea discretă și înregistrarea activităților cu ajutorul unor mijloace tehnice.

Interschimbul – informații obținute din schimbul cu alte agenții de aplicare a legii (ANAF, VIES, EUROCANET, EUROPOL, INTERPOL, Sistemul INTRASTAT, SRI, SIE, DGIPI).

Rețele regionale de informații – agenții care facilitează schimbul de informații și furnizează sprijin concret într-o arie particulară (VIES, EUROCANET, INTRASTAT).

Surse deschise – integrarea unor informații deja culese de agenții guvernamentale și alte instituții, inclusiv înregistrări publice.

Rapoarte deschise – documente școlare și alte rapoarte sau materiale, cum ar fi presa.

Interviuri – informații obținute în urma unui dialog planificat; participanții, de obicei, nu prezintă ostilitate unul față de celălalt.

Interogatorii – asemănătoare interviurilor, cu excepția că poate exista o stare de ostilitate între participanți.

Debriefing – o sesiune normală de întrebări și răspunsuri între membrii aceleiași unități sau agenții.

Considerăm însă că, în această sferă premergătoare investigației și anchetei judiciare, trebuie regândit sistemul de culegere a informațiilor prin:

stabilirea unor sarcini clare la nivel organizațional,

și punctarea acestora în grilele ocupaționale ale investigatorilor specializați, pe principiul specializării, în cazul nostru – domeniul prevenirii și combaterii fraudei fiscale cu TVA, în domeniul tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri.

Subliniem faptul că informații de valoare nu pot fi obținute de orice lucrător de informații fără o specializare în domeniu, fără să cunoască mecanisme le tranzacțiilor intracomunitare, metodele da fraudare, practic susținem ca ofițerii de informații să stea alături de poliția judiciară și să participe efectiv la activitățile de investigare desfășurate în cauză. Practic, în momentul actual, se constată o ruptură între ofițerii de informații din cadrul structurilor specializate – Direcția Generală de informații și protecție internă și lucrătorii de poliție judiciară care desfășoară activități procedurale direct sau în baza delegărilor date de procurori.

De asemenea mai subliniem și politica deficitară a resurselor umane din cadrul Ministerului Afacerilor și Internelor, dusă în ultimul timp, în domeniul recrutării, încadrării și promovării lucrătorilor specializați în culegerea de informații, astfel că în aceste structuri specializate au ajuns lucrători care nu au cunoștință de modul cum se instrumentează un dosar penal, cum se obține o informație, ce informații trebuie să urmărească pentru documentarea activităților ilicite într-un anumit domeniu etc., și prin constatările și aprecierile publice făcute de conducerea ministerului, dar totul a rămas la nivel declarativ.

În opinia noastră, planificarea căutării informațiilor este justificată și impusă de realitatea operativă, dimensiunea reală a prejudiciilor produse prin circuitele complexe de fraudă și spălare a banilor în România fiind mult mai mare decât dimensiunea statistică, prezentată de organele de aplicarea legii și de ONPCSB. Se impune cu necesitate perfecționarea metodelor de obținere și exploatare a informațiilor de către structurile abilitate în acest domeniu.

B. Analizele operaționale si strategice

După ce am analizat în capitolul anterior modul de culegere și obținere a informațiilor, acestea până la valorificare pe fluxul informațional aceasta trebuie colectată, prelucrată și pregătită pentru a fi prezentată factorilor de decizie,

Deci după ce a fost obținută, colectată informația trebuie evaluată. O evaluare adecvată necesită identificarea exactității sursei de informații și a valabilității, adevărului conținut de informație. Evaluarea este esențială pentru procesul de analiză a informațiilor și pentru dezvoltarea deducțiilor. Încrederea cu care poate fi emisă o deducție depinde de calitatea datelor care au condus către ea.

Apreciem că evaluarea informaților se poate face în următoarele etape :

colaționarea care presupune stocarea informației și oferirea posibilității accesării ei ulterioare. Indiferent de ce sens utilizăm, scopul este de a permite accesul rapid și exact la acele informații necesare pentru analiză;

descrierea datelor modalitatea de a asambla și integra informațiile relevante disponibile, astfel încât sensul lor devine clar pentru analist. Biții și bucățile de informație sunt, așadar, organizate în formate care ușurează înțelegerea și care ajută la concentrarea analistului sau a echipei operative asupra informațiilor adiționale ce pot fi cerute ulterior;

analiza legăturilor evidențiază relațiile dintre entități (persoane, organizații, etc.)

harta fluxurilor este utilizată pentru a demonstra fluxul de bunuri (bani, droguri, bunuri furate, etc.) între o serie de entități – oameni, locuri, organizații;

harta evenimentului prezintă în mod cronologic legăturile dintre evenimente;

harta activităților prezintă relațiile dintre o serie de activități. Poate fi utilizată pentru a determina și descrie un tipar sau secvențialitatea unei operațiuni criminale – ex. schema de fraudare cu TVA, în cazul nostru;

analiza veniturilor ascunse – modalitatea de a evalua veniturile potențial ilicite ale unei persoane sau organizații. Folosind informațiile disponibile din surse deschise, această tehnică poate furniza indicatori primari despre o activitate ilegală. În mod particular este utilă atunci când această tehnică este combinată cu alte tehnici de analiză, cum ar fi analiza legăturilor sau cea a fluxurilor;

harta frecvenței constituie un mijloc de organizare sumară și interpretare a informațiilor cantitative și în special referitoare la frecvența unor evenimente sau activități în timp.

corelarea datelor este o abordare pentru a determina și scoate în evidență relațiile dintre două variabile – de exemplu nivelul criminalității și un factor ce poate influența activitatea infracțională.

raționamentul logic este elementul esențial al analizei, reprezintă aplicarea logicii inductive pentru a dezvolta deducții despre operațiunile criminale, indivizii cheie implicați, metodele de operare și dimensiunile sau influența activităților criminale. Logica inductivă este raționamentul mental angajat în extragerea sensului din specific și detalii. Este folositor, în mod particular, în analiza informațiilor de natură criminală unde, principalul obiectiv este de a dezvolta sensul unor informații fragmentate, provenind din diferite surse.

Deci putem sublinia că ărocesul analitic este un proces complex și reprezintă dezvoltarea informațiilor pentru direcționarea obiectivelor forțelor însărcinate cu aplicarea legii, atât pentru operațiuni pe termen scurt cât și pentru analize strategice pe termen lung. Scopul analizei și credibilitatea în general a acesteia sunt dependente de nivelul de acuratețe al informațiilor combinate cu îndemânarea analistului.

Pe măsură ce se dezvoltă ca analiști, aceștia au dezvoltat standarde și criterii pe baza cărora pot fi evaluați. Unele dintre acestea se găsesc în organizații profesionale pentru analiști care furnizează o abordare avansată, cum ar fi Societatea Analiștilor Recunoscuți Însărcinați cu Aplicarea Legii. Altele sunt expuse în diferite documente guvernamentale.

Godfrey a sugerat că există două tipuri de analiști: non-specialiști și specialiști. Fostul tip adesea intră în domeniu ca arte liberale graduate noi. Acești analiști trebuie să fie inteligenți, exacți și curioși să exploreze zone noi și își vor “… aduce cât mai curând contribuții semnificative la analiza infracțiunilor”. Analiștii specialiști, pe de altă parte, pot fi profesori sau pur și simplu să cunoască anumite informații sau pot fi persoane din alte agenții, care pot ajuta într-un anume caz.

Analiza este un proces ciclic care poate fi desfășurat pentru toate obiectivele agențiilor. Totuși, diferite tipuri de infracțiuni și operații necesită diferite scenarii, dar pentru ca analiza să fie eficientă tipurile de informații folosite nu trebuie să fie împiedicate de măsuri artificiale, dar trebuie să fie valide și în concordanță cu restricțiile legale ale fiecărei țări.

Precizăm că au existat trei tipuri de analiză detaliate dar diferențele dintre ele au fost considerate de unii ca fiind arbitrare. Oricum, auditoriul pentru produsele analitice poate constitui modul cel mai ușor în care pot fi diferențiate analizele efectuate în aplicarea legii. Tipurile de analiză sunt următoarele: analiza infracțională, analiza investigativă și analiza strategică.

Analiza infracțională – este efectuată adesea pentru o secție de poliție locală sau județeană și se referă la incidentele infracționale sau statistici ale infracțiunilor pentru a stabili modurile de prevenire sau identificare a infracțiunilor ce vor fi comise sau identificare și arestare a infractorilor. De aceea, auditoriul acesteia este adesea conducerea sectoriștilor.

Analiza investigativă – se referă la toate nivelele de guvernare și se focalizează pe anumite tipuri de infracțiuni, căutând să furnizeze produse care vor ajuta la succesul în arestarea și condamnarea infractorilor care au comis aceste tipuri de infracțiuni. De aceea, auditoriul pentru acest tip de analiză este șeful ofițerilor operativi și judecătorul.

Analiza strategică – oferă o privire de ansamblu asupra grupelor de infractori sau activităților infracționale și caută să măsoare gradul de amenințare pe care aceste grupe și activități le supune asupra jurisdicției, în prezent și în viitor. Recomandările sunt făcute pentru a diminua acea amenințare, adesea prin schimbări politice. Auditoriul pentru acest tip de analiză îl constituie conducerea poliției.

Acest lucru nu înseamnă că analiza datelor infracționale nu poate fi efectuată pentru a recomanda schimbări politice, sau că produsele analizei investigative pot ajuta la reducerea infracțiunilor, la intocmirea unor strategii care să vizeze combaterea fraudei cu TVA atât la nivel național cât și la nivel comunitar.

Este de asemenea important să se facă diferențe între tehnicile de analiză și produsul analitic. De exemplu, o analiză a legăturilor poate include o hartă relațională; un set de date biografice referitoare la subiectele hărții; un sumar referitor la datele care se cunosc; concluzii și recomandări. Harta relațională este numai unul dintre procesele analizei relaționale, nu finalul în sine al acesteia.

În acest sens pentru combaterea fraudei fiscale cu TVA in domeniul achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri sunt edificatoare pe lângă datele și informațiile obținute lucrătorii de poliție judiciară, lucrătorii specializați în culegere de informații, cele primite de la serviciile specializate în culegerea de informați – SRI, SIE, DGIPI și analizele întocmite la nivelul ANAF, ca urmare a schimburilor de informații prin EUROCANET, VIES, INTRASTAT, precum și datele informatice care cuprind declarațiile recapitulative depuse de agenții economici care au efectuat achiziții și livrări intracomunitare de mărfuri, precum și dosarele de analiză pe sortimente de mărfuri și produse deschise

1.3. Rolul controlului fiscal și al inspecției fiscal în combaterea fraudei fiscale privind T.V.A

Apreciem că inspecția și controlul fiscal are o sferă largă de manifestare cuprinzând nu numai constituirea și repartizarea fondurilor, ci și gestionarea eficientă a resurselor. Astfel controlul contribuie la realizarea obiectivelor social-economice și la respectarea și întărirea disciplinei economice și financiare.

Astfel Ministerul Finanțelor Publice este organizat și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, și care coordonează activitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, cu buget propriu.

Agenția națională de Administrare Fiscală este autorizată: să exercite nemijlocit și neîngrădit inspecția fiscală, controlul financiar și vamal, conform dispozițiilor legale în vigoare, să dea agenților economici, ca urmare a controlului, dispoziții pentru luarea măsurilor de respectare a legii și să aplice sancțiunile prevăzute de lege în competența sa.

Deci inspecția fiscală se exercita exclusiv, nemijlocit și neîngrădit prin Agenția Națională de Administrare Fiscala sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, ori de alte autorități care sunt competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuții sau alte sume datorate bugetului general consolidate.

În cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, competenta de exercitare a inspecției fiscale se stabilește prin regulamentul de organizare și funcționare aprobat în condițiile legii.

Trebuie menționat că Agenția Națională de Administrare Fiscală are competenta generală materială și teritoriala în efectuarea inspecției fiscale în domeniul impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și al celorlalte sume datorate bugetului general consolidate pentru a căror administrare este competenta potrivit legii, iar unitățile administrative teritoriale, prin compartimentele de specialitate din structura acestora, au competența materială și teritoriala pentru efectuarea inspecției fiscale în domeniul impozitelor, taxelor și al altor venituri pentru a căror administrare sunt competente potrivit legii. Competența privind efectuarea inspecției fiscale se poate delega altui organ fiscal.

În realizarea inspecției fiscale se au în vedere atât operațiunile interne cât și operațiunile intracomunitare ale agenților economici și se vor utiliza metodele și procedurile de control prevăzute în Codul de procedură fiscală.

Verificarea operațiunilor intracomunitare se realizează de inspectorii fiscali în conformitate cu “Metodologia de inspecție fiscală a taxei pe valoare adăugată în cazul operațiunilor intracomunitare” elaborata la nivelul A.N.A.F., unde se descrie aspectele generale și specifice care trebuie urmărite de organul de inspecție fiscală pentru a determina exactitatea și corectitudinea modului în care un contribuabil și-a îndeplinit obligațiile în calitate de operator intracomunitar. Totodată sunt descrise modalități practice de identificare a caracterului real al tranzacțiilor intracomunitare.

Astfel, încercăm să facem o analiză a implicațiilor care apar cu ocazia verificărilor.

Considerăm că înainte de începerea unei inspecții fiscale generale sau parțiale care presupune verificarea TVA, trebuie să se verifice următoarele aspecte:

dacă respectivul contribuabil deține sau nu calitatea de operator intracomunitar;

dacă contribuabilul verificat e înregistrat ca plătitor de TVA;

dacă respectivul contribuabil a respectat prevederile legale în ceea ce privește înregistrarea ca plătitor de TVA (completarea și depunerea declarației de înregistrare fiscală, existența mențiunilor în care trebuie să-și specifice calitatea de plătitor de TVA înainte de a realiza operațiunea intracomunitară sau de a depăși plafonul pentru achizițiile intracomunitare).

se va verifica eventuala depășire a plafoanelor pentru care acesta ar fi trebuit să se înregistreze în scopuri de TVA. În cazul în care contribuabilul nu este înregistrat ca plătitor de TVA (achiziții intracomunitare egale sau mai mari de 10.000 Euro, cifra de afaceri egală sau mai mare de 35.000 Euro).

De asemenea, se vor solicita informații de de Legătură, referitor la perioada supusă inspecției fiscale asupra taxei pe valoare adăugată:

informații asupra livrărilor (suma tranzacției și datele de identificare ale vânzătorului) raportate prin VIES ca fiind efectuate de către contribuabili din alte state membre în favoarea contribuabilului supus verificării și care trebuia să declare achiziții intracomunitare;

lista neconcordanțelor constatate între informațiile raportate prin VIES și cele declarate de către contribuabil în declarația recapitulativă;

informații asupra eventualelor achiziții de mijloace noi de transport și/sau de bunuri accizabile de la contribuabili din alte state membre;

informații asupra eventualelor notificări primite de la alte state membre referitoare la suspiciunea de fraudă asupra unora dintre contribuabilii din respectivele state membre, înregistrați în scopuri de TVA, care apar ca fiind implicați în tranzacții cu contribuabilul român verificat;

toate informațiile spontane primite de CSII asupra contribuabilului supus verificării;

Considerăm că mai trebuie verificată respectarea de către contribuabil a obligațiilor legale în ceea ce privește declararea operațiunilor intracomunitare în decontul de TVA și, dacă este cazul, în decontul special de taxă, precum și depunerea declarațiilor recapitulative pentru toate trimestrele în care a efectuat operațiuni intracomunitare și pentru toate operațiunile intracomunitare pentru care avea obligația depunerii declarației recapitulative.

În ceea ce privește operațiunile intracomunitare, se vor verifica toate achizițiile și livrările, ca și prestările de servicii înscrise în decontul de taxă și/sau în declarația recapitulativă, urmărindu-se:

concordanța dintre decont, declarația recapitulativă și documentele justificative ale tranzacției (contracte, facturi etc);

documentele contabile din care rezultă cine este consumatorul final sau dacă bunurile fac obiectul unei noi livrări, într-un alt stat membru UE;

modul de efectuare a transportului intracomunitar al bunurilor livrate sau achiziționate, respectiv documentele de transport;

încadrarea sau nu în regula generală de plată a TVA (conform căreia TVA se plătește în țara în care este efectuată achiziția de către consumatorul final) sau în cazurile de excepție;

respectarea obligațiilor legale în ceea ce privește ținerea la zi a evidențelor contabile și a celor specifice prestării de servicii între persoane impozabile din state membre diferite;

aplicarea corectă a regimurilor de scutire sau de deducere în cazul operațiunii intracomunitare/prestării de servicii respective;

analiza operațiunii din punct de vedere al conținutului economic, pentru stabilirea realității și corectitudinii acesteia.

Dacă în timpul verificării apar suspiciuni temeinic fundamentate asupra realității sau corectitudinii unei tranzacții, organul de inspecție fiscală va trebui să ia măsurile stabilite în vederea transmiterii unei solicitări de informații către statul membru al contribuabilului participant la respectiva tranzacție. În acest caz, inspecția fiscală se suspendă până la primirea răspunsului. Transmiterea unei solicitări de informații nu exonerează organul de inspecție fiscală de obligația de a efectua inspecția asupra aspectelor și perioadelor neafectate de solicitarea de informații.

În cazurile în care contribuabilul supus verificării nu funcționează la sediul social declarat sau la domiciliul fiscal, organul de inspecție fiscală va completa formularul “Antifraudă”, solicitând și/sau furnizând informații referitoare la respectivul contribuabil, după caz, de la/către statul membru al celuilalt contribuabil implicat.

În cazul în care organul de inspecție fiscală primește spre soluționare o solicitare de informații sau de verificare punctuală a unor aspecte legate de un contribuabil și/sau de operațiunile intracomunitare ale acestuia, din partea altor State Membre, va proceda la verificarea aspectelor semnalate utilizând procedura de cercetare documentare și/sau procedurile de control.

În situația în care achiziția intracomunitară nu este declarată, dar este facturată și contabilizată, pentru detectarea fraudei

Se compară, pe o perioadă determinată, suma achizițiilor intracomunitare, menționată în declarația recapitulativă, cu suma livrărilor care rezultă din baza de date VIES. Anomaliile constatate vor trebui verificate la fața locului.

Verificări de efectuat în cadrul investigației la fața locului

Controlul trebuie să le permită organelor fiscale să se asigure nu numai de faptul că operațiunile care figurează în baza de date VIES au fost corect înregistrate în contabilitate și declarate, ci și că vor fi detectate acele operațiuni care nu figurează în baza de date VIES și care pot genera un circuit de comercializare ilegal și fraudulos.

Control de concordanță:

se solicita detalierea achizițiilor intracomunitare care figurează în declarațiile recapitulative, ca și a deducerilor TVA, pentru fiecare furnizor în parte;

se efectua o comparație cu informațiile de nivel 3 extrase din baza de date VIES, precum și un control al TVA intracomunitare colectate;

se examina înregistrarea TVA în situația financiară anuală sau semestrială, precum și în bilanțul de verificare, ca și evoluția contului de furnizori pe parcursul perioadei verificate;

Se pot întâlni două situații:

Datele de nivel 3 din VIES sunt sensibil egale cu cele din contabilitate, întreprinderea și-a contabilizat bine achizițiile, dar nu a declarat TVA aferentă achizițiilor intracomunitare;

Datele de nivel 3 din VIES sunt mai mici decât cele din contabilitate, dincolo de o eroare a furnizorului străin privitoare fie la sumă, fie la identificarea clientului, este vorba de o omitere în declarația recapitulativă a unei părți sau a totalității facturilor furnizorului în cauză;

În această situație informația va trebui transmisă către serviciul de legături, în măsura în care poate prezenta interes pentru serviciile fiscale ale statului membru al furnizorului care probabil nu a declarat decât o parte din cifra sa de afaceri.

Control mențiunilor care figurează pe facturi:

Inspectorul trebuie să se asigure (prin accesarea datelor din aplicația VIES):

de valabilitatea codului de identificare în scopuri de TVA al furnizorului menționat pe factură. Acest număr trebuie să fie identic cu cel furnizat de baza de date;

de valabilitatea codului de identificare în scopuri de TVA menționat pe factură, dacă acest număr a fost atribuit de către un alt stat membru întreprinderii românești verificate;

de datele de livrare a mărfurilor și de emitere a facturilor (în vederea determinării datei de exigibilitate a taxei). Examinarea facturilor de transport, a notelor de intrare recepție etc. îi permite inspectorului să se asigure și de locul de plecare și de sosire a mărfurilor transportate;

În urma examinării facturilor, se pot identifica următoarele 3 situații:

1.facturi care conțin TVA a statului membru al furnizorului. Facturile aferente achizițiilor intracomunitare sunt în mod normal întocmite „fără taxe” de către furnizor atunci când se îndeplinesc condițiile de scutire a livrării intracomunitare. În ipoteza în care clientul nu îi transmite furnizorului codul său de identificare în scopuri de TVA, acesta din urmă are dreptul să aplice operațiunii TVA (TVA a statului membru al furnizorului). În acest caz, operatorul verificat îi va prezenta inspectorului facturile cu TVA inclusă. Această situație nu duce la pierderea naturii de achiziție intracomunitară a operațiunii și nici la modificarea locului de achiziție. TVA românească se datorează pentru întreaga sumă facturată. Această operațiune nu va figura în baza de date VIES din cauza absenței declarației furnizorului.

2.facturi de achiziție care conțin numărul de identificare al clientului atribuit de România. Se consideră că cumpărătorul român care a furnizat codul de identificare în scopuri de TVA în România efectuează o achiziție intracomunitară impozabilă în acest stat, chiar dacă bunurile au sosit în alt stat membru. În acest caz, taxa pe care o datorează nu este deductibilă, deoarece bunurile nu au fost livrate în România. Statul membru de destinație a bunurilor are, la rândul său, dreptul de a cere impunerea pentru achiziția intracomunitară în cauză din momentul intrării bunurilor la sosirea transportului sau a expedierii. Pentru a se evita dubla impunere, cumpărătorul trebuie să facă dovada că operațiunea de achiziție a fost impozitată în statul membru de sosire a bunurilor.

3.facturi de achiziție care conțin codul de identificare în scopuri de TVA al clientului atribuit de un alt stat membru. În cazul în care bunul se găsește în România în momentul sosirii expedierii sau transportului, TVA se datorează în România pentru achiziția intracomunitară, chiar dacă codul de identificare menționat pe factură a fost atribuit de un alt stat membru.

În situația în care achiziția intracomunitară nu este nici declarată, nici contabilizată, nici facturată. Această situație este caracteristică unei fraude care are ca scop principal comercializarea frauduloasă a mărfurilor.

Această fraudă poate fi săvârșită cu sau fără complicitatea furnizorului străin.

a.În absența complicității furnizorului, infracțiunea poate rezulta din următoarele circumstanțe, respectiv clientul român i-a dat furnizorului străin un număr de identificare care nu corespunde cu al său (număr fals sau număr împrumutat). Acest tip de situație nu se întâlnește decât în cazul unor operațiuni punctuale și în măsura în care furnizorul nu solicită confirmarea codului de identificare în scopuri de TVA al clientului, care realizează el însuși sau în numele său transportul mărfurilor;

b.clientul român a recurs la un nume de împrumut (al unei persoane fizice) pentru a achiziționa marfa, s-a prezentat drept acea persoană fizică pentru a realiza operațiunea sau nu a furnizat codul său de identificare în scopuri de TVA. Finalitatea constă în vânzarea mărfurilor pe piața neagră. Respectiv furnizorul și clientul sunt de acord să disimuleze integral sau parțial anumite operațiuni intracomunitare.

În acest caz se pot întâlni mai multe situații:

nu se întocmește nici o factură pentru aceste operațiuni;

nu se subscrie declararea schimburilor de bunuri;

livrarea intracomunitară este declarată sub un cod de identificare fals (codul unei firme, de exemplu)

operațiunea este facturată cu taxa inclusă atunci când cota de TVA este favorabilă (clientul român nu furnizează așadar codul său de TVA).

Finalitatea constă în:

alimentarea unui circuit fraudulos de mărfuri;

disimularea unor operațiuni impozabile;

nerealizarea confruntărilor de date din bazele intracomunitare.

Diversele practici utilizate sunt greu de detectat în cadrul unui control documentar, din cauza absenței unor confruntări de date din bazele comunitare.

Procedurile amintite pot fi puse în evidență în următoarele circumstanțe:

exploatarea dosarului cu operatori intracomunitari inventariați de către ANAF sau a informațiilor care provin de la serviciile teritoriale ale ANAF;

examinarea diverselor contracte încheiate cu companii străine;

examinarea facturilor de cumpărare, a bonurilor de comandă, a contractelor de transport, a documentelor de livrare de mărfuri sau alte bunuri;

contabilizarea anumitor cheltuieli de deplasare în interes de serviciu în străinătate, pentru telefoane în străinătate;

controlul stocurilor atunci când facturile eliberate de furnizorul străin nu au fost păstrate;

sesizarea organelor de urmărire penală, cu prezentarea probelor colectate.

Considerăm că o atenție deosebită trebuie acordată identificării următoarelor aspecte:

de a identifica numele și adresa furnizorilor obișnuiti ai contribuabilului în cursul perioadei anterioare;

de a compara elementele obținute cu datele din contabilitatea prezentată și cu mărfurile din stocuri;

de a examina corespondența comercială, contractele, bonurile de comandă și documentele de transport.

Totodată atunci când furnizorul străin a putut fi identificat, se recomandă aplicarea procedurii de asistență administrativă pentru a obține date cu privire la:

dimensiunea relațiilor comerciale existente între cei doi operatori;

numerele și datele facturilor, ca și suma totală a operațiunilor din fiecare factură vizată;

modalitățile de plată pentru operațiunile în cauză.

Menționăm că inspectorii fiscali trebuie să țină cont de necesitatea de a comunica Compartimentelor de schimb internațional de informații sau Serviciului Central de Legături, cât mai repede posibil, orice informație susceptibilă să prezinte interes pentru serviciile fiscale ale altui stat membru, referitoare în special la: livrări intracomunitare nedeclarate, coduri de identificare TVA false.

Considerăm că aceleași date trebuie comunicate cu operativitate lucrătorilor de poliție judiciară specializați în cercetarea unor asemenea fraude pentru a putea dispune cu operativitate verificările de specialitate, atât la nivel național, cât și comunitar prin intermediul cooperării judiciare, activitățile procedurale care să se finalizeze cu identificarea autorilor unor asemenea fraude și tragerea lor la răspundere precum și dispunerea măsurilor de recuperare a prejudiciului cauzat prin frauda respectivă.

1.4. Specificul activităților procedurale si cercetarea judiciară a fraudei fiscale privind T.V.A

După cum prezentat în capitolul anterior privind „frauda și evaziunea fiscală în condițiile tranzacțiilor intracomunitare”, aquis-ul comunitar înseamnă asimilarea elementelor de progres pe toate planurile, armonizarea legislativă dar și „importul" de fraudă cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare. Ca atare, efectul principal al impactului internaționalizării fraudei fiscale cu TVA este contaminarea economiei românești cu practici căruia nu întotdeauna sistemul social intern de prevenire și combatere îi poate face față cu succes.

De asemenea s-a observat că politica fiscală a Uniunii Europene are ca subiect numai impozitele indirecte, politicile referitoare la impozitele directe fiind lăsate la latitudinea autorităților naționale. În acest context, din ce în ce mai frecvent, administrațiile fiscale trebuie să se confrunte cu regulamente internaționale și comunitare, care să permită orientarea politicilor lor.

Considerăm că specificitatea cercetării fraudei fiscale cu TVA este dată în primul rând de diversitatea procedurilor penale în țările europene se regăsește și în ceea ce privește complici, instigatori, etc. Adeseori, complicii pot beneficia de o comutare a pedepsei, dacă au jucat un rol minor, alteori nu sunt pedepsiți, dacă frauda nu a avut consecințe fiscale.

Astfel țările membre ale Uniunii Europene care practică contabilitatea de tip francez au un număr mai mare de sancțiuni în raport cu țările care utilizează contabilitatea de tip anglo-saxon. Fapta, fiind considerată infracțiune, este reglementată în materia dreptului penal și este pedepsită prin sancțiuni specifice domeniului.

Considerăm că acest specific este dat și de diferențe semnificative care se referă, de exemplu, la:

răspunderea penală a companiei sau entității juridice în care și-a desfășurat activitatea frauduloasă managerul acesteia, o răspundere recunoscută în unele state membre, dar în altele nu;

aplicarea de sancțiuni chiar de la începutul implementării fraudei sau doar atunci când s-a consumat în întregime;

determinarea sancțiunilor în legătură cu importanța faptei.

Astfel în unele state membre se aplică un sistem de sancționare între un minim și un maxim, în alte sancțiunea este proporțională cu suma fraudată .

Totodată abordări diferite se regăsesc și în privința delimitării fiscal-penal care se face, de regulă, în cursul controlului fiscal. Atunci când fapta comisă este mai gravă decât prevede o simplă pedeapsă administrativă (respectiv aferentă unei fapte de fraudă simplă), sunt sesizate instituțiile de aplicare a legii penale. Aceste sesizări sunt de regulă, indirecte, fiind intermediate de o comisie de supraveghere, care apoi face legătura, dacă este cazul, cu puterea judecătorească.

După cum am prezentat în Franța, frauda calificată este sesizată Comisiei pentru infracțiuni focale, în Finlanda este informat Oficiul pentru supravegherea plăților, în Belgia sesizarea unui delict calificat se face către biroul procurorului numai cu acceptul Directorului Regional Fiscal, iar în Elveția, legătura este directă: administrația fiscală federală informează Serviciul de cercetare penală.

Cele mai multe state membre ale Uniunii Europene nu au făcut evaluări referitoare la aplicarea sistemului de sancțiuni în raport cu frauda fiscală în special în ceea ce privește eficiența și proporționalitatea acestora (în aceeași situație se află și România).

De asemenea mai considerăm că specificul acestui tip de fraudă fiscală cu TVA, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri mai este dat de:

teritoriul comiterii faptei, elementul de extraneitate care apare, frauda nu se comite numai pe teritoriul României ci și în spațiul comunitar sau internațional;

persoanele participante, la săvârșirea fraudei sunt implicate de obicei, atât persoane fizice cât și persoane juridice care au sediul sau reședința în România, spațiul comunitar sau internațional, în calitate de administratori, asociați, reprezentanți furnizori, beneficiari, intermediari, transportatori, etc;

producerea rezultatului, prin fapta ilicită poate fi prejudiciată România sau alt stat comunitar;

implicarea a două sau mai multe sisteme de încriminare, săvârșirea infracțiunii de fraudă cu TVA, poate începe pe teritoriul unui stat și poate continua pe teritoriul unuia sau mai multor state;

investigarea se poate realiza cu participarea investigatorilor din mai multe state, pentru documentarea întregii activități infracționale în cauză de multe ori este nevoie de efectuarea unor activități procedurale pe teritoriul mai multor state comunitare și cu participarea organelor judiciare din statele respective;

În opinia noastră specificul săvârșirii acestor fraude cu TVA, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, este dat de caracterul transnațional al acestei infracțiuni, considerăm că indiferent de modalitatea de comitere se reușește cel puțin întrunirea unei codiții prevăzute de lege pentru definirea acestui caracter.

De asemenea sunt situații când în investigarea fraudei cu TVA în cazul tranzacțiilor intracomunitare să întâmpinăm greutăți în cooperarea internațională, întrucât avem încadrări diferite a faptei respective, deci avem de soluționat conflicte de încadrare, de aici și imposibilitatea de a da curs solicitărilor de verificare.

Concluzionăm că cercetarea fraudelor cu TVA în comerțul intracomunitar se poate caracteriza printr-un mare grad de complexitate și de dificultate ce crește atunci când activitatea infracțională se întinde pe perioade mari de timp când trebuie reconstituite operațiuni și documente, prejudicii importante, număr mare de persoane implicate, cesionarea firmelor unor cetățeni care au părăsit spațiul național și comunitar.

În opinia noastră o atenție deosebită trebuie acordată, în situația cercetării fraudelor cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, stabilirii faptului generator, în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri intervine la data livrării bunului, cu anumite excepții prevăzute de lege, și când intervine exigibilitatea taxei, se consideră că aceasta intervine la data când a avut loc faptul generator, cu anumite excepții prevăzute de lege. Considerăm că în funcție de stabilirea momentului când intervin faptele juridice menționate, atât în cazul livrărilor intracomunitare de mărfuri cât și în cazul achizițiilor, pot fi dispuse cu operativitate măsuri procedurale. De existența acestor momente fiind condiționată și existența sau inexistența prejudiciului, sustragerea de la buget a sumelor de bani, deci practic existența sau inexistența infracțiunii.

O problema ce se ridică în fata organelor de urmărire penala este aceea a legislației foarte vaste existente in domeniul de reglementare a obligațiilor fiscale care trebuie sa fie cunoscută, incriminarea relativ recentă a acestei fapte, lipsa de lucrători temeinic pregătiți și cu experiență în cadrul organelor de control în domeniu, cooperare inter-instituțională slabă, ineficientă și o slabă jurisprudență în materie.

Așadar, problematica pe care o ridică activitățile de combatere și cercetare a faptelor de fraudă fiscală implică atât o bună cunoaștere a textelor de lege, cât și o temeinică pregătire de specialitate în domeniul financiar-fiscal. Lucrătorii de poliție judiciară trebuie să posede cunoștințe teoretice și practice economico-financiare având în vedere și faptul că, în general, subiecții infracțiunilor de evaziune fiscala, fraudă fiscală sunt persoane ce posedă astfel de cunoștințe, au studii superioare de profil, experiență în specularea sistemului legislativ, sunt consiliați de cei mai buni avocați, investesc foarte mult în consiliere, ori sunt specialiști cu experiență în domeniul financiar contabil.

Trebuie să menționăm că până în prezent, la nivelul Uniunii Europene, nu este evaluată aplicarea sistemului de sancțiuni, privind frauda și evaziunea fiscală cu TVA, în special în ceea ce privește eficiența și proporționalitatea acestora. O analiză de acest fel ar putea oferi date despre gradul de prevenire pe care îl au sancțiunile în domeniul evaziunii și fraudei fiscale și dezvoltarea unei concepții unice pentru toate statele membre.

Considerăm de asemenea că prevenirea fraudei fiscale trebuie să se bazeze într-o măsură apreciabilă pe îmbunătățirea relației dintre administrația fiscală, sistemul fiscal și contribuabil. Schimbarea atitudinii funcționarilor fiscali, a înțelegerii de către aceștia că asistența acordată contribuabililor, comunicarea, tratamentul particularizat pentru fiecare caz în parte, prietenos și prevenitor poate determina o creștere a conformării voluntare atât la depunerea declarațiilor, cât și la plata obligațiilor și în consecință un grad sporit de prevenire a evaziunii și fraudei fiscale.

Într-un mediu economic și social care s-a modificat în mod substanțial, în ultimii ani a apărut ca o necesitate și revizuirea în profunzime a modelului de combatere a fraudei fiscale, raportat și la noile forme de manifestare care au apărut, se cere o implicare tot mai mare a politicului în combaterea acestor fraude, trecerea de la modul declarativ, din campanii electorale la modul practic de implicare în elaborare de legi și adoptarea de măsuri concrete și eficiente în combatere și cu rezultate cuantificabil imediat. Trebuie să menționăm că menținerea unui nivel ridicat de fraudă și evaziune fiscală alimentează economia subterană, corupția și practic reducerea nivelului de dezvoltare economico socială cu impact iremediabil pe viitor.

În cadrul ariei Uniunii Europene, noile eforturi s-au îndreptat spre încercarea de a închide anumite breșe din sistemele de control provocate de eliminarea controalelor la granițele intracomunitare și deplina libertate de mișcare a persoanelor, bunurilor și capitalurilor.

1.4.1. Competența cercetării și activitățile procedurale în cazul fraudei fiscale cu TVA

Problema dacă frauda cu TVA trebuie analizată ca o fraudă comunitară sau o infracțiune distinctă din dreptul intern al statelor membre s-a lăsat la latitudinea fiecărui stat de a incrimina fapta respectivă ca infracțiune sau contravenție.

Astfel în România începând cu data de 27 august 2005, este în vigoare o nouă lege a evaziunii fiscale, respectiv Legea 241/2005, care deși s-a dorit a fi o reglementare de nivel comunitar, care să asigure prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și transpunerea noilor reglementări și recomandări ale Uniunii Europene, prezintă și creează în practică numeroase inconveniente. Acest lucru fiind generat de următoarele aspecte:

inexistența unei delimitări între clare între frauda fiscală (formă ilicită de sustragere de la impunere) și – evaziunea fiscală (formă licită de sustragere de la impunere).

neconcordanța între forma și fondul acesteia (se dorește un instrument de prevenire și combatere în realitate instituie măsuri de sancționare atât a fraudei fiscale cât și a unor infracțiuni conexe acesteia).

definire incompletă a unor noțiuni lăsând loc interpretărilor.

reglementare sumară a unor infracțiuni.

Cu toate acestea trebuie să menționăm că a fost incriminată, față de legea veche, frauda cu TVA, deci implicit și TVA-ul provenit ca urmare a achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri.

Astfel în art. 8 din Legea 241/2005 se prevede:

Alin.1 – Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.

Alin. 2 – Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1).

Alin. 3 – Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește.

Subliniem că această incriminare constituie o variantă specie a infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. . Pen. Fapt susținut de formularea textului de lege – obținerea nelegală a unor sume de bani de la bugetul general consolidat – fapt ce presupune o determinare necorespunzătoare a adevărului, a impozitului, a taxei, a contribuției. Acest lucru presupune tocmai – o prezentare eronată a realității în scopul de a obține un folos material injust, respectiv – sume de bani obținute ilegal de la bugetul general consolidat.

Referitor la competența de cercetare a acestui gen de infracțiuni referitoare la frauda cu TVA, ca urmare a achizițiilor și livrărilor intracomunitare de mărfuri, menționăm că legiuitorul nu a acorda competență de cercetare exclusivă unui anumit organ de cercetare, deci competența de cercetare revine potrivit prevederilor art. 207 din codul de procedură penală – cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliției judiciare, pentru orice infracțiune care nu este dată în mod obligatoriu, în competența altor organe de cercetare penală.

Trebuie să menționăm și excepțiile de la prevederile menționate mai sus, astfel avem:

competența de cercetare a fraudelor fiscale cu TVA – evaziune fiscală, revine Direcției Naționale Anticorupție, în situația prejudiciului mai mare de 1.000.000 euro, potrivit art. 13 alin. 12, potrivit legii de organizare și funcționare a acestui departament., în această situație, când sunt date certe cu privire la valoarea prejudiciului, organele financiare (A.N.A.F., A.N.V, Gardă Financiară) trebuind să înainteze plângerea, întocmită în conformitate cu prevederile art. . pr. Pen., către acest departament. O problemă deosebită care apare în această situație este ca cerința privind prejudiciul să fie îndeplinită. Deci practic prejudiciul calculat de organele de control cu ocazia inspecțiilor fiscale trebuie să fie cert și acesta să depășească 1 mil. euro, astfel dacă după verificările și cercetările ulterioare se constată că prejudiciul este sub 1 mil. euro, procurorii acestui departament trebuie să procedeze conform art. . pr. Pen. alin. 1 și alin. 2 și să procedeze la sesizarea organului competent a efectua cercetarea. În această situație s-ar pierde timp, ar îngreuna cercetarea, întrucât timpul curge în favoarea infractorului, în special la fraudele cu TVA în tranzacțiile intracomunitare, permițând ștergere urmelor, dispariția mărfurilor, dispariție persoane implicate, cesiune de firme, etc.

când infracțiunea de fraudă fiscală cu TVA, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, se săvârșește de către un grup infracțional organizat, așa cum este el definit de art. 2 lit. a, din Legea 39/2003, cu modificările ulterioare, este o infracțiune gravă, cum este prevăzută de art. 2 lit. b, pct. 16,din aceeași lege, are un caracter transnațional, potrivit art. 2 lit. c, din aceeași lege, competența de cercetare exclusivă, în acest caz, revine, potrivit art. 12 alin. 1 lit. a, din Legea 508/2004, cu modificările ulterioare, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Având în vedere cele menționate mai sus, privind competența de cercetare a infracțiunilor de evaziune fiscală – fraudă fiscală cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, specificul săvârșirii acestei infracțiuni, respectiv caracterul transnațional (cu ocazia comiterii unei asemenea fapte se întrunește cel puțin un criteriu prevăzut de art. 2 lit. c din Legea 39/2003), considerăm că competența de cercetare ar trebui să revină exclusiv procurorilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar competențele date de lege acestora, privind posibilitatea dispunerii cu operativitate a anumitor activități procedurale, nu ar putea duce decât la aflarea adevărului, dispunerea măsurilor legale împotriva celor vinovați și asigurarea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite respective.

Apreciem că în conformitate cu cele menționate, în cazul în care lucrătorii de poliție judiciară obțin date și informații în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni la regimul livrărilor și achizițiilor intracomunitare de mărfuri vor trebui să procedeze conform art. . pr. Pen. să se sesizeze din oficiu și să efectueze acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale, conform art. . pr. pen.

În afară de procedura menționată, lucrătorii de poliție judiciară pot fi sesizați cu privire la infracțiuni la regimul livrărilor și achizițiilor intracomunitare de mărfuri și de reprezentanții Gărzii Financiare și lucrători din cadrul ANAF, ca urmare a controalelor și verificărilor efectuate ca urmare a atribuțiunilor de serviciu, precum și de alta instituții cu atribuții în aplicarea legii.

1.4.2.Cooperarea inter-instituțională a organelor administrative și judiciare

Această cooperare inter-instituțională se realizează la nivelul tării noastre între autoritățile cu atribuțiuni în domeniul aplicării legii, astfel în domeniul combaterii evaziunii fiscale, a fraudelor cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare avem cooperare între organele cu atribuțiuni în efectuarea de verificări financiar fiscale, inspecții fiscale, controale operative: ANAF, ANV, Gardă Financiară, cu organele poliției judiciare, cu procurorii.

Astfel trebuie menționat faptul că în afara cooperării în anumite verificări, de exemplu cu ANAF, sunt necesare și alte acorduri de cooperare structurală, cunoștințele, expertiza și informațiile deținute de administrația fiscală pot fi combinate cu cele ale altor instituții, toate aceste activități concurând în final la combaterea fraudelor cu TVA în domeniul tranzacțiilor intracomunitare.

În cadrul cooperării interinstituționale este de subliniat Comitetul Național pentru Stabilitate Financiară (CNSF) a fost înființat în baza Acordului între Ministerul Economiei și Finanțelor, Banca Națională a României, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, pentru cooperare în domeniul stabilității financiare și al gestionării crizelor financiare, semnat la data de 31 iulie 2007. Acest Comitet Național pentru Stabilitate Financiară funcționează ca organism central însărcinat cu cooperarea și schimbul de informații între autoritățile naționale, precum și cu gestionarea problemelor cu potențial impact negativ asupra sistemului financiar național și are ca principale atribuții următoarele:

promovarea schimbului sistematic de informații și opinii în domeniul stabilității financiare și gestionării eventualelor crize financiare;

examinarea proiectelor de acte normative ce prezintă interes pentru autorități din perspectiva stabilității financiare și a gestionării crizelor financiare;

evaluarea analizelor periodice asupra stabilității sistemului financiar și asupra riscurilor la care sunt expuse instituțiile și piețele financiare;

evaluarea capacității componentelor sistemului financiar de a rezista la șocuri extreme, dar plauzibile pe baza aplicațiilor de tip stres test;

analizarea problemelor legate de asigurarea depozitelor, protecția investitorilor și instituțiilor, precum și a altor probleme legate de protecția consumatorilor;

analizarea problemelor legate de competiția dintre participanții la sistemul de intermediere financiară;

elaborarea planurilor pentru situații neprevăzute, care includ responsabilități ale tuturor autorităților de supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar, inclusiv Ministerul Economiei și Finanțelor;

organizarea periodică, la nivel național, a exercițiilor de simulare a situațiilor de criză financiară, cu participarea tuturor autorităților reprezentate în comitetul național;

coordonarea gestiunii crizelor financiare;

discutarea problemelor legate de reprezentarea României la organizațiile relevante din cadrul Uniunii Europene și la alte organizații financiare internaționale;

discutarea altor probleme curente importante din punct de vedere al stabilității sistemului financiar, în măsura în care aceasta se impune.

De asemenea trebuie subliniată importanța pe care autoritățile din țara noastră o acordă prevenirii și combaterii evaziunii fiscale, considerând că acest fenomen afectează menținerea ordinii publice prevăzută de Constituție și legislația în domeniul siguranței naționale, menținerea ordinii de drept și climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor și se circumscriu amenințărilor la adresa securității naționale prevăzute de art. 3, lit. f, din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României, astfel că acest subiect a fost dezbătut în ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, iar pentru îmbunătățirea cooperării inter-instituționale, în acest domeniu a fost constituit Grupul de Lucru Inter-instituțional.

În opinia noastră, în urma analizei modului de acțiune, rezultatele obținute în domeniul combaterii fraudelor cu TVA cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri, putem concluziona că nu avem o eficiență corespunzătoare a cooperării inter-instituționale în domeniul combaterii acestui fenomen, cu implicații majore asupra bugetului consolidat al statului, în special cu organele financiar fiscale cu care cooperarea se realizează mai mult la nivel declarativ, practic acestea fiind interesate de mai mult de verificarea administrativă a unor astfel de fraude.

Astfel inspectorii fiscali și comisarii Gărzii Financiare de cele mai multe ori se limitează la verificări superficiale privind săvârșirea unor astfel de fraude cu TVA, cu ocazia tranzacțiilor intracomunitare, efectuează verificările numai cu privire la firma fantomă, veriga lipsă, în numele căreia au fost făcute achizițiile, stabilesc în sarcina acesteia, valoarea impozitelor sustrase și înaintează plângerea al parchet fără a efectua verificări complexe, în colaborare cu poliția judiciară, în timp real și din momentul când au început efectuarea primelor verificări, sau din momentul când au fost primele semnalări din baza de date INFO-TRAFIC, inițiată și exploatată de Garda Financiară.

Menționăm că aceste sincope, aceste fisuri ale cooperării inter-instituționale, aceste limitări la verificări administrative, în detrimentul celor penale, nu duc decât la obținerea unor rezultate necorespunzătoare în lupta împotriva fraudelor fiscale cu TVA, la îngreunarea anchetelor penale și dispunerii măsurilor legale împotriva celor vinovați, deci practic se îngreunează recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, care ar trebui să fie prioritatea tuturor instituțiilor cu atribuțiuni în aplicarea legii.

Trebuie să subliniem că scopul interpunerii în tranzacția intracomunitară a firmelor fantomă, a verigii lipsă, este de a asigura un aspect de legalitate a acestor operațiuni, prin asigurarea documentelor necesare, dar și de a îngreuna efectuarea verificărilor și identificării cu greutate a adevăraților destinatari ai mărfurilor, adevărații beneficiari ai sustragerii de la plata taxelor și numai printr-un efort susținut și o cooperare eficientă inter-instituțională, numai prin efectuarea verificărilor în timp real de comitere a unor asemenea fapte se va ajunge la obținerea unor rezultate semnificative în lupta împotriva evaziunii fiscale, a fraudei cu TVA, la reducerea acestora, a impactului și presiunii asupra bugetului consolidat al statului.

II. ACTIVITĂȚI INVESTIGATIVE SPECIFICE COMBATERII INFRACȚIUNILOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

2.1. Culegerea de informații, analiza și valorificarea acestora, investigarea înscrisurilor

2.1.1. Activitatea de culegere a informațiilor

A. Importanța informațiilor în activitatea de investigare a infractiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor

Metodele, tehnicile, procedeele și instrumentele folosite pentru culegerea, verificarea, evaluarea și valorificarea informațiilor sunt într-o continuă perfecționare și adaptare în funcție de evoluția și dinamica fenomenului infracțional.

Dosarele de urmărire penală înmagazinează în conținutul lor o mulțime de informații operative obținute în condiții de confidențialitate în faza actelor premergătoare, transformate ulterior în probe sau indicii necesare declanșării procesului penal.

Practica demonstrează că nu poate exista o organizație fără un minim necesar de informații, fără informarea membrilor săi și că succesul demersurilor pe care le inițiază depinde în primul rând de rezolvarea problemei informațiilor. Informația facilitează accesul la cunoașterea realității, fără cunoașterea acesteia, acțiunile unei colectivităti sunt sortite eșecului. Cunoașterea înseamnă putere, iar persoana care deține informații are un ascendent asupra celor pentru care datele respective sunt necesare.

Conform prevederilor art. 26 alin. 1 pct. 6 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, poliția culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și altor fapte ilicite.

În baza Legii nr.182 din 12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate, informația presupune orice document, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, forma, mod de exprimare sau de punere în circulație. În accepție polițienească, informațiile sunt știrile, datele obținute într-un cadru organizat de către polițiști potrivit competenței și domeniului lor de activitate, în legătură cu fapte, evenimente, stări de fapt, obiective, locuri, medii sau persoane care prezintă interes.

Unii autori consideră că trebuie făcută o disticție între informație și date. Primele fiind rezultatul interpretării datelor de către un anumit subiect, iar cele din urmă reprezintă fapte culese direct din realitate pe baza de observații, măsurători și înregistrări.

În concluzie, datele devin informații numai după interacțiunea lor cu un sistem capabil să le interpreteze.

Luarea unei decizii trebuie să se întemeieze pe informați clare, complete și verificate, în caz contrar decizia nu va conduce la atingerea obiectivului propus.

În ceea ce privește investigarea infractiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, putem aprecia că succesul unor astfel de acțiuni depinde de valoarea și consistența informațiilor.Valoarea unei informații constă în veridicitatea știrii sau comunicării furnizate despre realitatea ce ne interesează. Investigarea acestui tip de infracționalitate este de neconceput în absența informațiilor referitoare la fapte și la persoanele implicate.

Având în vedere complexitatea fenomenului, investigarea lui se poate finaliza cu rezultate pozitive în măsura în care aceasta se bazează pe culegerea, analiza si prelucrarea informațiilor.

Activitatea de investigare a fraudei financiare, se desfasoară în tiparul unui management specific, în care se evidențiază componenta informativ-operativă, concretizare a cooperării interinstituționale atăt în plan național cât și internațional.

Putem asimila activităților informativ-operative și activitățile desfășurate de ONCPSB, ANAF, DLAF și instituțiile cu atribuțiuni de aplicare a legii în domeniul combaterii fraudei financiare.

B. Culegerea informațiilor

O anchetă complexă poate deveni funcțională și se poate finaliza cu rezultate pozitive numai dacă este bazată pe interacțiunea continuă a eforturilor structurilor specializate în culegerea, analiza și prelucrarea informațiilor, în investigarea calificată a cazurilor și cercetarea penală a infractorilor.

Activitatea informativă se desfășoară de regulă în secret având scopul de a procura, verifica și valorifica date și informații necesare organelor competente în vederea prevenirii și descoperirii infracțiunilor, ori pentru documentarea activității infracționale a persoanelor suspecte

La nivelul Poliției Române, culegerea sau colectarea informațiilor referitoare la frauda financiară, presupune o organizare minuțioasă a activităților și o selectare riguroasă a surselor.

În vederea evitării unei supraîncărcări cu informații trebuie stabilite următoarele repere :

informațiile necesare ;

sursele care le vor furniza sau de la care se pot obține ;

forma în care se vor procura ;

perioadele de actualizare și verificare ;

importanța sau utilitatea informațiilor ;

destinația ce urmează a li se da.

Culegerea informațiilor ca activitate polițienească trebuie sa se desfășoare în conformitate cu următoarele principii:

legalitate – respectarea strictă a legii ;

respectarea drepturilor și libertăților omului așa cum sunt consfințite în Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și alte instrumente de drept internațional.

apolitismul – în procesul de culegere a informațiilor, poliția face abstracție de orientarea politică a persoanelor și ignoră orice ingerință de asemenea natură ;

asigurarea conspirativității surselor – potrivit art. 33 alin.2 din Legea nr.218/2002, sursele de informare, metodele și mijloacele de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare ;

operativitatea și planificarea presupun desfășurarea unei activități în ritm susținut, organizat și planificat .

În domeniul criminalității specifice fraudei financiare, informațiile de interes operativ se referă la :

contrabandă și evaziune fiscală;

restituirile ilegale de TVA ca urmare a achiziționării mijloacelor fixe;

restituirile ilegale de TVA ca urmare a operațiunilor de export fictive;

consistența economiei subterane, folosirea sistemului bancar de către grupuri infracționale organizate, specializate în înființarea și folosirea firmelor fantomă pentru a transfera ilegal în străinatate fondurile obținute din astfel de activități ilegale.

Spălarea banilor;

exploatarea muncii la negru, comerțul ilegal cu specii de faună și floră, opere de artă și bunuri culturale, traficul cu materiale radioactive.

Sursele folosite de poliție pentru culegerea de informații sunt diverse și ele pot fi: înregistrările și evidențele polițienești, mass-media, instituții specializate în informare și consultanță etc.

În literatura de specialitate, sursele de informare utilizate de poliție au fost clasificate în :

– surse deschise – radio, televiziune, internet, presă, etc;

– oficiale – diferite sisteme oficiale de evidență ale statului și instituțiilor sale ;

– surse ocazionale – persoane fizice, intâmplări ;

– surse organizate- persoane fizice;

Ca surse organizate și calificate poliția folosește informatori și investigatori sub acoperire.

Persoanele specializate în operațiuni de spălare a banilor, în demersurile infracționale punctează și corup funcționari bancari, cu scopul opacizării operațiunilor financiar-bancare prin care se pun în mișcare importante fonduri obținute și/sau folosite ilegal.

Activitatea de culegere a informațiilor în sistemul bancar este dificil de îndeplinit, dat fiind faptul invocării în permanență a secretului bancar.

Considerăm că la nivelul unităților din I.G.P.R., trebuie regândit sistemul de culegere a informațiilor prin stabilirea unor sarcini clare la nivel organizațional și punctarea acestora în grilele ocupaționale ale ofiterilor de poliție, pe principiul specializării, în cazul nostru – domeniul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale și spălării banilor.

Deși prevăzut în ordinele MAI, Planul de căutare a informațiilor, la nivelul structurilor informative nu mai constituie instrumentul strategic de dinamizare a sistemului investigativ.

În opinia noastră, Planul de căutare a informațiilor este justificat și impus de realitatea operativă, dimensiunea reală a prejudiciilor produse prin circuitele complexe de spălare a banilor în România fiind mult mai mare decât dimensiunea statistică, realizată de ONPCSB. Se impune cu necesitate perfecționarea metodelor de obținere și exploatare a informațiilor de către structurile abilitate în acest domeniu.

2.1.2. Analiza informațiilor

În forma sa cea mai simplă, analiza informațiilor se referă la culegerea și utilizarea informațiilor în scopul sprijinirii procesului de luare a deciziilor.

În cadrul procesului de investigare a infractiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, analiza informațiilor este efectuată pe fiecare palier investigativ, respectiv de către, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, IGPR, SRI, SIE, BNR, Autoritatea Națională de Adminitrare Fiscală din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor și Curtea de Conturi a României.

Orice investigație generează cantități vaste de informații, cu cât este mai amplă investigația, cu atât sunt mai multe informațiile cu care va lucra investigatorul. Problema pentru investigator este că indiferent cât de bun este sistemul cu care lucrează pentru a stoca aceste informații, acesta este întotdeauna limitat la capacitățile sale mentale în a grupa informațiile ca un întreg, de a le percepe ca pe un tot în același timp.

Înțelegerea tuturor informațiilor ca un întreg este esențială în procesul de luare a deciziilor. Înțelegerea a unei părți mici din întreaga informație va conduce la o înțelegere parțială de către investigator a întregii situații și în consecință la luarea unor decizii incorecte.

În cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, analiza informațiilor privind infracțiunile de evaziune fiscală și spălare a banilorse realizează de către Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, având corespondent la fiecare inspectorat județean de poliție, respectiv Unități Teritoriale de Analiză a Informațiilor.

Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor este o unitate care se ocupă cu culegerea, stocarea, analiza, diseminarea și prezentarea datelor și a informațiilor cu caracter pronunțat sau posibil infracțional, în vederea creșterii eficienței lucrătorilor din Poliția Română. Activitatea acesteia fiind structurată pe două linii de muncă, analiză strategică și operațională.

Procesul informațional reprezintă o serie de activități sau proceduri ce conduc la cea mai precisă și valabilă deducție ce poate fi făcută pe baza informațiilor disponibile. Informația este colectată, evaluată și colaționată (organizată și structurată). Analiza, ca și parte a acestui proces începe prin extragerea datelor potrivite și așezarea lor într-o formă care va ușura obținerea înțelesului din ele. Descrierea datelor ajută la identificarea informațiilor ce lipsesc și la focalizarea eforturilor subsecvente de culegere a acestor informații. De asemenea, furnizează fundamentul pentru aplicarea raționamentului inductiv în vederea dezvoltării uneia sau mai multor ipoteze asupra aspectelor cheie ale activității infracționale.

Ipotezele sunt testate prin repetarea ciclului format din culegerea, evaluarea și colaționarea datelor, descrierea acestora și aplicarea raționamentului inductiv. Fiecare repetare a acestui ciclu generează o concentrare mai puternică asupra unor tipuri specifice de informații necesare pentru a confirma sau infirma ipoteza și conduce la o deducție susținută de un grad mai mare de încredere. Ultimul obiectiv al acestui proces este de a elabora o asemenea deducție – concluzie, predicție, estimare, pe baza căreia se poate acționa cu încredere.

În cazul infractiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, componentele procesului informațional sunt următoarele:

colectarea informațiilor de către ofiterii specializați în investigarea fraudei financiare, având în vedere persoanele pretabile (comercianți, traficanți, funcționari ai instituțiilor de credit, funcționari din cadrul MEF, funcționari vamali, funcționari publici, persoane cu atribuții de execuție și aplicare a Legii nr.656/2002 din cadrul entităților raportoare, traficanți de droguri, proxeneți) la comiterea acestui gen de infracțiunii, precum și locurile favorabile comiterii acestora ( instituțiile de credit, administrațiile financiare,vamale)

evaluarea informațiilor – necesită separat estimarea credibilității sursei și validitatea informației. Sursa și informația sunt evaluate independent una de cealaltă.

colaționarea include stocarea informației și premisa reaccesării ei ulterioare, scopul urmărit fiind accesul rapid și exact la acele informații necesare pentru analiză.

descrierea datelor are scopul de a asambla și integra informațiile relevante disponibile, astfel încât sensul lor devine clar pentru analist.

analiza legăturilor evidențiază relațiile dintre entități (persoane, organizații, etc.).

corelarea datelor este o abordare pentru a determina și scoate în evidență relațiile dintre două variabile – de exemplu nivelul criminalității în domeniul spălării banilor și un factor ce poate influența activitatea infracțională.

fluxul analizei este, în mod evident, elementul cheie. Analiza poate fi descrisă ca o examinare în profunzime a mijloacelor și particularităților informațiilor valide. Analiza arată informațiile lipsă, legăturile importante, punctele slabe și recomandă ce trebuie făcut în continuare.

integrarea datelor – implică combinarea informației provenite din diferite surse în vederea formulării de ipoteze. Pot fi folosite diferite tehnici pentru a arăta această informație, cele mai folosite fiind hărțile relaționale, care pot fi de mai multe tipuri:

-Hărți de legătură – pentru a arăta relațiile dintre entitățile financiar-bancare, reprezentanții instituțiilor abilitate cu promovare și asigurarea finanțarilor de la bugetul european, descoperite din investigații;

– Hărți de evenimente – pentru a arăta cronologic relațiile dintre entități și secvențe de evenimente;

-Hărți de flux – pentru a investiga circuitul banilor, documentelor de avizare și aprobare a finanțărilor, sau a altor valori;

– Hărți de activitate – pentru identificarea activităților desfășurate în operațiuni infracționale;

-Profile financiare – pentru identificarea veniturilor disimulate, individuale sau de afaceri, identificarea indicatorilor infracționali economici, care stau la baza folosirii documentelor de evidență contabilă, în fals-în scopul obtinerii fără drept de finanțări europene sau deturnarea acestor finanțări;

-Hărți de frecvență – pentru organizarea și interpretarea informațiilor cantitative.

raționamentul logic – este primul produs analitic, pleacând de la premize, respectiv, identificarea faptelor sau părților din informație care conduc la un anume punct.

diseminarea informației cu valoare de la analist la utilizatori este o parte esențială a procesului informațional. Chiar și cea mai sofisticată analiză nu are nici o valoare până când conținutul sau semnificația informației cu valoare nu este prezentată efectiv utilizatorilor.

