Evaziunea Fiscala – O Problema Actuala A Economiei Romanesti

CUPRINS

EVAZIUNEA FISCALĂ – O PROBLEMĂ ACTUALĂ A ECONOMIEI ROMÂNEȘTI

CAP. I Noțiunea și formele de manifestare ale evaziunii fiscale

1.1 Evaziunea fiscală: conținut și efecte …………………………………………………………………. 5

1.2 Clasificare, cauze și principii ale evaziunii fiscale ……………………………………………… 12

1.3 Formele de manifestare ale evaziunii fiscale ………………………………………………………..20

1.3.1 Manifestările sociologice …………………………………………………………………. 20

1.3.2 Manifestările tehnice ……………………………………………………………………….. 21

CAP. II Tendințe și perspective în evoluția evaziunii fiscale

2.1 Economia subterană, suport al intensificării evaziunii fiscale……………………………….. 24

2.1.1 Definiții, aspecte și concept privind economia subterană………………………. 24

2.1.2 Factorii ce influențează apariția și dezvoltarea economiei subterane………. 28

2.1.3 Clasificarea economiei subterane ………………………………………………………. 29

2.1.4 Matricea structurală a economiei subterane…………………………………………. 32

2.1.5 Dimensiunea și evaluarea economiei subterane……………………………………. 37

2.2 Paradisurile fiscale………………………………………………………………………………………….. 38

2.2.1 Conținut, definiții și caracteristici privind paradisurile fiscale…………………. 38

2.2.2 Companiile offshore, segment al paradisurilor fiscale…………………………….. 43

2.2.3 Considerații privind selectarea unui paradis fiscal…………………………………. 45

2.2.4 Principalele teritorii considerate paradisuri fiscale…………………………………. 48

2.3 Presiunea fiscală, cauza fundamentală a evaziunii fiscale……………………………………. 51

CAP. III Strategii de prevenire si combatere a evaziunii fiscale

3.1 Măsurarea evaziunii fiscale; instrumente și metode…………………………………………….. 59

3.2 Mijloace legislative de combatere a evaziunii fiscale…………………………………………. 65

3.3 Măsuri de ordin instituțional pentru coerciția fenomenului de evaziune fiscală………. 70

CAP. IV Studiu de caz: Evaziunea fiscală în România înregistrată în decursul anului 2008 …………………………………………………………………………………………………… 80

CONCLUZII SI PROPUNERI ……………………………………………………………….. 89

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………….. 92

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI FORMELE DE MANIFESTARE ALE EVAZIUNII FISCALE

1.1 Evaziunea fiscală: Conținut și efecte

Motto:

“ Unii sunt foarte săraci și nu din vina lor, în timp ce alții sunt foarte bogați, și nu datorită calitățiilor proprii.“

Paul Samuelson

În toate timpurile, legile fiscale au impus subiecților impozabili sau taxabili o multitudine de obligații, care i-au determinat să recurgă la diverse procedee pentru eludarea datoriilor fiscale. Indiferent de perioada de timp în care s-au situat normele fiscale, contribuabililor le revenea în principal îndatorirea de a plăti impozite sau taxe legale, iar organelor fiscale dreptul de a definitiva, încasa și de a urmări respectivele taxe și impozite. Astfel în cazul sustragerii de la plata impozitelor, taxelor a unor contribuabili are loc fenomenul de evaziune fiscală.

Existența acestui fenomen duce în mod direct și obligatoriu la diminuarea volumului veniturilor statului, determinând un buget mai mic care nu mai poate să acopere fondurile financiare necesare statului pentru împlinirea funcțiilor sale de bază.

În urma lipsei, uneori acute, de fonduri financiare, statul nu poate lua decât o singură măsură eficientă și cu efect imediat – creșterea cotelor de impunere la impozitele existente și chiar înființarea de noi impozite și taxe. Această creștere a cotelor de impunere duce la creșterea presiunii fiscale și corespunzător o creștere a rezistenței la impozitare, iar ciclul se poate relua cu o amploare și mai mare.

Unul dintre factorii majori ai amplificării fenomenului de evaziune fiscală îl reprezintă sistemul legislativ fiscal care pe lângă faptul că este incomplet, prezintă mari lacune, imprecizii și chiar ambiguități, ceea ce face ca eventualul contribuabil evazionist să aibă un spațiu larg de manevră în încercarea sa de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale legale.

Natura omenească are întotdeauna tendința de a pune interesul general în urma interesului personal; ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca pe un prejudiciu și ca pe o legitimă contribuție la cheltuielile publice și să vadă întotdeauna cu ochi mai răi pe acela care vrea să-i micșoreze patrimoniul. A înșela fiscul se consideră în mentalitatea curentă o probă de abilitate, nu de necinste, a plăti ceea ce fiscul pretinde fiind o dovadă de naivitate nu de integritate.

Există deci, în însăși natura omenească acest spirit de a se sustrage de la obligațiile față de fisc; s-a creat asfel un fel de sentiment colectiv de amoraliate fiscală, sentiment mai puternic și mai viu manifestat în păturile orășenesti, agravat de o strâmtă și egoistă înțelegere a datoriilor sociale.

Analiza critică a sistemului fiscal scoate în evidență faptul că manifestarea pe scară largă a evaziunii fiscale în economia românească a fost determinată, în principal de doi factori:

– mărimea prelevărilor fiscale și a gradului de fiscalitate;

– politica sancțiunilor fiscale.

Mărimea prelevărilor fiscale și a gradului de fiscalitate

Analizele în domeniul fiscal au ajuns la concluzia că frauda fiscală este cu atât mai mare cu cât impozitul este mai ridicat. De aceea, orice stat, pentru realizarea veniturilor sale este necesar să diminueze și să distribuie de o așa manieră sarcinile publice, astfel încât orice contribuabil să-și poată plăti integral si la timp impozitele datorate. Descoperirea unui asemenea punct de vedere face ca un sistem fiscal să nu fie valabil.

Astfel, indiferent de pregătirea aparatului fiscal, sau de mărimea sancțiunilor aplicate, este foarte posibil ca statul să nu reușească să-și încaseze de la contribuabil impozitele cerute. Orice plătitor va face, în aceste condiții, tot ce-i stă în putință pentru a scăpa de asemenea rigori insuportabile, iar unul din mijloace este tocmai frauda fiscală.

Prin urmare, mărirea prelevării fiscale trebuie studiată cu atenție pentru a nu facilita manifestarea fenomenelor de evaziune fiscală, ea putând fi asigurată la nivelul cerințelor bugetare pe alte căi, cum ar fi dezvoltarea forțelor de producție, repartizarea echitabilă, justă a sarcinilor fiscale, cuprinderea și impunerea întregii materii impozabile, a tuturor contribuabililor.

Politica sancțiunilor fiscale

Sancțiunile fiscale sunt instrumente, mijloace prin care sunt pedepsite abaterile de la normele fixate de legile fiscale ale statului nostru. După decembrie 1989, sancțiunile fiscale au avut un rol nesemnificativ, practic inexistent. Această stare a lucrurilor a constituit o cauză majoră a fraudelor fiscale la scară națională.

Din acest punct de vedere, dacă se face o analiză critică de ansamblu a sistemului, celelalte imperfecțiuni și inconveniente ale acestuia luate prin comparație, devin minore.

Așadar, pentru a stopa cu eficacitate evaziunea fiscală, controlul efectuat cu eficacitate de organele competente conform Legii nr. 87/1994 trebuie să aibă la îndemână cele mai adecvate sancțiuni.

Studiile au demonstrat că în materie fiscală, aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un caracter reparator (de a încasa impozitul perceput cu ocazia descoperirii lui), ci si un rol preventiv, pentru descurajarea unor asemenea fapte.

Tocmai din acest motiv, sancțiunile fiscale trebuie să fie diversificate și suficient de aspre în raport cu gravitatea faptelor si in functie de nivelul impozitului sustras.

Printre cele mai frecvente forme de evaziune fiscală întâlnite în practica controlului fiscal, se pot enunță:

vânzări nedeclarate – în acest caz vânzările de bunuri sau prestațiile de servicii se fac fără emiterea documentelor corespunzătoare și nu se înregistrează în contabilitate, fiind cea mai cunoscută formă;

omiterea înregistrării agentului economic – prin aceasta societatea comercială respectivă neînregistrându-se ca plătitor de taxe și impozite, nu achită obligațiile către stat;

erori de neînregistrare cu frecvență sau valoare mare, probând astfel caracterul sistematic al sustragerilor de la plata datoriilor;

manipularea greșită de date ca:omiteri de la însumarea unor pagini, raportare greșită;

cereri de rambursare nejustificate;

lichidarea companiei și reînființarea ei sub o nouă denumire;

înființarea unor companii fantomă nedeclarate la organele fiscale.

În baza prevederilor din Legea 87/1994, contribuabilii sunt obligați să evidențieze veniturile realizate și cheltuielile efectuate din activitatea desfășurată, să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau deținute cu orice titlu legal, precum și alte valori care generează titluri de creanțe fiscale.

Organele prevăzute în Legea 87/1994 ca organe de control financiar-fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și din unitățile teritoriale subordonate, Garda Financiară și alte organe împuternicite de lege, au dreptul de a verifica contribuabilii la respectarea de către aceștia a dispozițiilor legale de organizare și desfășurare a activității economice producătoare de venituri impozabile sau bunurilor supuse impozitelor și taxelor.

La rândul lor contribuabilii au obligația de a permite efectuarea controlului și de a pune la dispoziția organelor toate documentele contabile.

În ceea ce privește efectele evaziunii fiscale, acestea se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieței și pot contribui la mărirea lor datorate „accesului” și „înclinației” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor.

Efecte economice

Structura bugetară întrunește o serie de funcții semnificative în vederea îndeplinirii rolului și atribuțiilor statelor cu o economie de piață.

Bugetul de stat este atât un mijloc de asigurare a echilibrului general economic, fiind un fundament al măsurilor de reglare a proceselor economice, de intervenție a statului în viața economică, cât și un mijloc de corectare a conjuncturii economice.

Așadar, pentru indeplinirea acestor funcții bugetul are nevoie de un volum crescut al veniturilor și mai ales de venituri sigure, la termenele prevăzute. În consecință, înregistrarea unor venituri mai mici comparativ cu cele reale conduce la diminuarea forței financiare a bugetului.

Efectele fenomenului de evaziune fiscală pot fi atât asupra contribuabililor ce respectă obligațiile fiscale cât și asupra celor care încearcă să se sustragă de la plata acestor datorii. În urma acestui comportament evazionist, veniturile statului scad, ceea ce determină o creștere a cotelor de impozitare.

Ca o consecință directă în cazul contribuabuabililor cinstiți care varsă o mare parte a veniturilor lor sub forma taxelor și impozitelor, este dată de lipsa tot mai acută a mijloacelor financiare pentru continuarea activității în condiții bune. În ceea ce-i privește pe contribuabilii necinstiți, efectele sunt altele. Ei obțin un venit mai mare prin sustragerea de la obligațiile fiscale, însă aceste resurse nu pot să urmeze cursul firesc în cadrul ciclului economic, deoaicientă și cu efect imediat – creșterea cotelor de impunere la impozitele existente și chiar înființarea de noi impozite și taxe. Această creștere a cotelor de impunere duce la creșterea presiunii fiscale și corespunzător o creștere a rezistenței la impozitare, iar ciclul se poate relua cu o amploare și mai mare.

Unul dintre factorii majori ai amplificării fenomenului de evaziune fiscală îl reprezintă sistemul legislativ fiscal care pe lângă faptul că este incomplet, prezintă mari lacune, imprecizii și chiar ambiguități, ceea ce face ca eventualul contribuabil evazionist să aibă un spațiu larg de manevră în încercarea sa de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale legale.

Natura omenească are întotdeauna tendința de a pune interesul general în urma interesului personal; ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca pe un prejudiciu și ca pe o legitimă contribuție la cheltuielile publice și să vadă întotdeauna cu ochi mai răi pe acela care vrea să-i micșoreze patrimoniul. A înșela fiscul se consideră în mentalitatea curentă o probă de abilitate, nu de necinste, a plăti ceea ce fiscul pretinde fiind o dovadă de naivitate nu de integritate.

Există deci, în însăși natura omenească acest spirit de a se sustrage de la obligațiile față de fisc; s-a creat asfel un fel de sentiment colectiv de amoraliate fiscală, sentiment mai puternic și mai viu manifestat în păturile orășenesti, agravat de o strâmtă și egoistă înțelegere a datoriilor sociale.

Analiza critică a sistemului fiscal scoate în evidență faptul că manifestarea pe scară largă a evaziunii fiscale în economia românească a fost determinată, în principal de doi factori:

– mărimea prelevărilor fiscale și a gradului de fiscalitate;

– politica sancțiunilor fiscale.

Mărimea prelevărilor fiscale și a gradului de fiscalitate

Analizele în domeniul fiscal au ajuns la concluzia că frauda fiscală este cu atât mai mare cu cât impozitul este mai ridicat. De aceea, orice stat, pentru realizarea veniturilor sale este necesar să diminueze și să distribuie de o așa manieră sarcinile publice, astfel încât orice contribuabil să-și poată plăti integral si la timp impozitele datorate. Descoperirea unui asemenea punct de vedere face ca un sistem fiscal să nu fie valabil.

Astfel, indiferent de pregătirea aparatului fiscal, sau de mărimea sancțiunilor aplicate, este foarte posibil ca statul să nu reușească să-și încaseze de la contribuabil impozitele cerute. Orice plătitor va face, în aceste condiții, tot ce-i stă în putință pentru a scăpa de asemenea rigori insuportabile, iar unul din mijloace este tocmai frauda fiscală.

Prin urmare, mărirea prelevării fiscale trebuie studiată cu atenție pentru a nu facilita manifestarea fenomenelor de evaziune fiscală, ea putând fi asigurată la nivelul cerințelor bugetare pe alte căi, cum ar fi dezvoltarea forțelor de producție, repartizarea echitabilă, justă a sarcinilor fiscale, cuprinderea și impunerea întregii materii impozabile, a tuturor contribuabililor.

Politica sancțiunilor fiscale

Sancțiunile fiscale sunt instrumente, mijloace prin care sunt pedepsite abaterile de la normele fixate de legile fiscale ale statului nostru. După decembrie 1989, sancțiunile fiscale au avut un rol nesemnificativ, practic inexistent. Această stare a lucrurilor a constituit o cauză majoră a fraudelor fiscale la scară națională.

Din acest punct de vedere, dacă se face o analiză critică de ansamblu a sistemului, celelalte imperfecțiuni și inconveniente ale acestuia luate prin comparație, devin minore.

Așadar, pentru a stopa cu eficacitate evaziunea fiscală, controlul efectuat cu eficacitate de organele competente conform Legii nr. 87/1994 trebuie să aibă la îndemână cele mai adecvate sancțiuni.

Studiile au demonstrat că în materie fiscală, aplicarea celor mai aspre măsuri au nu numai un caracter reparator (de a încasa impozitul perceput cu ocazia descoperirii lui), ci si un rol preventiv, pentru descurajarea unor asemenea fapte.

Tocmai din acest motiv, sancțiunile fiscale trebuie să fie diversificate și suficient de aspre în raport cu gravitatea faptelor si in functie de nivelul impozitului sustras.

Printre cele mai frecvente forme de evaziune fiscală întâlnite în practica controlului fiscal, se pot enunță:

vânzări nedeclarate – în acest caz vânzările de bunuri sau prestațiile de servicii se fac fără emiterea documentelor corespunzătoare și nu se înregistrează în contabilitate, fiind cea mai cunoscută formă;

omiterea înregistrării agentului economic – prin aceasta societatea comercială respectivă neînregistrându-se ca plătitor de taxe și impozite, nu achită obligațiile către stat;

erori de neînregistrare cu frecvență sau valoare mare, probând astfel caracterul sistematic al sustragerilor de la plata datoriilor;

manipularea greșită de date ca:omiteri de la însumarea unor pagini, raportare greșită;

cereri de rambursare nejustificate;

lichidarea companiei și reînființarea ei sub o nouă denumire;

înființarea unor companii fantomă nedeclarate la organele fiscale.

În baza prevederilor din Legea 87/1994, contribuabilii sunt obligați să evidențieze veniturile realizate și cheltuielile efectuate din activitatea desfășurată, să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau deținute cu orice titlu legal, precum și alte valori care generează titluri de creanțe fiscale.

Organele prevăzute în Legea 87/1994 ca organe de control financiar-fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și din unitățile teritoriale subordonate, Garda Financiară și alte organe împuternicite de lege, au dreptul de a verifica contribuabilii la respectarea de către aceștia a dispozițiilor legale de organizare și desfășurare a activității economice producătoare de venituri impozabile sau bunurilor supuse impozitelor și taxelor.

La rândul lor contribuabilii au obligația de a permite efectuarea controlului și de a pune la dispoziția organelor toate documentele contabile.

În ceea ce privește efectele evaziunii fiscale, acestea se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieței și pot contribui la mărirea lor datorate „accesului” și „înclinației” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor.

Efecte economice

Structura bugetară întrunește o serie de funcții semnificative în vederea îndeplinirii rolului și atribuțiilor statelor cu o economie de piață.

Bugetul de stat este atât un mijloc de asigurare a echilibrului general economic, fiind un fundament al măsurilor de reglare a proceselor economice, de intervenție a statului în viața economică, cât și un mijloc de corectare a conjuncturii economice.

Așadar, pentru indeplinirea acestor funcții bugetul are nevoie de un volum crescut al veniturilor și mai ales de venituri sigure, la termenele prevăzute. În consecință, înregistrarea unor venituri mai mici comparativ cu cele reale conduce la diminuarea forței financiare a bugetului.

Efectele fenomenului de evaziune fiscală pot fi atât asupra contribuabililor ce respectă obligațiile fiscale cât și asupra celor care încearcă să se sustragă de la plata acestor datorii. În urma acestui comportament evazionist, veniturile statului scad, ceea ce determină o creștere a cotelor de impozitare.

Ca o consecință directă în cazul contribuabuabililor cinstiți care varsă o mare parte a veniturilor lor sub forma taxelor și impozitelor, este dată de lipsa tot mai acută a mijloacelor financiare pentru continuarea activității în condiții bune. În ceea ce-i privește pe contribuabilii necinstiți, efectele sunt altele. Ei obțin un venit mai mare prin sustragerea de la obligațiile fiscale, însă aceste resurse nu pot să urmeze cursul firesc în cadrul ciclului economic, deoarece, pentru a nu fi depistată fapta de evaziune fiscală, venitul trebuie ascuns.

Așadar, în aparență, agentul economic are o eficiență crescută prin producere de venituri satisfăcătoare, dar din punct de vedere economic acestea nu au valoare căci nu pot fi folosite în procesul economic licit. Aceste venituri nedeclarate vor merge fără nici o excepție ori în anumite conturi bancare camuflate în țară sau în străinătate, sau vor pătrunde în economia subterană.

De precizat este faptul că utilizarea impozitului în scopuri economice prezintă câteva limite, și anume:

pericolul că amploarea prelevărilor obligatorii să paralizeze inițiativele;

riscul afectării competitivității internaționale a întreprinderilor;

complicarea controlului și favorizarea formelor de fraudă fiscală.

Efecte sociale

Bugetul de stat este considerat un instrument de realizare a unor obiective social-economice prin intermediul subvențiilor și a facilităților fiscale.

Subvențiile sunt întreprinse prin intermediul cheltuielilor directe efectuate din resursele bugetare, dar si pe calea renunțării statului la anumite venituri bugetare care i se cuvin. Pot beneficia de subvenții atât anumiți agenți economici, cât și anumite categorii sociale care se consideră că sunt defavorizate și au nevoie de aceste "ajutoare” financiare.

Facilitățile fiscale sunt măsuri menite să stimuleze anumite activități economice, să favorizeze acțiuni de interes general sau regional ori să avantajeze anumite categorii sociale. Acordarea acestor subvenții și scutiri de impozite se poate face doar dacă există fonduri suficiente la bugetul de stat, micșorarea acestuia ca urmare a evaziunii fiscale făcând ca programele guvernamentale să nu mai poată fi duse la bun sfârșit.

Acest lucru determină profunde efecte sociale negative, începând chiar cu diminuarea standardului de viață al acelor categorii sociale ce sunt private de ajutorul statului.

Una din preocupările principale ale sistemului fiscal trebuie să fie grija pentru echitatea socială, deoarece fiscalitatea afecteaza unul dintre cele mai importante interese ale contribuabilului, respectiv interesul banesc, ceea ce îl face foarte sensibil la orice neregulă sau inechitate la care este supus.

În conditiile unei presiuni crescute, când impozitele sunt privite de cele mai multe ori ca o inechitate sau chiar precum o ingerință majoră a autorităților publice în viața particulară a contribuabilului, observarea inechității ce au legătură cu aplicarea legilor deopotrivă pentru toți determină un număr mare de contribuabili să recurgă la sustragerea de la obligațiilor fiscale.

Unul dintre efectele negative determinate de sentimentul de inechitate socială îl reprezintă scăderea drastică a încrederii contribuabilului în autoritatea publică și în politica dusă de aceasta.

Efecte politice

Fenomenul evazionist insuflă o neîncredere accentuată a contribuabililor în puterile politice, cu precădere în acele puteri care sunt responsanbile de guvernarea respective. Cum majoritatea contribuabililor este reprezentată de cetățeni cu drept de vot, iar contribuabilii persoane juridice sunt în fond tot persoane fizice cu drept de vot, atunci se poate deduce cu ușurință că această nemultumire ce priveste activitatea și politica formațiunilor politice responsabile pentru guvernare se poate reflecta în rezultatul alegerilor.

Ponderea crescută a fenomenului de evaziune fiscală cu corolarul său – nemulțumirea cetațeanului determinate de sentimentul inechitățtii sociale și economice – poate avea o importanță deosebită asupra evoluției siatemului politic, mai ales într-o țară ca Romania, unde nivelul de trai și puterea reală de cumpărare a cetățenilor sunt destul de reduse.

Concluzionând, se pare că impozitul reprezintă o prelevare exclusivă pecuniară impusă de stat asupra persoanelor fizice sau juridice, fiind destinat pentru acoperirea tuturor cheltuieliolor pubilce. Prin funcțiile pe care le indeplinește ( surse de venituri bugetare, mijloc de redistribuire a veniturilor persoanelor fizice și juridice, instrument de încurajare sau descurajare a unuor activități ), se consideră că un bun mijloc de redresare a economiei îl reprezintă eliberarea de povara fiscalității, asigurata prin ritmicitatea și caracterul constant al plăților datorate la bugetul de stat.

Având în vedere efectele evaziunii fiscale, este necesar sa statul să intervină permanent prin pârghiile pe care le are la îndemână astfel încât să limiteze la minim fenomenul evazoinist.

Statul poate însă să și incite la evaziune fiscală, el având în perspectivă două scopuri:

– un scop care ar fi pozitiv, acesta fiind argumentat de intenția de a stimula formarea capitalului;

– un scop negativ, acesta fiind reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinte.

