. Evaziunea Fiscala cu Ajutorul Conturilor Bancare
EVAZIUNEA FISCALĂ
Multitudinea obligațiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca și, sau mai ales, povara acestor obligații au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obliga-țiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă și ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind in averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc. Evaziunea fiscală este capitolul cel mai studiat din dreptul fiscal atât de tehnicieni cât și de teoreticieni, jurnaliști, etc. Cu toate acestea și în profida a tot ceea ce se scrie despre cauzele, modalitățile, amploarea, controlul sau sancțiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care îl explorează este incert. Ca atare, evaziune fiscală, este o noțiune foarte dificil de precizat, iar, în plus, nu există o definiție legală a fraudei fiscale (la noi ca și în alte țări, ex. Franța).
În România, în prezent, actul normativ cadru în materia evaziunii fiscale este legea nr.87/1994. Față de complexitatea fenomenului evaziunii fiscale, este evident că Legea nr. 87/1994 prezintă o serie de imperfecțiuni, acestea fiind de altfel motivul pentru care se lucrează la un proiect de modificare al acestui act normativ.
I.EVAZUNEA FISCALĂ
1.1.Cauze și modalități de manifestare
Multitudinea de impozite și taxe pe care trebuie să le suporte contribuabilii-persoane fizice sau juridice, precum și, mai ales, mărimea exagerată a acestora, a condus de-a lungul timpului la găsire de subterfugii din partea acestora de a se eschiva de la plata către stat a cotelor datorate.
Eschivarea vizează atât impozitele și taxele directe cât și cele indirecte și se referă fie la diminuarea sumelor ce trebuie achitate către stat, fie la neplata integrală a acestora.
Fenomenul de sustragere de la plata impozitelor și taxelor către stat (înțelegând prin stat toate bugetele precum și fondurile speciale), deci al evaziunii fiscale este caracteristic cu precădere unei economii libere, de piață și mai puțin unei economii dirijate, centralizate, etatiste.
Acest fenomen a luat amploare și la noi după 1990, fiind necesară invenția legislativului care, prin Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a căutat să stopeze acest adevărat flagel pentru economia națională.
Deși pentru o perioadă relativ scurtă fenomenul a avut o tendință de diminuare el nu a putut fi stopat, acesta continuând să existe și după promulgarea legii pentru combaterea evazuinii fiscale uneori și în anumite domenii cu și mai multă amploare. Ne referim la așa-zisa economie subterană din domeniile comerțului cu țigări, alcool, cafea, petrol etc.
Sigur că în acest context se pune întrebarea: care este cauza amplorii acestui flagel, în condițiile în care avem instrumente de luptă împotriva lui? Este vorba de Legea 87/1994 și legile care reglementează diferite venituri fiscale în al căror cuprins se regăsesc prevederi referitoare la sancțiuni, existența unei multitudini de organisme cu sarcini în combaterea evaziunii fiscale.
CAUZE ALE EVAZIUNII FISCALE
Tendința de câștiguri ușoare din partea contribuabililor, mai ales în cazurile în care nivelul impozitelor și taxelor este foarte ridicat. Acest fenomen s-a observat în special în domeniul producției, importului și comercializării unor produse cu un nivel ridicat de accize.
Specularea unor prevederi legislative neclare sau interpretative, ceea ce dă naștere unei așa-zise ,,evaziuni legale”.
Acest lucru este posibil prin aranjarea de către contribuabilii evazioniști a unor specialiști în domeniul financiar și juridic, de multe ori chiar angajați ai instituțiilor însărcinate cu aplicarea legilor. Acești consilieri ,,de taină” sunt adesea experți care au contribuit la elaborarea diferitelor acte normative ori norme de aplicare a actelor normative (devenite în ultimul timp adevărate reglementări legale, substituindu-se uneori legiuitorului).
Există în străinătate, dar s-au creat și la noi, specialiști (avocați, consultanți financiari experți), în acordarea de asistență de specialitate pe problematica evitării plății impozitelor și taxelor ori diminuării cuantumului acestora fără a se încălca legislația fiscală. Sunt specialiști în în evaziunea fiscală legală.
Coruperea unor funcționari sau chiar magistrați însărcinați cu aplicarea legilor din domeniul fiscal. Sunt cunoscute astfel de exemple relatate în mass-media, cu precădere din rândul funcționarilor vamali, ai gărzii financiare, ai poliției etc.
Existența unor vicii în procedura de înființare și funcționare a agenților economici. Ne referim aici la înregistrarea unor firme în sedii fictive ori la posibili-tatea schimbării sediului legal al firmei și dispariția fără urmă a acestora, fără a mai exista posibilitatea legală de urmărire și tragere la răspundere.
MOTIVELE care-i determină pe unii conducători de unități economice, în special din cele aparținând sectorului privat, de a încerca să disimuleze o parte a producției realizate și a veniturilor obținute sunt foarte diverse.
În țările a căror economie este în faza de tranziție sau bazată pe relații de piață, dorința unui profit cât mai mare este primul din aceste motive.
Penuria generală, masivă și permanentă de bunuri și sevicii, ce caracteri-zează și în prezent economiile bazate pe planificarea centralizată a producției și repartiției determină o anumită parte a populației să exercite diverse activități nelegale sau să recurgă la diferite tertipuri pentru a răspunde, cât de cât, nevoilor personale de prim ordin sau chiar celor determinate de procesele de producție.