Prin prisma modalităților de săvârșire a infractiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, putem defini analiza informațiilor, ca fiind acea activitate care constă în identificarea și evaluarea relațiilor dintre datele privind infracțiunile care constituie evaziune fiscală și spălare a banilor și alte date cu relevanță potențială din perspectiva practicii de poliție și judiciare sau realizarea legăturilor între o gamă foarte largă de date și o anumită infracțiune sau cu criminalitatea în general.

În opinia noastră, analiza informațiilor care privesc în general frauda financiară, trebuie efectuate de către ofițeri specializați în analize financiare după modelul ONPCSB.

Analiza informațiilor în cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor este efectuată de către analiști financiari din cadrul Direcțiilor de Analiză și Prelucrarea Informațiilor.

Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în calitate de pricipală unitate de analiză financiară, are ca obiectiv prevenirea și combatrea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism, fenomene care amenință stabilitatea socială, structurile democratice, determină pierderea încrederii în sistemul economico-financiar, compromit instituțiile economice și sociale.

Sumele de bani provenite din infracțiunile generatoare de bani murdari, sunt spălate prin intermediul entităților financiar bancare, societăților de tip fantomă, paradisurilor fiscale, centrelor offshore și mai recent și prin intermediul statelor virtuale.

Stabilirea indiciilor temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism presupune o analiză financiară detaliată a datelor și informațiilor primite de Oficiu. În principal, la nivelul Direcției Analiză și Prelucrarea Informațiilor se primesc și se analizează date și informații financiare din care rezultă suspiciuni referitoare la spălarea banilor și/sau finanțarea actelor de terorism.

Rezultatele analizei sunt centralizate într-o Notă cu propuneri care se înaintează Plenului Oficiului pentru deliberare și decizie. Atunci când din analiza efectuată se constată existența unor indicii temeinice de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, cu votul majorității membrilor Plenului. ONPCSB sesizează Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, iar atunci când se constată operațiuni suspecte de finanțare a actelor de terorism, în plus sesizează și Servciul Român de Informații. Toate aceste sesizări conțin anexate fluxurile financiare ale operațiunilor derulate între persoanele fizice și juridice implicate în operațiunile din care au rezultat indicii temeinice de spălare a banilor și/sau finanțare a terorismului.

În conformitate cu prevederile legii speciale, dacă în urma analizei rezultă indicii temeinice de săvârșire a altor infracțiuni, Oficiul sesizează organul competent.

2.1.3. Valorificarea informațiilor

Practica a demonstrat că o informație deosebit de importantă la un anumit moment dat devine total inutilă în condițiile în care este ținută și nevalorificată la timp.

În contextul activității specifice investigatorului, valorificarea în timp util, a informațiilor obținute este esențială. Uneori, orele sau minutele sunt unități de timp în care se măsoară eficiența activității investigatorului.

De asemenea, în condițiile în care este angajat să obțină unele probe materiale ce se impun a fi administrate într-o anumită procedură în instanță și nu prezintă la timp rezultatele activității sale investigative în acest sens, înseamnă o activitate irosită, nefinalizată.

În valorificarea informațiilor obținute în procesul investigativ, investigatorul trebuie să țină seama de cerințele probării faptei și să răspundă acestora.

Exploatarea, valorificarea sau folosirea reprezintă de fapt finalitatea întregii analize a informațiilor. Acestea sunt culese, stocate și procesate pentru rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, pronosticare etc.

În vederea exploatării informațiilor se va stabili așa numitul „moment operativ” care va asigura succesul operațiunii prin obținerea de probe privind faptele penale și persoanele responsabile de săvârșirea acestora.

Practic exploatarea informațiilor se realizează prin :

supravegheri operative ale locurilor vulnerabile și ale persoanelor implicate în operațiuni de spălare a banilor;

cercetări ale locurilor unde s-au comis infracțiuni;

ridicări de obiecte și înscrisuri;

consultarea unor înscrisuri sau evidente ;

verificări încrucișate asupra documentelor folosite la săvârșirea infracțiunilor ;

efectuarea de percheziții, constatări tehnico-științifice și expertize ;

interceptări și înregistrări audio și video ;

confruntări, reconstituiri .

Prin aceste activități și procedee probatorii, informațiile reale se confirmă. Totodată, deținerea unor informații cu valoare oferă celui care instrumentează cauza un suport în măsura să-i asigure controlul asupră întregii situații de fapt.

Concluzionând, în contextul activității specifice investigatorului, a valorifica o informație înseamnă a o prezenta în timp util echipelor operative care investighează infracțiunile de spălare a banilor, pentru a le permite să ia măsurile ce se impun.

2.1.4. Investigarea înscrisurilor

Cercetarea înscrisurilor reprezintă un domeniu specific de activitate al experților criminaliști și are drept scop depistarea contrafacerii de documente și identificarea persoanelor după scris.

În activitatea practică, investigatorul se va putea confrunta adesea cu solicitări de obținere a unor înscrisuri care să servească ca mijloace materiale de probă în justiție. Din aceste considerente am apreciat necesară familiarizarea cu unele noțiuni generale privind ridicarea și cercetarea înscrisurilor, latura tehnică a acestei operațiuni rămânând, însă, în sarcina expertului criminalist.

Înscrisurile sunt acte scrise de mână, texte dactilografiate sau culese pe calculator, bilete de bancă, timbre sau alte valori, precum și instrumentele de autentificare a lor (sigilii, ștampile etc.) care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept civil.

Potrivit art.89 Cod proc. Pen., înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă prin conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Ridicarea și manipularea înscrisurilor se face în scopul folosirii acestora ca mijloace de probă în justiție, demonstrării faptului că acestea au constituit obiectul infracțiunii de fals sau pentru folosirea lor ca suport pentru alte probe care să conducă la identificarea persoanei implicată în contrafacerea acestora și utilizarea lor în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală și de spălare a banilor.

Având în vedere cele menționate mai sus, în operațiunile de ridicare și manipulare a înscrisurilor, investigatorul va trebui să respecte anumite cerințe necesare păstrării și conservării acestora în starea în care au fost găsite, așa cum au fost de tehnica criminalistică și anume:

pornind de la premisa că înscrisurile sunt purtătoare de amprente sau alte urme care pot conduce la identificarea persoanei care le-a folosit sau contrafăcut, ridicarea acestora se face cu penseta, o agrafă, clemă sau cu mănușa prin prinderea lor de colțuri;

după ridicare se asigură depozitarea lor în locuri ferite de umezeală, căldură, lumină solară etc. pentru a nu le altera compoziția sau conținutul lor;

pe înscrisuri nu se fac nici un fel de adnotări, sublinieri sau alte operațiuni de natură a-l influența pe expertul criminalist;

înscrisurile nu se îndosariază, nu se copertează, nu se pliază înainte de a fi examinate de expertul criminalist;

pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale;

examinarea criminalistică se realizează numai de către specialiști, în baza aprobării organului care a dispus expertizarea. Întrucât există pericolul ca prin procedeul tehnic de examinare criminalistică înscrisul să fie alterat sau deteriorat, se procedează în prealabil la fixarea fotografică a imaginii inițiale a acestuia.

Totodată, pot fi întâlnite situații în care diverse persoane, pentru a scăpa de anumite înscrisuri, de regulă care le incriminează sau le afectează interesele, procedează la distrugerea acestora prin rupere, ardere, tocare, aruncare în apă, depozitare în locuri necorespunzătoare.

În cazul documentelor rupte sau tocate, fragmentele de hârtie se accepție pe o placă de sticlă începând cu colțurile și marginile, după care se adaugă și celelalte fragmente ținând cont de modul de îmbinare a acestora, direcția rândurilor, alcătuirea literelor și continuitatea frazelor, urmând ca la închiderea operațiunii de asamblare a fragmentelor de hârtie să fie accepție peste ele o altă placă de sticlă care se prinde de cea folosită ca suport cu o bandă adezivă, după care înscrisul se predă expertului criminalist pentru examinare, conform scopului urmărit. De precizat că după reconstituirea înscrisului acesta se fixează fotografic.

Când arderea înscrisului este avansată, ridicarea se face numai după o tratare prealabilă a acestuia cu substanțe folosite în tehnica criminalistică, urmărind să mărească starea de coeziune a hârtiei. Examinarea unor astfel de documente se face numai în laboratoarele criminalistice după ce în prealabil sunt tratate corespunzător.

În ce privește înscrisurile distruse ca urmare a acțiunii apei, umezelii sau altor factori, pentru ridicarea și protejarea acestora se procedează ca și în cazul celor distruse prin ardere.

Când se adresează unui expert pentru examinarea unui înscris de interes pentru soluționarea cazului în preocupări, investigatorul trebuie să cunoască ce relevă cercetarea făcută de acesta.

În afară de reconstituirea înscrisului respectiv, prin tehnicile și metodele criminalistice specifice, expertul în acest domeniu va putea stabili:

vechimea documentului, care în anumite spețe poate avea o importanță deosebită;

autenticitatea înscrisului;

compoziția materialelor care au stat la baza constituirii înscrisului (hârtie, cerneluri, elemente de siguranță etc);

stabilirea falsurilor comise în înscrisuri;

identificarea persoanelor după scrisul de mână;

impresiunile ștampilelor;

identificarea calculatoarelor și imprimantelor care au folosit la redactarea înscrisului.

Investigarea înscrisurilor prin care se probează atât infracțiunile generatoare de bani murdari cât și infracțiunile de spălare a banilor, presupune și investigarea documentelor care stau la baza fluxurilor financiar-bancare și contabile.

Se afirmă că, sistemul financiar-bancar constituie unul din domeniile cele mai impenetrabile dintr-o societate. Regulile stricte ale secretului bancar și secretului profesional în materie financiară, gradul ridicat de confidențialitate al activităților și operațiunilor ce se derulează într-un veriabil păienjeniș în care se intersectează importante interese, fac dificilă descoperirea, investigarea și cercetarea infracțiunilor.

Cazurile instrumentate, au pus în evidență faptul că ne aflăm în fața unor forme clasice de criminalitate organizată în materie financiar-bancară în care au fost identificate diverse tipologii de spălare a banilor aplicate la cel mai înalt nivel al instituțiilor financiar-bancare.

Investigarea înscrisurilor finaciar-bancare vizează în principal, următoarele:

dosarele de deschidere a conturilor bancare cu elementele principale (cererea de deschidere a contului, fișa specimenelor de semnătură ale tituarului și împuterniciților, documentele de identificare ale persoanelor fizice și juridice, contractul cu clauzele negociate, datele despre personalul bancar care operează pe cont);

extrasele conturilor bancare cu rulajele operațiunilor aferente;

dosarele cu garanțiile bancare și evaluările experților, cu înregistrările notariale aferente operațiunilor de finanțare;

listingul personalului bancar care a executat licitațiile bancare și/sau transferurile externe pentru conturile vizate;

documentele aferente operațiunilor cu numerar;

documentele de tezaurizare sau custodie aferente unor înscrisuri, valori, bunuri;

2.2. Accesarea sistemelor informatice, punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor

2.2.1. Înregistrările audio și video

Înregistrările audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru combaterea fraudelor financiare, dar nu numai pentru acest tip de infracțiuni, constituie un subiect de discuții controversat, atât la nivel național cât și internațional.

Controversa în domeniu este determinată pe de o parte de cerințele tot mai mari pentru utilizarea ca probe a înregistrărilor audio sau video – contrapondere la amploarea fără precedent a activității grupurilor criminale, mafiote și teroriste care utilizează în acțiunile lor cele mai înalte tehnologi din domeniul comunicațiilor, iar, pe de altă parte, de către imperativele principiului respectării vieții intime, private și de familie.

În același timp înregistrările audio și video sunt mijloace de probă facile și relevante.

Curtea Europeană de Justiție, de regulă, în cazuistica soluționată, atunci când au fost utilizate aceste mijloace, de organele de stat, autorizate de factorii în drept, a relevat ca primordial, principiul respectării vieții intime, de familie și private.

Legiuitorul român, în consens cu legislația europeană în domeniu, abordează problema înregistrărilor audio și video numai prin prisma obținerii unor mijloace de probă de către organele abilitate de stat pentru a fi administrate în instanță.

Legislația penală din România ( Codul de procedură penală) permite înregistrarea audio sau video, ca mijloc de acțiune în culegerea de informații și obținerea de probe pentru documentarea fraudelor financiare astfel:

înregistrarea convorbirilor se efectuează de către organul de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului anume desemnat.

scopul urmărit prin înregistrarea convorbirilor îl reprezintă obținerea de probe care să fie administrate în instanță;

înregistrările de imagini în scopul menționat se realizează în aceleași condiții și cu respectarea acelorași proceduri standard. Se prezumă că structurile specializate de stat abilitate să recurgă la aceste mijloace de acțiune și-au elaborat metodologii interne de aplicare a prevederilor legale menționate, metodologii care sunt accesibile publicului larg.

Ținând seama de practicile unor țări europene în domeniu considerăm că nici legiuitorul român nu a clarificat pe deplin următoarele aspecte:

-Interceptările în situațiile de urgență, pericole grave, directe și indirecte.

În toate statele europene monitorizate de Grupul de experți în drept penal și aspecte criminologice de pe lângă Comitetul European de Miniștrii, legislațiile interne conțin prevederi speciale în legătură cu interceptarea comunicațiilor sau aplicarea metodelor de supraveghere electronică pentru situațiile în care o întârziere în punerea lor în practică ar putea avea ca rezultat pierderea unor probe vitale. Conform reglementărilor interne din statele menționate, în astfel de situații se poate acționa fără obținerea unei autorizații legale prealabile sau fără respectarea procedurii standard, condiția fiind obținerea ulterioară a autorizării ori sistarea măsurii dacă factorul în drept nu o aprobă.

În toate statele europene monitorizate, sistemele juridice interne făceau o diferențiere clară între locurile publice și cele private, în ceea privește folosirea acestor mijloace. În principiu, utilizarea de mijloace speciale în locuri publice este permisă fără o autorizare din partea autorităților.

-Care este procedura de urmat de către polițiștii sub acoperire care efectuează înregistrarea cu mijloace ascunse a convorbirilor cu persoane suspecte?

Deși este considerată o convorbire privată, această măsură este permisă în unele state europene fără o autorizare prealabilă. Aceste aspecte le vom analiza în secțiunile următoare.

2.2.2. Accesarea sistemelor electronice de corespondență și interceptarea mijloacelor de comunicare

Referindu-se, în mod expres, la interceptările mijloacelor de comunicare, prin art.91 indice 1-art.91 indice 6 ale Codului de procedură penală sunt stabilite, punctual, cazurile care permit o astfel de măsură restrictivă a drepturilor și libertăților cetățenești, condițiile care trebuie îndeplinite, organele judiciare care sunt îndrituite să efectueze aceste activități, modalitățile de certificare a înregistrărilor și modalitățile de verificare a acestor mijloace de probă.

Interceptările și înregistrările unor convorbiri sau comunicări, pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport, sunt condiționate, cumulativ, de:

-autorizarea motivată a instanței, pe baza solicitării procurorilor, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, existența unor date și indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și utilitatea efectuării interceptării sau înregistrării prin prisma aflării adevărului; în referire la acest ultim aspect, teza a 3-a alin.1, art.91 prevede că interceptarea și/sau înregistrarea convorbirilor „ce impun aflarea adevărului”, atunci când stabilirea situației de fapt și/sau identificarea făptuitorului nu se pot realiza, obiectiv, în baza altor probe.

Același articol stipulează faptul că actul de autorizare este apanajul exclusiv al președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță, în camera de consiliu, și se dispune prin încheierea motivată care trebuie să cuprindă: indiciile concrete și faptele care justifică luarea măsurii, motivele pentru care aceasta este indispensabilă aflării adevărului, specificarea persoanei la care se referă, a mijlocului de comunicare sau a locului supus supravegherii, precum și perioada de autorizare.

Totodată, se prevede durata măsurii – maximum 30 de zile, condițiile în care poate fi prelungită – respectiv, generic, „motive temeinic justificate”, fiecare prelungire fără a depăși 30 de zile, limita maximă a efectuării înregistrărilor – 4 luni, condițiile de încetare a activităților autorizate înainte de împlinirea termenului pentru care au fost dispuse – „încetarea motivelor care le-au justificat”.

Cazurile care permit luarea unei asemenea măsuri sunt prevăzute limitativ în Codul de procedură penală: actele preparatorii sau actele de executare ( forma faptului consumat) la infracțiunile contra siguranței naționale, prevăzute în Codul penal și în alte legi speciale, infracțiunile de trafic de stupefiante, traficul de arme, traficul de persoane, actele de terorism, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracțiunile prevăzute ca atare în Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și infracțiunile care se săvârșesc prin intermediul mijloacelor de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.

Cu toate acestea, introducerea în tabloul infracțiunilor care justifică o asemenea măsură, a „altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite ori ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace”, semnifică o extensie nu întâmplătoare a domeniului de aplicare.

Organele statale îndrituite să efectueze interceptările și înregistrările sunt, potrivit art.91 indice 2, fie procurorul, care procedează personal la efectuarea acestora, fie organele de cercetare penală, prin delegare de competență, persoanele cu atribuții pe segment tehnic fiind obligate, sub sancțiunea legii penale, să păstreze secretul operațiunii efectuate.

Reglementarea situațiilor de urgență – atunci când întârzierea obținerii autorizării instanței aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, este prevăzută ca atare și revine procurorului; pronunțarea se face cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, și cu condiția comunicării măsurii instanței de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore.

Relativ la certificarea înregistrărilor, se observă că, potrivit principiului simetriei, organelor statale îndrituite să efectueze interceptările și înregistrările le revine obligația întocmirii unui proces verbal în care se menționează elemente precum: autorizația instanței ( în sensul de „instrumentum”), numărul/numerele posturilor telefonice între care s-au derulat convorbirile, identitatea persoanelor care le-au purtat – dacă este cunoscută -, data și ora fiecărei convorbiri și numărul de ordine al benzii magnetice/al suportului pe care s-a făcut imprimarea.

Redarea integrală a convorbirilor, în formă scrisă, este obligatorie și se anexează la procesul verbal – sub condiția certificării pentru autenticitate din partea organului de cercetare penală – verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează efectuarea urmăririi penale; în cazul în care procurorul a procedat personal la efectuarea acestor activități, certificarea se realizează tot de către acesta, verificarea și contrasemnarea revenind procurorului ierarhic superior.

Corespondențele în altă limbă străină trebuie transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret autorizat ca expert în domeniul de către Ministerul Justiției.

De asemenea, banda magnetică/orice alt tip de suport ce conține înregistrarea convorbirilor, împreună cu procesul verbal, se înaintează instanței, care, după ascultarea procurorului și a părților, decide, prin proces-verbal, asupra relevanței informațiilor prin prisma cercetării și soluționării cauzei.

În spiritul protecției datelor și informațiilor clasificate, legiuitorul a instituit:

excepția lipsei menționării, în procesul-verbal, a convorbirilor/ comunicărilor care conțin secrete de stat sau profesionale;

întocmirea de procese-verbale separate, în condițiile care să asigure păstrarea secretului/confidențialității, în cazul în care săvârșirea unei infracțiuni are loc prin convorbiri/comunicări ce conțin secrete de stat;

păstrarea benzii magnetice sau a oricărui tip de suport, precum și a transcrierii integrale a copiilor proceselor-verbale, la grefa instanței, în locuri speciale și în plic sigilat;

posibilitatea ce revine instanței de a aproba, pe baza cererii motivate a inculpatului, părții civile sau apărătorului acestuia/acestora, consultarea părților din înregistrare/transcrierea înregistrării, care nu sunt consemnate în procesul verbal;

Art.91 indice 4 și art.91 indice 5 prevăd identitatea de condiții și modalități de efectuare și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicație, autorizate în condițiile legii, precum și în cazul înregistrării de imagini, în acest ultim caz procedura de certificare fiind cea comună, cu excepția redării în formă scrisă.

Păstrarea înregistrărilor utile soluționării cauzei este necesară până la arhivarea dosarului, instanța având posibilitatea de a dispune, prin încheiere motivată, asupra distrugerii înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă.

Referitor la „vocația” interceptărilor audio sau video de a fi folosite ca mijloace de probă, regula generală comportă excepții – înregistrarea convorbirii dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă.

În legătură cu verificarea interceptărilor și înregistrărilor audio și video, ca mijloace de probă, Codul de procedură penală prevede că acestea pot fi supuse expertizei tehnice, din oficiu sau la solicitarea părților ori a procurorului.

În afară de aceste dispoziții procedural-penale, care, așa cum am mai subliniat, constituie sediul general al materiei, există și alte acte normative cu relevanță în domeniul de referință, ale căror dispoziții procedurale, deși pertinente instituției restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, converg către aplicarea, corespunzătoare, a dispozițiilor din Codul de procedură penală.

Legea nr.656/2002 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea spălării banilor precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, modificată și completată, prevede posibilitatea restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, respectiv punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora, punerea sub ascultare a liniilor telefonice, accesul la sistemele informatice ale persoanelor implicate, precum și comunicarea de înscrisuri sau documente bancare, financiare sau contabile, pe baza indiciilor temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunilor de spălare a banilor.

Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, care, la art.16, prevede, în aceiași parametri, posibilitatea restrângerii temporare a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, pe baza indiciilor temeinice referitoare la săvârșirea infracțiunilor grave subsumate criminalității organizate și prevăzute ca atare în cuprinsul ei, în scopul identificării făptuitorilor și al strângerii de probe;

Legea nr.508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public, a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin care se reglementează posibilitatea punerii sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora- care revine procurorilor din cadrul acestei direcții, dar și a punerii sub supraveghere, interceptării sau înregistrării comunicațiilor și accesul la sistemele informatice- măsură ce poate fi dispusă de judecător, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor Codului de procedurală penală.

În cazurile urgente și temeinic justificate cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul internațional, față de care există pericolul distrugerii sau alterării.

În cursul urmării penale, conservarea se dispune de procuror prin ordonanța motivată, la cererea organului de cercetare penală sau din oficiu, iar în cursul judecății, de instanță prin încheiere.

Ordonanța procurorului sau încheierea instanței se transmite, de îndată, oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află datele de interes. Aceasta fiind obligată să le conserve imediat, în condiții de confidențialitate.

Accesul într-un sistem informatic, precum și interceptarea și înregistrarea comunicărilor desfășurate prin intermediul sistemelor informatice se efectuează când sunt utile pentru aflarea adevărului, iar stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorilor nu poate fi realizată în baza altor probe.

Deosebit de aceste reglementări legale specifice dreptului comun, particularizarea pe situațiile de siguranță națională rezidă din prevederile Legii nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, care specifică expres în ce constau măsurile privind desfășurarea unor activități în scopul culegerii de informații.

Astfel, prin raportare la prevederile Legii nr.51/1991, temeiul legal al propunerii formulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pentru restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenești, rămâne neschimbat-amenințările la adresa securității naționale prevăzute de Legea nr.51/1991; conținutul solicitării formulate în scris este identic cu cel prevăzut în Legea nr.51/1991: prezentarea de date sau indicii din care să rezulte existența unei amenințări la adresa securității naționale, pentru a cărei descoperire, prevenire sau contracarare se impune emiterea autorizării; categoriile de activități pentru a căror efectuare este necesară autorizarea; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele sau obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală – dacă și când este posibil, a locului unde vor fi efectuate activitățile autorizate, și durata de valabilitate a autorizării.

Neschimbate rămân, de asemenea, atât conținutul actului de autorizare, cât și prescripțiile referitoare la înlăturarea unor pericole iminente pentru securitatea națională, care permit organelor de stat cu atribuții în domeniu să efectueze activitățile specifice în absența autorizării instanței, însă cu condiția înaintării solicitării de îndată ce este posibil, și nu mai târziu de 48 de ore.

Elementele de noutate instituite prin această lege constau în aspectele „procedurale” ale obținerii mandatului, respectiv:

înaintarea propunerii, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (P.Î.C.C.S.J), care prin procurori anume desemnați, o examinează sub aspectul legalității și al temeiniciei; procurorul o poate respinge, prin rezoluție motivată- cu comunicarea de îndată organului de stat care a formulat-o – în situația o apreciază ca nejustificată; în caz contrar, procurorul general al P.Î.C.C.J. sau prin înlocuitorul său de drept solicită președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse, sub condiția/ cu rezerva respectării termenului de 24 de ore de la înregistrare;

examinarea solicitării astfel formulate în camera de consiliu, de judecători anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, care o admit sau o resping prin încheiere motivată- cu remiterea, după caz, a mandatului de autorizare;

prevederea expresă în Legea nr.535/2004 a aspectelor legate de întreruperea activităților autorizate – odată cu încetarea temeiurilor care le-au justificat – și comunicarea acestora procurorului general al P.Î.C.C.J.;

de asemenea, obligativitatea care revine organelor de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, de a informa, în scris, pe procurorul general al P.Î.C.C.J., în legătură cu rezultatul activităților autorizate și cu măsurile întreprinse.

instituirea unui „arbitrariu” al judecătorului în legătură cu continuarea activităților prin mandat, acestuia conferindu-i-se dreptul de a dispune încetarea măsurilor „dacă apreciază că nu se mai impune continuarea activităților autorizate”.

Legalitatea utilizării de mijloace specifice pentru interceptarea comunicațiilor, cât și a modului în care au fost valorificate datele și informațiile obținute, sunt obiective ale controlului exercitat de comisii parlamentare însărcinate cu supravegherea activității generale a instituțiilor din cadrul comunității de informații. Controlul permanent exercitat de aceste comisii este dublat de prezentarea în fața plenului parlamentului de rapoarte ale instituțiilor în acuză, materiale puse la dispoziție în mod periodic – semestrial sau anual- sau la solicitarea forului legislativ. Aceste rapoarte, deși ample, nu menționează mijloacele specifice utilizate pentru culegerea de informații, deci nu fac referire nici la interceptarea comunicațiilor, fiind structurate pe capitole ce fac trimitere la rezultatele obținute în anumite domenii de interes, activitatea de control și exercițiul bugetar.

2.3. Activitățile de informații și investigații desfășurate de investigatorul sub acoperire

2.3.1. Considerații generale referitoare la investigatorul sub acoperire

Investigatorul sub acoperire este folosit cu succes și în activitatea de investigare a infracțiunilor de evaziune fuscală și spălare a banilor. Din analiza activităților operative se constată că și în acest domeniu ermetizarea structurilor criminale este mai pronunțată, prezentând caracteristici ale crimei organizate.

Instituția investigatorului sub acoperire a fost introdusă expres în legislația română prin art.21 din Legeanr.143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Național Anticorupție.

Această instituție a fost preluata și de alte legi speciale, cum ar fi Legea nr.78/2000privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea crimei organizate și Legea nr.656/2002 cu modificările și completările ulterioare.

Ulterior prin Legea nr.281/2003 și Legea nr.356/2006 a fost modificat Codul de procedură penală, ocazie cu care au fost introduse art. 224, ind.1-224, ind.4 care reglementează instituția investigatorului sub acoperire. Modul de funcționare a acestei instituții în faza de urmărire penală, și limitele actelor efectuate de investigatorii sub acoperire au fost analizate pe larg în doctrina penală.

Agentul acoperit sau agentul provocator ori investigatorul acoperit, cum mai este desemnat în doctrina și legislația penală, desemnează persoana care desfășoară în mod conștient o acțiune de instigare spre a-l atrage în cursă pe cel instigat și a dovedi că acesta este o persoană necinstită, oricând pretabilă la săvârșirea unei infracțiuni.

Într-o accepțiune largă, prin agent provocator s-ar înțelege orice persoană care în numele sau cu acceptul autorității legitime, se implică într-o anumită formă de participație la săvârșirea unei infracțiuni, pentru ca pe această cale să poată fi dovedită vinovăția celorlalți participanți și să se asigure tragerea lor la răspundere penală. Chiar subiectul pasiv (victima) poate fi considerat în anumite cazuri ca agent provocator sau agent infiltrat.

Astfel, potrivit art. 21, alineatul 1 din Legea nr. 78/2000: ”procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă în situațiile în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni din cele prevăzute de lege”. Și în celelalte acte normative la care am făcut referire se stipulează situațiile și modul în care acționează investigatorul sub acoperire.

În cazul în care există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea de către un funcționar a unei infracțiuni de spalare a banilor, prevăzută de art.23 din Legea nr.656/2002, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de probă.

În cazul în care există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni, grave de către unul sau mai mulți membri ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în vederea strângerii datelor privind săvârșirea infracțiunii și identificarea făptuitorilor, polițiști sub acoperire din cadrul structurilor specializate ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative. (Art. 17 Legea 39/2003)

Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi ai poliției judiciare si pot fi folosiți numai pe o perioadă desemnată.

Din modul de definire și din prevederile actelor normative amintite, se pot desprinde condițiile cumulative pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a fi investigator acoperit, și anume:

a) Să aibă calitatea de lucrător operativ din cadrul poliției judiciare. Această condiție rezultă din dispozițiile art.224 Codul de procedură penală care prevede ca subiecții oficiali care pot efectua acte premergătoare sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliției sau speciale, lucrătorii operativi din cadrul Ministerului Internelor si Reformei Administrative; organele de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale prin lucrători operativi anume desemnați în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale.

b)Să fie special desemnat să efectueze această activitate.

Nu se va putea autoriza folosirea unui investigator acoperit dacă acesta nu este determinat și nu i se cunoască identitatea reală.

Pentru desemnarea polițiștilor care vor lucra sub acoperire sunt necesare măsuri temeinice de recrutare, selecție și instruire, fiind necesar a se avea în vedere și gradul de pregătire profesională, onestitatea, motivarea, abilitățile de negociator, disponibilitatea de a lucra în echipă, rezistență la stres.

Ceea ce caracterizează activitatea investigatorului acoperit, este împrejurarea că acționează sub o altă identitate decât cea reală, astfel că desemnarea acestuia (adică a investigatorului) este obligatorie.

Situația de a desfășura activitatea sub o altă identitate presupune nu numai schimbarea datelor de stare civilă și a oricăror date referitoare la o persoană (ocupație, funcție, loc de muncă, studii,etc), astfel că investigatorul acoperit va dobândi în activitatea sa acoperită un alt loc de muncă, o altă ocupație și funcție, de multe ori și dacă este cazul, chiar o altă înfățișare.

Aceasta înseamnă că pentru a-și derula activitățile sale, investigatorul acoperit poate să apară ca funcționar al unei instituții, agent economic, agent de asigurări, etc.

c) Consimțământul polițistului care urmează sa fie investigator acoperit.

Nimeni nu poate fi obligat să exercite această misiune fără consimțământul său, verbal sau scris mai ales că nu sunt prevăzute expres măsuri de protecție a investigatorului acoperit.

2.3.2. Procedura autorizării folosirii investigatorului acoperit

Autorizarea folosirii investigatorului acoperit este de competența exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi penale, nu și a judecații, scopul acesteia fiind identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă.

Astfel, potrivit prevederilor art. 224 alineatul 1, Codul de procedură penală investigatorii acoperiți pot efectua investigații numai cu autorizarea motivată a procurorului desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel.

În dosarele înaintate de organele de urmărire penală instanțelor de judecată nu se regăsește această ordonanță motivată și nici evidența prelungirilor ulterioare, aspecte de natură să pună la îndoială însăși legitimitatea probelor obținute de investigatorul sub acoperire, pentru că mijloacele de probă pentru care nu există dovada că au fost obținute în mod legal nu pot fi folosite în procesul penal.

A. Condițiile necesare pentru autorizarea folosirii investigatorului acoperit.

a) Să existe indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni.

Legea nu cere existența unor probe, ci doar a unor indicii, informații suficient de convingătoare în sensul pregătirii sau săvârșirii unei infracțiuni. Pentru a se putea folosi investigatorii acoperiți legea impune condiția ca datele și indiciile existente în momentul solicitării autorizării procurorului, să fie temeinice, iar în lipsa unei definiții expres prevăzute, urmează ca acestea să fie apreciate în fiecare caz în parte.

Indiciile temeinice să privească săvârșirea sau pregătirea unei infracțiuni contra siguranței naționale, infracțiunilor de trafic de stupefiante și de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a unei infracțiuni de corupție sau a unei alte infracțiuni grave.

Infracțiunile să nu poată fi descoperite sau făptuitorii să nu poată fi identificați prin alte mijloace de probă.

Pentru a fi utilizați investigatorii acoperiți este necesar ca din analiza materialului informativ existent, să rezulte că nu există alte căi, mijloace și metode de descoperire a pregătirii ori săvârșirii de infracțiuni sau de identificare a autorilor sau celorlalți participanți.

b) Scopul folosirii investigatorilor acoperiți este de a desfășura activități pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă.

Autorizarea se dă pentru investigarea unui caz concret, iar investigatorului acoperit îi este interzis să-și depășească competențele care i-au fost conferite.

B. Procedura propriu-zisă a autorizării folosirii investigatorului acoperit.

Procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorului acoperit, iar autorizarea se dă în formă scrisă pe o perioadă de cel mult 60 de zile.

a) Cererea de autorizare:

Cererea de autorizare poate fi făcută de organul de cercetare penală, iar aceasta trebuie să fie scrisă.

Deși legea nu prevede expres denumirea actului (referat, adresă) în practică această cerere se face printr-o adresă care trebuie să fie însoțită de actele premergătoare existente la dosar.

Autorizarea folosirii investigatorului acoperit revine în exclusivitate procurorului, însă aceasta nu este condiționată de existența unei cereri din partea organului de cercetare penală. Astfel, procurorul poate da o asemenea autorizație și în lipsa unei cereri exprese din partea organului de cercetare penală. Competența de a soluționa această cerere revine procurorului care supraveghează cauza.

b) Actul de autorizare a folosirii investigatorilor acoperiți

Autorizația este dată prin ordonanța motivată a procurorului potrivit art.224 indice 2, alineatul 2, Codul de procedură penală.

Ordonanța procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorilor sub acoperire trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 203 din Codul de procedură penală, următoarele:

indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care măsura este necesara;

identitatea sub care polițistul sub acoperire urmează să desfășoare activitățile autorizate;

activitățile pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le efectueze;

perioada pentru care se dă autorizația.

c) Durata autorizării. Prelungirea autorizării

Perioada autorizării este de cel mult 60 de zile și poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile, iar durata totală a autorizării, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an.

Calculul duratei de 60 de zile se face cu aplicarea regulilor prevăzute în art. 186 alineatul 1 și 2 din Codul de procedură penală: "la calcularea termenelor pe zile nu se socotesc ziua de la ”care începe să curgă termenul și nici ziua în care acesta se îndeplinește".

Prelungirea duratei autorizării se face în aceleași condiții precum acordarea autorizației inițiale, pentru motive justificate.

Pentru a se putea pronunța asupra temeiniciei prelungirii duratei folosirii investigatorilor acoperiți, este absolut necesar ca procurorului să-i fie prezentat întreg materialul probator obținut de investigatorii acoperiți, eventual și cel rezultat din utilizarea altor mijloace specifice.

Inițiativa prelungirii duratei folosirii investigatorilor acoperiți, aparține organului care a formulat cererea inițială de autorizare.

d) Admisibilitatea.

Recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai când această activitate este admisibilă. Admisibilitatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de oportunitate și urgența efectuării ei.

Procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de autorizare prin examinarea stării de fapt.

Oportunitatea se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului nu poate fi realizată pe alte căi.

Admisibilitatea este condiționată și de urgența folosirii investigatorilor acoperiți, care trebuie efectuată cu promptitudine, situațiile și condițiile în care efectuarea lor este utilă impunând o oarecare urgență.

2.4. Folosirea martorului protejat și a investigatorului specializat

2.4.1. Martorul protejat

Martorul într-o interpretare „lato sensu" este persoana care, în calitate de martor, inculpat sau condamnat în altă cauză ori fără a avea o calitate procesuală, furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Martorul protejat este martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia incluse în programul de protecție a martorilor, conform legii.

Subiecții. Legiuitorul nu face distincții privind calitatea procesuală potrivit legii române, incluzând în sfera martorului protejat, martorii, inculpati ori condamnați în altă cauză.

Referitor la martorul ce face depoziții din rațiuni de confort psihic legiuitorul extinde aria de protejare a acestuia la familie înțelegând soțul sa soția acestuia, copiii și părinții și asupra persoanelor apropiate de care est legat prin legături afective (afini, rude etc.)

Condiții: martorul, pentru a beneficia de Programul de protecție trebuie să îndeplinească următoarele condiții, cumulativ:

să existe o acțiune judiciară indiferent de faza procesual (preventivă, acte premergătoare, urmărire penală, judecată);

să se fi comis o infracțiune gravă, să existe date certe că s-ar putea comite o astfel de faptă, să existe pericolul producerii unor prejudicii deosebite ori necesitatea recuperării acestora în cazul în care s-au produs;

Potrivit art. 3 lit. h din Legea nr. 682/2002, infracțiune gravă este infracțiunea care face parte din următoarele categorii: infracțiuni contra păcii și omenirii, infracțiuni contra siguranța statului sau siguranței naționale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav infracțiunile privind traficul de droguri și de persoane, spălarea banilor, falsificarea de monede sau de alte valori, infracțiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiile infracțiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau a altor materii radioactiv infracțiunile de corupție, infracțiunile contra patrimoniului care au produs consecințe deosebi de grave, precum și orice altă infracțiune al cărui minim special este de cel puțin 10 ani sau mai mare.

martorul să dețină informații sau date certe și esențiale cu privire la infracțiuni grave comise, sau ce se vor comite, prejudicii însemnate produse, sau ce se vor produce ori ce trebuiesc recuperate;

martorul să fi furnizat astfel de informații sau date organelor judiciare ori să fie de acord să le furnizeze;

viața ori integritatea fizică a martorului, familiei sale ori persoanelor apropiate să fie puse în pericol urmare a depozițiilor făcute sau ce urmează a fi făcute;

martorul să dea acordul scris, să nu emită pretenții contrare legii și să respecte Programul de protecție;

magistratul să accepte solicitarea.

Aspecte procedurale, în vederea asigurării unei protecții legale și pentru a evita cazurile de nulitate într-un domeniu așa de sensibil, sunt necesare respectarea următoarelor proceduri legale:

1. Propunerea de includere în Program. Se face de organul de cercetare penală în faza actelor premergătoare și a urmăririi penale și de procuror în faza de judecată, însoțită de acordul scris al persoanei;

2. Emiterea ordonanței, respectiv încheierii, de către procuror ori instanță în termen de 5 zile de la înaintarea propunerii;

3. Incheierea protocolului de protecție cu fiecare persoană în parte în termen de 7 zile de la data emiterii ordonanței ori încheierii prin care se dobândește calitatea de martor protejat, semnat personal de către acesta.

Având în vedere definirea infracțiunii grave, oarecum diferit de către legiuitor în două acte normative, ce se succed în termen scurt s-ar putea interpreta că numai pentru ce e prevăzut în art. 3 lit. h din Legea nr. 682/2002 s-ar aplica Programul de protecție a martorului.

Opinăm că Legea nr. 682/2002, are o arie mult mai largă privind sfera de cuprindere a infracțiunilor grave, chiar dacă nu sunt în sfera crimei organizate și nu sunt comise de grup infracțional organizat. Importantă este înfăptuirea justiției prin înlăturarea fricii, a terorii și violenței. Totodată, sunt incluse ca infracțiuni grave, pentru care operează Programul de protecție, cele ce protejează normele sociale privind siguranța statului și siguranța națională, ceea ce situează instituția .,martorului protejat" într-un plan judiciar aproape cvasigeneral și nu ca fiind un instrument specific combaterii criminalității organizate.

4. Comunicarea includerii în Program, ce se face în primele 3 zile de către Oficiul Național de Protecția Martorului (funcționează în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române), în caz de urgență, măsurile se iau imediat de către organele de protecție ori administrație ONPM și se comunică procurorului în 24 de ore.

5. Luarea măsurilor de protecție, singure sau cumulat, constau în (art. 12 pct. 2 din Legea nr. 682/2002):

Protecția datelor de identitate a martorului protejat;

Protecția declarației acestuia;

Ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

Protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, prin colaborare cu organe/e care administrează locurile de reținere;

Măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

Schimbarea domiciliului;

Schimbarea identității;

Schimbarea înfățișării;

6. Luarea măsurilor de asistență:

Reinserția în alt mediu social;

Schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

Asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

7. Emiterea ordonanței sau încheierii de încetare a Programului, în următoarele situații:

condițiile, inițiate nu mai subzistă;

la cererea martorului protejat în forma scrisă

daca, în decursul procesului penal martorul protejat depune marturie mincinoasă;

dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul protejat a aderat la un grup sau organizație criminală;

dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situației sale;

daca a intervenit decesul martorului protejat

Avantajele protecției martorului:

1.O bună înfăptuire a justiției, a tragerii la răspundere penală a infractorilor, prevenirii producerii de prejudicii însemnate ori a recuperării acestora în situația în care s-au produs;

2.Asigurarea vieții și integrității fizice a martorului protejat, a familiei ori a apropiaților acestuia ce duce la instituirea unui climat de ordine și siguranță civică, de protejare a drepturilor constituționale și a instituirii statului de drept;

3.Diminuarea la jumătate a răspunderii penale a persoanelor ce au calitatea de martori în sensul prezentei legi dar care au comis o infracțiune gravă iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori a judecării denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni1;

4.Dă curaj și siguranță persoanelor ce doresc să sprijine înfăptuirea justiției.

2.4.2. Investigatorul specializat

Pentru probarea activitaților infracționale ale persoanelor care sunt implicate în operațiuni de evaziune fiscală și spălare a banilor, pot fi folositi și investigatori specializați care colaborează cu unitătile poliției judiciare și cu procurorul care supraveghează cazul.

Activitatea acestor investigatori se realizează cu respectarea strictă a dispozițiilor legale, precum și a ordinelor și dispozițiilor de linie.

În cadrul acestei categorii, se încadrează atât ofițerii Direcției de Supraveghere Operativă și Investigații a I.G.P.R. cât și ofițerii specializați ai Direcției Generale de Combatere a Criminalității Organizate și structurilor subordonate acesteia.

Activitatea investigatorilor specializați se poate desfășura atât în faza urmăririi penale cât și în cadrul unor investigații informative .

Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de probă.

Investigatorul specializat, pentru probarea activității infractionale a persoanelor implicate în operațiuni de spălare a banilor, exploatează evidențele specifice activităților polițienești și folosește metodele informativ-operative speciale pentru acest domeniu ținând cont de particularitățile acestuia.

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție introduce noțiunea “investigatorului cu identitate reală” pe lângă investigatorii sub acoperire. Procurorul poate autoriza folosirea acestora, când există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea de către un funcționar a unei infracțiuni prevăzute de actul normativ menționat anterior, în scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor și obținerii mijloacelor de probă.

Pentru obținerea de informații noi cât și de verificare a celor existente despre activitatea ilicită a persoanelor suspecte se folosește și tehnica filajului care are drept scop stabilirea pin observare directă, fotofilmare sau alte mijloace tehnice a preocupărilor acțiunilor desfășurate, persoanele contactate, locurile de întâlnire, primirea sau transmiterea de bunuri sau valori, ascunderea de valori, legături cu funcționari publici influenți ori interesați în derularea afacerilor ilicite etc. Această metodă se folosește și în cazurile când, pe baza informațiilor existente și a actelor premergătoare încheiate sunt create condițiile pentru prinderea în flagrant a infractorilor care sunt implicați în operațiuni de spălare a banilor.

2.5. Controlul financiar-fiscal și supravegherea conturilor bancare și/sau asimilate acestora

2.5.1. Controlul financiar-fiscal și exploatarea informațiilor din documentele de exepertiză financiar-contabilă și tehnică

În activitatea de investigare a infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor, controlul financiar-fiscal și exploatarea informațiilor din documentele de expertiză financiar-contabilă și tehnică, reprezintă activități de bază ale probatoriului în cauzele de acest gen. Putem vorbi de o conexitate obiectivă a acestor activități, de a cărei concretizare depinde încadrarea juridica a infractiunilor ce se comit în acest domeniu.

Controlul economico-financiar și expertiza contabilă asigură cunoașterea temeinică și detaliată a circuitelor financiare prin intermediul cărora rețelele specializate în spălarea banilor disimulează proveniența ilicită a bunurilor supuse procesului de albire. Controlul economic-financiar și expertiza contabilă trebuie să facă judecăți de valoare sau de conformitate, interpretând stările de lucruri sau realitățile constatate, printr-o raportare continuă a acestora la normele juridice în vigoare, la obiectivele de atins, la metodologiile sau regulile de desfășurare prestabilite.

Controlul fiscal este realizat de specialiști pregătiți în domeniul fiscal, financiar-contabil și specializați în tehnici de investigare și inspecție fiscală. Principalele funcții ale inspecției fiscale sunt:

investigarea activităților impozabile pentru descoperirea acelora care ar putea fi necunoscute de către administrațiile fiscale și consecințele acestora pentru bugetul general consolidat;

confruntarea declarațiilor depuse pentru a stabili veridicitatea acestora;

realizarea de investigații, din proprie inițiativă sau la cererea altor instituții, în vederea constatării îndeplinirii condițiilor de aplicare a regimurilor fiscale speciale;

Codul de procedură fiscală stabilește formele inspecției fiscale și procedurile de control utilizate de inspectorii fiscali în acțiunile programate a se efectua, și anume:

Inspecția fiscală generală: reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a tuturor obligațiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;

Inspecția fiscală parțială: reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai multor obligații fiscale, pentru o perioada de timp determinată.

Pentru a-și realiza atribuțiile, inspecția fiscală poate aplica urmatoarele proceduri de control:

controlul inopinat, consta în activitatea de verificare faptică și documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existența unor fapte de încălcare a legislației fiscale, fără trimiterea în prealabil a unui aviz de inspecție contribuabilului;

controlul încrucișat, constă în activitatea de verificare a documentelor și operațiunilor impozabile ale contribuabilului în corelație cu cele deținute de alte persoane; controlul încrucișat poate fi și inopinat.

Pentru realizarea acestor proceduri se poate utiliza ca metodă de lucru controlul prin sondaj care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor și operațiunilor semnificative, care reflectă modul de calcul, evidențiere și plată a obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;

Metodele și procedurile de mai sus pot fi combinate, în funcție de obiectivele acțiunii de inspecție fiscală, de gradul de conformare voluntară a contribuabilului, de tipul contribuabilului (marimea cifrei de afaceri, forma juridica etc.), de existenta sucursalelor sau a punctelor de lucru multiple, de cazul în care mai mulți contribuabili trebuie să facă simultan obiectul inspecției fiscale, cu coordonarea și centralizarea contractelor la societatea-mama.

Sediile secundare nu au personalitate juridică distinctă de persoana juridica de care aparțin. Acestea se disting prin existenta sau inexistenta unei contabilități proprii entității.

Metodele și procedeele de lucru sunt alese de asemenea și în funcție de timpul pe care le are la dispoziție o echipa de inspecție fiscală (limita de 3 sau de 6 luni).

La alegerea metodei de inspecție fiscală se va ține seama de tipul de activitate desfasurată de contribuabili și de gradul de risc aferent acestei activități.

În practică, echipele de inspecție fiscală trebuie să țină seama și de eficiența inspecției fiscale și anume, de stabilirea unei proporții corecte a muncii, față de gradul de risc fiscal presupus al contribuabilului.

Echipa de inspecție trebuie să extindă examinarea, pentru a include toate problematicile obișnuite și potențiale luând în considerare timpul necesar pentru aceasta, legat de rezultatul potențial așteptat.

O inspecție fiscală de calitate constă în examinarea documentelor contribuabilului, astfel încât aceasta să poată scoate la iveală, dacă este cazul, faptele relevante privind abaterile de la legislația fiscală și astfel, să depisteze eventuala neregulă sau fraudă.

Sursa cea mai importantă de informații fiscale, la care inspectorul fiscal trebuie sa apeleze pentru a-l cunoaște pe contribuabil o constituie dosarul fiscal.

Dosarul fiscal al contribuabilului are în componența sa: actele constitutive ale contribuabilului, elementele patrimoniale, eventualele modificări intervenite, declarația sau declarațiile de deschidere de conturi bancare, rapoartele de inspecție fiscală anterioare, etc.

Dosarul este administrat de unitatea fiscală în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului.

La dosarul fiscal se regăsesc și informații referitoare la:

• situațiile financiare periodice;

• conturile bancare ale contribuabilului;

• facilități fiscale de care a beneficiat contribuabilul și modul de respectare a acestora; acte emise de organismele fiscale însărcinate cu stabilirea impozitelelor contribuabilului supus inspecției fiscale;

• acte emise de organele fiscale însărcinate cu colectarea impozitelor de la contribuabilul supus inspecției fiscale;

• raportări financiare periodice;

• actele de inspecție fiscală sau alte acte de control;

Un alt document util pentru activitatea de inspecție fiscală il constituie fișa pe plătitor.

Inspectorul fiscal trebuie sa verifice comportamentul contribuabilului în legătură cu depunerea declarațiilor din proprie initiativă sau dacă este notificat de administrația fiscală.

O buna cunoaștere a elementelor conținute în dosarul contribuabilului îi va permite inspectorului fiscal să se familiarizeze cu ,,universul" contribuabilului.

De aceea, un contact cu serviciul de evidentă care îl urmărește pe contribuabil este necesar și trebuie să fie însotit de o examinare completa a dosarului deținut de acest serviciu.

Site-ul Ministerului Economiei și Finanțelor și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală permite obținerea on-line de informații precise cu privire la contribuabil și în special să aiba acces la cazierul fiscal și la obligațiile fiscale datorate și neplătite.

Ultima declarație depusă trebuie să fie comparată cu cele din perioadele precedente. Este posibil să apară diferențe de la o declarație la alta, în ceea ce privește cifra de afaceri, cheltuielile totale și, implicit, profitul. Dacă există diferențe importante între datele conținute în declarații, vor fi verificate cauzele acestor diferențe.

Compararea cifrelor declarate între un an și altul poate furniza o imagine cu privire la evoluția activității contribuabilului. Verificarea datelor din situațiile financiare periodice permite compararea cu anii precedenți: venituri totale, cheltuieli totale, creanțe, debite, numar mediu de personal și, în caz de anomalie, aceste puncte vor fi examinate cu prioritate cu ocazia inspecției fiscale.

Inspecția fiscală coordonată constă în verificarea simultană a mai multor persoane afiliate. Ca regulă generală, societatea mama și/sau societatea cea mai importantă a grupului vor fi întotdeauna verificate în cadrul inspecției fiscale coordonate.

Inspecția fiscală coordonată este mult mai eficientă în cea ce privește societățile înrudite, dar în același timp organizarea sa este mai complexă și devine uneori foarte greoaie dacă există multe filiale. Această complexitate și această dificultate pot deveni obstacole în verificarea frecventă a filialelor unui grup mare, mai ales dacă acesta este ramificat în intreaga țară. Prin urmare nu trebuie excluse, din principiu, controalele izolate ale societăților înrudite, fiind de preferat inspecția fiscală coordonată, de fiecare dată când acest lucru este posibil.

În grupuri de societăți se întâmplă frecvent ca societatea mama să fie doar o societate de portofoliu sau holding fara o activitate reala, alta decât distribuirea dividendelor; în acest caz, inspecția fiscală a societății mama nu se impune în mod sistematic.

De regulă, inspectorii desemnați să efectueze controlul societății mama vor coordona controalele efectuate în toate filialele sau sucursalele.

Dacă un grup, sau societăți înrudite în România, este controlat de o persoană fizică sau juridică ce are domiciliul fiscal în străinătate, coordonarea controlului tuturor societăților trebuie să fie asigurat de organul fiscal competent pentru inspecția fiscală a celei mai importante societăți din grup, din România.

Pentru reușita controlului coordonat, în cursul etapei de pregătire a controlului unui grup de societăți, echipa de inspectori care a fost desemnată să controleze societatea dominantă trebuie să iși elaboreze directivele (obiectivele) pentru toți inspectorii însărcinați cu inspecția fiscală a societăților legate de societatea mama. Aceste directive trebuie să cuprindă un cadru comun de instrucțiuni organizaționale de control, adaptat activității grupului și care vizează aplicarea acelorași principii fiscale pentru toate societățile verificate.

În cursul verificarii, diferitele echipe trebuie să ramâna în contact iar echipa coordonatoare trebuie să se asigure, în special în momentui pregătirii discuțiilor finale, că directivele sale au fost aplicate și că pozițiile pe care le vor adopta diferitele echipe de inspectori sunt coerente (de exemplu, pentru doua filiale care au o relație comercială, trebuie să se evite ca o echipă să considere exagerat prețul unei tranzacții, în timp ce cealaltă echipă il consideră normal).

Rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției fiscale, din punct de vedere faptic și legal. Raportul de inspecție fiscală se întocmește indiferent dacă se stabilesc sau nu diferențe ale bazei de impozitare, urmare unei inspecții fiscale generale sau parțiale.

La raportul de inspecție fiscală se vor anexa: procese verbale, situații, tabele, copii dupa documente și acte, note explicative, strict necesare susținerii constatărilor, fiind parte integrantă a acestuia.

Tabelele și situațiile se întocmesc în cazurile în care constatarea se bazează pe un numar mai mare de acte sau operațiuni, ori în alte cazuri pentru a se putea sintetiza expunerea constatărilor în raportul de inspecție fiscală. Acestea vor fi semnate de organele de inspecție fiscală, și după caz de conducerea și salariații contribuabilului.

Raportul se semnează de către echipa de inspecție fiscală, se avizează de către seful ierarhic, se aprobă de conducatorul activității de inspecție fiscală.

Raportul de inspecție fiscală se întocmește în trei exemplare cu titlu de original, din care un exemplar va fi comunicat contribuabilului, unul va fi transmis la unitatea de administrare fiscală pentru dosarul fiscal al contribuabilului, iar unul va ramâne la unitatea fiscală care a efectuat inspecția fiscală.

Pe lângă procedurile prezentate mai sus, utilizate în activitatea de inspecție fiscală, inspectorii pot apela și la tehnici de control, cum ar fi:

Controlul cronologic (sau invers cronologic) presupune analizarea tuturor documentelor care fac obiectul verificării, în ordinea emiterii și înregistrării în evidență, fără sistematizări sau grupări prealabile dupa anumite criterii. Operațiunea poate fi efectuată și în sens invers.

Controlul sistematic presupune gruparea documentelor pe baza unor anumite criterii de selecție, semnifictive. Analiza situațiilor astfel obținute poate fi realizată cronologic sau invers cronologic.

Controlul reciproc reprezintă acea tehnică prin care se stabilește dacă unele informații comune sau cu același conținut, înscrise în documente financiar contabile diferite, sunt identice.

Calculul de control este acea tehnică, prin intermediul căreia, inspectorul reface calculele, pornind de la procedurile obligatorii, în scopul identificării unor erori de această natură la stabilirea rezultatului financiar sau a unor influențe în situația fiscală a contribuabilului.

Complexitatea cauzelor de spălare a banilor, care formează obiectul unor anchete depășește adesea volumul, structura și nivelul de cunoștințe ale polițiștilor, procurorilor, judecătorilor, astfel încât pentru elucidarea acestor cauze se recurge la experți.

Necesitatea expertizei este determinată și de existența unor interpretări diferite ale unei probleme, impunându-se opinia motivată a unui expert, precum și de faptul că în unele situații cercetarea se poate efectua numai în afara instanței, cu ajutorul unor mijloace speciale.

După domeniul de specialitate și aplicabilitate, expertizele judiciare pot fi: contabile, tehnice, medico-legale, criminalistice, în navigația civilă, aeriană, fluvială sau rutieră, comerciale, artistice, geografice, merceologice, psihologice ș.a. Acestea pot fi exercitate individual sau combinat, în funcție de complexitatea cauzelor aflate în stare de anchetă, cercetare sau judecată.

Spre deosebire de celelalte feluri de expertiză, care au ca domeniu de cercetare o singură problemă, expertiza contabilă cercetează un ansamblu de documente contabile, acte normative și probleme economico-financiare pentru a se ajunge la scopul propus. În funcție de destinația sa, expertiza contabilă poate fi:

♦ expertiza judiciară – solicitată de anumite organe și utilizată ca mijloc probă pentru soluționarea cauzelor aflate în cercetare sau în judecată, cu scopul de a confirma sau infirma anumite stări de fapt;

♦ expertiza extrajudiciară – stabilită pe cale amiabilă între părți, fiind utilizată în cazul certificării bilanțului a contului de profit și pierderi și a situației patrimoniului;

Este important să subliniem rolul expertizei contabile, activitate în cadrul căreia se constată, confirmă, evaluează, lămurește sau dovedește pe bază științifică adevărul obiectiv.

Referitor la sfera de acțiune a expertizei contabile, putem afirma că aceasta cuprinde întreaga activitate economico-financiară a unei societăți sau instituții, dar obiectivele ei sunt limitate la probele solicitate de către organele judiciare, examinate în lumina legislației economice și financiare care se aplică domeniului cercetat.

Concretizarea obiectivelor expertizei contabile se face de către organul judiciar sub forma întrebărilor la care urmează să răspundă expertul contabil în concluziile sale. De menționat este faptul că au fost semnalate cazuri în care, datorită formulării incomplete sau eronate a obiectivelor expertizei sau a pregătirii insuficiente a specialistului, expertiza nu și-a atins scopul.

Așadar, precizarea obiectivelor este o etapă importantă de care depinde calitatea expertizei contabile și cu influențe directe asupra rezultatelor acesteia, fapt pentru care atunci când expertul consideră că pentru realizarea obiectivelor nu au fost formulate întrebări complete va cere reformularea lor de către organele judiciare.

În activitatea de investigare a infracțiunilor de spălare a banilor, atât expertiza tehnică cât și cea financiar-contabilă trebuie să stabileasca mecanismul de plasare,stratificare și integrare a bunurilor obtinute ilegal, prejudiciile produse bugetului consolidat al statului, posibilitatea tehnică de recuperare a acestor bunuri, gradul de implicare a persoanelor specializate în operațiuni de spălare a banilor, cât și identificarea traseelor financir-bancare și comerciale.

2.5.2. Supravegherea conturilor bancare și conturilor asimilate acestora

Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute Legea nr. 656/2002 cu modificarile și completările ulterioare, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, procurorul poate solicita judecătorului să dispună pentru o durată de cel mult 30 de zile punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora.

Această activitate rezidă în comunicarea tuturor tranzacțiilor care au loc în conturile bancare, la societăți de servicii de investiții financiare sau la fondurile de investiții.

Datele comunicate de entitățile la care există aceste tipuri de conturi constituie proba în instanta.

Noțiunea de « supraveghere » a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora, presupune urmărirea acestora pe o perioadă determinată, ceea ce înseamnă că aceasta activitate include în conținutul ei verificarea și comunicarea mișcărilor de capital și a documentelor aferente acestor operațiuni.

În baza ordonanței procurorului, instituția bancară la care este deschis contul bancar trebuie să efectueze urmatoarele activități :

să înregistreze și să supravegheze efectiv toate operațiunile care se desfasoară prin contul bancar, în condiții de confidențialitate ;

să identifice toate persoanele care depun sau ridică bani prin contul bancar ;

să urmărească modul de depunere a diferitelor sume prin contul bancar ;

să urmărească și să identifice conturile unde se cere virarea sumelor de către titularul de cont ;

să comunice procurorului, de indată, toate datele rezultate din activitățile arătate mai sus, împreună cu extrasele de cont zilnice și înscrisurile ce au stat la baza operațiunilor care s-au desfășurat prin conturile bancare.

Supravegherea conturilor bancare și a conturilor asimilate se dispune de către procuror pe o perioadă de maxim 30 de zile. Atunci cand apreciează că există motive temeinice justificate, procurorul poate prelungi perioada de 30 de zile, cu perioade care nu pot depăși de fiecare dată 30 de zile.

Datele și documentele primite de la insitituțiile bancare sunt valorificate de procuror în activitatea de urmarire penala cu respectarea strictă a secretului profesional.

TotodatĂ, pentru documentarea activității infracționale în cazurile de spălare a banilor, organele de cercetare penala urmăresc principalele aspecte :

Situația financiară :

-conturi deschise în lei sau valută (curente sau de depozit) ;

-rulajul conturilor ;

-tipurile de operațiuni efectuate (transferuri externe, bancare și intrabancare, retrageri – depuneri numerar, schimb valutar).