Totuși este nevoie de intervenția statului pentru a menține un anumit grad al evaziunii fiscale, realizând astfel un raport între efect (formarea capitalului) și eforturi (risipa de resurse bugetare sau nu, realizarea de inechichitate în veniturile disponibile ale contribuabililor). Efectul benefic al intervenției statului, sub raport legislativ, este direct, imediat și vizibil, în timp ce efectele nefaste ale acesteia sunt treptate și indirecte. Unul dintre aceste efecte fiind reprezentat de fenomenul corupției ce este însoțitor al evaziunii fiscale.

În ceea ce privește frauda, nu se știe care-i sunt efectele, dar se fac speculații cum că aceasta ar putea fi șansa sistemelor fiscale pentu ca ele să devină viabile. Astfel că, împotriva ideii ce consideră frauda un comportament antidemocratic, aceasta reprezintă mai degrabă unicul mijloc modest al expresiei directe de încuviințare a sa din partea contribuabililor.

Evaziunea fiscală induce contradicții într-un sistem democratic, în viața economico-socială, între nevoia generală de resurse financiare din impozite și sustragerea ilegală de la plata acestora, între contribuabilii care înțeleg plata impozitelor și cei care urmăresc neplata acestora, ceea ce duce la mărirea contribuției dintâi pentru acoperirea nevoilor generale. Concluzia ar fi că-n interesul democrației este necesară o luptă permanentă și bine condusă pentru a combate și preveni evaziunea fiscală.

1.2 Clasificare, cauze și principii ale evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală, fenomen care se manifestă atât pe plan național cât și pe plan internațional, reprezintă sustragerea prin orice mijloace de la impunere sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine.

Deși studiată și analizată cu atenție de practicieni și teoreticieni, evaziunea este un aspect încă imprecis definit, dominant de confuzii terminologice și opinii contradictorii. Iar multitudinea obligațiilor pe care le impun legile fiscale contribualilor au stimulat ingeniozitatea și inventivitatea acestora de eludare a legilor fiscale, afirmandu-se chiar că evaziunea fiscală a fost dintotdeauna activă și ingenioasă din motiv că fiscul, lovind în avere, atinge indivizii în cel mai sensibil interes, acela al banilor.

Literatura de specialitate, bogată în intenții, oferă multiple interpretări fenomenelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală. Unii autori asimilează în parte cele două noțiuni, iar alții stabilesc o distincție netă între acestea.

În foarte multe situații se consideră că frauda fiscală deseamnează o infracțiune la lege și se deosebește de evaziunea fiscală, care este prezentată că o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege. În alte concepții, evaziunea fiscală este definită ca o reorganizare legală a unei afaceri, astfel încât să se minimalizeze obligația fiscală, iar frauda fiscală ca pe o rearanjare ilegală a unei afaceri în același scop.

Astfel, evaziunea fiscală ar însemna reducerea la minim a impozitării prin cunoașterea și luarea în considerare a tuturor posibilităților reale oferite de lege, iar frauda fiscală ar fi determinată de preocuparea contribuabilului de a abandona, ignora, ocoli și desconsidera prevederile legislației fiscale.

Ambiguitatea și diversitatea sensurilor date evaziunii au mers până în acel moment în care literatura de specialitate a definit distinctiv evaziunea legală de cea ilegală. În acest sens, se precizează că, dacă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale s-ar realiza prin interpretarea legilor fiscale în favoarea contribuabilului, atunci este vorba despre evaziunea legală, iar dacă aceasta decurge din încalcarea cu stiință a legislației fiscale aceasta ar fi evaziunea ilegală.

Evaziunea fiscală legală se realizează la adăpostul legii, fundamentată fiind pe interpretarea favorabilă a dispozitiilor legale ce ofera contribuabilului o sferă largă de acțiune.

Deseori, legislația fiscală din cauza lacunelor și ambiguităților sale face posibilă scoaterea unor venituri, componente ale averii sau anumite fapte ori acte de sub incidența prevederilor fiscale prin stabilirea neadecvată a obiectivului neimpozabil. Singurul vinovat de producerea acestui fenomen este considerat a fi statul. Contribuabilii identifică și exploatează insuficintele legislației pentru a sustrage, în total sau în parte, materia impozabilă, rămânând și acționând într-un perimetru de legalitate.

Modalitățile de fraudă fiscală licită sau sub acoperire legală sunt diversificate și complexe în funcție de natura obligației fiscale ce urmează a fi diminuată prin astfel de procedee.

Printre cele mai utilizate modalități de evaziune fiscală legală se pot enumera:

interpretarea favorabilă a acelor dispozțtii legale prin care sunt instituite facilități pentru anumiți actori ai vieții economice;

posibilitatea societăților de persoane de a opta ca veniturile lor să fie impuse în conformitate cu regimul fiscal aplicat societăților de capital;

constituirea unor fonduri de amortizare sau de rezervă mult mai mari decât s-ar putea justifica din punct de vedere economic;

folosirea donațtiilor ca pârghii de diminuare a veniturilor supuse impozitării;

deducerea din veniturile impozabile a unor cheltuieli de protocol și publicitate în sume mult mai mari decat cele ce rezultă în urma aplicării cotelor legale;

folosirea zonelor defavorizate ca instrumente pentru evitarea plăților taxelor vamale și a impozitelor datorate statului și nu pentru dezvoltare economică și angajarea forței de muncă, în scopul cărora au fost create;

constituirea în lanț a unor societăți comerciale, de către același grup de asociați sau patron pentru scutirea plății impozitului pe profit;

reducerea impozitului pentru profitul reinvestit pentru activitățile ce generează profit;

avantaje în natură pentru acele categorii de personal bine remunerate din cadrul firmelor pentru a putea beneficia de un tratament fiscal mai blând în privința sistemului de impozitare a venitului ( drepturi de subscriere în acțiuni pentru conducerea firmei în completarea veniturilor salariale, finantarea școlariării copiilor angajaților din fondurile firmei, reședințe de vacanță );

domicilii fiscale în paradisuri fiscale.

Astfel, evaziunea fiscală licită se construiește pe baza paradoxurilor legislative, care nu permit o confirmare sau infirmare fără echivoc a anumitor aspecte legislative controversate și, tocmai de aceea interpretabile.

De regulă, evaziunea fiscală tolerată presupune o versatilă manevrabilitate a textelor de lege, dar în același timp, cu o abilă încadrare în “marja de eroare” a cadrului normativ, efectul acesteia reflectându-se în minimizarea impozitării pe bază unor mecanisme alternative acceptate de legislația fiscală. Subiectul activ al evaziunii fiscale licite dovedește un comportament ce iese de sub prezumția de nevinovăție, demersurile sale fiind condamnabile fie și numai sub aspect moral.

De luat în considerare, este o altă părere a lui Radu Buziernescu: “Personal consider comportamentul evazionist ca fiind obligatoriu intenționat, chiar premeditat, având în vedere că subiectul evazionist se sustrage de la plata unor sume datorate statului, iar această sustragere nu poate fi altfel decât intenționată. De aici și convingerrea mea că evaziunea fiscală nu poate fi legală, ci doar fraudă fiscală, deci în mod obligatoriu săvârșită cu intenție.”

Acesta nu acceptă termenul de evaziune fiscala legală, chiar cuvintele din care este format intra în contradicție între ele; evaziunea fiscală presupunând încălcarea unei legi, deci nu se poate a fi legală. Așadar nu există cale de mijloc, legea este sau nu respectată, contribuabilul platește sau sustrage impozitul, fără jumătăți de măsură.

Evaziunea fiscală ilicită se întâlnește pe o scară largă și se referă la încălcarea în mod direct a formei și spiritului legii, bazându-se pe fraudă și rea credință. Aceasta desemnează o abatere de la ordinea fiscală, cu voință deliberată de a se sustrage impozitării și corelată de cele mai multe ori cu transmiterea de informații inexacte sau incomplete, care au rolul de a oferi făptuitorului avantaje fiscale necuvenite.

Evaziunea fiscală frauduloasă, un fenomen antisocial, ce sustrage din bugetul public un volum important de resurse financiare, se manifestă sub diferite forme:

desfășurarea activităților în urma cărora se realizează venituri nedeclarate, neînregistrate în contabilitate și neimpozabile de organele fiscale în drept, fie prin declararea de venituri inferioare celor reale, fie prin necuprinderea în declarațiile de impunere a veniturilor realizate prin toate subunitățile, sucursalele;

ținerea de către contribuabil a unor evidențe fiscale duble cu scopul de a ascunde valoarea reală a veniturilor realizate și întocmirea de declarații fictive, ori falsificarea bilanțului contabil pentru a denature rezultatele contabile, lucru posibil prin “conlucrarea” dintre administrator și contabilul șef, care răspund solitar ptr faptă comisă (faptă ce este precizată în art. 9 alin. (1) lit e din Legea nr. 241/2005);

efectuarea unor importuri temporare în vederea realizării producției de export, schimbarea ulterioară a destinației prin livrare la intern, dar fără achitarea obligațiilor prevăzute de lege pentru importurile definitive;

includerea în costuri a unor drepturi salariale fictive;

diminuarea TVA- lui colectat prin operațiuni de stornări cu un caracter fictiv, care nu au la bază documente legal întocmite în acest sens sau documente justificative utilizate care nu reflecta realitatea în fapt a tranzacțiilor consemnate în acestea;

înființarea unor firme fantomă care servesc drept paravan pentru operațiunile comerciale ilicite, societățile în cauză nefuncționând la sediu social declarat și fiind un “furnizor” semnificativ de documente fiscale ilegale și care nu reflectă operațiuni reale;

posibilitatea violării sigiliilor la punctul vamal de intrare, comercializarea unor produse pe teritoriul României și, ulterior, simularea ieșirii acestora din țară, deoarece comerțul în regim de tranzit sau import temporar nu prevede obligativitatea plații taxelor vamale;

subevaluarea în vamă a mărfurilor importate, lucru care diminuează valoarea taxelor vamale datorate și comercializarea ulterioară a acestor produse prin intermediul societăților comerciale cu un pronunțat caracter de tip “fantomă”, în vederea ajustării prețurilor cât mai aproape de valoarea de piață;

contrabanda în forma clasică, practicată la punctele vamale, prin introducerea frauduloasă în țară a unor produse (țigări, cafea, bauturi alcoolice), fapt care implică eludarea impozitelor și taxelor aferente (taxe vamale, accize și TVA).

Evaziunea fiscală este un fenomen complex care se manifestă ca răspuns al contribuabilului la acțiunea de constrângere impusă acestuia de către stat și are cauze economice, sociale, politice și morale, generale ori specifice.

Principalele cauze care generează evaziunea fiscală:

a. Presiunea fiscală excesivă, gradul redus de suportabilitate al obligațiilor fiscale generează din parte contribuabilului o atitudine de respingere și o tendință de ocolire, ignorare și desconsiderere a legislației fiscale și, pe cale de consecintă, practicarea evaziunii fiscale pe celemai diferite căi și mijloace. De reținut este faptul că eficienta unui sistem fiscal nu se măsoară numai prin veniturile fiscale acumulate, ci mai ales prin gradul de consimțire la impozit prin generarea comportamentului și conformării voluntare în achitarea obligațiilor către stat.

b. Tendința naturală a oricărei persoane fizice sau juridice de a obține venituri cu cheltuieli cât mai mici, dacă este posibil fără nici o cheltuială. În cazul contribuabililor, aceasta s-ar traduce prin încercarea, uneori disperată și plină de riscuri, de surmontarea dificultăților financiare pe care le traversează aceștia la un moment dat prin incalcarea legislațiilor fiscale și practicarea evaziunii fiscale.

c. Menținerea unui cadru fiscal permisiv și tolerant care nu descurajează suficient încalcarea prevederilor legislației fiscale.

d. Colaborarea insuficientă a aparatului de control fiscal cu alte instituții ale statului, în special cu organele de poliție, generează percepția slăbiciunii instituțiilor statului pentru descoperirea evaziunii și sancționarea drastică a acestora.

e. Existența unor structuri de control fiscal neperformante, lipsite de abilitatea luptei cu evaziunea fiscală brutală practicată pe cele mai diverse căi și mijloace precum și capacitatea redusa de anticipare a căilor de practicare a evaziunii fiscale, de prevenire și combatere a acesteia.

f. Stimularea insuficientă a aparatului de control fiscal, necolerarea nivelului salariilor cu importanța socială a muncii, dificultățile, riscurile și presiunile neuro-psihice pe care le presupune această activitate, generează tendința nepermisivă privind “negocirea” și “pacea”, nepermise pe suprafața legislației fiscale.

g. Sistemul legislativ fiscal, care pe lângă faptul că este incomplet, prezintă mari lacune, imprecizii și ambiguități, creează pentru contribuabilul evazionist un spațiu larg de manevră, în încercarea sa de sustragere de la plata obligațiilor fiscale legale;

h. Psihologia contribuabilului și insuficienta educație fiscală și civică a acestuia;

i. Modul de organizare, funcționare și dotare a organelor fiscale și a celor de control financiar-fiscal.

Procedeele concrete de realizare a fenomenuluii de evaziune fiscală într-o stare sau alta nu fac decât să nuanțeze gravitatea și seriozitatea acestei stări, nici decum să-l defineasca. O sinteza a termenuluii de “evaziune fiscală” se poate realiza pornind de la două principii juridice complementare:

principiul legalității fiscale;

principiul libertății gestiunii fiscale;

a. Principiul legalității ne permite să diferențiem evaziunea de fraudă. Așadar evaziunea fiscală reprezintă o noțiune distinctă, legală și nepermisă ce impune analiza a două situații: pe de o parte, opțiunea fiscală sau ceea ce anglo-saxonii numesc tax planning (planificare fiscală) și pe de altă parte, evaziunea fiscală propriu-zisa cunoscută în terminologia anglo-saxonă sub expresia de tax avoidance. Aceasta din urmă este o situație în afara legislatiei, adică nepermisă de legea fiscală, nici încurajată direct. Evaziunea fiscală nefiind interzisă în mod expres de lege, cum este frauda, se situează deci în zona autorizată legal și zona interzisă legal; în spațiul economic există trei categorii de zone:

zona albă, aparține contribuabililor cinstiți;

zona neagră, aparține contribuabililor necinstiți;

zona gri, aparține celor care evadează prin abilitate ori prin inginerii fiscale și abuz de lege.

Planificarea fiscală (opțiunea fiscală) implică atât apelarea la un procedeu opțional lăsat la libera alegere a contribuabilului cât și la subimpozitarea prevazută de legiutor. Opțiunea contribuabilului trebuie să prezinte trei caracteristici:

– toate operațiunile economice să se efectueze legal adică să se utilizeze un procedeu permis de legea fiscală, conform unui mod opțional pe care contribuabilul este liber să-l adopte;

– să rezulte dintr-o decizie voluntară a contribuabilului;

– rezultatul obținut trebuie sa fie conform legii, ceea ce presupune un control a priori și unul a posteriori.

b. Principiul libertății gestiunii fiscale este folosit pentru a clarifica domeniul evaziunii fiscale. Libertatea de gestiune economică a întreprinderii implică și o libertate de gestiune a fiscalității. Această libertate de opțiune asupra unei căi mai puțin impuse fiscal interzise administrației fiscale să se amestece în gestiunea întreprinderii (aprecierea riscului financiar, modul de finanțare, decizii de ajutorare a partenerilor aflați în dificultate).

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaționale și a dezvoltării relațiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite și cu un nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un fenomen național, și a devenit unul internațional. Astfel, de exemplu, o firmă avend sediul de bază într-un anumit stat și diferite sucursale în alte state, dintre care unele cu un regim fiscal mai blând, va fi tentată să transfere o parte cât mai substanțială din profitul realizat în statele cu fiscalitatea mai ridicată în cele cu fiscalitatea mai redusă.

Așadar, o modalitatea frecvent utilizată de companiile transnaționale, în vederea sustragerii de la impunere a unei părți din profit, o constituie înființarea unor filiale în țări unde fiscalitatea este mai redusă și organizarea unor relații artificiale între acestea și unitățile producatoare aflate pe teritoriul altei țări, unde fiscalitatea este mai ridicată. Uneori acest tip de relație se realizează pe teritoriul mai multor state.

Un exemplu l-ar constitui o filială din Germania a unei companii transnaționale cu baza în S.U.A ce vinde piesele destinate fabricării unui produs în Marea Britanie, însa nu direct, ci prin intermediul altei filiale situate în Elveția. Vânzarea se face la un preț minim, pentru a se plăti impozite mai reduse fiscului din Germania. Firma elvețiană revinde aceste piese la un preț mai mare filialei din Marea Britanie, însă va plăti impozite reduse, deoarece în Elveția fiscalitatea este mai redusă decât în acele țări mai sus menționate.

În afară de Elveția, pe glob se mai găsesc numeroase alte „oaze fiscale” pe teritoriul cărora sunt inființate numeroase firme străine către care sunt dirijate profiturile unităților productive aflate pe teritoriul altor țări, eludandu-se astfel riscul.

Așadar, de exemplu, în Liechtenstein, probabil caz unic în lume sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme industriale și comerciale, reale sau fictive, decât totalul populației sale ( aproximativ 40.000 firme la aproape 25.000 locuitori). Explicația constă în faptul ca orice firmă care stabilește sediul pe teritoriul acestui stat este exceptată de la plata impozitului pe profit. De asemenea, în Insulele Cayman cu o populație de apoximativ de 20.000 de locuitori sunt înregistrate cam tot atatea companii, explicația constând în „blandețea” fiscalității practicate.

În Hong Kong nu se percepe impozit pe salariu și nici pe profiturile realizate din vânzarea investițiilor capitale. Autoritățile au eliminat impozitele pe proprietăți și moșteniri, deși acestea aduceau anual venituri pentru stat de aproape 200 milioane $. Totuși în Hong Kong se practică un impozit pe venit standard de 16% și un impozit pentru corporații de 17,5%.

În Bahamas locuitorii băștinași, dar și rezidenții străini nu plătesc nici un fel de taxă. Mai exact, aici nu există impozite pe venitul personal și nici pentru profiturile realizate din vânzarea investițiilor capitale. Rezidenții temporari plătesc un impozit de 1% din valoare proprietății deținute.

1.3 Formele de manifestare ale evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală nu este numai imaginea fiscalității ei ci și a climatului politic, social, specificului național și chiar a celui religios.

Generalizarea fenomenului la scară globală ține de condiția umană, de caracterul egoist al firii acestuia, dar si de sentimentul de confiscare a rezultatelor muncii fără a primi în schimb echivalentul sub o altă formă.

Manifestările sociologice

Evaziunea fiscală se manifestă atat in țările dezvoltate cat si in cele mai putin dezvoltate, deosebirea fiind dată de frecvența si marimea fraudei fiscale. Nici intre categoriile socio-profesionale nu se poate pune semnul egalului în fața posibilităților de fraudare, existând o sociologie a evaziunii fiscale.

Fenomenul evazionist are o pondere mai mare la nivelul „micilor” contribuabili, lucru ce se explica astfel:

– micile întreprinderi sunt mai puțin verificate decât cele mari ceea ce poate duce la o accentuare ulterioară a riscurilor privind fraudele;

– marile întreprinderi dispun de mijloace mult mai sofisticate de acoperire a evaziunii fiscale, spre deosebire de micile întreprinderi care sunt mult mai expuse la descoperire de către cei în drept in urma unor eventuale controale;

– micile întreprinderi recurg la fraude mult mai mult decât cele mari deoarece ele dispun de alte facilități cât și de necesități. Facilitatea rezultă din caracterul familial al afacerii, ea dispunând de un secret al gestiunii de care marile intreprinderi nu beneficiaza;

– marile întreprinderi dispun de un serviciu de contabil important care dă transparență și mărește mult riscul de a pierde în cazul falsurilor contabile.

Întreprinderile mici practică de multe ori evaziunea fiscală din necesitate, ele având o rată a rentabilității de multe ori la limită, iar pentru a-și menține echilibrul se sustrag de la plata impozitelor.

Sistemul declarativ este principiul pe care se bazează cele mai multe sisteme fiscale ceea ce constituie o incitare la neplata corectă a impozitelor, tentația de nedeclarare a veniturilor reale fiind mare. De fapt, declarația contribuabilului beneficiază de o prezumție de sinceritate.

De asemenea, complexitatea sistemelor fiscale reprezintă o importantă sursă de evaziune fiscală. Tehnicile de așezare, de percepere, mecanismele de reducere, de deducere, facilitățile fiscale incurajează intr-o anumită masură fenomenul evazionist.

Dacă mai precizăm că asistăm la o proliferare a evaziunii fiscale, este normal să fie pus in discutie întregul sistem de facilități fiscale și vamale. Aceasta cu atât mai mult cu cât experiența internațională arată ca marile fraude sunt mai sofisticate pe masură ce economia este mai deschisă spre exterior ( cum este si Romania in prezent ).

În condițiile intensificării și liberalizării activităților comerciale transfrontaliere, neplata taxelor vamale sau diminuarea acestora, prin metode diferite și subterfugii, au drept consecință prejudicierea beneficiului de stat. De aceea, examinarea regimului sancționator aplicabil în cazul neplății diminuate a taxelor vamale prezintă un deosebit interes practic. Cadrul legal căruia îi este circumscris acest regim sancționator îl constituie Ordonanța Guvernului nr.26/1993 privind tariful vamal al României (aprobată cu modificări prin legea nr. 102/1994) și legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

Manifestările tehnice

Pentru că evaziunea fiscală este înainte de toate un fenomen social, ea reflectă atât procedeele sale cât si structurile societății și nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia.

Contribuabilul indiferent de locul său pe scara socială pe care se află și recurge la evaziune fiscală va folosi tehnici de la cele mai elementare până la cele sofisticate.

Clasificarea tehnicilor de evaziune fiscală se poate realiza după mai multe criterii.

Un prim criteriu ar fi cel fiscal și avem: frauda sprijinită pe așezarea impozitului și frauda ce are loc în stadiul plății obligației fiscale.

Prima formă este cea mai răspândită și constă în diminuarea bazei impozabile fie prin scăderea veniturilor, a beneficiilor sau a cifrei de afaceri, fie prin creșterea cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal. Frauda ce are loc cu ocazia lichidării plății obligațiilor fiscale face referire în special la taxele vamale și la T.V.A.

Existând mai multe cote de impozitare se poate realiza trecerea unor mărfuri de la rubrica impusă mai recent la rubrica mai puțin impusă. În acest fel, dacă în vamă se face o declarație falsă privitoare la caracteristicile și utilitatea produselor importate se poate realiza o reducere a impozitării printr-o aplicare a unei cote mai mici decât cea datorată.

Alt criteriu îl reprezintă cel material prin care se disting două tehnici de fraudă: frauda prin disimilarea (ascunderea) materiei impozabile și frauda prin majoritatea cheltuielilor deductibile. Tot prin prisma acestui principiu se mai pot distinge: fraudele prin acțiune și cele prin omisiune.

Primele se limitează la comportamentul activ, de exemplu folosirea unui înscris fictiv, iar celelalte se limitează la o abstinență, cum ar fi nedeclararea unui venit.