Sistemul economic este mult mai permisibil din punctul de vedere al realizării de venituri noi ca și al mărimii acestora, fapt ce antrenează și o profundă transformare a dimensiunii și structurii economiei subterane; dacă unele din activitățile subterane, așa zise tradiționale, dispar sau pierd din amploare, altele noi, determinate de legitățile economiei de piață își fac apariția, iar cele vechi capătă noi dimensiuni, mult mai semnificative.
Din multitudinea cauzelor existente, dezvoltarea explozivă a sectorului privat și, odată cu acesta, creșterea proporțională a delicvenței- fenomen care a cuprins aproape toate sectoarele vieții economice – pot da o imagine sugestivă asupra creșterii și transformării structurale în timp a economiei subterane.
Dacă directorii fostelor unități economice de stat nu erau direct interesați de modul de repartizare a beneficiilor sau a altor venituri realizate între întreprindere și bugetul statului, nu același lucru se întâmplă cu proprietarii societăților comerciale nou înființate în cadrul cărora ocupă, de cele mai multe ori, și funcțiile de administratori.
Pentru obținerea unui profit personal cât mai mare, o bună parte a acestora uzează de toate mijloacele, legale sau mai puțin legale, pentru a reduce la minimum plățile către stat, oricare ar fi forma și mărimea acestora, fie că este cazul impozitelor, taxelor sau al diferitelor altor sarcini fiscale și sociale.
Rezultă din cele expuse mai sus, că dezvoltarea sectorului privat creează și noi condiții pentru disimularea unei părți a rezultatelor financiare obținute tocmai datorită posibilităților de sporire, pe această cale, a veniturilor personale.
O altă caracteristică a tranziției, confirmată de starea actuală existentă în majoritatea țărilor aflate în această etapă de trecere la economia de piață, este deteriorarea economiilor naționale, inclusiv în plan social și moral, fapt ce favori-zează proliferarea a numeroase delicte și activități ilegale care, în final, duc la dezordine economică.
Cauza acestei situații -una din ele- este faptul că la adăpostul privatizării sunt constituite și societăți comerciale fictive prin care se derulează numeroase activități frauduloase ce constituie principalele elemente ale creări și dezvoltării economiei paralele, subterane.
Raportul contribuabilului cu impozitul (sistemul fiscal) este înainte de toate o problemă de percepție în legătură cu întreaga prelevare pe care el trebuie să o achite. Această percepție este în mod evident caracterizată printr-un sentiment de constrângere, chiar de opresiune, ceea ce explică permanenta opoziție la impozite (respingere).
Când este vorba să se determine situația juridică a contribuabilului, prima idee care se impune este aceea a subordonării stricte a acestuia legii fiscale. Față de fisc, contribuabilul se află într-o situație legală și reglementară. Acesta este funda-mentul statutului contibuabilului. Contribuabilul nu participă la elaborarea regulilor fiscale. Acestea, de cele mai multe ori, sunt, în plus în contradicție cu ceea ce politicienii i-au promis atunci când i-a solicitat votul. Ca atare el se simte în multe cazuri înșelat în așteptări. În ultimă instanță, “fundamentul impozitului rezidă în suveranitatea statului”(E.Allix). La rândul său Trotabas exprima astfel postulatul legalității impozitului: “Caracterul legal al impozitului determină natura raporturilor juridice care există între contribuabili și fisc, fixând statutul contribuabilului care este de tip general și impersonal”.1
Acest caracter legal al impozitului implică, totuși, consecințe și pentru administrație care și ea se află subordonată principiului fundamental și rigid al legalității. Exprimarea acestui fapt se face prin faptul că administrația nu dispune, în principiu, decât de o competență bine delimitată care, pentru contribualbil, constituie de asemenea garantarea drepturilor sale. Aceasta înseamnă că impozitarea este unilaterală, dar nu este arbitrară. În plus, în vremurile noastre, chiar și în România de azi (spre deosebire, spre exemplu, de cea din secolul trecut), contribuabilul, grație înmulțiri cabinetelor de consiliere fiscală și experților contabili, grație dezvoltării considerabile a surselor de documentare fiscală, dispune de mijloace de informare fiscală la fel de abundente
L.Trotabas et J.M.Cotteret, “Droit fiscal”, Precos Dalloz,1990, pag.112
și performante ca și cele ale administrației. În plus, internaționalizarea schimburilor și circulația capitalurilor au lărgit considerabil spațiul de manevră al unui contribuabil atotputernic: societățile multinaționale. Ca urmare, contribuabilul contemporan ia din ce în ce mai mult parte la elaborarea și punerea în practică a statutului său. Contribuabilul se asociază destul de des, mai mult sau mai puțin direct, la elaborarea regulilor fiscale care îl privesc (de la legi la circulare ale Ministerului de Finanțe, de la convenții fiscale la simple măsuri de ordin interior). Destul de des, guvernele se decid să participe la negocieri impuse de reclamații ale contribuabillor ale căror activități economice sunt stânjenite (jenate ) de distorsiunile rezultate din conflicte cu administrațiile fiscale.
În pofida acestor realități, cei mai conștiincioși dintre contribuabili resimt în mod necesar prelevarea fiscală ca pe o amputare injustă, sau cel puțin inoportună a avuției personale. Cel mai adesea impozitul este perceput, deci, ca un sacrificiu. Pe lângă acest fapt, problema se pune și dacă nu, în afara sacrificiului material, contri-buabilul nu consimte și la un sacrificiu de ordin psihologic.