Respectarea prevederilor referitoare la cunoașterea clientelei (Legea nr.656/2002, Regulamentul nr. 9/2008, Normele interne bancare) :

-verificarea documentației depuse cu ocazia deschiderii conturilor sub aspectul concordanței identității persoanei ce se prezintă la ghiseu cu datele de identificare menționate în documente ;

-certificarea copiilor dupa actele de identitate de către funcționarii bancari ;

-analizarea concordanței actelor autentice prezentate de clienți (procuri, delegații, acte eliberate de O.R.C.) cu datele de identificare ale celor mentionați în documente ;

-înregistrări de imagini video cu privire la persoanele care efectuează operațiunile.

Modul de întocmire și respectarea circuitului documentelor aferente operațiunilor bancare efectuate :

-verificarea specimenelor de semnătura ;

-identificarea conform normelor de cunoaștere a clientelei a persoanelor care se prezintă să efectueze operațiunile ;

-dacă instrumentele de plată prezentate îndeplinesc condițiile stabilite de lege pentru a putea fi operate ;

-analizarea operațiunilor efectuate pentru a se stabili dacă acestea nu intră în categoria tranzacțiilor suspecte conform Legii nr.656/2002-spălarea banilor.

Complexitatea infracțiunilor generatoare de bani murdari si a celor de spălare a banilor, în cele mai multe situații, impune folosirea concomitentă a tuturor acestor tehnici și metode, prezentate mai sus, pentru probarea activității infracționale a autorilor și individualizarea pedepselor de către instanța de judecată competentă.

2.6. Livrarea supravegheată a sumelor de bani

Livrarea supravegheată a sumelor de bani se efectuează în conformitate cu prevederile Legii nr. 656/2002, Convenției Națiunilor Unite din 1988, ratificată prin Legea nr. 118/1992 și Codul de Procedură Penală.

Livrarea supravegheată este o metodă conspirată folosită de instituțiile sau agențiile de aplicare a legii abilitate în acest sens, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în promiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării de sume de bani în scopul identificării circuitelor financiare și a persoanelor implicate în asemenea operațiuni în țara de destinație, stabilite informativ sau prin surse oficiale.

Metoda conspirată de muncă a livrării supravegheate de bani este avizată și se derulează după următoarea procedură:

P.Î.C.C.J. – D.I.I.C.O.T. poate autoriza la solicitarea D.G.C.C.O. – D.C.F.T.S.B. efectuarea livrării supravegheate cu sau fără substituirea totală a sumelor de bani;

Pentru obținerea autorizării emise de D.I.I.C.O.T. trebuiesc furnizate următoarele date și informații:

solicitarea de efectuare a unei livrări supravegheate venite din partea unei autorități străine competente sau propuneri ale poliției judiciare care dorește să inițieze o livrare supravegheată;

date referitoare la tipul și cuantumul sumelor de bani care fac obiectul livrării supravegheate;

data la care transferul se efecuează, unitatea bancară sau altă instituție prin intermediul căreia se efetuează transferul;

modalitatea de transfer (cash, electronic, transfer bancar);

circuitul financiar propus a fi parcurs;

date despre suspecții implicați in operațiuni de spălare a banilor;

numele ofițerilor de poliție care coordonează activitatea precum și pe cele ale eventualilor funcționari români sau străini care participă la acțiune pe teritoriul României;

date referitoare la polițiștii sub acoperire români sau străini sau la informatorii care eventual sunt infiltrați în operațiune, în conformitate cu Legea nr. 39/2003;

elaborarea unui plan de activități ce urmează a fi efectuate în cadrul operațiunii de livrare supraveghată

Potrivit definiției date de art.11, lit.k din Convenția din 1988, sintagma de “livrare supravegheata” desemnează metodele care constau in permiterea trecerii pe teritoriul uneia sau mai multor tari a stupefiantelor sau substanțelor psihotrope, a substanțelor înscrise in Tablourile sale I si II sau a substanțelor care le sunt substituite, expediate in mod ilicit sau suspectate de aceasta, cu știința si sub controlul autorităților competente, din tarile indicate, in scopul identificării persoanelor implicate.

Având în vedere această prevedere,cât și rezultatele obținute ca urmare a utilizării acestei metode, standardele internaționale în materia combaterii spălării banilor și a finanțării actelor de terorism au recomandat tuturor statelor să adopte în legislația specifică ,, livrarea supravegheată a sumelor de bani”.

În acest sens Guvernul României a modificat și completat Legea nr 656/2002 prin OUG 53/2008, care a introdus la art.27 alin 1,lit.d, instituția livrării supravegheate a sumelor de bani. Această măsură poate fi dispusă de procuror și este autorizată prin ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă pe lângă mențiunile prevăzute la art 203 din C.p.p,următoarele:

-indiciile temeinice care justifică măsura și motivele pentru care livrarea supravegheată a sumelor de bani este necesară(imposibilitatea identificării și stabilirii circuitelor financiare pe care le parcurg sumele de bani supuse procesului de spalare),

-detalii la banii care fac obiectul supravegherii (cuantumul sumei de bani, tipul devizelor convertibile, datele de identificare a bacnotelor),

-timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării livrării dacă acestea sunt cunoscute( în cazul circuitelor bancare interesează instituțiile de credit prin intermediul cărora se efectuează transfeurile bancare,în cazul sumelor de bani în numerar-sistemul alternativ de transmitere a banilor murdari,interesează identitatea persoanelor implicate,locurile de predare și primire a sumelor de bani)

-datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.

Apreciem că livrarea supravegheată a sumelor de bani ca metodă investigativă, poate fi folosită concomitent cu celelalte metode investigative prevăzute de Legea nr.656/2002,respectiv,folosirea martorului protejat,a investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală,a inregistrărilor audio,video și a sistemelor de telecomunicații sau informatice,precum și supravegherea conturilor bancare și conturilor asimilate acestora.

În opinia noastră, livrarea supravegheată a sumelor de bani poate fi definită ca fiind metoda folosita de instituțiile sau organele abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul uneia sau mai multor țării a unor sume de bani, în scopul stabilirii circuitelor financiare, al descoperirii activităților infracționale si al identificării persoanelor implicate în operațiuni de spălare a banilor sau finanțarea actelor de terorism.

CAPITOLUL VI

ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ECONOMIA SUBTERANĂ – ECONOMIA INFORMALĂ – FORMĂ DE MANIFESTARE A EVAZIUNII FISCALE ȘI A SPĂLĂRII BANILOR

Definită în diverse moduri, cum ar fi „economia subterană”, „economia informală”, „neoficială”, „invizibilă”, „gri” sau „ocultă”, „economie ascunsă”, „neobservată” sau „necontabilizată” – lumea afacerilor subterane, intrată în vocabularul specialiștilor sub denumirea de economie subterană, desemnează ansamblul activităților de natură economică și financiară ilegale, de natură infracțională, prin care se urmărește obținerea de avantaje și profituri materiale.

Cunoscută sub aproape 30 de denumiri, care se referă la fenomenul global (secundară, paralelă, umbră, invizibilă, neoficială, ascunsă, neînregistrată, clandestină, neobservată, duală, ilegală, neagră, contra-economie etc.) sau desemnează numai un domeniu al acestuia (economie gri-practicile ilegale de pe piața valutară, munca neagră, economia informală – aferentă activităților legale nedeclarate, specifice unor unități de dimensiuni mici, ateliere ale micilor meseriași, vânzări de produse agricole etc), economia subterană nu este un fenomen nou, specific epocii moderne, după cum nu se poate conta pe faptul că ar putea dispărea vreodată.

De-a lungul timpurilor, fenomenul și-a rafinat formele de manifestare, dovedind o mare capacitate de adaptare, confirmând caracterul său peren, complicând activitatea celor ce elaborează politica fiscală și, poate într-o măsură chiar mai mare, a acelora ce decid modul de administrare a veniturilor bugetare, responsabili de colectarea eficientă a resurselor publice.

În opinia profesorului Mircea Coșea economia subterană constă în „ansamblul activităților economice care scapă, total sau parțial, controlului legal și evidenței statistice”.

Complexitatea fenomenului în sine nu conduce la conturarea unui concept de sine stătător. Importanța acordată economiei subterane este pusă în evidență și de implicarea unor instituții și organizații internaționale în elaborarea unor concepte și scheme de interpretare ancorate în realitatea economiei mondializate.

De exemplu, Biroul Internațional al Muncii de la Geneva a elaborat un Program Special, în care sunt prezentate șapte criterii de definire a economiei subterane în țările în curs de dezvoltare:

facilitarea intrării în acest tip de economie, ceea ce înseamnă că orice persoană poate deveni agent al economiei subterane, indiferent de gradul de înțelegere și practicare a instrumentelor economice ;

preponderența utilizării unor resurse locale și a autofinanțării;

preponderența proprietății de tip familial și a relațiilor de familie;

organizarea de activități în unități mici, cu mai puțin de zece salariați;

utilizarea unei tehnologii cu grad superior de intensitate a muncii;

formarea și calificarea salariaților în afara sistemului oficial de educație și calificare;

acționarea pe o piață a muncii paralelă în care nu sunt reglementate: timpul de lucru, condițiile de salarizare și de protecție a muncii, concediile și sărbătorile legale, elementele de asistență socială.

Aceste șapte criterii sunt caracteristice economiei desfășurate de întreprinderi subterane și economiei muncii subterane (utilizarea „la negru” a forței de muncă).

Existența și dezvoltarea economiei subterane sunt generate de economia oficială însăși, de sistemul său legislativ și instituțional, data la care a fost înregistrată ,,nașterea” fenomenului pierzându-se în negura timpului, coincizând probabil cu apariția statului: primele reglementări sociale și fiscale, primele prelevări obligatorii au generat și primii ,,candidați” la nerespectarea obligațiilor impuse, indiferent de motivația acestora (evitarea plății, considerată un abuz, protest față de constrângeri, o anumită idee de libertate deplină).

Evoluția dinamică și consecințele devastatoare ale economiei subterane au determinat abordarea mai realistă a acestui fenomen și elaborarea unor strategii de limitare a celor mai importante surse de alimentare și dezvoltare a acesteia.

După anul 2000, literatura economică a început să dezvolte așa numita teorie „Two Pillar Strategy”, care încearcă să ofere o viziune mai realistă asupra modului de acțiune împotriva economiei subterane.

Luând în calcul evoluțiile economiei mondiale, a climatului social și politic existent în perioada de expansiune a globalizării la început de mileniu trei, autorii abordează fenomenul economiei subterane din două perspective:

din perspectiva politicilor și măsurilor menite să reducă interesul agenților economici pentru activitățile de economie subterană (exit-option);

din perspectiva îmbunătățirii și extinderii posibilităților de participare a cetățenilor la procesul de reglementare și de funcționare a instituțiilor publice (voice-option).

Aceste două direcții de acțiune strategică presupun articularea acțiunii celor doi mari actori sociali: statul și cetățeanul, fiecare având misiuni distincte, de egală importanță. Statul trebuie să dezvolte politici pragmatice, care să aibă drept rezultat scăderea gradului de atractivitate a economiei subterane.

Acest lucru se poate realiza, în opinia autorilor citați, prin următoarele măsuri:

reducerea fiscalității și simplificarea sistemului fiscal și reformarea sistemului asigurărilor sociale;

creșterea eficienței administrației publice și combaterea birocrației;

îmbunătățirea condițiilor generale de viață;

garantarea dreptului de proprietate și al beneficiului investițional;

flexibilitatea reglementărilor în domeniul timpului de muncă și al perioadei de pensionare;

continuarea și accelerarea reformei instituționale.

Al doilea pilon, acela în care actorul principal este cetățeanul, presupune realizarea următoarelor obiective:

stabilitatea mediului politic ;

descentralizare – dereglementare ;

perfecționarea sistemului democratic ;

dezvoltarea elementelor de participare a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunităților locale.

Profesorul Mircea Coșea, comentând „Two Pillar Strategy”, afirmă că el „reprezintă o strategie globală de limitare și eliminare a ponderii diferitelor activități de economie subterană, aducând în prim plan ideea responsabilității întregii societăți pentru calitatea și corectitudinea mediului economic, considerat mediul primar în explicarea raporturilor de interacțiune între acesta (mediul economic) și cel social și politic al unei națiuni”.

Preocuparea față de acest tip de economie a fost mult timp izolată, fară prea multă consistență și amploare, fenomenul fiind considerat o prezență marginală, nesemnificativă din punct de vedere al dimensiunilor și al unui eventual impact.

Cu timpul însă, proliferarea și extinderea la dimensiuni abia bănuite, formele variate de manifestare (fiind o oglindă a economiei oficiale, pe măsură ce aceasta din urmă a devenit tot mai complexă și economia subterană a urmat această tendință, adaptându-se neîncetat), aduc acest fenomen în centrul preocupărilor teoreticienilor, a specialiștilor, a politicienilor, a mass-media și chiar a cetățeanului de rând interesat de acest fenomen (sau chiar afectat intr-o anumită măsură).

Economia subterană este denumirea generică a acelor activități, legale sau ilegale, care nu sunt înregistrate statistic, respectiv nu sunt incluse în contabilitatea națională, sustrăgându-se astfel controlului puterii publice. Din punctul de vedere al veniturilor bugetare, interesează activitățile subterane legale dar nedeclarate, deci nefiscalizate, cele ilegale fiind oricum (în cele mai multe cazuri) neplătitoare de impozite.

Rezultat al unei atitudini de împotrivire fata de modul de producție oficial, predominant, al respingerii legalității sau al nerespectării reglementărilor în vigoare, fenomenul subteran ,,din umbră” își pune pecetea și pe sfera oficială, ,,vizibilă”, parazitând într-o măsură mai mare sau mai mică aproape toate domeniile societății.

Economia subterană, identificată ca fenomen în țările dezvoltate încă din anii '60, a reprezentat o temă de studiu pentru economiști și a constituit preocupare pentru mediile politice mult mai târziu, pe măsură ce impactul acesteia asupra economiei și societății a devenit nu numai evident, dar a iscat discuții aprinse.

În opinia lui D. Pyle economia subterană se referă la „acele activități perfect legitime care se concretizează în tranzacții (în natură sau contra plată) între indivizi și care sunt apoi ascunse autorităților, în special celor fiscale”.

În anul 1977, P.Gutmann în articolul ,,The Subterranean Economy”, publicat în ,,Financial Analyst Journal” emite opinia că „activitatea economică neînregistrată statistic nu mai poate fi considerată o entitate neglijabilă”. De altfel, Gutmann realizează și „prima estimare a economiei subterane pentru economia SUA, dimensiunea acesteia fiind evaluată la aproximativ 10% din produsul intern brut în anul 1976”. În anii următori, interesul față de noul concept a crescut vertiginos, iar literatura economică pe această temă s-a îmbogățit în numai câțiva ani în majoritatea țărilor.

Se poate observa însă că preocupările la nivel mondial pentru studierea și evaluarea fenomenului coincid (nu întâmplător) cu începuturile recesiunii economice de lungă durată, generată de cele doua șocuri petroliere (1973 și 1979), când s-a constatat că economia subterană tinde să atingă cote alarmante. Această estimare confirmă teoria conform căreia „economia subterană este contra-ciclică: când economia oficială este în recesiune, economia subterană înflorește și invers. Și, mai mult decât atât, în perioadele de criza, când este pusă în discuție însăși menirea statului, gradul în care acesta trebuie să se implice în economie, conștientizarea existenței economiei subterane și a implicațiilor negative accentuează percepția oricum corectă, a creșterii dimensiunii acesteia „.

Gama și cuprinsul activităților care sunt considerate „subterane”, amploarea acestora, rămân în mare măsură nesesizate și nesesizabile, deoarece din punct de vedere al mobilității, adaptabilității, economia subterană devansează realitatea economică înregistrată, se dezvoltă în ritmuri care cu greu pot fi atinse în sectorul oficial.

Dificultăți există nu numai în definirea economiei subterane, ci și în evaluarea acesteia, în cuantificarea ei, domeniu în care s-au exprimat opinii nefondate științific.

A existat și există încă o „modă” a anunțării și publicării unor cifre care ar reprezenta dimensiunea sau ponderea economiei subterane, doar pentru a susține unele interese politice sau pur publicitare. În opinia experților Ministerului Finanelor Publice, în România economia subterană în anul 2003 a fost de 40% din PIB, în anul 2004 a scăzut la 25%, iar în anul 2007 a fost de 15%.

Întreaga literatură economică este de acord că, cel puțin până în prezent, nu a fost stabilită o metodă perfectă de evaluare și comensurare a economiei subterane.

„Fenomenul economiei subterane este nu numai extrem de complex, dar și multiform”. Surprinderea lui cu precizia unei ecuații matematice nu este posibilă și nici nu ar fi justificată din punctul de vedere al efortului științific și financiar necesar. Ar fi, de fapt, o greșeală. Efortul trebuie orientat, cu precădere, nu atât spre comensurare, cât spre eradicare”.

Și totuși, în opinia noastră, orice fenomen negativ din societate trebuie să fie evaluat, comensurat, spre a ști, chiar cu mare aproximație, care este dimensiunea, respectiv magnitudinea lui.

Suntem de părere că exagerarea ponderii economiei subterane este la fel de dăunătoare ca și banalizarea importanței sale.

Ca și în cazul fenomenului criminalității, unde se operează cu termenii de „criminalitate reală” (totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată), „criminalitate aparentă” (totalitatea infracțiunilor sesizate justiției), „criminalitate legală” (totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive), precum și cel de cifra neagră a criminalității (faptele penale care rămân necunoscute organelor legale), considerăm că în privința comensurării economiei subterane, trebuie să se opereze cu indicatori care să fixeze, evident cu aproximația inevitabilă, ponderea acesteia.

Edificator în privința ponderii economiei subterane în Produsul Intern Brut, este studiul realizat de către Banca Mondială în anul 2003 și publicat în Journal of Public Economics (iunie 2003).

În prezent, există un consens că economia subterană a ajuns să reprezinte o parte semnificativă din activitatea economică în toate țările. Deși dimensiunea variază simțitor de la țară la țară, importanța cunoașterii cauzelor, dimensiunilor, impactului activităților ,,ascunse” asupra activităților ,,la vedere” este de necontestat.

În abordarea economiei subterane Pierre Pestieau, consideră că aceasta are în vedere un triplu criteriu – legalitate, fiscalitate și contabilitate națională:

O clasificare general admisă a activităților subterane cuprinde următoarele elemente:

1. Activități licite (legale) nedeclarate (sau ,,economie la negru” -conform Eurostat);

neînregistrate la administrația fiscala (activitățile casnice, voluntariatul);

nedeclarate (frauda și evaziunea fiscală, munca la negru, bacșișurile etc.).

2. Activitățile ilicite (ilegale) de bunuri și servicii (producția și comerțul de stupefiante, traficul ilegal de arme, corupția, spălarea banilor etc).

Se apreciază că „o jumătate până la trei sferturi din venitul subteran este creat din activități legale, restul fiind urmare a practicilor ilegale ".

Creșterea continuă a dimensiunilor economiei subterane, ca fenomen generalizat, atât la scară națională cât și mondială, pe termen lung este generată în esență de factori obiectivi precum evoluția societății, a modului de viață, dezvoltarea politicilor de securitate socială, sporirea poverii fiscale, creșterea șomajului, dar și de elemente subiective, ce țin mai curând de o filosofie de viața, un așa-zis spirit de frondă, respectiv o poziție de respingere a oricărei legi, reglementări, obligații, împreună cu ideea unei libertăți depline, lipsa educației civice, a moralității, o anumită percepție despre disciplină, ordine.

În România, după 1990, a început să se discute problema existenței unei economii subterane și a unei fraude de proporții, de tip nou, care are inclusiv o componentă de subzistență (munca la negru, economia informală).

Evoluția economiei subterane sugerează existența unor condiții propice create de o legislație neclară, permisivă, în timp ce frauda de proporții relevă o administrare fiscală ineficientă, asociată cu un control fiscal ne-ofensiv, prost țintit.

Analiza ne oferă prilejul de a constata următoarele aspecte, care confirmă, în opinia noastră, legătura strânsă dintre ponderea economiei subterane în PIB și rata criminalității.

Astfel, Nigeria, Thailanda, Bolivia, Panama, Filipine, Georgia, care înregistrează cele mai înalte cote (peste 50%) ale economiei subterane, cunosc și cele mai înalte rate ale criminalității. Considerăm că nu excede analizei noastre exemplul următor, care confirmă afirmația de mai sus. Astfel, potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetători de la Universitatea din Bangkok (Thailanda) „capitalul generat de activitățile ilegale depășea în volum bugetul statului thailandez. Traficul de droguri, prostituția, traficul cu arme și contrabanda cu muncitori clandestini, generau între 24 și 32 miliarde de dolari, în timp ce bugetul era de 25 miliarde de dolari”.

Ponderea practicilor de economie ilegală este mare (între 35% și 50%), în țări ca: Bulgaria, Ucraina, Rusia, Moldova, Letonia, Georgia, Brazilia, Columbia, Venezuela, care înregistrează constant rate foarte ridicate ale criminalității.

Un număr important din țările membre ale Uniunii Europene (Belgia, Spania, Italia, Ungaria, Lituania, Letonia, Grecia, Cipru) înregistrează ponderi cuprinse între 15,3% și 29%, situație care confirmă afirmația profesorului Mircea Coșea, potrivit căreia „societatea, oricare ar fi ea, avansată sau înapoiată, creștină sau musulmană, capitalistă sau necapitalistă, a găsit și găsește căi de a-și soluționa problemele de supraviețuire sau chiar de dezvoltare pe multiple căi, nu numai pe cele ale economiei de piață. În toate țările lumii, legalul se împletește cu ilegalul”.

Clasamentul realizat de Banca Mondială nu este de natură să ne liniștească, privitor la România. În opinia noastră, acest 19,1% este prea matematic, degajă o exactitate aparent de necontestat și induce o reacție de mulțumire pentru lumea practică și guvernanți. Și așa dacă ar sta lucrurile, acest 19,1% (aproape o cincime din P.I.B.) reprezintă o dimensiune importantă a economiei noastre.

În studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra ?”, dr. Dragoș Pătroi susține: „crima organizată s-a orientat către criminalitatea afacerilor pe fondul genezei fenomenului de internaționalizare a infracționalității economiei și a extinderii tot mai agresive a acestuia. În acest context, criminalitatea economico-financiară a înregistrat o amploare fără precedent, prin forme noi de manifestare și caracterul, tot mai organizat al afacerilor murdare care, treptat, tind să reprezinte o amenințare directă la adresa instituțiilor democratice și, de ce nu, la adresa siguranței naționale. Structurile crimei organizate, favorizate de ambiguitatea legislativă și volatilitatea normativă dar, mai ales, de imperfecțiunile administrării și coerciției fiscale, conduc la un grav dezechilibru al cererii și ofertei pe piețele oficiale, precum și la diminuarea volumului de resurse financiare publice”.

Exprimăm opinia că veniturile bugetare nu pot fi multiplicate dacă politica fiscală nu abordează frontal și în mod decisiv limitarea dimensiunilor economiei subterane.

În opinia lui J. Maillard economia legală și economia subterană sunt astăzi dependente una de cealaltă: „economia criminală s-a contopit cu economia legală. Criminalitatea a devenit o rotiță indispensabilă a societăților contemporane. Criminalitatea și finanțele nu pot exista una fără cealaltă. Dezvoltarea uneia a devenit necesară dezvoltării celeilalte”.

Pentru țările occidentale se estimează că valoarea producției casnice reprezintă între o treime și jumătate din produsul național. În acest sens, economistul Peter Spiro aprecia că țările O.E.C.D. sunt caracterizate prin cele mai mari niveluri ale taxelor, astfel încât la creșterea cu un procent a acestora se înregistrează o creștere a economiei subterane cu 0,25%. Studiile de specialitate din SUA au arătat că în această țară veniturile nedeclarate cresc cu 0,2% pentru fiecare procent de creștere a economiei declarate.

În anul 1991, Canada s-a confruntat cu o creștere a economiei subterane ca urmare a faptului că 15% din piața băuturilor alcoolice a fugit din calea înregistrării ca urmare a creșterii impozitelor în scopul reducerii consumului.

Analistul financiar Adrian Vasilescu sublinia, într-un articol publicat în cotidianul „Ziarul Financiar” din 27 iulie 2005, următoarele: „Economia noastră este împărțită în două mari sectoare. Unul formal, contabilizat… și altul informal, necontabilizat, ambele fiind strâns legate prin mii de fire. Faptul că numeroase canale din economia necontabilizată sunt alimentate de economia legală, e cel mai periculos. Există însă și un flux în sens invers. Foarte mulți bani murdari, proveniți din economia informală, sunt folosiți la suprafață în circuite economice curate. Din această economie nevăzută vin injecții de capital în economia de la suprafață. Legăturile dintre cele două sectoare ale economiei se multiplică, se întăresc fără încetare. Și nu-i deloc ușor ca ele să fie separate. Sau măcar să fie analizate separat. Rezultatele finale se topesc în P.I.B. Economia necontabilizată este cuplată cu un mare tronson, ce se bazează în exclusivitate pe circuite subterane, ramificațiile lui ducând până la crima organizată.

Ar fi absurd să gândim că economia subterană ar putea fi învinsă. Este însă nevoie ca ea să fie cunoscută bine, pentru că numai așa vor putea fi inițiate acțiuni care să-i atenueze efectele”.

În opinia noastră, fundamentată pe analiza cazurilor de fraude instrumentate în ultimii ani, principala evoluție a grupurilor criminale se observă în puterea lor financiară, datorită acumulării de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice și politice, integrându-se perfect în lumea legală.

1.1. Factorii care influențează existența și dezvoltarea economiei subterane

Economia subterană reprezintă ,,ansamblul activităților economice ce se realizează în afara legilor penale, sociale sau fiscale sau care scapă (masiv) inventarierii conturilor naționale”, deci acelea care se regrupează în activități disimulate, ilegale sau frauduloase și private (munca domestică, voluntariatul).

Dorința oamenilor de a-și spori venitul real a fost și va rămâne cu siguranță elementul determinant al existenței permanente, în proporții mai mari sau mai mici, a economiei subterane. Pentru a-și mări veniturile, se angajează atât în activități legale (dar adesea nedeclarate), cât și ilegale.

Este clar deci că nivelul activităților din cadrul economiei subterane depinde, ca și în cazul economiei oficiale, de cererea pentru produsul final pe care îl oferă. Cererea este dată în ambele cazuri de venitul disponibil, de distribuția venitului și de diferențele de preț între bunuri și servicii identice oferite de ambele tipuri de economie.

O altă precondiție a existenței economiei subterane este fezabilitatea activităților din cadrul ei, care limitează opțiunea agenților pentru acest domeniu.

Această fezabilitate depinde de constrângerile instituționale dintre care cea mai importantă este dimensiunea firmei. Firmele mici și cele care oferă servicii personale pot ascunde, cu mai multă ușurință decât firmele mari, o parte (mai mare) a outputului lor.

Procedurile administrative sau practicile de verificare ale autorităților fiscale sau de control reprezintă alte constrângeri. Fezabilitatea activităților desfășurate în afara legii (moonlighting) depinde de simplitatea și productivitatea relativă a acestora în economia neoficială nu pot fi obținute produse și nu se pot efectua servicii care cer tehnologii sau echipamente complexe și care, în consecință, sunt foarte scumpe, pentru simplul fapt că procurarea acestora este greu de ascuns.

Investițiile în capitalul fix sunt, de aceea, reduse, limitându-se la cele pentru mijloace circulante.

Productivitatea activităților neoficiale trebuie să fie apropiată de cea din sectorul oficial care oferă același output. Mai mult decât atât, superioritatea ei în primul caz este una dintre condițiile de a obține un produs care va fi preferat de viitorul consumator. Acesta alege între produsul economiei oficiale și al „celeilalte” și datorită diferenței între impozitele, taxele, costurile pe care fiecare le plătește.

Dacă precondiția existenței economiei subterane este dorința oamenilor de a-și spori veniturile reale, atunci cea mai importantă cale de a o împlini este dată de tentația de a păstra în totalitate veniturite rezultate din diverse activități, ascunzându-le organelor de taxare și control, fapt numit generic evaziune.

În lucrarea „Le blanchiment de l’argent”, Olivier Perez precizează „marile cauze ale economiei subterane”:

creșterea presiunii fiscale de către guvernanți (bancherii elvețieni spun că nu ar exista paradisuri fiscale dacă statele nu ar mări fiscalitatea);

excesul de reglementare din partea autorităților în domeniul comercial, fiscal, bancar, financiar, prin creșterea numărului de interdicții, determină în paralel noi ocazii de fraudă și evaziune;

prohibiția, care se referă la droguri, vânzarea de arme, prostituție, pariuri, camătă și altele;

corupția, care se manifestă în toate economiile și care vizează bani dați pentru obținerea de contracte publice, în domeniul formalităților vamale, autorizațiilor de construcție și urbanism, licențe pentru investiții, etc. Corupția poate face parte din tradiția culturală, politică și economică națională și poate fi tolerată cu mai multă sau mai puțină seninătate, în diferite țări și sectoare economice”.

Studii recente „fixează cauzele economiei subterane în condițiile globalizării și creării pieței unice europene”:

nivelul înalt al fiscalității și al contribuțiilor la fondurile de securitate socială (influență asupra economiei subterane de 45 – 55%);

sistemul fiscal a devenit mult prea complicat și prea dificil de interpretat (10 – 15% influență asupra economiei subterane);

gradul de acceptare a regulilor și instituțiilor naționale și comunitare este în descreștere (euroscepticism – 5 – 10 % influență);

reducerea numărului de ore săptămânale de lucru și a vârstei de pensionare (5 – 10 % influență);

reducerea nivelului de educație civică și de loialitate față de instituțiile și legile țării (5 – 10 % influență).

Factorii esențiali care au permis dezvoltarea exacerbată a economiei subterane pot fi în principal următorii:

incertitudinile legislative ce au însoțit mutațiile economice;

divizarea economică necontrolată, apariția unor mici întreprinderi cu activitate temporară, speculativă;

descentralizarea, divizarea puterii prin distribuirea responsabilităților, crescând astfel numărul indivizilor coruptibili;

atitudinea tolerantă atât a autorităților, cât și a populației față de încălcarea reglementărilor, o oarecare reticență față de disciplină;

joncțiunea imediată realizată de reprezentanții pieței paralele existente în perioada socialistă cu cercuri cu preocupări similare din statele vecine și, pe această cale, conectarea la structurile internaționale ale economiei ilicite;

nivelul ridicat al ratei dobânzilor practicate de bănci pentru creditele acordate clienților nebancari, inclusiv guvernamentali, ceea ce încurajează camăta;

deprecierea constantă și rapidă a monedei naționale față de euro și dolarul american, ceea ce în multe cazuri a determinat crearea unei conjuncturi defavorabile desfășurării în bune condiții a activităților economice, urmate de neînregistrarea în totalitate în evidențele contabile a acestora;

volumul redus al tranzacțiilor pe piața de capital (ceea ce a generat tranzacționarea acțiunilor prin eludarea legii și apariția transferurilor de proprietate prin metode frauduloase;

birocratismul exagerat chiar și în situația când acesta nu este reclamat de o normă bancară, în acordarea de credite agenților economici, susținerea financiară a acestora, realizându-se prin alte mijloace decât cele legale, ceea ce conduce în final la dificultăți majore în activitatea economico-financiară.

situațiile de criză economică în care amploarea activităților (oficiale) scade adesea, dar nu scad nevoia și capacitatea oamenilor de a consuma bunuri și servicii. În aceste condiții, tot mai mulți agenți sunt angrenați în activități ilicite care ajută la diminuarea penuriei de produse;

Criza presupune, în esență, o cerere mai mare decât oferta, iar consumatorii – persoane individuale sau firme – care dispun de o putere de cumpărare (monetară și nemonetară) mai mare decât cea posibil de absorbit prin economia oficiată, o vor folosi pentru a-și procura cele necesare, în cantitățile și calitățile corespunzătoare, de pe „piața neagră”.

șomajul, ale cărui dimensiuni influențează, în principal, amploarea fenomenului de muncă la negru. Munca șomerilor este folosită atât de către agenții economici oficiali, care nu plătesc pentru aceștia obligațiile către bugetul de stat și al asigurărilor sociale, cât și de către agenții informali care-și desfășoară întreaga activitate în economia ilicită;

gradul de fiscalitate și de reglementare din economie, ca elementul cel mai ușor vizibil ce conduce direct la tentația de a acționa într-un alt cadru decât cel oficial și care, dacă ar fi, respectat, ar împovăra agentul economic, împingându-1 adesea dincolo de limita supraviețuirii sale. Excesul de reglementare într-o economie are drept efect tendința de evitare la maximum a cadrului legal și dă naștere la forme alternative de desfășurare a activității.

numărul de emigranți sau de muncitori străini clandestini. Aceștia sunt o forță de muncă ieftină, folosită de diverse tipuri de agenți economici și care în unele țări influențează – considerabil dimensiunile economiei ilicite;

sporirea timpului liber, care determină indivizii fie să-și ia o a doua, a treia etc. slujbă (nedeclarată însă), fie să lucreze în propria gospodărie, fie să se angajeze în acțiuni de benevolat, toate fiind, până la urmă, elemente care nu se regăsesc contabilizate la nivel național;

moralitatea unor indivizi: un hoț sau un criminal, considerați a fi la marginea societății, au cel mai adesea anumite caracteristici psihologice, care-i determină să comită acte împotriva ființei umane și să se grupeze, de cele mai multe ori, în diverse organizații provocatoare de fenomene sociale grave: crimă organizată, jaf, corupție, trafic de toate tipurile etc.

În aproape toate studiile și articolele recente, creșterea sarcinii fiscale și a contribuției la asigurările sociale, restricționarea excesivă a piețelor, atitudinea (lăcomia omenească) și oportunitatea, schimbările economico-sociale ca urmare a trecerii de la un regim politic la altul, slăbiciunile în funcționarea aparatului de stat, inconsecvența și incoerența legislativă sunt prezentate ca fiind unele dintre cauzele principale ale creșterii economiei ilicite.

Mulți analiști, în special din rândul celor care nu sunt economiști, consideră că atitudinea și oportunitatea sunt motivațiile definitorii pentru comiterea infracțiunilor economice. În viziunea acestora, activitatea înregistrată a participanților la activitățile economiei ilicite este determinată de câteva motive principale:

Au o necesitate sau un scop de atins;

Dețin îndemânarea necesară executării infracțiunii;

Valorile și atitudinile lor le permit că conștientizeze că vor comite infracțiune;

Au oportunitatea de a comite infracțiunea.

Pentru mulți cercetători, lăcomia ca motivație umană universală, pare să fie componenta cheie în descifrarea comportamentului participantului la economia subterană, oferindu-se ca argument discrepanța dintre percepția pozitivă a acțiunilor guvernului și non-conformarea la taxele și reglementările impuse de acesta. Un studiu realizat în Canada la începutul acestui deceniu indică faptul că deși 58% dintre cetățeni consideră că sistemul de taxe era corect, 21% dintre aceștia se sustrăgeau de la plata taxelor, interesantă fiind justificarea oferită de către unul din acești participanți: „Toți ceilalți o fac. GST este stupidă și dacă o lege este stupidă, nu văd de ce nu ar trebui încălcată. În afară de asta, plătesc și așa taxe mult prea mari”.

Există numeroase păreri, inclusiv în România, că economia subterană este un simptom al schimbării relațiilor economice și sociale. În era „post-industrială”, producția diferențiată, productivitatea ridicată, munca flexibilă, tehnologia înaltă și capitalul redus prezintă caracteristici predominante ale afacerilor de mărime redusă și în egală măsură ale activităților economice ilicite care nu sunt restricționate de metodele și practicile tradiționale ale afacerilor legale.

Tranziția ca urmare a prăbușirii sistemului comunist în țările din centrul și Estul Europei, însoțită de pierderea autorității statului, reprezintă alături de factorii enunțați mai sus, o cauză majoră a dezvolțării, fără precedent, a economiei subterane în acest spațiu geografic.

1.2. Metodele de estimare a nivelului economiei subterane

Studiile care au încercat să măsoare economia subterană s-au confruntat, din start, cu dificultatea de a o defini. Un obstacol inerent cu care se confruntă orice metodă de estimare îl reprezintă faptul că datele care trebuie culese sunt în permanență „ascunse”. Aceasta înseamnă nu doar că informațiile culese pot fi incorecte, ci și că, definițiile și presupunerile pe care se bazează metodologia pentru „a descoperi” aceste date pot influența mărimea acelei părți din economia unui stat sau a unei zone care „rămâne nedescoperită”.

În literatura de specialitate, clasificarea metodelor de estimare a economiei subterane este făcută după diverse criterii de grupare: metode directe și indirecte, abordări macroeconomice și microeconomice, metode monetariste, abordări contabile de calcul, statistice etc.

Metodologia general acceptată cuantifică economia subterană ca procent din PIB, toate celelalte comparații statistice fiind apoi extrapolate de la acest indicator macroeconomic (ex: rata forței de muncă „la negru”, importurile neoficiale etc). Indicatorii utilizați în analizele privind economia subterană în mai toate cazurile sunt priviți cu rezerve. Acestea se datorează atât variabilității conceptului cât și preciziei înregistrării datelor. Estimarea economiei subterane se face prin trei categorii de metode:

1. directe, prin anchete și sondaje:

Prin anchetele privind forța de muncă, dimensiunea economiei subterane rezultă din diferența ratei de activitate, mai mare decât cea oficial înregistrată; prin urmare, populația activă se ajustează cu un coeficient rezultat prin conversia activităților multiple și a celor nedeclarate în echivalent ocupare completă. Aceste activități sunt ulterior transformate în unități de venit care se adaugă PIB. Metoda este criticată deoarece, implicitează același nivel de productivitate în ambele sectoare (formal/informal).

Cea mai simplă modalitate de estimare constă în compararea PIB-ului evaluat prin metoda cheltuielilor cu cel evaluat prin metoda veniturilor, criticată pe motiv că eventualele diferențe pot proveni din erori de înregistrare, și nu ca rezultat al economiei subterane.

2. evidențele conturilor naționale:

Această metodă, mai elaborată, constă în includerea în conturile naționale a diferitelor segmente ale economiei subterane tradițional excluse din înregistrări; actualmente, este convenit în cadrul Sistemului European al Conturilor Naționale că economia subterană include doar munca la negru și frauda fiscală.

3. metodele monetare:

Metodele monetare pornesc de la tranzacțiile, respectiv cererea de bani; acestea presupun că există o relație constantă în timp între volumul tranzacțiilor din economie și PIB-ul oficial, un an de bază în trecut, în care economia subterană a fost nulă, și că tranzacțiile din acest segment economic se derulează doar prin plăți cu bani lichizi; prin urmare creșterea economiei subterane va avea ca efect creșterea cererii de bani, care se încearcă a fi estimată printr-o ecuație econometrică.

Dimensiunea economiei subterane estimate se exprimă ca procent din PIB­ul oficial. Utilizarea diferitelor metode pentru aceeași țară conduce la valori adesea sensibil diferite. Un alt indicator al economiei subterane este rata de ocupare în sectorul informal în urban.

Restricționarea observației la mediul urban rezolvă disputa privind includerea sau nu a activităților agricole în economia subterană. Acesta este un indicator indirect al economiei subterane fiind în fond un indicator al forței de muncă. În afara analizelor privind ocuparea forței de muncă el este un indicator interesant și din perspectiva politicilor fiscale, fiind în anumite condiții un barometru al suportabilității populației vizavi de presiunea fiscală.

Oricum, ocuparea în sectorul informal nu este încurajată în nici un fel, ea reprezentând o pierdere atât pentru individ – prin pierderea protecției sociale, cât și pentru stat – prin pierdere de venituri.

Printre metodele cele mai des folosite pentru estimarea nivelului economiei subterane amintim:

l. Analiza statistică. Acest tip de cercetare probabilistică se bazează pe datele obținute din prelucrarea unor chestionare cu întrebări legate de comportamente economice specifice activităților ilicite. Metoda presupune că intervievații vor oferi răspunsuri sincere la adăpostul confidențialității.

Avantajul principal al acestei metode constă în informarea detaliată în legătură cu structura economiei subterane putând evidenția și activități care, adesea, nu sunt măsurate de autoritățile guvernamentale, însă rezultatele sunt foarte sensibile la modul în care este formulat chestionarul.

2. Metoda eșantionului de control (audit fiscal intensiv). Este cunoscută și sub numele de „metodă de măsurare a conformării față de taxe”. Ea echivalează „golul/deficitul fiscal” cu dimensiunea economiei subterane, rezultatele fiind obținute prin măsurarea discrepanței dintre veniturile din declarațiile fiscale și rezultatele unor variate controale în teren. Din punct de vedere tehnic, metoda constă în organizarea unor controale intensive într-o anumită „secțiune” a economiei selectată aleator, magnitudinea corecțiilor (diferențelor) fiind proiectată asupra întregii populații.

3. Înregistrarea statistică de tip „monografie”. În această metodă cercetătorii devin observatori participanți în rețelele sociale ale economiei subterane, sau instruiesc informatori care se implică în activități ilicite. Această metodă poate cuantifica aproximativ nivelul activității din economia subterană pe sectoare specifice, tipuri de activități, regiuni etc, poate clarifica aspecte calitative ale comportamentului specific, dar, măsurătorile sale generale cantitative sunt deficitare. Rezultatele sau concluziile cercețărilor monografice rămân valabile numai pentru unitatea sau fenomenul studiat, ele neputând fi extinse asupra întregii colectivități statistice.

4. Analiza raportului – cheltuieli – venituri. Ea presupune că în ce privește cheltuielile acestea sunt mai greu de ascuns decât veniturile. Decalajele dintre cheltuielile la nivel național și venituri mai corect spus, dintre diferența PIB-ul calculat prin metoda costurilor de producție și PIB-ul măsurat prin metoda totalizării veniturilor sunt utilizate pentru a determina mărimea economiei subterane. Faptul că în statistici suma cheltuielilor este mai mică decât suma veniturilor ce s-ar obține în mod normal din aceste consumuri, reprezintă cu siguranță, indici ale existenței activităților economice din economia ascunsă. Slăbiciunea acestei metode constă în aceea că diferențele pot să apară nu neapărat din cauza activităților din economia subterană, ci și din cauza bine-cunoscutelor erori din timpul prelucrării statistice. Principiile metodei discrepanței dintre cheltuieli și venituri sunt folosite și în realizarea unor studii cu privire la bugetul gospodăriilor care, de asemenea, pot oferi, prin extrapolare, informații despre dimensiunea economiei subterane.

5. Metoda input-urilor fizice. Ipoteza pe care această metodă este construită susține că intrările (input-urile) fizice de larg consum (electricitatea, de exemplu) sunt utilizate în economia subterană cu aceeași rată ca și în producția economiei regulate. Diferența dintre PIB-ul estimat pe baza consumului de electricitate și PIB-ul oficial oferă o dimensiune estimativă a economiei subterane. Acest mod de calcul, cunoscut și sub numele de metoda Kaufman, este la rându-i criticabil, deoarece nu toate activitățile economiei ilicite necesită un consum considerabil de electricitate, știut fiind că se pot utiliza și alte surse de energie (cărbune, produse petroliere), așa că este clar că se surprinde doar o parte a economiei subterane. Mai mult, creșterea eficienței în producția și consumul de electricitate, ca urmare a progresului tehnic, are implicații semnificative asupra elasticității cererii/unitate PIB.

O variantă a metodei imput-urilor fizice (consumul de electricitate) este utilizată de Maria Lacko în trei studii recente despre economia subterană din țările foste socialiste. Lacko susține că o parte certă a economiei subterane este legată de consumul casnic de electricitate, ea incluzând, printre altele, o așa-numită producție casnică, activități pe cont propriu, servicii neînregistrate.

6. Recensământul forței de muncă. Economia subterană este echivalentă, uneori, cu „munca la negru”. Într-o serie de studii și articole, micșorarea nivelului forței de muncă din economia oficială este interpretată ca un indice al creșterii activităților economice ilicite. (Totalul forței de muncă este considerat constant). Slăbiciunea acestei metode rezidă din faptul că diferențele între ratele de participare pot să aibă și alte cauze. Este des întâlnită situația în care oamenii pot munci „la negru” având în același timp un loc de muncă în economia oficială sau fiind înregistrați, oficial, ca șomeri.

7. Metoda cererii de lichidități. Această abordare a fost folosită prima dată de Phillip Cagan în 1958 care a identificat o legătură între cererea monetară (de lichidități) și taxele fiscale, explicând astfel existența economiei subterane în perioada 1919-1955. În 1977, Pierre M.Gutman, a utilizat același tip de abordare monetaristă, analizând raportul dintre lichidități și depozite între anii 1937-1976. Metoda Cagan a fost dezvoltată de Vito Tanzi în anii '80 care a estimat econometric o funcție a cererii de lichidități în SUA în perioada 1930-1980. Metoda cererii de lichidități se bazează pe două ipoteze: lichiditățile reprezintă principala modalitate de plată în cadrul economiei ilicite, iar fiecare unitate monetară (lichiditate) produce aceeași cantitate de activitate în ambele sectoare economice (oficial și neoficial). Această abordare presupune faptul că tranzacțiile ilicite (ascunse), pentru a scăpa de controlul autorităților, se fac sub forma plăților în numerar, și, prin urmare, o creștere a dimensiunii economiei ilicite duce, automat, la creșterea cererii de lichidități.

Determinarea excesului de cerere în numerar se face cu ajutorul unei ecuații estimată econometric în timp. În această ecuație sunt evidențiați toți factorii prezumați a fi „vinovați” că îi îndeamnă pe cetățeni să lucreze în economia subterană: mărimea taxelor fiscale directe sau indirecte, creșterea veniturilor, obiceiurile de plată, rata dobânzilor etc. În modelul econometric construit, cererea de lichidități este variabila dependentă, elementele conservate a influența nivelul economiei ilicite fiind considerate variabile independente.

Metoda cererii de lichidități, deși este una dintre cele mai utilizate, a fost criticată de specialiști, cele mai frecvente obiecții vizând următoarele aspecte:

În economia subterană nu toate tranzacțiile se desfășoară în numerar, existând și schimburi în natură, ceea ce face să se creadă că nivelul economiei ilicite poate fi mai mare decât cel estimat prin această metodă;

Ținând cont că dolarul american este folosit ca valută internațională raportul dintre lichidități și depozitele bancare (cel puțin în cazul SUA) trebuie să ia în calcul și numerarul adus din străinătate;

Teza potrivit căreia viteza de circulație a numerarului din economia subterană este aceeași ca în economia oficială este greu de dovedit, în absența unor informații precise;

Factorii care, alături de sarcina fiscală, sunt considerați a fi „vinovați” pentru creșterea economiei subterane nu au o recunoaștere unanimă în studiile de specialitate.

Efectul financiar al fraudelor fiscale se reflectă în apariția deficitelor bugetare care trebuie să fie acoperite prin împrumuturi publice, prin creșterea impozitelor existente sau introducerea de noi impozite.

În concluzie, activitățile aparținând economiei subterane sunt:

activități interzise prin lege, deoarece rezultatele acestor activități sunt nocive pentru membrii societății, sunt considerate atentate la principiile democratice, produc bani „negri", compromit instituțiile publice;

activități permise de lege, dar nedeclarate la autoritatea fiscală.

1.3. Activitățile interzise prin lege

În principal, profiturile cele mai mari realizate în perimetrul economiei subterane se bazează pe acele activități interzise de lege cum ar fi: traficul ilegal de droguri și carne vie, contrafacerea și plasarea de valută falsă, cămătăria, contrabanda cu armament, explozivi și substanțe radioactive, operațiuni cu materiale supuse controlului destinației finale etc .

Sfera activităților pe care le poate include economia subterană este deosebit de cuprinzătoare, fapt justificat prin fluiditatea, dinamica și flexibilitatea sa în raport cu realitatea economică.

Astfel, sunt acceptate și analizate drept componente ale economiei subterane: frauda fiscală, munca la negru și activitățile criminale.

Încă de la început trebuie subliniat că anumite delimitări între cele trei componente enumerate sunt strict teoretice, în realitate activitățile având continuitate, iar ordinea de desfășurare este subordonată unui singur scop maximizarea veniturilor.

Frauda fiscală

Trebuie menționat în același timp că, pentru definirea sferei de cuprindere a fraudei fiscale și pentru analizarea conținutului ei; se impune contactul între teoria economică și legislația care definește, reglementează și sancționează faptele ilegale ce se săvârșesc în acest spațiu.

În funcție de locul de manifestare, intensitate, metodele folosite în antiteză cu legislația economică, fiscală, dar și cu morala și toleranța societății, frauda poate îmbrăca forme violente, precum evaziunea fiscală, contrabanda, înșelăciunea, dar și forme nesesizabile sau speculative, interpretări particulare ale unor prevederi legale în scopul sustragerii sau evitării impozitării.

În activitatea practică, încadrarea fraudei în formele dure de manifestare sau în cele speculative este determinată de legislația statelor și de momentul desfășurării unei anumite activități.

Munca la negru

Statisticile oficiale înregistrează permanent un număr sporit de șomeri, iar dintre persoanele angajate în muncă un procent semnificativ realizează venituri care nu pot asigura sub nici o formă existența unei persoane.

Totuși, chiar și în aceste condiții, parte importantă a populației nu are reacția firească în asemenea situații, căutarea unui loc de muncă fiind în multe cazuri o problemă formală, eventual ca o variantă tranzitorie spre o nouă perioadă de șomaj.

Fără a generaliza și, mai ales, fără a uita categorii întregi profesionale rămase în afara pieței muncii sau persoanele aflate datorită vârstei, sănătății sau altor condiții particulare în imposibilitatea realizării unor venituri, trebuie subliniat că există în mod evident o mare diferență între veniturile oficiale și cele efectiv realizate.

Una din explicațiile ce pot motiva această situație este munca la negru.

Expresia, de altfel sugestivă, definește activitatea desfășurată fără respectarea reglementărilor impuse de legislația muncii, a asigurărilor și cea fiscală.

Sfera de cuprindere este foarte largă, de la activitățile casnice, gospodărești, comunitare, trecând prin munca în agricultură, construcții, diverse ramuri industriale, uneori inclusiv de înaltă tehnicitate.

Motivația practicării muncii la negru, clandestine, este la fel de variată. Specificul economic al unor perioade, tradiția, legislația sunt elemente care determină comportamentul cetățenilor.

Situația economică concretă existentă la un anumit moment impune cetățenilor o reacție imediată pentru asigurarea supraviețuirii, iar anumite tradiții au încă influențe puternice; totuși, reglementările legale care guvernează societatea stabilesc limita dintre ceea ce este acceptat, condițiile de acceptare și ceea ce societatea respinge.

Astfel, legislația stabilește în principal:

limitele minime și maxime de vârstă pentru exercitarea anumitor meserii și, în mod particular, ocrotește copiii, interzicând exploatarea acestora;

condițiile de natură tehnică și normele de protecție a muncii specifice fiecărui domeniu;

limitele timpului de muncă, odihnă, condiții ce trebuie asigurate lucrătorilor;

măsuri pentru protejarea forței de muncă din fiecare stat sau, după caz, de atragere a forței de muncă din alte state.

Tradiția, supusă în general unor reguli nescrise, marcată în ultimii ani de o tendință uneori accentuată de disoluție a autorității ce o exercită, este totuși un element hotărâtor pentru activitatea unor importante grupuri sociale.

Pot fi amintite, în acest context, adevărate monopoluri exercitate de locuitorii anumitor zone în desfășurarea unor activități, situație repetată timp de generații, obiceiul învățării unor îndeletniciri de la vârste foarte fragede, cu metode dure, apoi migrarea sezonieră sau migrarea din fostele colonii către metropole.

Specificul economic determină, de asemenea, comportamentul cetățenilor, zonele subdezvoltate, perioadele de recesiune economică, tranziția economică, reorientările și remodelările economice impun forței de muncă compromisuri importante pentru asigurarea subzistenței.

Problema capătă forme accentuate în cazurile situate la cele două extreme ale pregătirii profesionale.

În multe activități ilicite sunt folosite la munci brute slab salarizate persoane evident fără instrucție, care într-o anumită situație ar putea da foarte puține relații și ar avea o credibilitate scăzută.

La cealaltă extremă se situează persoanele care, beneficiind de o instrucție și o capacitate intelectuală ridicate, sunt dispuse, contra unor recompense pe măsură, să se implice în organizarea și desfășurarea unor activități ilicite.

Din cele prezentate rezultă că motivația și implicit veniturile realizate din munca la negru sunt foarte diverse.

Activitățile criminale

Reluând ideea enunțată potrivit căreia delimitările între cele trei componente ale economiei subterane sunt strict teoretice, trebuie totuși remarcat că activitățile de producție, distribuție și consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare, furtul de automobile, prostituția, traficul de carne vie, corupția se încadrează evident în sfera activității criminale, componenta cea mai periculoasă a economiei subterane.

Faptele în sine presupun o încadrare strict juridică, dar, analizându-se la nivel de fenomen, se constată că pericolul social recunoscut de societate este dublat de un pericol economic, la fel de grav, chiar dacă este mai puțin evident și studiat.

Activitățile criminale, precum traficul de droguri, de armament, de material nuclear etc., sunt o realitate pe care o sesizăm destul de des prin intermediul unor „știri de senzație”, dar, în spatele acestor activități, circulă sume uriașe, generatoare de adevărate fluxuri economice financiare.

O caracteristică, de asemenea importantă, a activităților criminale este caracterul organizat transfrontalier, putându-se astfel concluziona că principalele legături în plan internațional ale economiei subterane sunt cele generate de criminalitatea organizată.

Scopul tuturor acestor acțiuni este, în mod evident, obținerea unor venituri importante și plasarea lor în economia oficială.

Motivele care stau la baza criminalității organizate pot fi uneori de natură politică, religioasă, dar, chiar și în aceste cazuri, este vorba doar de o interfață, crima organizată având în mod evident tendința de suprapunere cu economia subterană, dându-i acesteia un caracter organizat, preluând disponibilitățile financiare și oportunitățile create de alte activități componente.

În analiza celorlalte componente ale economiei subterane s-au întâlnit situații a căror încadrare în această structură este făcută întrucâtva la limită; funcție de o anumită conjunctură, disfuncțiile pe care respectivele activității le pot genera economiei sunt minime, iar posibilitățile de integrare în economia oficială sunt reale.

Spre deosebire de aceste situații, activitățile incluse în sfera criminalității sunt în mod evident distructive. Este suficient contactul cu formele de manifestare a economiei oficiale pentru a amplifica dezechilibre economice și pentru a genera cheltuieli uriașe în scopul combaterii fenomenului în sine sau a efectelor sale.

În mod particular, se impune a fi menționată operațiunea de transfer a sumelor obținute ca urmare a activităților criminale în economia oficială, activitate cunoscută sub denumirea de spălare a banilor.

Istoria scurtă a acestui concept are ca origine creșterea fenomenului de trafic de droguri la nivel internațional și, în consecință, spălarea banilor este operațiunea ce urmărește plasarea sumelor astfel obținute în activități economice licite.

În prezent, nevoia de spălare a produselor rezultate din infracțiuni, pentru a ascunde originea lor criminală, este legată de o gamă largă de activități criminale.

Acest fenomen de plasare în economia oficială a banilor proveniți din activitatea criminală a cuprins în jocul său importante segmente ale sistemului financiar-bancar internațional.

Pericolul generat de această situație este major, chiar dacă datorită unor interese imediate se încearcă minimalizarea sa.

Pătrunderea masivă a banilor negri în circuitele financiare oficiale poate permite reprezentanților criminalității organizate accesul la deciziile importante ce vizează funcționarea economiei mondiale.

Consecințele pătrunderii capitalului obținut din activități criminale în economia reală sunt similare efectelor devastatoare ale poluării pentru natură și pot avea caracter ireversibil.

Asemenea activități sunt stimulate de cererea mare de pe piață, finanțarea este asigurată din ,,bani negri”, volumul este redus în comparație cu activitățile legale și beneficiază de controlul unor grupuri de interese bine organizate.

Mai mult decât atât aceste activități interzise prin lege sunt nocive societății întrucât produc ,,bani negri” destinați altor activități ilegale, inclusiv pentru activități teroriste și corupere, influențează negativ activitățile legale, deoarece prin finanțarea celor ilegale se urmărește spălarea banilor, slăbesc stabilitatea socială și compromit instituțiile publice.

Datorită efectelor secundare asupra mediului de afaceri și a bugetului general consolidat, se impune ca unele dintre ele să fie interzise prin lege iar altele sa fie desfășurate numai de către stat (ex. producerea și comercializarea armamentului, producerea și utilizarea materialelor cu efect pirotehnic, activități în domeniul resurselor și materialelor radioactive, etc.

Desfășurarea activităților în sfera subterană produce concurență neloială între contribuabilii care realizează aceste activități și contribuabilii care desfășoară activități legale.

Dezvoltând „teoria și curba lui Laffer” completată de către Gutmann, care include componenta psihologică a contribuabililor (persoane fizice și juridice), profesorul Mircea Coșea concluzionează: „apropierea științei economice de alte științe sociale și, în primul rând față de psihologie și sociologie, a accentuat este de natură a întregi conceptul de cauzalitate a economiei subterane”.

În opinia autorului citat, două sunt cauzele principale ale apariției și dezvoltării economiei subterane:

nivelul prea înalt al fiscalității:

rigiditatea excesivă și birocratică a reglementărilor și controlului exercitate de către diversele instituții și organe ale administrației publice.

Atunci când s-au aflat în situația de a explica fenomene economice dificile, analiștii au apelat, potrivit afirmațiilor făcute de Le Bars, J.Camus, G.Cosset și A.Nottola, la argumente de tipul „este în natura omului de a agonisi și de a evita cât mai mult posibil cedarea unor părți din avuție” sau „omul are întotdeauna o reacție adversă față de autoritate, pe care încearcă să o înșele” sau „individualismul este o trăsătură de comportament mai puternică decât colectivismul”.

1.4. Activitățile permise de lege, dar nedeclarate la administrația fiscală

Contribuabilii au tendința de a mării cifrele statistice ale economiei subterane din următoarele considerente:

costurile administrative mari în cazul operării în legalitate (birocrație, corupție, taxe excesive, proceduri anevoioase);

productivitate scăzută urmată de imposibilitatea de operare în condițiile concurențiale ale economiei legale;

fiscalitate greu de suportat în legalitate, datorită instabilității economice, politicilor de austeritate și intervențiilor FMI;

incapacitatea autorităților de a aplica legea datorită funcționarilor nepregătiți sau corupți, a insuficienței reglementărilor, a sancțiunilor simbolice și a ineficienței justiției.

În sfera economiei subterane sunt cuprinse și acele activități permise de lege, dar care se desfășoară fără să respecte prevederile legale fiscale, respectiv plata sumelor cuvenite bugetului statului.

Potrivit normelor legale activitățile impozabile sunt desfășurate în una din următoarele forme: societăți comerciale, regii autonome, grupuri de interes economic, persoane fizice autorizate.

Activitățile desfășurate de către entitățile menționate mai sus trebuie să fie conforme prevederilor legale și anume: să fie înregistrate la Registrul Comerțului și la administrația fiscală, statutul și regulamentul de funcționare să fie elaborate conform legilor speciale, să fie desemnate persoanele reprezentative în fața autorităților statului, să se supună controlului din partea autorităților legale, să organizeze evidența contabilă conform normelor legale și să depună declarații de impozite la administrația fiscală.

În același timp, autoritățile statului trebuie să impună condiții simple de înregistrare comercială și fiscală, un sistem simplificat de evidență și declarare, în special pentru contribuabilii cu volum redus de activitate.

De asemenea să asigure o comunicare permanentă autoritate -contribuabil, aplicarea legilor concomitent cu respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor precum și dezvoltarea unui sistem de impozitare acceptabil pentru contribuabil.

Aceste condiții au ca efect direct reducerea numărului contribuabililor care desfășoară activități circumscrise economiei subterane.

În preocuparea lor de a combate evaziunea și frauda fiscală autoritățile financiar – fiscale au identificat cele mai frecvente forme uzitate de către agenții economici pentru trecerea unor activități în planul economiei ,,subterane”, după cum urmează:

neînregistrarea agenților economici și a sediilor secundare ale acestora, pentru care legea prevede obligația de înregistrare la Registrul Comerțului și Administrația Fiscală, urmărindu-se funcționarea clandestină a acestora;

nedeclararea unor activități impozabile, pentru care legea prevede obținerea din partea agenților economici a unor autorizații speciale în baza cărora au dreptul să desfășoare anumite activități;

utilizarea de documente cu regim special obținute pe căi ilegale;

utilizarea de documente ce nu respectă prevederile legale.