Un al treilea criterui este reprezentat de autorii fraudei, asadar există: fraudele produse de persoane fizice și cele ale persoanelor juridice. Distincția se realizează aici prin prisma sancțiunilor.

Un alt criteriu este cel cantitativ care diferențiază: frauda artizanală, rar răspândită, de frauda industrială.

Frauda artizanală se caracterizează printr-o paletă restrânsă a modalităților de sustragere de la plata obligațiilor către bugetul public, dar și prin modul izolat al autorului de a acționa, fără a depinde de serviciile unei organizații.

Frauda industrială constă în divizarea acțiunii în cadrul unei rețele subterane de organizații în vederea sprijinirii și acoperirii unor operațiuni fictive, ceea ce presupune implicarea unui număr mare de persoane, fiecare având un rol important în derularea activității evazioniste.

Frauda privită din punct de vedere geografic este fraudă națională și internațională.

Frauda națională este fundamentată pe principiul concordanței între evidențele contabile și documentele justificative ce au stat la baza realizării acestor înregistrări, ceea ce poate fi posibil cu ajutorul unor documente justificative fictive furnizate de organizații specializate.

Frauda internațională se bazează pe sistemul regimurilor fiscale naționale și a presiunii fiscale la care este supus contribuabilul, de regulă, refugiindu-se astfel în zone în care este protejat din punct de vedere fiscal. Existența acestor zone sau teritorii oferă regimuri fiscale favorabile sau o extrateritorialitate vamală, ce iese de sub reglementarea totală sau parțială a legislațiilor naționale în domeniu.

CAPITOLUL II.

TENDINȚE SI PERSPECTIVE IN EVOLUȚIA EVAZIUNII FISCALE

2.1 Economia subterană, suport al intensificarii evaziunii fiscale

Motto:

“Economia subterană – ca fenomen complex și foarte dinamic al lumii conteporane- trebuie să fie subiectul și obiectul managementului guvernamental în toate țările, indiferent de stadiul dezvoltării lor. Ceea ce le poate diferenția este doar nuanțarea măsurilor și soluțiilor, în funcție de implicațiile pe care le pot avea componentele economiei subterane asupra obiectivelor strategice ale fiecarei perioade.”

Ioan Bogdan

2.1.1 Definiții, aspecte privind economia subterană

Economia subterană reprezintă un fapt global, o realitate a vieții dezbătută de specialiștii domeniului social și a celui juridic.

Deși acest fenomen lua o amploare impresionant ă încă din anii 60, prima lucrare în care este sesizată și facută publică, de către specialiști, problematica referitoare la economia subterană, aparține americanului P.Gutmann, care în anul 1977, aprecia că activitatea economică neînregistrată statistic nu mai poate fi considerată o entitate neglijabilă și că dezvoltarea economiei subterane s-a produs ca urmare a două mari categorii de factori: cei legați de dorința de a evita impozitele, și cei legați de năzuința de a ocoli regulile și restricțiile guvernamentale.

Ca domeniu de cercetare este un domeniu "tânăr", ceea ce explică și lipsa unui acord între specialiști, chiar și în stabilirea denumirii fenomenului apărând astfel sub diferite denumiri: economie ocultă, ascunsă, disimulată, paralelă, periculoasă, fantomă, invizibilă, informală, secundară, ilegală, gri, nemăsurată, etc.

În literatura de specialitate, conceptualizarea economiei subterane, este variată: este un gen de afaceri ce eludează în diferite forme bazele juridice ale producerii și comercializării bunurilor economice. Ea are efecte negative asupra bugetelor locale și centrale, asupra stării de sănătate a populației, asupra situațiilor conflictuale în diferite zone și colectivități umane, asupra echilibrului ecologic sau poate fi considerată ansamblul activităților și/sau veniturilor care nu se supun declarațiilor fiscale, ori totalitatea activităților economice nedeclarate instituțiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor și cotizațiilor sociale ce scapă înregistrărilor statistice și din contabilitatea națională, utilizand în special sume mari de bani în numerar, a căror mișcare este greu de controlat, fiind evazionistă și foarte profitabilă pentru vânzători.

Pornind de la ideea că economia subterană este rezultanta unor componente a căror natură și motivație sunt diferite, economia subterană poate să fie o economie paralelă cu cea oficială, îndeplinind cu aceasta, rolul de economie secundară care completează pe cea oficială și-i reglează toate penuriile, fie o economie principală, ce asigură supraviețuirea populației în țările în curs de dezvoltare.

De asemenea, economia subterană poate să fie o economie preponderent frauduloasă, parazitară și provenind din acțiuni penale sau o economie informală necomercială (pentru consum), o economie ce se desfășoară la vedere ori o economie ascunsă. Economia subterană este perimetrul în care se creează și se amplifică un volum important de capital negru, neevidențiat legal în PIB și include toate activitățile a căror existență, produse și venituri nu fac obiectul vreunei declarații în fața autorităților economice responsabile și a căror prdus financiar nu este depus, cel mai adesea, într-un organism bancar local. Două categorii de activități obscure sunt caracteristice economiei subterane: cele ascunse pentru că sunt ilegale și cele ascunse pentru a evita plata taxelor și a altor obligații financiare datorate statului.

Deși literatura de specialitate prezintă o multitudine de definiții pentru economia subterană, acestea exprimă de fapt opoziția economiei subterane față de economia oficială, de legalitate sau de respectul față de legislația în vigoare; economia subterană fiind despărțită de economia oficială printr-un strat de reguli și reglementări.

Economia subterană este constituită din activități a căror existență nu este contabilizată în mod oficial și ale căror venituri nu fac obiectul declarațiilor fiscale.

Astfel, pe plan internațional s-a convenit ca definiția dată economiei subterane să evidențieze două aspecte:

economia subterană este cea care scapă inregistrărilor statistice și cuantificărilor precise;

activitățile din economia subterană trebuie sa fie exprimate în termini ai PIB-ului, aceasta permițând compararea, ca mărime, a economiei subterane cu PIB-ul măsurat oficial.

În sfera de cuprindere a economiei subterane au fost incluse practice variate, precum: frauda fiscală, munca clandestină, traficul de droguri și de arme, corupția, prostituția, dar și o serie de activități casnice sunt aducătoare de venituri neânregistrate.

Însă UE grupează această serie de activități astfel:

– activități productive licite neînregistrate, incluzând activitățile ce nu sunt recenzate la nivelul statului prin contabilitatea națională (activități casnice, munca benevolă, activități comunitare) și cele ce nu sunt declarate organelor fiscale (frauda, munca la negru, bacșișurile).

– activități productive ilicite de bunuri și servicii (producție și comerț cu mărfuri contrafăcute, droguri, trafic de arme, prostituție, etc).

Dată fiind gruparea UE, Pierre Rossanvalon propune o altă clasificare a acestor activitați în economia autonomă și economia ocultă astfel:

Economia autonomă grupează activități subterane necomerciale precum: munca domestică (autoconsumul, îngrijirea copiilor, menajul, grădinăritul), serviciile de intrajutorare între vecini, prieteni, rude, munca voluntară în folosul persoanelor fizice, juridice sau comunității, în general.

Trebuie precizat faptul că acest tip de economie este considerat o latură “pozitivă” a economiei subterane, deoarece poate produce bunuri și servicii într-un mod mai economic, acestea fiind mai puțin standardizate decat cele furnizate pe piață.

Economia ocultă se referă la activitățile subterane comerciale, cum sunt:

– activități legale nedeclarate: producția întreprinderilor clandestine, raportări diminuate ale producției întreprinderilor oficiale, salarii plătite, dar nedeclarate sau declarate la nivel diminuat;

– activități delictuale: proxenetism, prostituție, jocuri de noroc, escrocherii, corupție, mită, fraude de asigurare, trafic de stupefiante, falsificare de bani.

Astfel pentru caracterizarea economiei subterane, este nevoie de evidențierea anumitor aspecte:

reprezintă o economie informală, neoficială și neânregistrată la autoritățile statale;

fiind o economie evazionistă, ce ocolește impozitarea și presupune riscuri ridicate de a fi descoperită, economia subterană este profitabilă, veniturile ridicate remunerează expunerea superioară la risc;

prezintă avantajul că anumite resurse financiare sunt exploatate într-o mică măsură sau deloc de către economia contabilizată (resursele provenite din droguri, prostituție), spălarea banilor fiind și ea o forma de economie subterană;

produsul financiar- monetar al economiei subterane nu circulă ori circula foarte puțin prin sistemul bancar local, tranzacțiile fiind realizate, în general, în numerar pentru a ocoli orice formă de control a veniturilor;

pe piețele specifice acesteia, tranzacțiile între ofertanți și cumpărători sunt secrete și neânregistrate pe un suport material și au ca obiect bunuri și servicii ce satisfac unele trebuințe oculte de care economia legală nu se ocupă din cauza interdicției instituită prin lege;

prețurile economiei subterane ar putea fi mai mici decat cele ale pietei oficiale datorită neincluderii componentelor fiscale (TVA, impozitul pe venit, accize, taxe vamale, CAS, etc).

Imbrescu Ion este de părere că acest fenomen are rolul de a scoate în afara legii anumite activități economice (producerea și comercializarea drogurilor, prostituția, unele jocuri de noroc și piramidale) sau de a situa de către înșiși protagoniști în afara cadrului legal.

“Dacă în primul caz formarea economiei subterane este rodul deciziei politice, în cel de al doilea, decizia individuală este cea care creeaza economia subterană, individual adoptînd o atitudine de genul pasager clandestin”.

2.1.2 Cauzele, factorii care influențează apariția și dezvoltarea economiei subterane.

Activitățlie specifice economiei subterane au existat de-a lungul evoluției istorice a societății umane și se poate presupune că ele nu o să dispară niciodată, mai ales daca se ține cont că specificitatea și comportamentul indivizilor sunt atât de diversificate. Pentru a putea analiza elementele componente ale acesteia, trebuie identificate cauzele care stau la baza apariției și dezvoltării activităților din sfera economiei subterane, astfel:

O primă cauză ar consta în deficientele înregistrate în sistemul de reglementări dintr-o economie, deficiențe ce pot fi datorate atât unei insuficiente reglementări, cât și unui sistem supraîncărcat de reglementări. În primul caz activitățile specifice activității subterane pot să apară și să dezvolte folosind principiul “tot ceea ce nu este interzis este permis”, iar în cel de al doilea caz, activitățile specifice economiei subterane pot să apară și să dezvolte datorită imposibilității respectării în totalitate a respectivelor reglementări, percum și datorită unei supraîncărcări a mecanismului de aplicare și verificare a aplicării acestora.

A doua cauză, înrudită cu prima, constă în slăbiciunea sistemului juridic. Atât timp cât sistemul juridic nu funcționează pe baza principiului supremației legii, se pot găsi suficiente portițe pentru agenții economici care desfăsoară activități din câmpul economiei subterane de a scăpa nepedepsiți, fapt ce poate conduce la o intensificare a ativităților de acest tip pornind de la idea ca se pot încălca reglementările fără ca cei ce fac acest lucru să suporte consecințele.

O a treia cauză a apariției și dezvoltării economiei subterane costă în specificitatea sistemului fiscal aplicabil într-o țară sau regiune. O creștere semnificativa a taxelor și impozitelor va duce la creșterea gradului de înclinație spre desfășurarea de activități economice din sfera economiei subterane. De regulă, o sporire a nivelului taxelor și impozitelor determină o mărire a prețului produselor sau serviciilor ceea ce va însemna că, prin transferarea activităților de producție a bunurilor și serviciilor din sectorul oficial în cel subteran, cei ce realizează aceste acțiuni obținând astfel un profit mai mare în sectorul neoficial, diferența fiind dată de contravaloarea taxelor și impozitelor.

A patra cauză constă în slăbiciunea și caracterul discreționar al puterii executive, a administrațiilor centrale, regionale sau locale. Atunci când resursele dintr-o economie nu sunt alocate pe baza principiilor maximizării utilității și a eficienței, este evident că se vor înregistra dimunuări ale valorii adăugate brute create în economie. Deși în acest caz nu se poate realiza neapărat un transfer de activități din sfera oficială în cea subterană, se poate spune că obținerea unor rezultate mai mici decât în condițiile alocării libere pe piețe are un rol de erodare, de subminare a activităților economice ofociale, de unde se poate trage și concluzia că aceste activități fac parte din economia subterană.

O a cincea cauză se poate considera ansamblul obiceiurilor, tradițiilor și moștenirilor unei societăți. Dacă activitățile specifice economiei subterane s-au desfasurat tacit pe un anumit teritoriu, atunci înclinația spre desfășurarea unor astfel de activități este mai mare. Un exemplu extrem din experiența societății românești este reprezentat de ceea ce s-a întâmplat în primele luni după căderea regimului comunist. Atuci s-au petrecut o seamă de acțiuni, precum furturi din proprietatea comună sau individuală, unele din ele transmise către întreaga populație prin intermediul canalelor mediatice, furturi ce reprezintă acțiuni ilegale ce aparțineau economiei subterane și care nu au fost pedepsite niciodată, astfel că ele au devenit parte a culturii românești, de aici și până la amploarea acestui gen de activități, (amploare întâlnită de-a lungul evoluției societății românești în ultimii 15 ani) ne mai fiind decât un pas.

2.1.3 Clasificarea economiei subterane pe diferite categorii de țări

Dacă la început a fost tratată precum o entitate marginală, în prezent economia subterană reprezintă o grijă permanentă, un subiect ce nu mai este neglijabil, fiind discutat și analizat de teoreticieni din diferite țări.

Economia subterană este un fenomen prezent atât în țările dezvoltate cât și-n cele mai puțin dezvoltate, neținând cont de politică, reglementările, mecanismele ori de legile specifice fiecărei țări. Așadar, Nicolae Craiu realizează o ierarhizare a economiei subterane pe categorii de țări.

Economia subterană în țările dezvoltate, “nordice”

În țările industrializate (țările dezvoltate ale lumii) în care practicile și motivațiile activităților subterane prezintă similitudini, dimensiunea acestui fenomen este relativ redusă, iar economia informală apare mai curând parazitară, neglijabilă ca pondere în totalul activității naționale, relative controlată și limitata în mare măsură.

Economia “secundară” a țărilor europene din est (foste socialiste)

Economia subterană a reprezentat o realitate și pentru țările socialiste din estul Europei, fenomenul fiind cercetat de o serie de economiști precum G. Grossmann, considerat pionierul studierii economiei subterane în această zonă, V. Treme, T. Zaslaskaia și alții, în încercarea de a-i descifra cauzele, modul de manifestare, efectele.

O întreagă diversitate de practici subterane s-a găsit în economiile din țările comuniste europene: frauda, munca la negru, escrocherii, bacșișuri, contrabandă, autoconsum puternic. În raport cu țările occidentale, cu SUA, sunt două diferențe fundamentale: un stadiu mai puțin avansat economic și un sistem politic și instituțional diferit.

Pentru sesizarea structurii și mărimii economiei secundare au fost puține studii, cu caracter mai degrabă empiric. În plus, obiectivitatea și rigurozitatea lor sunt discutabile.

G. Grossmann, primul care a studiat economia subterană în țările socialiste europene califică acest fenomen drept “economie secundară”. Economia primară era condusă de stat.

Economistul sovietic T. Zaslaskaia apreciază că “economia umbra iși pierde, fara îndoială, specificitatea”. Astfel, economia subterană, existenta înainte de 1989 în toate domeniile de activitate din țările estice, a avut o anumită particularitate, fiind considerată de specialiști ca o creație a planificării excesiv centralizate, a penuriei și a factorilor depersonalizării proprietății, datorate colectivismului.

Deși, în principal, cauzele existenței economiei secundare au fost aceleași în țările estice, aspectele sale diferențiindu-se sensibil în funcție de caracteristicile structurale, istorice și culturale ale fiecăreia dintre ele, caracteristică generală pare a fi aceea de reglementare a penuriei.

Această economie “secundară’, prin opoziție cu sistemul oficial al economiei planificate, acoperă, după celebra definiție a lui G. Grossmann, “tot ceea ce rezultă din cautarea obținerii caștigului privat și este în contradicție cu legea”.

După anul 1989, economia subterană a fostelor țări comuniste din estul și centrul Europei continuă să se manifeste sub diverse aspecte, adaptate noilor mutații survenite și îmbogățindu-se cu aspecte noi. Dispariția fenomenului de “economie de penurie” a condus la dispariția unui număr de rețele, circuite și pete clandestine.

Economia subterană din țările sudice, în mare măsură “informală”

În situația economiilor generic numite “din sud”, foarte eterogene, mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, existența unui larg sector tradițional, ce se sustrage, parțial sau chiar total, controlului statului, apare ca o trăsătură comună

În aceste țări, economia neoficială constituie, în mod general, modul de producție dominant și determina, într-o măsură importantă, nivelul de dezvoltare.

De reținut este faptul că, în aceste țări, rolul economiei informale este de asigurare a supraviețuirii populației, în ultima instanță, în unele cazuri, chiar de dezvoltare economică.

În mod tradițional, Serge Latouche distinge în țările în curs de dezvoltare două forme fundamentale de economie “nestructurată”- o forma “primitivă”, care acoperă mai ales autoproducția agricol și, înzestrarea cu utilaje a zonelor rurale. Este vorba de activitățile ce se efectuează ca o prelungire imediata a muncii în familie, o demarcație între acestea fiind greu de facut. Cealaltă parte a sectorului “nestructurat” cuprinde activitățiile comerciale, cele care fac obiectul schimburilor pe piață. Este vorba despre activitățile artizanale, de comerț sau servicii, desfasurate în general la scară redusă. Acestea se multiplică odată exodul rural și explozia demografică, care conduc la creșterea dimensiunii orașelor și a periferiilor urbane.

Unii economiști din țările lumii a treia reproșează economiei politice de origine europeană ca nu poate sesiza realitatea socială din țările în curs de dezvoltare, decât sub vocabular de arhaic sau tradițional. Sectorul informal ar fi, dimpotrivă, numai “eșecul unei rațiuni ce se vrea totalizantă, fară însă a putea fi astfel. “

2.1.4 Matricea structurală a economiei subterane

Această sintagmă descrie în linii mari considerații privind noțiunea de economie subterană, având la baza 3 componente esențiale: frauda fiscală, munca la negru și activitățile criminale.

A. Frauda fiscală reprezintă o realitate în care contrastele se împletesc cu paradoxurile, prejudecățiile cu credințele tenace, iar incertitudinea nu lasă loc confirmării și nici infirmării.

În cele mai multe cazuri, frauda fiscală desemnează o infracțiune la lege, diferențiindu-se de evaziunea fiscală care este dată de utilizarea abilă a posibilitățiilor oferite de lege.

Astfel, în concepția unor autori, evaziunea ( tax avoidance ) este definită ca o reorganizare legală a unei afaceri ce duce la minimizarea obligației fiscale, în timp ce frauda fiscală ( tax evasion ) presupune o rearanjare ilegală a unei afaceri în același scop. Așadar evaziunea fiscală se refera la minimizarea impozitării prin utilizarea unor alternative acceptabile, reale, iar frauda fiscală este determinată de contribuabilii care nu țin seama de legea fiscală în vigoare.

Concluzionând, ne aflăm în aria evaziunii fiscale dacă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor bugetate se realizează prin interpretarea legilor fiscale în favoarea contribuabilului și în zona fraudei fiscale, în situația în care se disimulează obiectul impozabil ori se folosesc alte mijloace de sustragere de la plata impozitului datorat.

Aceste practici sunt susceptibil de a fi sancționate prin pedepse administrative, chiar penale. Toleranța socială față de aceste practice, frecvența și severitatea controalelor variază de la o țară la alta.

Astfel ca în Olanda o declarație inexactă realizată intenționat, prezentarea unor documente false sau nerespectarea obligației de a furniza anumite informații administrației sunt considerate fraude fiscale. Pedeapsa este de până la 6 luni inchisoare și o amendă de 20.000 de florini dacă impozitul eludat depășește această sumă.

În Japonia, unde onestitatea fiscală este în mod obișnuit ridicată, frauda fiscală face obiectul reprobării și este calificată ca o crima. Ea nu este cercetată doar de serviciile fiscale, ci și de parchet și poliție. Nu se ține cont de natura infracțiunii – fraudă sau evaziune fiscală, atâta timp efectul este același, adică diminuarea veniturilor statului. Această scadere are implicații semnificative în economie și în viața socială, statul ne mai având resurse necesare pentru a satisface nevoile populației.

Firmele de tip “fantomă”, punctual nodal al fraudelor fiscale

Societățile de tip “fantomă” reprezintă cea mai raspândită modalitate de asocire a unor grupuri de persoane, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale datorate la bugetul de stat. ele se înregistrează, de regulă pe numele unor cetățeni străini imposibil de identificat ulterior pentru a răspunde în fața faptelor săvârșite. Deseori sunt utilizate acte de identitate false și deși acestea sunt supuse unui control riguros efectuat de o serie de oameni de specialitate ( notari, avocași, Registrul Comerțului, administrații finanaciare ) nu sunt depistate. Ceea ce poate însemna doar două lucruri: fie falsurile au fost facute perfect, fie au existat anumite interese pentru care nu s-a vrut depistarea acestora.

Aceste entități fictive servesc drept paravan pentru operațiunile comerciale ilicite, nefuncționând la sediul social declarat. Astfel activitatea firmelor de acest tip generează prejudicii fiscale semnificative și văduvește bugetul de stat de resurse financiare importante. Așadar, se creează o presiune asupra monedei naționale, informațiile și statisticile se denaturează, iar operatiunile derulate prin aceste firme conduc la vicierea mediului concurențial de afaceri, cu efecte evident nefavorabile asupra societățiilor comerciale care iși achită toate datoriile fiscale. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că aceste practice comerciale ilicite favorizează introducerea pe piață a unor produse expirate sau necorespunzătoare calitativ cu efecte grave pe termen lung asupra stării de sănătate a populației.

Practica relatează existența a două tipuri principale de firme fantomă:

a. Cele care nu sunt inregistrate la Registrul Comerțului nu există de fapt, însa dețin documente de înființare și ștampile confectionate în fals, utiizând documente financiar-fiscale contrafăcute ori procurate ilegal. În general denumirea unei asemenea societăți se aseamănă cu cea a unei societăți comerciale existente cu scopul de a crea confuzie în rândul eventualilor “parteneri de afaceri” și de a da notă de aparență legalitate a tranzacțiilor pe care le desfășoară. Acest tip de societăți nu depun la organul fiscal teritorial situațiile financiare periodice stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.

b. Cele care sunt inregistrate la Registrul Comertului au o notă de legalitate în sensul că asociații acestora există ca persoane fizice și participă efectiv la constituirea și înregistrarea societății. Aceștia achiziționează legal documente fiscale cu regim special de înscriere și de numerotare, obțin autorizațiile necesare funcționării, închiriază un spațiu, deschid conturi bancare, chiar depun declarații de impozite și taxe, deținând și evidente contabile. Totusi în urma acestor operațiuni, asociații încep să dispară, de conducerea societății ocupându-se alte persoane presupuse împuternicite, declarațiile cerute de organul fiscal incep să aibă date false și informații inexacte cu scopul de a îngreuna eventualele controale. Ultima etapă constă în acumularea unor mari datorii față de stat, recurgând astfel la cesionarea societății către cetățenii străini care nu pot fi identificați și trași la răspundere.