Chiar în forma sa cea mai puțin conflictuală, impozitul este întotdeauna resimțit ca o constrângere. O primă probă a acestei constrângeri pentru contribuabil o constituie incontestabil cea a declarației, corvoadă cu atât mai redutabilă cu cât contribuabilul se află într-o situație complexă și în fața căreia el se află adesea dezarmat, chiar incapabil să facă față dificultăților legate de obligațiile ce îi revin. La aceasta se adaugă costurile psihologice accesorii în cadrul cărora complexitatea și instabilitatea textelor de lege ocupă un loc important.
Nu este un secret pentru nimeni că o bună parte din caracterul dificil de suportat al impozitului se află în complexitatea l nu consimte și la un sacrificiu de ordin psihologic.
Chiar în forma sa cea mai puțin conflictuală, impozitul este întotdeauna resimțit ca o constrângere. O primă probă a acestei constrângeri pentru contribuabil o constituie incontestabil cea a declarației, corvoadă cu atât mai redutabilă cu cât contribuabilul se află într-o situație complexă și în fața căreia el se află adesea dezarmat, chiar incapabil să facă față dificultăților legate de obligațiile ce îi revin. La aceasta se adaugă costurile psihologice accesorii în cadrul cărora complexitatea și instabilitatea textelor de lege ocupă un loc important.
Nu este un secret pentru nimeni că o bună parte din caracterul dificil de suportat al impozitului se află în complexitatea și caracterul schimbător al legislației fiscale. Această complexitate este în mod evident datorată, în cea mai mare parte, imaginii multidimensionale a societăților contemporane. Această complexitate, pe care înceacă să o surprindă sistemele fiscale, este agravată de însăși instabilitatea sistemului fiscal, datorată evoluțiilor economice și sociale rapide la care, în mod permanent, legislația fiscală trebuie să se adapteze. Or, contribuabilii sunt în cea mai mare parte atașați unei anumite securități juridice, mai ales atunci când este vorba de impozit. Astfel se explică expresia englezească “A good tax is an old tax”.
O altă cale care duce la resimțirea de către contribuabil a constrângerii fiscalității, o constituie controalele fiscale. Pentru mulți contribuabili, întreprinderi mici, comercianți, meșteșugari, profesii libere independente, verificarea este considerată un calvar. Această situație este cu atât mai pregnantă în cazul țării noastre, cu cât până în prezent nu există o delimitare clară a atribuțiilor de control ale organelor din cadrul Ministerului de Finanțe, ceea ce conduce la suprapuneri de controale cu impact asupra psihologiei și comportamentului contribuabililor.
Din această cauză, este necesară delimitarea clară și precisă a atribuțiunilor de control în domeniul fiscal ale organelor din cadrul Ministerului Finanțelor în vederea eliminării unor presiuni evidente și dăunătoare pentru contribuabili și creșterii eficienței muncii de control.
Nici structurile specializate ale noilor puteri publice și administrative ale statului nu sunt însă suficient de competente și, din păcate, nici suficient de integre datorită, în primul rând, salariilor mai mult decât modeste cu care sunt remunerate, comparativ cu sumele manipulate prin activitățile subterane.
Deși este cunoscut faptul că atât unitățile economice înregistrate cât și cele fictive și deci nelegale omit să declare o anumită parte din veniturile realizate, autoritățile guvernamentale nu au găsit încă proceduri eficace a căror aplicare să ducă, așa cum s-a precizat, dacă nu la eradicarea fenomenului, cel puțin la reduce-rea dimensiunilor sale.
În țările aflate în etapa de tranziție, în perioada în care unitățile economice aparțin încă statului, supravegherea și controlul activităților economice realizate de către acestea sunt, în baza practicii moștenite de la vechiul sistem, în sarcina instituțiilor tutelare (ministere, regii etc.).
Prin sistemul de raportări impuse, instituțiile tutelare solicită și primesc în mod periodic informații destul de precise asupra activității unităților din subordine, în special asupra pierderilor de tot felul (din procesul de producție, calamități, furtuni, degradări etc.), ca și asupra modului de recuperare a acestora.
Separat, prin aparatul de control al statului se procedează, cu destulă regularitate, la efectuarea de controale financiar-contabile efectuate atât de către lucrătorii Ministerului Finanțelor, cât și de alte instituții cu sarcini de control (Curtea de Conturi, Ministerul de Interne), ocazii cu care se constată o serie de abateri de natura utilizării nelegale a resurselor, însușirea sub diferite forme a bunurilor aparținând colectivității, degradării și deteriorării de bunuri și altele.
Rezultatele acestor informări și acțiuni de control sunt benefice statului, deoarece aduc importante corecții asupra sumelor reprezentând veniturile fiscale care, din diferite motive, unele menționate mai sus, nu au putut fi realizate datorită faptului că nu erau incluse în masa impozabilă.
În funcție de rapiditatea depășirii fazei de tranziție, obligația de raportare către instituțiile tutelare a propriei activități va dispărea treptat, pentru majorarea unităților economice, cu excepția instituțiilor bugetareși a altor unități aprobate să rămână în sistemul public.
Controlul statului, însă, în special controlul financiar, va rămâne principalul instrument al acestuia în acțiunea de depistare a activităților de generare de economie subterană și după depășirea fazei de tranziție.
Dintre formele controlului financiar-contabil, controlul fiscal este cel care răspunde mai bine, în această perioadă de tranziție, cerințelor crescânde de depistare a activităților ce formează economia subterană.