Desfășurarea activităților impozabile, de către agenții economici neînregistrați potrivit normelor legale sau prin neautorizarea unor activități pentru care legea prevede obligativitatea autorizării au ca principale obiective: sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, utilizarea forței de muncă fară forme legale și obținerea de bani negri.

Efectele desfășurării activităților în mod ilegal și anume prin neînregistrare sau neautorizare de către agenții economici sunt:

reducerea veniturilor bugetare;

concurența neloială, deoarece acești agenți economici au posibilitatea utilizării de prețuri reduse, întrucât acestea nu cuprind impozite, taxe, contribuții etc. (accize, TV A, CAS);

creeaza premisele apariției și dezvoltării altor activități ilegale (comercializare de facturi);

creșterea numărului societăților fantomă cu ajutorul carora vor să legalizeze comercializarea produselor și să obțină rambursări de TVA de la bugetul statului;

creeaza posibilitatea obținerii banilor negri.

Conform studiilor și analizelor desfățurate de Garda Financiară la nivel național se poate aprecia că dintre activitațile impozabile cele mai profitabile, care se desfașoară prin neînregistrarea agenților economici sau prin neautorizare sunt cele de: producerea și comercializarea de alcool și băuturi alcoolice, tutun și uleiuri minerale. Aceste activități sunt atractive pentru agenții economici nu numai din România dar și din alte țări ale Uniunii Europene ăntrucât: asigură caștiguri foarte mari, ponderea accizelor în prețul de vânzare reprezintă 70 -80%, beneficiază de piața disponibilă și se consumă foarte repede.

Având în vedere efectele negative asupra bugetului statului și a mediului de afaceri, unele țări europene au luat o serie de măsuri cu scop preventiv, din care amintim:

înființarea de depozite speciale gestionate de stat, care să distribuie produse accizabile (ex. Germania a înființat depozite pentru comercializarea alcoolului);

dezvoltarea sistemului informațional, care asigură circulația: informațiilor referitoare la destinația produselor accizabile, mai rapid decât mișcarea fizică a acestor produse;

reducerea numărului agenților economici care comercializează en-gros produsele accizabile;

crearea unui program informatic de verificare încrucișată a facturilor cu o anumită valoare;

utilizarea de facturi speciale.

Efectele acestor măsuri se comensurează prin ponderea accizelor în totalul veniturilor bugetare. Regula generală este că accizele în totalul veniturilor fiscale, trebuie sa aiba o pondere însemnată.

România, nou integrată în Uniunea Europeană, prin autoritățile financiar-fiscale a pus în aplicare un program complex de măsuri inspirate din practica unor țări comunitare, cu scop de prevenire și reducere a activităților ilegale specifice economiei subterane, respectiv:

obligativitatea autorizării agenților economiei care produc și comercializează produse accizabile;

instituirea sistemului de supraveghere a activității agenților economici, care produc și comercializează produse accizabile;

obligativitatea utilizării documentelor speciale;

autorizarea depozitelor speciale ale agenților economici producători, prestatori și importatori de uleiuri minerale;

decontarea prin bănci;

sistemul plăților anticipate pentru accize;

sancționarea penală a acestor fapte.

Țările foste comuniste au experimentat în timpul regimurilor totalitare o economie de penurie, oferta de bunuri și servicii fiind mereu mai mică decât cererea. Aceasta a determinat dezvoltarea unor rețele paralele de producere și distribuție de produse, având ca bază familia extinsă, rețele pe care s-a dezvoltat economia de piață.

Statisticile elaborate de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții au arătat că princiapala cauză a existenței economiei subterane în România este încercarea de supraviețuire a păturii sărace a populației, care nu dispune de un sistem care să asigure egalitatea șanselor.

Astfel, rapoartele întocmite au arătat că în zonele rurale rata sărăciei extreme a fost dublă față de zonele urbane. Indecisul proces de privatizare însoțit de o serie întreagă de dezechilibre economice (inflația accentuată, șomajul de masă și de durată, politica salarială, legislația insuficient adaptată) au făcut ca în unele țări pe aceste rețele să se dezvolte activități de tip mafiot.

O extindere mare a înregistrat-o însă economia gri, majoritatea populației cunoscând o scădere a nivelului de trai, nu doar ca urmare a pierderii unora dintre veniturile anterioare (salarii), ci și ca urmare a scăderii veniturilor lor în termeni reali.

Când insuficiența veniturilor a devenit o stare de lungă durată, indivizii s-au văzut obligați să recurgă la activități suplimentare care să le sporească veniturile, adesea în sectorul informal, rezultând din activități ocazionale, din activități de mai lungă durată reglementate într-un mod informal sau dezvoltând economia casnică (frecventă de altfel în aceste țări) și autoproducția (sau autoconsumul).

Până în prezent autoritățile fiscale românești nu au implementat un sistem informațional la nivel național, cu acces din partea unităților teritoriale ale administrației fiscale, care să asigure: evidențierea cantităților de produse accizabile, identificarea destinației acestora, cunoașterea stocurilor la producători, importatori și en-grosiști și mijlocirea efectuării controlului încrucișat a facturilor, între furnizori și clienți prin utilizarea bazelor de date.

De asemenea transmiterea informațiilor despre produsele accizabile, ar trebui să se efectueze mult mai rapid, în comparație cu mișcarea fizică a acestor produse.

Totodată, se impune clarificarea situației tuturor societăților comerciale înființate care nu funcționează, considerate firme ,,fantomă”, deoarece prin aceste societăți comerciale se urmărește trecerea produselor din zona ,,ilegală” în zona ,,legala”.

Studii și analize recente ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală evidențiază faptul ca în România mai mult de 1/3 din societățile comerciale nu funcționează, iar administrațiile fiscale dețin informații reduse care se rezumă la: structura fondatorilor, asociațiilor și administratorilor, sediul social declarat (care uneori nu mai corespunde realității) și obiectul de activitate.

Constituirea și funcționarea societăților comerciale înregistrate în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale sunt simptomatice, apar și în alte domenii de activitate, dar într-o proporție mai mică în comparație cu activitățile producătoare de produse acccizabile. În cazul activităților producatoare de produse accizabile, se urmărește obținerea de câștiguri foarte mari chiar prin neachitarea accizelor, în schimb, ceilalți agenți economici care funcționează ilegal urmăresc: utilizarea forței de muncă fără forme legale, plasament de capital obținut prin forme ilegale și sustragerea de la plata a diferitelor impozite și taxe (TVA, impozit pe profit, impozite și taxe locale, etc.).

Consecințele economice ale ultimei categorii de agenți economici menționată mai sus, se comensurează în dezvoltarea evaziunii și fraudei fiscale prin comercializarea produselor către alți agenți economici, care sunt înregistrați legal, iar aceștia pentru a justifica intrările de bunuri, sunt nevoiți să utilizeze facturi false sau să comercializeze marfurile făra documente legale.

De asemenea, aceștia încurajează concurența neloială între agenții economici care funcționează legal și agenții economici frauduloși, existând riscul ca o parte dintre cei care funcționează legal să intre în faliment.

În plus cu capitalul obținut din activități ilegale se asigură finanțarea unor activități legale, producându-se astfel operatiuni de spălare de bani.

Totodată se realizează extinderea fraudei fiscale și în rândul agenților economici care doresc să funcționeze legal, deoarece sunt nevoiți să se aprovizioneze de la agenții economici, care funcționează ilegal (reducerea producătorilor care funcționează legal).

Indiferent de sintagmele utilizate de diverși autori, economia subterană trebuie asociată cu fenomenele negative din societate. În plus, nucleul dur al economiei subterane format din frauda fiscală, munca la negru și activitățile criminale este, în principiu, recunoscut și bine delimitat de restul activităților economice.

În mod evident, sectorul subteran joacă un rol complementar esențial față de economia oficială, oferind, de multe ori, o oarecare suplețe acesteia. Ca și economia în ansamblul său, și economia subterană înregistrează faze alternative de ascensiune și regres care se află în contratimp față de ciclurile economiei oficiale. Când economia oficială se află pe un trend ascendent are loc o contracție a practicilor evazioniste, în timp ce, în perioadele de recesiune economică, economia subterană se află pe val. Chiar dacă nu se poate nega rolul complementar al sectorului subteran al economiei, trebuie, în același timp, să conștientizăm costurile pe care le implică o atitudine tolerantă față de practicile evazioniste.

Economia subterană, prin totalitatea verigilor ei de acțiune și prin multitudinea efectelor nocive pe care le propagă, obturează eforturile conjugate ale societății, în ansamblul ei, de a crea premisele organizării și funcționării coerente a mecanismelor economiei de piață.

În aceste condiții, evaziunea fiscală – parte integrantă a economiei subterane – poate fi considerată ca o formă de supraviețuire și adaptare în condițiile unei fiscalități excesive, dar moralitatea acesteia nu poate reprezenta decât o noțiune teoretică a cărților de specialitate din domeniu.

În unele cazuri, impactul fenomenelor specifice palierului subteran al economiei este apreciat ca fiind unul pozitiv, în măsura în care fondurile bănești rezultate din economia subterană sunt destinate utilizării în sectorul oficial; sumele respective, deși de proveniență ilicită, au efect pozitiv prin redimensionarea resurselor financiare publice provenite din impozitele indirecte.

Această ipoteză, deși nu poate fi negată, ridică totuși unele semne de întrebare: Nu cumva, chiar și în acest caz, presupus fericit, o dimensionare generoasă a economiei subterane și orientarea veniturilor clandestine către consum provoacă efecte inflaționiste? N-ar putea avea loc, în aceste condiții, scăderea continuă a nivelului de trai al celor mai săraci și îmbogațirea prin inflație a celor mai bogați, accentuându-se polarizarea socială ? Raspunsul este afirmativ pentru aceste întrebări și apreciem influența benefică a economiei subterane ca fiind doar o simplă utopie care nu poate depăși stadiul unei pseudoipoteze. Datorită distorsiunilor grave pe care le generează economia subterană, este atat ilegală cât și imorală, iar combaterea acesteia reprezintă o necesitate cu caracter permanent.

II. ETIOLOGIA FENOMENELOR DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

Evaziunea fiscală și spălarea banilor- manifestări ale criminalității economico-financiare, evident foarte dăunătoare atât statului (societății), lipsindu-l de veniturile necesare îndeplinirii sarcinilor și atribuțiilor, cât și contribuabilului, deoarece în realitate totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică, creându-se distorsiuni în povara fiscală (adică în impunerea echitabilă și egală a acelorași categorii de contribuabili).

În general, cauzele acestor manifestări sunt multiple. Putem numi unele din ele, ținând cont de importanță și frecvența apariției:

sarcinile fiscale exagerate, adică o povară fiscală peste măsură, inechitabilă și instabilă (în special pentru unele categorii de contribuabili), aceste cauze pot crea motive morale de fraudă fiscală a contribuabilului, care tratează faptele menționate ca o exprimare a reprimării dominării din partea statului, considerându-se, în același timp, în drept de a se împotrivi și astfel se formează opinia generală că „a fura de la visterie nu se consideră furt”.

factori de ordin economic:

coraportul dintre cota impozitului și măsurile de răspundere – contribuabilul compară consecințele economice ale achitării impozitului și aplicării măsurilor de răspundere pentru neachitare, respectiv, cu cât cota impozitului este mai mare și măsurile de răspundere mai mici, cu atât efectul economic al fraudei fiscale este mai mare;

starea economică a contribuabilului – cu cât starea economică a contribuabilului este mai grea cu atât tentația la fraudă fiscală este mai mare (în unele cazuri executarea de către contribuabil a tuturor obligațiilor fiscale poate agrava situația economică a acestuia până la nivelul critic și frauda fiscală poate deveni unica șansă de supraviețuire), iar pericolul aplicării măsurilor de răspundere îl afectează mai puțin decât în cazul contribuabilului care se dezvoltă dinamic și aplicarea unor asemenea măsuri îl poate lipsi de perspective evidente;

descreștere (criză) economică – se înrăutățește starea materială atât a contribuabilului, cât și a consumatorilor de mărfuri, de lucrări și servicii, micșorându-se astfel posibilitatea de a transfera impozitul prin intermediul majorării prețurilor de livrare;

insufuciența măsurilor de propagandă a respectării legislației fiscale (cu caracter permanent) și ca rezultat – insuficiența educației fiscale a contribuabililor care constituie o parte componentă a educației civice;

imperfecțiunea legislației fiscale sub aspectul caracterului incomplet (unele raporturi aferente fiscalității rămân în afara reglementărilor normative), impreciziilor și ambiguităților – toate acestea creând un „climat destul de favorabil” pentru contribuabilii care urmăresc scopuri evazioniste;

lipsa unui control fiscal bine organizat ce ar include mijloace și metode performante și un personal suficient numeric, bine instruit și corect în acțiuni (excesul de zel al autorităților fiscale, adică exagerări în procesul exercitării funcțiilor, de asemenea creează premise pentru frauda fiscală), etc. – acestea se mai numesc și cauze tehnice.

diversitatea categoriilor de contribuabili reieșind din procedura impunerii care, la rândul ei, este determinată de domeniul și specificul activității contribuabilului (de exemplu salariații dispun de posibilități reduse de fraudă (eludare a fiscului), deoarece impunerea lor este asigurată de un terț prin reținerea la sursă, în schimb persoanele ce desfășoară activitate de întreprinzător beneficiază de un volum considerabil de posibilități de fraudă fiscală prin intermediul modului de evidență, a sistemului de deduceri, de facilități, de treceri în cont, de restituiri, etc.);

putem menționa chiar și cauze de ordin politic – asemenea cauze ale fraudei fiscale țin de funcția de reglare a impozitelor, adică statul prin intermediul fiscalității promovează un anumit gen de politică economică sau socială, iar contribuabilii împotriva cărora este îndreptată asemenea politică opun o anumită rezistență, inclusiv prin intermediul fraudei fiscale.

2.l. Incoerența și instabilitatea cadrului legislativ

Complexitatea, permanenta transformare și dezvoltare a relațiilor din diferite domenii de activitate sau apariția unor noi asemenea domenii au impus și impun, în permanență, asigurarea unui cadru legislativ corespunzător, coerent și eficient. Această dezvoltare exponențială a tuturor parametrilor sociali se exprimă prin crearea de noi raporturi juridice în societate. La rândul lor, raporturile juridice nou create, consfințite deseori prin acte normative, dar și de voința părților, fac să apară felurite mijloace și procedee de ocolire sau de încălcare a normelor de reglementare astfel voite.

„Multitudinea neobișnuită a obligațiilor cuprinse în „obligația fiscală” și numărul mare de persoane asupra cărora acestea se răsfrâng nu a făcut decât să stimuleze în toate timpurile ingeniozitatea în a le eluda, prin găsirea unor subterfugii eficiente, determinate de reglementări ambigue, imprecise în această materie.”

Altfel spus, evaziunea fiscală și frauda fiscală au fost și sunt motivate de multiplele imperfecțiuni și particularități în domeniul legislației fiscale și neorganizarea judicioasă a activității fiscale, nefolosirea metodei contabilității naționale pentru evidențierea macroeconomică, frauda masivă, realizată de diferite grupuri de interese și agenți economici, apăruți doar pentru a beneficia de lacunele legilor, ,,multitudinea modificărilor, completărilor și introducerii de noi acte normative referitoare la așezarea și perceperea impozitelor și taxelor „.

Legile prin care sunt reglementate impozitele trebuie să aibă la bază o serie de principii și anume:

neutralitatea măsurilor fiscale, în raport cu diferite categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând egalitatea investitorilor, a capitalului român și străin;

corectitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare;

echitatea fiscală presupune tratarea egală a contribuabililor prin stabilirea sarcinii fiscale, în funcție de capacitatea de plată a acestora;

eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor legilor fiscale.

Potrivit principiilor constituționale toate legile prin care se reglementează impozitele sunt aprobate de către Parlament. Din această cauză prin deciziile politice pot fi încălcate principiile fiscalității. Prin legile fiscale se pot acorda facilități fiscale sau neimpozitarea unor venituri creând fapte de evaziune fiscală. În schimb, creșterea de impozite sau introducerea de noi impozite pot reprezenta motive pentru săvârșirea de fraudă fiscală.

Se susține că cea mai bună lege fiscală este cea mai veche lege atât pentru contribuabili, cât și pentru autoritatea fiscală. În cazul unor modificări repetate a legilor fiscale pot să apară „o serie de confuzii în aplicarea și interpretarea acestor norme legale”. Din cauza unor lacune legislative imputabile puterii politice și prin necunoașterea legilor fiscale se pot săvârși fapte de evaziune fiscală și fraudă fiscală.

În practica economică nu există și nu poate exista un model sau o teorie unică, ideală, general valabilă, pentru analiza exactă a impactului politicii fiscale și implicit a celei bugetare.

În consecință, a devenit tot mai evident faptul că activitățile managementului politicii fiscale nu se pot desfășura la întâmplare, fără supraveghere și fără o direcție de orientare.

Dar, așa cum subliniază și academicianul Iulian Văcărel, este periculoasă copierea unui sistem fiscal (reglementările fiscale) al unei anumite țări fără ca aceasta să fie precedată de studii empirice aprofundate “deoarece nu există două țări care să aibă condiții economice, sociale și de altă natură identice, care să justifice abordări fiscale similare”.

Apreciem că stabilitatea legilor fiscale, dar și elaborarea acestor norme legale, în baza principiilor echității fiscale, pot reprezenta modalități de prevenire a fraudei fiscale.

2.2. Presiunea fiscală – cauză esențială a evaziunii fiscale

Prezența fiscalității în contextul dezvoltării societății se leagă de crearea și funcționarea instituțiilor indispensabile guvernării, care prin natura nematerială a activității lor nu își pot acoperi cheltuielile din venituri proprii, ceea ce a determinat preluarea și alocarea, în acest scop, a unor părți din produsul creat în activitățile materiale, în special din sectorul privat.

Manifestarea fiscalității ca fenomen economico-social presupune, atât reglementări cu caracter juridic, ce implică instituirea prin lege a modalităților de procurare/alocare a veniturilor fiscale de către autoritățile publice, cât și procese sau relații economice de redistribuire a unor părți ale valorii create pentru satisfacerea de nevoi ale colectivităților de tip statal.

În concepție modernă, fiscalitatea are un conținut complex, între componentele sale esențiale menținându-se pe de o parte procesele economice de mobilizare a resurselor la dispoziția statului, pe de altă parte, de utilizare a lor prin efectuarea de cheltuieli publice.

Din punct de vedere juridic, fiscalitatea este percepută și în plan conceptual, ca un ansamblu de reglementări menite să creeze cadrul legal necesar procurării/utilizării resurselor bănești administrate de către autoritățile publice pentru realizarea obiectivelor considerate în interesul colectivităților umane respective.

Dimensiunea economică a fiscalității indică politicile publice promovate de către guverne, care trebuie să ia în considerare, atât realizarea proceselor economice aferente, cât și implicațiile lor asupra evoluției economiei și colectivității umane guvernate.

Societatea nu poate exista în absența impozitelor, a căror necesitate este, pe de o parte, statuată prin Constituție, și pe de o altă parte, demonstrată de realitatea istorică. Urmarea firească a instituirii impozitelor este resimțirea presiunii fiscale de către contribuabili.

Indiferent de termenul utilizat: povară fiscală, presiune fiscală, coeficient fiscal, rata prelevărilor obligatorii, ideea generală este aceea a obligației față de stat de diminuare a veniturilor particulare. Rata presiunii sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg, este raportul dintre totalul impozitelor și contribuțiilor sociale efectiv încasate de administrația publică și produsul intern brut.

Contribuabilul onest și cu spirit civic vede în impozit “un rău necesar” și consimte la plata acestuia. Când însă impozitele depășesc anumite limite, iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală care îi apasă, comportamentul normal, în economie și societate, este paralizat, conducând la inhibarea inițiativei particulare, a motivației de a munci sau, mai grav, la adevarate revolte fiscale.

Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe specialiști încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când economiștii și juriștii afirmau că fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Cum însă, datoria diversificării acțiunilor și implicărilor statului în viața economică și socială, impozitelor și cotizațiile sociale au avut o evoluție ascedentă, în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora era considerată ca fiind la limita maximă.

Pentru a-și realiza scopul în cadrul politicii fiscale, presiunea fiscală impusă de puterile publice trebuie să armonizeze două tendințe diametral opuse: pe de-o parte, pe cea a statului, care dorește ca să fie tot mai mare pentru acoperirea cheltuielilor publice crescânde și, pe de altă parte, cea a cetățeanului care dorește o presiune cât mai mică.

Indiferent de terminologia folosită în literatura de specialitate, presiunea fiscală exprimă aceeași idee și anume aceea de obligație față de stat prin plata impozitului.

Creșterea presiunii fiscale este, în mod cert, legată de extinderea rolului economic și social al statului. De altfel, în lume, mișcările anti-impozite au cunoscut o anumită amploare, mai ales în S.U.A. extinzându-se ulterior și în țări care aveau reputația unui civism fiscal, ca Norvegia sau Danemarca.

Creșterea presiunii fiscale în ultimile două secole, are la bază extinderea rolului economic și social al statului. De asemenea, având în vedere că prevederile obligatorii sunt sursa de acoperire a cheltuielilor publice, impozitele și presiunea fiscală înregistrează, în consecință, aceeași tendință de creștere pe care o manifestă cu pregnanță cheltuielile publice. Autoritățile publice percep impozite, deoarece guvernele au nevoie de resurse.

Totodată, acestea trebuie să fie foarte precaute în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, pentru ca situația să nu ia altă turnură, întorcându-se împotriva propriilor interese.

Plafonul fiscal este variabil, deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult o percepție care fluctuează în funcție de circumstanțele economice, politice, sociale și psihologice. Cu toate acestea, ideea că ,,un impozit prea mare omoară impozitul “ se manifestă pregnant în gândirea multor economiști. Astfel, încă din 1952, juristul Marcel Waline aprecia că: ,, impozitul ridicat provoacă, acolo unde nu este imposibil, o diminuare a materiei impozabile, fie prin restrângerea consumurilor ce nu sunt indispensabile, fie prin ascundere sau evaziune fiscală”. Experiența a dovedit, mai mult decât o dată că, o reducere a impozitelor are ca rezultat o creștere a venitului din impozit.

Presiunea fiscală este considerată cauza esențială a evaziunii fiscale și a fraudei fiscale, deoarece sarcinile fiscale excesive, sunt privite de către contribuabili ca plăți nejustificate care le reduc veniturile și care reduc motivația pentru muncă, descurajând investițiile și economisirea.

Prin creșterea ratelor de impozitare scade și venitul disponibil al societăților comerciale: are loc o reducere a capitalului productiv, contribuind la degradarea situației economice, iar bazele de impozitare se restrâng prin fraudă fiscală, ceea ce anulează așteptările potrivit cărora prin creșterea ratelor se obțin venituri suplimentare la buget. Prin reducerea presiunii fiscale, se evită ca prin plata impozitelor să se reducă capitalul productiv și se măresc veniturile ce rămân la dispoziția contribuabilului pentru a acoperi nevoile de finanțare.

Sporirea veniturilor bugetare ale unui stat trebuie să se asigure prin creșterea numărului contribuabililor care se conformează voluntar și nu prin ridicarea presiunii fiscale asupra acestora din cauza existenței evazioniștilor.

Presiunea fiscală exprimă acel procent din veniturile contribuabililor ce se concentrează la dispoziția statului prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor. Efectul negativ al presiunii fiscale apare atunci când mărimea impozitelor depășește pragul de toleranță la impozit. Presiunea fiscală excesivă provoacă un impact negativ asupra comportamentului economic al agenților economici și celorlalți contribuabili, implicit asupra rezultatelor activității economice și a veniturilor bugetare colectate din impozite.

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri.

1.Presiunea fiscală națională

În general, presiunea fiscală este dată de rata fiscalității, care se calculează ca raport între suma totală a încasărilor fiscale percepute pe o anumită perioadă și mărimea produsului intern brut realizat în aceeași perioadă, de obicei un an.

2.Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuate cu cât ponderea lor în valoare adaugată realizată este mai mare.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari, cu atât suma totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în marimea pronunțată a ratei fiscalității la nivelul agentului economic.

3.Presiunea fiscală individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel național și al agentului economic, se poate cuantifica și presiunea fiscală individuală, resimțită sub aspect psihologic și care măsoară pragul toleranței la impozite. Aceasta se calculează ca raport între prelevările totale fiscale suportate de contribuabil și suma veniturilor brute obținute de acesta.

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat atâta timp cât ea rămâne tributară unor elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea ocult al încorporării impozitelor în prețuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul beneficiază, acțiunea progresivității impozitelor.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuia analizată în raport cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură veniturile rămase după impozitare reușesc să satisfacă nevoile de subzistență, de economisire și petrecere a timpului liber.

Arthur Laffer, un economist remarcabil al ofertei (susținea eliminarea intervenției statului în economie prin transferuri sociale și subvenții a tuturor barierelor de frânare a ofertei, cum ar fi presiunile fiscale asupra producătorilor), a transpus grafic, în 1980, relația dintre ratele de impozitare și veniturile fiscale totale la buget, cunoscută sub numele de „Curba Laffer".

După reprezentarea grafică, curba care reflectă evoluția impozitului crește într-o primă fază deoarece concomitent cu sporirea presiunii fiscale cresc veniturile fiscale, dar numai până la un anumit punct maxim notat cu M, după care curba devine descendentă, deoarece impozitele ridicate frânează creșterea economică sau presiunile suplimentare nu antrenează proporțional creșterea veniturilor.

În practică, se constată că nu se poate identifica cu exactitate mărimea pragului de impozitare începând de la care presiunea fiscală este considerată excesivă. Acest prag diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta.

Această curbă arată că suma veniturilor pe care statul le colectează este în funcție de rata impozitelor (presiunii fiscale).

Atunci când ratele de impozitare cresc foarte mult, veniturile încasate la buget scad și, în mod similar, o scădere a ratei fiscalității poate genera o activitate economică suplimentară, care să determine creșterea veniturilor din impozite.

Potrivit graficului, dacă rata fiscalității poate crește de la 0% la 100% (neatingând niciodată aceste valori în practică), venitul din impozite poate varia de la 0 la nivelul maxim și de aici scade până la 0, atunci când impozitarea tinde spre 100%, adică are loc o confiscare a tot ce se poate obține ca venit, situație în care producția încetează.

Factorii de influență a presiunii fiscale:

Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori dintre care menționăm:

1. performanțele economice;

2. structura și formele proprietății;

3. necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice;

4. eficiența cu care se utilizează cheltuielile publice finanțate prin impozite;

5. gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor;

6. mărimea datoriei publice;

7. stadiul democrației.

Efecte provocate de creșterea presiunii fiscale

În situațiile de depășire a pragului admisibil al presiunii fiscale, în anumite condiții socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menționăm: slăbirea efortului productiv, frauda și evaziunea fiscală, precum și apariția economiei subterane, riscul inflației prin fiscalitate, reducerea competitivității pe plan internațional.

1. Scăderea efortului productiv. Economiștii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii și investiției. Astfel, din punct de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse:

a. efectul de substituție – diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare;

b. efectul de venit – depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creșterii impozitelor.

2. Riscul de inflație prin fiscalitate provine din faptul că orice creștere a impozitelor și a cotizațiilor sociale are tendința de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a prețurilor și salariilor, alimentând în acest mod inflația. Explicația constă în încercarea, pe de o parte, a intreprinderilor de a cuprinde în prețul lor de vânzare plusul de impozite și contribuții sociale pe care le suportă și, pe de altă parte, a salariaților de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.

3. Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata fiscalității, fiind un aspect particular al fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, practicarea muncii la negru permite angajatului să obțină venituri nedeclarate, iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor (aferente muncii la negru).

4. Reducerea competitivității pe plan internațional. Orice creștere a preluărilor obligațiilor suportată de agenții economici, se repercutează în nivelul prețului practicat la produsele lor, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivității întreprinderii respective în relațiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil, riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistențe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenților economici autohtoni în fața unei concurențe internaționale din ce în ce mai active, mai agresive.

Presiunea impozitelor se măsoară prin rata presiunii fiscale care se stabilește prin raportul dintre prelevările obligatorii către stat și sursa din care se acoperă aceste prelevări. Presiunea fiscală se poate stabili la nivel macroeconomic, dar și la nivel microeconomic.

A. Evoluția presiunii fiscale la nivel macroeconomic

Creșterea fiscalității peste anumite limite nu stimulează munca, investițiile și economiile, prelungește criza. De asemenea, creșterea presiunii fiscale e o sursă de conflict și nu generează motivație normală pentru muncă. Majoritatea impozitelor încurajează ,,munca la negru” și frauda fiscală.

Abordarea presiunii fiscale ca raport matematic între impozite și agregați economici, vizează de fapt expresia randamentului fiscal. Unul dintre autorii de prestigiu în materie de fiscalitate, autorul și inițiatorul T.V.A. în Comunitatea Europeană, Maurice Loure spunea că "presiunea fiscală nu este o noțiune care poate fi definită printr-un raport matematic. Ea nu exprimă astfel sancțiunea, chiar suferința, aplicată contribuabililor. Ea poate fi caracterizată prin ansamblul impozitelor sistemului fiscal”.

În măsura în care presiunea fiscală crește trebuie ca impozitul să nu creeze distorsiuni grave și ca el să fie just. Nu este posibil pentru explicarea nivelului sarcinii fiscale fără a se ține cont de specificitatea structurilor fiscale.

Problema evidenței unui impozit constă în a determina cine suportă în mod efectiv sarcina fiscală, pe cine apasă o creștere a volumului impozitului. În perioada parcursă după 1989 s-a constatat faptul că, dacă un impozit este prevăzut să afecteze contribuabili bine determinați, aceștia au adesea posibilitatea de a-și repercuta sarcina fiscală asupra altora, chiar dacă aceștia din urmă nu sunt avizați de către legea fiscală.

Atât timp cât presiunea fiscală nu este exagerată, se poate emite pretenția că prin fiscalitate se urmăreste „modelarea civismului fiscal”, factor determinant al randamentului fiscal cu condiția ca cei impozitați (contribuabilii) să-si cunoască clar drepturile si obligațiile. Presiunea fiscală este strâns legată de noțiunea de ,,fiscalitate”, deseori utilizându-se pentru caracterizarea nivelului acesteia. Nivelul fiscalității sau presiunea fiscală semnifică cât de apăsătoare sunt impozitele sau, altfel spus, cât de mare este povara fiscală ce apasă pe umerii contribuabililor .

Ideea unei limite a presiunii fiscale a fost abordată în decursul timpului de o serie de economiști și specialiști în domeniul financiar. Astfel, economistul David Ricardo, considera că orice prelevare fiscală, reduce prin ea însăși puterea de acumulare a capitalului. La polul opus, susținătorii teoriei keynesiene cred că ideea unei anumite limite impusă prelevărilor fiscale ar fi legată de anumite confuzii sau ,,scopuri tehnice” datorită faptului că nu se ține seama de avantajele pe care contribuabilul le-ar avea de pe urma cheltuielilor publice finanțate din impozite. În cadrul teoriei unei fiscalități puternice, curentul neokeynesian acordă prioritate schemelor macroeconomice.

Peste un anumit prag al presiunii fiscale căruia îi corespunde suma maximă posibil de încasat din prelevări obligatorii, pe măsură ce nivelul cotelor de impunere cresc, volumul încasărilor din impozite se diminuează.

Rata fiscalității la nivel național reprezintă raportul procentual între totalul prelevărilor obligatorii către stat și PIB. Presiunea fiscală în sens strict ține seama doar de prelevările fiscale la bugetul statului. Spre deosebire de aceasta, presiunea fiscală globală ia în calcul, pe lângă impozitele și taxele plătite bugetului și cotizațiile sociale, chiar dacă acestea sunt gestionate prin bugete distincte sau fonduri speciale.

La nivel macroeconomic, analiza presiunii fiscale se realizează în funcție de necesitățile de finanțare a cheltuielilor publice, dar și a mărimii produsului intern brut. ,,Rata fiscalității se calculează ca raport între prelevările obligatorii încasate într-un an și valoarea produsului intern brut în aceeași perioadă”.

Rata fiscalității = Prelevări obligatorii .100

PIB

Prelevările obligatorii, în funcție de sfera de cuprindere, pot fi:

numai din impozite și taxe;

total prelevări către stat care includ impozitele și taxele de orice fel, contribuțiile sociale și de sănătate și contribuții la fondurile speciale.

Nivelul fiscalității cunoaște diferențieri de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. În general, țările mai puțin dezvoltate sunt caracterizate de o presiune fiscală mai redusă, în timp ce rata fiscalității crește în cazul țărilor dezvoltate economic (variază între 20 – 50% din PIB). Media Uniunii Europene în anul 2004 formată din 25 de membri era în jur de 40% din PIB. Există și excepții de la această regulă, adică țările dezvoltate care au o presiune fiscală medie, cum ar fi Statele Unite ale Americii sau Japonia, unde rata fiscalității calculată ca procent din PIB era în 2003 în jur de 30% față de Suedia care este țara cu cea mai ridicată fiscalitate din cadrul Uniunii Europene din cauza cheltuielilor excesive în domeniul social (50,6% din PIB reprezintă încasări din impozite și taxe).

Un stat în care veniturile obținute din impozite și taxe sunt cheltuite în mod eficient își poate permite o presiune fiscală mai redusă, decât în cazul cheltuirii ineficiente a veniturilor la buget.

Rata presiunii fiscale se poate stabili și prin raportul dintre diferite impozite sau contribuții (cum ar fi: impozitul pe profit, TVA, contribuțiile sociale) și produsul intern brut.

În România, fară să se urmărească un anumit model, rata presiunii fiscale este fluctuantă din cauza instabilității legislative și a reformelor ce necesită resurse financiare.

Nivelul fiscalității în România este distorsionat din cauza:

evaziunii fiscale și fraudei fiscale ridicate;

facilităților fiscale acordate contribuabililor, sub diverse motivații;

instabilității legislației fiscale.

Considerăm că stabilirea gradului de fiscalitate în funcție de datoriile fiscale ale contribuabililor ar fi mai aproape de realitatea nivelului presiunii fiscale față de nivelul veniturilor încasate.

B. Evoluția presiunii fiscale la nivelul agentului economic și a salariatului

La nivelul agentului economic calculăm presiunea fiscală pe care o suportă acesta raportând totalul impozitelor, contribuțiilor și taxelor plătite către stat la cifra de afaceri (sau valoarea adăugată) obținută pe o perioadă de un an. Menționăm că utilizarea cifrei de afaceri, în calculul presiunii fiscale este un indicator mai important ce se calculează la nivel de firmă și reprezentativ pentru mărimea unei societăți.

De fapt, printre indicatorii valorici ai producției se regăseste cifra de afaceri, împreună cu producția globală, producția marfă, exportul și importul.

Totuși firmele plătesc la buget și alte impozite, taxe și contribuții, dar nu toate sunt suportate de către ele. Astfel, nu vom lua în calcul TVA-ul, accizele și taxele vamale, deoarece firma le recuperează de la consumator, fiind incluse în prețul mărfurilor vândute. Impozitul care afectează direct firma este cel asupra profitului, celelalte plăți reprezentate de contribuțiile la fondurile de asigurare și protecție socială, impozitele asupra clădirilor, terenurilor, mijloacelor de transport se includ în prețul produselor, recuperându-se prin preț.

Totuși se consideră că acestea influențează indirect mărimea profitului prin nivelul costurilor și de aceea le vom lua în considerare în calculul presiunii fiscale la nivelul agentului economic. La acestea ar mai trebui adăugate și celelalte contribuții la fondurile speciale, altele decât de asigurare și protecție socială. Societatea pe care facem exemplificarea se ocupă cu prestarea serviciilor de cablu și internet.

Incidența impozitelor se manifestă și asupra veniturilor agenților economici ori a persoanelor fizice. Astfel, se poate vorbi de o presiune fiscală individuală care se calculează ca raport între prelevările obligatorii datorate statului și rezultatele obținute de contribuabil.

Rata fiscalității individuale = Prelevări obligatorii X 100 Rezultate

Rata presiunii fiscale individuale se poate stabili la nivelul agentului economic sau Ia nivelul persoanei fizice. Dacă rata se calculează la nivelul persoanei juridice, atunci prelevările obligatorii sunt formate din:

impozit pe profit;

impozite și taxe locale;

taxa pe valoarea adăugată;

contribuțiile sociale și de sănătate;

accize;

taxe vamale;

alte contribuții obligatorii.

Acestea se vor raporta la veniturile totale, cifra de afaceri, valoarea sau profitul brut pentru a analiza impactul fiscalității asupra rezultatelor agentului economic.

Referitor la incidența impozitelor asupra veniturilor contribuabililor, s-a conturat o altă formă a presiunii fiscale și anume presiunea psihologică, prin care se apreciază pragul de toleranță la impozit. Contribuabilul resimte impozitul prin reducerea venitului obținut, iar în unele cazuri a averii. Nu se cunosc puncte fixe sau praguri pentru nivelul ratei presiunii fiscale individuale, însă, în literatura de specialitate s-a conturat un principiu enunțat prima dată de Adam Smith în lucrarea sa „Avuția Națiunilor” (1776).

Potrivit acestui principiu nu ar trebui ca prelevările obligatorii să depășească partea de venit ce rămâne la dispoziția contribuabilului, pentru a nu apela la mecanismele evaziunii fiscale și a fraudei fiscale, dintre care putem aminti transferul afacerilor în paradisurile fiscale.

În acest moment este important să precizăm că nivelul exagerat al prelevărilor obligatorii asimilate asupra muncii și nivelul derizoriu al veniturilor provenite din salarii prezintă două efecte negative: exodul lucrătorilor spre alte țări, astfel încât numărul celor ce muncesc în străinătate este acum egal cu cel al salariaților din țară, în al doilea rând munca la negru, precum și faptul că puține locuri de muncă au ieșit la lumină după introducerea cotei unice. Acest lucru este destul de îngrijorător și după părerea noastră ar fi necesară adoptarea urgentă a unor măsuri pentru remedierea situației existente.

Într-adevăr, munca la negru este ridicată și tocmai de aceea s-a urmărit diminuarea contribuțiilor sociale, proces ce va continua probabil și în anii următori, scopul urmărit fiind acela de a stimula dezvoltarea pieții muncii prin scoaterea la lumină din economia subterană a muncii ,,la negru sau la gri”. Dar, trebuie să avem în vedere și faptul că în prezent salariul mediu din România este prea scăzut comparativ cu țările europene.

Când sarcinile fiscale apasă greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze din zona de presiune fiscală. Este un reflex economic care face să dispară capitalurile pe care fiscul vrea să le impună prea mult. Sismonde afirma că „impozitul nu trebuie niciodată să pună pe fugă materia pe care el o lovește. El trebuie să fie cu atât mai moderat cu cât această bogăție este mai fugitivă” .

III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI SPECIALIZAT ÎN OPERAȚIUNI DE EVAZIUNE FISCALĂ ȘI SPĂLARE A BANILOR

Persoanele fizice care au făcut obiectul unor investigații privind operațiuni de evaziune fiscală și spălare a banilor sunt de diverse naționalități și provin din majoritatea mediilor sociale (comunitatea de afaceri, administrația centrală/locală, societatea civilă etc).

Relevant este faptul că unii dintre aceștia au legături directe sau sunt interpuși ai persoanelor cu funcții decizionale sau executive din spectrul politico-instituțional central sau local.

În abordarea noastră o să evidențiem trăsăturile de personalitate ale infractorului financiar care efectuează operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism. Din punct de vedere juridic, infractorul este persoana care comite o infracțiune cu vinovăție sau participă la comiterea ei, fie în calitate de instigator, fie în calitate de complice.

Conduita criminală a infractorului necesită cunoașterea aprofundată a mecanismelor și factorilor care o influențează. Infractorul, ca individ, trebuie cunoscut și analizat în profunzime, acordându-se o deosebită atenție structurii sale psihologice, factorilor endogeni și exogeni care acționează asupra comportamentului său.

Lumii economico-financiare îi sunt caracteristice atât anumite modalități faptice, cât și anumite tipuri de personalități criminale, cu un anume potențial motivațional de natură infracțională.

Motivația făptuitorilor reprezintă totalitatea elementelor psihice care concurează la luarea deciziei de a comite o anumită faptă ilegală, ea fiind alcătuită din structurarea tuturor motivelor care au dus la această alegere. Cu cât un infractor este mai motivat în activitatea pe care o desfășoară, cu atât va avea mai multe șanse de reușită, deoarece va depune toate diligențele pentru a atinge rezultatul pe care îl urmărește.

Motivația nu este unică pentru toți făptuitorii, ea variind în funcție de interesele și nevoile de moment ale fiecărui individ. Cu toate acestea, un element comun al tuturor infractorilor din sfera criminalității economico-financiare este dat de rezultatul urmărit prin desfășurarea activității infracționale.

Astfel, motivația acestui tip de infractor se caracterizează în principal prin dorința de câștig, de obținere a unor avantaje materiale cât mai mari. În actualul context social, motivul îmbogățirii poate apărea ca justificat: dorința de câștig este, cel puțin în sistemul economiei de piață, apreciată ca o justificare suficientă și legitimă fiind acceptată social.

Lăcomia și invidia sunt trăsături dominante ale multora dintre comportamentele care se manifestă în spațiul afacerilor. Motivația obținerii unor câștiguri materiale considerabile este cea mai convingătoare și se întâlnește la toți infractorii care acționează în acest mediu. Practic acesta este elementul definitoriu în desfășurarea activității infracționale și constituie un element deosebit de important în dezvoltarea acestui tip de criminalitate.

V. Ruggiero opina în legătură cu motivația infracțională că doar „ambiția personală este cea care îi împinge pe oameni să comită infracțiuni. Infracționalitatea în afaceri reprezintă „fructul oprit” pentru instrumentele de control, dar și de autocontrol din partea propriilor indivizi, ce aparțin prin definiție sistemului de afaceri”. Cauzalitatea fraudelor este legată preponderent de personalitatea autorilor și mai puțin de mediul în care acesta operează și care le-ar spori gradul de vulnerabilitate infracțională.

În opinia lui V. Ruggiero, cauzalitatea infracțională aparține sferei motivaționale determinate de nivelul de cultură al indivizilor. Astfel, orice activitate infracțională a indivizilor reprezintă o situație inedită, din care se desprinde imposibilitatea acestora de a avea un autocontrol suficient. În ceea ce privește stăpânirea de sine și refuzul trecerii la act, lipsa acestora ar putea fi explicate printr-un comportament dominat de anumite vicii, cum ar fi: o asumare precară a riscului, tendința de a evita sarcinile dificile, toleranța redusă față de frustrări, impulsivitatea manifestată prin înclinația către plăcerile de moment. Toate aceste trăsături se circumscriu egocentrismului, ca latură a personalității umane.

Infractorii care acționează în sfera criminalității economico-financiare cunosc în detaliu lacunele existente în sistemele de reglementare în care își desfășoară activitatea, iar vidul legislativ și incapacitatea guvernelor de a conferi fermitate activității de control ce ar trebui exercitat în acest sistem conferă o vulnerabilitate deosebită față de acest gen de infracțiuni.

Infractorul care acționează în sfera economico-financiară, față de ceilalți infractori are, în general, studii superioare în domeniu. Astfel, o particularitate a acestui tip de infractori o constituie pregătirea intelectuală și nivelul de cultură deosebite.

Pregătirea intelectuală reprezintă nivelul de instruire școlară pe care îl au infractorii din această categorie a criminalității și care influențează în plan calitativ fenomenul infracțional, în sensul că oferă cunoștințele necesare pentru comiterea unor fapte cu moduri de operare deosebit de complexe. Experiența ultimilor ani în studierea acestui gen de infracțiuni a relevat faptul că infractorii posedă tot mai multe cunoștințe în cele mai variate domenii, pornind de la cel legislativ și până la domenii care s-au dezvoltat recent (informatică, telecomunicații etc.).

Specific infractorului financiar este faptul că el acționează în domeniul său de activitate, acolo unde posedă cunoștințe temeinice, unde cunoaște legislația și imperfecțiunile acesteia, oferindu-i-se posibilitatea de a eluda dispozițiile legale.

În majoritatea cazurilor infractorul financiar are studii superioare și ocupă funcții de conducere în cadrul unei organizații( ex.: manager, director, patron, administrator etc.). Funcția deținută îi dă posibilitatea să își pună în practică cunoștințele, încălcând prevederile legale, urmărind obținerea unor profituri ilicite.

Lăcomia îl determină pe fraudator să pună la punct scheme prin care să sustragă sume considerabile de bani, pe care le investește ulterior în bunuri imobiliare ( ex. : locuințe, terenuri ), în achiziționarea unor obiecte de valoare ( cum ar fi autoturisme de lux ) sau chiar în coruperea unor funcționari sau oameni politici cu influență.

Fraudatorul studiază fisurile existente în sistem și în unitatea în care își desfășoară activitatea, stabilește în amănunt modalitatea în care urmează să acționeze și își pune în aplicare planul cu mult tact, calm, consecvent, afișând un tonus excepțional. Organele de control, în special cele interne, sunt preocupate într-o mai mică măsură să caute fisuri în interiorul sistemului. Astfel, în inevitabila lor ignoranță nu reușesc sau nu îndrăznesc să îi verifice pe cei care, cel puțin în aparență, se bucură de succes în activitatea pe care o desfășoară. În consecință nu se procedează la o verificare riguroasă a activităților financiar-contabile efectuate de membrii organizației. Această trăsătură a managerilor de a avea încredere în oamenii pe care îi conduc favorizează săvârșirea unor infracțiuni.

Un alt motiv pentru care controlul se dovedește, în multe situații, ineficient este că cea mai mare parte a managerilor consideră că în organizația pe care o conduc nu poate fi comisă o fraudă de mari proporții. Tratarea cu indiferență a semnalelor care prefigurează comportamentul suspect al unor angajați, precum și părerea unor angajați precum că prea multe verificări ale personalului are efecte negative asupra acestuia, favorizează activitatea fraudatorilor, creând împrejurări prielnice punerii în aplicare a fraudelor.

De multe ori un manager este pus în situația limită de a amâna luarea unei decizii ferme față de neregulile descoperite pentru simplul motiv că dezvăluirea acestora îi va afecta situația profesională proprie. În alte situații poate interveni și ignoranța managerului, conturată prin incapacitatea acestuia de a descifra mecanismele și procedeele utilizate de fraudator.

În opinia specialiștilor, personalitatea infractorului financiar are atât o latură pozitivă cât și o latură negativă.

În ceea ce privește latura pozitivă se are în vedere faptul că fraudatorul este dinamic, consecvent, cu o deosebită rezistență fizică și psihică, obișnuiește să muncească peste orele de program, nu solicită concedii de odihnă, fără a fi afectat de efortul depus. În instituțiile financiar-bancare și aprobare a finațărilor europene, în care există o permanentă relație cu publicul, se observă faptul că infractorul comunică deosebit de ușor în relațiile interumane, având permanent la îndemână soluții și răspunsuri care atrag clienții și îi impresionează pe colegi, obișnuind să își argumenteze afirmațiile cu ajutorul unor termeni și expresii de strictă specialitate, pe care este conștient că interlocutorii nu le înțeleg pe deplin.

Ca o categorie aparte a infractorilor care acționează în mediul economico-financiar, fraudatorii conștientizează faptul că ei operează într-o instituție ( bancă, fond de investiții, instituții pubice, societăți comerciale, agentii de dezvoltare regională) care gestionează riscul. Toate operațiunile efectuate sunt marcate de o doză mai mare sau mai mică de risc. De aceea, în cele mai multe cazuri ei nu au remușcări sau sentimente de vinovăție atunci când pierd într-o operațiune. Conștient de risc, fraudatorul se manifestă impulsiv, nu se consultă cu nimeni, ignorând deliberat reglementările tehnice și contabile. Această manieră de lucru este acceptată de către șefi, care nu sunt deranjați de aspecte, în aparență minore.

Latura negativă a personalității infractorului financiar este întregită de aroganța acestuia. El se consideră cel mai capabil individ din organizația în care acționează și are convingerea intimă că nimeni nu va reuși să îi descopere manoperele frauduloase. Acesta afișează o atitudine nonșalantă, o vestimentație elegantă, disponibilitate față de orice problemă pusă în discuție, stăpânește și controlează orice situație. Pentru a oferi imaginea completă a unui profesionist, știe când și pentru ce să facă mici concesii, să cedeze, dar numai în situații care nu îi afectează interesele.

Psihopatul financiar are o situație materială foarte bună, comparându-se permanent cu cei aflați deasupra sa în ierarhia organizațională, dar manifestând în același timp preocuparea de a nu ieși în evidență nici în mod pozitiv nici în mod negativ.

Studiile efectuate în domeniu au relevat că lăcomia nu reprezintă un element care să îl motiveze în mod deosebit pe psihopatul financiar în săvârșirea unor acțiuni ilegale.

În cadrul Universității Yale din Statele Unite ale Americii funcționează un departament care studiază psihologia infractorilor specializați în criminalitatea economico-financiară. Cercetătorii au elaborat un concept destul de interesant, care se referă la faptul că infractorul nu este cineva cu o lăcomie evidentă, ci acea persoană care se teme de eșecuri, de ratări. Exemplul clasic dat de cercetători este tipul de persoană care o duce cu adevărat bine din punct de vedere financiar. În momentul în care instituția în care își desfășoară activitatea suferă un eșec financiar, iar individul este afectat din punct de vedere al remunerație, încearcă să comită o fraudă cât de mică, sperând să nu fie descoperit. Analizele efectuate evidențiază și faptul că organizațiile financiare și băncile, preocupate exclusiv de rezultate, nu sunt dispuse să analizeze modul în care acestea au fost obținute, excluzând orice control asupra activității salariaților aflați în punctele cheie ale afacerilor derulate. Pentru a nu fi surprinși de situații delicate, managerii din instituțiile financiar-bancare sunt preocupați de coruperea firmelor de audit financiar sau a organismelor de supraveghere și control care le verifică legalitatea operațiunilor și le confirmă bilanțurile contabile.

Complicitatea conducerii instituțiilor financiar-bancare la săvârșirea fraudelor și a operațiunilor de spălare a banilor este pusă în evidență și de refuzul constant al acestora de a interveni preventiv, ori de a sesiza organelor abilitate neregularitățile constatate, care nu reprezintă altceva decât infracțiuni în curs de săvârșire.

O altă particularitate a personalității infractorului economico-financiar o reprezintă și capacitatea de a relaționa și de a stabili legături de natură a-l favoriza, cu importanți funcționari sau lideri din administrație, poliție și justiție. El știe să profite de aceste relații și să le folosească atunci când își simte amenințată poziția sau activitatea.

Numeroasele legături pe care le dețin cei care se ocupă de criminalitatea economico-financiară, fac ca dezvoltarea fenomenului să fie una prolifică, deoarece de cele mai multe ori legăturile acestor infractori se găsesc în sfera politicului unde infracționalitatea de natură economică se dezvoltă paralel cu corupția politică. Din această cauză depistarea și combaterea faptelor ilicite este mult mai dificilă decât în alte domenii.

Asociind corupția cu infracționalitatea se formează un sistem de favorizare și se creează oportunitățile care deschid canalele necesare desfășurării activitățile ilicite și care dă dimensiunile reale ale facilităților de care beneficiază criminalitatea în desfășurarea activităților sale.

Profilul psihologic și comportamental al acestui tip de infractori conturează o personalitate robustă, a cărei opulență ascunde caractere foarte puternice. Ei sunt cei care se află în prim-planul vieții publice, care au acumulat averi considerabile și au capacitatea de a influența structurile politice și de putere. Planificate cu grijă și urmărite cu răbdare, acțiunile lor de corupere ating ținta, ceea ce denotă o premeditare a activităților infracționale. Ei speculează cu mare abilitate candidaturile și pulsul vieții economice, sociale și politice, construind și punând în aplicare veritabile strategii menite să le sporească averea și puterea, recurgând la inedite artificii care, bazându-se pe sclipiri de inteligență și lacune legislative , oferă teren propice trecerii la act.

Spre deosebire de ceilalți infractori care, după săvârșirea infracțiunii încearcă să se facă nevăzuți, infractorii din lumea economico-financiară se afișează în public fără nici un fel de remușcări. De fapt ei sunt indivizi apreciați în societate, stimați și care se făcuseră remarcați de cei din jur, posedă cunoștințe care le oferă o funcție apreciabilă și nicidecum nu ar putea fi considerați infractori de către cei din jur. În realitate însă ei sunt infractori, asemănători celor care ar săvârși infracțiuni contra persoanei sau o altă infracțiune de drept comun.

De multe ori, o parte din aceștia se află temporar pe teritoriul României, reședința lor reală aflându-se în insule de opulență ( Monte Carlo, Paris, Londra, Roma etc. ) și în paradisuri fiscale. Ei se plasează, datorită potențialului financiar și puterii de penetrare, foarte rapid, în cercul oamenilor politici, al elitelor economice și financiare, studiind relațiile existente și explorând conjuncturile inevitabile.

De asemenea, sunt aceia care trec cu rapiditate și ușurință de la un partid politic la altul, sprijinind chiar doi candidați concomitent, în speranța unui eventual câștig ulterior. Setea lor de putere și dorința de a se menține în „înalta societate” nu cunoaște limite, demonstrând încă o dată carențele adevăratului caracter, care nu pot fi mascate de opulență, precaritatea intelectuală și ignoranța.

După cum am arătat, motivația infractorilor financiari este reprezentată de dorința de a obține cât mai multe avantaje materiale, scopul spre care se îndreaptă indiferent de speța în care acționează, este de a câștiga cât mai mulți bani sau de a realiza un profit cât mai mare. Ei sunt, cel puțin în aparență, oameni respectabili, cu o poziție socială bine definită, posedând studii de specialitate care le permit să exploateze orice situație care favorizează realizarea scopului final, chiar dacă prin acțiunile pe care le desfășoară încalcă dispozițiile legale. de cele mai multe ori comportamentul ilegal al acestui tip de infractor este dificil de descoperit datorită statutului lor, însă pot fi identificați o multitudine de indicatori socio-mutuali referitori la comportamentul infractorului, care ar putea scoate în evidență activitățile ilegale pe care le desfășoară și care îi aduc beneficii materiale.

În activitatea de investigare a operațiunilor suspecte de spălare a banilor, investigatorii trebuie să aibă în vedere indicatorii socio-neutrali referitori la comportamentul infractorului financiar,respectiv:

schimbarea bruscă a modului de viață, vizibilă în special prin dobândirea unor bunuri și valori importante și care nu ar putea fi justificate prin veniturile declarate legal. Astfel de infractori investesc sumele de bani obținute ilegal în locuințe, autoturisme, îmbrăcăminte, concedii, bunuri de folosință îndelungată sau asigură condiții materiale deosebite propriilor copii. Aceste bunuri nu ar putea fi obținute numai din salariul obișnuit, de aceea de multe ori diferențele dintre nivelul de trai și mijloacele prin care își asigură existența în mod oficial constituie un indiciu că individul desfășoară activități ilicite.

indicatorul numit „iresponsabilitate”, materializat în renunțarea voluntară la concediile legale de odihnă, prezența neîntreruptă la serviciu pentru perioade îndelungate, prelungirea nejustificată a programului de lucru sau insistența de a participa la activități care nu sunt în mod normal în responsabilitățile sale etc. acest tip de infractor se caracterizează printr-o dinamică și atenție deosebită, ei studiază toate situațiile existente, prezentând interes pentru tot ce se întâmplă în mediul lor.

Ei trebuie să cunoască situația reală, pentru a identifica momentele favorabile pentru acțiunile sale, luând în considerare toate variantele posibile.

Infractorii care acționează în sfera criminalității care prejudiciază bugetul european afișează, în general, o imagine falsă, din această cauză fiind relativ greu de descoperit. Datorită puterii și statutului social, de care sunt conștienți și de care profită, ei reușesc să corupă valorile considerate imune la puterea banilor. Egocentrismul este considerat „țara” infracțională, forța motrice a realizării dorințelor lor. Banul și puterea sunt principalele lor motivații, pentru care s-ar amesteca în orice activitate care le-ar aduce un profit.

CAPITOLUL VII

MANAGEMENTUL INSTITUȚIONAL ȘI ORGANIZAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME INTERNAȚIONALE CU PREOCUPĂRI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI EVAZIUNII FISCALE

1.1. Organizația Națiunilor Unite

Combaterea crimei organizate, prevenirea și combaterea spălării banilor și a evaziunii fiscale, a preocupat comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în diferitele sale forme de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental și regional, au căutat diverse formule de combatere. Dacă inițial sfera acestor acțiuni s-a regăsit în principal în mijloace naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale și neguvernamentale să își dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea în primul rând a fenomenului și apoi pentru găsirea căilor și mijloacelor de contracarare.

Dacă la început au existat rețineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal național, acestea, prin voință politică, au fost înlăturate pe rând, pentru găsirea unor soluții optime privind conceptul general de combatere și pentru crearea de organisme internaționale, continentale și regionale, apte să pună în practică măsurile adoptate.

Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., președinții de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel și să-și exprime poziția față de pericolul social ce amenință siguranța națională.

Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfășurat, se evidențiază Reuniunea Ministerială de la Napoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de Acțiune contra Criminalității Transfrontaliere Organizate, din ale cărui prevederi se impun a fi reținute următoarele:

Comunitatea internațională trebuie să se pună de acord asupra unei definiții comune a conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai omogene măsurile luate la nivel național și mai eficace cooperarea internațională.

Pentru combaterea efectivă a criminalității organizate, comunitatea
internațională trebuie să țină cont de caracteristicile sale structurale și metodele
specifice pentru a elabora strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deși nu se
constituie într-o definiție juridică sau exhaustivă a fenomenului, elementele
următoare permit a caracteriza crima organizată:

organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale;

legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi
să conducă grupul;

recurgerea la violență;

intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a
obține sechestru pe teritorii sau piețe;

spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activități criminale cât
și pentru infiltrarea economiei legale;

potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de
frontierele naționale;

cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.

Pentru a detecta, a preveni și a combate într-o manieră judicioasă activitățile criminale transnaționale organizate, comunitatea internațională trebuie să întărească cunoașterea organizațiilor criminale și a dinamicii lor. Statele trebuie să strângă, să analizeze și să difuzeze statistici și informații viabile asupra acestui fenomen.

Fiecare stat trebuie să studieze experiența statelor care au fost obligate să facă față criminalității organizate și să interpreteze informațiile reieșite din studiul și analiza structurii și activităților criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penal și procedură penală, dispoziții regulamentare și structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni și combate acest fenomen.

Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative care să consacre ca infracțiune „participarea la o organizație criminală sau o asociație de răufăcători”să instaureze responsabilitate penală pentru persoanele fizice implicate în astfel de structuri, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalității organizate în interiorul frontierelor lor și pentru a îmbunătăți cooperarea internațională.

Statele trebuie să asigure condițiile ca justiția penală să dispună de structuri și mijloace suficiente pentru a face față activităților complexe ale criminalității organizate, în primul rând garanții contra corupției, intimidării și violenței.

Pentru combaterea eficientă a criminalității organizate, statele trebuie să depășească codul de tăcere și intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici viabile de strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică; operațiunile clandestine și livrările supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislația națională și cu respectarea deplină adrepturilor individuale și, în special, a dreptului la respectul vieții private și sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt și măsurile vizate să încurajeze membrii organizațiilor criminale să coopereze și să depună mărturie, în special, programele de protecție a martorilor și familiilor, iar în limitele impuse delegislația națională, de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor și judecății.

Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de cercetare și să le doteze pentru cunoașterea aprofundată a caracteristicilor structurale și a metodelor de funcționare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să asigure membrilor acestor celule formarea și resursele necesare, în scopul ca aceștia să-și poată concentra eforturile asupra strângerii și analizei informațiilor asupra criminalității transnaționale organizate.

Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate, legalitate și să elaboreze și să aplice măsuri destinate să aducă la cunoștința publicului efectele nefaste ale criminalității organizate și să obțină atașamentul comunității în sprijinirea eforturilor naționale și internaționale de luptă contra criminalității organizate.

Statele trebuie să examineze posibilitatea adaptării măsurilor de restituire sau de indemnizație adecvate în favoarea victimelor criminalității organizate, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin rezoluția sa nr. 40/30 din 29 noiembrie 1985.