Majoritatea acestor firme de tip “fantomă” nu pot fi controlate, deoarece nu funcționează la sediul social declarat, iar pentru a lăsa impresia unor operațiuni legale folosesc conturi bancare pentru încasările de la clienți și plățile către furnizori. Acest tip de societăți sunt cunoscute și sub denumirea de societăți comerciale de tip “tun”, ele fraudulând atât fiscul ( prin ținerea unei contabilității duble și falsificare de documente ) cât și partenerii comerciali ( prin crearea unui renume de seriozitate și încredere, dupa care incep sa emită cecuri fară acoperire pentru marfa achiziționată, concomitent cu dispariția de la sediul social declarat și de la punctele de lucru ).

B. Munca la negru este reprezentată fie de acele activități efectuate în mod clandestin, fie de cele nedeclarate la adevărata lor valoare.

Acest lucru duce la un dezechilibru pe piața economică, deoarece se formează o piață a muncii paralelă cu cea legală, care nu este în conformitate cu prevederile în vigoare, dar este mai tentantă căci oferă o serie de beneficii atât angajatorului cât și angajatului. Astfel, angajatorul iși reduce cheltuielile cu plata contribuțiilor, iar angajatul dispune de o valoare mai mare a resurselor bănești. Pe termen lung prestarea pe această piață generează consecințe angajatului ( lipsa asigurării pentru pensie și somaj, a concediului în caz de boală, a condițiilor necesare și obligatorii la locul de muncă ), dar uneori aceasta pare a fi unica soluție căci reglementările legale ce guvernează societățile stabilesc anumite limite și condiții de acceptare ori de respingere.

Asadar legislația stabilește în principal:

limite maxime și minime de vârstă pentru exercitarea anumitor meserii și, în mod particular, ocrotește copiii, interzicând exploaterea acestora;

condițiile de natură tehnică și normele de protecție a muncii specifice fiecărui domeniu;

limitele timpului de muncă, odihnă, condiții ce trebuie asigurate lucrătorilor;

măsuri pentru protejarea forței de munca din fiecare stat sau, după caz, de atragere de forță de muncă din alte state.

Un alt factor ce conduce la acceptarea muncii fără forme legale îl costituie și timpul liber de care beneficiază anumite categorii de persoane precum:

– persoanele cu calificare slabă, constrânși să accepte locuri de muncă oculte, negăsind de lucru pe piața oficială a muncii;

– minorii, studenții, șomerii, pensionarii;

– grupurile cu salariile reduse și nivel scazut de instruire;

– cei care au dificultăți privind integrarea lor socială.

Sfera de cuprindere este foarte mare, de la activități casnice, gospodărești, comunitare, trecând prin munca în agricultură, construcții și până la alte ramuri industriale. Însă cea mai răspândită formă de manifestare a muncii la “negru” se referă la munca subdeclarată, care se exercită la limita dispozițiilor legale din domeniu, cu repercursiuni negative atât asupra bugetului de stat cât și a bugetelor asigurărilor sociale de sănătate.

Un caz aparte este reprezentat de “prizonerii muncii la negru”, și aici ne referim la cei care, oricum nu au altă variantă ( de exemplu, cei care locuiesc illegal într-o țară). De regulă, ei beneficiază de o atitudine de toleranță tacită atât din partea populației, cât și a autorităților, deoarece prestează, în cele mai multe cazuri, diverse munci pentru care nu există ofertă de forță de muncă în rândul populației autohtone, iar durata muncii prestate de aceștia este limitată in timp.

C. Activitățile criminale, componentă reliefată prin activitățile de producție, distribuție și consum de droguri, traficul de arme și de materiale nucleare, furtul de automobile, prostituție, traficul de carne vie, corupție.

Acesta serie de activități reprezintă o realitate pe care o sesizăm destul de des prin intermediul unor “știri de senzație” și se dorește a fi cea mai cruntă și periculoasă structură a economiei subterane.

Scopul acestora constă în obținerea unor venituri uriașe care ulterior sunt plasate în economia oficială și astfel are loc ceea ce se numește “spălarea banilor”. Istoria scurtă a acestui concept are ca origine creșterea fenomenului de trafic de droguri la nivel internațional și, în consecință, spălarea banilor este operațiunea ce urmărește plasarea sumelor obținute în activități economice ilicite.

Motivele care stau la baza criminalității organizate pot fi uneori de natură politică, religioasă, dar chiar și în aceste cazuri, este vorba doar de o interfață, crima organizată având în mod evident tendința de suprapunere cu economia subterană, dându-i acesteia un caracter organizat, preluând disponibilitățile financiare și oportunitățile create de alte activități componente.

Pericolul generat de această situație este major, chiar dacă datorită unor interese imediate se încearcă minimalizarea sa. Pătrunderea masivă a banilor negri în circuitele financiare oficiale poate permite reprezentanțiilor criminalității organizate accesul la deciziile importante ce vizează funcționarea economiei mondiale.

Consecințele pătrunderii capitalului obținut din astfel de activități criminale în economia reală sunt similare efectelor devastatoare ale poluării naturii ce pot avea chiar caracter ireversibil.

2.1.5 Dimensiunea și evaluarea economiei subterane

Economia României se prezintă ca un sistem dual constituit din economia oficială și o substanțială economie subterană, sector pe baza caruia au fost realizate o serie de studii cu o paletă largă a rezultatelor.

La intrebarea “ care este dimensiunea economiei subterane în România? “ nu se poate da un raspuns clar și cert fără posibilitatea de a fi combătut cu alte evaluări. De regulă, fiecare estimare se limitează la anumite aspecte ale economiei subterane și folosește o anumită metodologie.

În prezent, în România se calculează economia ascunsă din sectorul formal și neformal și se referă la producția legală, neînregistrată administrativ și fiscal pentru evaziune fiscală (impozite) și muncă la negru (în cazul sectorului formal), respectiv la activitățile persoanelor fizice care nu-și declară fiscal activitatea și la persoanele juridice înregistrate fiscal și care "evadeaza” și utilizează muncă la negru.

Activitățile subterane “letale” al căror venit nu este declarat fiscal includ printre altele: profitul pe investițiile de capital, registrele duble de contabilitate a chiriilor, gratuitățile, însușirile unei parți din încasările de casă, etc. Iar activitățile așa-zise ilegale: contrabanda jocurilor de noroc ilegale, munca la negru sau concomitent cu încasarea ajutorului de somaj, traficul illegal de droguri, arme și alcool, trocul, conturile de cheltuieli cu contabilitate dublă, prostituția, traficul de persoane, etc.

Natura ascunsă și eterogenitatea formelor de manifestare a activităților subterane imprimă o anumită fragilitate metodelor de măsurare a dimensiunilor acesteia, privilegiind în mai multe cazuri aproximările, cifrele neverificate, rezultatele obținute fiind, de cele mai multe ori, precare, incerte.

Abordarea din punct de vedere economic a economiei subterane presupune cel puțin următoarele aspecte:

studierea motivațiilor și a cauzelor, ce vizează analizarea unor variabile economice, cum sunt presiunea fiscală, nivelul și gradul de colectare a veniturilor bugetare, rata șomajului;

studierea aspectelor cantitative, exprimate în lei, ore de muncă, angajați la negru, PIB și la ocuparea totală a forței de muncă;

analizarea consecințelor, ce presupune atât aspecte economice cât și sociale: impactul asupra creșterii economice, al nivelului de trai și al repartizării veniturilor.

Totuși analizând doar aceste aspecte ar însemna o restricție în înțelegerea subiectului: aspectele morale, tradițiile, un mod specific de viață, sunt factori cu atât mai importanți, cu cât sunt mai dificil de analizat și imposibil de cuantificat.

În funcție de metoda folosită sau, în cadrul aceleiași metode, în funcție de ipotezele adoptate, rezultatele măsurătorilor sunt considerabil diferite chiar pentru aceeași țară. De exemplu, în Suedia, economia neagră se situează între 0.5%-17.2% din PNB, în Belgia între 2.4%-16%, iar în Anglia între 25%-30%.

Așadar fiabilitatea acestor cifre este o problemă extrem de delicată, confirmarea sau infirmarea lor neputând fi făcută de o manieră care să se bucure de un anumit consens. Având în vedere dificultatea evaluării unui fenomen atat de complex precum economia informală, metodele propuse de specialiști sunt foarte diferite, în funcție de abordarea pentru care optează aceștia, a aspectului specific pe care iși propun sa-l aibă în vedere.

Astfel se disting 3 mari categorii de metode pentru cuantificarea economiei subterane:

a. lansarea unor cifre pur speculative, în funcție de anumite interese conjuncturale. Acestea au rolul de a convinge publicul, politicienii și mediile universitare că fenomenul există și nu mai poate fi ignorat, justificând astfel eventualele măsuri de reprimare, ceea ce creeaza uneori reacții de respingere din partea populației;

b. calcule efectuate pe bază de raționamente mai mult sau mai puțin logice sau coerente, bazate pe cunoașterea activității și mecanismelor economice. Aceste estimări oferă deseori cifre pertinente;

c. estimări bazate pe metode bine definite, generate de anumite metode de calcul.

2.2 Paradisurile fiscale

Motto:

“Numim paradis fiscal un teritoriu în care persoanele fizice și societațile comerciale

consideră ca sunt mai puțin puncționate fiscal decat în altă parte.“

Roger Brunet

2.2.1 Conținut, definiții și caracteristici ale paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale sunt reprezentate de acele țări care nu percep impozite sau percep, dar sunt reduse în totalitate ori pe anumite categorii de venituri, țări în care nu există restricții asupra schimburilor valutare, dar care prezintă un nivel ridicat de secret bancar sau comercial.

Aceste teritorii au fost create din cauza slăbiciunii umane care tentează anumiți contribuabili să plătească taxe și impozite cât mai mici sau dacă se poate chiar deloc. Acest fenomen datează din vechime, un exemplu l-ar constitui Grecia veche unde comercianții foloseau insulele din apropierea Atenei pentru depozitarea mărfurilor, evitând astfel un impozit de 2% ce era perceput pentru importuri și exporturi.

Astfel au început să apară aceste “refugii“ fiscale având o legislație ce oferea condițiile necesare pentru creșterea câștigurilor, o parte fiind constituită din taxele și impozitele neplătite integral sau parțial.

Însă numărul acestora a crescut simțitor la sfarșitul celui de-al doilea război mondial când are loc o sporire a numărului filialelor societăților-mama; în prezent, conform statisticilor Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economica ( OCDE ), in lume exista 35 de paradisuri fiscale. Afacerile derulate prin intermediul acestora au atins dimensiuni inimaginabile, analiștii economici afirmând astel ca aproximativ 70% din masa monetară mondială este rulată din umbra paradisurilor fiscale.

Specificitatea acestor teritorii este dată atât de respectarea unor reglementări impuse chiar și-n condițiile violării legilor unor altor țări, cât și de o serie de caracteristici precum:

a. Impozitele reduse

Majoritatea țărilor considerate paradisuri fiscale fie nu impun nici un impozit pe venituri ori impun doar pe anumite categorii de venituri, fie impun impozite dar la un nivel mai scăzut decât cel aflat în țările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale.

Multe din paradisurile fiscale din regiunea Caraibelor sunt țări mici, mai puțin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general, săraci. Proporția redusă a populației cu un venit superior nivelului de subzistență ar putea face ca un sistem de taxare să nu fie satisfăcător. De aceea guvernele acestor teritorii au considerat mai eficient să-și procure resursele necesare într-un alt mod decât cel al colectării impozitelor.

b. Secretul

Dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislație, totuși, cele mai multe țări din lume nu protejeaza aceste informații în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin. Însă în cazul acestor oaze fiscale, secretul bancar sau comercial nu este divulgat nici atunci când este vorba despre comiterea unei grave încălcări a legilor unei altei țări. Totuși gradul de secret și amploarea restricțiilor variază de la o țara la alta. Unele mențin o distincție între evaziunea fiscală și alte infracțiuni, cooperând când este vorba de investigarea cazurilor infracționale din sfera taxelor, refuzând cazurile de evaziune fiscală. Iar în alte țări gradul de confidențialitate este direct corelat cu tipul de licență sau autorizație de funcționare.

c. Importanța relativă a activității bancare

Cele mai multe tări paradisuri fiscale urmează o politică de încurajare a activității bancare din străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincții între activitatea bancară a locuitorilor țării respective și aceea a cetățenilor străini. În general, activitatea cetățenilor străini nu este supusă unor cerințe în ceea ce privește rezerva de fonduri și nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau a altor controale. Paradisurile fiscale prosperă în mare măsură datorită prezenței băncilor străine. Activitatea financiară generează venituri sub forma onorariilor și a unor simbolice impozite asupra instituțiilor financiare și creează o infrastructură ce poate fi folosită atât de companiile legitime, cât și de infractori, pentru a-și ascunde fondurile ilicite.

Depunerile bancare din străinătate în jurisdictiile paradisurilor fiscale sunt considerabil mai mari decât conturile bancare străine în țările care nu sunt paradisuri fiscale. Unele dintre cele mai mari bănci străine au filiale pe aceste teritorii cu scopul de a participa la piața eurodolarului, acceptând depuneri de la străini și împrumutând sume clienților lor străini.

d. Mijloace de comunicație moderne

Cele mai multe din țările considerate paradisuri fiscale dispun de execelente instalații de comunicare, mai ales servicii de telefoane, cablu, teletex, care le leagă de cele mai importante țări, din care provin fondurile depuse sau spre care se îndreaptă fluxurile financiare.

Progresele realizate de utilizarea calculatoarelor electronice și a internetului în efectuarea deconturilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile fiscale o mai mare atracție. Fiind situate, în general, în apropiere de coastele continentului American, acestea dețin, de asemenea servicii aeriene cu zboruri regulate. Nu lipsită de importanță este și folosirea limbii engleze, ca limbă principală în aceste teritorii, în special cele din zona Caraibelor.

e. Lipsa de control asupra monedei

Multe paradisuri fiscale exercită un sistem de control cu dublă monedă, care face deosebirea între rezidenți și nerezidenți și între monedă locală și cea străină. Regula generală este aceea că fac obiectul controlului monetar și valutar numai locuitorii din țara paradis fiscal, nu și cetățenii nerezidenți. Totuși, în ceea ce privește moneda locală, și străini trebuie să respecte restricțiile impuse localnicilor. O companie creată într-o țară paradis fiscal care are ca proprietar un nerezident și care își desfășoară activitatea comercială în afara paradisului fiscal este considerată ca fiind entitate cu regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare.

f. Publicitatea promoțională

Cele mai multe paradisuri fiscale își desfășoară singure publicitatea pe aceasta temă, datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investițiilor străine. Multe din asemea țări organizează seminarii internaționale, iar reprezentanții lor oficiali colaborează la întocmirea de articole ce laudă virtuțile țărilor lor ca paradis fiscal.

Paradisurile fiscale favorizează interesele acelor investitori interesați să-și recicleze banii și care nu vor să plătească impozite pe profituri sau venituri .

Paradisurile fiscale reprezintă adevărate “canale colectoare” a unor uriașe sume de bani provenite prin metode mai mult sau mai puțin frauduloase, oferind astfel o serie de avantaje societăților care iși stabilesc sediul sau persoanelor fizice care iși au rezidența pe teritoriul acestora, precum:

– unele țări nu percep impozit pe venituri, avere;

– anumite țări au stabilit o colectare de impozite pe veniturile aferente unei baze teritoriale dacă beneficiile nu iși au sursa pe teritoriul statului respectiv, nu există impozit;

– există încă teritorii unde ratele de impozitare sunt scăzute;

– alte țări de tip paradis fiscal oferă avantaje specifice pentru tipul unei specifice de societăți, de exemplu, holdinguri, societăți scutite.

Motto-ul care dictează întrebuințarea paradisurilor fiscale poate fi considerat următorul: “ plătești mai puțin și câștigi mai mult “. Astfel atât persoanele fizice cât și cele juridice sunt interesate de utilizarea acestor refugii fiscale.

Persoanele fizice folosesc paradisurile fiscale din două motive:

cu scopul de a profita de politicile guvernamentale din țările respective, având ca obiectiv dezvoltarea anumitor activități;

pe de altă parte, caută țările unde impozitarea este foarte scăzută, respectiv nulă, ori unde s-au stabilit acorduri cu țările ce dețin o impozitare puternică, ce oferă posibilitatea unor reduceri pentru impozitele plătite în prima țară.

Persoanele juridice utilizează, la rândul lor, refugiile fiscale din anumite motive precum:

– beneficiile, în anumite teritorii fiscale, sunt impozitate la un an dupa realizarea lor, impozitul fiind calculat pe ansamblul beneficiilor naționale și străine, fapt care permite intârzierea impozitării intreprinderilor ce au filiale în străinătate;

– deseori paradisurile fiscale sunt folosite pentru a efectua tranzacții de brevete, mărci și procedee de fabricație;

– constituirea unei filiale într-un paradis fiscal permite o mai mare suplețe și discreție mărită în gestiune;

– o filială în cadrul unui paradis fiscal poate fi utilizată de o întrprindere ca un punct de cumpărare pentru propriile sale mărfuri. Acestea din urmă sunt revândute uzinelor din străinătate, profitându-se de remizele obținute fără a pierde beneficiul vânzării;

– un alt motiv l-ar constitui realizarea beneficiilor neimpozabile prin cumpărarea de material la prețul pieței locale printr-o filială implantată intr-un paradis fiscal;

– companiile de asigurări captive sunt utilizate de firme multinaționale pentru a deveni propriul lor asigurator, din cauza costurilor substanțiale ale asigurărilor, precum și din cauza caracterului neasigurabil al unora dintre activitățile lor. Compania de asigurări captivă poate deveni totodată un mijloc de finanțare al investițiilor firmei-mama;

– băncile captive sunt organisme create pentru necesitățile proprii ale unui grup de indivizi. Acestea au statut de banca non-rezidentă și pot efectua operațiuni de orice natură, cu excepția celor care implică rezidenți din țările în care acestea sunt instalate;

– un ultim motiv ar consta în abundența de juriști, bancheri și contabili extrem de competenți existenți în paradisurile fiscale.

2.2.2 Companiile offshore, segment al paradisurilor fiscale

Companiile offshore reprezintă acel tip societăți comerciale ce se înregistrează într-o anumită țară, dar care își desfășoară activitatea în afara granițelor țării respective. Practic, ele sunt niște entități străine care nu au voie să deruleze tranzacții în țara în care funcționează. Cei care se ocupă cu înființarea acestora aleg anumite teritorii ca și locație deoarece nu toate țările oferă condiții propice dezvoltării acestor societăți.

Și deși există anumite deosebiri de la țară la alta, o condiție îndeplinită de fiecare în parte, constă în semnarea a două documente oficiale: memorandumul de asociere ( similar contractului de societate ) și articolul de asociere ( statutul ), ce conține regulile de funcționare a companiei. După aprobarea celor două documente, este eliberat un certificat de incorporare a companiei.

În ultimii ani se observă o creștere a numărului acestor societăți ce pare a fi proporțională cu diversificarea acestora, distingând așadar următoarele tipuri de companii offshore :

companiile ordinare sunt excepția de la regulă, adică ele au voie să intreprindă afaceri oriunde, chiar si-n țara gazdă. Însa ele sunt obligate sa dețină un oficiu în țara gazdă si să prezinte declarația de venit în fiecare an;

companiile nonordinare străine nu sunt autorizate să desfășoare afaceri pe teritoriul țării gazde și sunt condiționate de cerințele declarației veniturilor la oficiile locale de înregistrare a companiilor;

companiile scutite de impozit nu sunt obligate să țină un registru ori să întocmească declarații anuale de venit, singura condiție impusă este aceea de a-și desfăsura activitatea în afara țării gazde, realizând cu aceasta doar tranzacțiile necesare îndeplinirii activității în străinătate și menținerii conturilor bancare;

corporațiile străine au sarcina de a furniza copii autentificate ale memorandumului și statului din țara de origine și o listă de directori fictivi, de obicei. Acestea sunt încorporate în afara unei țări, obligate fiind sa aibă atât un sediu de afaceri în țara respectivă cât și un agent local, locuitor al regiunii;

corporațiile de raft sunt create în conformitate cu legislația locală la o anumită dată de la care va începe să existe pe raftul biroului unui avocat. Acesta plătește taxa anuală guvernului local în ideea menținerii statutului de respectabilitate al companiei, obiectivul real fiind acela de a putea furniza o companie aparent legitimă, cu un trecut, oricui ar avea nevoie.

De exemplu, dacă cineva pretinde că fondurile folosite pentru a achiziționa un bun cu 3 ani în urmă au provenit dintr-un împrumut de la o corporație din străinătate, el poate utiliza o corporație de raft, ce există cu 5 ani în urmă și poate realiza ulterior documentele antedatate ale acestei companii, cu scopul de a dovedi respectivul împrumut. Și astfel un cec eliberat în numele companiei va dovedi că aceasta există înainte de data împrumutului;

companiile de asigurări trebuie să obțină o autorizație din partea țării gazde și adesea sunt de tip captive, adică desfășoară activități cu adevărații proprietari sau cu un grup restrâns de persoane.

Demersurile firmelor multinaționale, care preferă să pătrundă pe o piață nouă prin intermediul societăților offshore, au fost caracterizate astfel: “Companiile offshore este un element care minimizează riscul. Decât să răspundă cu tot patrimoniul firmei-mamă, mai bine răspunde cu nimic.”

2.2.3 Considerații privind selectarea unui paradis fiscal

Alegerea unui paradis fiscal va depinde întotdeauna de obiectivul de bază al persoanei în ceea ce privește utilizarea unei jurisdicții a secretului financiar situate în afara țării de rezidență. Totodată trebuie ținut cont și de impactul legislației din țara de origine a investitorului asupra condițiilor legale de investire în străinătate și de repatriere a profiturilor obținute.

Așadar pentru o justă distingere a paradisurilor fiscale, au fost evidențiate trei categorii de factori, după cum urmează:

Factorii cu caracter general sunt reprezentați de:

Statutul juridic, care se referă la faptul că orice stat și entitate regională trebuie să aibă un statut juridic bine precizat;

Consensul politic, factor ce are la bază evitarea limitării libertății unei societăți la un moment dat, schimbându-se brusc legislația față de capitalul străin dintr-un motin anume.

Situația geografică esențială în desfăsurarea unei afaceri prin prezența unui sistem de comunicație;

Stabilitatea politică și economică ;

Structura socială nu este de neglijat, astfel că societatea ce urmează să-și înființeze sediul într-un paradis fiscal cere infomații cu privire la structura juridică, bancară;

Moneda și controlul schimburilor se referă la existența unei monede stabile și a unor structuri care să acționeze împotriva inflației;

Volumul afacerilor se referă la existența unei piețe locale care să constituie o bază sigură pentru dezvoltarea unor operațiuni în străinătate;

Costul și timpul necesare creării unei societăți fac referire la faptul că există guverne care decid să stimuleze atragerea capitalului străin asigurând condiții competitive și costuri rezonabile comparative cu alte guverne;

Regimul fiscal alături de facilitățile fiscale acordate, prezintă importanță prin totalitatea impozitelor și taxelor fiscale existente;

Acordurile fiscale;

Acordarea de garanții specifice pentru protejarea afacerilor împotriva riscului unei atitudini negative față de străini, contrar angajamentelor luate. Investitorii se asigură că regimul fiscal favorabil va fi menținut, că vor putea repatria capitalurile și transfera profiturile în caz de naționalizare sau expropiere.