Însă, pornind de la particularitățile economico-sociale ale tranziției, este necesar ca sistemul de control fiscal să fie transformat și adaptat noilor condiții caracterizate prin explozia numărului de agenți economici, în special al celor cu capital privat, nou înființați în această perioadă, ca și a multitudinii activităților desfășurate de aceștia.
Cu toate că o partea acestor acțiuni au fost realizate în cadrul pro-
gramelor de reformă a fiscalității, fenomenul economia subterană capătă noi dimensiuni, această situație fiind și consecința faptului că numărul controlorilor fiscali este încă insuficient față de volumul activităților economice ce se derulează în această perioadă, iar pregătirea profesională a acestora este încă precară în raport cu dificultatea operațiunilor, ingeniozitatea și versatilitatea noilor categorii de întreprinzători economici.
La toate aceste impedimente se mai adaugă unul, deloc neglijabil, și anume lipsa de motivație materială a controlorilor financiari, care, așa cum am menționat, este departe de a constitui un stimulent în munca de depistare a activităților generatoare de economie subterană.
Faptul că aceiași funcționari publici care inițiază legi sunt și desemnați, prin sarcinile de serviciu, să vegheze la respectarea acestora exercită în structurile agenților economici – în calitate de membrii adunărilor generale ale acționarilor (AGA), cenzori, membrii ai consiliilor de administrație – activități legale, dar și nelegale, cum sunt cele privind consilierea pe anumite teme economice, lucrări de contabilitate și altele, pot constitui premisele proliferării economiei subterane.
Pornind de la aceste câteva considerente de ordin teoretic, apreciem că pentru abordarea fenomenului economia subterană, în vederea diminuării, dacă nu a eradicării sale, se impun o serie de măsuri ferme atât la nivelul structurilor guvernamentale, cât și la cel al legislativului.
Dintre acestea cele mai importante sunt:
Instituționalizarea unui sistem fiscal prin a cărui aplicare să se poată realiza cadrul necesar înregistrării tuturor activităților economice și depistarea celor care sunt potențiale creatoare de economie susterană.
O primă urgență, în acest sens, o considerăm introducerea impozitului pe venitul global.
Crearea, în cadrul structurilor actuale guvernamentale, a unui corp de control foarte bine pregătit din punct de vedere profesional și motivat din punctul de vedere al salarizării.
MODALITĂȚI DE MANIFESTARE A EVAZIUNII FISCALE
1. Neînregistrarea sau înregistrarea parțială a surselor de venit.
Această modalitate este practicată atât de societăți comerciale cât și de persoane fizice autorizate sau neautorizate să exercite o profesie aducătoare de venituri. Exemplificăm astfel de situații:
Pentru agenții economici:
Din domeniul producției și prestațiilor de servicii: – neînregistrarea intrărilor (materii prime, forță de muncă, utilități) și prin urmare, neînregistrarea ieșirilor – produse sau servicii care se comercializează fără documente, astfel încât se încasează întreaga valoare obținută fără a fi reflectată ca venit. În astfel de situații, consecințele evazioniste au impact asupra următoarelor venituri ce se cuvin statului:
a) impozitul pe profitul aferent obținut din valorificarea produselor obținute și neînregistrate;
b) impozitul pe dividendele neînregistrate;
c) taxa pe valoarea adăugată aferentă venitului obținut și neînregistrat;
d)accizele aferente produselor valorificate (în cazul produselor purtătoare de accize);
e)contribuția la asigurările sociale și de sănătate aferente salariilor plătite
și neevidențiate;
f)contribuția la fondul de pensii pentru agricultori, în cazul produselor alimentare.
Din domeniul comerțului:
-neînregistrarea facturilor aferente unor mărfuri achiziționate ori achiziționarea unor mărfuri fără documente legale de livrare urmate de vânzarea acestor produse și neînregistrarea veniturilor obținute. Consecințele evazioniste sunt aproximativ aceleași cu cele de mai sus.
Din domeniul importului de produse și servicii:
-contrabanda cu produse din import neînregistrate la organele vamale și valorificate ulterior fără a se înregistra veniturile obținute. În această situație, veniturile statului care nu se realizează constau în:
taxa vamală neachitată;
taxa pe valoarea adăugată aferentă produselor introduse prin contrabandă;
comisionul vamal;
accizele în cazul produselor purtătoare de asemenea taxe;
impozitul pe profitul aferent, obținut din valorificarea produselor introduse prin contrabandă;
impozitul pe dividende;
g) taxa pentru drumuri în cazul importurilor de carburanți și mijloace auto;
-diminuarea valorii în vamă a produselor importate este o metodă des utilizată pentru reducerea impozitelor și taxelor datorate de importator.Această metodă constă în falsificarea facturii originale a mărfii importate,iar procedeul este practicat fie de conivență cu exportatorul,fie numai pe riscul importatorului.În această situație nu este vorba de o evaziune fiscală totală ci de plata unor impozite și taxe mai mici decât cele reale.
O situație care a apărut în asemenea cazuri este cea referitoare la modalitatea de plată a prețului real cuvenit exportatorului. Procedeul practicat depinde de “colaborarea” dintre exportator și importator.