O.N.U. și organizațiile mondiale și regionale competente trebuie, dacă este necesar, să pună la punct modele și directive practice în materie de drept material și de drept procesual bazându-se pe experiența și cunoștințele specializate ale statelor și pe contribuțiile organizațiilor interesate. O.N.U. și aceste organizații trebuie, de asemenea, să ajute statele, la cererea lor, să examineze și să evalueze legislația lor, să planifice și să întreprindă reforme, ținând cont de practicile existente și tradițiile culturale, juridice și sociale.

Din însuși textul documentului prezentat mai sus, ca de altfel și din cel al Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate care a fost deschisă, spre semnarea, tuturor statelor, din 12 până în 15 decembrie 2000 la Palermo și, în continuare, la sediul O.N.U., până la 12 decembrie 2002, rezultă necesitatea armonizării legislațiilor naționale în materie de drept penal și procedural, ca o garanție viabilă în lupta comună împotriva flagelului comun.

Anvergura și pericolul social deosebit al actelor de crimă organizată și de corupție (ca factor favorizant al acestora) au determinat reacții preventive adecvate și extinderea preocupărilor organismelor abilitate de a contracara în plan național și internațional acest adevărat flagel.

Datele și informațiile transmise pe diferite canale atestă adevăratele dimensiuni ale preocupării organismelor politice și economice internaționale, create între anii ‚50-‚60 pe bătrânul continent, de a propaga apărarea valorilor reale ale democrației, statului de drept și drepturilor omului.

Ca rezultat al crizelor cu care s-a înfruntat, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și-a concentrat atenția asupra fenomenului terorismului internațional.

În lupta sa împotriva terorismului, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în data de 9 decembrie 1999, la New York, Convenția Internațională privind Reprimarea Finanțării Terorismului, semnată de către România și ratificată prin Legea nr. 623/2002. Prin acest instrument internațional, ONU solicita Statelor Membre sa ia masuri pentru protejarea sistemelor financiare naționale de a fi folosite de către persoane care planifica sau sunt implicate in acte teroriste.

Urmare evenimentelor din 11 septembrie 2001, Statele Membre au subliniat legătura intre terorism, criminalitate organizata transnaționala, traficul internațional de droguri si spălarea banilor, ONU solicitând tarilor sa devină parți la convențiile internaționale relevante.

În Septembrie 2001, Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluția 1373 prin care au fost impuse anumite obligații Statelor Membre, precum prevenirea si reprimarea finanțării terorismului, incriminarea activităților având legătură cu terorismul și furnizării oricărui tip de asistenta celor care desfășoară acte teroriste, si a solicitat întărirea schimbului de informații în scopul prevenirii săvârșirii actelor teroriste.

Biroul Națiunilor Unite de Combatere a Drogurilor (UNODC) este liderul global in lupta împotriva traficului ilicit de droguri si a criminalității organizate, înființat in anul 1997.

UNDOC operează in toate regiunile globului si este mandatat sa asiste Statele Membre in combaterea traficului ilicit de droguri, criminalității si terorismului.

Cele trei sectoare ale programului de lucru al UNDOC sunt următoarele:

Proiecte de cooperare tehnica pentru îmbunătățirea capacității Statelor Membre de a acționa împotriva traficului ilicit de droguri, criminalității si terorismului;

Cercetare si analiza pentru îmbunătățirea cunoștințelor și a înțelegerii aspectelor legate de droguri si criminalitate, precum si pentru a extinde politicile si deciziile operaționale;

Asistenta acordata pe plan legislativ Statelor Membre in vederea ratificării si implementării tratatelor internaționale relevante, îmbunătățirii legislației interne privind combaterea drogurilor si terorismului, etc.

1.2. Consiliului Europei și Comisia Europeană

În mod cu totul deosebit, Consiliul Europei și-a asumat responsabilitatea acordării de asistență democrațiilor în formare apărute în spațiul Central și Est-European în urma abolirii sistemelor totalitare, susținând coerența proceselor de construcție a unor democrații autentice și a unor justiții independente, de armonizare a legislației penale și cooperare interstatală în domeniul combaterii criminalității, ajungând să reunească majoritatea statelor europene, precum și Statele Unite ale Americii, Israelul și Japonia ca observatori.

Consiliul Europei militează pentru realizarea unității regionale, prin întărirea democrațiilor pluraliste și apărarea drepturilor individului, căutarea unor soluții comune pentru problematici cu care se confruntă societatea contemporană, cultivarea și accentuarea conștiinței identității valorilor culturale.

Devenit astăzi un adevărat „laborator de idei” european și una dintre principalele „întreprinderi de acorduri internaționale”, Consiliul Europei a elaborat și adoptat convenții și acorduri precum și numeroase alte recomandări.

Necesitatea existenței unei asemenea organizații, care girează relațiile comunitare și interstatale prin intermediul unor tratate multilaterale, nu mai este contestată de nimeni. Ea realizează o imagine tonifiantă prin progresele înregistrate în domeniile respectării drepturilor omului, securității sociale, protecției mediului ambiant, dezvoltării conștiinței culturale europene, promovării și coordonării luptei împotriva criminalității transfrontaliere ș.a.

Consiliul Europei militează pentru făurirea unui continent al libertății și cooperării între toate națiunile, apărând democrația și calitatea vieții europenilor, contribuind la edificarea unei Europe mai umane și mai juste.

Înainte de a ne referi la structurile Consiliului Europei cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii criminalității, consideram că este util să reamintim structura acestui organism politic European.

Comitetul European pentru Probleme Criminale

Comitetul European pentru Probleme Criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat în 1957, își bazează activitatea pe subcomitete și grupuri de lucru și acționează pentru realizarea unor proiecte de convenții și de rezoluții, transmise spre adoptare Comitetului Miniștrilor.

Activitatea C.E.P.C. (și implicit a Consiliului Europei) vizează două aspecte de mare importanță: armonizarea legislațiilor țărilor membre și asistența juridică în materie penală. În acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o operăimportantă, constând în elaborarea a 16 convenții și 4 protocoale care depășesc principiile tradiționale ale dreptului penal; prin intermediul lor, justiția penală încetează de a se mai opri la frontierele naționale; este pe cale de a fi creat un spațiu judiciar european.

De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică și studierea repercusiunii acesteia asupra politicii criminale. În anul fost creat Consiliul Științific Criminologic. Anual, începând din 1963, sunt organizate conferințe și colocvii de cercetări criminologice.

Concomitent, C.E.P.C. acordă o atenție deosebită evoluției ideilor privitoare la justiția penală și tratamentul delincvenților, acordând prioritate mijloacelor preventive și demersurilor pentru evitarea intervenției sistemului justiției penale în cazuri individuale minore, prin măsuri de dejudiciarizare, conciliere și mediere, precum și prin promovarea unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.

Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului și traficului ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971, la inițiativa fostului președinte francez Georges Pompidou, și-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei; în baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferința ministerială.

În ultimii ani, Grupul a organizat conferințe ministeriale paneuropene asupra cooperării în problemele abuzului și traficului ilicit de droguri, la care au luat parte și reprezentanți ai unor importante organizații internaționale (O.N.U.; O.I.P.C. – Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declarații Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susține cooperarea europeană în domeniu, în cadrul unei strategii globale, echilibrate și multidisciplinare.

C.E.P.C. a jucat un rol important și în adoptarea Rezoluției privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și a Recomandărilor privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziții comune a statelor membre în problematica protecției victimei, în organizarea și desfășurarea conferințelor miniștrilor europeni ai justiției și, de curând, ai celor de interne.

Comitetul Selectat de Experți pentru Evaluarea Măsurilor de Combatere a Spălării Banilor – MONEYVAL (fost PC-R-EV) a fost înființat în anul 1997.

Scopul Comitetului Moneyval este de a se asigura ca statele au sisteme eficiente de combatere a spălării banilor si finanțarea terorismului in vigoare si acestea sunt in conformitate cu standardele internaționale relevante in acest domeniu. Astfel de standarde includ, de exemplu: Cele 40 Recomandări FATF (Grupul de Acțiune Financiara Internaționala), precum si Cele 9 Recomandări Speciale FATF, Convenția ONU privind traficul ilicit de narcotice, droguri si substanțe psihotrope, adoptata la Viena, in anul 1988, Convenția ONU privind criminalitatea organizata transfrontalieră, adoptata la Palermo, in anul 2000, Directivele relevante ale Uniunii Europene privind prevenirea utilizării sistemului financiar in scopul spălării banilor si finanțării terorismului si Convenția Consiliului Europei privind spălarea, depistarea, blocarea si confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni, adoptata la Varșovia, in anul 2005. Rapoartele de evaluare furnizează recomandări detaliate privind modul de îmbunătățire a eficientei sistemului național de combatere a spălării banilor si a finanțării terorismului, precum si a capacității statelor de a coopera la nivel internațional in acest domeniu.

Membrii Comitetului aleg pentru o perioada de 2 ani Președintele si Vicepreședintele, care împreuna cu alți trei membrii selectați formează Biroul. Acesta pregătește activitatea Comitetului. Comitetul este asistat de către un Secretariat din cadrul Consiliului Europei.

MONEYVAL are 28 membrii permanenți, printre care si România, doi membrii temporari si observatori.

Oficiul activează în cadrul MONEYVAL, atât prin contribuțiile sale în cadrul Reuniunilor Plenare, prin participarea experților români propuși ca evaluatori in cadrul unor misiuni de evaluare (ex: evaluarea Bulgariei, Republicii Moldova, Andorei, Albaniei, Lituaniei, Federatiei Ruse, Muntenegrului, Azerbaidjanului), cât și prin participarea la diverse grupuri de lucru (ex. grupul de lucru pe tipologii al Moneyval).

In calitate de membri ai Comitetului Moneyval, reprezentanții Oficiului Național de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor participa si la întâlnirile organizate de Grupul de Acțiune Financiara Internaționala (GAFI/FATF).

Comitetul de Prevenire a Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului

Comunitatea Europeană a considerat adecvat să adopte o politică preventivă pentru sistemul financiar, având în vedere faptul că încrederea în stabilitatea sistemului financiar a fost periclitată prin eforturile infractorilor și a asociaților lor pentru a ascunde originea veniturilor obținute din infracțiuni.

Această politică preventivă a fost inițiată în anul 1991, odată cu adoptarea Directivei 91/308/EEC privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor.

Ulterior, Directiva 97/2001/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 decembrie modificat Directiva 91/308/CEE a Consiliului referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor.

Această Directivă a fost abrogată în mod oficial odată cu intrarea în vigoare a Directivei 2005/60/EC a Parlamentului European și a Consiliului, pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și a finanțării terorismului.

Scopul acestor reglementări a fost să solicite sectorului financiar identificarea clienților lor, să raporteze suspiciunile de spălare a banilor (ulterior, de finanțare a terorismului) autorităților și să stabilească proceduri adecvate interne în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor si a finanțării terorismului.

În conformitate cu prevederile Directivei 2005/60/EC a Parlamentului European și a Consiliului privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului, adoptata în data de 26 octombrie 2005 (Directiva a III-a), Comisia Europeană este „împuternicită să adopte măsuri de implementare, cum ar fi anumite criterii pentru identificarea situațiilor de risc înalt sau scăzut în care ar fi suficientă diligența simplificată sau ar fi necesară diligența sporită, cu condiția să nu modifice elementele esențiale ale acestei Directive și să acționeze, după consultarea cu noul Comitet de Prevenire a Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului, care a înlocuit Comitetul de contact privind spălarea banilor înființat prin Directiva 91/308/EEC”.

Comitetul de Prevenire a Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului este un comitet de reglementare compus din reprezentanții Statelor Membre și prezidat de către Comisia Europeana. Rolul principal al Comitetului de Prevenire a Spălării Banilor și Finanțării Terorismului, prin activitatea membrilor săi, este de a furniza informații complete și consistente privind implementarea celei de a treia Directive de către Statele Membre ale Uniunii Europene.

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în calitate de Unitate de Informații Financiare a României, prin reprezentantul său permanent, s-a implicat activ la reuniunile tehnice ale acestui Comitet.

Totodată, Comisia Europeana a creat o „Platformă a FIU-urilor din Uniunea Europeană” care sa permită realizarea unui schimb de opinii și de experiența în privința problemelor tehnice legate de dispozițiile relevante cuprinse în cea de-a treia Directiva.

Platforma FIU-urilor din cadrul Uniunii Europene a fost înființată în anul 2006 de către Comisia Europeană și este formată din Unitățile de Informații Financiare ale Statelor Membre, principalul său obiectiv fiind facilitarea cooperării între FIU-uri.

Participarea Oficiului Național de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor la activitățile Platformei FIU-urilor, are în vedere întărirea capacității de cooperare la nivel european în domeniul combaterii spălării banilor și al finanțării actelor de terorism, aceste activități detaliind informațiile disponibile, modalitățile de realizare a schimbului de informații, căile de comunicație folosite, precum și cele mai bune practici în domeniu.

De asemenea, Platforma Unităților de Informații Financiare din Uniunea Europeană monitorizează și activitatea rețelei FIU.NET.

1.3. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI/FATF)

Grupul de Acțiune Financiară Internațională a fost înființat la Summit-ul G7 de la Paris, în 1989, fiind un organism inter-guvernamental care stabilește standardele internaționale, dezvoltă și promovează politici de combatere a spălării banilor și finanțării terorismului.

FATF monitorizează progresul înregistrat de membrii săi în implementarea măsurilor necesare, revizuirea tehnicilor de finanțare a terorismului și a măsurilor de combatere, și promovează adoptarea și implementarea măsurilor adecvate la nivel global.

În prezent, GAFI include 34 membri, respectiv 32 tari si guverne si doua organizații internaționale, si mai mult de 20 de observatori, din care cinci organisme regionale tip FATF si peste 15 alte organizații sau organisme internaționale.

GAFI a elaborat 40 +9 Recomandări care formează cadrul internațional al luptei împotriva spalarii banilor si finantarii terorismului. Recomandările sunt actualizate periodic, având în vedere evoluția si tendințele celor doua fenomene pe plan global.

Menționăm că, deși România nu este stat membru FATF, cooperarea cu acest organism internațional a avut loc prin prisma relației dintre Comitetul Moneyval (membru asociat al FATF) și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, reprezentant în delegația României, membru al acestui Comitet.

Oficiul a susținut în mod activ inițiativele Grupului de Acțiune Financiară Internațională, fie prin desemnarea unor specialiști care să facă parte din echipele de proiect, fie prin transmiterea contribuției instituției la chestionarele primite din partea acestui for internațional.

Inițiativele derulate sub egida Grupului de Acțiune Financiară Internațională, în anul 2008, la care Oficiul și-a adus contribuția au fost:

Proiectul privind Evaluarea Amenințărilor Globale,

Proiectul privind Finanțarea Proliferării Armelor de Distrugere în Masă,

Proiectul privind Recomandarea Specială III a Grupului de Acțiune Financiară Internațională,

Proiectul de modificare a criteriilor cuprinse în Metodologia Grupului de Acțiune Financiară Internațională, pentru Evaluarea Conformității cu Recomandarea Specială IX privind transportul fizic transfrontalier de numerar/instrumente de plată la purtător,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor privind Riscurile de Spălare a Banilor/Finanțare a Terorismului în Sectorul Valorilor Mobiliare,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor de Spălare de Bani și Finanțare a Terorismului, prin intermediul Cluburilor Sportive,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor de Spălare de Bani și Finanțare a Terorismului prin Intermediul Serviciilor de Transmitere de Bani și al Caselor de Schimb Valutar.

Colaborarea permanentă a Oficiului cu Grupul de Acțiune Financiară Internațională a constituit o oportunitate, atât pentru sporirea nivelului de pregătire profesională a analiștilor financiari care au contribuit la proiectele de cercetare, cât și pentru prezentarea fidelă, la nivel internațional, a experienței acumulate de Unitatea de Informații Financiare din România în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului.

1.4. Grupul EGMONT

Grupul Egmont este organizația internațională a Unităților de Informații Financiare, creată în anul 1995, având ca scop îmbunătățirea interacțiunii între FIU-uri în domeniul comunicațiilor, al schimbului de informații și al coordonării activităților de instruire.

Obiectivul Grupului Egmont este de a asigura un forum pentru toate FIU-urile din întreaga lume, pentru a îmbunătăți sprijinul acordat la nivel național în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului. Acest sprijin include extinderea și sistematizarea schimbului de informații financiare și o mai bună comunicare între FIU-uri.

În prezent, 116 tari care au FIU-uri operaționale, sunt membre ale Grupului Egmont. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor este membru al Grupului Egmont încă din luna mai 2000.

Pentru obținerea calitatii de membru, tarile trebuie sa parcurgă o procedura oficiala stabilita de către Grupul Egmont în vederea recunoașterii faptului că FIU-ul îndeplinește criteriile operaționale stabilite.

Grupul Egmont se întrunește în Reuniune Plenară odata pe an. Agenda Reuniunilor Plenare anuale cuprinde, pe ordinea de zi, activități distincte, după cum urmează:

Reuniunea Șefilor FIU;

Sesiunea Plenara ;

Întâlnirile Grupurilor de Lucru ale Egmont ;

Seminarii de instruire.

În cadrul Grupului Egmont funcționează un Secretariat și 5 Grupuri de Lucru cu activități specifice:

Grupul de Lucru Operațional

Grupul de Lucru pentru Extindere

Grupul de Lucru pentru Instruire

Grupul de Lucru IT

Grupul de Lucru Juridic

1.5. FIU.NET

FIU.NET reprezintă o cooperare pan-europeană între Unitățile de Informații Financiare din statele membre referitoare la schimbul de informații privind activitățile suspecte de spălare a banilor și finanțarea terorismului, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor devenind membru al Rețelei FIU.NET în anul 2004, urmare Proiectului PHARE Regional 2003-2005, derulat și implementat de Biroul FIU.NET, aflat în cadrul Ministerului de Justiție din Olanda.

Din punct de vedere tehnic, FIU.NET este un sistem securizat format dintr-o rețea de computere descentralizate, desemnată pentru conectarea Unităților de Informații Financiare din Uniunea Europeană folosind tehnologia modernă în realizarea schimbului de informații financiare (bilateral).

FIU.NET încurajează cooperarea si permite FIU-urilor sa facă schimb de informații rapid, in mod securizat si eficient. Scopul principal al acestei cooperări in creștere este de a sprijini lupta împotriva crimei organizate si folosirea sistemului financiar în scopul spălarii banilor și a finanțării terorismului.

În vederea dezvoltării acestei platforme, Comisia Europeană prin programul său de lucru pe anul oferit posibilitatea realizării unui Proiect transnațional cu beneficiari multipli, care se desfășoară în perioada 2007-2009.

Scopul Proiectului finanțat de Comisia Europeană este de a conecta toate cele 27 de FIU-uri din Statele Membre ale UE, și de a îmbunătăți versiunea actuală a sistemului securizat FIU.NET de realizare a schimbului de informații.

Conceptul cheie al Proiectului este „managementul schimbului de informații”. Se dorește ca prin îndeplinirea obiectivelor acestui Proiect, FIU.NET să devină primul și cel mai avansat sistem pentru manevrarea, monitorizarea și supravegherea volumului mare de informații financiare, atât simple cât și complexe, care fac obiectul schimbului de informații între FIU-urile din Statele Membre.

În conformitate cu noile cerințe și standarde privind schimbul de informații, și având în vedere implicarea activă a FIU-ului din România, în cadrul Comitetului de Prevenire a Spălării Banilor și Finanțării Actelor de Terorism, al Platformei Unităților de Informații Financiare – UE, precum și în cadrul FIU.NET, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a considerat că rolul de Partener în acest Proiect FIU.NET, finanțat de Comisia Europeană, este benefic pentru îmbunătățirea schimbului de informații prin FIU.NET. Proiectul este implementat de către Biroul FIU.NET, pe baza Acordului de Subvenție, ce a fost semnat de către Comisia Europeană și Ministerul Justiției din Olanda, la data de 16 decembrie 2008.

Prin semnarea „Declarației de parteneriat” și a „Acordului FIU.NET pentru participarea la Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate 2007-2009, Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” nr. JLS/2007/ISEC/591, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a ales opțiunea de a deveni Partener în cadrul acestui proiect.

Date generale privind Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET”

Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” nr. JLS/2007/ISEC/591 se desfășoară pe o perioadă de 2 ani (01.11.2007-31.10.2009).

Obiectivele generale ale Proiectului sunt: 1) Conectarea la rețeaua securizată FIU.NET a celor 27 de FIU-uri din Statele Membre UE; 2) Realizarea unei versiuni cât mai prietenoase posibil pentru utilizator; 3) Pregătirea bazelor pentru o nouă versiune a FIU.NET cu un nivel mai ambițios, ce va fi realizată în viitor.

Subvenția maximă pentru Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” este de 2,5 milioane euro.

Totodată, Comisia Europeană, prin programul de lucru pe anul 2009, susține „finanțarea unei a doua etape a proiectului FIU.NET care să aibă ca scop îmbunătățirea efortului UE privind combaterea spălării banilor și finanțării actelor de terorism, prin dezvoltarea unui sistem computerizat în scopul unei cooperări și schimb de informații sporite, între Unitățile de Informații Financiare ale Statelor Membre.”

1.6. Fondul Monetar International

Fondul Monetar Internațional contribuie la eforturile internaționale de prevenire și combatere a spălării banilor și a evaziunii fiscale, prin implicarea în trei sectoare:

Evaluare: Evaluările punctelor tari și slabe în sectorul financiar se realizează în cadrul Programului de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP) și al Programului privind Centrele Financiare Offshore.

Asistența tehnică: Împreună cu Banca Mondială, F.M.I. furnizează asistența tehnică statelor în vederea întăririi cadrului legal, de reglementare și de supraveghere financiară în domeniul combaterii spălării banilor și finanțării terorismului. Totodată, acest organism internațional organizează sesiuni de instruire cu reprezentanții Unităților de Informații Financiare din întreaga lume, cu accent pe schimbul de experiență și cele mai bune practici;

Dezvoltarea politicilor: Personalul F.M.I. și al Băncii Mondiale este implicat activ în studierea și analizarea practicilor internaționale, în implementarea regimurilor de combatere a spălării banilor și finanțării terorismului, ca bază pentru o viitoare furnizare de asistență tehnică.

1.7. EUROPOL

Statele Membre ale Uniunii Europene au recunoscut faptul că nu poate exista o adevărată uniune, dacă nu se dezvoltă în continuare cel de-al Treilea Pilon, care include o mai mare integrare a activităților judiciare și de poliție. În acest sens, crearea EUROPOL care funcționează oficial de la 01.10.1998, reprezintă un pas hotărâtor. EUROPOL a devenit o instituție fundamentală de „claering” (strângere, verificare, stocare) în domeniul informațiilor, prin care reprezentanții tuturor polițiilor naționale își pot coordona anchetele, operațiunile și chiar execută arestarea infractorilor care fac parte din rețelele crimei organizate ce operează în mai multe state europene.

Organizația EUROPOL apreciază că fenomenul crimei organizate a devenit foarte complex. Pe plan comunitar/european se constată că actuala evoluție a fenomenului constă în implicarea și participarea tot mai frecventă a infractorilor proveniți din terțe țări, care cooperează la săvârșirea actului criminal cu cei aparținând statelor membre. În această situație, EUROPOL se vede obligat să-și extindă aria de colaborare, concentrându-se pe găsirea unui cadru adecvat și a unor forme cât mai eficiente de combatere a fenomenului infracțional.

EUROPOL a devenit un releu pentru schimbul de informații, atât pe plan bilateral cât și multilateral. În acest scop a fost creat un birou de legătură pentru țările terțe, care poartă denumirea de „Biroul (de 15+1), pe lângă care sunt acreditați ofițeri de legătură din statele membre ale U.E.

Experții din cadrul Secretariatului internațional conlucrează, totodată, cu autoritățile naționale, pentru a se asigura că acestea au acces la cele mai moderne tehnici pe care grupurile infracționale le pun la punct pentru realizarea obiectivelor, polițiile locale putând fi copleșite de grupurile infracționale care au capacitatea de a folosi echipamente scumpe și sofisticate pentru a-și atinge scopurile.

Birocrația din poliție complică, din păcate în mod grav, operațiunile internaționale polițienești, iar unul dintre scopurile exprese ale EUROPOL este realizarea unui dispozitiv juridico-operativ pentru înlăturarea birocrației, fără a încălca în nici un fel principiul subsidiarității.Întrucât „barierele juridice”, traduse prin ceea ce înseamnă specificul penal și procedural-penal al fiecărui stat, există, cu toate eforturile depuse de organismele internaționale pentru armonizarea acestora, polițiile statelor lumii aflate în mai mare cunoștință de cauză, au găsit căi și mijloace de cooperare directă, pentru stăvilirea valului crimei organizate, acestea fiind, în general, următoarele:

adoptarea ori acceptarea instituției „ofițerului de legătură”, respectiv, a unui reprezentant al Ministrului Internelor și Reformei Administrative al unui stat străin, detașat pe lângă reprezentanța Ministrului de Externe al statului, respectiv în propria țară, având rolul de colaborare permanentă și directă cu organele polițienești interne specializate în combaterea crimei organizate prin realizarea unui schimb operativ de informații în domeniu și conceperea ori realizarea acțiunilor care să ducă la capturarea autorilor ori complicilor la asemenea acte infracționale;

organizarea și desfășurarea unor acțiuni polițienești comune pe
teritoriul unui stat, acolo unde situația operativă impune, pentru depistarea și capturarea infractorilor;

efectuarea unor comisii rogatorii pentru partenerul solicitant;

asigurarea protecției martorilor sau victimelor pe teritoriul național,la cererea motivată a partenerului străin;

înființarea unei baze de date informativ-operative unice, la care să
aibă acces toate serviciile polițienești, în vederea rezolvării unor cazuri proprii, ori cu implicații transfrontaliere;

congrese, conferințe, simpozioane ori alte asemenea întruniri sau
reuniuni internaționale, în cadrul cărora se dezbat ori se analizează aspecte de interes comun;

organizarea și desfășurarea unor cursuri de calificare sau de schimb
de experiență la nivel zonal ori regional, în cadrul cărora cei ,,școliți” vor
dobândi un „limbaj comun” în ceea ce privește exercitarea meseriei lor;

participarea activă la derularea unor programe elaborate de
organizații ori organisme internaționale, la care statul respectiv a aderat, vizând contracararea fenomenului infracțional internațional, pe diferitele lui segmente de manifestare. În acest sens, ilustrativ ar putea fi Raportul asupra protecției martorilor al C.E.P.C (Strasbourg, 24 martie 1999), întocmit de Comitetul de experți în drept penal și criminologia crimei organizate, din ale cărui concluzii redăm: „Cooperarea internațională dintre statele membre ale Consiliului Europei va contribui la creșterea eficienței protecției martorilor deoarece, cu cât numărul țărilor care pot adăposti martori protejați este mai mare (protecția
martorilor putând fi făcută și pe teritoriul altui stat, n. a.), cu atât mai dificil va fi pentru organizațiile criminale să le depisteze urma. În plus, o modalitate obișnuită de protejare a martorilor aflați în situații periculoase va ușura mult mutarea martorilor dintr-o țară în alta. În acest scop, instituirea unui instrument legal internațional este mai mult decât necesară „.

Iată, așadar, câteva dintre formele, modalitățile și mijloacele de cooperare polițienească interstatală ori internațională.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că toate aceste cooperări nu se pot realiza decât în baza unor înțelegeri, aranjamente bilaterale sau multilaterale între state, guverne sau instituții guvernamentale mandatate și interesate în cauză.

În acest sens, trebuie remarcate întrunirile periodice ale miniștrilor de justiție și de interne din țările europene, finalizate, de cele mai multe ori, cu acorduri pentru combaterea criminalității organizate internaționale.

În altă ordine de idei, trebuie să menționăm faptul că din unele rapoarte ale țărilor membre O.N.U. solicitate de Secretariatul General, s-a reținut, ca o problemă distinctă, solicitarea de către țările în curs de dezvoltare de asistență tehnică și financiară, inclusiv de personal de specialitate în domeniul prevenirii criminalității, din cadrul structurilor de specialitate O.N.U. (Departamentul pentru Justiție Criminală și Prevenire Infracțională).

Atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, s-a acordat și se acordă o importanță deosebită realizării schimburilor de experiență prin conferințe, seminarii, vizite ale grupurilor de experți, materiale documentare, publicații și date statistice. De asemenea, s-a accentuat necesitatea colaborării și cooperării regionale între țările cu problematică similară.

În majoritatea lor, statele membre O.N.U. au solicitat standardizarea și schimbul de date și informații pe linie de poliție, în special prin crearea de sisteme automate în rețea, care să cuprindă atât pe cele statale, cât și interstatale, cum este UNCTIN (Rețeaua de Informații în domeniul Justiției Criminale a Națiunilor Unite).

Desigur, importanța deosebită a problematicii în discuție a determinat și o sporită conlucrare internațională în ultimul deceniu al secolului trecut, dar și în prezent, prin contacte internaționale la cel mai înalt nivel, între factorii de decizie și organismele specializate, unicul scop fiind acela de a găsi soluțiile juridice și practice de a lupta cu mai mult succes împotriva organizațiilor criminale.

1.8. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) –INTERPOL și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontraliere

În urmă cu câteva decenii a luat ființă Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) – INTERPOL, (una dintre țările fondatoare fiind și România), din care în prezent fac parte 176 de țări și care a devenit instrumentul de bază în lupta împotriva crimei organizate internaționale.

INTERPOL, care a pus la punct o relație de lucru cu EUROPOL, dorește să își extindă sfera activității dincolo de căutarea și capturarea persoanelor date în urmărire internațională.

Această instituție urmărește dezvoltarea bazei de date cu privire la mașinile furate, amprente, valută falsificată și cărți de credit fictive. Totodată, ea are în vedere descoperirea crimelor la adresa mediului înconjurător, a operațiunilor de spălare a banilor și a traficului de droguri, fiind implicată și într-o diversitate de acțiuni legate de terorism etc.

În fundamentarea acestei afirmații, îmi permit să amintesc afirmațiile secretarului general al INTERPOL, domnul Raymond Kendall, care cu prilejul unei vizite în România de la începutul lunii septembrie 1992, declara: „O lume fără poliție ar echivala cu o ideologie utopică ce, bineînțeles, ar presupune o lume fără criminali. Din nefericire, vor exista întotdeauna criminali și organizații criminale în măsură să exploateze și să corupă societatea; sunt adaptabili și devin cel puțin la fel de sofisticați precum tehnicile folosite în combaterea lor. Autoritățile de poliție există pentru a proteja interesele cetățenilor, iar INTERPOL-ul ființează pentru a asigura cea mai largă asistență posibilă care să le ajute la îndeplinirea efectivă a atribuțiilor ce le revin. Constat cu o plăcută surpriză și aplaud, faptul că Poliția Română a avut și are profesioniști de clasă. Democrația presupune un echilibru între libertate și respectarea ei prin expresia legii. Polițiștii vorbesc o limbă comună: a luptei pentru adevăr, pentru apărarea legii. Dacă ar fi după unii (referire la unele mijloace mass-media), democrația ar trebui înlocuită cu opusul ei — anarhia! Meseria de polițist e grea și puțini o înțeleg. Polițiștii trebuie să fie uniți, să țină la unitatea breslei lor și să conștientizeze faptul că, indiferent de culoarea politică a guvernelor, ei trebuie să rămână mereu aceiași apărători ai legii. Simt, în acest sens, pentru România, mult mai mult curaj, spre deosebire de alte țări, deși destule fărădelegi internaționale vor afecta tot mai mult țara dumneavoastră „.

De fapt, la începutul lunii septembrie 1923, România împreună cu alte 20 de state, participa, la Viena, la actul de naștere al unei noi organizații „Internaționala Polițiilor” (actualul O.I.P.C. – INTERPOL), un adevărat eveniment a cărui importanță a fost probată de trecerea anilor.

La propunerea României, la 26 ianuarie fost lansat proiectul de combatere a infracționalității transfrontaliere în sud-estul Europei. În luna mai avut loc prima reuniune a grupului de lucru pentru acest proiect, fiind adoptată decizia elaborării unui Acord de cooperare pentru prevenirea și combaterea crimei organizate. În luna iunie, a aceluiași an, au început negocierile între statele participante la SECI, referitoare la textul Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (Acordul SECI), care a intrat în vigoare la 01 februarie 2000.

În privința implementării acestui acord, României i-au revenit o serie de îndatoriri prin constituirea Comitetului Comun de Cooperare, cu sediul la București, care este organul instituțional suprem al Centrului SECI. La 02 octombrie fost semnat la București „acordul de sediu între România și Centrul SECI”

În conformitate cu art. 13 din Acord s-a înființat Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-estul Europei pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (SECI). Acordul a fost ratificat de: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Moldova, Fosta Republică Iugoslavă, România, Slovenia, Turcia, Ungaria.

SECI acționează conform unei carte de organizare și funcționare adoptată de statele semnatare ale acordului, iar guvernul României îndeplinește calitatea de depozitar a acestui acord.

SECI are consilieri și observatori. Consilierii permanenți sunt: O.I.P.C.-Interpol și Organizația Mondială a Vămilor, iar observatori permanenți sunt Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, S.U.A. și Ucraina.

Scopul principal al Centrului SECI este ca în țările din sud-estul Europei lupta împotriva structurilor crimei organizate să fie mai eficientă, pentru a face aceasta regiune mai sigură, mai prosperă din punct de vedere economic, mai atractivă pentru investitorii străini și, implicit, mai stabilă din punct de vedere politic.

Sub aspectul managementului, în structura Centrului SECI funcționează Comitetul comun de cooperare, ca organ instituțional suprem al centrului, fiecare stat Parte la Acordul SECI dispunând de un vot și având doi reprezentanți permanenți din poliție și vamă. Conducerea executivă a Centrului SECI este asigurată de un director și doi directori adjuncți, aleși de Comitetul comun de cooperare pe doi ani. Centrul SECI are două componente, una externă și una internă.

Nucleul Centrului SECI îl constituie Departamentul Operativ care este constituit din ofițerii de legătură (vamă și poliție) ai celor 11 state-părți la Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI) cât și din cei ai statelor observatoare enumerate mai sus.

Ofițerii de legătură sunt remunerați de către statele trimițătoare și au statut diplomatic. Ei sunt coordonați de directorul Departamentului Operativ, dar nu i se subordonează acestuia. Rolul lor este de a schimba date și informații pe date concrete, cu ceilalți ofițeri de legătură ai părților, în cadrul activităților zilnice, dar și al reuniunilor adresate grupurilor de lucru specializate (Task Force).

Acordul SECI fiind un cadru legal flexibil permite organizarea de grupuri de lucru în vederea combaterii traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de ființe umane și a fraudelor comerciale.

Principalele forme de cooperare în cadrului Centrului SECI constau în: schimb de date și informații de interes operativ polițienesc și vamal; asistență tehnică și schimb de experiență; acțiuni comune; cooperare judiciară și pregătire.

Punctul Național Focal (P.N.F.) a fost creat în statele SECI ca o interfață între Centrul SECI și agențiile de urmărire a aplicării legii din statele-părți.

În România, P.N.F. a fost creat prin OUG nr. 201/2000 în cadrul Ministerului de Interne. Rolul specialiștilor (polițiști și vameși) este de a sprijini activitatea ofițerilor de legătură ai Centrului SECI și de a facilita legătura cu structurile centrale și din teritoriu.

Punctul Național Focal din România sprijină activitatea ofițerilor de legătură la Centrul SECI; primește cererile de asistență de la instituțiile cu competențe în domeniu sau de la ofițerii de legătură români; asigură soluționarea operativă și de calitate a cererilor de asistență; organizează și ține în actualitate o bază de date proprie și cooperează cu autoritățile cu competențe în domeniu.

Reamintim că Centrul SECI a organizat prima reuniune a Grupului de lucru privind combaterea traficului ilegal cu ființe umane, ce s-a desfășurat în municipiul Drobeta Turnu-Severin, în perioada 15-17 mai 2000, cu participarea reprezentanților polițiilor a șase state din sud-estul Europei, ai Organizației Internaționale pentru Migrații, ai OSCE și ai ofițerilor de legătură din S.U.A., Spania, Germania, Marea Britanie și Ucraina.

În anul 2001 SECI a oferit României un instrument principal în cadrul președinției OSCE, prin inițierea și organizarea unor acțiuni internaționale în acest sens. De asemenea, activitatea Centrului SECI de la București a stârnit un deosebit interes atât în rândul statelor membre, cât și al celor candidate la Uniunea Europeană, ceea ce a condus în final la includerea centrului în circuitul european de cooperare polițienească și vamală.Importanța inițiativelor și programelor SECI a fost evidențiată și la Reuniunea miniștrilor de interne din statele membre ale cooperării economice la Marea Neagră (CEMN) și consemnată în Declarația comună semnate de șefii delegațiilor participante.

De asemenea, importanța și activitatea Centrului SECI a reprezentat unul din punctele principale ale discuțiilor purtate la Conferința miniștrilor de interne din țările membre ale Consiliului Europei, desfășurată la București, în perioada 22-23 iunie 2000.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, a fost înființat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care include în structura organizatorică: Punctul Național Focal, (Serviciul Operațional, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE) și Biroul Național INTERPOL (Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări, Serviciul Documentare Operativă și Serviciul Identificare Judiciară).

Acestea formează o platformă națională de cooperare polițienească, care asigură:

– mecanismele de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaționale, cum sunt EUROPOL și INTERPOL, ori poliții naționale din alte țări.

– dezvoltarea colaborării regionale și internaționale cu ofițerii de legătură străini acreditați în România, cu atașații de afaceri interne și cu ofițerii de legătură români acreditați în state ale U.E. și consolidarea cooperării cu agențiile internaționale din domeniu.

Cele mai utilizate modalități de cooperare internațională polițienească sunt: asistența juridică internațională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 și schimbul internațional operativ de date și informații cu caracter polițienesc – reglementat în România prin Statutul OIPC–INTERPOL, Acordul România – EUROPOL și Acordul SECI.

Asistența juridică internațională în materie penală cuprinde derularea si executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiție din diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaționale si vizează procesul penal in care autorii infracțiunilor sunt identificați/prinși si se află in curs de judecată, sau au fost deja condamnați, iar statele fac apel la Convenția Europeană în materie sau la convențiile bilaterale de cooperare în domeniu.

Schimbul de date și informații cu caracter polițienesc are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal in vederea identificării rețelelor de infractori precum si a mijloacelor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între IGPR și unitățile de poliție din diferite state prin intermediul unor organisme internaționale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL.

Punctul Național Focal (format din Serviciul Operațional, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE) este unitatea specializată a Ministerului Internelor și Reformei Administrative care asigură legătura operativă dintre autoritățile competente române și atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură ai Ministerului acreditați în alte state sau la organizații internaționale/ofițerii de legătură străini acreditați în România și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale.

În vederea intensificării activităților de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, acordul de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție, ratificat prin Legea nr. 197/2004.

Potrivit aceleiași legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție se poate preciza faptul că, în contextul acestui document sunt definite scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informații și furnizarea acestora de către România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor și informațiilor, proceduri de confidențialitate a informațiilor, modul în care sunt reprezentați ofițerii de legătură, responsabilitatea asumată de România, precum și modalitățile de soluționare a divergențelor.

Schimbul de informații prin Unitatea Națională Europol, vizează infracțiuni financiare (cărți de credit și înșelăciune, fals de monedă, fraude), trafic de droguri, trafic de ființe umane, contrabandă, omoruri/răpiri, infracțiuni grave asupra proprietăți, trafic de materiale nucleare și radioactive, infracțiuni contra mediului, furturi și terorism, cu accent pe grupările infracționale implicate.

Cererile de asistență către Unitatea Națională Europol pot fi făcute doar în cazul în care există informații certe despre asocierea unei grupări criminale din România cu cea din țara unde se solicită verificările.

Totodată, la nivelul Guvernului României au fost încheiate o serie de acorduri de cooperare în domeniul combaterii criminalității organizate și a altor infracțiuni, între România și următoarele țări: Germania, Spania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Cipru, Croația, Slovenia, Polonia, Ucraina, Cehia, Armenia, Georgia, Albania, Macedonia, Serbia, Slovacia, Elveția, Suedia, Austria, Franța, Italia, Belgia, Rusia, Statele Unite ale Americii, Azerbaidjan, India, Peru, Maroc, Argentina, Mexic, Brazilia, Iordania, Armenia, Israel, Kazahstan, Chile, Egipt, Pakistan, China, Uruguay.

II. ORGANIZAȚII ȘI ORGANISME NAȚIONALE CU ATRIBUȚIUNI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII EVAZIUNII FISCALE ȘI SPĂLĂRII BANILOR

2.1. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – Unitatea de Informații Financiare a României

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor funcționează ca instituție de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are, conform art. 19 alin (2) din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, ca obiect de activitate „… prevenirea și combaterea spălării banilor și a finațării actelor de terorism, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează, în condțiile art.6 alin (1), Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție iar în situația în care se constată finanțarea unor acte de terorism sesizează de îndată și Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a actelor de terorism.”

În legislația română, termenul de spălare a banilor a fost consacrat de dispozițiile Legii nr.21/1999, act normativ care se înscria, la timpul respectiv, în ampla acțiune de armonizare a legislației naționale cu legislația Uniunii Europene.

Legea nr. 21/1999 a fost abrogată la data de 7 decembrie 2002, când Parlamentul României a adoptat Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.

În conformitate cu dispozițiile art.3 din Legea menționată mai sus, de îndată ce salariatul unei persoane juridice sau una dintre persoanele fizice prevăzute la art. 8 din lege, stabilite ca entități raportoare, are suspiciuni că o anumită operațiune financiară ce urmează a se derula are ca scop realizarea unei activități de conferire a aspectului de legalitate, ce face parte integrantă din latura obiectivă a infracțiunii de spălare a banilor, va informa persoana desemnată conform art.14 alin.1 din cadrul instituției respective, iar aceasta la rândul său va sesiza imediat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB).

Urmare a solicitării primite, dacă ONPCSB consideră necesar și in mod întemeiat identifică elemente specifice unei tipologii relaționate activității de spălare a banilor, poate dispune, motivat, suspendarea efectuării respectivei tranzacții pe o perioadă de 48 de ore.

Dacă după această perioadă de 48 de ore se consideră, de către aceeași instituție că perioada de timp a fost insuficientă pentru efectuarea de verificări și cercetări specializate poate solicita în mod motivat o singură dată, înainte de expirarea acestui termen, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prelungirea cu cel mult 72 de ore.

ONPCSB trebuie să comunice persoanelor prevăzute la art.8, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării operațiunii financiare apreciate ca suspecte sau, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă Oficiul nu face comunicare în acest termen operațiunea va putea fi efectuată, iar entitatea raportoare nu are dreptul, potrivit prevederilor legale, de a comunica clientului că a făcut obiectul unei proceduri administrative legate de spălarea banilor.

Un alt tip de tranzacție pe care trebuie să o raporteze ONPCSB persoanele prevăzute la art.8 ori persoanele desemnate conform art.14 alin.1, sunt tranzacțiile în numerar în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15 000 € indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele, iar termenul de raportare este de cel mult 10 zile lucrătoare de la efectuarea operațiunilor cu sume în numerar. Aceste prevederi se aplică și transferurilor externe în și din conturi pentru sume a căror limită minimă este echivalentul în lei a 15 000 € .

Deși Autoritatea Națională a Vămilor nu mai este inclusă în categoria entităților raportoare, conform art. 3 alin. 11, are obligația de a comunica lunar ONPCSB, toate informațiile pe care le deține, ca urmare a exercitării atribuțiilor care i-au fost conferite de lege, în legătură cu declarațiile persoanelor fizice privind numerarul în valută și/sau în monedă națională care este egal sau depășește limita stabilită prin Regulamentul (CE) nr.1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate.

În cazul suspiciunilor de spălare a banilor, ANV va comunica ONPCSB de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore, toate informațiile legate de suspiciunile de spălare de bani sau finanțare a terorismului identificate cu ocazia activităților specifice.

Sunt exceptate de la obligațiile de raportare următoarele operațiuni derulate în nume și pe cont propriu:

-între instituții de credit,

-între instituții de credit și BNR,

-între instituții de credit și trezoreria statului,

-între BNR și trezoreria statului.

Oficiul poate cere persoanelor menționate la art.8, precum și instituțiilor competente datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor. Informațiile în legătură cu sesizările primite potrivit art.5 și 6 au caracter confidențial. Persoanele prevăzute la art.8 vor transmite Oficiului date și informațiile solicitate în termen de 30 de zile de la primirea cereri. Secretul profesional la care sunt ținute aceste persoane nu este opozabil Oficiului.

Pentru realizarea funcției de cooperare, care i-a fost atribuită conform legii, Oficiul poate face schimb de informații, în baza reciprocității, cu instituții străine care au funcții asemănătoare și care au obligația păstrării secretului în condiții similare, dacă aceste comunicări sunt făcute în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor. Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor, informațiile vor fi transmise de îndată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate solicita motivat completarea lor, dacă le apreciază ca insuficiente.

Dacă în urma acestei analize se constată că nu există indicii temeinice de spălare a banilor, Oficiul păstrează informația în evidență și se clasează în cinci ani dacă nu li se mai aduce nici o completare .Transmiterea cu bună credință de informații în conformitate cu prevederile art.7 de către persoanele prevăzute la art.8 sau de către persoanele desemnate potrivit art.14 alin.1, nu poate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a acestora.

Persoanele prevăzute la art.8 au obligația să stabilească identitatea clienților la inițierea unor relații de afaceri, deschiderea unor conturi sau oferirea de servicii. De îndată ce există informații, o „suspiciune” că printr-o operațiune se urmărește spălarea banilor se va proceda la identificarea clienților și după caz și a beneficiarului real chiar dacă valoarea operațiunii este mai mică decât limita stabilită de lege.

Datele de identificare ale clienților vor cuprinde în conformitate cu art.10 din lege în cazul persoanelor fizice, datele de stare civilă menționate în documentele de identificare, iar în cazul persoanelor juridice vor cuprinde datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege precum și dovada că persoana fizică care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică .

În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării, împuternicirea specială acelui care o reprezintă în tranzacție, precum și o traducere în limba română a documentelor autentificate de la un birou al unui notar public.

Persoanele prevăzute la art.8 pot aplica măsurile simplificate de cunoaștere a clientelei în următoarele situații:

– în cazul societăților de asigurări și reasigurări menționate, în legătură cu polițele de asigurare de viață dacă prima de asigurare sau ratele de plată anuale sunt mai mici sau egale cu echivalentul în lei al sumei de 1000 € ori prima unică de asigurare plătită este, în echivalent lei pană la 2 500 €. Dacă ratele de primă periodice sau sumele de plată anuale sunt ori urmează să fie mărite în așa fel în cât să depășească limita sumei de 1000 €, respectiv de 2 500 €, se vor aplica măsurile standard de cunoaștere a clientelei.

în cazul actelor de aderare la fondurile de pensii;

în cazul monedei electronice;

în cazul în care clientul este o instituție de credit sau financiară dintr-un stat membru al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European sau dintr-un stat terț care impune cerințe similare cu cele prevăzute le Legea nr.656/2002

În fiecare caz în care identitatea este solicitată potrivit prevederilor prezentei legi, persoana juridică sau persoana fizică prevăzută la art.8, care are obligația identificării clientului, va păstra o copie de pe document ca dovadă a identității sau referințe de identitate, pentru o perioada de 5 ani începând cu data când se încheie relația cu clientul.

În momentul în care din datele existente în legătură cu o anumită tranzacție se constată că există indicii temeinice referitoare la comiterea unei infracțiuni de spălare a banilor se trece la etapa jurisdicțională, respectiv sesizarea PÎCCJ, după caz a DNA, DIICOT sau a organului competent.

Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 se supun regulilor de procedură obișnuită de urmărire și judecată, astfel că în materie se va aplica regula dreptului comun.

Pentru a da eficiență dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 656/2002, legiuitorul a stabilit că în cazul infracțiunilor de la art. 23 și 24, secretul bancar și cel profesional nu sunt opozabile organului de urmărire penală, indiferent dacă a fost începuta sau nu urmărirea penală de către procuror și nici instanțelor de judecată.

Datele și informațiile solicitate de către procuror sau de către instanța de judecată se comunică de către persoanele de la art.8 la cererea scrisă a magistratului, în funcție de faza procesuală în care se află cauza. Astfel, când există indicii temeinice că o persoană care pregătește comiterea infracțiunii de spălare a banilor, folosește sisteme de telecomunicații sau informatice, procurorul poate să dispună pe o perioadă determinată accesul la aceste sisteme.

De asemenea mai poate să dispună și punerea sub supraveghere pe o durată determinată a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora. În investigarea infracțiunii de spălare de bani potrivit art.27 alin.3 și dispozițiile art.91alin.1 și .p.p. se aplică în mod corespunzător.

Interceptarea și înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini, fără acordul persoanei vizate, reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale sau private, precum și exercițiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor și al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art.28 alin.1 și art.30 din Constituție.

În același sens, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în art.8 că „orice persoană are dreptul la respectare vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertățile altora.”

Cu toate acestea, în Constituție (art.53), este prevăzută posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Astfel, „exercițiul unor drepturi sau unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația pe care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.”

Aspectele privind tehnicile și metodele de investigare a infracțiunii de spălare a banilor,vor fi dezvoltate în sectiunea următoare.

2.1.1. Implementarea regimului sanctiunilor internationale

Dupa evenimentele din 11 septembrie 2001, prevenirea si combaterea terorismului a devenit una dintre prioritatile politice pentru tarile democratice si nu numai.

Luând in considerare faptul ca spalarea banilor este una dintre metodele prin care se finanteaza terorismul, armonizarea legislatiei nationale cu standardele internationale in domeniu precum si intarirea capacitatii institutionale a Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor (ONPCSB), in calitate de componenta proactiva a Sistemului National pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului (SNPCT), sistem definit prin Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea si combaterea terorismului, au fost mai mult decat necesare.

Prin adoptarea Legii nr. 535/2004 pentru prevenirea si combaterea terorismului, Oficiul Naitonal de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor – Unitatea de Informatii Financiare a României, a fost inclusa in Sistemul National pentru Prevenirea si CombatereaTerorismului (SNPCT), printre autoritatile cu atributii in prevenirea si combaterea terorismului.

In acest sens, prevederile art. 36 din Legea nr. 535/2002 definesc infractiunea de finantare a terorismului, astfel:

“Art. 36 – (1) Punerea la dispoziția unei entități teroriste a unor bunuri mobile sau imobile, cunoscând că acestea sunt folosite pentru sprijinirea sau săvârșirea actelor de terorism, precum și realizarea ori colectarea de fonduri, direct sau indirect, ori efectuarea de orice operațiuni financiar-bancare, în vederea finanțării actelor de terorism, se sancționează cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Bunurile mobile sau imobile puse la dispoziția entității teroriste, precum și fondurile realizate sau colectate în scopul finanțării actelor de terorism se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

Luand in considerare aspectele mentionate mai sus, Legea nr. 230/2005 a adus modificari si completari Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism

Noile elemente introduse de aceste modificari legislative sunt urmatoarele:

-Includerea in obiectul de activitate al ONPCSB a atributiei privind prevenirea si combaterea finantarii terorismului;

-Competenta ONPCSB de a dispune masurile de suspendare a tranzactiilor suspecte de finantarea terorismului;

-Informarea imediata a Serviciului Roman de Informatii cu privire la operatiunile suspecte de finantarea terorismului;

-Suspendarea operatiunilor suspecte de spalarea banilor sau finantarea terorismului pe o perioada de 48 de ore, dispusa de ONPCSB si prelungirea acesteia pana la 72 de ore, dispusa de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie;

-Completarea categoriilor de entitati raportoare, in conformitate cu Recomandarile FATF;

-Stabilirea obligatiilor pentru ofiterii de conformitate in ceea ce priveste implementarea prevederilor legii speciale;

-Majorarea pragului amenzilor tinand cont de rata inflatiei;

-Configurarea sistemului procedural in ceea ce priveste regimul confiscarii speciale si metodele de investigare, care pot fi folosite de catre unitatile de parchet, cu tehnici de interceptare a sistemului de comunicatii, supravegherea conturilor bancare si utilizarea agentilor sub acoperire.

In anul 2008, prin aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 53/2008 pentru modificarea si completarea Legii 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism si a Hotararii de Guvern nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, au fost intreprinse masurile adecvate pentru transpunerea in intregime in legislatia nationala privind CSB/CFT, a prevederilor Directivei 2005/60/CE a Consiliului Europei si Parlamentului privind prevenirea utilizarii sistemului financiar in scopul spalarii banilor si al finantarii terorismului, precum si prevederile Directivei 2006/70/CE privind stabilirea masurilor de implementare a Directivei 2005/60/CE.

In data de 30 aprilie 2008 precum si in data de 07 august 2008, ONPCSB a notificat Comisia Europeana, prin Departamentul de Afaceri Europene, cu privire la transpunerea deplina in legislatia romana privind CSB/CFT a aquis-ului comunitar.

Principalele amendamente aduse de O.U.G nr. 53/2008 si de H.G. NR. 594/2008:

– Definirea riguroasa a sintagmelor “beneficiar real”, “operatiuni ce par a avea legatura intre ele”, “banca oficială”, “parti terte”;

– Definirea conceptului de “oficial expus politic” si categoriile de PEP precum si instituirea prevederilor continand noi obligatii pentru entitatile raportoare in ce priveste aceste categorii de oficial, in conformitate cu prevederile Directivei 2006/70/CE;

– Majorarea pragului de raportare de la 10.000 euro la 15.000 euro;

– Stabilirea modului de transmitere a feedback-ului de catre FIU, in ceea ce priveste clientii, oficiallitățile fizice si/sau juridice, expuse la riscul de spalare a banilor si finantare a terorismului;

– Redefinirea listei cu categoriile de entitati raportoare;

– Masuri simplificate de cunoastere a clientelei si masuri intarite de cunoastere a clientelei;

– Prevederi specifice in ceea ce priveste relatiile de afaceri desfasurate cu entitati din state oficiali UE si entitati din Spatiul Economic European sau tari terte echivalente;

– Interzicerea deschiderii de conturi anonime precum si privind efectuarea unor tranzactii prin aceste conturi precum si interzicerea initierii sau continuarii unei relatii de afaceri cu o banca fficia;

– Clarificarea competentelor autoritatilor de supraveghere in ce priveste activitatile desfasurate de catre entitatile raportoare;

– Stabilirea autoritatilor care sunt responsabile cu supravegherea respectarii dispozitiilor Regulamentului nr. 1781/2006, in speta Banca Nationala a Romaniei si Oficiul pentru orice alte oficial care efectueaza operatiuni de transfer de bani;

– Stabilirea de noi obligatii pentru Autoritatea Naționala a Vămilor, in vederea respectarii Regulamentului CE nr. 1889/2005, raportarea lunara catre Oficiu a informatiilor disponibile in ce priveste declaratiile persoanelor fizice privind numerarul in valuta sau/si lei care este echivalent sau depaseste limita de 10.000 euro, in conformitate cu actul comunitar;

– Includerea masurii de “livrare supravegheata a sumelor de bani”, care poate fi folosită pentru a obține probe;

– Secretul de serviciu și bancar nu este opozabil Oficiului, organelor de cercetare penală si instanțelor;

Din punct de vedere al implementării standardelor internaționale in domeniul CSB/CFT, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 420/22.11.2006 pentru ratificarea Conventiei Consiliului Europei privind spalarea, identificarea, blocarea si confiscarea produselor rezultate din infractiuni si finantarea terorismului, adoptata la Varsovia, in data de 16 mai 2005. Legea de ratificare desemneaza ONPCSB ca fiind una dintre principalele autoritati responsabile pentru implementarea Conventiei, in acest fel intarind rolul pe care ONPCSB il joaca in in cadrul Sistemului National pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului.

In vederea implementarii standardelor internationale pentru prevenirea finantarii terorismului si a regimului sanctiunilor internationale, ONPCSB utilizeaza doua instrumente:

2.1.2. Supravegherea și activitățile de control

Luând în considerare atributiile de supraveghere și control ale ONPCSB, la începutul anului 2007, au fost emise Procedurile de lucru pentru desfășurarea acțiunilor de supraveghere, verificare și control al persoanelor fizice/juridice prevăzute la art. 8 din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, care nu au autoritate de supraveghere,

Aceste proceduri de lucru sunt structurate in functie de supravegherea on-site (actiunile de control) si supravegherea off-site.

În condițiile în care Oficiul efectuează activități de control încă din anul 2003, noul element este reprezentat de supravegherea off-site. Acest lucru se realizeaza prin interogarea bazelor de date administrate de catre Oficiu, pentru a identifica incalcarile entitatilor raportoare reglementate in ce priveste obligatiile de CSB/CFT.

Evaluarea riscului la SB/FT este facuta în cadrul supravegherii off-site, prin utilizarea matricei MAINSET. Acest instrument stabileste indicatorii generali de risc identificati in bazele de date accesate de catre ONPCSB, nivelul de expunere la riscul de SB/FT pentru fiecare entitate reglementata.

Pentru categoriile de risc identificate, sunt stabilitre cinci nivele de risc, respectiv:

Risc limitat – stegulet albastru

Risc partial limitat – stegulet verde

Risc mediu – stegulet galben

Risc partial ridicat – stegulet portocaliu

Risc ridicat – stegulet rosu

Steguletele rosu, portocaliu si galben, arata vulnerabilitatea la expunerea fata de riscul de SB/FT a entitatilor raportoare iar cand Oficiul se confrunta cu astfel de situatii, institutia intreprinde obligatoriu masurile adecvate (de ex. elaborarea planurilor de control si efectuarea actiunilor de supraveghere on-site).

2.1.3. Activitățile de instruire

Personalul ONPCSB beneficiaza de instruire adecvata si relevanta pentru combaterea spalarii banilor si a finantarii terorismului.

În perioada 2005 – 2008, reprezentantii ONPCSB au aprticipat la aproximativ 90 de sesiuni de instruire privind combaterea spalarii banilor si a finantarii terorismului.

Prevederile art. 16 alin. 2 din Legea nr. 656/2002 potrivit caruia Oficiul poate organiza seminarii de instruire in domeniul prevenirii spalarii banilor si finantarii terorismului, precum si prevederile art. 6 alin. 7 potrivit caruia Oficiul poate oferi entitatilor raportoare autoritatilor de control financiar si autoritatilor de supraveghere prudentiala, informatii generale privind tranzactiile suspecte si tipologii de spalare a banilor si finantare a terorismului, asigura cadrul legal pentru activitatile de instruire.

În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 4 din Legea privind CSB/CFT, ONPCSB este imputernicit sa faca schimb de informatii, pe baza de reciprocitate sau spontan, cu orice institutie straina care are atributii similare si o politica similara privind confidentialitatea informatiilor. Schimbul de informatii este facut in scopul prevenirii si combaterii spalarii banilor si al finantarii terorismului. ONPCSB a intensificat si imbunatatit schimbul de informatii cu alte FIU-uri prin crearea unei unitati care se ocupa cu prioritate de cererile venite de la alte FIU-uri.

În acelasi timp, trebuie mentionat ca Oficiul a luat masuri pentru elaborarea unei Metodologii privind schimbul de informatii intre ONPCSB si FIU-uri din strainatate in legatura cu cazurile de spalare a banilor si finantare a terorismului. ONPCSB este membru al Grupului Egmont din mai 2000 si are acces la Egmont Secure Web. Cand face schimb de informatii cu FIU-urile straine partenere, ONPCSB respecta principiile Egmont privind schimbul de informatii intre Unitatile de Informatii Financiare in cazurile de spalare a banilor.

Totodata, trebuie mentionat ca ONPCSB este membru al FIU.Net si are acces on-line pentru schimbul de informatii la aceasta retea, fiind si Partener al Proiectului finantat de UE “Actiunea FIU.NET”.

2.1.4. Sanctiunile internationale

In concordanta cu prevederile legii 206/2005 privind implementarea sanctiunilor internationale, Ministerul Afacerilor Externe notifica listele actualizate ale Consiliului de Securitate ONU si listele UE, tuturor celorlalte institutii reprezentate in cadrul Comitetului Inter-institutional (organismul competent in coordonarea implementarii sanctiunilor).

Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor este parte a Comitetului Inter-institutional, infiintat in conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 206/2005, incepand cu data de 25 septembrie 2006, cand FIU a fost invitat sa fie reprezentat la reuniunile grupului de lucru infiintat prin Legea nr. 206/2005, precum si la grupurile de lucru UE in domeniu.