Factorii particulari care influențează alegerea unui paradis fiscal sunt determinați de motivația și situația individuală a persoanelor fizice și juridice, ei făcând referire la:

Domiciliul sau rezidența persoanelor fizice și influența schimbării acestora reprezintă un factor important căci statele sunt cele care stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice după aceste criterii ( Marea Britanie, Franța ), dar și după naționalitate ( SUA, Filipine );

Sediul societăților trebuie luat în considerare deoarece prezintă riscuri legate de evaluarea reglementărilor fiscale ( în cazul societăților rezidențe existând impunere );

Transferul capitalurilor presupune analiza modului de reglementare a schimburilor în țara de plecare. Există și țări, Australia, de exemplu, care nu permit transferul capitalurilor spre paradisurile fiscale decât dupa obținerea unei declarații de la autorul transferului și aprobării din partea administrației fiscale;

Accesibilitatea paradisului se refera la posibilitatea obținerii unei vize de intrare, de a cumpăra sau de a închiria o locuință, dar și la condițiile de viață existene, costul operațiunilor de stabilire, limba vorbită;

Asigurarea secretului operațiunilor este realizată pentru protejarea unor acte și tranzacții;

Numirea reprezentanților de către proprietari pentru ca identitatea acestora să fie ascunsă.

Factorii specifici se referă atât la diversitatea particularităților regimurilor juridice, sistemelor fiscale, cât și la avantajele oferite de guverne.

Clasificarea paradisurilor fiscale se realizează în funcție de anumite criterii:

a. după importanța lor:

Paradisurile fiscale principale se grupează astfel:

țări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor și creșterilor de capital pentru persoanele fizice: Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Monaco;

țări în care impozitul pe venit sau pe beneficiu este stabilit pe o baza teritorială: Costa Rica, Panama, Filipine, Venezuela, Hong-Kong;

țări în care cotele de impunere sunt puțin ridicate: Elveția, Insulele Virgine Britanice, Antilele Olandeze;

țări care ofera avntaje specifice societăților de tip holding sau societățiilor offshore, precum Singapore;

țări ce ofera exonerări fiscale industriilor create cu scopul dezvoltării exporturilor, Irlanda, spre exemplu,

Paradisurile fiscale secundare cuprind:

– țări mici: Vatican, Insulele Tonga, Jamaica, insulele Virgine, insulele Cocos. Caracterizate printr-o populație redusă numeric și o suprafață mică, acestea fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie acordă anumite exonerări ori stabilesc cote mult reduse;

– țări industrializate ce pot deveni un punct de atracție pentru activitățile desfasurate de unele societăți, precum: SUA, Franța, Italia, BELGIA, Austria. Paralel cu lupta Împotriva evaziunii fiscale, aceste țări sunt tentate să aloce facilitate fiscale atrăgătoare, prin acordare de reduceri sau scutiri de impozite, scopul fiind acela de a atrage capitalul străin și de a crește exporturile.

b. dupa zona geografică în care sunt situate paradisurile fiscale, grupându-se astfel:

zona Caraibelor și America Centrală – Bermude, Panama, Bahamas;

zona Asia-Pacific – Insulele Virgine, Singapore, Hog-Kong;

zona Africa-Oceanul Indian – Liberia;

zona Europa – Cipru, Monaco.

c. in funcție de persoanele ce le utilizează, se împart în:

Paradisuri fiscale pentru persoane fizice:

– Andora, unde cota impozitului este zero;

– Bahamas, unde nu există impozite, doar anumite capcane de evitat;

– Cipru, ce rezervă privilegii fiscale persoanelor fizice pensionate;

– Monaco, care nu percepe impozit, dar care este interzis francezilor.

Paradisurile fiscale pentru persoanele juridice:

Bahamas, Bermude, aici se pot inființa societăți neimpozabile dacă au o activitate externă;

Cipru este o localitate unde se desfăsoară o activitate neintreruptă datorită unui amestec abil între noțiunea de rezidență și cea de nerezidență;

Jersey și Guernsey sunt țări în care societățile nerezidente sunt scutite de impozite. Totuși există o anumită distanță păstrată față de Jersey deoarece rapotul calitate-pret nu mai este satisfăcător;

Insulele Virgine Britanice reprezintă o zona în care un avocat talentat și sprijinit de un guvern inteligent a reușit în aproximativ 8 ani să creeze mai mult de 60.000 de societăți cu activități externe și care nu sunt impozabile;

Liberia, teritoriu cu o imagine puțin deteriorată atrage încă nerezidenți ce inființează societăți;

Panama, zona în care fabricarea produselor este un proces extreme de profitabil.

2.2.4 Principalele teritorii considerate paradisuri fiscale

O practică foarte răspândită în lumea afacerilor constă în constituirea unor filiale în țări în care nivelul fiscalității este mai redus decât în țara în care funcționează societatea- mamă, relațiile dintre cele două sedii fiind, de multe ori fictive.

Aceste locuri în care se refugiază asemenea persoane ce vor să se sustragă de la impozitare sunt denumite paradisuri fiscale. Ceea ce trebuie reținut este, că nu există un paradis fiscal perfect din toate punctele de vedere, căci într-o astfel de situație toți investitorii ar lua cu asalt acea oază fiscală, iar celelalte paradisuri fiscale ar dispărea.

Există însă, particularități care evidențiază fiecare paradis în parte, dar pentru o mai reușită înțelegere vom prezenta câteva asemenea teritorii:

Bermuda, o fostă colonie britanică dispune de o serie de profesioniști în domeniul activității financiare ( avocați, contabili, bancheri ) cu experiență în domeniul relațiilor cu investitorii străini. Rețeaua de telecomunicații este modernă și eficientă, beneficiind de legături aeriene bune cu Statele Unite și Europa. În cadrul acestui teritoriu nu există nici un fel de control asupra schimburilor valutare și orice cantitate de bani poate introdusă ori scoasă din țară.

În Bermuda deși există doar 4 bănci, acestea oferă o gamă largă de conturi și servicii ( conturi curente, de economii, fiduciare și de custodie, de trust, investiții, servicii de brokerage, management de proprietăți imobiliare și servicii de credite funciare ), iar secretul bancar este păstrat cu strictețe. Însă aceste bănci sunt mai rezervate în ceea ce-i privește pe noii clienți, solicitând o recomandare din partea unui membru al comunității profesionale. Așadar, cu referințe bancare și acte de identitate corespunzătoare, oricine își poate deschide un cont în nume propriu. Un alt lucru demn de a fi luat în considerare ar fi acela că pe insulă există doar 2 mari firme de avocați care se ocupă de majoritatea tranzacțiilor financiare.

Insulele Canalului reprezintă o țară independentă și autoguvernata situată în Canalul Mânecii, între Marea Britanie și Franța. Aici conturile bancare sunt deschise cu mare ușurință în persoană, prin reprezentant sau chiar prin poștă. Acest grup de insule este renumit atât pentru ușurința cu care sunt inființate corporațiile, cât și pentru discreția și confidențialitatea de care da dovadă. Ca și-n Bermuda nici aici nu există restricții de schimb valutar, iar rețeaua de telecomunicații este la fel de modernă, însă toate rutele aeriene către aceste insule trebuie să treacă prin Londra sau Paris.

Insula Omului este o jurisdicție total diferită și nu este în nici un fel politic corelată cu Insulele Canalului. Este o insulă mică situată în Marea Irlandei, între Marea Britaniei și Irlanda. Se caracterizează, la fel că majoritatea paradisurilor fiscale printr-un sistem modern de telecomunicații și printr-o deosebită discreție și confidentialiatate în ceea ce priveste secretul bancar. În cadrul acestei insule există 45 de bănci cu o paletă largă de servicii și doar un singur hotel ce oferă camere cu băi private.

Insulele Cayman sunt situate la sud de Cuba, principală caracteristică fiind activitatea bancară internațională. În cadrul acestui grup de insule există aproximativ o bancă la 30 de persoane, fiind renumită pentru severitatea și restricția privind informațiile confidențiale ( se consideră a fi împotriva legii ). În cadrul acestei oaze fiscale nu există restricții monetare ori de schimburi valutare, dar prevalează o serie de specialiști locali în domeniul impozitelor internaționale și o rețea superioară de telecomunicații. De asemenea se conturează printr-o gamă de trusturi specializate în înființarea și administrarea corporațiilor străine.

Antilele Olandeze reprezintă un stat membru al Regatului Olandei ( împreună Olanda și Surinam ), însă practică o autonomie completă în afacerile interne ale statului. Ele se află de-a lungul Mării Caraibelor, detinând un total de șase insule dintre care două sunt recunoscute ca pardisuri fiscale importante: Curaco și Sf. Martin. Timp de de mulți ani, acest grup de insule s-au bucurat de un avantaj asupra celorlalte jurisdicții ale secretului financiar datorită unui vechi tratat asupra taxelor încheiate de Olanda cu Statele Unite și Marea Britanie. Datorită acestei înțelegeri, corporațiile din antilele olandeze care dețineau investiții în Statele Unite fie erau scutite de taxe fie achitau impozite mai mici pe profit comparativ cu alte țări. Astfel se explica preponderența corporațiilor din Antilele Olandeze ce dețin bunuri imobiliare sau investiții generatoare de profituri în Statele Unite.

Ca oricare paradis fiscal ce se respectă, acest teritoriu prezintă servicii moderne și eficiente de telex, telefon și poștă, o paletă largă de bănci internaționale și în plus beneficiază de curse aeriene directe de la New York și Miami. Se caracterizează, de asemenea printr-o deosebită confidențialitate și prin lipsa restricțiilor monetare și de schimburi valutare. Un alt avanaj de care beneficiază cei care își înființează pe acest teritoriu diverse entități, este periada scurtă de timp, de aproximativ 2-4 săptămâni.

Panama reprezintă un teritoriu care a devenit destul de repede un paradis fiscal și un centru bancar internațional datorită seriei de avantaje pe care le oferă: cu excepția unei taxe anuale de 100 de dolari nu există nici un fel de taxe asupra entităților străine, nici o obligație de a declara veniturile și fără o supraveghere din partea guvernului. Corporația trebuie să aibă 3 directori, însă aceștia pot acționa și ca salariați, atât străini cât și localnici. Numele corporațiilor pot fi în orice limbă, doar că trebuie să conțină anumite sigle. Funcționarea în cadrul acestui teritoriu nu necesită un minim de capital investit și nici obligația de a prezenta registre sau evidențe ale corporațiilor. Se mândrește cu un număr de aproximativ 50.000 de corporații inființate în ultimii ani, ceea ce depășește totalul celor constituite în paradisurile fiscale din zona Caraibelor.

Luxemburgul formează împreună cu Belgia și Olanda o uniune vamală și economică cunoscută sub denumirea de Benelux. Acest paradis fiscal este recunoscut a fi un lider în domeniul financiar-bancar datorită infrastructurii perfecte, confidențialității tranzacțiilor și poziției sale în structurile europene. Luxemburgul este specific afacerilor mari și instituțiilor financiar-bancare, fiind cotat al șaptelea centru financiar-mondial. Însă pentru a înregistra o companie în acest paradis fiscal sunt necesare: un capital de 1.250.000 franci luxemburghezi ori echivalentul acestora, minim 2 acționari și 3 directori, un auditor calificat, statutul societății în limbile germană sau engleză și sediul ofcial în Luxemburg. O altă condiție impusă este depunera anuală a unui bilanț contabil ce trebuie aprobat de adunarea generală a acționarilor și de asemenea constituirea unui fond de rezervă din profitul obținut, până la 10% din capitalul înscris.

Elveția nu este un paradis fiscal deși sintagma “cont bancar în Elvetia” a devenit sinonimă cu “cont bancar secret”. Băncile din această țară oferă o diversitate de servicii bancare, inclusiv acela de brokerage, de a acționa ca și comercianți cu metale prețioase, administratori de investiți și chiar agenții de voiaj. În ceea ce privește discreția secretului bancar, este foarte serioasă, apelând chiar la plicuri fără antet, adrese de cutii poștale pe care le schimbă frecvent, la mesageri personali pentru corespondența clienților străini din Franța, Italia sau Germania cu scopul de a evita ștampila poștei elvețiene. Totuși impozitele pentru localnici sunt ridicate, iar cele pe veniturile realizate de străini în Elveția ajung la 35%.

2.3 Presiunea fiscală, cauza fundamentală a evaziunii fiscale

Motto:

“Fiecare om atât timp cât nu încalcă legile, are drepul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine.”

Adam Smith

Presiunea fiscală reprezintă o măsură economică de constrângere execitată de un impozit sau de un ansamblu de impozite, servind la stabilirea sarcinilor fiscale, la evaluarea schimbării în timp a impozitelor și la comparații internaționale. Aceasta reprezintă raportul dintre încasările fiscale și produsul intern brut.

O problemă cu care specialiștii în domeniu s-au confruntat încă de la sfârșitul secolului al XVIII- lea a fost stabilirea unor limite ale presiunii fiscale. Însă o limită a tensiunii fiscale este foarte greu de stabilit din cauza seriei de factori ce intervin: țară, perioadă, contextul economic, politic și social.

Este relatată ideea că există perioade de timp în care impozitele depășesc anumite limite suportabile, iar contribuabilii resimt povara fiscală ce-i apasă, astfel comportamentul normal în economie și societate este paralizat, conducând la stoparea inițiativei private, a motivației de a munci ori la adevărate revolte fiscale manifestate prin greve, demonstrații de protest sau manifestări de indignare sporadice

Așadar fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră și nu să încorseteze contribuabilii. Totuși din cauza intervenției statului în viața economică și socială, impozitele și cotizațiile sociale au avut o evoluție ascendentă, în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora era considerată ca fiind limita maximă (aceea care, odată depășită ar periclita bunul mers al economiei). În anul 1947 economistul englez A. Pigou, afirma că presiunea fiscală optimă este cea căreia îi corespunde egalitatea dintre utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale și inutilitatea socială a prelevării fiscale marginale.

Presiunea fiscală este influențată de o multitudine de factori care se pot materializa in:

performanțele economiei statului respectiv;

structura și formele de proprietate existente;

nevoile publice stabilite prin politica financiară și date de volumul cheltuielilor publice;

eficiența cheltuiellor publice finanțate prin resurse interne;

gradul de adeziune al populației la politica financiară practicată;

consimțământul populației la plata impozitelor și taxelor;

marimea datoriei publice;

stadiul de dezvoltare al economiei de piață.

O altă clasificare a presiunii fiscale este realizată în funcție de nivelul la care este percepută, astfel: la scara națională, la nivelul agenților economici și la nivel de individ.

Perceperea presiunii fiscale la nivel național se materializează în rata fiscalității care desemnează raportul dintre suma totală a încasărilor fiscale percepute pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an, și mărimea PIB- ului realizat în aceeași perioadă.

Perceperea presiunii fiscale la nivelul agenților economici este evidențiată în sumele pe care aceștia le plătesc statului sub formă de taxe și impozite și percepute ca presiune fiscală datorită mărimii lor, cu atat mai mult cu cât ponderea lor în valoarea adaugată realizată este mai mare.

Perceperea presiunii fiscale la nivelul indivizilor se resimte sub aspect psihologic. Ea se masoară în toleranța individului la impozitare și se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil și suma veniturilor brute obținute de acesta înainte de impozitare.

La nivelul contribuabilului presiunea fiscală se manifestă ca o consecință a unor factori precum diversificarea prelevărilor, încorporarea impozitării în prețuri, volumul serviciilor publice de care beneficiază, progresivitatea impozitării, etc.

La nivelul individului, presiunea fiscală se resimte pregnant în puterea de cumpărare a acestuia de bunuri și servicii destinate nevoilor sale de subzistență și pentru alte nevoi.

La baza creșterii presiunii fiscale se consideră a fi creșterea rolului social și economic al statului; concomitent cu aceasta se consideră că sporirea cheltuielilor statului necesită o prelevare mai accentuată de venituri la fondurile acestuia pentru a se putea achita de obligațiile sale, ori aceste prelevări suplimentare se bazează pe mărirea fiscalității.

Presiunea fiscală este legată, deci, de impunerea fiscală, așadar în condițiile unei impuneri slabe o mărime a acesteia poate să stimuleze efortul pentru a obține o stabiltate a venitului disponibil, rezultând o creștere economică și o mărire a încasărilor fiscale. Iar în cazul unei impuneri fiscale ridicate, o noua creștere a acesteia poate conduce la evaziune fiscală, chiar la o diminuare a PIB și a încasărilor fiscale.

Astfel în anumite condiții economico-sociale, depășind pragul admisibil al presiunii fiscale, orice creștere a ratei de impozitare are loc cu anumite riscuri:

a. Riscul scăderii/creșterii efortului productiv vizează două tipuri de efecte: substituție și de venit.

Efectul de venit evidențiază modificarea venitului real al contribuabilului ca urmare a creșterii/scăderii impozitelor făcând referire la exercitarea unei munci în plus pentru a compensa scăderea venitului pricinuită de creșterea fiscalității.

Efectul de substituție se realizează în cazul scăderii fiscalității ce înseamnă implicit creșterea veniturilor contribuabililor, dar și în cazul unei măriri a fiscalității când are loc o diminuare a veniturilor și concomitent a volumului de servicii și produse achiziționate.

b. Riscul de inflație prin fiscalitate derivă din faptul ca orice creștere a cotizațiilor se răsfrânge asupra procesului de creștere a prețurilor și a salarilor alimentând astfel fenomenul inflaționist. Tendința agentului economic de a include în prețul de vânzare surplusuri ale fiscalității suportate de aceștia și încercarea salariatiilor cu ajutorul salariilor mai mari, de a recupera diminuarea puterii de cumpărare provocată de impozitarea mare la momentul respectiv, pare a fi o justificare a existenței acestui risc.

c. Apariția și dezvoltarea economiei subterane reprezintă un fenomen ce are la bază nedeclararea unor activități economice și sustragerea de la plata impozitelor. Dezvoltarea economiei subterane, o mișcare evazionistă și greu de controlat se află în strânsă legătură cu creșterea fiscalității care încurajează practicarea diferitelor forme ale economiei subterane. Aceasta din urmă devine astfel tentantă atât pentru angajator căci este "scutit” de la plata cotizațiilor corespunzătoare, cât și pentru angajat deoarece obține venituri nedeclarate.

d. Reducerii competitivității internaționale se află în corelație cu piața concurențiala internațională. O creștere a preluărilor obligatorii suportată de agenții economici se resimte în creșterea prețurilor practicate și concomitent în diminuarea capacității de autofinanțare, de investiții și modernizare ceea ce ar reprezenta un "minus” pe piața concurenței internaționale.

Dragoș Pătroi este de părere că principalul obiectiv al politicii fiscale ce ar trebui să devină prioritar, este acela al unei bune colectări a taxelor și impozitelor datorate la bugetul de stat. Fiscalitatea nu trebuie înăsprită, ci dinpotrivă, limitarea presiunii fiscale ar putea reprezenta elementul cheie în ținerea sub control a tendințelor evazioniste ale contribuabililor.

Fiscalitatea impusă prin lege este considerată de anumite categorii de contribuabili o confiscare a rodului muncii lor în favoarea unor țeluri ce nu le aparțin și care par a nu le aduce beneficii, de aceea încearcă să se sustragă prin diferite modalități evazioniste. Însă acest comportament are bineînțeles, consecințe care se răsfrâng asupra întregului teritoriu în cadrul căruia se manifestă un asemenea fenomen.

Pentru exemplificarea celor spuse mai sus, am luat spre caracterizare două țări diferite din punct de vedere al nivelului presiunii fiscale ( Germania, având o presiune fiscală ridicată și Japonia cu o presiune fiscală scăzută).

Germania este considerată a fi unul dintre statele Uniunii Europene în care moralitatea

fiscală este forte ridicată, dar care dispune totuși de un aparat represiv în materie fiscală ce pare a fi descurajant prin sancțiunile penale și administrative ce se aplica.

Sancțiunile administrative iau forma amenzilor pronunțate de servicii fiscale ca urmare a aplicării dispozițiilor legale. La acestea se adaugă penalități și majorari de întârziere.

Amenda se aplică contravențiilor fiscale, ce sunt reprezentate de orice neglijenta a comisiei de contribuabili sau de consilierul său financiar ( diminuarea valorii de impozitare ori obtinerea de avantaje fiscale nejustificate. Amenda corespunzătoare poate atinge valoarea de 100.000 mărci germane.

Contribuabilul culpabil de o contravenție fiscală nu face subiectul unei sancțiuni dacă din proprie inițiativă repară complet prejudiciul înainte de a fi descoperită existența acestei infracțiuni, cu condiția ca el să nu fi recurs la repararea acestuia doar cu scopul de a scăpa de iminenta descoperire a infracțiunii respective.

Legea dă posibilitatea contribuabilului ce apreciează ca fiind nefondată sancțiunea primită, să conteste decizia de sancționare la Tribunalul Regional, în termen de 14 zile de la data notificării. Competența de judecată a apelului deciziei luate de Tribunalul Regional aparține Tribunalului Regional Superior.

Sancțiunile penale se aplică atât delictului de fraudă fiscală cât și altor delicate specifice.

Delictul de fraudă fiscală se definește ca fiind fapta prin care contribuabilul sau un terț omite, în cunostință de cauză, să prezinte toate elementele ce condiționeaza stabilirea impozitelor Administrației Financiare sau prin care comunică acesteia din urmă informații incomplete cu scopul de a beneficia de o reducere a cotei de impozitare sau de avantaje fiscale nejustificate.

Așadar, există și sancțiuni coresponzatoare ce constau în amendă a cărei valoare maximă a fost stabilită prin lege la 3,6 milioane mărci germane și în pedeapsa cu inchisoarea de maximum 5 ani, ce poate fi majorată în unele cazuri cu până la 10 ani.

Delictele fiscale specifice corespund uneia dintre infracțiunile vamale, ce pot fi grupate:

importul, exportul sau tranzitul de mărfuri care nu sunt menționate serviciilor vamale conform legislației în vigoare atrag aceleași sancțiuni ca și frauda fiscală;

contrabanda este pasabilă cu inchisoarea de la 3 luni la 5 ani;

fapta de a cumpăra, ascunde sau de a vinde mărfurile sustrase drepturilor vamale sau a celor de consum se sancționează cu aceeași pedeapsă atât pentru autorul infracțiunii, cât și pentru cel care a comis această faptă în exercițiul profesiunii sau, în caz contrar, prin sancțiuni ce se aplică fraudei fiscale.

În cadrul acestei țări, Administrația fiscală dispune de puteri lărgite în materie de urmărire fiscală, cu excepția cazurilor în care se declanșează urmărirea penală ce ține de competența Parchetului.