În cazul în care falsificarea facturii externe este făcută cu știința ex-portatorului, atunci acesta va primi de la partenerul român o valoare mai mică pentru marfa exportată. În această situație, pentru a-și recupera diferența, exportatorul emite o a doua factură în care obiectul acesteia îl constituie prestarea de diferite servicii, știut fiind că pentru acestea nu se plătește vamă și nici nu pot fi depistate de organele vamale, deoarece pentru serviciile importante nu se întocmește declarație vamală de import. Astfel de servicii prestate se referă la: finanțarea exportului, credite comerciale, consultanță, asistență tehnică, management, prospectarea pieței etc.
În situația a doua, cînd falsificarea facturii nu se efectuează cu știința exportatorului ci numai pe riscul importatorului, atunci recuperarea valorii reale a facturii se face de obicei prin plata în cash, prin plata din conturi offshore – din afara țării ori adesea prin compensarea cu alte operațiuni de export din România în care prețul este diminuat exact cu valoarea datorată pentru importurile al căror preț a fost falsificat.
Pentru persoanele fizice
autorizate să exercite profesii aducătoare de venituri din domeniul producției, comerțului și serviciilor, consecințele evazioniste sunt relativ identice cu cele pentru agenții economici;
autorizate să exercite o profesie liberă(avocați, notari, experți, contabili, medici, arhitecți, profesori etc.) consecința evazionistă constă în neplata impozitulzui pe venitul realizat și neînregistrat și în anumite cazuri contribuția pentru sănătate și pentru asistență socială;
neautorizate. Expresia cea mai cunoscută pentru astfel de situații este așa-zisa ”muncă la negru”în cazul celor ce lucrează la o societate comercială, dar fără a avea forme legale de angajare ori în cazul celor ce efectuază activități aducătoare de venit, dar fără a fi autorizată legal să le efectueze. În principal, aici se regăsesc serviciile executate de meseriași neautorizați, meditații, consultații medicale, consultanța juridică, contabilă, financiară, comercială etc. Principala consecință evazionistă o reprezintă neplata impozitului pe venit (salarii), CAS, contribuții pentru sănătate etc.
2. Firmele fantomă sau fictive sunt o altă modalitate de efectuare a evazunii fiscale. Aceste firme înregistrate într-un sediu fictiv sau mutarea sediului real într-unul fictiv sunt create special pentru practicarea evaziunii fiscale.
Deși aparent sunt înregistrate legal, odată ce au documente de constituire, ștampilă, cont în bancă etc.,el pot să procure de la unitățile specializate documente cu regim special (facturi, chitanțe, avize de expediție etc.) care ulterior, prin ascunderea sediului real, se pot folosi fie în nume propriu, fie pot fi vândute, evident ștampilate cu ștampila firmei fictive.
Din practică a rezultat că asemenea firme se constituie de obicei pentru o singură afacere de anvergură, după care dispar. Asociații sau actionarii adesea sunt cetățeni străini care folosesc curent pentru identificare documente false sau falsificate. Din experiența autorului a rezultat că la asemenea situație se ajunge prin înstrăinarea firmei de către adevăratul proprietar unor persoane, de obicei străine, fără îndeplinirea formalităților de la Registrul Comerțului și la Ministerul Finanțelor, astfel că în evidențele reale se găsesc foștii proprietari (și administratori) ai firmei și nu cei adevărați. Aceștia din urmă aflându-se în postură de anonimat vor utiliza documentele firmei dobândite în afaceri care nu se înregistrează niciodată în contabilitate și deci nu se plătește nici un impozit către autorități.
Depistarea noilor proprietari ai firmei devine foarte greoaie, dacă nu chiar imposibilă, mai ales că noii proprietari, după ce “au tras tunul”, părăsesc țara, fie că sunt cetățeni români, fie cetățeni străini.
3. Constituirea de firme offshore în țări considerate ca paradisuri fiscale reprezintă o modalitate mai elevată și mai recentă a evaziunii fiscale.
Firmele offshore sunt firme constituite în țări paradis fiscal și care nu au voie să efectueze tranzacții decât cu străinătatea, deci nu pot să intre în contact cu agenții economici autohtoni. Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata nici unui impozit către autoritățile locale (în afara taxelor de autorizare), ori aceste impozite sunt extrem de reduse. Această tentație surâde agenților economici din alte țări cu o fiscalitate ridicată.
Evazuinea fiscală prin intermediul firmelor offshore se practică după următorul procedeu: un exportator, să zicem din România, efectuează un export în care prețul este diminuat. Diferența reală de preț este încasată în contul firmei offshore prin reexportul la adevărata valoare. Această diferență nu este impozitată în nici un fel în țara paparadis fiscal, astfel că ea poate fi transferată în țara exportatoare, în speță în România, într-un cont personal și utilizată după bunul plac al titularului, fără a plăti nici un impozit pe venitul obținut din acest export. Aparent această schemă , des utilizată de altfel, se încadrează în așa-numita evaziune fiscală legală.
1.2. EVAZUINEA FISCALĂ
cu ajutorul conturilor bancare
Este cunoscut că prevederile legale în vigoare permit ca un agent economic cu capital privat să aibă deschise două sau mai multe conturi , la bănci diferite. Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale prevede, la articolul 3, că: “contribuabilii au obligația ca, în termen de cinci zile de la înregistrare, să declare la organul fiscal pe a cărui rază teritorială își au sediul, datele în legătură cu subunitățile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazine și cu orice alte locuri în care se desfășoară activități producătoare de venituri, băncile și conturile bancare în lei și în valută, indiferent de locul unde funcționează, în țară sau în străinătate.
Orice schimbare intervenită în legătură cu datele prevăzute la acest articol se va comunica organelor fiscale competente, în termen de 15 zile de la data când a avut loc.”