Incepand cu anul 2008, Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor are noi atributii stabilite prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 202/2008 privind regimul sanctiunilor internationale. In acest context, atributiile institutiei in ce priveste supravegherea, verificarea si controlul entitatilor raportoare care nu au autoritate de supraveghere prudentiala, au fost extinse, FIU devenind autoritate de supraveghere pentru implementarea sanctiunilor internationale.

2.1.5. Atributiile de supraveghere in conformitate cu O.U.G nr. 202/2008:

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 656/2002 – (1) Modul de aplicare a prevederilor prezentei legi se verifică și se controlează, în cadrul atribuțiilor de serviciu, de următoarele autorități sau structuri:

a) autoritățile de supraveghere prudențială, pentru persoanele supuse acestei supravegheri, potrivit legii;

b) Garda Financiară, precum și orice alte autorități cu atribuții de control financiar-fiscal, conform legii;

c) structurile de conducere ale profesiilor liberale, pentru persoanele prevăzute la art. 8 lit. E) și f);

d) Oficiul, pentru toate persoanele prevăzute la art. 8, cu excepția celor pentru care modul de aplicare a prevederilor prezentei legi se verifică și se controlează de autoritățile și structurile prevăzute la lit. A).

Supravegherea punerii în aplicare a sancțiunilor internaționale de blocare a fondurilor se face de către autoritățile și instituțiile publice de reglementare, autorizare sau supraveghere prudențială a sectorului financiar, de către structurile de conducere ale profesiilor liberale și, respectiv, de Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, pentru persoanele fizice și juridice din domeniul lor de activitate, conform legislației în vigoare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțăriiterorismului .

Luand in considerare faptul ca ONPCSB are ca obiect de activitate prevenirea si combaterea spalarii banilor si finantarii terorismului, coroborata cu faptul ca institutia are atributii in supravegherea, verificarea si controlul entitatilor raportoare care nu au autoritate de supraveghere, asa cum este mentionat in art. 17 alin. 1 litera d) din Legea nr. 656/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, competenta FIU in aplicarea si implementarea sanctiunilor internationale este cu privire la:

-Publicitatea informatiilor (informatiile sunt facute publice pe site-ul oficial al institutiei la adresa www.onpcsb.ro, intr-o sectiune speciala);

-Informarea agentilor economici (prin intermediul sesiunilor de instruire si actiivitatilor de control organizate periodic de catre ONPCSB);

-Asigurarea asistentei in domeniu pentru agentii economici;

-Monitorizarea continua si controlul aplicarii sanctiunilor internationale de catre agentii economici (prin Directia Supraveghere si Control);

-Aplicarea sanctiunilor contraventionale / notificarea organelor de cercetare penala;

-Cooperarea cu toate autoritatile competente pentru o supraveghere eficienta privind implementarea sanctiunilor internationale.

2.1.6. Analiza riscurilor

In domeniul finantarii terorismului si al implementarii regimului sanctiunilor internationale, analiza riscurilor poate fi utilizata ca instrument activ pentru prevenire, motiv pentru care va prezentam urmatoarele aspecte:

Aspecte teoretice privind procesul de identificare si analiza riscurilor si vulnerabilitatilor in domeniul prevenirii si combaterii finantarii terorismului

Analiza riscurilor in domeniul finantarii actelor de terorism, implica trei activitati distincte:

Colectarea fondurilor

Transferul (miscarea banilor)

Cheltuirea banilor

Activitatile de colectare a fondurilor implica trei surse principale:

Surse ilicite (de multe ori avand legatura cu activitatile de crima organizata)

Sursele licite (donatii, cadouri)

Asigurarea suportului logistic (cazare, transport, instruire, etc) ca forma complexa afinantarii, cu sau fara costuri vizibile, reprezinta o modalitate de a sprijini activiattile teroriste in care pot fi folosite atat sursele licite cat si cele ilicite.

Sistemul transferului de valori, ca modalitati de colectare a fondurilor, implica multiple forme de actiune, cum ar fi: transportul valorilor, plata in natura, a forma de asigurare a suportului logistic, sistemele alternative de transfer de bani (Hawala, etc), transferul de valori stocate (carduri electronice, alte instrumente), transferul de bani utilizand sistemul bancar al sistemelor acreditate, donatii, bartere, cadouri, carduri de credit/debit, activitati comerciale

2.2. Instituții cu rol investigativ și de cercetare penală

2.2.1. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Prin Legea nr. 78/8 mai fost înființată Secția de Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, abilitată în plan național să desfășoare activități specifice în acest domeniu de activitate. Această secție a fost abilitată să coordoneze și să controleze serviciile de combatere a crimei organizate și antidrog din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și birourile de același profil din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, ca structuri teritoriale specializate în acest domeniu.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, din cadrul Ministerului Public, s-a înființat ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Legea nr. 508/2004 modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 7/2005, ca urmare a reorganizării Secției de combatere a criminalității organizate și antidrog și a structurilor sale teritoriale.

Acest organism de aplicare a legii își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializați în combaterea criminalității organizate și a terorismului, fiind coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Structura centrală a direcției este organizată în următoarele servicii și birouri:

Serviciul de combatere a criminalității organizate

Biroul de combatere a traficului de ființe umane

Biroul de combatere a infracțiunilor de fals

Biroul de combatere a infracțiunilor de violență

Serviciul de combatere a traficului de droguri

Biroul de combatere a traficului intern de droguri, laboratoare și culturi

Biroul de combatere a traficului transfrontalier de droguri

Serviciul de combatere a macrocriminalității economico-financiare

Biroul de combatere a infracțiunilor de spălare a banilor

Biroul de combatere a macrocriminalității economico-financiare

Serviciul de combatere a criminalității informatice

Biroul de combatere a criminalității informatice

Biroul de combatere a infracțiunilor de contrafacere

Serviciul de combatere a infracțiunilor de terorism

Biroul de investigare a infracțiunilor de terorism, catastrofe și dezastre

Biroul de investigare a infracțiunilor de finanțare a actelor de terorism

Biroul pentru culegerea, centralizarea datelor și asistență judiciară internațională

Compartiment de specialiști

La nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel funcționează servicii teritoriale, iar la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale funcționează birouri teritoriale, conduse de procurori șefi, având atribuții de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism.

Procurorul-șef al biroului de la nivelul parchetului de pe lângă tribunal se subordonează procurorului-șef al serviciului de la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție funcționează.

Procurorul-șef al serviciului de la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel se subordonează procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism coordonează și controlează activitatea serviciilor și birourilor teritoriale înființate în cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și parchetelor de pe lângă tribunale; de asemenea, supraveghează, conduce și controlează actele de cercetare penală efectuate, din dispoziția procurorului, de către ofițerii și agenții de poliție judiciară aflați în coordonarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Procurorii din cadrul direcției și ai structurilor efectuează urmărirea penală pentru infracțiunile date în competența lor, în condițiile Legii nr. 508/2004 modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2005

2.2.2. Inspectoratul General al Poliției Române

Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală, care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților de poliție subordonate, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalității economico-financiare sau bancare, a altor infracțiuni ce fac obiectul cauzelor penale aflate în supravegherea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege.

Inspectoratul General al Poliției Române are în structura sa organizatorică direcții generale, direcții, servicii și birouri înființate prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative.

Dintre structurile care desfășoară unele activități legate de procesul de prevenire și combatere a criminalității organizate menționam: Direcția de Investigații Criminale; Direcția de Investigare a Fraudelor; Direcția Arme, Explozivi și Substanțe Toxice; Direcția Poliției Transporturi; Institutul de Criminalistică; Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale; Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor; Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, Direcția de Integrare Europeană, Programe și Cooperare Internațională precum și formațiunile teritoriale subordonate acestora.

Direcția de Combatere a Criminalității Organizate

Direcția este o structură modernă a poliției naționale, care cooperează permanent și cu eficiență cu polițiile din străinătate și integrează România în efortul Europei de a combate crima organizată.

Direcția de Combatere a Criminalității Organizate are următoarea structură organizatorică:

Serviciul de Combatere a Traficului de Persoane

Biroul de combatere a traficului de ființe umane;

Biroul de combatere a traficului cu migranți;

Biroul de combatere a traficului de minori și organe;

Serviciul Antidrog

Biroul de combatere a traficului de droguri sintetice, cocaină, canabis, hașiș și derivați

Biroul de combatere a traficului cu heroină, opium și derivați;

Biroul de combatere a traficului ilicit cu precursori;

Laboratorul central de analiză și profil al drogurilor;

Serviciul de Combatere a Finanțării Terorismului și Spălării Banilor

Biroul de investigare a terorismului și neproliferare NBC;

Biroul de combatere a spălării banilor și a infracțiunilor conexe din sfera crimei organizate;

Oficiul Național Central pentru Combaterea Falsurilor de Monedă și a Cecurilor de Călătorie;

Biroul de combatere a macrocriminalității din piața financiară;

Serviciul de Combatere a Criminalității Informatice

Biroul de combatere a infracțiunilor informatice;

Biroul de combatere a infracțiunilor cu mijloace de plată electronice;

Biroul de investigare și cercetare a sistemelor informatice;

Serviciul Operațiuni Speciale

Serviciul Supravegheri Operative și Investigații

Serviciul de Cooperare Operativă cu Polițiile Străine

Direcția de Investigare a Fraudelor

La nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, Directia de Investigare a Fraudelor, desfășoară activități specifice de investigare a infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor.

Poliția de investigare a fraudelor reprezintă structura specializată a Poliției Române care acționează prin mijloace specifice de muncă pentru combaterea fraudelor grave care se înscriu în sfera criminalității organizate, a corupției și a celorlalte fapte infracționale care afectează climatul economic din România și drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Întreaga activitate de investigare și în acest domeniu se desfășoară sub autoritatea procurorului.

Investigarea spălării banilor, inclusiv a infracțiunilor flagrante, se efectuează în cadrul dosarelor penale, sub supravegherea și controlul procurorului, în strictă conformitate cu prevederile Codului de procedură penală si ale legilor speciale din domeniu.

Poliția de investigare a fraudelor, în relațiile cu parchetele, trebuie să respecte dispozițiile procedural-penale cu privire la competențe și să se supună supravegherii procurorului pe parcursul întocmirii actelor premergătoare în cauzele penale până la finalizarea cercetării penale.

Pentru infracțiunile date în competența de anchetă obligatorie a procurorului, poliția de investigare a fraudelor culege informații prin mijloace specifice și participă la valorificarea acestora împreună cu procurorul, la solicitarea scrisă a acestuia, iar pentru actele premergătoare întocmite în astfel de situații va proceda imediat la declinarea competenței.

În situația realizării unor activități de investigare și cercetare cu privire la infracțiuni ce sunt de competența procurorului, efectuarea acestora se va face în conformitate cu rezoluțiile de delegare date de parchet, în limita și termenele stabilite de acestea.

Principalele atribuții ale poliției de investigare a fraudelor în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare a banilor în România sunt:

-sub conducerea, controlul și din dispoziția procurorului efectuează acte premergătoare, de cercetare penală și/sau de urmărire penală;

-dispune/propune soluții în conformitate cu prevederile legii în dosarele penale (soluții care se supun confirmării procurorului), ce au ca obiect spălarea banilor și finanțarea terorismului;

-realizează, în aceleași condiții, actele de urmărire penală stabilite de procuror prin rezoluțiile de delegare date în dosarele al căror obiect îl constituie faptele penale din competența exclusivă a acestuia (faptele de corupție, cele asimilate infracțiunilor de corupție și cele în legătură directă cu infracțiunile de corupție, etc.);

-efectuează verificări în condițiile legii cu privire la cereri, sesizări ori reclamații ce se referă la problematica încălcărilor de lege în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului, care în forma sesizată nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni și fac propuneri asupra soluțiilor, în funcție de materialul probator administrat;

-organizează și realizează activitatea de culegere a informațiilor în funcție de evoluția fenomenului infracțional;

-informează – prin conducerea MAI sau a IGPR – Parlamentul, Guvernul, ministerele, celelalte structuri ale administrației centrale, administrațiile locale, alți factori de decizie, despre fenomenele negative care pot afecta buna funcționare a relatiilor privind prevenirea și combaterea spălării banilor, propunând măsuri de înlăturare a cauzelor și condițiilor care le generează ori favorizează, inclusiv sub aspectul perfecționării cadrului legislativ;

2.2.3.Inspectoratul General al Poliției de Frontieră este unitatea centrală a Poliției de Frontieră Române, cu personalitate juridică și competență teritorială pentru întreaga zonă de responsabilitate, care exercită conducerea și răspunde de întreaga activitate a Poliției de Frontieră, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave circumscrise crimei organizate, migrației ilegale și criminalității transfrontaliere comise în zona de competență teritorială a Poliției de Frontieră, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege.

Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 81/2002, printre atribuțiile generale ale Poliției de Frontieră Române se înscrie și cea care prevede că această structură „execută supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României, previne și combate migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de competență…”.

De asemenea, asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii, a armelor, munițiilor, armelor de panoplie și de autoapărare, munițiilor aferente acestora, substanțelor explozive și a dispozitivelor încărcate cu substanțe toxice ori radioactive.

În zona de competență pe apă, Poliția de Frontieră Română previne și combate pirateria, acțiunile teroriste și faptele circumscrise crimei organizate în apele aflate sub jurisdicția statului român.

Având în responsabilitate de supraveghere și control pentru aproximativ 3.150 kilometri de graniță, Poliția de Frontieră Română se confruntă cu o problematică variată privind regimul juridic al frontierei de stat, pornind de la migrația ilegală, traficul cu stupefiante, armament și autoturisme furate și terminând cu contrabanda, sub toate formele ei de manifestare.

Organizată după modelul instituțiilor similare din statele Uniunii Europene, Poliția de Frontieră Română desfășoară activități specifice pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, aplicând în acest scop legislația în vigoare, încât se poate aprecia că activitățile întreprinse la frontierele României sunt aliniate la standardele internaționale.

În toate acțiunile pe care le desfășoară în zona de competență, personalul Poliției de Frontieră Romane are obligația să prevină și să combată stările de pericol la adresa României, determinate de criminalitatea transfrontalieră și de migrația ilegală.

2.2.4. Agenției Naționale de Administrare Fiscală

În anul 2004, după modelul structurilor similare din statele membre UE, a fost inființată Agenția Națională de Administrare Fiscală- care este mai mult decât un rezultat al tendinței de creștere a specializării și al reformei instituționale aflată în curs în țara noastră: este un moment de referință în managementul administrației fiscale, marcând orientarea spre eficiență, spre rezultat.

Pentru atingerea obiectivului de creștere a colectării veniturilor bugetare, activitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, începând cu 1 ianuarie 2004, a fost marcată de lansarea unei reforme complexe și de durată ce implică o schimbare de cultură, de organizare. Agenția Națională de Administrare Fiscală își desfășoară activitatea în domeniul taxelor și impozitelor, contribuțiilor și al altor venituri bugetare (exclusiv impozitele și taxele datorate bugetelor locale), prin intermediul procedurilor de gestionare, colectare, control fiscal și soluționarea contestațiilor. O colectare eficientă a veniturilor bugetare, paralel cu o relație nouă, superioară calitativ, administrație – contribuabil, sunt valori care conferă un caracter de modernitate acestui domeniu, apropiindu-l de standardele Uniunii Europene.

Înființarea Agenției atestă faptul că o sporire a încasărilor bugetare prin creșterea eficienței și rapidității colectării, misiune care revine în principal Agenției, a fost considerată mai potrivită, ca având un potențial mai mare decât politica fiscală, controversată, vulnerabilă, acuzată de exagerări, de multe ori în contratimp cu ritmurile economice, întotdeauna în întârziere față de momentul când efectele ei ar trebui să se vadă.

Agenția Națională de Administrare Fiscală are în subordine structurile de administrare și colectare a veniturilor bugetare din cadrul Direcțiilor generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Cadru legal unitar pentru procedura de administrare a impozitelor și taxelor și de reglementare a normelor de bază pentru fiecare funcție principală a administrării (înregistrare, declarare, colectare, control fiscal și contencios administrativ) a fost realizat prin intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Codului de procedură fiscală .

Codul reglementează, de asemenea, într-o manieră unitară și la standarde europene, relațiile dintre contribuabili și administrația fiscală în procesul perceperii impozitelor și taxelor, stabilind atât drepturile și obligațiile contribuabililor, cât și pe cele ale organelor fiscale.

Cele trei finalități care guvernează activitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, sunt:

 finalitatea disuasivă, de creștere a civismului fiscal, în domeniul înregistrării, declarării, plății voluntare;

 finalitatea bugetară, care vizează să colecteze impozitul eludat, cu rapiditate și eficientă;

 finalitatea represivă, care sancționează comportamentele frauduloase.

Desigur, cele trei finalități – strâns intercondiționate – nu pot fi separate, acestea asigurând convergența spre scopul final, unic: creșterea veniturilor bugetare.

Valorile pe care se bazează activitatea Agenției Naționale de Administrare Fiscală sunt egalitatea contribuabilului în fața impozitului, respectiv tratament egal în condiții egale și o nouă calitate în relația contribuabil – administrație.

Misiunea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, de combatere a practicilor frauduloase prin intermediul inspecțiilor fiscale, intervine și pentru realizarea unui ,,mediu de afaceri sănătos". Această sintagmă, frecvent folosită în ultimii ani, se referă în primul rând la un nivel concurențial corect, neafectat de competiția neloială a practicanților de fraudă, ce este în mare măsură (pe lângă legislația specifică), tot de competența Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

O tendință care apare tot mai frecvent este aceea de a se acționa în sensul consimțirii populației la impozite. În acest sens, puterile publice folosesc o varietate largă de strategii care sunt trecute prin Parlament și acceptate de alegători, ca de exemplu:

1. strategia convingerii cetățenilor contribuabili că este nevoie de o creștere a impozitelor;

2. strategia dovedirii cetățenilor că banii lor primiți din impozite nu vor fi irosiți.

Opinăm că, un sistem fiscal ideal trebuie să genereze o fiscalitate sănătoasă, bazată pe reguli precise și imparțiale și care să evite arbitrarul și confuziile. Una din metode de care politica fiscală poate beneficia, în anumite limite, este creșterea bazei de impozitare cât mai mult cu putință, ceea ce poate contracara reducerea cotelor.

Acești factori sunt, în practică, pârghiile folosite de administrația fiscală în lupta să cu fenomenul de eludare a plății obligațiilor bugetare.

Prin urmare, modul în care impozitele sunt gestionate determină în primul rând acceptarea acestora, ceea ce conduce la o reducere a fenomenului de eludare a impozitelor și, în consecință, la o creștere a randamentului încasărilor bugetare.

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA BANILOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

I. RISCURI ȘI VULNERABILITĂȚI PRIVIND EVAZIUNEA FISCALA ȘI SPĂLAREA BANILOR

Cercetarea aspectelor privind evaziunea fiscală și spălarea banilor în spațiul comunitar, relevă faptul că acestea sunt manifestări ale criminalității economico-financiare, cu impact major asupra economiilor statelor membre, mai ales în aceste condiții ale crizei economico-financiare, când multe state sunt aduse în situația ,,incapacității de plată”

Având în vedere elementele programatice existente la nivelul UE cât și faptul că efectul pe care îl produce la nivelul comunității, evaziunea fiscală și spălarea banilor se încadrează în categoria infracțiunilor grave.

Acestea conduc atât la o stare de pericol, cât și la prejudiciu, încadrându-se perfect în tiparul infracțiunilor financiare.

Ambele fenomene pot crește din aceeași „rădăcină”, evaziunea fiscal fiind infracține predicat pentru infracțiunea de spălare a banilor, luând în considerare și faptul că infractorii nu mai disting între fonduri legale sau ilegale, atât timp cât se obține un profit. Aceasta este, în opinie noastră, una dintre justificările legiuitorilor naționali și internaționali, care, în cele mai multe dintre cazuri, au elaborat un cadru juridic comun, pentru implementarea măsurilor preventive și represive.

Mai mult, ambele fenomene prezintă similitudini în ceea ce privește amenințările aduse stabilității, transparenței și eficienței sistemelor financiare și intereselor naționale fundamentale, sens în care statele au atribuit, în general, acelorași autorități naționale, competențele specifice de luptă împotriva spălării banilor și fraudei financiare.

Totuși, dacă evaziunea fiscală constituie o infracțiune predicat pentru spălarea banilor, același principiu se aplică și în sens invers, respectiv, fondurile spălate pot face obiectul operațiunilor de evaziune fiscală.

Afirmațiile de mai sus vin în sprijinul prezentării, în continuare, a principalilor factori de risc, care intervin atât în cazul relației evaziune fiscală-spălarea banilor.

În cadrul cercetării fenomenelor de evaziune fiscală-spălarea banilor, au fost identificați factori de risc la nivel intern, care pot conduce la instabilitatea unui sistem național, precum:

– afectarea economiei, prin: instalarea sau cronicizarea unor dezechilibre economice la nivel macroeconomic; lipsa protecției economiei legale față de infiltrările rețelelor criminale; dezechilibrul balanței comerciale; existența unui deficit bugetar; rata mică a inflației; devalorizarea monedei naționale/fluctuații la nivelul monedei Euro/USD; afectarea politicii monetare și fiscale; proliferarea economiei subterane;

– implementarea legislației: încetinirea ritmului adoptării și implementării unei legislații corespunzătoare în domeniu; lipsa de voință politică sau influențarea negativă a mediului politic față de adoptarea/modificarea unor acte normative; nerespectarea cerințelor impuse de lege; nerecunoașterea statului de drept;

– disfuncționalitatea sistemului instituțional prin:

 scăderea capacității autorităților în lupta împotriva evaziunii fiscal și a spălării banilor (limitarea resurselor adecvate, influențarea factorilor decizionali);

 lipsa unui mecanism de coordonare inter-instituțională și a unor strategii de acțiune la nivel național;

 absența unei implementări adecvate a reglementărilor naționale de prevenire și combatere a spălării banilor de către entitățile raportoare și autoritățile de control financiar și de supraveghere prudențială implicate în sistem;

 lipsa de transparență a instituțiilor statului;

 creșterea numărului de infracțiuni economico-financiare, a celor de corupție și de crimă organizată, dincolo de pragul de la care buna funcționare a instituțiilor statului este periclitată;

 folosirea sistemelor financiar-bancare și non-financiare în scopul evaziunii fiscale și spălării banilor care conduce la subminarea instituțiilor financiare sau non-financiare și, în consecință, a întregului sistem statal;

 inexistența/ineficiența unor sisteme interne de control deținute de entitățile raportoare prevăzute de lege, de autoritățile cu atribuții de control financiar și de cele de supraveghere prudențială, care să verifice implementarea unor politici funcționale de combatere a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism.

– schimbări în comportamentul infracțional, generate de sectoarele care „produc” profit.

În România, principalele infracțiuni generatoare de bani, identificate în urma desfășurării analizelor financiare ale FIU-ului, sunt:

 evaziunea fiscală – infracțiunea de evaziune fiscală prezintă, în materialitatea sa, o infracțiune de prejudiciu, dar și de pericol. În acest context, principala deosebire dintre infracțiunile de evaziune fiscală și cele având legătură cu aceasta se referă la faptul că, dacă în primul caz vorbim de un prejudiciu imediat, cert, ușor de estimat, în cel de-al doilea, este vorba îndeosebi de pericol și rareori de prejudiciu. Din punct de vedere statistic, dacă luăm, ca exemplu, cazul României, la nivel macroeconomic, estimările fraudei fiscale (în special din TVA) se ridică la 5%-6% din PIB, iar cel al economiei ascunse la aproximativ 23% din PIB, în ultimii ani. De asemenea, din punct de vedere bugetar, comparând datele cu cele ale Bulgariei, care are o cotă unică de 10% și TVA de 20%, dar un venit bugetar de aproximativ 40% din PIB, în România colectările la buget sunt doar de 32%, în condițiile unui TVA de 24% si a unei cote unice de 16% supusă intens discutiilor în ultima perioadă. În principal, resursele evaziunii fiscale sunt: achizițiile intra-comunitare de mărfuri, prin sustragerea de la plata TVA, comerțul cu produse energetice, băuturi alcoolice și tutun, comerțul cu produse agricole și munca la negru;

 frauda bancară – reprezintă modalitatea cea mai uzitată de ascundere a provenienței ilegale a valutei și de a da aparență de legalitate sumelor în lei a căror proveniență este creditul bancar. Mai mult, în perioada 2000-2005, folosirea unui credit în alte scopuri decât cele declarate și nerambursarea acestuia a fost un mijloc de îmbogățire rapidă în țări precum România, fapt care a condus la instabilitatea sistemului bancar și la falimentarea unor bănci de renume. Acest procedeu a fost ales și pentru a putea participa la acțiunea de cumpărare de acțiuni în cadrul procesului de privatizare ale unor societăți comerciale cu capital de stat, caz în care sursa fondurilor utiliazate a fost creditul bancar, și nu banii personali, a căror proveniență e mai greu de justificat. Însă frauda bancară nu se oprește aici, fiind într-o continuă evoluție. În prezent, frauda on-line generată de comerțul electronic și folosirea sistemelor de plată prin Internet, adăugată la fenomenele de phishing, skimming și de clonare a cardurilor bancare, reprezintă modalități concrete și rapide de furt de identitate și de ascundere a banilor ilegali;

 contrabanda și spălarea banilor – Prin suspendarea controalelor la frontierele interne ale Statelor Membre ale Uniunii Europene au crescut riscurile de a identifica originile banilor obținuți ilicit. Într-un studiu recent, se remarca faptul că „piața unică a mers mai repede ca reformele”, astfel încât din cele 100 milioane de schimburi intracomunitare anuale, supuse TVA, astăzi niciunul dintre acestea nu mai face obiectul verificărilor. Mai mult, contrabanda cu numerar a luat o vădită amploare, fiind intens folosită în ultima perioadă. Contrabanda cu numerar este un mecanism atractiv, deoarece valuta poate fi ușor convertită pe piețele internaționale informale și nu lasă dovezi pe hârtie, care să depisteze tranzacția suspectă;

 corupția – în procesul de adaptare a sistemului social global la condițiile economiei de piață concurențial, factorii de risc s-au multiplicat, iar corupția tinde să devină un fenomen structurat, specializat și profesionist care, prin rețele informale de organizații și persoane, poate ajunge să corupă factorii de decizie la niveluri înalte, din sfera politicului, legislativului, administrației și justiției. Conexitatea malignă cu un complex de fapte antisociale, cum sunt, fraudele de mari proporții, deturnările de fonduri, evaziunea fiscală, sporește dimensiunile pericolului social. Economia subterană, desincronizările actelor politice și normative, dereglările economice și mutațiile axiologice și morale alimentează, de asemenea, acest fenomen. Conform Raportului Global asupra Corupției publicat de organizația Transparency International în anul 2011, România se situează pe locul 75 dintr-un total de 183 țări monitorizate, având un indice de percepție a corupției de 3,6. În Raportul descriptiv din anul 2009, actualizat în 2011, arată că, în general, contractele, concesiunile și privatizările în sectorul public sunt considerate mobile pentru fapte de corupție în multe țări, în România privatizarea fiind o problemă importantă, luând în considerare practicile de privatizare aflate în schimbare, natura endemică a fenomenului de corupție și capacitatea de acțiune redusă a autorităților de combatere a corupției;

 criminalitatea organizată – Printre acțiunile organizațiilor de tip mafiot se regăsesc atât traficul de droguri, dar și consumul acestora care crește în fiecare zi. Alte acțiuni cum ar fi traficul de arme și explozibili, traficul de monedă și alte titluri de valoare false, furtul de mașini și traficul internațional cu autoturisme furate, traficul de carne vie, contrabanda și evaziunea fiscală, fac parte din peisajul infracțional din România. Din studiile efectuate de către specialiștii români, există două rețele mari de crimă organizată care acționează pe teritoriul României, în scopul obținerii unor venituri ilegale, după cum urmează:

 rețeaua de cetățeni italieni – principalele infracțiuni comise de aceștia sunt: înființarea de companii private cu participații la capital din partea unor cetățeni italieni, urmate de interpunerea capitalului social în înșelăciuni, în scopul spălării banilor; propuneri de parteneriate publice private cu autorități publice locale pentru obținerea unor lucrări sau servicii publice, veniturile din exploatare fiind ulterior transferate în Italia; direcționarea unor resurse financiare importante de către diferiți cetățeni italieni interesați în achiziționarea de terenuri cu un potențial biologic ridicat sau cu valențe turistice, la prețuri mici, urmate de revânzarea acestora la prețuri corespunzătoare nivelului pieței;

 rețeaua de cetățeni arabi – principalele infracțiuni comise de aceștia sunt: dezvoltarea unor investiții cu implicarea firmelor fantomă; înșelăciuni în domeniul financiar și obținerea de profituri prin eludarea plăților la bugetul de stat; utilizarea unor instrumente de plată dematerializate fictive; dezvoltarea activităților comerciale și a transferurilor în străinătate ilegale; interpunerea propriilor companii în vederea obținerii unor fonduri ilegale, în beneficiul organizațiilor criminale din care fac parte; transferul fondurilor ilicite din străinătate și reinvestirea în activități desfasurate în România, principalele domenii de activitate fiind: zootehnic, schimb valutar, import-export, investiții imobiliare, prelucrarea materiilor prime.

De asemenea, pe același palier trebuie să menționăm și factorii de risc din mediul extern care pot amenința stabilitatea statului și eficiența luptei împotriva fenomenelor de evaziune fiscală și spălare a banilor, prin:

– existența, în proximitatea granițelor naționale, a unor zone de instabilitate politică și economico-socială sau chiar a unor zone de potențial risc conflictual;

– expansiunea agresivă a rețelelor și activităților teroriste generate de extremismul fanatic islamic;

– proliferarea activităților de crimă organizată transnațională (cu subcomponentele sale, precum traficul de droguri, criminalitatea economico-financiară, traficul de persoane etc.);

– folosirea de către rețelele de crimă organizată a teritoriilor diferitelor state pentru transferul de fonduri ilicite și contrabandă, exploatând principiile liberei circulații în cadrul Uniunii Europene, în special în spațiul Schengen;

– extinderea necontrolată a migrației ilegale.

Prin perspectiva factorilor de risc menționați mai sus, putem identifica acele sectoare financiare și non-financiare care prezintă vulnerabilități în a fi folosite în scopul săvârșirii infracținilor de evaziune fiscal și spălarea abnilor. Dintre acestea amintim:

– instituțiile de credit sunt, în primul rând vulnerabile, având în vedere volumul deosebit de tranzacții, în special al celor prin sistem electronic, pe care îl desfășoară numai într-o singură zi, precum și faptul că au acces la sistemul financiar internațional;

– alte sectoare economico-financiare sau non-financiare care utilizează intensiv numerarul sunt supuse, de asemenea, unui risc major, deoarece este foarte dificil să depistezi sursa și destinația numerarului, fiind un instrument de plată la purtător;

– organizațiile non-profit, care prin lipsa transparenței în desfășurarea activităților proprii și prin asigurarea frecventă a anonimatului donatorilor și a beneficiarilor reali ai fondurilor, prezintă un risc ridicat de a fi folosite în scopuri criminale;

– sistemele de transfer rapid al banilor, în general cele informale, care nu sunt reglementate în foarte multe țări, și care acționează în cadrul unor comunități închise, circulând fondurile dintr-o parte a lumii în alta, fără restricții – metodă utilizată frecvent de grupările de crimă organizată dar și de către cele teroriste.

Considerăm că o scădere a vulnerabilității sectoarelor menționate față de evaziunea fiscală și spălarea banilor asociată acesteia nu poate fi realizată eficient numai prin combaterea efectelor acestor fenomene, ci printr-o abordare de tip preventiv, pe bază de management al riscului. În mod specific, riscul la care sunt supuse entitățile din sectoarele financiare și non-financiare față de evaziunea fiscală și spălarea banilor asociată acesteia reprezintă riscul determinat, în special, de derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare, ori de condițiile economice ale entităților reglementate, ca urmare a neaplicării sau a aplicării defectuoase a dispozițiilor legale ori contractuale, precum și a lipsei de încredere a publicului în integritatea entității în cauză. Teoretic, expunerea la riscul de evaziune fiscală și de spălare a banilor asociată acesteia poate fi determinată printr-o abordare sistematică și cumulativă a tuturor categoriilor de risc, precum, riscul geografic, riscul de țară, riscul entității, riscul de client, riscul de produs și riscul de tranzacții.

România nu a făcut excepție de la reconfigurarea riscurilor de securitate, mai ales în condițiile: unor surse de tensiune în spații adiacente, permeabilitatea granițelor unor state din vecinătate, aflate în diverse stadii ale tranziției și perpetuarea unor conflicte înghețate în regiune. Acestea au favorizat dezvoltarea unui spectru complex de activități ilegale cu caracter transfrontalier. Având în vedere caracterul global al acestor amenințări, se impune o gestionare eficientă a eforturilor instituțiilor cu atribuții în domeniu și cooperarea lor extinsă la nivel european și internațional, prin schimb de informații și acordarea asistenței juridice mutuale.

II. CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE

2.1. Abordarea juridică și socială a evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală este un fenomen social care se manifestă ca răspuns al contribuabilului la acțiunea de constrângere pecuniară impusă acestuia de statul garant al vieții sociale.

Linia cauzală care duce la evaziune fiscală poate fi trasată pe următoarele puncte nodale:

organizare socială – > stat – > fiscalitate – > evaziune fiscală.

Cu cât primele trei puncte cauzale sunt mai accentuate cu atât este mai accentuat și punctul efect, respectiv cel al evaziunii fiscale.

Oricât de sociabil ar fi omul în adâncul sau lăuntric el este un individualist înverșunat care-și stabilește limitele generozității cu atât mai mici cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat de el. Ori statul pentru individul contribuabil nu este numai ceva impersonal, ci și aflat în afara oricăror intenții de generozitate din partea individului.

Iată de ce fiscalitatea este impusă individului prin lege iar acesta considerând-o ca pe o confiscare a rodului muncii sale în favoarea unor țeluri ce nu-i sunt apropriate și fără urmări benefice palpabile și directe asupra sa, nu o vede cu ochi buni. Din această cauză mulți contribuabili încearcă să se sustragă fiscalității, evaziunea fiscală fiind o opțiune individuală a celor care recurg la ea.

Pentru limitarea cazurilor de opțiune în favoarea evaziunii fiscale sunt necesare măsuri complexe care vizează cadrul de organizare și gestionare a societății în întregul său, și cu precădere puterile publice ce trebuie puse în slujbă exclusivă, în ultimă instanță, a cetățeanului contribuabil. La nivelul individului aceste măsuri trebuie percepute prin canalul fiscalității, ca o reducere a presiunii fiscale individuale.

Deoarece individul nu poate fi scos din contextul social în care trăiește, cercetarea fenomenului evaziunii fiscale trebuie să privească echidistant, atât interesul individual, cât și pe cel al statului. Această echidistanță trebuie să fie și rodul cercetării că un stat nu poate fi puternic decât ca reprezentant intereselor unor cetățeni bogați și ca el să fie garantul prosperității obținute din muncă de contribuabilii săi.

Înțelegerea acestor principii presupune în primul rând o dezvoltare a conștiinței civice a contribuabilului și formarea unui sentiment de onestitate fiscală la nivelul fiecărui individ. Toate acestea presupun însă trecerea unei durate de timp care nu credem că va fi prea scurtă, motiv pentru care stă în puterea noastră să propunem organismelor abilitate măsuri apte să ne apropie mai mult de acest rezultat.

Pentru aceasta am încercat prin studiul de față o evaluare a cadrului legislativ actual destinat prevenirii și combaterii evaziunii fiscale, am analizat fenomenul din perspectiva sa economică și juridico – penală, încercând astfel să dăm un caracter interdisciplinar demersului nostru.

Nu am fi putut realiza acest lucru fără o abordare istorică a ceea ce înseamnă impozitarea și o analiză a tendinței firești altminteri manifestată de-a lungul timpului la nivelul individului în sensul sustragerii de la aceste obligații.

Am încercat deasemenea să identificăm toate sensurile noțiunii de evaziune fiscală, am prezentat formele concrete de manifestare a acesteia și am întreprins un studiu amănunțit asupra tuturor aspectelor ridicate de Legea 241/2005, reliefând progresul realizat prin noua reglementare față de vechiul cadru legislativ aplicabil în domeniu.

Demersul nostru nu ar fi avut finalitate dacă nu am fi identificat cauzele ce determină adoptarea unui comportament contrar dispozițiilor legale ce reglementează realizarea veniturilor bugetului general consolidat și nu am fi evidențiat măcar o parte din măsurile ce se impun a fi luate pentru înlăturarea cauzelor.

Poate modelul autoritar de represiune penală adoptat de legiuitor pentru a realiza prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ce pune accentul pe represiunea penală prin pedepse drastice și caracterul obligatoriu al acțiunii penale, nu este cel mai eficient din perspectivă istorică, însă cel puțin în perioada actuală ar putea părea ca o variantă bună de urmat. Rămâne de văzut dacă efectele produse de această reglementare vor fi în sensul dorit de legiuitor.

Nu credem că introducerea în dreptul penal român a răspunderii penale a persoanei juridice va fi în măsură să determine în rândul contribuabililor la buget o atitudine mai constructivă decât aceea manifestată până în prezent. Atâta vreme cât societățile comerciale și în general persoanele juridice au în România o existență prin excelență efemeră, iar înființarea unei societăți comerciale a devenit extrem de facilă, eficiența atragerii răspunderii penale a persoanei juridice va fi extrem de redusă, sancțiune aplicabilă în cazul atragerii răspunderii acesteia fiind percepută ca o simplă amendă. Numai atunci când vom avea de-a face cu o persoană juridică extrem de cunoscută la nivel național sau internațional și al cărei prestigiu ar putea fi afectat prin aplicarea unei sancțiuni penale această masură și-ar putea dovedi utilitatea prin reculul pe care l-ar putea provoca în rândul clientelei sau al partenerilor de afaceri.

Plecând de la ideea că experiența țărilor dezvoltate acumulată în domeniul cunoașterii tuturor mecanismelor presupuse de economia de piață, inclusiv în ceea ce privește manifestările evaziunii fiscale, ar putea constitui un exemplu de urmat și pentru legislația noastră, am acordat un important spațiu din lucrare cunoașterii legislației specifice din unele state membre UE.

Din această perspectivă apreciem că nu ar fi lipsită de interes specializarea după modelul olandez a „judecătorilor fiscali” chemați să judece în cauze având ca obiect fapte de evaziune fiscală, pentru a se preveni astfel persistența cazurilor de practică judiciară neunitară manifestată până în prezent, sau sancționarea după modelul german a consilierului financiar al contribuabilului pentru faptele personale săvârșite, fără a înlătura astfel răspunderea contribuabilului însuși.

Este firesc să se realizeze acest lucru deoarece administratorul unei societăți comerciale sau contribuabilul în general nu deține întotdeauna cunoștințele necesare din domeniul fiscal motiv pentru care înțelege să apeleze la cunoștințele unor experți contabili sau contabili autorizați. Cu toate acestea Legea contabilității nr. 82/1991-actualizată, plasează în sarcina lui întreaga răspundere pentru conducerea evidențelor contabile chiar dacă în realitate această activitate este desfășurată de persoane special angajate în acest sens, ajungându-se astfel la instituirea unei veritabile răspunderi penale pentru fapta altuia.

Accentul pus de legiuitor pe necesitatea recuperării prejudiciilor produse prin fapte de evaziune fiscală a determinat adoptarea unor cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepselor menite a da mai multă eficiență sistemului sancționator reglementat. În același timp însă, considerăm ca ar trebui recunoscut un drept de apreciere mai larg pentru organele fiscale în ceea ce privește exercitarea sau nu a acțiunii penale în cazuri de evaziune fiscală deoarece acestea sunt cele mai în măsură să aprecieze întreaga activitate a contribuabilului și efectele pe care le pot avea asupra acestuia anumite măsuri de ordin fiscal sau penal adoptate, soluție adoptată dealtfel și în alte legislații.

În condițiile în care integrarea europeană a României a devenit o realitate iar dimensiunea internațională a evaziunii fiscale nu poate fi neglijată, adoptarea unor măsuri pe plan internațional este singura de natură a asigura eficiență acțiunilor întreprinse, sens în care considerăm utilă adoptarea unor măsuri vizând reprimarea scurgerii de importante resurse financiare prin intermediul paradisurilor fiscale. În acest sens în opinia noastră ar fi util să fie avut în vedere la stabilirea obligațiilor bugetare ale unui cetățean român toate veniturile pe care le realizează acesta indiferent în ce colț al lumii.

În același timp ar trebui adoptate măsuri de natură a asigura pentru organele fiscale posibilități lărgite de verificare a tranzacțiilor efectuate prin conturile bancare știută fiind practica de a se interpune într-un circuit financiar mai multe societăți comerciale pentru a se pierde urma sumelor angrenate în asemnea tranzacții cu efecte în ceea ce privește neplata obligațiilor bugetare. În același sens este necesară luarea de măsuri care să reducă volumul tranzacțiilor efectuate cu sume de bani în numerar, știut fiind faptul că acestea sunt apanajul preponderent al economiei subterane.

Valorile exagerate pe alocuri ale pedepselor prevăzute de Legea 241/2005 pentru faptele de evaziune fiscală nu sunt în măsură să asigure prevenția dorită de legiuitor deoarece frica de pedeapsă nu este certă. În acest sens studiile întreprinse au demonstrat că persoanele care au anticipat aplicarea unei pedepse cu închisoarea au decis totuși să săvârșească o faptă de evaziune într-o proporție mai ridicată decât cei care au anticipat pedeapsa amenzii și chiar decât cei care au anticipat doar obligația de a plăti suma datorată.

Ni se pare interesantă soluția, identificată deja de unele legislații străine, de a aplica anumite sancțiuni nepecuniare. De fapt, omisiunea de a declara sau declarația inexactă a sumelor datorate cu titlu de impozit ca TVA sau taxa pe produsele de lux, se traduce prin aplicarea unor asemnea penalități, atunci când, pentru unul din impozite, suma datorată de interesat ajunge la un anumit prag. Aceste sancțiuni includ, în special, pierderea dreptului de a solicita eliberarea uni pașaport sau de a-l utiliza pe acela pe care contribuabilul îl deține deja, și mai ales pierderea de către comercianți a beneficiului regimului de protecție socială.

De asemenea, poate fi avută în vedere posibilitatea de a aplica nu o pedeapsă a amenzii într-un anumit cuantum prevăzut de lege, ci o amendă stabilită ca multiplu al sumei sustrase de către contribuabil, astfel încât să existe o proporționalitate directă cu fapta săvârșită.

Iată de ce apreciem că prevenirea anumitor comportamente ilicite, cum sunt cele manifestate în materia realizării veniturilor bugetare, excede dreptului penal regăsindu-se mai degrabă la nivel educațional și social.

În condițiile lumii moderne sfera de acțiune a contribuabililor persoane fizice sau juridice depășește cu mult granițele administrative ale unei țări. Tocmai de aceea cunoașterea experienței altor state, a tendințelor manifestate în domeniu pe plan național și internațional, pătrunderea tuturor sensurilor reglementărilor în vigoare și propunerea de măsuri concrete în vederea asigurării unei eficiențe sporite a cadrului legislativ existent, alături de identificarea măsurilor necesare și utile în prevenirea evaziunii fiscale au constituit elementele centrale ale demersului nostru științific prin a căror analiză am încercat să contribuim la realizarea unui deziderat național și internațional.

2.2. Schimbări în abordarea problematicilor administrativ-fiscale

„Oricine are dreptul de a-și organiza afacerile în așa fel încât sa reducă la minimum plata impozitelor corespunzătoare, nimeni nu trebuie sa își planifice cheltuielile si veniturile in funcție de exigentele maxime ale Ministerului Finanțelor Publice, nici un cetățean nu are datoria patriotica de a plati maximum de taxe.”

Acțiunile principale ale administrației fiscale sunt centrate asupra activităților de colectare a veniturilor bugetare și reglementărilor fiscale. Pe fondul unei societăți într-o rapidă schimbare și care are noi cereri de servicii publice, administrația fiscală trebuie să dezvolte o viziune contemporană. Dezvoltarea economică rapidă și așteptările din ce în ce mai mari din partea contribuabililor fac necesară o redefinire strategică a administrației fiscale.

Ritmul rapid al modificărilor tehnologice va avea un impact semnificativ, pozitiv sau negativ, direct sau indirect, asupra administrației fiscale. Tehnologia informației, care include telecomunicațiile și sistemele computerizate, determină creșterea în mod substanțial a productivității, cu economii în timp și bani, permițând în același timp un serviciu mai bun oferit contribuabililor. Pe de altă parte, elementul uman este influențat de modificările tehnologice în diferite moduri, atât prin creșterea importanței anumitor profesii pentru unii cât și prin amenințarea posturilor pentru alții.

Sensibilitatea impozitelor în raport cu schimbarea conjuncturală economică dă naștere nevoii de perfecționare și readaptare a legislației fiscale, deoarece această sensibilitate conjuncturală depinde nu numai de natura diferitelor impozite, ci și într-o mare măsură de însuși mecanismul fiscal.

Evoluția vieții economico-sociale determină și condiționează organizarea și funcționarea mecanismului fiscal pe care prin diferite măsuri îl perfecționează. În toate țările (și la noi) s-a dezvoltat această preocupare pentru perfecționarea administrației fiscale, a mecanismelor specifice de funcționare.

Constatarea că mecanismele fiscale pot să atenueze, să agraveze sau să accelereze consecințele economice este o certitudine.

Stâlpii combaterii evaziunii și fraudei fiscale trebuie să se bazeze pe furnizarea serviciilor, controlului general și depistarea cu profesionalisn a fraudei. Urmărirea penală a fraudei fiscale este un factor final necesar al tratamentului clientului. Contribuabilii care prezintă formele cele mai extinse de fraudă fiscală prin neconformare trebuie să fie abordați în mod represiv. Această abordare poate servi în primul rând la corectarea comportamentului de neconformare, dar și pentru realizarea efectelor preventive în scopul promovării conformării.

Fără nici un dubiu, companiile au folosit și vor continua să folosească structuri opace și complexe, care includ filiale în centre financiare off-shore, mijloace cu scopuri speciale și tranzacții financiare complexe, deseori cu complicitatea autorităților fiscale pentru a reduce transparența activităților lor în fața controlorilor fiscali.

De aceea, considerăm că este nevoie de schimbări în abordarea problematicilor administrative fiscale, respectiv simplificarea prin modificarea legislației și politicii fiscale, reducerea numărului de forme și introducerea de noi reguli interne, regulamente și proceduri.

Când se iau măsuri privind taxele, trebuie să se țină cont și de nivelul de dezvoltare al administrației fiscale. Această coordonare ajută și la prevenirea unor măsuri legislative cum ar fi amnistiile generale, diversele facilități inclusiv eșalonările la plata impozitelor restante care să nu stânjenească eforturile administrației fiscale împotriva fraudei fiscale.

Necesitatea schimbării este determinată și de atitudinea multor contribuabili. Din ce în ce mai mulți cetățeni așteaptă să fie tratați în mod egal, cu înțelegere și respect de către serviciile publice, respectiv de către personalul acestora. Filozofia conformării voluntare este rezultatul unei abordări contemporane privind contribuabilii.

Presiunea socială împotriva tuturor tipurilor de fraude crește din ce în ce mai mult. Cetățenii doresc o administrație fiscală transparentă, iar drepturile și obligațiile să nu fie dependente de niște legi nescrise și de negocieri nemonitorizate.

Opinăm că este nevoie de o nouă politică fiscală în raport cu tratamentul care trebuie aplicat contribuabilului. Tipul de tratament trebuie să fie bazat, atât cât este posibil, pe situația specifică a fiecărui contribuabil. În acest sens, punctele de plecare sunt profilul fiscal și riscul. Prin angajarea unei abordări selective, capacitatea disponibilă în condițiile aplicării legii poate fi folosită cât mai eficient. Principiul de îndrumare pentru tratamentul contribuabilului este că fiecare va primi atenția cuvenită situației sale.

Altfel spus, tratamentul contribuabilului trebuie să fie interpretat cu referire la procesele implicate în asigurarea serviciilor, control și depistarea fraudei.

Administrația fiscală are nevoie să se bazeze în combaterea fraudei fiscale pe trei faze diferite ale tratamentului contribuabilului: prevenirea prin asigurarea serviciilor adecvate, intensificarea verificărilor generale și depistarea fraudei într un mod specializat.

Extinderea competențelor și specializarea investigatorilor fiscali în vederea realizării unor noi tipuri de controale.

Considerăm că alături de formele considerate clasice, administrația fiscală va trebui să introducă și alt tip de control. În locul verificării ulterioare a aspectelor fiscale relevante, cum este cazul inspecției fiscale, observarea la locul desfășurării activităților economice are ca scop controlul situației curente a activităților în curs de desfășurare, în momentul în care au loc.

Definiția utilizată în cadrul Administrației fiscale și vamale din Olanda pentru acest tip de control este: ,,observarea imediată a unei afaceri și a activităților sale pentru selectarea sistematică a aspectelor legate de prezent. În timpul unui control prezent sau viitor al afacerii aceste aspecte vor servi ca standarde”.

În majoritatea cazurilor de fraudă la nivel european, s-a constatat că bunurile fraudate sunt transportate de terțe persoane, documentele de transport fiind întocmite de către transportatorii de marfă. Astfel, aceștia joacă un rol foarte important în fraudele cu „firme fantomă” din moment ce mărfurile sunt ținute la depozitele lor înainte de a fi ridicate de către „firmele fantomă”.

Dacă se pune la punct un program de vizită la un transportator pot fi monitorizate anumite depozite și controlate unele bunuri aflate pe stoc. În acest context, administrația fiscală trebuie să analizeze dacă investigatorii fiscali au puterea necesară pentru a controla depozitele. În baza datelor înregistrate de transportatori este posibil uneori să fie descoperite unele părți ale fraudei înainte de a fi identificate toate amănuntele. De exemplu, se poate descoperi că un alt client decât cel menționat în documente a venit să ridice marfa.

Fie că este vorba de impozite directe, fie de taxa pe valoarea adăugată, nu este eficient să se mobilizeze resursele administrației fiscale sau ale contribuabilului, atunci când mizele financiare pot fi limitate.

De altfel, riscurile de fraudă nu sunt uniforme la toate categoriile de contribuabili. În funcție de sectorul socio-profesional luat în considerare, poate fi mai judicios să ne preocupăm doar de modul de valorificare a stocurilor sau de anumite clase de conturi pentru impozite și taxe. În schimb, nu poate fi vorba de a limita investigațiile atunci când examinarea prealabilă a unui dosar scoate la iveală numeroase anomalii aparente.

Distinct de aceasta, este necesar ca administrația fiscală să poată utiliza cea mai mare paletă posibilă de metode sau proceduri, cum ar fi verificarea extinsă, verificarea simplificată, controlul situației fiscale pe ansamblu, verificarea punctuală a unui element, pentru a adapta mai bine mijloacele disponibile la avizele financiare, făcând cel mai adesea recurs la proceduri ușoare, controale pe perioade scurte, pentru a favoriza șansele de recuperare.

Din punct de vedere administrativ este necesară modificarea structurilor organizatorice și a atribuțiilor acestora.

Strategia administrației fiscale trebuie să păstreze și în viitor controlul fiscal în centrul atenției, cu accent mai mare pe elementul calitativ, respectiv eficiența acestuia.

În concret, administrația fiscală trebuie să dezvolte funcția controlului spre eficiență cu resursele disponibile, plecând de la realitatea că nu se pot cuprinde toți contribuabilii în control, întrucât acest lucru ar necesita fie creșterea nejustificată a numărului de inspectori, fie realizarea unor acțiuni de control superficiale.

Astfel, maximizarea rezultatelor cu un efort minim se poate realiza prin dezvoltarea procedurii referitoare la analiza de risc. Printr-o asemenea procedură se pot identifica riscurile fiscale ale contribuabililor care trebuie gestionate prin managementul de risc, astfel încât numai riscurile reale să fie controlate.

Exprimăm opinia că strategiile de control vor trebui să se bazeze exclusiv pe analiză de risc pentru îmbunătățirea selecției contribuabililor și a sectoarelor cu risc ridicat. Este o orientare absolut necesară, având în vedere că toate statele membre ale Uniunii Europene utilizează această metodă.

Analiza de risc permite ierarhizarea verificărilor, pentru a le putea prioritiza și pentru utilizarea mai eficientă a resurselor disponibile. De asemenea este necesară înregistrarea datelor specifice privind activitatea anti-fraudă sau rezultatele acestor activități. Absența acestor date, situație cu care se confruntă de altfel și țările comunitare în prezent, conduce la o lipsă a eficienței analizei de risc, deoarece nu se poate stabili dacă criteriile folosite sunt relevante.

Contribuabilul trebuie tratat ca un client – un client căruia administrația fiscală îi acordă încredere până când sunt dovezi contrare care sugerează că acesta a abuzat de ea. Informațiile variind de la cele privind nedepunerea declarațiilor fiscale până la informații mai elaborate privind neplata impozitelor, pot fi utilizate pentru o evaluare a riscului legat de posibilitatea unei viitoare neconformări.

În acest scop. Contribuabilii pot fi clasificați în trei categorii:

contribuabili cu risc redus;

contribuabili cu risc mediu;

contribuabili cu risc înalt.

Pentru fiecare contribuabil riscul fiscal va fi previzionat pe baza formulei: încrederea fiscală x importanța impozitului x probabilitatea de fraudă fiscală.

Încrederea fiscală este determinată în funcție de riscurile persoanei fizice plătitoare de impozite, ale consultantului sau firmei sale; importanța impozitului – suma totală a tuturor impozitelor care îl privesc pe contribuabil; probabilitatea de fraudă fiscală – riscuri aferente grupului țintă.

Un element considerat necesar în clasificarea contribuabililor pe diferite grupuri este deținerea de informații cu privire la diferitele tipuri de grupuri țintă, respectiv informații privind caracteristicile de neconformare ale unui grup. Aceste informații vor fi utilizate pentru alcătuirea și menținerea listelor cu elemente de interes și programe standardizate de control general. În plus față de informațiile de grup sunt necesare și informațiile despre nivelul de conformare al contribuabilului însuși. O mare parte pot proveni de la administrația fiscală (plăți de impozite, declarații fiscale și controale anterioare). Alte informații sunt colectate de la terți (de exemplu bănci) și de la alte instituții administrative (asigurări sociale).

Una din soluțiile propuse de prezenta teză abordează necesitatea organizării de structuri specializate în controlul contribuabililor cu risc ridicat în momentul înregistrării fiscale și ulterior acesteia (post-monitorizare).

Înainte de înregistrarea la Oficiul Registrului Comerțului, orice persoană care dorește să înființeze o nouă societate, va trebui să completeze un formular cuprinzând detalii ale activității pe care urmează să o desfășoare. Pe baza datelor înscrise în acest formular se va face o analiză a riscului pe care îl prezintă viitorul contribuabil din punct de vedere al comportamentului fiscal. Veridicitatea datelor înscrise în formular se vor verifica în teren, cu atenție deosebită în special asupra sediului social, pentru contribuabili cu un grad de risc înalt.

În prezent, în România înregistrarea noilor contribuabili se realizează în prima etapă la Oficiul Registrului Comerțului, pasul următor fiind la administrația fiscală. Chiar și sub această formă se poate implementa analiza riscului noilor contribuabili în momentul depunerii documentelor la Oficiul Registrului Comerțului.

Această măsură ar trebui susținută și de prevederi legislative corespunzătoare.

Opinăm că analiza riscului la înregistrare cu solicitarea de garanții bănești, ar fi o primă măsură preventivă de stopare a intrării potențialelor firme fantomă în sistemul TVA, iar odată cu obținerea informațiilor inițiale, administrația fiscală va putea să detecteze și să reducă multe dintre fraudele produse și astfel să limiteze substanțial nivelul prejudiciului.

Trebuie menționat că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană și implicit cu libera circulație a persoanelor și mărfurilor dintr-un stat în altul, administrația fiscală se va confrunta cu noi tehnici de fraudă fiscală, infractorii europeni dorind să înregistreze companii în România pentru a le putea folosi în diverse circuite evazioniste.

Variațiunile și combinațiile mecanismelor de fraudare sunt nenumărate și foarte complexe, dar ce trebuie reținut este faptul că într-o fraudă carusel după 2007, o vânzare declarată de o companie din al stat membru către o firmă fantomă din România, înființată foarte ușor, poate determina mai pierderi bugetului de stat din România.

Procedura de înregistrare a noilor contribuabili va presupune parcurgerea următoarelor etape:

evaluarea riscului fiecărui nou contribuabil: formularul va fi verificat de organele specializate ale administrației fiscale, urmărindu-se în principal furnizarea integrală a tuturor informațiilor solicitate;

doar pentru acei contribuabili considerați a fi suspecți, informațiile din actele de înregistrare vor trebui validate, de exemplu realitatea sediului prin efectuarea unui control de preînregistrare;

dacă înregistrarea unei companii cu risc fiscal ridicat nu poate fi evitată, se va solicita depunerea de garanții, contribuabilul fiind inclus într-un program de control post-înregistrare.

Pentru a avea suficient timp de aplicare a procedurilor de control unele state europene nu remit imediat înregistrarea fiscală, ci numai după ce toate verificările necesare au fost finalizate (uneori poate dura până la trei săptămâni -este cazul Marii Britanii).

Dacă un comerciant este considerat a fi suspect poate fi plasat sub monitorizare specială. Pentru a se asigura că firma continuă să fie un comerciant de bună credință, se vor urmări îndeaproape declarațiile de impozite și taxe. În plus, vizitele de control se vor efectua cât mai repede pentru a se asigura că după obținerea înregistrării de TVA, contribuabilul nu va dispare.

Dacă nu mai există nici un contact în vizitele post-înregistrare, se vor lua alte măsuri, cum ar fi o scrisoare cu solicitare de răspuns într-o perioadă scurtă, cu avertismentul că dacă nu se va primi răspuns, înregistrarea fiscală va fi anulată.

Mai afirmăm că în actualul context, îmbunătățirea cooperării prin încheierea de protocoale cu alte instituții naționale și europene ar fi deosebit de benefică pentru administrația fiscală.

Administrația fiscală centralizează multe date despre veniturile contribuabililor. Diverse informații trebuie oferite instituțiilor publice în legătură cu aplicarea defectuoasă sau lipsa aplicării legii. Cooperarea cu alte organisme executive, cum ar fi Direcția Națională Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul Teritorial de Muncă și Casa de Asigurări de Sănătate este nevoie să se intensifice în următorii ani. Astfel, schimbul de date va deveni din ce în ce mai important, ca rezultat al creșterii internaționalizării și a informatizării.

Accesul la resursele și informațiile acestora este aproape indispensabil, din cauza complexității crescânde a investigațiilor. Desigur, trebuie respectată confidențialitatea datelor obținute.

Datorită portofoliului vast, administrația fiscală va putea coopera cu multe organizații, inclusiv cu autoritățile vamale, Biroul pentru Copyright Muzical, Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor, Asociația Romana a Băncilor sau Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor.

În afara cooperării în anumite investigații, de exemplu cu poliția, sunt necesare și alte acorduri de cooperare structurală, iar cunoștințele, expertiza și informațiile deținute de administrația fiscală pot fi combinate cu cele ale altor instituții de investigații concurând la combaterea fraudelor. Administrația va trebui că colaboreze cu alte instituții în lupta împotriva criminalității organizate. Aceasta include, de exemplu frauda în domeniul rambursărilor de TVA.

Frauda nu este îngrădită doar la nivel național. Serviciile de control fiscal vor trebui să analizeze dincolo de frontiere și să coopereze la nivel internațional. Integrarea în Uniunea Europeană creează noi oportunități de fraudă iar cooperarea internațională are o importanță din ce în ce mai mare.

Cooperarea internațională trebuie să se realizeze sub forma unei asistențe reciproce, adică un schimb de informații pe baza tratatelor. În timpul investigațiilor, administrația fiscală poate avea nevoie de anumite dosare din străinătate sau mărturiile făcute în afara granițelor țării. La rândul lor autoritățile române vor primi cereri sau vizite din alte țări.