Japonia este un stat cu o putere economică extrem de ridicată, dar dispune de una dintre cele mai scăzute presiuni exercitate asupra contribuabilului de strângere a impozitelor din sfera țărilor puternic industrializate. Onestitatea fiscală reprezintă o tradiție puternic înrădăcinată printre contribuabibii japonezi, iar frauda fiscală reprezintă un obiect al disprețului public. Acest lucru înseamnă ca infracțiunea este privită de cetățeni precum o crimă. Această mentalitate a lor explică natură represivă diminuată în materie fiscală, iar aplicarea acestui sistem fiscal dovedește a fi cu adevărat eficientă.

Atunci când contribuabilii nu-și îndeplinesc obligațiile fiscale, fără a avea o scuză rezonabilă, spre exemplu, neglijează depunerea declarațiilor fiscale termenele corespunzătoare sau omit să menționeze toate veniturile impozabile, aceștia se expun unei sancțiuni administrative ce constă într-un supliment de impozit stabilit astfel:

– în caz de întârziere a plății impozitului, contribuabilul trebuie să achite, în plus față de impozitul principal, o penalitate de până la 14,6% pe an începând cu data legală la care trebuia să facă vărsământul, până la data plății efective, ceea ce corespunde cotei de 1,216% pe lună întârziere. Totuși acesta cotă poate fi redusă la 7,3% pe an și 0,60% pe lună, pentru primele 2 luni de întârziere;

– în caz de întârziere a plății impozitului, contribuabilul trebuie să achite, în plus față de impozitul principal, o penalitate de până la 14,6% pe an începând cu data legală la care trebuia să facă vărsământul, până la data plății efective, ceea ce corespunde cotei de 1,216% pe lună întârziere. Totuși acestă cotă poate fi redusă la 7,3% pe an și 0,60% pe lună, pentru primele 2 luni de întârziere; dacă contribuabilul este autorizat de fisc, conform legislației în vigoare, fie să amâne plata impozitului pe venit sau a drepturilor de succesiune, fie amânarea depunerii declarației în materia impozitului pe societate, el trebuie să achite, pentru perioada în care a fost pus în întârziere, o dobândă la penalitățile de întârziere menționate mai sus. Această dobândă se situează în principiu la 7,3% pe an în materia impozitului pe venit și pe societate, iar o cotă cuprinsă între 4,2% și 6,6% pe an în materie de drepturi de succesiune sau a donațiilor în funcție de natura bunurilor transmise.

Frauda fiscală calificată drept crimă în Japonia, este cercetată nu doar de Serviciile Fiscale, ci și de Parchet și Poliție, fiind de competența instanțelor comune de judecată. Acestea aplică de principiu, în această materie, regulile de procedură penală, sub rezerva unor dispoziții particulare, ce țin cont de specificul infracțiunilor fiscale.

Concluzionând, Glica Constantin Ioan este de părere că: "oricât de sociabil ar fi omul în adâncul său lăuntric, el este un individualist înverșunat care-și stabilește limitele generozității cu atât mai mici cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat de el. Or statul pentru individual contribuabil nu este numai ceva impersonal, ci și aflat în afara oricăror intenții de generozitate din partea individului".

Capitolul III.

STRATEGII DE PREVENIRE ȘI COMBATERE ALE EVAZIUNII FISCALE

3.1 Măsurarea evaziunii fiscale: instrumente și metode.

Motto:

“Statul face regulile, statul face standardele, statul furnizează. Dar statul nu execută.”

Peter Druker

Instrumente precise de măsurare a amplorii evaziunii fiscale nu există, deși instrumente sunt numeroase, datorită dificultăților practice.

Unele dintre instrumente se bazează pe metode aproximative, iar altele utilizează o metodă mai precisă având la bază anchete asupra unui eșantion.

Metodele aproximative

Acest tip de metode relevă o simplă afirmație (incantație) politică, fie, din contră, o estimare mai științifică.

a. Incantația politică constă în avansarea de cifre speculative pentru a influența opinia publică. Obiectul constă în a da o informație reală utilizabilă, intr-o măsură mai mică, iar de a determina o reacție în favoarea unor măsuri urmărite de cel care lansează aceste cifre, intr-o măsură mai mare.

Incantația politică este o metodă „pifometrică” (după miros) folosindu-se des în finanțele publice. Ea este folosită în special pentru aprecierea economiei subterane, adică producția și veniturile nedeclarate. Se lansează cifre speculative pentru a convinge cetățenii, oamenii politici că fenomenul există în stare acută.

b. Estimarea metodică se realizează plecând de la instrumentele economice și sociologice.

Instrumente economice

Aceste instrumente folosesc la măsurarea fraudei și a fenomenului mai vast al economiei subterane, aceasta din urmă cuprinzând producția legală nedeclarată, producția de bunuri și servicii ilegale, și veniturile în natură disimulate.

Producția nedeclarată reprezintă componenta principală a economiei subterane, și ea corespunde la așa-numita „economie la negru” (frauda și evaziunea fiscală, munca la negru).

Estimarea economiei oculte (subterane) adică munca la negru, comerțul cu stupefiante, prostituția, veniturile în natură ascunse etc. se face plecând de la diverse metode care se bazează pe aceeași idee.

Se estimează că economia ocultă lasă urme care apar pe piața muncii în diverse agreate monetare sau sub forma dezacordului între venit și cheltuieli.

Cercetarea acestor fenomene, de pe piața muncii în special, se poate face folosind ca tehnică de cercetare sondajul, metodă de cercetare care oferă posibilitatea de a trage unele concluzii referitoare la întreaga colectivitate, dar prin cercetarea unei părți a acesteia cu o mică eroare. De exemplu populației i se pune întrebarea dacă a participat la economia clandestină în calitate de cumpărător sau vânzător de bunuri și servicii și în legătură cu bunurile și serviciile nedeclarate. Totodată populația eșantionului este întrebată și despre numărul de ore de muncă la negru, salariul pe oră, astfel putându-se evalua mărimea economiei negre.

Instrumente sociologice

Instrumente sociologice pentru măsurarea evaziunii fiscale au fost elaborate plecând de la statistici ale controlului fiscal sub forma anchetelor particulare în rândul anumitor profesii (considerate mai „expuse” la evaziunea fiscală).

Cu toate că, corecturile care se fac în cursul și-n urma verificărilor fiscale pot fi urmarea unor erori constatate din cauza unor greșite aplicări ale legislației (fără a exista intenția de a săvârșii evaziunea fiscală), totuși în marea majoritate a cazurilor aceste corecturi au ca rezultat reintegrarea în baza de impozitare a veniturilor sustrase de le impozitare.

Metoda eșantionului reprezentativ al contribuabilului

Această metodă este des utilizată fie ca un sondaj pentru o anchetă de opinie, fie ca verificări fiscale aprofundate.

a. Asocierea unui control fiscal aprofundat și a unui eșantion reprezentativ de contribuabili a fost realizată în Franța de Direcția Generală a Impozitelor și Consiliul Impozitelor în 1979.

În realitate, s-a format un eșantion de bază de aproximativ 40.000 de familii fiscale pe baza unei trageri la sorți aleatoare, pornindu-se de la suma contribuabililor persoane fizice, impozitate pentru venitul obținut de acestea în anul 1971.

Selectarea eșantionului s-a realizat în funcție de nivelul impozabil și natura venitului categorial dominant, cum ar fi salarii, beneficii industriale și comerciale, sau beneficii necomerciale.

Făcându-se reduceri plecând de la eșantionul de bază, au fost reținute două eșantioane conținând 4.165 contribuabili pentru veniturile lor din anii 1971 și 1972.

Pentru contribuabilii care parte din aceste două eșantioane, s-au realizat verificări aprofundate legate de situațiile fiscale de ansamblu.

Datorită reprezentativității celor două eșantioane rezultatele obținute pentru fiecare din ele în ceea ce privește ratele de creștere a bazelor de impozitare și procentajul de plată a impozitelor, au permis să se facă o estimare pentru întreaga masă a contribuabililor anilor 1971 și 1972.

Această metodă a fost folosită și de Consiliul Impozitelor în raportul său din anul 1983 pentru a evalua frauda referitoare la T.V.A.

Acțiunea amintită a facilitat și măsurarea nu doar a fraudei, în sens strict juridic, ci a sumei veniturilor nedeclarate care se pot descoperi dacă se procedează la verificarea tuturor familiilor (contribuabililor) impozitate pentru veniturile obținute.

Referitor la controlul fiscal, aceasta îmbracă forme diferite și utilizează instrumente diferite.

Controlul fiscal este necesar îndeosebi, în condițiile supremației sistemului declarativ de impunere, din trei motive principale:

– pentru a asigura respectarea legii și a voinței legiuitorului;

– din rațiuni de justiție și echitate în scopul evidențierii situației în care contribuabilii cinstiți să plătească în locul contribuabililor frauduloși;

– din motive economice, adică să se asigure condiții de concurență loială între întreprinderi.

Organismele care realizează controlul fiscal în România sunt: Garda Financiară, Direcția Controlului Financiar de Stat și Administrațiile și Circumscripțiile Financiare.

Pentru fiscalitatea propriu-zisă se disting două forme ale controlului:

Control sumar se realizează în biroul agentului verificator cu privire la dosarul fiscal:

formal și constă în verificarea cifrică a declarației de impunere și a documentelor necesare;

controlul asupra pieselor dosarului și constă într-un control curent și exhaustiv al documentelor ce se află în legătură cu cel verificat la sediul agentului verificator.

Controlul aprofundat, cel ce stă la baza măsurării evaziunii fiscale.

Acest tip de control constă în verificarea faptică și nu numai a documentelor în ceea ce privește sinceritatea declarației de impunere. În acest sens se disting verificări contabile și verificări încrucișate ale întregii situații fiscale personale.

Verificările contabile au în vedere controlul exactității și sincerității declarațiilor de impunere în scopul stabilirii impozitelor personale.

Verificările încrucișate fac referiri le venitul global al persoanei fizice.

Acesta confruntă veniturile declarate și cele prezumate având ca punct de pornire modul de viață și patrimoniul contribuabilului precum și situația trezoreriei.

Instrumentele controlului fiscal țin de modul de organizare al fiscului.

Balanța de trezorerie constituie cel mai eficient instrument al controlului fiscal.și un procedeu care permite administrației să verifice dacă suma totală a mijloacelor de plăți în timpul perioadei examinate este egală cu cea a resurselor de care contribuabilul a putut dispune în cursul aceleiași perioade. Un eventual dezechilibru constituie proba existenței unor venituri oculte (evaziune fiscală).

Concret, serviciile fiscale compară disponibilitățile degajate (sume de care a dispus contribuabilul), cu disponibilitățile cheltuite. Un decalaj între cei doi termeni comparați, dacă nu este explicat, probează veniturile oculte.

În acest caz, venitul prezumat este un mijloc evaluat la o sumă superioară venitului declarat.

În concluzie, balanța trezoreriei este un mijloc eficient pentru evaluarea venitului prezumat al unui contribuabil. Dacă „ieșirile” sunt mai mari decât „intrările” se prezumă un venit nedeclarat egal cu soldul balanței.

O problemă importantă pe care o presupune controlul fiscal o reprezintă metodele de selectare a contribuabililor.

Selecția contribuabililor presupune în primul rând, determinarea sectoarelor cu riscuri mari de fraudă fiscală și-n al doilea rând selectarea dosarelor cu risc ridicat pornind de la marii evazioniști și de la marii contribuabili.

Marii evazioniști sunt contribuabili care au deja un trecut fiscal. Aceștia au un dosar care este examinat anual în cadrul controlului documentelor.

Marii contribuabili pot fi persoane fizice și juridice.

Pentru selectarea acestora sunt stabilite fișe de selecție în urma controlului asupra documentelor dosarului fiscal, fișe care cuprind caracteristice fiscale principale ale contribuabililor, pe baza cărora urmează verificarea la fața locului.

Informarea controlului fiscal în țările dezvoltate a avut ca exemplu metodele americane de selecție informatică a dosarelor de verificat.

Exemplu elocvent este cel din Franța, unde pe baza sistemului numit Proselec, s-a constituit un eșantion aleatoriu al contribuabililor. De exemplu s-au luat 10% din numărul de debitori ai unui departament care au fost verificați minuțios.

O analiză descriptivă a sumelor suplimentare privind impozitele obținute s-a efectuat pe baza unei metode matematice: analiza discriminatului, care presupune și permite stabilirea unei corelații între existența unei sume stabilite suplimentar și sumele care figurează la diferite rubrici ale declarației.

După ce analiza matematică este efectuată, se va calcula pentru fiecare declarație de impunere o notă (adnotări). Dacă nota este mai mare (valoarea este mai mare), există șansa ca declarația să facă obiectul unei reimputări. Se solicită atunci calculatorului să facă declarațiile care au notele cele mai ridicate (cu valorile cele mai mari).

Cu acest sistem de selecție, din trei declarații verificate, una face obiectul unei reimputări.

Metodele de secție prezintă limite în mod statistic. De asemenea, din punct de vedere calitativ, metodele de secție au limite.

b. Asocierea unei anchete prin chestionar cu un eșantion reprezentativ al populației.

Și această metodă est des utilizată în multe țări, printre care și Norvegia, unde s-a măsurat economia ocultă pornindu-se de la piața muncii.

S-a recurs la un eșantion reprezentativ de 900 de persoane care au fost intervievate și care au completat un chestionar privitor la efectuarea unor servicii ale muncii la negru sau efectuării unor munci în condiții „nelegale” (în anul 1980).

Chestionarul era complex, prevăzând și întrebări cu privire la numărul de ore de muncă și cu salariul pe oră astfel aceasta a permis evaluarea mărimii economiei oculte.

Piedicile care survin în aplicarea instrumentelor și tehnicilor metodice și științifice pentru măsurarea evaziunii (fraudei) fiscale se datorează nu inabilității în manevrarea acestor instrumente, ci multiplelor imperfecțiuni și „particularități” din domeniul fiscal: evaziune masivă realizată de diverse grupuri de interese și de unii agenți economici special apăruți pentru a profita de largile breșe din legislația fiscală, comparativ cu evaziunea fiscală nesemnificativă a debitorilor persoane fizice (datorită) neaplicării încă a impozitului pe venitul global); importante handicapuri legate de organizarea activității fiscale; nefolosirea,încă, a metodei contabilității naționale pentru evidența economică etc.

Rezultatele măsurării fraudei fiscale sunt aproximative, cifrele avansate, adesea nu sunt justificate.

Măsurarea evaziunii în țara noastră se realizează exclusiv pe baza unor metode de aproximație în cadrul cărora afirmația politică deține un loc important.

3.2 Mijloace legislative de combatere a evaziunii fiscale.

Motto:

“Acesta este unul din marile paradoxuri fiscale: o societate comercială se inregistrează cu pierderi (cheltuielile sunt mai mari decât veniturile), dar de îmbogățit se îmbogățește constant și exorbitant.”

Nicolae Grogorie Lacriță

La nivel legislativ au fost elaborate o serie de măsuri cu caracter preventiv instituite în legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale ce a fost modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanțelor bugetare aprobată cu modificări și completări prin legea nr. 79/2003 și prin legea nr. 161/2003.

Această lege a reprezentat pentru o lungă perioda de timp o adevărată carte financiară, însă după 10 ani apare legea nr. 241/2005, act normativ referitor la prevenirea și combaterea evaziunii fiscale prin care se urmărește o redefinire a regulilor și principiilor existente în legea nr. 87/1994.

Prin această nouă lege sunt sancționate doar încălcări ale legii ce constituie infracțiuni de natură economică de tipul evaziunii fiscale, spre deosebire de legea anterioară care conținea și o componentă contravențională. Însă este de menționat că legea nr. 241/2005 se află în conformitate cu acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii, depistării și sancționării faptelor de fraudă financiar-fiscală, deoarece sancțiunile fiscale stipulate prin acest act normativ sunt diversificate și sufficient de punitive în raport cu gravitatea faptei, având în același timp, un rol preventiv pe linia descurajării unor asemenea practici.

Din această perspectivă, noile reglementări pe linia combaterii evaziuni fiscale pun la dispoziția organelor abilitare instrumentele de acțiune specifice și cu un randament ridicat privind eficiența luptei împotriva evaziunii fiscale. Astfel că practicile evazioniste sunt asimilate cu crima, iar pedeapsa maximă poate ajunge la 20 de ani de închisoare pentru prejudicii de peste 1milion de euro, stabilindu-se o ierarhizare a sancțiunilor aplicate în funcție de gravitatea faptei și de valoarea prejudiciului. Deși noua reglementare vizează majorarea pedepselor cu închisoarea pentru faptele evazioniste, legea în sine are ca obiectiv sancționarea acestora săvârșite cu intenttie, fiind aduse precizări suplimentare față de legea de 87/1994 cu scopul de a clarifira anumite aspecte controversate, întâlnite în practică:

– conform articolului 7, “constituie infracțiune de evaziune fiscală tipărirea, punerea în circulație, în orice mod, fără drept sau deținerea fără drept a formularelor tipizate cu regim special”. Măsura în sine, este foarte bine-venită căci urmărește restrângerea ariei de acțiune a firmelor de tip fantomă, prin certificarea autenticității documentelor fiscale justificative utilizate în tranzacțiile dintre firme. În condițiile eliminării regimului special de înseriere și numerotare, infracțiunea în cauză rămâne fără obiect;

– conform articolului 9 alin. (1) lit. c,“ constituie infracțiune de evaziune fiscală înregistrarea de operațiuni fictive.”. În acest context este definit foarte clar termenul de operațiune fictivă: “disimularea realității prin crearea aparentei existenței unei operatiunu care, de fapt, nu există ”. Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de documentele justificative (suportul scriptic) în care sunt consemnate operațiuni economice fictive, nereală; din această perspectivă, subiectul activ nu poate fi decât o persoană cu atribuții financiar- contabile, însă în condițiile probării că a avut cunoștință de acest lucru. Pentru realizarea elementului material al laturii obiective, este de apreciat că cerința esențială de materializare a faptei în sine, de a se sustrage de la înregistrarea și plata obligațiilor fiscale.

În legea nr. 241/2005 sunt stipulate infracțiuni ce au un efect descurajant asupra tendinței contribuabililor spre evaziune fiscală, cele mai semnificative fiind:

– conform articolului 4, “ refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori, documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificarilorfinanciare, fiscale sau vamale”. Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, trebuie să existe dovadă clară că cele 3 somații au fost materializate sub forma unor înștiințări aduse la cunostiinta respectivului contribuabil (deși legea în sine nu prevede forma, conținutul și modalitatea de transmitere a acestor somatii)”. Latura obiectivă a acestei infracțiuni este dată de actul de refuz al contribuabilului, iar latura subiectivă este reprezentată de faptul că forma de vinovăție sub care se realizează această infracțiune este intenția directă (neputând aduce în discuție un refuz din culpă, deoarece texul de lege prevede somarea anterioară, de 3 ori, a contribuabilului);

– conform articolului 5, “ impiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale”. Legea definește în sine termenul de “organe competente” ca fiind organe ce au atribuții de realizare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrvit legii. Conținutul acestui articol ar putea fi îmbunătățit prin delimitarea situațiilor în care accesul este împiedicat cu intenție, de cele din culpă ori fără știință contribuabilului;

– conform articolului 6, “reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă”. În acest caz, pentru ca fapta să fie considerată infracțiune, este obligatoriu îndeplinirea în același timp a 2 condiții: nevărsarea sumelor depășește 30 de zile de la reținerea lor și fapta este săvârșită cu intenție;

– conform articolului 9 alin. (1) lit. d, “ alterarea, distrugerea sau ascunderea de act contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor”. Subiectul activ al infracțiunii de alterare, distrugere sau ascundere de acte contabile poate fi o persoană cu atribuții în domeniul financiar-contabil, fie o persoană căreia îi revine sarcina organizării și conducerii evidenței contabile (conform prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, republicată). Din cele relatate de acest articol, pentru ca o faptă să fie încadrată la infracțiuni, este obligatoriu ca aceasta să fi fost săvârșită cu intenție și nu din culpă, avad drept scop sustragerea de la plata obligațiilor fiscale;

– conform articolului 9 alin. (1) lit. f, “ sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate”. Subiectul activ al acestei infracțiuni va fi, întotdeauna calificat, având în vedere cadrul normativ ce reglementează calitatea persoanelor ce pot declara sediul oficial al unei societăți comerciale. Deși elementul material al infracțiunii constă în nedeclararea, declararea fictivă sau inexactă cu privire la sediile principale sau secundare, trebuie cuantificată legătura de cauzalitate dintre latura obiectivă și cea subiectivă, și anume scopul acestui demers, măsura în care efectul său se materializeazza în sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

În cazul tuturor infracțiunilor de evaziune fiscală (sau asimilate acestora) prezentate mai sus, atât obiectul juridic special cât și și subiectul pasiv sunt comune. Obiectul juridic special, se referă la relațiile sociale determinate ce apar în procesul economic din mediul de afaceri și a căror realizare presupune corectitudinea modului de calcul și evidențiere a obligațiilor fiscale și virarea acestora la termen. În toate cazurile, subiectul activ este reprezentat de autoritatea publică inclusiv unitățile sale administrativ-teritoriale).

Legea nr. 241/2005, spre deosebire de Legea nr. 87/1994 definește în dispozițiile generale anumiți termeni regăsiți în conținutul legii, în scopul înțelegerii acesteia (articolul 2 lt a-g) precum: buget general consolidat, contribuabili, documente legale, opeatiuni fictive, organe competente.

O altă noutate adusă de actuala lege este prezența clauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepselor. În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmării penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul în cauză este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda, iar dacă acesta este până la 50.000 euro, (echivalentul în monedă națională) în acest caz se aplică o sancțiune administrativă, ce se înregistrează în cazierul judiciar.

De asemenea, legea stabilește și interdicții pentru acele persoane care au fost condamnate pentru infracțiunile menționate în cuprinsul ei, în sensul că respectivele persoane nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societăților comerciale. Cadrul legislativ actual urmărește, în primul rând, recuperarea prejudicilor produse (cuantificate în formă bănească) și, în mod colateral, pedepsirea vinovațiilor prin aplicarea sancțiunilor privative de libertate. Tocmai din acest motiv, având în vedere spiritul textului de lege și scopul legiuitorului, este de menționat că prezențele reglementări legale se pot aplica și în cazul contribuabililor ce au săvârșit infracțiuni sub incidența Legii nr. 87/1994, republicată, dar care se judecă sub incidența noii legii de prevenire și combatere a evaziunii fiscale.

Însă noua lege pare să aibă și ceva în minus față de legislația anterioară în domeniu și anume o infracțiune regăsită la articolul 10 din legea nr. 87/1994, privind încriminarea că evaziune fiscală a faptei privind neintocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecință diminuarea veniturilor sau surselor impozabile. Totuși prevederile acestui articol pot fi asimilate mai mult sau mai puțin cu cele stipulate de articolul 9 alin. (1) lit. c, din Legea nr. 241/2005, care incriminează, că fapta de evaziune fiscală, evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Rămânând la noua lege pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în anliza acesteia sunt menționate anumite precizări.