În activitatea practică datorită amenzilor reduse pentru cei ce nu respectă prevederile acestui articol (amendă de la 100.000 lei la 300.000 lei pentru persoana fizică și de la 200.000 la 1.000.000 lei pentru persoana juridică) mulți contribuabili nu reclamă, la organul fiscal, conturile și băncile la care și-au mai deschis conturi.
De reținut că, în baza legii bancare nr. 58/1998, organele fiscale, cele de poliție și chiar cele ale curții de conturi nu au acces la informații referitoare la conturile agenților economici și oerațiunile derulate prin acestea. Accesul acestor organe la informații poate avea loc fie cu acceptul scris al titularului de cont (accept pe care nu și-l dau cei ce au săvârșit nereguli), fie pe baza unui mandat emis de Parchet (care nu se emite în condițiile în care nu se face dovada săvârșirii unei infracțiuni de agentul economic respectiv).
Deschiderea contului la o bancă se face pe cât de simplu, pe atât de ușor: depunerea unei cereri și a documentelor din care să rezulte că societatea comercială este legal constituită, certificatul de înregistrare de la Registrul Comerțului, dovada înregistrării la Direcția Financiară, codul fiscal, statutul și contractul societății și sentința civilă prin care s-a dispus înființarea societății comerciale. Închiderea contului se face printr-o simplă cerere din partea agentului economic, banca urmărind la clientul său să nu aibă credite neachitate. Într-un asemenea context legal, după părerea subsemnatului, unii agenți economici pot săvârși acte de evaziune fiscală pe bază de documente “legal” întocmite, cu ajutorul conturilor bancare.
Pe bază de exemple ipotetice, să urmărim modul în care un agent economic se poate folosi de conturile bancare pentru săvârșirea unor acte de evaziune fiscale.
S.C. “Y” S.R.L. își deschide două conturi: unul la Banca Comercială (B.C.), acesta fiind folosit numai pentru operațiuni care sunt operate în evidența financiar-contabilă, corect și cronologic cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale în vigoare; al doilea cont îl deschide la Banca Agricolă (B.A.). Cea mai mare parte a activității, de circa 60-70% se derulează prin cel de-al doilea cont. Nici unul din documentele pe baza cărora se derulează operațunile din cel de-al doilea cont (facturi, dispoziții de plată, extrase de cont, file cec cu limită de sumă etc.) nu ajunge în contabilitatea societății comerciale (contabilul și nici altcineva din personalul unității nu au cunoștiință despre acest al doilea punct).
Să presupunem că S.C. “Y” S.R.L. depune în cel de-al doilea cont, deschis la B.A., 100.000.000. lei în carnete cec cu limită de sumă. Cu carnetul cec merge la S.C. “Z” S.R.L. și se aprovizionează cu marfă în valoare de 100.000.000 lei, achitând marfa pe loc. Marfa este livrată imediat la S.C. “V” S.R.L. care , la rândul său, achită marfa la primire tot cu filă cec.
Întreaga operațiune a durat patru zile, S.C. “Y” S.R.L. câștigând din această afacere zeci de milioane lei. S-a lucrat “curat”, cu acte legale, iar din verificările făcute la fiecare din cei trei agenți economici, antrenați în această afacere, nu se poate ivi nici cea mai mică suspiciune privind ilegalitatea unor operațiuni. S.C. “Y” S.R.L. desfășoară prin cel de.-al doilea cont numai acele operațiuni care privesc tranzacțiile cele mai mari, mai sigure și mai “curate” (fără încurcături, actele de vânzare – cumpărare având loc rapid și sigur).
Agentul economic derulează circa 20-30% din cifra de afaceri prin B.C. și are grijă să respecte întocmai dispozițiile legale în vigoare, să-și achite integral și în termen obligațiile fiscale. La verificările efectuate de organele de control se constată că S.C. “Y” S.R.L. este un agent economic “fără probleme”, “model” chiar, având evidența financiar-contabilă ținută corect și la zi, cu toate obligațiile fiscale stabilite și achitate conform prevederilor legale în vigoare. Ca urmare, acest agent economic va fi tot mai rar verificat, fiind cunoscut că verificările sunt mai frecvente la societăți comerciale cu probleme, în special în condițiile actuale, când inspectorii financiari sunt sufocați de multitudinea și complexitatea problemelor pe care le au de rezolvat.
Să presupunem că un inspector financiar are unele INFORMAȚII conform cărora S.C. “Y” S.R.L. ar fi avut ( sau are) un cont și la Banca Agricolă, care nu este declarat la organele fiscale și prin care a derulat una sau mai multe operațiuni, de valori mari pe care nu le-a înregistrat în contabilitate. Practic în sistemul legislativ acual inspectorul nu are nici o șansă de a descoperi un asemenea act de evaziune fiscală, întrucât la bancă nu i se va permite accesul la asemenea informații, banca motivând acestea prin prevederile Legii bancare nr. 58/1998, care dispun clar, precis și la modul imperativ asigurarea secretului operațiunilor bancare.
Pentru eliminarea unor asemenea fenomene se impun – după părerea noastră – următoarele măsuri:
1.Prin lege să se prevadă ca un agent economic care are neachitate obligații de plată către buget să nu poată să-și deruleze operațiunile bancare decât printr-un singur cont, deschis la una din băncile din localitatea unde își are sediul societatea comercială, respectiv din localitatea în care se află organul fiscal care o are în evidență și care i-a acordat codul fiscal.