Administrația fiscală și în mod implicit controlul fiscal reprezintă o instituție care utilizează informațiile în mod intensiv. Informația este elementul de bază, substanța auxiliară și produsul administrației fiscale. Procesarea informației a fost întotdeauna un proces complex de muncă. Fără un sprijin major de tehnologie a informației, nu se poate face față afluxului foarte mare de informație. Este nevoie să se dezvolte procesul de emitere a deciziilor fiscale ca un proces automatizat pe scară largă. Sistemele de selecție trebuie să se asigure că multe declarații fiscale vor fi rezolvate de calculator, cu sau fără o corecție realizată de acesta.

Considerăm că pentru prevenirea și combaterea eficientă a evaziunii și fraudei fiscale este foarte important managementul de înaltă calitate aplicat în cadrul administrației fiscale.

Personalul managerial trebuie să fie capabil să facă față diversității și să conștientizeze importanța creării unor legături și a motivării personalului. Cerințele în schimbare impuse personalului cum sunt atitudinea profesională și abilitatea de a opera independent sunt reflectate în stilul de management solicitat. Sarcina managementului va trebui să se mute către controlul procesului, furnizând cadrul de acțiune și personalul de instruire. Oricum, managerul rămâne în mod evident responsabil pentru procesele primare, în termen ai progresului și rezultatelor concrete.

În perioada următoare, atenția va trebui să fie acordată modificării profilului personalului de conducere al administrației fiscale în relația acestuia cu autonomia, managementul orientat către rezultate și conceptului managementului integrat. Fiecare membru al echipei va avea controlul asupra cunoștințelor, atribuțiilor de comunicație și va fi responsabil cu cooperarea.

Un alt subiect care trebuie abordat este măsura în care trebuie preferată sancționarea penală a fraudei fiscale în detrimentul celei administrative, din dorința de a induce o mai mare disciplină fiscală prin pedepse aspre.

Exprimăm opinia că sancțiunea administrativă este de preferat celei penale, pentru că prezintă cel puțin două avantaje:

Este mai operativă decât un proces penal, care implică parcurgerea unor proceduri obligatorii, de lungă durată:

Sancțiunile administrative prezintă avantajul că au un impact favorabil asupra încasărilor bugetare.

În acest sens, putem exemplifica prevederile art. 11 din Legea 241/2005 care se referă la obligativitatea luării măsurilor asiguratorii în cazul săvârșirii unei fapte de evaziune fiscală. În realitate măsurile nu pot fi luate decât în faza de urmărire penală, respectiv după începerea urmăririi penale împotriva făptuitorului care dobândește calitatea de învinuit. Astfel, pe parcursul derulării actelor premergătoare, persoana cercetată poate înstrăina cu succes toate bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul său.

Prin urmare, pe lângă efectul pe care îl induce creșterea disciplinei fiscale în ambele tipuri de sancțiuni – penale și administrative, există și efectul direct al acestora din urmă din perspectiva sumelor atrase suplimentar la buget și a valorii prejudiciilor încasate.

2.3. Combaterea fraudelor fiscale privind T.V.A la tranzacțiile intracomunitare cu mărfuri

Obiectivele cercetării pentru finalizarea tezei de doctorat, pe care prezentat-o, ne-a dat prilejul să abordăm frauda cu TVA, pe care o considerăm o problemă de stringentă actualitate și deosebit de importantă atât pentru țara noastră cât și pentru Uniunea Europeană.

În condițiile actuale când asistăm la o globalizare a criminalității organizate pe toate planurile, o acutizare a crizei economice, de capital, când în Uniunea Europeană deplasarea mărfurilor și persoanelor peste granițele unui stat nu mai constituie o problemă, fiind accesibilă și rapidă pentru toate firmele și cetățenii europeni și nu numai, este firesc ca structurile de crimă organizată să prolifereze căutând să dezvolte noi strategii de organizare și acțiune în scopul obținerii de profituri netaxabile.

Considerăm că pentru prevenirea și combaterea eficientă a fraudei fiscale cu TVA, a evazuiunii fiscale, este foarte important managementul de înaltă calitate aplicat în cadrul investigarii unor astfel de fraude, atât de autoritățile fiscale cât și de către poliția judiciară și parchet.

Din cazuistica fraudelor cu TVA, instrumentate la nivelul țării noastre de instituțiile cu atribuțiuni în domeniu, privind verificarea, investigarea si cercetarea acestui gen de fapte, în domeniul achizițiilor si livrărilor intracomunitare de mărfuri, a rezultat faptul că aceste instituții în loc să găsească cele mai eficiente metode de prevenire si combatere a unor astfel de fraude, acestea își dispută permanent competenta exclusiva de cercetare a unor astfel de fapte, ceea ce duce la pierdere de timp, îngreunarea verificărilor și cercetărilor, posibilitatea făptuitorilor de a ascunde bunurile și banii.

Apreciem că cercetarea criminalistică a domeniului supus cercetării a avut în vedere prezentarea metodelor și mijloacelor criminalistice utilizate în activitatea de investigare si cercetare a fraudelor cu TVA, în domeniul achizițiilor si livrărilor intracomunitare de mărfuri, (schimbul de informații prin VIES, cooperarea polițieneasca, cooperarea judiciara, etc.).

Considerăm că este necesară analiza și cunoașterea aprofundată a combaterii evaziunii fiscale in domeniul achizițiilor si livrărilor intracomunitare de mărfuri, pentru a se preveni producerea unor astfel de fraude in viitor, organele abilitate in prevenirea, investigarea si cercetarea unor astfel de fraude trebuind să își conjuge eforturile atât la nivel național cât si la nivel comunitar pentru obținerea unor rezultate cat mai bune și tragerea la răspundere a celor vinovați.

În opinia noastră, în urma studiului efectuat, privind modul cum este încriminată frauda cu TVA, atât la nivel național cât și comunitar, considerăm că pentru contracararea acestui fenomen, la nivel național se impun a fi inițiate anumite modificări legislative care să conducă la o mai bună reglementare care să contribuie, dacă nu la eradicarea acestui fenomen, cel puțin la reducerea acestuia. Astfel apreciem că ar trebui adoptate următoarele modificări privind impozitul TVA

modificarea actualului regim al TVA-ului aplicat în cazul cerealelor trebuie să vizeze, in primul rând, modificări care să stabilească aplicarea masurilor de simplificare, în acest caz se consideră a fi mai eficient aplicarea principiului taxării inverse.

includerea în Codul Fiscal a unor prevederi care să instituie obligarea la plata TVA, a societății comerciale la care se întrerupe circuitul economic similar prevederilor pct. 7 alin. (4), din Titlul VII al HG nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal “În cazul în care prin circuitul economic nu se poate face dovada că produsele accizabile deținute în scopuri comerciale provin de la un antrepozit fiscal, operator înregistrat, operator neînregistrat sau de la un importator, acciza se datorează de către persoana la care se întrerupe acest circuit, în termen de cinci zile de la data la care s-a făcut constatarea.”

realizarea unei modificări în legislația fiscală care să ofere posibilitatea atragerii răspunderii persoanelor responsabile de fraudă în anumite verigi ale lanțului comercial;

posibilitatea de a solicita garanții în cazul solicitării rambursării taxei pe valoarea adăugată, eventual până la realizarea verificărilor ulterioare de către inspectorii fiscali;

impunerea solicitării de garanții la firmele noi înregistrate în scopuri de TVA în Registrul Operatorilor Intracomunitari (ROI), sau stabilirea unor condiții stricte pe care operatorul economic trebuie să le îndeplinească, la acordarea codului respectiv;

tot cu privire la înregistrarea în ROI să se analizeze posibilitate acordării unor coduri de TVA, provizorii, care vor fi vizate la verificări periodice;

modificarea tratamentului solicitărilor privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată (solicitarea rambursării TVA aparține distribuitorului din ultima verigă a lanțului de fraudă, după ce “firma fantomă” aflată pe veriga anterioară a colectat TVA, dar nu a plătit, fapt pentru care, în sectoarele în care se manifestă asemenea fraude, rambursarea să se realizeze numai cu control anticipat;

modificarea procedurii inspecțiilor și verificărilor determinate de solicitările de rambursare, astfel încât să impună verificări încrucișate la furnizorii și clienții care apar în documentele justificative, în lanțul comercial;

modificare a procedurilor de lucru și a ordinelor care reglementează activitatea de inspecție și impunerea solicitării de informații de la organismele financiare;

în cazul în care a fost suspendată inspecția fiscală ce vizează rambursarea TVA, să se aplice măsura blocării sub formă de garanție a sumei ce face obiectul tranzacției verificate sau pentru care s-a solicitat punct de vedere direcțiilor de specialitate, evitându-se astfel blocarea întregii sume de rambursat; condiționarea dreptului de deducere a TVA etc.).

De asemenea se impun modificarea actelor normative care reglementează activitate financiară pentru instituirea următoarelor principii:

introducerea uni nou principiu privind răspunderea solidară pentru plata TVA-ului între furnizori și cumpărători în comerțul intracomunitar;

introducerea posibilității dispunerii de către un stat membru a unor măsuri de sancționare a operatorilor dintr-un stat comunitare care săvârșesc fraude pe teritoriul statului care solicită dispunerea măsurii;

– introducerea de standarde minimale comune pentru emiterea sau retragerea codurilor de TVA.

Considerăm că acțiunea de prevenire nu este suficientă pentru eradicarea fraudei și evaziunii fiscale cu TVA cu ocazia achizițiilor intracomunitare de mărfuri, însă apreciem că constituie o condiție necesară pentru ameliorarea în mod semnificativ a acesteia. Propunem astfel o serie de măsuri preventive pe care le recomandăm a fi luate, astfel:

a) Controlul accesului Intracomunitari pentru împiedicarea accesului persoanelor care ar putea comite fraude, care presupune în special:

modificarea legislației în vigoare care prevede accesul automat a tuturor persoanelor care se declară plătitoare de TVA, în sensul introducerii accesului numai pe bază de solicitare și numai în urma unui control formal al documentelor;

revizuirea periodică a condițiilor de acces ;

includerea într-o Bază de date cu informații privind persoanele care au comis fraude, a informațiilor de interes privind acei contribuabili cărora li s-a refuzat accesul (asociați, administratori, reprezentanți, domicilii etc.);

ștergerea periodică din ROI a contribuabililor inactivi;

luarea măsurii de suspendare a codurilor de înregistrare în ROI aparținând persoanelor suspecte a fi implicate în fraudă și aflate în investigare, până la data soluționării definitive a cazului, urmată de încetarea suspendarii sau de ștergerea din ROI;

alocarea unei limite de timp înregistrării în ROI (prin alocarea unor coduri TVA temporare);

efectuarea de verificări la contribuabil înainte de înregistrare sau invitarea acestora la administrație;

b) Controlul contribuabililor cu risc care acced Intracomunitari, prin planificarea și efectuarea unor controale după accesul , alese aleatoriu de calculator, urmare unor analize de risc, prin prezentarea la locațiile contribuabilului, fără o comunicare preliminară, control care are ca obiectiv verificarea realității activității acestora și propunerea eliminării, dacă este cazul, din ROI în urma constatării unor neconcordanțe. Astfel selectarea pentru control se va realiza pe baza unor criterii clar stabilite, asupra unui procent determinat de contribuabili, prin stabilirea unui punctaj de risc fiecăreia dintre condițiile de acces , astfel încât toți cei care depășesc un anumit punctaj să intre în acest program de control.

c) depistarea și verificarea operatorilor care figurează în așteptare, respectiv acele firme înregistrate care după obținerea codului de TVA și înregistrare în ROI, figurează fără activitate sau cu activitate minimă, așteaptă să participe la fraudă fiscală; contribuabili întâlniți frecvent sub forma firmelor fantomă. Astfel pot fi avute în vedere aspecte precum:

– nedepunerea de declarații fiscale și deconturi, sau depunere fără sume, la 2 termene consecutive;

– suspendarea activității pe durată limitată;

– asociații/administratorii sunt persoane cunoscute administrației fiscale cu antecedente de fraudă fiscală sau sunt cetățeni de origine arabă care nu au viză de reședință, sau aceasta a expirat;

– impunerea unor măsuri de urmărire și inactivare a operatorilor care comit fraude, elaborarea unor strategii și proceduri de verificare specifice fiecărui sector de activitate.

Este de subliniat punctul de vedere al FMI, referitor la impozitul TVA, care a apreciat că mecanismul de rambursare a TVA este în mod deosebit vulnerabil la abuzuri în timpul unei crize, întrucât creșterea numărului afacerilor constrânse de cash poate genera tentatii pentru cereri de rambursare ilicite”. Au fost făcute aprecieri în legătură cu capacitatea unei agenții fiscale de a preveni cererile frauduloase, care depinde de o strategie a controlului bine conturată și executată.

În acest context considerăm că se impune:

elaborarea unor criterii de diferențiere a celor care solicită rambursări cu o bună reputație de cei cu reputație slabă sau necunoscută privind conformarea;

stabilirea unor proceduri de utilizare a controalelor înaintea rambursării pentru cererile de rambursare de mare risc și a controalelor post rambursare pentru cererile cu un risc mai scăzut;

aplicarea criteriilor analitice pentru a determina o probabilă extindere a riscului de venit asociate cu fiecare cerere de rambursare;

concentrarea scopului unui control al rambursării pe problemele materiale ale cererii de rambursare;

implementarea metodei de control indirect, în vederea reconstituirii veniturilor sau cheltuielilor, în situațiile în care evidențele financiar- contabile lipsesc sau când acestea ori declarațiile contribuabilului, sunt incorecte, incomplete sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție.

Totodată nu trebuie uitată propunerea de instituire a obligației notificării la organele fiscale a intenției de cesionare cu 45 de zile înainte de producerea acesteia, în scopul selectării pentru control a contribuabililor care prezintă risc pentru fisc.

Considerăm că pentru prevenirea si combaterea fenomenelor de fraudă fiscală cu conotație infracțională, se impune nu numai revizuirea, analiza, evaluarea si conceperea unui cadru normativ coerent, raportat la legislația europeana dar concomitent presupune si conștientizarea laturii sancționatorii prin recurgerea la măsuri coercitive sau de natura punitivă, potențiale și probabile să producă efectele scontate asupra ansamblului constitutiv al economiei subterane.

Din aceasta perspectiva este imperios necesar minimizarea timpului intre momentul constatării actului de frauda fiscala si demararea acțiunii de cercetare penala prealabilă, având in vedere posibilitatea alterării, pierderii sau distrugerii probelor infracțiunii, precum si a imposibilității recuperării prejudiciului produs bugetului de stat și responsabilizarea persoanelor vinovate. In acest sens, consideram ca optimul operațional s-ar realiza prin apropierea relațională a funcției de constatare și stabilire a prejudiciului (Garda Financiara, Vama si Inspecția Fiscala) de funcția de investigație sau cercetare penala prealabila (Politie si/sau parchet), procedându-se in același timp si de îndată la investigații si verificării conform competentelor astfel încât sa fie posibila recuperarea prejudiciilor, identificarea persoanelor responsabile, stabilirea gradului de participare la infracțiune si sancționarea acestora.

Considerăm că numai printr-un efort susținut al tuturor autorităților cu atribuțiuni în aplicarea legii și combaterea fraudei cu TVA în domeniul tranzacțiilor intracomunitare de mărfuri se pot obține rezultate corespunzătoare în combaterea acestui fenomen

De asemena în opinia noastră, în urma studiului efectuat, considerăm că pentru obținerea unor rezutate corespunzătoare în domeniul combaterii acestor fraude se impun a fi efectuate și o serie de modificări legislative și reglementări care privesc activitatea poliției judiciare, astfel:

Propunem a fi efectuate modificări în ceea ce privește managementul resurselor umane al poliției judiciare, practic realizarea unor criterii stricte de promovare în care să primeze profesionalismul lucrătorului, pregătirea , experiența în domeniul – realizarea acelui ghid al carierei și onoarei, care până în prezent a rămas la nivel declarativ.

Analiza rezultatelor obținute în domeniul combaterii criminalității organizate prin parteneriatul Direcția de Combatere a Cariminalității Organizate Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, considerăm că a demonstrat eficacitatea muncii de investigare și cercetare a echipei mixte polițist procuror și considerăm a fi utilă inițierea legii de formare a Corpului poliției Judiciare a DIICOT, ca structură distinctă, unde pe baza unor criterii riguroase să fie promovații polițiștii cu experință în activități de investigare cercetare și documentare a infracțiunilor.

Totodată subliniem că în contextul actual se impune analiza și initierea unei legi care să reglementeze munca informativă desfășurată de structurile spăecializate, de poliția judiciară și alte formațiuni, unde să fie definită clar activitatea de culegere de informații, modlități, forme, modul de evaluare, recompense, etc.

Considerăm de asemena că se impune o lege care să reglemeteze clar, realizarea interceptărilor telefonice, și alte interceptări și localizări, înființarea unei instituții pentru această activitate, de preferat în subordinea Ministerului Justției, care să certifice aceste activități procedurale, pentru a nu se mai putea contesta aceste activități și nici certificarea acestora.

Totodată în opinia noastră considerăm că modificări legislative trebuie făcute și în domeniul cheltuielilor judiciare, astfel capitolul IV Cheltuieli judiciare – art. 189 – 193, din Codul de Procedură Penală, trebuie completat cu norme care să stabilească criterii clare de cuantificare și estimare a activităților procedurale, de evaluare a acestor activități și includerea lor în cadrul cheltuielilir judiciare, pe principiul potrivit căruia vinovatul plătește sau suportă consecințele activităților ilicite, deci inclusiv plata acestor cheltuieli în care să fie incluse și costurile activităților procedurale desfășurate de poliția judiciară pentru documentarea activităților ilicite.

Considerăm oportună Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu(decembrie 2012), intitulată ,, Un plan de acțiune în vederea consolidării luptei împotriva fraudei și a evaziunii fiscale”

Acest plan de acțiune încurajează guvernele europene să promoveze măsuri comune împotriva companiilor și a persoanelor care se sustrag de la plata impozitelor, în conditiile în care, potrvit estimarilor CE, aproximativ o mie de miliarde de euro se pierd anual în UE prin evaziune și fraudă fiscală.

Planul de acțiune pentru combaterea fraudei și evaziunii fiscale prevede măsuri pe termen scurt, mediu și lung menite să soluționeze problema și să conducă la recuperarea banilor datorați. Uniunea Europeană recomandă ca această campanie să înceapă cu acțiuni împotriva paradisurilor fiscale și a lacunelor juridice pe care unele companii le folosesc pentru a evita plata taxelor.

Țarile din UE au în prezent standarde variate cu privire la definirea paradisurilor fiscale și, prin urmare, au metode diferite de acțiune. Aceasta înseamnă că tranzacțiile care implică paradisuri fiscale se pot derula cel mai usor prin intermediul țărilor care au legislația cea mai tolerantă.

O abordare comună cu privire la detectarea și apoi combaterea paradisurilor fiscale i-ar împiedica pe evazioniști să profite de diferențele existente la nivelul sistemelor naționale.

Comisia Europeană le recomandă statelor membre să întocmească o listă neagră a locurilor care pot reprezenta paradisuri fiscale. Astfel s-ar transmite un semnal puternic, care ulterior ar putea fi urmat de o modificare a acordurilor fiscale aflate în prezent în vigoare. La rândul său, acest lucru ar descuraja investitorii.

Pentru a preveni sustragerea companiilor de la plata taxelor, țările din UE ar trebui să consolideze mai întâi convențiile privind evitarea dublei impuneri – datorită acestora, companiile active în mai multe țări nu trebuie să plătească impozite în fiecare dintre ele. Lacunele existente le permit unor companii să abuzeze de aceste convenții și să nu plătească impozite deloc.

Aceasta formă de evaziune fiscală, cunoscută și sub denumirea de „planificare fiscală agresivă”, se înregistrează tot mai des, iar planul de acțiune recomandă soluționarea aspectelor tehnice și juridice care o fac posibilă.

Considerăm ca dacă țările membre încearcă să abordeze pe cont propriu această problemă, există riscul ca întreprinderile vizate să se stabilească pur și simplu în altă țară cu o legislație mai permisivă. Este nevoie de o acțiune la nivelul UE pentru a elimina lacunele juridice și pentru a ne asigura ca nicio țară nu sufera pierderi financiare pentru ca a acționat singură.

Comisia Europeană monitorizează punerea în aplicare a acestor recomandări și face presiuni asupra țărilor care nu fac progrese suficiente.

2.4. Propuneri de constituire a unei structuri specializate de analiză a informațiilor în cadrul A.N.A.F.

„Este o greșeală extrem de răspândită aceea de a crede că pentru bolile financiare există remedii miraculoase pe care numai anumiți specialiști le cunosc. Nimic mai fals și mai periculos. Farmacopeea financiară este extrem de redusă: ordine, muncă, sinceritate, cinste și economie”.

Criminalitatea afacerilor transformă și afectează toate valorile care reprezintă substanța moralei publice indispensabilă oricărei societăți, încrederea oamenilor în valorile autentice este zdruncinată de dimensiunea profiturilor ilicite și de nepedepsirea celor care au acumulat averi din activități criminale.

Considerăm că sunt convingătoare cuvintele rostite de profesorul P. Trude – Chestenet, de la Universitatea Poitiers, la încheierea unui seminar pe tema criminalității financiare: „Se poate vorbi de criminalitate financiară într-o societate în care cultul banilor a devenit o virtute cardinală? Cum se poate vorbi de criminalitate financiară într-o societate în care, în realitate, este considerat criminal cel care rămâne sărac? Cu cât justiția se apropie mai mult de Puterea Politică, cu atât se îndepărtează de libertate și, fără îndoială și de adevăr”.

Administratia fiscală trebuie să îsi simplifice procedurile si să aplice principii de eficientă în colectarea veniturilor bugetare, să limiteze posibilitatile de fraudă fiscală în segmentul stabilirii obligatiilor si al colectarii acestora, prin consolidarea competentelor si cresterea vitezei de reactie a organelor sale operative, prin luarea de masuri asiguratorii in faza incipientă a investigatiilor si directionarea masurilor de recuperare spre persoanele beneficiare ale veniturilor nefiscalizate prin atragerea lor in raspundere solidara, urmarindu-se de fapt corelarea tratamentului fiscal al administratiei fiscale cu comportamentul fiscal al contribuabilului fata de stat.

În anul 2009, în A.N.A.F. a avut loc o reformă amplă ce a implicat, în relația cu contribuabilii, o serie de modificări legislative care să conducă nu numai la o mai bună colectare a veniturilor bugetare în contextul dificil al anului 2009, dar și la sprijinirea mediului de afaceri și combaterea fraudei fiscale.

Prin modificarea Codului de procedura fiscală, Garda Financiară a devenit singurul organ de control din cadrul M.F.P. care este abilitat să execute constatări și alte verificări la solicitarea organelor de urmărire penală, iar actele procedurale întocmite pot constitui mijloace de probă în cazurile de fraudă fiscală instrumentate de Parchete.

Organizațiile criminale evoluează de cele mai multe ori în relație directă cu economia. Principala forță a organizațiilor criminale, astăzi din ce în ce mai flexibile, reactive și capabile să se integreze într-o economie globalizată, nu constă în creativitatea lor în sensul propriu al cuvântului, ci în capacitatea pe care o au de a se adapta și integra în economia legală.

Rolul conceptului de „financial intelligence” în sistemele de aplicare a legii este unul pivotal. Folosirea efectivă a acestui concept poate face diferența între succes și insucces pentru un departament.

Conceptul de „intelligence” poate avea sensul unei serii largi de activități în cadrul unui departament. Avem în vedere Agenția Națională de Administrare Fiscală cu structurile sale teritoriale, mai ales în contextul în care informația o putem găsi din abundență, adeseori fiind confuză și contradictorie. Astfel, procesul de „intelligence” poate conduce un departament către succes.

Considerăm că efectiva utilizare a unui departament de „financial intelligence” este crucială pentru orice instituție cu atribuții în combaterea fraudelor fiscale. Un departament de „intelligence” furnizează instituției din care face parte informațiile, cunoștințele și recomandările de care managerii au nevoie pentru a-și duce la îndeplinire sarcinile. Practic prin asumarea sarcinilor, unitatea de „intelligence” va participa în mod activ la dezvoltarea planurilor strategice pentru a face față noilor provocări ale instituției.

Oportunitatea înființării unui astfel de departament se datorează lipsei actuale de informații de care ar trebui să dispună inspectorii fiscali înainte de demararea unui control operativ și inopinat. Centralizarea informațiilor, atât a celor oferite de contribuabili, cât și a celor obținute de la terți, va permite creșterea eficienței activității de control fiscal.

Bagajul de informații disponibile constituie un atu al administrației fiscale. Timpul alocat controlului fiscal va fi mai mic, crescând astfel numărul și eficiența acțiunilor de control.

Procesul de „finacial intelligence” este un proces care include mai multe activități (colectarea, evaluarea, colaționarea, analiza, diseminarea și reevaluarea informațiilor privind societățile comerciale precum și asociații și administratorii acestora care fac parte din grupuri de crimă organizată specializate în săvârșirea de fraude fiscale și spălarea sumelor de bani provenite din acestea).

Astfel, procesul de „intelligence” furnizează informații care permit instituțiilor responsabile cu aplicarea legii să își stabilească un răspuns pro-activ sustragerilor de la plata impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat..

De asemenea, va permite acestor instituții să identifice și să înțeleagă grupurile organizate care desfășoară activități prin care se urmărește fraudarea bugetului de stat din regiunea lor. Odată identificate aceste grupuri organizate, instituțiile de aplicare a legii pot începe să evalueze trendurile și pe cât posibil să prevină desfășurarea altor activități. Astfel, „intelligence” furnizează informațiile pe baza cărora sunt adoptate anumite decizii ale managerilor și de asemenea procesul de „intelligence” poate ajuta în cazul investigațiilor, activităților de supraveghere a societățile comerciale și a asociaților și administratorilor acestora care fac parte din grupări de crimă organizată specializate în săvârșirea de fraude fiscale.

Dezvoltarea rapidă a unor structuri de criminalitate organizată, structura ierarhică a acestora, folosirea unor metode din ce în ce mai sofisticate de comitere a infracțiunilor, existența unui „munte” de informații, a impus instituțiilor de aplicare a legii să-și adapteze instrumentele noilor provocări.

Astfel, marea provocare pentru instituțiile abilitate în combaterea fenomenului infracțional, odată cu intrarea în noul mileniu în care crima organizată, terorismul, spălarea banilor și fraudele fiscale reprezintă unele din cele mai mari amenințări, o reprezintă adoptarea unor strategii de acțiune pentru combaterea acestor fenomene, strategii care nu pot fi adoptate decât pe baza unor informații pertinente, acestea fiind reprezentate de „intelligence”.

Exprimăm opinia că misiunea generală a conceptului de „finacial intelligence” este aceea de obține informații cu valoare despre societăți comerciale, asociați, administratori, persoane și grupuri care sunt implicate în activități de fraudare a bugetului de stat dar și a bugetului UE, să înțelegi cum își desfășoară acțiunile, să descrii modul în care acționează și nu în ultimul rând, să prevezi viitoarele acțiuni pe care aceștia le vor desfășura.

De asemenea, pentru a ghida personalul care se ocupă de colectarea informațiilor privind grupurile care acționează în domeniul fraudelor fiscale, trebuie ca aceste informații să fie focalizate pe anumite aspecte de interes operativ, astfel încât misiunea celor care colaționează și analizează datelor obținute să poată furniza „intelligence” (informații cu valoare) pentru grupurile țintă.

Sunt două moduri de a folosi conceptul de „finacial intelligence” sau informația cu valoare în domeniul fraudelor fiscale: tactic sau strategic. Fiecare se bazează pe aceleași informații brute și în general se completează una pe cealaltă, ambele fiind la fel de importante în combaterea fraudelor fiscale. Cu cât mai multă informație tactică este generată, cu atât mai multă informație strategică (intelligence strategic) poate fi generată. De asemenea informația strategică prin sarcinile pe care le are de îndeplinit furnizează la rândul ei informație tactică (tactical intelligence).

Informația tactică este folosită pentru a dezvolta metode de a contracara amenințările de fraudare imediate, care nu suferă amânare și este de obicei folosită pentru anumite infracțiuni sau acțiuni criminale.

Informația tactică este în mod uzual reprezentată de informații factuale colectate de-a lungul unei investigații a unui caz, astfel încât acea informație cu valoare poate conduce la rezolvarea acestui caz sau poate pur și simplu să consiste dintr-o lungă de asocieri între subiecții investigați. Acest tip de informație oferă instituțiilor de aplicare a legii o înțelegere de bază asupra unei anumite activități de fraudare a bugetului de stat care se desfășoară la un anumit moment dat.

De asemenea putem spune că „tactical intelligence” consistă din astfel de date compilate și analizate: nume, adrese, conturi bancare, autoturisme, mijloace de transport, telefoane utilizate, sedii sociale, sucursale, puncte de lucru, societăți comerciale, asociați, administratori, economiști contabili, cenzori, persoane identificate, persoane asociate în săvârșirea unor fraude fiscale. Practic prin informația cu valoare tactică se poate oferi în orice moment inspectorilor fiscali o imagine generală asupra cazului investigat, constituind astfel o resursă inepuizabilă pentru activitatea de investigații. Nu în ultimul rând, informațiile tactice reprezintă temelia pe care analiștii strategici își fundamentează analizele strategice.

„Strategic intelligence” reprezintă informații strategice asupra abilităților, punctelor tari, punctelor slabe precum și asupra viitoarelor activități ale antreprizelor criminale. Practic, în baza informațiilor strategice managerii din administrația fiscală iau decizii cu privire la bugetele alocate, resurse, politicile pe care le aplică instituțiile de aplicare a legii pentru combaterea fraudelor fiscale.

De asemenea putem spune că cel mai important scop al conceptului de „criminal intelligence” și în mod deosebit al informațiilor strategice este acela de a preveni fraudele fiscale.

Dacă vorbim de analiză strategică avem în vedere sustragerile de la plata impozitelor și taxelor de-a lungul unor perioade mai mari de timp. De asemenea, trebuie luată în considerare o imagine de ansamblu asupra impactului pe care grupurile organizate specializate în săvârșirea fraudelor fiscale le au în aria geografică în care acționează. Putem face analize cu privire la evoluția sau regresia acestora precum și a sferelor de influență.

Evaluările strategice generale sunt folosite pentru identificarea membrilor grupurilor și a activităților desfășurate pentru investigații viitoare. Una din marile provocări ale secolului XXI este creșterea numărului de grupuri organizate specializate în săvârșirea fraudelor fiscale precum și a metodelor și mijloacelor din ce în ce mai perfecționate folosite în săvârșirea infracțiunilor. Împiedicarea eforturilor instituțiilor de aplicare a legii de a stăpâni efectele negative ale activităților criminale reprezintă lipsurile informațiilor concludente despre membrii grupărilor sau despre activitatea acestora.

Compilarea, organizarea, analizarea și sintetizarea acestor informații va furniza departamentului de intelligence anumite linii directoare privind informațiile care trebuie folosite pentru desfășurarea investigațiilor, precum și a controalelor și inspecțiilor fiscale.

Evaluarea amenințărilor cu ajutorul „intelligence-ului strategic” sau mai bine zis a informațiilor strategice poate prezice pericolul generat de anumite grupuri organizate într-o anumită comunitate. Creșterea anumitor grupuri criminale poate fi comparată și evaluată prin potențialul acestora pentru violență, domeniile de activitate și zonele comerciale asupra cărora își desfășoară influența, caracteristicile de comportament ale liderilor, tipul fraudelor fiscale în care sunt implicați, precum și potențialul lor de corupere.

Putem avea și o matrice pentru a determina caracteristicile unui grup, prioritățile criminale prin care comparăm:

Frecvența prezenței în anumite zone;

Pierderile de bani;

Continuitatea în timp a fraudelor fiscale;

Persoanele implicate în activitatea criminală;

Societățile comerciale implicate în activitatea criminală;

Potențialul de corupere al grupului.

Colectarea datelor

Procesul de „financial intelligence” necesită colectarea și procesarea unui volum foarte mare de informații, care provin din foarte multe surse publice sau secrete.

O parte a acestor informații vor fi folositoare investigațiilor care se desfășoară și vor constitui baza pentru identificarea resurselor tactice. Aceste informații sunt folosite pentru dezvoltarea de intelligence tactic care este folosit în principal în investigațiile de zi cu zi și de asemenea este folosit pentru intelligence strategic pentru realizarea a ceea ce analiștii numesc „big picture”. Astfel, pe baza celor două tipuri de intelligence pot fi obținute probe și emite acuzații asupra actelor infracționale ale diferitelor grupuri. Această etapă este prevăzută și în cadrul procesului de bussiness intelligence care se aplică mediului privat.

Colaționarea și Evaluarea datelor

Putem defini colaționarea ca un proces de recenzie, indexare și completare a informațiilor. În zilele noastre să vorbim despre index nu mai are rost, în condițiile în care majoritatea instituțiilor au datele computerizate și acestea pot căuta informații după anumite informații prestabilite, acestea fiind nelimitate.

Din toate etapele procesului de „intelligence”, cel mai mare progres a fost făcut în ceea ce privește colaționarea datelor, astfel încât pot fi scanate după anumite criterii de căutare sute de mii de înregistrări practic în timp real. Aceasta înseamnă că instituțiile sunt capabile să abordeze cazuri mult mai complexe decât înainte.

Colaționarea ar putea fi considerată ca selecția, scoaterea afară a informațiilor nerelevante sau incorecte și aranjarea informațiilor rămase în așa fel încât să poată fi create relații între elementele acesteia. Cheia succesului în ceea ce privește colaționarea se referă în principal la „aranjamentul ordonat” al informațiilor și la crearea legăturilor dintre acestea.

Analiza și sinteza datelor

Putem spune că analiza reprezintă „inima” procesului de „intelligence”. Astfel, fără această etapă intelligence ar reprezenta doar un set de fișiere, iar informația ar reprezenta doar o simplă informație, dar aceasta analizată devine „intelligence”.

Analiza reprezintă practic apanajul analiștilor de informații, în cadrul unui proces de gândire, prin utilizarea unor metode și tehnici specifice, pentru a stabili relația cauză – efect între disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări la adresa siguranței naționale.

Etapa „analizei” ca parte a procesului de intelligence o putem împărți în trei subetape și anume: analiza, sinteza și concluzii/recomandări. În subetapa analizei avem în vedere revizuirea datelor în mod individual și comparația uneia cu alta pentru a câștiga o mai mare înțelegere a acestora. În subetapa de sinteză datele sunt reformulate într-un întreg care să poată fi înțeles de către audiență.

Concluziile sunt derivate din această sinteză a faptelor, iar recomandările sunt bazate pe concluzii și pe fapte. În toate aceste subetape au fost dezvoltate tehnici pentru realizarea analizei.

Analiza reprezintă modul de a da informației semnificația corectă sau descoperirea adevăratului ei sens. Distincția dintre analiză și alte etape ale procesului de intelligence nu este absolută. De exemplu, un raport „intelligence” este rezultatul direct al analizei unei anumite părți de informație. Totuși același raport poate indica o anumită cerință a informației, care conduce la o activitate de colectare de informații. Totuși poate fi și parte a unei etape de planificare.

În mod similar, diferența dintre analiză și colaționare nu este întotdeauna distinctă. Colaționarea (plasarea informației într-un anumit format pentru a susține analiza) și etapa de analiză sunt deseori îndeplinite în mod simultan.

Rolul analizei diferă de la departament la departament. Astfel, cazurile sunt deschise și imediat li se cere analiștilor să efectueze căutări în bazele de date, să facă sumarul faptelor cunoscute și să dezvolte planuri de investigație pentru inspectorii fiscali. În acest caz putem vorbi de investigații conduse de analize.

În alte instituții, analiștii furnizează evaluări strategice pentru diferite fenomene, astfel încât se dau anumite direcții de acțiune managerilor. În alte cazuri analiza este folosită după ce inspectorii fiscali au adunat un „munte” de informații, iar analiștii trebuie să revadă toate aceste date și să dea anumite direcții inspectorilor fiscali.

Anumite instituții folosesc analiza doar pentru hărți și grafice. Poate din cauza acestei diversități de sarcini pe care analiza le îndeplinește, se pare că această activitate a devenit o parte importantă a celor mai multe instituții de aplicare a legii.

De asemenea, abilitatea de a gândi logic, de a vedea trenduri, de a prevedea viitorul este critic pentru un analist. Astfel, în mod contradictoriu, acei care nu pot organiza datele și care nu pot „învăța” din acestea, nu vor excela în analiza informațiilor. Modul logic de gândire poate fi mai ușor decât la alții. A învăța din date necesită o anumită acceptanță a unor goluri de cunoștințe. Să învățăm din date ne permite să dezvoltăm indicatori și să prevedem.

Abilitatea de comunicare atât în scris cât și oral, este cheia pentru realizarea produselor analitice. Intelligence nu reprezintă nimic dacă nu este împărțită cu alții. Este astfel foarte simplu să explicăm cazuri complexe celor care sunt aproape de acestea, dar în același timp, analiștii trebuie să fie capabili să explice într-un mod simplu și celor care nu cunosc nimic despre acel caz.

Exprimăm opinia că și în România, Agenția Națională de Administrare Fiscală (cu structurile din subordine), ar trebui să realizeze o evaluare a indicatorilor de eficiență și calitate a activității efectuate și să procedeze la o întărire a capacității instituționale și la o „reașezare” a priorităților.

Considerăm că prin înființarea unui departament de „financial intelligence”, Agenția Națională de Administrare Fiscală (cu structurile din subordine), va putea să prevină și să combată cu succes fraudele fiscale din ce în ce mai complexe care sunt desfășurate prin moduri de operare dintre cele mai sofisticate, foarte greu de depistat prin metode clasice de verificare.

Vom prezenta și anumite posibile sarcini pe care ar putea să le îndeplinească un departament de analiza a informațiilor financiar–fiscale:

Stabilirea de ținte strategice – Departamentul ar trebui să identifice anumiți indicatori ai fraudei fiscale și de asemenea să identifice asociații și administratorii, societățile comerciale pentru investigații și inspecție fiscală. Aceasta include dezvoltarea de evaluări strategice și premoniții;

Planificarea investigațiilor fiscale – Departamentul ar trebui să muncească cu investigatori fiscali să dezvolte planuri de investigații pentru inițierea unor investigații fiscale. Participarea departamentului în cadrul procesului ar trebui să includă inițial un raport preliminar asupra datelor deținute, o listă de anticipări care ar trebui să fie fructuoase pentru conducerea investigației fiscal;

Suport pentru investigații fiscale– Departamentul ar trebui să susțină orice investigație fiscală prin furnizarea de analize astfel:

Dezvoltarea de baze de date pentru a asista compilarea datelor;

Realizarea legăturilor dintre informații;

Analiza listingurilor convorbirilor telefonice;

Analiza datelor financiare;

Realizarea fluxului informațiilor;

Training – Departamentul ar trebui să asigure predarea unor cursuri de analiza informațiilor în cadrul instituțiilor ce fac parte din administrația fiscală;

Departamentul ar trebui să asigure colaborarea analiștilor din structura centrală a Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu cei din structurile teritoriale;

Dezvoltarea de proiecte speciale – Departamentul ar trebui să identifice nevoia de date minimale și de asemenea să furnizeze sisteme de detectare timpurie a anumitor fenomene criminale.

Dat fiind faptul că frauda fiscală își întinde fraudulos circuitele pe întreg teritoriul României (și nu numai), descoperirea unei rețele în totalitatea sa implică o bună cunoaștere a ramificațiilor existente în fiecare județ.

În plus, acest tip de fraudă se adaptează foarte repede la măsurile de contracarare întreprinse de Agenția Națională de Administrare Fiscală și speculează „slăbiciunile” Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice din fiecare județ pe teritoriul căruia au ramificații. Astfel, de îndată ce simt că se întețesc și se concentrează controalele și inspecțiile fiscale într-un anume punct al teritoriului sau în jurul unei anume metode frauduloase, grupările criminale opresc afacerile ilegale și testează alte metode.

De aceea este necesar ca informația să circule în mod optim între Agenția Națională de Administrare Fiscală și structurile sale județene. Efectuarea investigațiilor fiscale privitoare la fraudele fiscale și analiza acestora, ar trebui să constituie o prioritate pentru A.N.A.F.

Constituirea bazelor de date informatizate va înlesni circulația informațiilor, însă ar fi necesar să se încerce compatibilizarea acestora în toate structurile subordonate ale A.N.A.F și să se stabilească o serie de „elemente minime” pe care trebuie să le conțină o investigație fiscală la momentul implementării în baza de date, atât din punct de vedere al conținutului, cât și din punct de vedere a gradului de verificare a veridicității informației respective.

Structura unui departament de analiza a informațiilor care are drept scop final punerea la dispoziția managerilor și inspectorilor fiscali a unor rapoarte de analiză pertinente și exacte poate fi organizat astfel:

compartimentul de colectare/procesare date,

compartimentul de analiză operațională,

compartimentul de analiză strategică.

Compartimentul de implementare/procesare date

Principala sarcină a acestui departament este de a colecta și prelucra informațiile obținute de către investigatorii și inspectorii fiscali și de implementare a acestora în baze de date specializate. Practic informațiile care urmează a fi implementate sunt sparte de către redactori în entități între care sunt create legături. Exemple de asemenea entități sunt: persoană fizică, persoană juridică, sediu social, punct de lucru, adresă persoană fizică, sediu social persoană juridică, autovehicul, telefon, cont bancar, activitate infracțională.

Procesul de colectare a datelor este cel care a avansat cel mai mult în ultimul timp prin dezvoltarea unor baze de date performante care au dat uitării perioada în care datele erau stocate pe hârtie, iar pentru căutarea unei anumite informații era necesar un timp foarte mare. În prezent prin baze de date moderne se execută zilnic mii de căutări în cazuri foarte sofisticate.

Colectarea a fost văzută ca operațiunea de îndepărtare a datelor nerelevante și de păstrare a celor care sunt importante și care pot fi aranjate în așa mod încât se pot identifica în acestea entități între care se pot stabili anumite conexiuni.

Compartimentul de colectare/procesare date are un rol foarte important în întreg procesul de analiza informațiilor întrucât de modul în care sunt implementate datele în sistem depinde ulterior modul în care analiștii vor realiza analizele operaționale sau strategice. Mai pragmatic putem afirma că dacă datele sunt implementate în sistem într-un mod unitar, corect, atunci poate fi îndeplinit unul din obiectivele analizei, respectiv ca acestea să fie exacte.

Angajații acestui compartiment trebuie să fie persoane cu studii medii, care au cunoștințe primare în domeniul IT. În cadrul administrației fiscale aceste compartimente pot fi formate din funcționari care au înclinații spre folosirea calculatorului și care preferă munca de birou unei muncii de teren.

Softurile care sunt folosite de către redactori în prelucrarea datelor sunt: Microsoft Office (Excel, Access) și baze de date specializate precum produsele firmei I2 (Ibase 5).

Compartimentul de analiză operațională are ca principale atribuții elaborarea de analize operaționale pe cauzele aflate în lucru la investigatorii fiscali/inspectorii fiscali.

Pentru început trebuie specificat faptul că procesul de analiză a datelor reprezintă inima conceptul de „intelligence”, fără de care funcția de „intelligence” ar reprezenta doar un set de fișiere stocate într-o bază de date.

Analizele operaționale sunt realizate de un personal înalt calificat cu experientă în domeniul de activitate pe care îl investighează.

Practic, compartimentul de analiză operațională, prin intermediul unor softuri specializate, încearcă să stabilească legăturile infracționale și de afaceri dintre anumite persoane, stabilește cercul infracțional, identifică fluxul banilor și al bunurilor obținute ilegal de către anumite grupuri organizate. Procesul de analiza informațiilor poate fi aplicat oricărui tip de date, din orice domeniu de activitate economic, social, financiar – fiscal fiind implementat pentru prima dată în România structurilor de combatere a crimei organizate, fiind extinsă ulterior tuturor unităților din poliția română (poliție judiciară, ordine publică, investigarea fraudelor, structuri anticorupție).

Printre tipurile de analize operaționale cele mai cunoscute regăsim:

Analiza fluxului activității – acest tip de analiză este folosit să furnizeze o privire de ansamblu asupra unui set de activități criminale, sau asupra unor modalități de săvârșire a fraudelor fiscale pentru a determina care au fost activitățile frauduloase cheie și să furnizeze o privire de ansamblu asupra fraudelor. Astfel, putem descrie un proces al unei activități criminale și putem asambla componentele necesare ale fraudei fiscale pentru a explica într-un mod simplu o fraudă complexă.

Această analiză a fluxului activității criminale poate de asemenea fi folosită pentru a face comparații cu alte fraude fiscale, pentru a vedea dacă există o anumită legătură între acestea.

Analiza asocierilor – Analiza asocierilor, legăturilor, a rețelei are în vedere conexiunile existente între asociați, administratori, sedii sociale, puncte de lucru, grupuri și alte entități implicate în comiterea unei fraude fiscale și de asemenea cum acestea interacționează, ce impact au asupra activității criminale. Produsele unei analize a asocierilor pot include hărți, profile biografice, hărți sumare, concluzii și recomandări pentru viitoarele controale și inspecții fiscale.

Analiza înregistrărilor bancare – are în vedere o revizuire sau analiză a înregistrărilor bancare ceea ce poate astfel furniza o vedere nu numai asupra datelor dintr-un cont ci și dintr-un set de conturi. Poate răspunde de asemenea la întrebarea de ce sunt efectuate plățile sau primite și ce indicatori ai unei fraude fiscale pot fi prezenți.

Analiza înregistrărilor unei societăți comerciale – include analiza diferitelor înregistrări care apar într-o companie, compararea acestora și identificarea diferitelor nereguli sau a diferiților indicatori ai fraudei fiscale. Înregistrările care pot face obiectul unei analize pot fi (jurnale, registre, ordine de plată, inventare, cecuri de călătorie).

Analiza cazului – este un procedeu folosit pentru a conduce analiza diverselor date pentru suportul investigațiilor fiscale curente sau trecute. Implică luarea de decizii analitice pentru a determina tehnicile analitice corespunzătoare care trebuie folosite.

Analiza conținutului – reprezintă analiza comunicațiilor scrise și verbale pentru determinarea înțelesului comunicării.

Analiza fuxului bunurilor – are în vedere fluxul bunurilor și serviciilor persoanelor, societăților și locațiile pentru a determina înțelesul acelei activități. Poate stabili ceea ce se întâmplă în spatele acestor bunuri, societăți și de asemenea poate arăta cine este adevăratul beneficiar al fraudei fiscale, al bunurilor cumpărate pentru sine sau pentru alții.

Analiza patern-urilor criminale – privește asupra componentelor fraudelor fiscale pentru identificarea similarităților între cazuri. Această analiză poate fi foarte utilă în cazul unor fraude fiscale care sunt comise de aceleași persoane respectiv societăți comerciale dar în locații diferite, fiind aceleași modalități de săvârșire. Patern-urile implică timp, locații geografice, infractori financiari, modalități de săvârșire și alți factori.

Analiza descriptivă – reprezintă scrierea sumarului unui eveniment, activitate, grup, sau persoană care împărtășește date de natură evaluativă și din care se pot trage concluzii și recomandări. Este folosită cel mai des în cazul informațiilor colectate prin intermediul supravegherilor operative, interviuri și declarații scrise sau orale.

Estimări – acestea ne pot spune la ce să ne așteptăm de la o activitate trecută sau curentă, ca de exemplu o posibilă creștere a numărului fraudelor fiscale ca urmare a modificării legislației în sensul creșterii accizelor. Acestea pot prezice creșterea influenței teritoriale a unui grup criminal și implică cifre, statistici și alte date.

Analiza fluxului evenimentelor – implică analiza fluxului evenimentelor și timeline și privește fraudele fiscale din punct de vedere al timpului în care s-au petrecut. În timp ce privirea tradițională asupra analizei fluxului se centrează pe fluxul hărților, aceste hărți sunt produse intermediare care asistă analistul în determinarea a ceea ce este cunoscut și ce lipsește din activitatea societăților comerciale.

Previziuni – sunt predicții asupra viitorului prin analiza unor trenduri trecute și prezente. Previziunile pot fi făcute atât asupra datelor numerice dar și asupra datelor descriptive. Prevederile sunt diferite de estimări prin aceea că pot fi generale și nu cantitative.

Analiza distribuției geografice – are în vedere întinderea unei anumite activități de fraudare a bugetului de stat asupra unei arii geografice particulare. În analiza financiară „hot spots” – puncte fierbinți – sunt monitorizate după identificare acestora prin analiza distribuției geografice.

Profiling geografic – reprezintă o metodă investigativă care folosește locațiile care sunt conectate la o serie de fraude fiscale pentru determinarea a celor mai probabile locații unde își desfășoară activitatea societățile implicate în fraudarea bugetului de stat.

Analiza indicatorilor – implică compilarea, revederea și analiza activităților care se produc în jurul unei activități particulare pentru a dezvolta un model cu privire la produsele care pot fi folosite pentru a prezice prezența fraudei fiscale în anumite locații.

Analiza rezultatelor – reprezintă evaluarea impactului strategiilor de acțiune, investigațiilor reactive, investigațiilor proactive, controalelor și investigațiilor fiscale efectuate, tehnici și politici.

Analiza statisticilor – reprezintă revizuirea datelor numerice pentru a le compila și pentru a trage concluzii cu privire la înțelesul acestora. Încorporează un număr de tehnici diferite incluzând distribuția frecvenței.

Analiza înregistrărilor telefonice – reprezintă una dintre cele mai importante tehnici analitice fiind considerată „pâinea și untul” analizei și este folosită pentru suportul investigațiilor și stabilirea momentului oportun pentru efectuarea controlului și inspecției fiscale întrucât se pot obține foarte multe date cu importanță operativă.

Avertismente / Evaluarea, Amenințărilor / Vulnerabilităților – avertismentele pot spune despre nivelul fraudelor fiscale, respectiv dacă pot deveni un pericol pentru bugetul de stat. Evaluarea amenințării este folosită pentru evaluarea unei fraude fiscale și a impactului asupra veniturilor bugetare. Evaluarea vulnerabilității privește o anumită zonă geografică, anumite fraude și vulnerabilitățile pe care acestea le prezintă cu privire la bugetul de stat. De exemplu, rambursările de TVA, pot prezenta un anumit grad de vulnerabilitate cu privire la solicitarea acestei taxe de către societățile comerciale în baza unor documente false și cu complicitatea funcționarilor administrației fiscale.

De asemenea, analiza ne poate ajuta la stabilirea unor legături dintre persoane care au diferite poziții în societăți comerciale, precum asociat, administrator, contabil, economist, cenzor, auditor, pentru că, de exemplu, dacă o anumită persoană declară că nu are nici un interes într-o anumită societate comercială, putem să descoperim ulterior că un prieten apropiat care are cazier judiciar și fiscal, deține o poziție cheie în acea societate.

În general acest compartiment realizează analize operaționale pentru personal cu funcții de execuție și pentru staff-ul cu funcții de conducere de la nivel mediu, care poate ajuta la dezvoltarea de metode pentru contracararea și constatarea unor fraude fiscale imediate. Analizele operaționale pot fi realizate ca reacție la un incident sau pentru a preveni comiterea unei fraude fiscale.

Staful acestui compartiment este format din persoane cu studii superioare, cu pregătire în domeniul de activitate în care lucrează (de exemplu un analist bun în domeniul de combatere a fraudelor fiscale este de preferat să aibă și studii economice).

Compartimentul de analiză strategică

Compartimentul de analiză strategică realizează analize cu privire la fenomenul de fraudă fiscală în ansamblu. Dacă în cazul analizelor operaționale avem în vedere date care sunt colectate pe o perioadă mai mică de timp, pentru efectuarea de analize strategice este nevoie de date care au fost implementate, procesate pe o perioadă mai lungă.

Putem afirma că analiza strategică are în vedere dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra abilităților, punctelor tari sau slabe, a trendurilor antreprizelor criminale specializate în săvârșirea fraudelor fiscale și prejudicierea bugetului de stat cu prejudicii foarte mari, realizând practic acel „big picture” al fenomenului infrațional.

De asemenea, în urma unor analize putem trage concluzii cu privire la viitoarele comportamente în domeniul săvârșirii fraudelor fiscale și presupune o analiză care este folosită pentru:

Realizarea de planuri pe termen lung cu privire la prevenirea și combaterea fraudelor fiscale;

Evaluarea impactului acțiunilor instituțiilor de „law enforcement” asupra fraudelor fiscale;

Asigură top managementul cu informații utile cu privire la deciziile pe care aceștia le vor lua privind alocarea de resurse, stabilirea politicii de urmat în vederea combaterii grupurilor criminale specializate în săvârșirea fraudelor fiscale.

În cazul evaziunii și fraudei fiscale se pot realiza analize strategice privind infracțiunile care sunt comise pe o perioadă mai mare de timp, pentru identificarea unor trenduri, stabilirea unor posibile viitoare ținte, stabilirea punctelor slabe care există în legislație. De exemplu, stabilirea celor mai importante fraude fiscale, evoluția acestora în timp, identificare celor mai frecvente metode de fraudare folosite de infractori.

Cel mai cunoscut raport de analiză strategică la nivel european este Organized Crime Threat Assessement elaborat de către Europol în colaborare cu statele membre ale Uniunii Europene.

Analiștii din cadrul acestui departament sunt persoane cu o mare experiență în domeniul de activitate în care lucrează și care anterior au fost membrii ai unui departament de analiză operațională. Întrucât statistica este foarte mult folosită în realizarea analizelor strategice, este de recomandat ca membrii acestui departament să aibă cunoștințe și în acest domeniu.

Acest departament de „financial intelligence” va trebui să îndeplinească și sarcini de întocmire a unor rapoarte și statistici pe baza informațiilor deținute, necesare selectării contribuabililor pentru control.

Spre exemplu, pe lângă urmărirea lunară sau trimestrială de depunere a declarațiilor în registrul contribuabililor se poate crea pe baza unor indicatori bine determinați un prag aferent fiecărui contribuabil.

Acest prag se determină pe baza datelor din declarațiile depuse de către contribuabil pe o perioadă mai mare de timp, făcându-se o medie a veniturilor și cheltuielilor. Fluctuațiile mari înregistrate într-o altă perioadă, cu mult sub sau peste nivelul pragului poate constitui un prim semn de alarmă pentru administrație.

Opinăm de asemenea că, Agenția Națională de Administrare Fiscală (cu structurile din subordine), ar trebui să se adapteze la noile cerințe și manifestări în domeniul fraudelor fiscale, printr-o implicare tot mai largă în activitatea judiciară, fiind necesar să devină prima verigă în identificarea infracțiunilor și a autorilor acestora în domeniile în care au atribuții de control și să asigure în timp util furnizarea de informații organelor de urmărire penală – poliție și/sau parchet, printr-o colaborare în cadrul unor echipe operative mixte.

În România, până în prezent nu există o instituție națională pentru pregătirea și formarea personalului specializat din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală cu cele două importante structuri ale sale, Garda Financiară și Autoritatea Națională a Vămilor, deși infracționalitatea în domeniul financiar – fiscal se dovedește a fi în creștere exponențială, iar grupările criminale organizate sunt din ce în ce mai ermetice, mai greu de penetrat, iar metodele utilizate în vederea realizării fraudelor sunt din ce în ce mai sofisticate, mai tehnice și mai aplicate pe subdomenii.

În consecință considerăm că se impune înființarea cu maximă urgență, în parteneriat cu Academia de Poliție ,,A.I.Cuza” a unui Institut specializat în pregătirea și formarea de personal calificat pentru Garda Financiară și Autoritatea Națională a Vămilor.

Putem concluziona că prin generarea de „intelligence” tactic sau strategic, Agenția Națională de Administrare Fiscală va putea să prevină și să combată cu succes fraudele fiscale din ce în ce mai complexe care sunt săvârșite prin modalități dintre cele mai sofisticate, foarte greu de depistat prin metode clasice de cercetare. Astfel, succesul luptei împotriva fraudelor financiar – fiscale depinde în mare măsură de implementarea în cadrul A.N.A.F. a unui departament de analiza informațiilor eficient, care prin implementarea unor intelligence performante și prin diferite metode și tehnici de analiza informațiilor să reușească să aducă informații cu valoare atât pentru cazurile concrete aflate în lucru („intelligence tactic”), dar și pentru dezvoltarea unor strategii pe termen lung („intelligence strategic”) care să ajute la micșorarea acestor fenomene.

III.CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND PREVENIREA ȘI COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR

Apreciem că fenomenul de spălare a banilor valorifică oportunitățile oferite de economia oficială, prin exploatarea inconsistențelor instituționale și a deficiențelor la nivelul managementului guvernamental. Deoarece fenomenul în sine își are geneza în activitățile necontabilizate, putem spune că aria de acțiune maximizează disfuncționalitățile și incertitudinile de la nivelul economiei oficiale.

Spălarea banilor reprezintă o sfidare internațională la adresa instituțiilor angrenate în combaterea economiei subterane, iar prevenirea și sancționarea fenomenului este marea provocare adresată acestor instituții la începutul secolului XXI.

Consolidarea cooperării inter-instituționale între agențiile de aplicare a legii abilitate în prevenirea și combaterea fenomenului este esențială pentru succesul acțiunilor îndreptate împotriva formelor de infracționalitate în domeniul afacerilor, concomitent însă cu implementarea unui sistem informatic complex, care să permită identificarea în timp util a tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor.

Avănd în vedere faptul că serviciile financiare întâmpină dificultăți în implementarea eficientă a sistemelor de prevenire și combatere a spălării banilor, este necesară o abordare unitară a reglementărilor internaționale de combatere a acestor fenomene,Unitățile de Informații Financiare din întreaga lume trebuie să pună accent pe întărirea schimbului de informații pe probleme de spălare a banilor, finanțarea actelor de terorism dar și pe cunoașterea diferitelor moduri de funcționare și organizare a FIU-urilor precum și a sistemelor de cooperare la nivel național.

La scară internațională, fenomenul ,,spălării banilor” se bazează pe exploatarea diferențelor dintre reglemnetările financiare și bancare ale țărilor de pe întreg globul, are efecte negative considerabile asupra economiei mondiale prin deteriorarea operațiunilor eficiente ale economiilor naționale, coruperea lentă a pieței financiare și reducerea încrederii publice în sistemul financiar internațional, mărind riscurile și instabilitatea sistemului, toate acestea conducând în final la reducerea ritmului de creștere economică mondială.

Legislația româna a preluat dispozițiile internaționale privind cadrul general de reglementare a combaterii finanțării terorismului și spălării banilor. Astfel, infracțiunea de spălare a banilor este reglementată în forma prevazută în a III-a Directivă a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene 2005/60/CE, precum și în Convenția de la Varșovia din 16 mai 2005-privind spălarea,descoperirea,sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului.

Prin modificarea survenită odată cu apariția Legii nr.656/2002, pentru existența infracțiunii de spălare a banilor a fost eliminată lista infracțiunilor predicat din care să provină banii sau bunurile a căror provenientă trebuie disimulată, în sensul că orice infracțiune poate fi considerată faptă generatoare de bani murdari. De asemenea, în legislația română infracțiunea de spălare a banilor nu este conditionată nici de prevederea existentă în alte legislații, ca infracțiunea predicat să fie o infracțiune gravă. Situația premisă în cazul infracțiunii de spălare a banilor este săvârșirea unei infracțiuni din care să provină bunurile care sunt supuse procesului de spălare.

Succesul marilor operațiuni de spălare a banilor, ce se derulează prin intermediul instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare nebancare, este asigurat de îndeplinirea a trei condiții, aparent contradictorii:

conceperea și punerea în executare cu maximă rapiditate de scheme de spălare a banilor;

amestecul permanent și discret al capitalurilor ilegale pentru a avea asigurat integrarea acestora în economia legală;

asigurarea anonimatului și a securității depline a persoanelor și entităților implicate în spălarea banilor.

Esența fenomenului de spălare a banilor o reprezintă ascunderea adevăratei proveniențe a produsului financiar și a adevăratei identități a indivizilor și grupurilor criminale care beneficiază de marile operațiuni de spălare.

În opinia noastră, fundamentată pe analiza cazurilor de fraude instrumentate în ultimii ani, evoluția grupurilor criminale este reflectată de puterea lor financiară, care are la bază acumulări ilegale de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice ,sociale și politice, integrându-se perfect în ambientul social cotidian.