În textul articolului 3 se prevede posibilitatea aplicării unei amenzi pentru o faptă infracțională (“ fapta contribuabilului care, cu intenție, nu reface documentele de evidență contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deși acesta putea să o facă”), fără a se stabili, în mod explicit, că este vorba de o sancțiune de tip penal, și nu contravențional, sarcina revenindu-le astfel organelor de urmărire penală. În plus, formularea “ cu intentie”, duce spre unul din elementele constitutive ale unei infracțiuni a cărei probare reprezintă atributul exclusiv al organelor de urmărire penală. Iar în ceea ce privește rolul sintagmei “ desi acesta putea să o facă” nu este unul de foarte mare ajutor deoarece nu sunt precizate în mod explicit care sunt aceste situații.

În cazul în care în sarcina învinuitului (sau inculpatului, după caz) se reține și o altă infracțiune aflată în concurs real cu infracțiunea de evaziune fiscală, prevederile articolului 10 din Legea nr 241/2005 (privind clauzele de nepedepsire sau reducere a pedepselor) opereazzza numai asupra infracțiunii de evaziune fiscală propriu-zise, învinuitul sau inculpatul urmând a răspunde penal pentru celelalte infracțiuni (evident, în condițiile în care sunt îndeplinite toate elementele răspunderii penale).

Constituirea măsurilor asiguratorii prevăzute de articolul 11 din Legea nr. 241/2005 poate fi dispusă numai de către organele de urmărire penală, iar organele fiscale pot lua acest tip de măsuri doar în baza dispozițiilor primite din partea organelor de urmărire penală.

De precizat este și faptul că, organele de control financiar-fiscal au obligația de a înștiința organele de urmărire penală în cazul în care se constată producerea unor fapte ce pot întruni elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005.

3.3 Măsuri de ordin instituțional pentru coerciția fenomenului de evaziune fiscală.

Motto:

“În viață nu e suficient că ai ales drumul cel bun. Dacă nu mergi repede înainte, te călca în picioare cei care vin din urmă. “

Will Rogers

Controlul financiar-fiscal reprezintă totalitatea tehnicilor și procedeelor, prin intermediul cărora autoritatea publică trebuie să asigure colectarea tuturor veniturilor fiscale cuvenite bugetului general consolidat. Chiar dacă este de natură coercitivă, nu trebuie omisă nici necesitatea acestuia în semnalarea unor abateri de la lege ce ar favoriza fructificarea comportamentului evazionist.

O strategie de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare constă în organizarea controlului pe seama unor eficiențe maxime, prin crearea unui aparat de control financiar-fiscal unic cu scopul investigării metodelor de evaziune fiscală care să se bazeze pe creșterea rolului sistematic informațional.

Metoda impunerii (modalitatea prin care contribuabilii din cadrul țării noastre își stabilesc și achită taxele și impozitele datorate) și existența unor lacune în ceea ce privește prevederile legale conduc la incitarea contribuabilului către practici evazioniste.

Așadar există anumite tehnici și instituții ce au responsabilitatea respectării regulilor unitare de control, general valabile.

Direcția de control fiscal, instituție ce aparține Ministerului Finanțelor Publice efectuează control financiar-fiscal de fond, prin care se urmărește modul de calcul, evidențiere și virare a obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat. Aceste verificări se bazează pe un pronunțat caracter documentar, inspectorul fiscal examinând forma și conținutul documentelor jusrificative ce stau la baza întocmirii evidențelor contabile și a situațiilor financiare periodice stabilite de Ministerul Finanțelor Publice și depuse la organele fiscale teritoriale.

Inspectorul fiscal este cel care verifică documente, înscrisuri, registre sau evidențe contabile ale societăților controlate, stabilește în sarcina contribuabililor diferențele de impozit pentru nerespectarea obligațiilor fiscale, și tot el este cel care constată contravențiile și calculează conform legislațiilor în vigoare, dobânzile și penalitățile de întârziere pentru neplata în termenele legale a impozitelor și taxelor datorate.

Această instituție efectuează un control financiar-fiscal general care se referă la cuprinderea tuturor taxelor și impozitelor datorate de contribuabili pe un interval mai mare de timp.

În principal, acest tip de control este specific țărilor europene și celor dezvoltate, cu un sistem fiscal integrat, spre deosebire de controlul parțial (limitat) ce este realizat cu în mare parte în țările cu administrații separate pe diferite categorii de taxe și impozite.

De obicei, controlul este unul prin sondaj, din cauza volumului mare de activitate, dar dacă în urma acestui control sunt găsite abateri de la lege, atunci acesta se poate transforma într-o cercetare completă pe baza tuturor documentelor și evidențelor contabile pentru a reda o imagine cât mai exactă a obligațiilor contribuabulului.

Astfel că inspecția fiscală realizată de personalul de specialitate din cadrul Direcțiilor de Control Fiscal, are la bază două modalități semnificative de realizare:

inspecția fiscală generală, ce are drept scop verificarea modului de calcul, evidențiere și virare a tuturor datoriilor fiscale ale contribuabilului pentru o perioadă de timp determinate. Această modalitate începe să se extindă în țările dezvoltate și pare să fie adoptată și de țara noastră.

inspecția fiscală parțială, cuprinde o arie mai restrânsă având ca atribuții cercetarea doar anumitor obligații fiscale.

Inspecția fiscală este efectuată diferit în funcție de tipul contribuabililor, așadar pentru marii contribuabili aceasta își are începutul la sfârșitul perioadei verificate anterior, însă cu încadrarea în termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligațiile fiscale. Iar în cazul celorlalți contribuabili, inspecția fiscală este realizată asupra creanțelor create în ultimii 3 ani fiscali, cu anumite excepții prevăzute în mod expres de lege.

De menționat este faptul că durata efectivă a inspecției fiscale nu poate depăși 6 luni, în cazul marilor contribuabili, iar în ceea ce-i privește pe ceilalți contribuabili, intervalul se poate prelungi maxim pe 3 luni. Un aspect privind totalitatea contribuabililor, este acela că inspecția fiscală se efectuează o singură dată atât pentru fiecare tip de impozit, taxa sau contribuție cât și pentru fiecare perioadă supusă verificării.

Un alt aspect al acestei verificării constă în înștiințarea contribuabilului printr-un aviz de inspecție fiscală înainte de analiza propriu-zisă a situației contribuabilului în cauză (pentru marii contribuabili, cu 30 de zile înainte, în cazul celorlalți, cu 15 zile înainte), existând însă și situații în care nu este nevoie de aceasta instiintare.

Avizul de inspectie fiscală trebuie sa cuprindă o serie de elemente referitoare la:

– temeiul juridic în baza căruia se efectuează inspecția fiscală,

– data de începere a verificării,

– obligațiile fiscale și perioadele de timp aferente supuse analizei,

– posibilitatea contribuabilului de a solicita amânarea acesteia (o singură data si pe baza unor motive bine întemeiate). În altă ordine de idei, foarte importantă este consemnarea datei înaintea începerii verificării, în registrul unic de control, pe care fiecare contribuabil este obligat să-l aibă și să-l prezinte organelor competențe, atât la sediul central cât și la fiecare punct de lucru unde își desfășoară activitatea.

În urma efectuării controlului financiar-fiscal, organele competente în cauză vor întocmi următoarele documente:

a. Raportul de inspecție fiscală, reprezentat de documentul de sinteză ce înglobează constatările rezultate în urma activității de inspecție fiscală, atât din punct de vedere legal cât și faptic. Acesta are un caracter obligatoriu și se întocmește de către echipa de control, indiferent dacă au fost constatate sau nu obligații fiscale suplimentare în urma verificărilor realizate. La rândul lui, acest raport trebuie să cuprindă anumite elemente precum :

– date referitoare la echipa de inspecție fiscală (identificarea membrilor echipei de control, unitatea fiscală din care fac parte, baza legală a efectuării inspecției fiscale, mu,arul și data transmiterii avzului, precizarea obiectivelor ce urmează a fi verificate, modulde îndeplinire a sarcinilor stabilite prin actele de control anterioare);

– date despre contribuabilul supus inspecției fiscale (denumire, adresa sediului social și a punctelor de lucru, forma de proprietate și de organizare, structura acționariatului, obiectul de activitate, principalii clienți și furnizori);

– constatările fiscale, detaliate pe fiecare declareatie fiscală în parte ce a fost supusă verificării, pecizandu-se eventualele reglementări fiscale care au fost inculcate și influența acestora privind diminuarea obligațiilor fiscale datorate bugetului general consolidate;

– alte constatări referitoare la: respectarea legislației în vigoare privind modul de ținere înregistrare și completare a registrelor de contabilitate cu caracter obligatoriu, legalitatea modului de completare și depunere a situațiilor financiare periodice, respectarea disciplinei financiare privind efectuarea plăților în numerar, inventarierea patrimoniului conform actelor normative în vigoare, legalitatea modului de achiziționare, gestionare, utilizare a documentelor cu regim special de înseriere și numerotare;

– discuția finală cu contribuabilul, cu scopul de a se concilia eventualele poziții antagonice ale părților. Se va consemna, în acest sens, numărul și data documentelor prin care contribuabilul este înștiințat despre ora date și locul de desfășurare a discuției finale; în caz de refuz al contribuabilului de a participa la această ultima discuție finală este precizat în raportul de inspecție fiscală;

– sinteza constatărilor inspecțiilor fiscale în care sunt prezentate abaterile depistate cu ocazia verificării, pentru fiecare obligație fiscală la care a fost stabilită o diferență suplimentară inclusiv sancțiunile contravenționale pentru nerespectarea prevederilor legale în domeniu;

– încheierea inspecției fiscale este menționată în registrul unic de control iar contribuabilului îi revive sarcina de a da o declarație din care să reiasă că au fost puse la dispoziția organelor fiscale toate documentele și informațiile solicitate iar la finalizarea inspecției i-au fost restituite toate documentele solicitate. Acest raport de inspecție fiscală stă la baza întocmirii deciziei de impunere și se anexează acesteia.

b. Notă explicativă, reprezintă acel document prin care organelle de control solicită contribuabilului anumite informații suplimentare privind activitatea desfășurată de acesta. Acest act se solicit ape parcursul desfășurării innspectiei fiscale cu scopul de a clarifica și definitiva constatările referitioare la situația fiscală a contribuabilului în cauza. Refuzul de a răspunde la aceste întrebări este înregistrat în raportul de inspecție fiscală.

c. Procesul verbal, reprezintă documentul prin care este menționată de regulă o stare de fapt la un anumit moment dat și în situația în care reconstituirea ulterioară a faptelor (surprinse în procesul verbal) este prectic imposibil sau foarte dificil a se efectua ulterior. Spre deosebire de raportul de inspecție fiscală, procesul verbal nu are că efect emiterea viitoare a unei decizii de impunere. Dacă contribuabilulul supus acestei verificări, are un punt de vedere contrar celor menționate în procesul verbal, acesta își va formula argumentele în plus și-și va prezenta dovezile sale cu scopul de a susține cele afirmate, organul de control având obligația anexării acestora la proceul verbal întocmit.

d. Procesul verbal de ridicare/restituire de înscrisuri prin care se ridică anumite înscrisuri, cu descrierea detaliată a acestora (serie, număr, conținut, dată, număr file, etc.). De obicei, aceste înscrisuri se ridică în original (mai ales dacă există suspiciunea că sunt fictive), lăsându-se însă și contribuabilului copii de pe acestea, confirmate de un reprezentant legal al său și de organul de control.

e. Process verbal de sigilare/desigilare se întocmește atunci când există suspiciuni că în anumite spații de depozitare, producție și / sau comercializare se desfășoară activități de natură evazionistă.

Garda Financiară este o instituție publică de control, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finantelor Publice, finanțată de la bugetul de stat, care este organizata si functioneaza potrivit prevederilor Legii nr. 132/2004 (modificata si completata prin OG nr. 8/2005 si legea nr. 154/2005).

Trebuie subliniat că modificările legislative din cursul anului 2005 au condus la revenirea Gărzii Financiare în subordinea Ministerului Finanțelor Publice iar prin OUG 190/2005 s-a prevăzut ca actele de control întocmite de Garda Financiară, la solicitarea Parchetului, constituie probă în justiție.

Specificul controalelor efectuate de Garda Financiară este dat de caracterul operativ și inopinat al verificărilor, lucru care face ca atribuțiile Gărzii Financiare să nu se suprapună cu ale celorlalte instituții de control în domeniul financiar-fiscal din România.

În principal, controlul operativ efectuat de Garda Financiară este exercitat asupra fenomenelor economice ce nu pot fi reconstituite ulterior, cu exactitate, pe baza inscrisurilor financiar contabile, urmărind să surprindă, în mod inopinat, eventualele abateri de la reglementările legale în materie. În urma acestui control, comisarii Gărzii Financiare sunt obligați să stabilească răspunderea contribuabililor în fața faptelor săvârșite, finalizând verificarea prin consemnarea acesteia atât în actul de control întocmit cât și în registrul unic de control.

Pentru surprinderea operativă a anumitor aspecte din activitatea contribuabililor, a căror reconstituire ulterioară este dificilă sau chiar imposibilă, comisarii Gărzii Financiare întocmesc note de constatare, cu scopul ca cele menționate în acestea să fie utilizate ca și acte de control.

Finalizarea verificărilor este dată de stabilirea unor răspunderi de natură contravențională (contravenții privind organizarea evidenței contabile, înregistrarea fiscală a agenților economici, în domeniul protejării populației împotrivă unor activități comerciale ilicite, în legătura cu regimul plăților zilnice în numerar între persoane juridice, în domeniul jocurilor de noroc, în domeniul utilizării aparatelor de marcat electromice fiscale) sau de totalitatea elementelor constitutive ale unei fapte infracționale.

În situația în care legea specifică în mod expres, pe lângă sancțiunea principală se aplică și sancțiuni complementare în conformitate cu prevederile cadrului general reglementat prin OG nr. 2/2001, cu modificările și completările ulterioare, privind regimul juridic al contravențiilor.

Garda Financiară a fost creată cu scopul de a depista și sancționa faptele de evaziune fiscală, aplicarea sancțiunilor contravenționale având o pondere mult mai mică, deoarece aceasta nu este o instituție de colectare ci de combatere a comportamentului evazionist.

Deși personalul de specialitate în sarcina căruia se află verificarea contribuabililor, efectuaza un control parțial (din cauza insuficiențelor resurselor umane și materiale), există anumite criterii de selecție bine stabilite cu scopul de a eficientiza activitatea desfășurată, existând astfel:

criteriile instituționale, pornind de la direcțiile de acțiune la nivel național în conformitate cu planul general trasat de Comisariatul General al Gărzii Financiare, având însă în vedere și acțiunile speifice ce pot fi întreprinse la nivel regional, precum și solicitarilre celorlate instituții ale statului sau aspectele reclamate de diferite persoane fizice;

– criteriile fiscale, pornind de la analiza documentară a dosarului fiscal al contribuabilului, pentru a putea identifica gradul de conformare al acestuia în raport cu reglementările fiscale existente. Astfel se vor avea în vedere regularitatea modului de întocmire și depunere al declarațiilor fiscale la organele fiscale teritoriale, precum și eventualele neconcordanțe sau discrepanțe pe care aceastea le conțin, fără a omite o analiză în dinamică a indicatorilor din respectivele declarații fiscale;

– criteriile materiale, plecând de la consultarea unei baze de date atât a domeniilor de activitate “sensibile”, cu un ridicat potențial evazionist, cât și a contribuabililor rău platnici sau la care au fost constatate, în mod frecvent, abateri;

– criteriile de echitate și nediscriminare, urmărindu-se verificarea simultană a tuturor firmelor dintr-un anumit domeniu de activitate sau, altfel spus, tuturor “firmelor concurente”, pentru a fi eliminate suspiciunile de favorizare a uneia sau alteia;

– criteriile organizatorice interne, pornind de la efectul disponibil într-o anumită perioadă de timp, având însă în vedere și abilitatiile profesionale ale fiecărui comisar în parte. Dacă la nivelul firmelor de consultanță există o specializare a personalului pe domenii de activitate, această măsură organizatorică se găsește aplicabilă și-n rândul comisarilor Gărzii Financiare.

Aplicarea dispersată a unuia sau altuia din criteriile enumerate mai sus nu poate genera rezultate notabile decât în mod aleatoriu, doar armonizarea acestora fiind capabilă să ducă la creșterea eficienței verificării efectuate.

În urma acestui control, comisarii Gărzii Financiari au sarcina de a calcula un prejudiciu estimativ (în cazul descoperirii unor fapte evazioniste) și de a transmite notele de constatere astfel întocmite către organele fiscale, solicitându-le acestora din urmă stabilirea în întregime a obligațiilor fiscale eludate de contribuabilul în cauză întocmite către organele fiscale, solicitându-le acestora din urmă stabilirea în întregime a obligațiilor fiscale eludate de contribuabilul în cauză.

În prezent, rolul controlului inopinat exercitat de Garda Financiară este esențial, datorită multiplelor sale valențe în depistarea operativă a fraudelor fiscale. Trebuie avut în vedere că aceasta constituie premisa funcționării normale a economiei, în măsură în care identifică în timp util disfuncționalitățile și erorile, reduce efectul negativ al fraudelor , abuzurilor și totodată asigură condiții de concurență loială pentru toți participanții la viața economică.

Un aspect important al acestui control, constă în diminuarea timpului scurs între momentul constatării actelor de tip evazionist și demararea cercetărilor penale, conform competențelor, lucru posibil prin fluidizarea comunicațională între toate verigile responsabile cu depistarea și sancționarea comportamentului evazionist, creșterea operativității în acest sens fiind absolut necesară pentru conservarea probelor infracțiunii și recuperarea prejudiciilor produse bugetului general consolidat.

Scopul Gărzii Financiare este de a nu permite multiplicarea activitatiilor ilegale în domeniul economico-financiar, așadar anchetele efectuate de această instituție își definesc cu strictețe atât obiectivele cât și termenele intermediare și finale.

Cu toate că există tendința de delimitare a sarcinilor organelor cu atribuții în acest domeniu, deocamdată, cel puțin la nivel practic, exercitarea controlului financiar a€“ fiscal nu este îndeajuns sistematizată și structurată, spre exemplu prin funcționarea paralelă a două structuri cu atribuții de control similare (Garda Financiară și Serviciul de Investigații Fiscale din cadrul direcțiilor județene ale Finanțelor Publice), fapt care poate determina o stare “disconfort” în rândul contribuabililor, prin suprapunerea unor controale financiar -fiscale.

În vederea funcționării optime a Gărzii Financiare în lupta împotriva marii criminalității economico-financiare, ar fi putea fi structurată (atât la nivel central cât și la nivel teritorial) sub forma a patru divizii distincte:

Divizia de control structurată pe actualul “schelet” organizatoric al instituției, iar din punct de vedere funcțional, în baza procedurilor și metodologiei de control existente și în prezent. Pentru eliminarea unor suprapuneri în exercitarea controlului operativ și inopinat, în cadrul acestei divizii ar putea fi “absorbit” și Serviciul de Investigații Fiscale din cadrul direcțiilor județene ale Finanțelor Publice.

Divizia de Investigare Penală este cea care ar putea avea rolul efectuării de acte premergătoare cercetării penale propriu-zise, pe baza actelor de control întocmite de Divizia de Control, iar în măsură în care se confirmă indiciile săvârșirii unei infracțiuni, actele respective vor fi înaintate spre soluționare parchetelor componente cu întreaga documentație aferentă. De fapt acest lucru ar putea deveni o realitate doar în cazul unei alăturări a Serviciului de Investigare a Fraudelor (din cadrul inspectoratelor de poliție județene), deoarece se va ridica problema instrumentării cauzelor respective de personalul specializat (procedurile existente în Codul de procedură penală).

Divizia de Sinteză în cadrul căreia se regăsesc cei care sunt însărcinați cu identificarea, prelucrarea, analiză și valorificarea informațiilor referitoare la acțiuni de criminalitate economico-financiară. Personalul acestei entități ar putea obține a€œmateria prima” din mai multe surse, precum:

– din activități proprii desfășurate în această direcție, evident în baza unui act normativ care să reglementeze această stare de lucruri;

– din schimbul structurat de date cu serviciile de informații specializate, cu Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, cu unitățile bancare;

– din analiza unor eventuale inadvertențe existente în situațiile financiare obligatorii, având în vedere discrepanța între anumiți indicatori economici (cifră de afaceri/profit net, etc) sau fluctuațiile valorice ale acestora în diferitele intervale de timp, ceea ce ar conduce la supradimensionarea cheltuielilor ori la înregistrarea parțială a veniturilor;

– din semnalele transmise de mass-media.

Sarcina esențială a acestei divizii constă în optimizarea relației de cauzalitate dintre efort și efect, materializat în rezultate notabile pe linia depistării și sancționării criminalității economico-financiare.

Divizia Anticorupție este cea care este datoare să verifice, să îndeplinească și să corecteze în timp atribuțiile de serviciu ale personalului din celelalte trei divizii, în conformitate cu fișa postului din fiecare caz în parte. Această structură ar putea fi creată în condiții similare, din punct de vedere operațional, cu cele ale Direcției Generale Anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Într-o altă ordine de idei, actul de control financiar fiscal ar trebui abordat nu ca un act administrativ, ci ca o necesitate obiectivă având la bază scopul de a depista la timp disfuncționalitățile și de a minimiza efectele negative prin înlăturarea cauzelor ce au dus la această stare de fapt.

Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor și inadvertențelor unei legislații imperfecte și rău asimilate, a metodelor și modalitățiilor defectuoase de aplicare, precum și neprevederii și nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot așa de vinovată ca și acelora pe care îi provoacă prin această evaziune.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ – EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA ÎNREGISTRATĂ ÎN DECURSUL ANULUI 2008

Garda Financiară este entitatea ce are ca obiectiv “combaterea oricăror acte și fapte din domeniul economic, financiar și vamal, care au ca efect evaziunea și frauda fiscală”. Baza legislativă este constituită și funcționează în baza O.U.G. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare cu completările ulterioare și H.G. 533/2007 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare. La nivelul anului 2008, Comisariatul General a coordonat de la nivel central cele 42 de secții teritoriale, constituite atat la nivel de județ cat și la nivelul municipiului București.

Activitatea anului 2008

Adoptarea principalelor direcții de acțiune a fost determinată de atribuțiile conferite de lege instituției, de obiectivele ce au fost stabilite de conducerea ministerului și a A.N.A.F., ținându-se cont, în mod permanent, de amploarea și formele specifice de manifestare a evaziunii fiscale, puse în evidență în cursul activității din anul anterior.

Aferent activității anului 2008, principalii indicatori sintetici se prezintă astfel:

-sume in mii lei-

* în indicatorul „confiscări” nu este cuprinsă valoarea mărfurilor indisponibilizate, care fac obiectul unor sesizări penale, respectiv, țigarete, alcool și băuturi alcoolice precum și a celor care, conform prevederilor legale, sunt supuse procedurilor de distrugere.