În condițiile actuale, în care un agent economic are declarat la organul fiscal un singur cont dar desfășoară activitatea prin mai multe conturi, deschise la bănci diferite, organele fiscale nu mai au posibilitatea de a trece la executarea silită a obligațiilor fiscale pe care le are către buget contribuabilul respectiv. În contul declarat la organul fiscal vor apărea – și numai când dorește titularul acestuia – numai acele disponibilități bănești pe care contribuabilul este dispus să le folosească pentru virarea obligațiilor fiscale. Pentru creanțele pe care le are de încasat dar pe care agentul economic nu vrea să le folosească, pentru achitarea obligațiilor se vor folosi celelalte conturi nedeclarate la organul fiscal; aceasta pentru ca asupra disponibilităților bănești apărute în respectivele conturi să nu se poată trece nici la executarea silită de către organele fiscale;
2. deschiderea și funcționarea conturilor bancare, pentru fiecare agent economic, se vor face numai comunicarea și înscrierea conturilor respective (luare în evidență) la organul fiscal teritorial, care i-a emis codul fiscal, la care își are sediul și unde depune bilanțul contabil;
3. pentru bănci, prin lege trebui să se prevadă sancțiuni severe pentru fapta de a deschide conturi agenților economici, fără ca aceștia să prezinte dovada de luare în evidență, la organele fiscale, a conturilor respective. În dovada respectivă, organul fiscal va înscrie obligatoriu, toate conturile și băncile la care agentul economic respectiv mai are conturi deschise;
4. fapta agentului economic de a nu declara organului fiscal fie și numai un singur cont și banca la care este deschis trebuie încadrată prin lege, ca infracțiune. În acest sens este necesar ca atât prin Legea privind combaterea evaziunii fiscale nr. 87/1994, cât și prin celelalte reglementări în materie să se prevadă încadrarea ei ca infracțiune a agentului economic de deschide un cont bancar și a nu-l declara organului fiscal în a cărui rază teritorială își are sediul și care i-a acordat codul fiscal;
5. cuplarea organului fiscal cu băncile comerciale printr-un program de calculator, cu ajutorul căruia organul fiscal să poată ști în orice moment toate conturile și băncile oricărui agent economic și operațiunile derulate prin acestea. De reținut că băncile, după ce aproape 10 ani au suferit numeroase și grave prejudicii din partea unor clienți (mai multe din acestea falimentînd) și-au instituit un sistem organizatoric și informațional în special după 1 februarie 2000, prin care sunt protejate, efectiv și în mod real, împotriva oricăror tendințe de prejudiciere din partea clienților lor. Prin “Regulamentul nr. 3 din 13 mai 1996 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare “ publicat în M. Of.nr. 190/15.08.1996, în vigoare începând cu 1 noiembrie 1996 (conform art. 18 pct.4) s-a inființat “Centrala Incidentelor de Plăți (C.I.P.). Prin “Regulamentul nr. 1 din 21 mai 1999 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare “, publicat în M.Of. nr. 614/16.12.1999, în vigoare începând cu 1 februarie 2000 (conform art. 16), s-a înființat “Centrala Riscurilor Bancare “(C.R.B.).
“Centrala Riscurilor Bancare “(C.R.B.) are rolul de a preîntâmpina tentativa unui agent economic de a mai contracta credite de la o bancă în condițiile în care mai are credite restante la una sau mai multe bănci din România (deocamdată numai pentru sume mai mari de 200 milioane lei). Spre exemplu, un agent economic care are credite restante la Banca Agricolă din Satu Mare nu mai poate deschide un alt cont la Banca Comercială din Constanța. Aceasta deoarece la depunerea de către agentul economic respectiv a cereri de deschidere a contului la Banca Comercială din Constanța, această bancă va trece întâi la verificarea sistemului informațional bancar, depistând ușor și imediat că acest agent economic mai are un cont deschis la Banca Agricolă din Satu Mare, la care are credite restante .
“Centrala Incidentelor de Plăți (C.I.P.) are rolul de a interzice agenților economici care nu au achitat la scadență unul sau mai multe cecuri de decontare și/sau bilete la ordin de a mai emite alte cecuri și/sau bilete la ordin. Spre exemplu, un agent economic care a emis un cec și/sau bilet la ordin la o bancă din Iași nu mai poate să emită alte cecuri și/sau bilete la ordin, chiar dacă își deschide alt cont la o bancă din Craiova. Aceasta deoarece odată cu perfectarea documentelor de deschidere a contului, banca din Craiova va consulta fișierul C.I.P. și va constata că agentul economic respectiv figurează în acest fișier, adică a emis instrumente de plată fără acoperire în cont. Banca din Craiova poate (fiind la latitudinea acesteia) fie să nu-i mai deschidă cont acestui agent economic, fie să deschidă cont acestui agent economic, fie să-i deschidă cont dar să nu-i atribuie carnete și /sau bilet la ordin.