A crescut gradul de profesionalizare în operațiunile de spălare a banilor, prin includerea în organizațiile criminale a unor specialiști de înaltă capacitate profesionala: bancheri, experți financiari, avocați, ceea ce determină un transfer al acestui tip de activitate din rândul celor care acumulează profituri ilegale (contrabandiști, falsificatori, traficanți, etc) în rândul celor care cunosc mecanismele financiar-bancare și pot asigura, succesul acestor operațiuni;

Referitor la etapele procesului de spălare a banilor, cazuistica instrumentată de ofițerii de poliție și procurorii DIICOT, evidențiază că procesul de spălare a banilor nu în mod obligatoriu parcurge cele trei etape descrise, în unele cazuri etapa stratificării fiind eliminată, comprimând procesul în scopul reducerii costurilor și creșterii vitezei de reciclare.

Analizând aspectele operaționale ale procesului de spălare a banilor, apreciem că etapele parcurse, atât în modelul ternar cât și în cel dual, entitățile raportoare nu se confruntă cu aceleași etape, respectiv instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare și cazinourile sunt utilizate pentru plasare și stratificare, iar notarii publici, agenții imobiliari, furnizorii de servicii,etc pentru integrarea bunurilor dobândite în mod ilicit.

Infracțiunea de spălarea banilor apare astfel ca un complex de activități, de metode și tehnici, prin care bunurile provenite din săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni predicat sunt supuse unui proces de disimulare pentru a dobândi o aparență de legalitate și a putea mai ușor să fie puse în circulație spre a se pierde cu desăvârșire urma provenienței lor ilicite.

În concluzie, ca o definiție a noțiunii de spălare a banilor, reținem că aceasta reprezintă procesul prin care se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori, fără a fi suspectați de asemenea operațiuni, cu scopul de a beneficia ulterior de bunurile obținute.

Integrarea României în structurile europene a permis și va permite nu numai mișcarea fără precedent a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, dar și o amplificare a fenomenului criminalității economico-financiare cu elemente de extraneitate. În acest context, activitatea de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare și, implicit, a spălării banilor impune realizarea unei strategii globale, incluzând măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice și legislative referitoare la toate sferele economico-sociale.

3.1.Spălarea banilor- manifestare a criminalității organizate

La începutul mileniului III, după mai multe decenii de acumulări și transformări, țările puternic dezvoltate construiesc cadrul social, economic, cultural și politic al unei noi civilizații.

În același timp, mai mult ca oricând, lumea de astăzi este confruntată cu un inamic nou, „crima strategică”, care este o combinație de crimă organizată, trafic de droguri și acte terorism, cu o întindere și conținut larg ce amenință grav puterea legitimă a statelor.

Exponenții acestor activități criminale și-au creat propriul lor imperiu fără granițe, speculând cu tenacitate și imaginație orice disfuncție din interiorul statelor, fie ele bogate sau sărace. La nivel planetar se apreciază că se realizează, anual, afaceri ilicite al căror produs financiar depășește 1200 miliarde dolari.

În activitatea lor, organizațiile criminale transnaționale amenință suveranitatea națională și autoritatea statelor, valorile democratice și instituțiile publice, economiile naționale și procesele de democratizare din țările aflate în plin proces de reconstrucție a sistemului de valori sociale. Aceste organizații sunt flexibile, sofisticate, ușor adaptabile la orice situație și acționează după strategia companiilor multinaționale, extinzându-și permanent alianțele și acordurile în scopul obținerii unui acces mai larg la „know-how", a asigurării unei mai bune protecții față de autoritățile naționale, diminuării riscurilor și creării de noi oportunități pentru activitățile lor ilegale.

Criminalitatea organizată transfrontalieră reprezintă poate cea mai puternică amenințare contemporană la adresa securității statelor lumii, iar rețelele transnaționale nu pot fi destructurate fără conjugarea unor măsuri unitare din partea tuturor autorităților specializate în ofensiva antiinfracțională.

Fenomenul criminalității are o dimensiune națională (respectiv suma infracțiunilor ce se produc pe teritoriul unui stat și nu comportă aspecte de cooperare infracțională transnațională) și o dimensiune transnațională (respectiv suma infracțiunilor care se comit și se consumă prin cooperarea dintre infractorii care acționează pe teritoriul mai multor state).

Criminalitatea organizată transfrontalieră poate produce, astăzi, direct sau indirect, următoarele efecte negative:

– subminează societatea, regimurile politice și suveranitatea statelor prin normalizarea violenței și prin atragerea structurilor politice în sfera corupției, afectând integritatea instituțiilor publice și private;

– deformează mecanismele ecnomiei de piață, inclusiv anumite activități de reglementare guvernamentală, privând consumatorii și producătorii de avantajele pe care le comportă sistemele economice și comerciale libere, sigure si echitabile;

– slăbește sistemele de protecție a mediului prin nerespectarea reglementărilor aplicabile în domeniu;

– destabilizează state importante din punct de vedere strategic, încetinește ritmul de creștere al economiilor în tranziție/dezvoltare, prejudiciază sistemul internațional, în general si îndeplinirea obiectivelor statelor în materie de politică externă, în particular;

– împlică costuri sociale si economice foarte mari, cum ar fi cele asociate traficului și consumului de droguri.

În concluzie, spălarea banilor în contextul crimei organizate, presupune angrenarea unor importante sume de bani care tranzitează „cu rapiditate rețelele financiare naționale și internaționale",cu scopul de a le separa de originea lor ilicită, de a le integra și folosi pentru dezvoltarea logisticii și perfecționare managementului infracțional .

3.2. Sistemul investigativ și de cooperare pentru pevenirea și combaterea spălării banilor

Bazele instituirii unui regim internațional de luptă împotriva spălării banilor sunt reprezentate de standardele internaționale în materie, deja menționate si analizate în detaliu în capitolele anterioare, care impun țărilor ce le-au adoptat mai multe obligații decât cele pe care acestea trebuie să le implementeze la nivel național.

Astfel, trebuie să subliniem importanța Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope din 1988 (Convenția de la Viena) ; Acordurile de la Basel privind reglementările bancare și practicile de supraveghere (1988 și 1999) care au fost adoptate sub forma a două directive 2006/48.EC- pentru riscul de credit și cel operațional, 2006/49/EC-pentru riscul de piață și cel de contrapartidă ; Convenția privind spălarea, cercetarea, sechestrarea si confiscarea veniturilor obținute din activități criminale (Convenția de la Strasbourg-1990) ; cele 49 de recomandări ale GAFI cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia fiecare țară în vederea combaterii spălării banilor și finanțării terorismului; Convenția Consiliului Europei privind spălarea descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului,adoptată la Varșovia la 16.05.2005, precum și a III-a Directivă a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și a finanțării terorismului(2005/60/CE).

Având în vedere standardele internaționale și obligațiile pe care România și le-a asumat odată cu adoptarea acestora, analiza situației din România sub aspectul amenințării reprezentate de fenomenul spălării banilor, opinăm că elementele componente ale Strategiei Naționale pentru instituirea unui regim eficient de combatere a acestui fenomen, trebuie să se întemeieze pe experiența internațională și să fie completate cu recomandări specifice referitoare la măsurile și activitățile menite să asigure crearea unor sisteme operaționale eficiente.

Principiile unei Strategii Naționale de luptă împotriva spălării banilor ar trebui să vizeze următoarele elemente de bază:

– evitarea limitările impuse de comunitatea internațională ca urmare a insuficienței măsurilor luate pentru combaterea acestui fenomen, cu scopul de a crea un sistem eficient de protecție națională împotriva spălării banilor, ținând cont particularitățile statului respectiv.

– măsura în care guvernele sunt pregătite pentru o adoptare completă sau secvențială, care depinde de poziția acestor guverne față de chestiuni ca : amenințarea pe care o reprezintă acest fenomen, posibilitatea de a acționa pe baza unor legi adoptate pe scară largă și de a proteja interesul economic al țării.

Pentru aceasta trebuie acordată atenție particularităților legislației naționale și organizării instituționale ce vor asigura diagnosticarea posibilelor puncte slabe și stabilirea recomandărilor privitoare la modul de eliminare a aceste puncte slabe.

Menționăm faptul că atât disparitatea resurselor de care dispun statele, cât și situațiile geopolitice atât de diferite ne determină să fim oarecum sceptici și să afirmăm că în materie de cooperare între țări și, mai precis în ceea ce privește lupta împotriva spălării banilor, mai sunt încă multe de făcut.

Referitor la sistemul investigativ național pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, manifestă lacune organizatorice atât la nivelul ONPCSB dar și la nivelul organelor judiciare.

Structura organizațională a ONPCSB nu asigură eficiența operațională în prelucrarea și diseminarea informațiilor financiare, întrucât forul decizional reprezentat de Plenul Oficiului, care are o componență eterogenă, nu poate lua în majoritatea cazurilor decizii operative în consonanță cu evoluția și dinamica fenomenului de spălare a banilor.

Sesizărilor ONPCSB, care au la bază rapoartele transmise de către entitățile raportoare și analizele financiare efectuate de către specialiștii acestei instituții, sunt transmise autorităților judiciare competente la o mare perioadă de timp după efectuarea operațiunilor suspecte de spălare a banilor, fapt ce face practic imposibilă identificarea persoanelor implicate, probarea activității infracționale și implicit tragerea la răspundere penală a acestora.

Având în vedere obiectivele Strategiei de Dezvoltare Durabile a României pâna în anul 2025, ale Panului National de Dezvoltare 2007-2013 cât și cele ale Strategiei Poliției Române 2008-2011, pentru eficientizarea activității structurilor menționate,trebuie acordată o atenție deosebită cooperării interinstituționale și internaționale. De asemenea pot fi avute în vedere aspecte ale parteneriatului public-privat, în scopul creșterii operativității, dezvoltării conștiinței civice, apropierea de societatea civilă și implicarea acesteia în procesul de prevenire și combatere spălării banilor, precum și o mai bună cooperare cu entitățile raportoare și autoritățile de supraveghere prudențială.

3.3. Managementul strategic si operațional al investigării infracțiunii de spălare a banilor

Dimensiunea strategică nouă este dată în domeniul spălării banilor de recentul Tratat de Reformă de la Lisabona. Aspectele operaționale decurg din cele strategice și au în vedere cunoașterea, gestionarea și exploatarea oportunităților investigative la nivelul ONPCSB, DIICOT, IGPR, Ministerului Finanțelor Publice, Directia Națională Anticorupție, Serviciile de Informații.

În concluzie, obținerea efectului corespunzător în lupta împotriva spălării banilor depinde de capacitatea de implementare efectivă a dispozițiilor în domeniu, dacă va fi dublată de o cooperare interinstituțională, de specializarea și perfecționarea continuă a personalului implicat, soluțiile ce urmează a fi luate trebuind să aibă un impact semnificativ atât în ceea ce privește prevenirea, cât și inlăturarea consecințelor acțiunilor ilicite.

3.4. Abordarea criminologică a fenomenului de spălare a banilor

Analiza criminologică, la nivel național, relevă faptul că în România, după o lungă perioadă de timp de tranziție la economia de piață și aderarea la Uniunea Europena, simbioza mediul economic cu cel politic, generează condițiile favorabile infracționalității economico-financiare în general si spălarea banilor-în special.

De asemenea, constatăm profesionalizarea infractorilor în domrniul spălării banilor care dispun de resurse intelectuale, logistice și economice pentru atingerea scopurilor infracționale.

În opinia noastră, structurile de specialitate, care funcționează în cadrul Direcției de Combatere a Finanțării Terorismului și Spălării Banilor și Direcției de Investigare a Fraudelor din IGPR, trebuie să aibă compartimente de analiză criminlogică și financiar-operativă, care să direcționeze activitățile specifice și de cercetare penală în domeniul investigarii infracțiunilor de spălare a banilor.

Având în vedere procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, cât și tendința manifestă de a exploata oportunitațile informativ operative și ivestigative ale serviciilor politienesti din Statele Membre, dar și la nivelul european prin desemnarea în Tratatul de la Lisabona a serviciului EUROPOL de a sprijini activitățile investigative și de cercetare ale viitorului Parchet European în lupta împotriva spălării banilor propunem următoarele:

1.Reconsiderarea activitatilor investigative pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, plecând de la aspectul că fenomenul spălării banilor reprezintă o problemă de credibilitate externă a Romăniei dar și o problemă care poate constituii un risc la siguranța natională și la dezvoltarea durabilă a tării noastre.

În acest sens considerăm că se impun a fi intreprinse activități de ameliorare a cooperării între serviciile de informații, cele cu atribuții de investigare și cercetare, cu accent pe dezvoltarea comunicarii și legăturilor pe orizontală. Circulația informațiilor, analiza și tratamentul acestora sunt determinante pentru succesul acțiunilor de combatere a criminalității. Consolidarea unităților specializate în culegerea și analiza informațiilor presupune eliminarea excesului de secretizare și compartimentare, care poate garanta exploatarea operativă a informațiilor.

Considerăm necesar să se elaboreze și să se aplice proceduri și reglementări interne unitare privind organizarea și desfășurarea activității informative, de investigare și cercetare a criminalității economco-finaciare. În acest context, trebuie redefinite conceptele de muncă informativ-operativă și de investigații în domeniul combaterii spălării banilor, tinând cont de managementul investigativ specific acestui tip de cauze.

2.Reglementarea unor proceduri speciale de indisponibilizare a bunurilor spălătorilor de bani, încă din faza actelor premergătoare, pentru cauzele care privesc spălarea banilor și finanțarea terorismului.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 53/2008 privind modificarea Legii nr.656/2002, considerăm că este un instrument juridic adecvat luptei împotriva spălării banilor, dar nu se poate extinde și asupra actelor premergătoare. În acest sens considerăm că modificarea și completarea acestui act normativ este necesară, întrucât făptuitorul, în timpul desfășurării actelor premergătoare, poate înstrăina bunurile care sunt supuse procesului de spălare.

3.Înființarea în cadrul ONPCSB a unor Evidențe-Cazier cu persoanele fizice și juridice implicate în operațiuni de spălare a banilor și finanțarea a actelor de terorism

Considerăm că înființarea acestei evidențe cazier, în care să fie înscrise persoanele fizice și juridice, pe genuri de infracțiuni predicat, după ramânerea definitivă și irevocabilă a unei hotărâri judecătorești, ar avea un impact psihologic profund, afectând credibilitatea celor înscriși în această evidență.

Această evidentă cazier ar deveni un instrument de lucru atât pentru structurile operative ale IGPR, DNA, DIICOT, DLAF, dar și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, cât și pentru Ministerului de Justiție.

4.Propuneri privind activitatea desfășurată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

a) Perfecționarea sistemului de raportare în conformitate cu noile obligații de raportare prevăzute de legea 656/2002, modificată și completată prin OUG nr 53/2008 prin:

achiziționarea, instalarea și testarea echipamentului informatic și a programelor informatice necesare pentru dezvoltarea unei rețele informatice securizate care să permită raportarea on-line a tranzacțiilor suspecte, a tranzacțiilor în numerar mai mari de 15.000 euro și a transferurilor externe mai mari de 15.000 euro.

elaborarea și distribuirea către instituțiile cu obligații de raportare a unor programe informatice criptare/descriptare a datelor, în scopul asigurării protecției informațiilor în rețea, tipărirea și distribuirea documentației și asigurarea pregătirii necesare pentru utilizatorii programelor.

elaborarea și difuzarea unor noi metode de raport privind tranzacțiile suspecte, adaptate condițiilor specifice de activitate ale unor categorii de entități raportoare (avocați, notari, auditori, agenți imobiliari)

b) Dezvoltarea și îmbunătățirea sistemului de colectare, procesare și diseminare a informațiilor privind tranzacțiile suspecte prin:

stabilirea de noi legături on-line cu bazele de date ale instituțiilor competente, în scopul obținerii în mod operativ a informațiilor suplimentare necesare analizării tranzacțiilor suspecte;

achiziționarea unor programe informatice specializate pentru investigarea tranzacțiilor financiare complexe, inclusiv instruirea analiștilor financiari care vor utiliza aceste programe.

achiziționarea de echipamente și programe IT necesare conectării Oficiului la Sistemul Informatic Integrat Național.

c) Dezvoltarea activităților de supraveghere și control al aplicării prevederilor legale privind prevenirea și combaterea spălării banilor precum și a finanțării actelor de terorism, prin controale efectuate împreună cu organele cu atribuții de control financiar și supraveghere prudențială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 656/2002, modificată și completată;

În acest sens este necesar:

crearea unor programe de specialitate pentru supravegherea și controlul entităților raportoare non-financiare, în ceea ce privește prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului;

identificarea tendințelor și a tipologiilor de spălare a banilor precum și a infracțiunilor generatoare de bani murdari și elaborarea de propuneri de amendare a legislației privind întărirea disciplinei financiar – valutare, în scopul perfecționării prevederilor legale destinate prevenirii spălării banilor.

d) Îmbunătățirea pregătirii personalului de specialitate din cadrul Oficiului prin:

organizarea și co-finanțarea unor programe de pregătire profesională, seminarii, vizite de studiu, în cadrul implementării unor proiecte de înfrățire instituțională cu parteneri selectați din statele membre UE, cu participarea unor experți în domeniu.

organizarea de programe de instruire interne.

Îmbunătățirea capacității instituțiilor raportoare de a detecta și transmite oficiului informațiile privind tranzacțiile suspecte.

5. Măsuri legislative

Perfecționarea legislației referitoare la constituirea și funcționarea societăților comerciale, în vederea limitării fenomenului „firmelor fantomă”.

Îmbunătățirea cadrului legislativ referitor la rambursarea de la bugetul statului a unor sume cu titlu de taxă pe valoare adăugată inclusiv în privința operațiunilor comerciale derulate între companiile din spațiul intracomunitar;

Perfecționarea legislației referitoare la efectuarea plăților în numerar în scopul reducerii volumului acestora.

Modificarea legislației, în sensul posibilității folosirii sesizărilor întocmite de ONPCSB, ca mijloace de probă de către Parchete și instanțele judecătorești care instrumentează cauzele ce au ca obiect spălarea de bani.

Prin propunerile prezentate se au în vedere următoarele obiective:

1.consolidarea instituțională, eficientizarea activității, profesionalizarea personalului propriu și însușirea de noi tehnici de analiză și verificare a informațiilor de natură financiară.

2. creșterea calității informațiilor cuprinse în rapoartele suspecte primite de la entitățile raportoare.

3. îmbunătățirea calității activității specifice de analiză și investigație financiară a Oficiului, pentru creșterea calității sesizărilor transmise la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Român de Informații și după caz organelor competente.

4. dezvoltarea cooperării internaționale prin încheierea de noi acorduri bilaterale cu instituții de profil similar din alte țări și aderarea la organizații cu vocație europeană sau mondială din domeniu.

5. dezvoltarea cooperării interinstituționale dintre agențile implicate în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului.(Anexa 1).

6. creșterea rapidității transmiterii informațiilor de natură financiară pe circuitul entități raportoare – O.N.P.C.S.B. – Parchet;

7. posibilitatea inervenției organelor judiciare în timp real, ca urmare a sesizărilor entităților raportoare, pentru blocarea tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor, depistarea și prinderea în flagrant a persoanelor implicate în asemenea operațiuni, fapt ce ar asigura administrarea unui probatoriu cât mai complet și în consecință soluționarea cu celeritate a cauzelor penale.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

Constituția României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003;

Codul Penal al României;

Codul de Procedură Penală;

Codurile penale din Italia, Germania, Franța, Luxemburg, Grecia, Austria, Olanda, Ungaria, Belgia, Franța, Portugalia, Spania .

Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 316 din 27 noiembrie 1995;

Convenția europeană privind asistența juridică în materie penală (20.04.1962) și Protocolul adițional;

Convenția Consiliului Europei din 1990 referitoare la spălarea, căutarea, blocarea și confiscarea fondurilor provenite din infracțiuni;

Convenția din 2000 referitoare la asistența juridică reciprocă în probleme infracționale încheiată între statele membre UE și Protocolul acesteia;

Convenția ONU din 2000 împotriva crimei organizate transnaționale (ratificată prin Legea nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 813/8.11.2002);

Decizia-cadru a Consiliului UE referitoare la protocoalele de cooperare dintre unitățile de informații financiare ale statelor membre în ceea ce privește schimbul de informații;

Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene referitoare la spălarea de bani, identificarea, depistarea, sechestrarea, preluarea și confiscarea mijloacelor și fondurilor provenite din infracțiuni;

Declarația politică a ONU din 1998 și Planul de Acțiune pentru combaterea activităților de spălare de bani;

Directiva 2000/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 18 septembrie 2000, care modifică Directiva 2000/12/CE referitoare la accesul la activitățile instituțiilor de credit și exercitarea acestora;

Directiva 2001/97/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2001, care modifică Directiva Consiliului Uniunii Europene 91/308/CCE referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor;

Directiva Consiliului Comunităților Europene din 10 iunie 1991 referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor (cunoscută sub numele de Directiva 91/308/CEE);

Hotărârea Guvernului nr. 1050/01.07.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr.92/2003 privind Codul de Procedurã Fiscală;

Hotărârea Guvernului nr. 165/03.03.2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor;

Hotărârea Guvernului nr. 208/17.03.2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice;

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Hotărârea Guvernului nr. 610/23.06.2005 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Hotararea Guvernului nr. 682/1994 privind aprobarea Metodologiei pentru concesionarea de terenuri si constructii in zonele libere;

Hotărârea Guvernului nr. 728/2001, prin care au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/1998, privind regimul zonelor defavorizate, republicată;

Legea nr. 241/15.07.2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;

Legea nr. 324/2009 din 20 octombrie 2009 pentru aprobarea Ordonanței de Urgența a Guvernului nr. 46 din 13 mai 2009 privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale, publicată in Monitorul Oficial nr. 713 din 22 octombrie 2009;

Legea nr. 494/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr.83/2004;

Legea nr. 507/12.07.2002 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice;

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Legea nr. 39/21.01.2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;

Legea nr. 84 din 21.07.1992 privind regimul zonelor libere, publicata în Monitorul Oficial al României nr. 182/30.07.1992;

Legea nr. 360/06.06.2002 privind Statutul Polițistului cu modificările și completările aduse de Legea nr. 281/24.06.2003, O.U.G. nr.89/02.10.2003 și Legea nr. 101/07.04.2004;

Legea nr. 301/28.06.2004 privind Codul penal al României;

Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în domeniul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;

Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Monitorul Oficial nr.305 din 09 mai 2002;

Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de Procedură Penală și a unor legi specifice;

Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului, Monitorul Oficial nr.440 din 24 iunie 2002;

Legea nr.656/07.12.2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;

Legea nr. 230/2005 pentru modificarea Legii nr. 656/2002;

Ordonanța Guvernului nr.16/1997 privind statutul personalului vamal, Monitorul Oficial nr.39 din 31 ianuarie 1998;

Ordonanța Guvernului nr. 83/19.08.2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedurã Fiscală;

Ordonanța Guvernului nr. 8/2005 privind stabilirea unor masuri de preluare a Garzii Financiare si a Autoritatii Nationale a Vamilor in subordinea Ministerului Finantelor Publice, precum si a unor masuri de reorganizare a Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 101/31.01.2005.

II. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

Allais M., Pour la reforme de la fiscalite, Editura Juglar, 1990;

Alexandru Boroi, Drept penal, partea generala, Editura C.H.Beck. Bucuresti. 2006, pag. 180;

Alexandru Boroi, Drept penal, partea specială, Editura C.H.Beck, București. 2006;

Amza Tudor, „Tratat de teorie și politică criminologică”, Editura Luminalex, București, 2000

Amza T., Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Amza T., Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică, București, 2000;

Andrews Paul P., Collection Plans, in Criminal Intelligence Analysis;

Anghelache Constantin si colectiv, Sistemul Conturilor Nationale, Editura Economica, 2005;

Balaban Cosmin, Evaziunea Fiscală – Aspecte controversate de teorie și practică judiciară. Editura Rosetti, 2003;

Băjan Doru, Facilități Fiscale, Editura Tribuna Economicã, 2001;

Beltrane Pierre, La fiscalite en France, Ed. Hachette, Paris, 2000;

Bercheșan Vasile, Metodologia investigării infracțiunilor, Editura Paralela 45, Pitești, 1998;

Birle Vasile, Echitatea fiscală, Editura Teora, București, 2006;

Bișa Cristian, Costea Ionuț, Capotă Mihaela, Dăncău Bogdan, Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală și fraudă fiscală, BMT Publishing House, București, 2005;

Boulescu Mircea, Controlul și auditarea agenților economici, Editura Tribuna Economică, București, 2004;

Bollanger Herve, Criminalitatea Economică în Europa, P.U.F., 2002;

Bresson J.C., Criminalitatea organizată și ordinea socială, 1997;

Broyer Philippe, Criminalitatea financiară, Paris, 2002;

Broyer Philippe, La nouvelle economie criminelle în volumul „Criminalitatea financiară”, Ed. D’Organisation Paris, 2002;

Brocewell M. B., Tax avoidance and evasion: the individual and societiey, London Panopticum Press, 1980;

Burlacu Ghe., Pătroi D., Criminalitatea economico-financiară între național și transfrontalier, Editura Paralela 45, Pitești, 2005;

Caraiani Gheorghe, Zonele libere și paradisurile fiscale, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Capron M., Contabilitatea în perspectivă, Editura Humanitas, București, 1994;

Cesoni M.L, „Economia mafiotă în Italia”, 1995;

Ciopraga A. Ungureanu A., Bugetul statului și agenții economici" Editura Didactică și Pedagogică București, 1997;

Clanet Max, Dupuis Marie Cristine, Finance criminelle, Presses Universitaire de France, Paris, 2004;

Clocotici, D., Gheorghiu Gh., Evaziune fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureși, 1997;

Clocotici Dorin Evaziunea fiscală, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Conte Philippe, Droit penal special, Litec, Paris, 2003;

Cordescu Virgil, teză de doctorat, Evaziunea fiscală în România, lași, 1936;

Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura CODECS, 1998;

Coșea Mircea, România Subterană, București, Editura Economică, 2004;

Craiu N., Economia subterană între „da" și „nu", Editura Economică, București, 2004;

Cristu Nicoleta, Evaziunea fiscalã și Spălarea Banilor, Practicã Judiciară, Editura Hamangiu, 2006;

Cucu A. Popa S., Economia subterană și spălarea banilor, Editura Expert, București, 2000;

Dascălu Ioan, Centrele financiare offshore, paradisurile fiscale și secretul bancar, Ed. Argument. București 2001.

Dascălu I, Bogdan Ciobanu și colectiv “Combaterea corupției”, Editura Sitech, Craiova 2008;

Delphine Garcin, La repression de la fraude au prejudice du budget communautaire, La documentation Francaise, Paris, 2004;

Dicționarul Enciclopedic Ilustrat, Editura Cartier, 1999;

Dobrinoiu Vasile, Branză William, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Dobrinoiu Vasile, Branză William, Hotca Mihai Adrian, Probleme de drept din jurisprudenta penala, Editura Wolterskluver, 2008;

Dobrinoiu Vasile, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Wolterskluver, 2008;

Doelder De, Tiedemann K., La criminalite du comportement collectif, Kluwer, 1996;

Duverger M., Finances publiques, PVE, Paris, 1978;

Friedman Thomas, The Lexus and the Olive Tree, Randon House, New York, 1999;

Gassin R., Criminologie, Paris, Dalloz, 1990;

Gliga C., Evaziunea fiscală. Reglementare, Doctrină, Jurisprudență, Editura AII Back, București, 2007;

Gliga I., Dreptul finanțelor publice, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1992;

Gliga I., Drept financiar, ed. Humanitas, 1998, București;

Gorcea Corneliu, Codul sancțiunilor și pedepselor fiscale, Editura Tribuna Economică București. 1997;

Hines James R., Prosperă paradisurile fiscale?, Univ. of Michigan & NBER, oct. 2004;

Hoanță, N., Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică, București, 1997;

Istrate C., Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Ion Ivănescu, Statistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;

James Alm. Jorge Martin Vasquez, Instituții, modele și evaziunea fiscală în statele în dezvoltare și în tranziție, 2001;

Karen Aumond, Tactical and Strategic Intelligence, Issues of Interest to Law Enforcement, Criminal Intelligence: A Vital Police Function, Law Enforcement Intelligence Unit (LEIU), 1998;

Lăcrița N.G., Teribilisme legislative în materie fiscală, Editura ALL Back, 2007;

Laffer Arthur, The Laffer Curve: PAST, PRESENT, and FUTURE, Heritage Foundation Backgrounder;

Lang Peter, Economic Vitality and Viability. A dual Challenge for European Security, Frankfurt am Main, 1996;

Mănăilă A., Companiile off-shore sau evaziunea fiscală legală, Ediția a II-a, Editura ALL Back, București, 2004;

Manolescu, Gh. Politici fiscale și monetare, Editura Universității Ecologice, București, 1997;

Mocuța Gheorghe, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, Editura „Noul Orfeu”, vol.I, București, 2004;

Moldovan Iosif, Finante Publice, Editura Universitatii „LUCIAN BLAGA”, Sibiu;.

Moșteanu Narcisa Roxana, Dubla impunere juridică internațională, Editura economică, 2003;

Moșteanu Narcisa Roxana, Finanțe Publice, Editura Universitară, București, 2004;

Moșteanu Narcisa Roxana, Fiscalitate – impozite și taxe, Editura Universitară, București, 2009;

Moșteanu Tatiana și colectiv, Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;

Moșteanu Tatiana și colectiv, Buget și Trezorerie Publică, Editura Universitară, București, 2008;

Moșteanu Tatiana, Sorin Dinu, Reforma Sistemului Fiscal în România, Editura Didacticã și Pedagogică, București, 1999;

Mrejeru Theodor și colectiv, Evaziune Fiscală – Practică Judiciară, Legislatie Aplicabilă, Editura Tribuna Economică, 2000;

Mrejeru Theodor, Practica Judiciarã a Curții Supreme de Justiție în Domeniul Fiscal și Vamal, Editura Coresi, 2003;

Munteanu V. Control și audit financiar, Editura Lucman Serv, București, 1998;

Muzellec R, Finances publiques, Sirey, Paris, 1993;

Neagu C., Laszlo K., Managementul fiscal internațional, Editura Z 2000, București, 2000;

Negrier Lygia-Dormont și colaboratorii, Introducere în criminologie aplicată, Editura Universul Juridic, 2004;

Nicolae Ghinea, curs universitar, Managementul investigăriii fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, Editura Sitech, Craiova 2008;

Nicolae Ghinea, Mihail Marcoci, Bogdan Despescu, Societățile comerciale și criminalitatea economico-financiară, Ed. Luxlibris Brașov, 2007;

Nistoreanu Ghe.. Păun C., Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică. București. 1995;

Nirmal Thomas Jérôm, Le Contrôle Fiscal des Opérations Internationales, 2004;

Patroi D., Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infracțional, Editura Economică, București, 2007;

Peterson B Marilyn., Intelligence, Revising the Basic Elements 2000;

Pinatel J. et Bouzat P., Traite de droit penal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963;

Pyle D., Tax Evasion and țhe Black Economy, The MacMillan Press LTD, London, 1989;

Popescu P.– Neveanu, Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros, 1978;

Rance Pierre și Olivier de Baynast, Europa judiciară, mize, perspective, Dalloz, 2001;

Regoli Jean Pascal, Drept fiscal, Editura Economică, București, 2000;

Ruggiero V., Criminalitatea economică și financiară în Europa, Paris, 2002;

Stănoiu Rodica Mihaela, Ortansa Brezeanu, Tiberiu Dianu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1994;

Stănoiu R.M., Introducerea în criminologie, Ed. Academiei, 1989;

Stolojan Th., Integrarea și politica fiscală europeană, Suport de curs, Brașov, 2004;

Suceavă I, Coman Florin, Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexin, București, 1997;

Șaguna D. D., M. Tutungiu, Evaziunea fiscală (pe înțelesul tuturor), Editura Oscar Print, București, 1995;

Șaguna D.D., Tratat – drept financiar și fiscal, Editura Eminescu, București, 2000;

Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999;

Șerb Stancu, Poliția și societatea civilă, Editura Tritonic, București 2006;

Șerb Stancu, Nicolaie Șuteu, Drept polițienesc, Editura Alma Mater, Sibiu, 2008;

Talpeș Ioan, Finanțele României, Editura Sedona, 1996;

Tulai Constantin I., Tulai Horia, Altman Iacob S., Bizo Dana, Consumul și fiscalizarea lui, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca,2004;

Tulai Constantin I., Finanțele publice și fiscalitatea, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003;

Tulkens F.,Bosly H, La justice penale en Europe, Bruylant, Bruxelles, 1996;

Ungureanu Ștefania, Criminologie, Ed. TIMPOLIS, 2004;

Văcărel Iulian, Georgescu Florin și colectiv, Finante Publice, Ed. Didactică si Pedagogică, 2007;

Văcărel I., Relații financiare internaționale. Ed. Academiei Române, 1995;

Văcărel I., Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1999;

Văcărel I., Sistemul impozitelor și taxelor în Uniunea Europeană, Editura Academiei Române, București, 2001;

Vintilă Georgeta, Fiscalitate, metode și tehnici fiscale, Editura Economică, București, 2006;

Vintilescu Ghieorghe, Evaziunea fiscală, concept, forme de manifestare și incriminare, Ed.Fundația Valahia.Târgoviște, 1997;

Voicu C., Sandu F., Prună Ș., Șerb S.; Managementul organizațional în domeniul ordinii publice, Editura M.I. 2000;

Voicu Costica, Alexandru Boroi, Dreptul penal al afacerilor, editia 3, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006;

Voicu Costică, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, „Globalizarea și criminalitatea financiar-bancară”, Editura Universul Juridic, București, 2005;

Voicu Costică – Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, 1995;

Voicu Costică, Criminalitatea Afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997;

Voicu Costică, Spălarea banilor murdari, Editura Silvi, București, 1999;

Voicu Costică, Georgeta Ștefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu , Investigarea criminalității financiar-bancare, Editura Polipress, 2003, București;

Voicu Costică, Sandu Florin și colectiv, Managementul organizațiilor în domeniul ordinii publice, vol. I și II, Editura Ministerului de Interne, 2001.

Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital, Editura Trei, București, 1998;

Voicu Adriana Camelia, Guiu Mioara-Ketty, Incidența legislației comunitare asupra legislației penale române în domeniul afacerilor, Editura Sitech, Craiova, 2008;

Wright Richard, Guidelines for the Criminal Intelligence Function, Simi Valley Police Departament, 1998.

III. REVISTE, STUDII. ARTICOLE, SITE – URI

Alexandru Felicia, Efecte economice ale fiscalității, Revista Tribuna Economică, v. 15, nr. 48, 2004;

Antoniu George, Ocrotirea procesual-penala a intereselor financiare ale Uniunii Europene, în Revista de Drept Penal nr.4/2002;

Antoniu George, Reflecții asupra crimei organizate, în R.D.P. nr. 3/1997;

Berliba V., Evaziunea fiscală și alte fenomene, Revista de drept – V. 4;

Bistriceanu Gh. D., Dubla impunere economică și juridică, în ,,Impozite și taxe’’, nr. 8/1996;

Boutellis O., Les nouveaux horizons de la politique fiscale dans la societe globale de Vinformation, Revue de Droit Fiscal, no.7/2000;

Condruțescu Pilă Geanina, Evaziunea fiscală, Revista Studii de drept românesc, nr. 3-4/2001;

Dită C. „Considerații privind restabilirea situației anterioare cu specială referire la infracțiunea de evaziune fiscală", Revista „Dreptul", V. 1, 2004;

Fabienne Bultot, Les obligations des organismes financiers dans la lutte contre le blanchiment de capitaux, în Revista Agon nr.26. 2000;

Georgescu Mihaela, Procedura bugetara a Uniunii Europene, Revista Romana de Drept Comercial nr.3/2005;

Gheorghe Lepădatu, Rolul si importanța impozitelor indirecte în constituirea veniturilor bugetului public în economia de piață, Teză de doctorat, Bucuresti 2005,;

Gioga Constantin, Paradisurile Fiscale, în „Controlul Economic – Financiar”, nr. 2 din februarie 1999;

Goodspeed T. J., Tax Competition, Benefit Taxes and Fiscal Federalism, National Tax Journal, Vol. 51, nr. 3, Sept. 1998;

Gorobievschi C., Evaziunea fiscală și formele de combatere, Revista Administrarea Publică, Vol. 1, 2005;

Hoanță, N., Fiscalitatea și protagoniștii ei, Revista Impozite și taxe, nr.ll-12/1997;

Ioniță N., Dinga E.C., Corelații economice ale impozitelor indirecte, Revista Impozite și taxe, nr.5/1998;

Jinga Ion, Un buget pentru Europa de mâine, Revista Română de Drept Comercial nr.4/2005 ;

Lăcrița Grigore Nicolae, Măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, Revista Tribuna Economică nr. 12/1993;

Lacatus Paul, Economia subterana ramâne unul dintre motoarele Uniunii Europene, Revista Capital, nr. 29, 2004;

Messinne Jules, Livre vert de la Commission Europeenne sur la protection des interets financiers communautaires et la creation d'un procureur europeen, în Revista Agon nr.37, 2002;

Moșteanu Tatiana, Felicia Alexandru, Firma în mediul concurențial, Revista Tribuna Economică, București, 2000;

Moșteanu Tatiana, Vasilescu Delia, Neutralitatea fiscală a impozitării dividendelor, Revista Tribuna Economică v.15, nr. 28, 2004;

Negrier Lygia Dormont, Ronald Nossintchouk, Revue Internationale de Police Criminelle;

Pătroi Dragoș, studiu publicat în Tribuna Economică, nr. 19 din 11 mai 2005;

Pătroi Dragoș, Vasilescu Adrian, studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra?”, publicat în cotidianul „Ziarul Financiar” din 27 iulie 2005;

Constantin Păun, Legea penală română și crima organizată, R.D.P. nr. 3/1997;

Pavaleanu Vasile, Spațiul judiciar european, în RDP nr.2/2004;

Picketty Thomas, La baisse de taux superieurs de l'mpât sur le revenu ne stimulerait pas l'economie, Le Monde. 6 noiembrie 1998;

Revista ,,The Economist” – martie 2002;

Revista The Economist – aprilie 2000;

Tâțu Lucian, Impozitul pe profit, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, publicație pentru agenții economici, v.7, nr. 9, septembrie 2004;

Schreyer Michaele, Presentation of the Green Paper on the Criminal Protection of the Community's Financial Interests: a European Prosecutor, în Revista Agon, nr.34, 2002;

Sergiu Bogdan, Câteva considerații privind mijloacele juridice de combatere a fraudei în Uniunea Europeană, în SUBB nr.2/2002:

Voicu Anca , Vieru Ana – Maria, Ofensivă împotriva paradisurilor fiscale, Adevărul, 21 februarie 2009;

Oficiul Națiunilor Unite pentru controlul drogurilor și prevenirea crimei, nr. 34/35, 1999, „Paradisurile financiare, secretul bancar și spălarea banilor”;

Fond documentar Ministerul Finanțelor Publice – A.N.A.F. 2003 -2009;

Raportul de performanta al ANAF – 2009;

Buletinul Academiei de Poliție din Munster, Germania, nr.3/2003;

Europol, Raport asupra crimei organizate, 2006;

Raportul Comisiei Europene privind Crima organizată în anul 2003;

www.gov.ro

www.anaf.mfinante.ro

www.gardafinanciara.ro

www.antievaziune.ro

www.juristnet.ro

www.conta.ro

www.mie.ro

www.transparency.org.ro

www.avocat.net.ro

www.unibuc.ro

www.infoeuropa.ro

www.ccir.ro

www.europa.eu

www.politiaromana.ro

www.curteadeconturi.ro

www.mpublic.ro

www.worldbank.org

www.steuerberaten.de

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

Constituția României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003;

Codul Penal al României;

Codul de Procedură Penală;

Codurile penale din Italia, Germania, Franța, Luxemburg, Grecia, Austria, Olanda, Ungaria, Belgia, Franța, Portugalia, Spania .

Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. C 316 din 27 noiembrie 1995;

Convenția europeană privind asistența juridică în materie penală (20.04.1962) și Protocolul adițional;

Convenția Consiliului Europei din 1990 referitoare la spălarea, căutarea, blocarea și confiscarea fondurilor provenite din infracțiuni;

Convenția din 2000 referitoare la asistența juridică reciprocă în probleme infracționale încheiată între statele membre UE și Protocolul acesteia;

Convenția ONU din 2000 împotriva crimei organizate transnaționale (ratificată prin Legea nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 813/8.11.2002);

Decizia-cadru a Consiliului UE referitoare la protocoalele de cooperare dintre unitățile de informații financiare ale statelor membre în ceea ce privește schimbul de informații;

Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene referitoare la spălarea de bani, identificarea, depistarea, sechestrarea, preluarea și confiscarea mijloacelor și fondurilor provenite din infracțiuni;

Declarația politică a ONU din 1998 și Planul de Acțiune pentru combaterea activităților de spălare de bani;

Directiva 2000/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 18 septembrie 2000, care modifică Directiva 2000/12/CE referitoare la accesul la activitățile instituțiilor de credit și exercitarea acestora;

Directiva 2001/97/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2001, care modifică Directiva Consiliului Uniunii Europene 91/308/CCE referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor;

Directiva Consiliului Comunităților Europene din 10 iunie 1991 referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor (cunoscută sub numele de Directiva 91/308/CEE);

Hotărârea Guvernului nr. 1050/01.07.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr.92/2003 privind Codul de Procedurã Fiscală;

Hotărârea Guvernului nr. 165/03.03.2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor;

Hotărârea Guvernului nr. 208/17.03.2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice;

Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Hotărârea Guvernului nr. 610/23.06.2005 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Hotararea Guvernului nr. 682/1994 privind aprobarea Metodologiei pentru concesionarea de terenuri si constructii in zonele libere;

Hotărârea Guvernului nr. 728/2001, prin care au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/1998, privind regimul zonelor defavorizate, republicată;

Legea nr. 241/15.07.2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;

Legea nr. 324/2009 din 20 octombrie 2009 pentru aprobarea Ordonanței de Urgența a Guvernului nr. 46 din 13 mai 2009 privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale, publicată in Monitorul Oficial nr. 713 din 22 octombrie 2009;

Legea nr. 494/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr.83/2004;

Legea nr. 507/12.07.2002 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice;

Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Legea nr. 39/21.01.2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;

Legea nr. 84 din 21.07.1992 privind regimul zonelor libere, publicata în Monitorul Oficial al României nr. 182/30.07.1992;

Legea nr. 360/06.06.2002 privind Statutul Polițistului cu modificările și completările aduse de Legea nr. 281/24.06.2003, O.U.G. nr.89/02.10.2003 și Legea nr. 101/07.04.2004;

Legea nr. 301/28.06.2004 privind Codul penal al României;

Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în domeniul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;

Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Monitorul Oficial nr.305 din 09 mai 2002;

Legea nr.281/2003 privind modificarea și completarea Codului de Procedură Penală și a unor legi specifice;

Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului, Monitorul Oficial nr.440 din 24 iunie 2002;

Legea nr.656/07.12.2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;

Legea nr. 230/2005 pentru modificarea Legii nr. 656/2002;

Ordonanța Guvernului nr.16/1997 privind statutul personalului vamal, Monitorul Oficial nr.39 din 31 ianuarie 1998;

Ordonanța Guvernului nr. 83/19.08.2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedurã Fiscală;

Ordonanța Guvernului nr. 8/2005 privind stabilirea unor masuri de preluare a Garzii Financiare si a Autoritatii Nationale a Vamilor in subordinea Ministerului Finantelor Publice, precum si a unor masuri de reorganizare a Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 101/31.01.2005.

II. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

Allais M., Pour la reforme de la fiscalite, Editura Juglar, 1990;

Alexandru Boroi, Drept penal, partea generala, Editura C.H.Beck. Bucuresti. 2006, pag. 180;

Alexandru Boroi, Drept penal, partea specială, Editura C.H.Beck, București. 2006;

Amza Tudor, „Tratat de teorie și politică criminologică”, Editura Luminalex, București, 2000

Amza T., Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Amza T., Conotații criminogene și noi riscuri pentru ordinea publică, București, 2000;

Andrews Paul P., Collection Plans, in Criminal Intelligence Analysis;

Anghelache Constantin si colectiv, Sistemul Conturilor Nationale, Editura Economica, 2005;

Balaban Cosmin, Evaziunea Fiscală – Aspecte controversate de teorie și practică judiciară. Editura Rosetti, 2003;

Băjan Doru, Facilități Fiscale, Editura Tribuna Economicã, 2001;

Beltrane Pierre, La fiscalite en France, Ed. Hachette, Paris, 2000;

Bercheșan Vasile, Metodologia investigării infracțiunilor, Editura Paralela 45, Pitești, 1998;

Birle Vasile, Echitatea fiscală, Editura Teora, București, 2006;

Bișa Cristian, Costea Ionuț, Capotă Mihaela, Dăncău Bogdan, Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală și fraudă fiscală, BMT Publishing House, București, 2005;

Boulescu Mircea, Controlul și auditarea agenților economici, Editura Tribuna Economică, București, 2004;

Bollanger Herve, Criminalitatea Economică în Europa, P.U.F., 2002;

Bresson J.C., Criminalitatea organizată și ordinea socială, 1997;

Broyer Philippe, Criminalitatea financiară, Paris, 2002;

Broyer Philippe, La nouvelle economie criminelle în volumul „Criminalitatea financiară”, Ed. D’Organisation Paris, 2002;

Brocewell M. B., Tax avoidance and evasion: the individual and societiey, London Panopticum Press, 1980;

Burlacu Ghe., Pătroi D., Criminalitatea economico-financiară între național și transfrontalier, Editura Paralela 45, Pitești, 2005;

Caraiani Gheorghe, Zonele libere și paradisurile fiscale, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Capron M., Contabilitatea în perspectivă, Editura Humanitas, București, 1994;

Cesoni M.L, „Economia mafiotă în Italia”, 1995;

Ciopraga A. Ungureanu A., Bugetul statului și agenții economici" Editura Didactică și Pedagogică București, 1997;

Clanet Max, Dupuis Marie Cristine, Finance criminelle, Presses Universitaire de France, Paris, 2004;

Clocotici, D., Gheorghiu Gh., Evaziune fiscală, Ed. Lumina Lex, Bucureși, 1997;

Clocotici Dorin Evaziunea fiscală, Editura Lumina Lex, București, 2004;

Conte Philippe, Droit penal special, Litec, Paris, 2003;

Cordescu Virgil, teză de doctorat, Evaziunea fiscală în România, lași, 1936;

Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura CODECS, 1998;

Coșea Mircea, România Subterană, București, Editura Economică, 2004;

Craiu N., Economia subterană între „da" și „nu", Editura Economică, București, 2004;

Cristu Nicoleta, Evaziunea fiscalã și Spălarea Banilor, Practicã Judiciară, Editura Hamangiu, 2006;

Cucu A. Popa S., Economia subterană și spălarea banilor, Editura Expert, București, 2000;

Dascălu Ioan, Centrele financiare offshore, paradisurile fiscale și secretul bancar, Ed. Argument. București 2001.

Dascălu I, Bogdan Ciobanu și colectiv “Combaterea corupției”, Editura Sitech, Craiova 2008;

Delphine Garcin, La repression de la fraude au prejudice du budget communautaire, La documentation Francaise, Paris, 2004;

Dicționarul Enciclopedic Ilustrat, Editura Cartier, 1999;

Dobrinoiu Vasile, Branză William, Drept penal, partea generală, Editura Lumina Lex, București, 2003;

Dobrinoiu Vasile, Branză William, Hotca Mihai Adrian, Probleme de drept din jurisprudenta penala, Editura Wolterskluver, 2008;

Dobrinoiu Vasile, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială, Editura Wolterskluver, 2008;

Doelder De, Tiedemann K., La criminalite du comportement collectif, Kluwer, 1996;

Duverger M., Finances publiques, PVE, Paris, 1978;

Friedman Thomas, The Lexus and the Olive Tree, Randon House, New York, 1999;

Gassin R., Criminologie, Paris, Dalloz, 1990;

Gliga C., Evaziunea fiscală. Reglementare, Doctrină, Jurisprudență, Editura AII Back, București, 2007;

Gliga I., Dreptul finanțelor publice, Editura Didactică și Pedagogică, București. 1992;

Gliga I., Drept financiar, ed. Humanitas, 1998, București;

Gorcea Corneliu, Codul sancțiunilor și pedepselor fiscale, Editura Tribuna Economică București. 1997;

Hines James R., Prosperă paradisurile fiscale?, Univ. of Michigan & NBER, oct. 2004;

Hoanță, N., Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică, București, 1997;

Istrate C., Fiscalitate și contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Ion Ivănescu, Statistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980;

James Alm. Jorge Martin Vasquez, Instituții, modele și evaziunea fiscală în statele în dezvoltare și în tranziție, 2001;

Karen Aumond, Tactical and Strategic Intelligence, Issues of Interest to Law Enforcement, Criminal Intelligence: A Vital Police Function, Law Enforcement Intelligence Unit (LEIU), 1998;

Lăcrița N.G., Teribilisme legislative în materie fiscală, Editura ALL Back, 2007;

Laffer Arthur, The Laffer Curve: PAST, PRESENT, and FUTURE, Heritage Foundation Backgrounder;

Lang Peter, Economic Vitality and Viability. A dual Challenge for European Security, Frankfurt am Main, 1996;

Mănăilă A., Companiile off-shore sau evaziunea fiscală legală, Ediția a II-a, Editura ALL Back, București, 2004;

Manolescu, Gh. Politici fiscale și monetare, Editura Universității Ecologice, București, 1997;

Mocuța Gheorghe, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, Editura „Noul Orfeu”, vol.I, București, 2004;

Moldovan Iosif, Finante Publice, Editura Universitatii „LUCIAN BLAGA”, Sibiu;.

Moșteanu Narcisa Roxana, Dubla impunere juridică internațională, Editura economică, 2003;

Moșteanu Narcisa Roxana, Finanțe Publice, Editura Universitară, București, 2004;

Moșteanu Narcisa Roxana, Fiscalitate – impozite și taxe, Editura Universitară, București, 2009;

Moșteanu Tatiana și colectiv, Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii economice, Editura Economică, 2003;

Moșteanu Tatiana și colectiv, Buget și Trezorerie Publică, Editura Universitară, București, 2008;

Moșteanu Tatiana, Sorin Dinu, Reforma Sistemului Fiscal în România, Editura Didacticã și Pedagogică, București, 1999;

Mrejeru Theodor și colectiv, Evaziune Fiscală – Practică Judiciară, Legislatie Aplicabilă, Editura Tribuna Economică, 2000;

Mrejeru Theodor, Practica Judiciarã a Curții Supreme de Justiție în Domeniul Fiscal și Vamal, Editura Coresi, 2003;

Munteanu V. Control și audit financiar, Editura Lucman Serv, București, 1998;

Muzellec R, Finances publiques, Sirey, Paris, 1993;

Neagu C., Laszlo K., Managementul fiscal internațional, Editura Z 2000, București, 2000;

Negrier Lygia-Dormont și colaboratorii, Introducere în criminologie aplicată, Editura Universul Juridic, 2004;

Nicolae Ghinea, curs universitar, Managementul investigăriii fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, Editura Sitech, Craiova 2008;

Nicolae Ghinea, Mihail Marcoci, Bogdan Despescu, Societățile comerciale și criminalitatea economico-financiară, Ed. Luxlibris Brașov, 2007;

Nistoreanu Ghe.. Păun C., Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică. București. 1995;

Nirmal Thomas Jérôm, Le Contrôle Fiscal des Opérations Internationales, 2004;

Patroi D., Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infracțional, Editura Economică, București, 2007;

Peterson B Marilyn., Intelligence, Revising the Basic Elements 2000;

Pinatel J. et Bouzat P., Traite de droit penal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963;

Pyle D., Tax Evasion and țhe Black Economy, The MacMillan Press LTD, London, 1989;

Popescu P.– Neveanu, Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros, 1978;

Rance Pierre și Olivier de Baynast, Europa judiciară, mize, perspective, Dalloz, 2001;

Regoli Jean Pascal, Drept fiscal, Editura Economică, București, 2000;

Ruggiero V., Criminalitatea economică și financiară în Europa, Paris, 2002;

Stănoiu Rodica Mihaela, Ortansa Brezeanu, Tiberiu Dianu, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1994;

Stănoiu R.M., Introducerea în criminologie, Ed. Academiei, 1989;

Stolojan Th., Integrarea și politica fiscală europeană, Suport de curs, Brașov, 2004;

Suceavă I, Coman Florin, Criminalitatea și organizațiile internaționale, Editura Romcartexin, București, 1997;

Șaguna D. D., M. Tutungiu, Evaziunea fiscală (pe înțelesul tuturor), Editura Oscar Print, București, 1995;

Șaguna D.D., Tratat – drept financiar și fiscal, Editura Eminescu, București, 2000;

Șerb Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 1999;

Șerb Stancu, Poliția și societatea civilă, Editura Tritonic, București 2006;

Șerb Stancu, Nicolaie Șuteu, Drept polițienesc, Editura Alma Mater, Sibiu, 2008;

Talpeș Ioan, Finanțele României, Editura Sedona, 1996;

Tulai Constantin I., Tulai Horia, Altman Iacob S., Bizo Dana, Consumul și fiscalizarea lui, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca,2004;

Tulai Constantin I., Finanțele publice și fiscalitatea, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003;

Tulkens F.,Bosly H, La justice penale en Europe, Bruylant, Bruxelles, 1996;

Ungureanu Ștefania, Criminologie, Ed. TIMPOLIS, 2004;

Văcărel Iulian, Georgescu Florin și colectiv, Finante Publice, Ed. Didactică si Pedagogică, 2007;

Văcărel I., Relații financiare internaționale. Ed. Academiei Române, 1995;

Văcărel I., Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economică, București, 1999;

Văcărel I., Sistemul impozitelor și taxelor în Uniunea Europeană, Editura Academiei Române, București, 2001;

Vintilă Georgeta, Fiscalitate, metode și tehnici fiscale, Editura Economică, București, 2006;

Vintilescu Ghieorghe, Evaziunea fiscală, concept, forme de manifestare și incriminare, Ed.Fundația Valahia.Târgoviște, 1997;

Voicu C., Sandu F., Prună Ș., Șerb S.; Managementul organizațional în domeniul ordinii publice, Editura M.I. 2000;

Voicu Costica, Alexandru Boroi, Dreptul penal al afacerilor, editia 3, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2006;

Voicu Costică, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, „Globalizarea și criminalitatea financiar-bancară”, Editura Universul Juridic, București, 2005;

Voicu Costică – Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, 1995;

Voicu Costică, Criminalitatea Afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997;

Voicu Costică, Spălarea banilor murdari, Editura Silvi, București, 1999;

Voicu Costică, Georgeta Ștefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu , Investigarea criminalității financiar-bancare, Editura Polipress, 2003, București;

Voicu Costică, Sandu Florin și colectiv, Managementul organizațiilor în domeniul ordinii publice, vol. I și II, Editura Ministerului de Interne, 2001.

Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital, Editura Trei, București, 1998;

Voicu Adriana Camelia, Guiu Mioara-Ketty, Incidența legislației comunitare asupra legislației penale române în domeniul afacerilor, Editura Sitech, Craiova, 2008;

Wright Richard, Guidelines for the Criminal Intelligence Function, Simi Valley Police Departament, 1998.

III. REVISTE, STUDII. ARTICOLE, SITE – URI

Alexandru Felicia, Efecte economice ale fiscalității, Revista Tribuna Economică, v. 15, nr. 48, 2004;

Antoniu George, Ocrotirea procesual-penala a intereselor financiare ale Uniunii Europene, în Revista de Drept Penal nr.4/2002;

Antoniu George, Reflecții asupra crimei organizate, în R.D.P. nr. 3/1997;

Berliba V., Evaziunea fiscală și alte fenomene, Revista de drept – V. 4;

Bistriceanu Gh. D., Dubla impunere economică și juridică, în ,,Impozite și taxe’’, nr. 8/1996;

Boutellis O., Les nouveaux horizons de la politique fiscale dans la societe globale de Vinformation, Revue de Droit Fiscal, no.7/2000;

Condruțescu Pilă Geanina, Evaziunea fiscală, Revista Studii de drept românesc, nr. 3-4/2001;

Dită C. „Considerații privind restabilirea situației anterioare cu specială referire la infracțiunea de evaziune fiscală", Revista „Dreptul", V. 1, 2004;

Fabienne Bultot, Les obligations des organismes financiers dans la lutte contre le blanchiment de capitaux, în Revista Agon nr.26. 2000;

Georgescu Mihaela, Procedura bugetara a Uniunii Europene, Revista Romana de Drept Comercial nr.3/2005;

Gheorghe Lepădatu, Rolul si importanța impozitelor indirecte în constituirea veniturilor bugetului public în economia de piață, Teză de doctorat, Bucuresti 2005,;

Gioga Constantin, Paradisurile Fiscale, în „Controlul Economic – Financiar”, nr. 2 din februarie 1999;

Goodspeed T. J., Tax Competition, Benefit Taxes and Fiscal Federalism, National Tax Journal, Vol. 51, nr. 3, Sept. 1998;

Gorobievschi C., Evaziunea fiscală și formele de combatere, Revista Administrarea Publică, Vol. 1, 2005;

Hoanță, N., Fiscalitatea și protagoniștii ei, Revista Impozite și taxe, nr.ll-12/1997;

Ioniță N., Dinga E.C., Corelații economice ale impozitelor indirecte, Revista Impozite și taxe, nr.5/1998;

Jinga Ion, Un buget pentru Europa de mâine, Revista Română de Drept Comercial nr.4/2005 ;

Lăcrița Grigore Nicolae, Măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, Revista Tribuna Economică nr. 12/1993;

Lacatus Paul, Economia subterana ramâne unul dintre motoarele Uniunii Europene, Revista Capital, nr. 29, 2004;

Messinne Jules, Livre vert de la Commission Europeenne sur la protection des interets financiers communautaires et la creation d'un procureur europeen, în Revista Agon nr.37, 2002;

Moșteanu Tatiana, Felicia Alexandru, Firma în mediul concurențial, Revista Tribuna Economică, București, 2000;

Moșteanu Tatiana, Vasilescu Delia, Neutralitatea fiscală a impozitării dividendelor, Revista Tribuna Economică v.15, nr. 28, 2004;

Negrier Lygia Dormont, Ronald Nossintchouk, Revue Internationale de Police Criminelle;

Pătroi Dragoș, studiu publicat în Tribuna Economică, nr. 19 din 11 mai 2005;

Pătroi Dragoș, Vasilescu Adrian, studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra?”, publicat în cotidianul „Ziarul Financiar” din 27 iulie 2005;

Constantin Păun, Legea penală română și crima organizată, R.D.P. nr. 3/1997;

Pavaleanu Vasile, Spațiul judiciar european, în RDP nr.2/2004;

Picketty Thomas, La baisse de taux superieurs de l'mpât sur le revenu ne stimulerait pas l'economie, Le Monde. 6 noiembrie 1998;

Revista ,,The Economist” – martie 2002;

Revista The Economist – aprilie 2000;

Tâțu Lucian, Impozitul pe profit, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, publicație pentru agenții economici, v.7, nr. 9, septembrie 2004;

Schreyer Michaele, Presentation of the Green Paper on the Criminal Protection of the Community's Financial Interests: a European Prosecutor, în Revista Agon, nr.34, 2002;

Sergiu Bogdan, Câteva considerații privind mijloacele juridice de combatere a fraudei în Uniunea Europeană, în SUBB nr.2/2002:

Voicu Anca , Vieru Ana – Maria, Ofensivă împotriva paradisurilor fiscale, Adevărul, 21 februarie 2009;

Oficiul Națiunilor Unite pentru controlul drogurilor și prevenirea crimei, nr. 34/35, 1999, „Paradisurile financiare, secretul bancar și spălarea banilor”;

Fond documentar Ministerul Finanțelor Publice – A.N.A.F. 2003 -2009;

Raportul de performanta al ANAF – 2009;

Buletinul Academiei de Poliție din Munster, Germania, nr.3/2003;

Europol, Raport asupra crimei organizate, 2006;

Raportul Comisiei Europene privind Crima organizată în anul 2003;

www.gov.ro

www.anaf.mfinante.ro

www.gardafinanciara.ro

www.antievaziune.ro

www.juristnet.ro

www.conta.ro

www.mie.ro

www.transparency.org.ro

www.avocat.net.ro

www.unibuc.ro

www.infoeuropa.ro

www.ccir.ro

www.europa.eu

www.politiaromana.ro

www.curteadeconturi.ro

www.mpublic.ro

www.worldbank.org

www.steuerberaten.de