** valoarea prejudiciilor se referă strict la rezultatele acțiunilor inițiate de Garda Financiară, neincluzând prejudiciile aferente constatărilor efectuate de instituție la sesizarea ori din dispoziția organelor de cercetare penală.

Dinamica multianuală a principalilor indicatori sintetici privind activitatea Gărzii Financiare se prezintă astfel:

* sume in mii lei

Analizarea acestor indicatori evidențiază o tendință permanentă a ultimilor ani, de orientare prioritară a activității Gărzii Financiare spre identificarea și combaterea faptelor de evaziune fiscală de mare amploare.

În același timp, a existat și o preocupare constantă pentru celelalte tipuri de activitate, ușoară diminuare a valorii amenzilor aplicate, înregistrată la nivelul anului 2008, datorându-se unei activități noi, privind sprijinul organelor fiscale. Această nouă direcție adoptată, a presupus printre altele, reorientarea activității unui număr de aproximativ 20% din personalul instituției și a condus la rezultate deosebite, respectiv atragerea la bugetul de stat a peste 1,6 miliarde lei, sumă care devansează cu cca 40 de ori, scăderea intervenită în cadrul indicatorului de amenzi.

Tot în acest context, sunt de menționat și alocările de timp de lucru necesare derulării acțiunilor de control solicitate de alte instituții. În acest sens, la nivelul anului 2008, Garda Financiară a înregistrat următoarele solicitări de colaborare: Parchet – 464 solicitări (din care D.N.A.- 291), Poliție – 2.898 de solicitări, O.N.P.C.S.B. – 664 solicitări. În majoritatea lor, acest gen de controale au impus verificări complexe, derulate la mai mulți operatori economici, cu activități pe raza mai multor județe, fapt ce a necesitat implicit un consum sporit de timp și personal.

În acest context, aferent anului 2008, Garda Financiară a identificat și menținut următoarele direcții majore de acțiune:

A. Combaterea evaziunii fiscale prin:

a. Monitorizarea achizițiilor intracomunitare

Tip de acțiuni de control, adaptate noilor realități economice induse de aderarea României la Uniunea Europeană, în care Garda Financiară s-a implicat masiv în cursul anului 2008, cu rezultate ce au confirmat pe deplin măsurile luate. Operațiunile cu caracter ilicit derulate în acest domeniu, vizează în mod direct fraudarea TVA aferentă tranzacțiilor intracomunitare, dar implicit afectează și concurența loaiala din piață, procentele de impozitare sustrase permițând practicarea unor prețuri sub nivelul celor practicate de comercianții onești.

Tendințele de fraudare de acest gen au fost identificate prioritar în sectoarele cu viteză crescută de rotație a sumelor în care încasarea contravalorii mărfurilor se realizează, de regulă cu numerar, la un interval de timp apropiat sau identic cu momentul livrării:

– legume și fructe, cereale;

– carne și produse din carne;

– materiale de construcție (în special ciment și produse sanitare-destinate construcțiilor individuale);

– produse energetice neaccizabile, preferate celor românești datorită dificultății identificării furnizorilor.

Indicatorii relevanti pentru actiunile de acest gen sunt:

Indicator 2008

– nr. sesizari penale 281

– valoare prejudicii stabilite (mii lei) 276.000

– nr. operatiuni monitorizate 17.276

– nr. agenti economici selectati prin analiza de risc 4.038

– nr. societati tip “fantoma” identificate 353

Concomitent, urmarea acestor monitorizări și acțiunilor conexe, au fost confiscate importante cantități de marfă, din care: 1.400 tone cereale, 330 tone diverse legume și fructe, 60 tone carne de pui, 280 tone ciment, 2.000 mc material lemnos, 40.000 litri produse neaccizabile, 300 tone fier-beton, 31 tone tutun tăiat, 2.588 CD-uri, 44.000 m² textile, etc.

b. Monitorizarea antrepozitelor fiscale de producție și depozitare a carburanților

Acțiuni de control de acest gen au antrenat un număr semnificativ de comisari. Au fost efectuate verificări complexe, pornind de la informațiile operative, obținute în timp real, de la un număr de 40 antrepozite fiscale, aparținând principalilor producători din domeniul uleiurilor minerale. Deficiențele constatate au impus printre altele confiscarea unor produse petroliere în valoare de 5.541 mii lei și, motivat de natura faptelor constatate, sesizarea organelor de cercetare penală pentru prejudicii totalizând 42.838 mii lei.

c. Verificări efectuate la agenți economici care au deținut autorizație de utilizatori finali a uleiurilor minerale

Domeniu în care evaziunea fiscală s-a manifestat în special prin deturnarea de la destinația declarată a uleiurilor minerale achiziționate și comercializarea acestora sub forma carburanților, fără achitarea obligațiilor fiscale ce însoțesc acest tip de mărfuri.

Verificările au evidențiat faptul că evazionistii implicați în acest gen de fraudă au apelat la metode diverse:

– utilizarea unor rețele de firme “fantomă”, în cadrul cărora, în baza unor metode tehnologice simple, se realiza operațiunea de substituire;

– întocmirea unor rapoarte de producție cu date falsificate, destinate a susține sau masca operațiunile frauduloase;

– livrări efectuate în altă formă sau ambalaj decât cel pentru care s-a acordat licență;

-comercializarea ilicită a amestecurilor sub formă de carburanți, prin stații proprii de vânzare cu amănuntul, tip “PECO”.

Principala acțiune în acest domeniu s-a executat în prima parte a anului 2008, când pe baza evidențelor privind autorizațiile de utilizator final emise de organele fiscale, documente puse la dispoziție de conducerea A.N.A.F., s-a acționat la un număr de 77 de agenți economici, controalele evidențiind legăturile dintre aceștia și concentrarea activității lor pe anumite zone. În acest context, într-un număr de 11 cazuri, au fost identificate încălcări grave ale actelor normative, care au produs bugetului de stat un prejudiciu total (accize și TVA), de peste 150.756 mii lei.

Motivat de natura faptelor constatate și nivelul prejudiciilor aduse bugetului de stat, în toate cazurile, pentru continuarea cercetărilor, dosarele au fost transmise operativ organelor de urmărire penală, (D.I.I.C.O.T. și D.N.A.) și respectiv organelor fiscale competente. Verificările în acest domeniu au continuat pe tot parcursul anului 2008.

d. Controale privind importurile de mărfuri – fraudele constatate, urmare acestui gen de verificări, au fost generate prin însușirea integrală a diferenței dintre prețurile modice înscrise în facturile de import și prețurile practicate pe piața românească.

Spre exemplificare, au fost identificate și verificate un număr total de 23 de societăți comerciale înmatriculate în Capitală, în numele cărora au fost derulate, într-un interval scurt de timp, peste 2.000 operațiuni de import, având ca obiect cantități semnificative de mărfuri nealimentare, dintr-o gamă variată: produse de uz gospodăresc, electrocasnice, electronice, textile, imbrăcăminte, încălțăminte, papetărie, jucării, cosmetice, etc.

Pe parcursul controlului comercial al acestor mărfuri s-au intersectat firme “fantomă”, care și-au însușit ilicit diferența de preț.

Așa cum a rezultat dintr-un sondaj având la bază peste 100 de produse similare celor comercializate în cadrul acestui sistem, valoarea reală de piață a acestor mărfuri depășește de 5 până la 20 ori prețul declarat la momentul importului. Cuantumul obligațiilor fiscale aferente (TVA și impozit pe profit) sustrase astfel la plata către buget a depășit suma de 100 milioane lei.

e. Acțiuni de colaborare cu alte instituții – la nivelul anului 2008 a continuat, pe o line ascendentă, atât cantitativ cât și calitativ colaborarea dintre Garda Financiară și alte instituții implicate în procesul de combatere a fraudei fiscale.

Astfel, cele mai multe acțiuni comune s-au desfășurat împreună cu organele de poliție, în primul rând cu D.I.F.F., in principal la acțiunile complexe din județele Dolj, Constanța, Ilfov, care au presupus mobilizarea, în fiecare caz în parte, a circa 100 de comisari ai Gărzii Financiare. De asemenea, în mod frecvent au loc acțiuni comune sau sunt soluționate lucrări care presupun constatări financiare în cauzele aflate în cercetarea respectivelor instituții.

Se impune de asemenea remarcată colaborarea bună și schimbul de informații avut cu I.G.P.F. care asigură sprijin pentru desfășurarea activității de monitorizare a achizițiilor intracomunitare.

Verificările efectuate de Garda Financiară la solicitarea diferitelor structuri ale Ministerului Public, în principal D.N.A. și D.I.I.C.O.T., au presupus un volum semnificativ de activitate, efortul comisarilor Gărzii Financiare regăsindu-se în constatările de natură financiar-fiscală a multor cauze aflate în lucru la aceste instituții.

Colaborarea cu O.N.P.C.S.B. a presupus executarea multor verificări pe întreg teritoriul țării, constatările rezultate stând la baza unor dosare importante lucrate de această instituție.

B. Acțiuni curente de impunere/menținere a disciplinei financiar contabile și de gestiune

Verificările s-au axat îndeosebi pe menținerea disciplinei fiscale și de casierie, descurajarea evaziunii manifestată îndeosebi la nivelul comercianților mici, implicați în vânzările de mărfuri/servicii efectuate în cadrul zonelor cu vad comercial sporit sau în perioadele sezoniere specifice concediilor sau sărbătorilor religioase. La nivelul anului 2008 au fost verificați pe această tematică un număr de 53.109 agenți economici din care au fost sancționați 38.116, cu amenzi contravenționale însumând peste 74.300 mii lei.

În situații speciale, Garda Financiară a conlucrat în cadrul acestor acțiuni și cu alte instituții specializate (exemple: Poliție- “actiunea Litoral 2008”, A.N.S.V.,- monitorizarea importurilor/achizițiilor de carne; A.N.P.C.)

Structurate pe tipul de marfă/servicii implicat dar și pe tematică de control, sunt precizate:

verificările privind aplicarea prevederilor OUG 28/1999 republicată, privind aparatele de marcat electronice fiscale. Spre exemplifcare, în afara sancțiunilor contravenționale aplicate, în 5.329 cazuri, controale de acest gen au condus, la măsura de suspendare a activității, motivată de nedotarea cu case de marcat sau neutilizarea acestora;

– verificările operative, desfășurate în zonele cu vad comercial care au vizat îndeosebi mărfurile accizabile. În afara amenzilor aplicate, sunt de menționat și măsurile complementare, (spre exemplu suspendarea activității, conform art. 220 din Codul de procedură fiscală, într-un număr de 982 cazuri sau confiscări de mărfuri/bunuri: cca 147 mii litri alcool/băuturi alcoolice și 922 mii pachete țigarete, etc).

C. Alte acțiuni curente

Societățile ce au ca domeniu de activitate comercializarea deșeurilor reciclabile, au fost supuse și în anul 2008 unor verificări operative, care, deși au relevat o anumită diminuare a fenomenului evazionist, au confirmat totodată deficiențele majore constatate anterior, respectiv utilizarea unor firme “fantomă” și existența unor mari cantități de deșeuri a căror proveniență nu a putut fi demonstrată în condițiile legii. În acest context, la nivelul anului 2008 au fost sancționați un număr total de 1.573 de agenți economici cu amenzi contravenționale însumând valoric peste 2.940 mii lei, fiind dispusă totodată confiscarea unor sume/bunuri totalizând valoric peste 24.800 mii lei. Totodată, urmare faptelor constatate, într-un număr de 253 de cazuri au fost sesizate organele de cercetare penală pentru un prejudiciu total de 50.975 mii lei.

Verificările la societățile ce au ca domeniu de activitate organizarea jocurilor de noroc: agenți economici verificați – 1.299, amenzi contravenționale aplicate 2.323 mii lei.

Evaluarea rezultatelor la nivelul structurilor Gărzii Financiare

a) Verificări finalizate prin sesizarea organelor de cercetare penală, pot fi menționate următoarele acțiuni de control:

– verificările efectuate în toată țara, sub coordonarea Comisariatului General, care au condus la descoperirea și stoparea activității unei rețele de fraudare a bugetului de stat prin simularea unor activități în domeniul lesingului, cu prejudicii de 13,5 milioane lei, reprezentând TVA;

– verificările efectuate în județele din sudul țării care au condus la identificarea și stoparea activității unor firme implicate în achiziții ilicite de cereale sau legume fructe. Este exemplificat aici controlul inteprins de secția Brăila privind comerțul cu cereale, finalizat cu stabilirea unui prejudiciu de 6 milioane lei, secția Ilfov, verificări în domeniul comerțului cu legume-fructe finalizate cu identificarea unui prejudiciu de 6,13 milioane lei ;

– verificările efectuate de Comisariatul General, care au condus la identificarea unor operațiuni ilicite de schimbare a destinației declarate a unor produse energetice neaccizate și comercializarea acestora sub formă de carburanți, fapte care au condus la un prejudiciu de 79,7 milioane lei ;

– identificarea, de către Comisariatul General, a unor operațiuni ilicite finalizate prin rambursări ilegale de TVA, prejudiciul constatat cu această ocazie depășind suma de 3 mil lei ;

– identificarea de către secția Prahova a unui grup de persoane implicat în cesionarea frauduloasă a unor societăți comerciale, numărul firmelor aflate în această situație fiind de 140.

b) Confiscarea unor bunuri :

– confiscarea unui număr de 39 de autoturisme de către secția Harghita;

– confiscarea a două containere de tutun, acțiune declanșată de secția Giurgiu și coordonată de Comisariatul General precum și confiscarea în același mod a unui container de către secția Călărași;

– confiscarea de către secția Vrancea unui număr de 9 cisterne, conținând peste 400 mii litri carburanți;

-identificarea de către Comisariatul General al unei fabrici clandestine de băuturi alcoolice situată în apropierea kilometrului 0 al Capitalei;

– confiscarea, în ziua de Crăciun, a unui autotren TIR încărcat cu carne, acțiune realizată de secția Arad.

Concluzii privind activitatea anului 2008

Activitatea desfășurată în anul 2008 a înregistrat, în mod evident, o creștere calitativă semnificativă, principalele argumente care susțin această afirmație fiind următoarele:

– orientarea activității cu consecvență către combaterea faptelor de fraudă fiscală, fapt demonstrat de creșterea cu peste 57 % a valorii prejudiciului constatată față de anul anterior și de peste 6 ori față de anul 2004;

– asumarea unor eforturi și riscuri profesionale de nivel ridicat, de referință fiind acțiunea de monitorizare a frontierelor intracomunitare cu ramificațiile ei, surprinderea în flagrant a unor activități ilicite, efectuarea unor constatări riguroase, obiective, în cazuri cu puternic impact mediatic;

– implicarea, în limitele atribuțiilor stabilite de legea de organizare și funcționare, în activitatea de sprijinire a organului fiscal, fapt concretizat în efectuarea cu celeritate a unor verificări la solicitarea acestuia și prin sprijinul consecvent dat în activitatea de încasare a creanțelor fiscale.

CONCLUZII SI PROPUNERI

În prezent în țara noastră evaziunea fiscală a căpătat dimensiuni importante și alarmante atât prin numărul mare de cazuri, dar și prin sumele foarte mari care nu ajung la bugetul de stat. Pentru a înlătura efectele, trebuie suprimate mai întâi cauzele, fenomenul fiind generat de faptul că prevederile legale sunt confuze, ambigue și susceptibile.

Combaterea evaziunii fiscale este urmărită de către organele Ministerului Finanțelor și mai ales de Garda Financiară prin acțiuni preventive și sancționare. Este necesară înăsprirea regimului sancționator al faptelor de evaziune fiscală, prin mărirea amenzilor de detenție în cazul infracțiunilor și a cuantumului amenzilor în cel contravențiilor. Totodată trebuie să se acorde puteri sporite comisarilor Gărzii Financiare luând în considerare extinderea formelor și modalităților de sustragere de către contribuabili de la plata obligațiilor față de stat, comparativ cu cele prevăzute și sancționate de legea 241/2005.

Evaziunea fiscală reprezintă fără îndoială, vectorul central al economiei subterane, care, în interacțiune și interdependență cu celelalte componente specifice criminalității economico- financiare, redă adevărata amplitudine a palierului informal al economiei. Extinderea agresivă și diversificarea formelor de manifestare ale evaziunii fiscale, cu caracter tot mai organizat de derulare al afacerilor ”murdare”, tind să plaseze fenomenul în sine precum o amenințare directă la buna funcționare a instituțiilor democratice ale statului de drept. Așadar pentru combaterea acestui flagel, trebuie luate anumite măsuri.

Un prim pas ar consta în asigurarea prezenței operative și permanente, adaptată condițiilor din zonele de interes comercial (antrepozite fiscale, puncte de trecere a frontierei, porturi, depozite, spații de producție, noduri rutiere, triaje feroviare etc.), acționându-se atât pentru prevenirea faptelor ilicite, descoperirea activităților clandestine cât și pentru culegerea de informații și valorificarea acestora din punct de vedere fiscal.

Pentru îndeplinirea acestor obiective este nevoie de pregătirea și perfecționarea profesională, asigurarea bazelor de date, prevenirea și combaterea corupției la nivelul Gărzii Financiare.

În scopul eficientizării activității de a diminua faptele evazioniste, ar trebui să crească gradul de interoperabilitate cu celelalte structuri ale statului implicate în acțiunea de combatere a infracționalității, să aibă loc o intensificare a colaborării cu instituțiile din alte state europene care au atribuții similare, dar și o perfecționare în ceea ce privește controlul documentar, pentru stabilirea cu exactitate și claritate a prejudiciilor și a circumstanțelor în care acestea au fost generate, în cazul faptelor de fraudă.

Un rol important în încercarea de a stopa acest comportament evazionist, îl are perfecționarea cadrului legislativ ce reglementează activitatea Gărzii Financiare, astfel:

– atribuirea unor competențe de cercetare penală, după caz, cel puțin de efectuare de acte premergătoare urmăririi penale în cazurile de evaziune fiscală, sub supravegherea procurorului;

– acordarea dreptului de a efectua, în condițiile Codului de Procedură Fiscală, inspecția fiscală parțială pentru stabilirea prejudiciului, atunci când se constată fapte de natură infracțională;

– asigurarea dreptului de a solicita și participa la efectuarea perchezițiilor, de a legitima și stabili identitatea persoanelor implicate în săvârșirea unor fapte ilicite, după caz, folosirea și a altor tehnici de investigare;

– corelarea cadrului legislativ, în speță Codul Rutier, cu prevederile OG nr. 91/2003, pe subiectul dreptului acordat comisarului de Garda Financiară, privind oprirea mijloacelor auto aflate în trafic.

Un aspect important de menționat este faptul că, fenomenul evazionist prezintă o tendință de extindere a unor entități fictive (grupuri de afaceri obscure) al căror scop este realizarea unor profituri semnificative cu încălcarea flagrantă a legislației, aducând consecințele grave asupra veniturilor bugetului de stat. Aceasta este cauza insuficienței fondurilor pentru îndeplinirea funcțiilor statului, ceea ce conduce implicit la creșterea cotelor de impozitare și chiar la înființarea unor noi taxe și impozite.

Această acțiune a statului duce la creșterea presiunii fiscale, care la rândul ei determină o creștere a rezistenței la impozitare prin fapte ilicite.

Se pare că, înăsprirea fiscalității nu este o soluție pentru stoparea fenomenului evazionist, căci nu face decât să îndrepte și alte societăți din mediul afacerilor spre economia subterană.

Așadar, rezolvarea acestei probleme actuale a economiei românești nu constă în aplicarea unor sancțiuni drastice ci mai degrabă, în înlăturarea cauzelor ce au generat această stare de fapt în comportamentul fiscal al agenților economici.

Concluzionând, sistemul românesc ar trebui guvernat după principiul influențării pozitive a contribuabilului, iar obiectivul fundamental ar treb să-l reprezinte creșterea gradului de acceptare voluntară a taxelor și impozitelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu Mihai- Finanțe publice, Ed Sitech, Craiova 2006;

2. Barle Vasile- Evaziunea fiscală și corupția în sistemul fiscal, Ed Casei Corpului Didactic, Baia Mare 2003;

3. Buziernescu Radu- Evaziunea fiscală internă și internațională, Ed Universitaria, Craiova 2007;

4. Craiu Nicolae- Economia subterană între Da și Nu, Ed Economică, București 2004;

5. Cucoșel Constantin- Fiscalitatea în România, Ed Universității de Nord, Baia Mare 2001;

6. Cucu Adrian, Popa Ștefan- Economia subterană și spălarea banilor, Ed Expert, București 2000;

7. Dorinică Ioan- Evaziunea fiscală în România, Ed Institutul de cercetări juridice, București 2005;

8. Dungan Petre, Colțan Maria- Evaziunea fiscală în noua reglementare, Ed Dalami, București 2005;

9. Florescu A.P., Bălașa Gabriel, Coman Paul- Fiscalitatea în România: reglementare, doctrină și jurisprudență, Ed All Beck, București 2005;

10. Glică Constantin Ioan- Evaziunea fiscală, Ed C.H. Beck, București 2007;

11. Grosu Corneliu- Garda Financiară, Ed Dimitrie Cantemir, București 1998;

12. Hoanță N., Evaziunea fiscală, Ed Tribuna Economică, București 1997;

13. Imbrescu Ion- Economia subterană de la definire la efecte, Ed Mirton, Timișoara 2007;

14. Lazăr Cornel, Matei Mirela, Jean Andrei- Finanțe, Ed Universității Petrol- Gaze, Ploiești 2007;

15. Leonte Doina, Cioponea Maria- Finanțe publice, Ed Fundației României de Mâine, București 2001;

16. Marinescu Iulian, Brezeanu Petre Finanțele Publice și fiscalitatea, Ed României de Mâine 1998;

17. Nedelescu Mihai, Moraru Dan- Finanțe publice, Ed Economică, București 2005;

18. Nicolcioiu Dumitru- Evaziunea fiscală și implicațiile economice ale acesteia, Ed Universitatea de vest, 2007;

19. Olteanu Ion- Metode și tehnici de combatere a evaziunii fiscale, Ed Univers Enciclopedic, București 2005;

20. Pătroi Dragoș- Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravențional și caracterul infractionist, Ed Economică, București 2007;

21. Pop Octavian- Evaziunea fiscală, Ed Mirton, Timișoara 2003;

22. Posea Constantin- Finanțe publice: fiscalitate, Ed Psihomedia, Sibiu 2007;

23. Stancu Ion – ,,Finante”, ediția a III – a, Ed Economică, București 2002;

24. Șaguna, Dan Drosu- Evaziunea fiscală pe înțelesul tuturor, Ed Oscar Print, București 1995;

25. Tradafir Adina, Ristea Luminița- Finanțe publice: între teorie și practică, Ed Fundației România de Mâine, Constanța 2006;

26. Văcărel Iulian- Finanțe publice, Ed Didactică și Pedagogică, București 1999;

27. Văcărel Iulian- Finanțe publice, Ed Didactică și Pedagogică, București 2007;

28. *** Legea nr 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale;

29. *** Legea nr 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale;

30. *** Legea 533/2007 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare;

31. www.gardafinanciara.ro