Așa după cum am arătat, în condițiile unui asemenea sistem organizatoric și informațional se preîntâmpină posibilitatea ca o bancă să fie prejudiciată de unii din clienții săi. De reținut că sistemul bancar din România a ajuns la un asemenea sistem organizatoric și informațional numai și numai după ce a trecut printr-o situație cu adevărat catastrofală. Ceea ce s-a întâmplat în perioada 1990/1999 în sistemul bancar, sub aspectul numeroaselor și gravelor prejudicii suferite, se întâmplă în prezent cu veniturile bugetului de stat. Așa după cum este cunoscut, mai multe persoane care au deținut sau dețin importante funcții în stat au afirmat – fiecare în mod independent – ca circa 40% din veniturile bugetului de stat sunt sustrase prin acțiuni de evaziune și/sau fraudă fiscală. În unele cazuri s-a avansat chiar cifra de 60%. În condițiile în care nu se vor întreprinde cât mai repede măsuri radicale pentru reducerea substanțială a unor asemenea fenomene, se va ajunge în situația ca chiar în condițiile unei fiscalități deosebit de grele pentru marea majoritate a populației, veniturile bugetare să nu mai poată asigura îndeplinirea rolului și funcțiilor statului.
LICHIDAREA unor asemenea grave fenomene din sistemul fiscal nu va putea fi stopată atât timp cât nu se vor întreprinde măsuri RADICALE, similare celor introduse și definitivate până la 1 februarie 2000 în sistemul bancar. Considerăm că prin măsurile propuse mai sus se va asigura și o colaborare între organele financiare și cele bancare în scopul prevenirii și lichidării gravelor fenomene de evazune fiscală săvârșite în prezent de unii agenți economici cu ajutorul conturilor bancare. Totodată, prin aplicarea în practică a propunerilor de mai sus se va asigura posibilitatea și pentru bănici de a se informa, prompt și mult mai bine, de la organele financiare asupra situației unor agenți economici, reducându-se în mare parte riscul acordării unor credite neperformante. Trebuie înțeles că numai printr-o REALĂ și eficientă colaborare dintre bănci și organele financiare se poate asigura atât o bună colectare a veniturilor bugetare, cât și recuperarea, într-o mai mare măsură, a creditelor restante.
1.3 Plaga înșelăciunilor – Documente de plată
fără acoperire
Atacarea caselor de schimb valutar sau a unor vehicule care transportă valori se produce destul de greu în România, dar stârnește de fiecare dată multă emoție și se comentează larg prin toate mijloacele de informare. În schimb fraudele bănești care sunt săvârșite sub o diversitate de forme – în general neviolente au luat amploare îngrijorătoare, dar din păcate sunt încă insuficient analizate și mediatizate.Tocmai din cauză că nu apar suficiente avertismente asupra metodelor folosite de făptuitori există tot mai multe victime, iar pagubele suferite urmează o curbă ascendentă, atingând cifre considerabile.
Spre exemplu, se știe că a intrat în practica agenților economici să livreze mărfuri sau să presteze servicii contra unor instrumente de plată emise de clienți, fără verificarea autenticității documentelor și a existenței unor disponibilități în cont acoperitoare. Dacă în cazul unor parteneri bine cunoscuți, cu care se fac în mod curent afaceri și nu au apărut niciodată probleme, asemenea precauțiilor pot fi considerate inutile, la prezentarea unui nou client, o atitudine prudentă este întotdeauna necesară. În ultimi ani, numeroase societăți comerciale au suferit pierderi, uneori chiar de ordinul miliardelor de lei, numai din pricină că au livrat cantități importante de mărfuri pe baza exemplarului verde al ordinului de plată pe care era falsificată viza de primire la bancă. Având în vedere că măsluirea unei stampile simple,ca și a semnăturii funcționarului de bancă nu ridică probleme nici măcar pentru infractorii fără experienă în materie, verificarea începerii efective a operațiunii de decontare, precum și a existenței disponibilităților în cont trebui să fie o regulă strictă, mai ales că se poate realiza destul de simplu și rapid.
Tot astfel, livrarea de marfă ori prestarea de servicii contra unei file de cec înainte de a fi întrebată banca plătitoare dacă există disponibil incumbă riscuri inutil de asumat ținând seama de numeroasele nereguli constatate la utilizarea acestei categorii de instrumente monetare.
Din datele publicate de Centrala Incidentelor de Plăți, care funcționează în cadrul B.N.R. rezultă că totalul cecurilor refuzate la plată de băncile comerciale în perioada 03.02.1997 (data începerii activității) – 31.12.1998 se ridică la 11.215, pentru ca la finele anului 1999 să atingă 25.821; așadar o creștere a numărului documentelor în neregulă cu 14.606 într-un an, ceea ce depășește cu peste 30% totalul cumulat pe doi ani precedenți. Între 01.01. și 14.04.2000 s-au înregistrat 4218 cazuri, conturîndu-se perspectiva unei depășiri, până la sfârșitul anului, a “performanței” din anul trecut. Iar totalul sumelor refuzate la plată pentru cecuri cu neregularități a crescut de la circa 596 miliarde lei, cît era cumulat în perioada 3.02.1997 – 31.12.1998, la o cifră în jur de 1.862 miliarde lei la sfârșitul anului 1999. La 14.04.2000 totalul cumulat se ridica la peste 2.162 miliarde lei, rezultând o amplificare în decursul a 75 de zile lucrătoare din anul curent tot atât cât a fost media pe un an întreg în perioada 1997-1998 .
O prudență maximă trebuie manifestată în special la primirea unor cecuri din carnete eliberate de bănci având sediul în străinătate, de la care nu pot fi obținute relații directe, așa cum este posibil la băncile care funcționează în țară. În general, procedura de încasare a cecurilor trase asupra băncilor din străinătate este destul de îndelungată și sumele se primesc adesea la circa două luni și chiar mai mult de la data remiterii efective la încasare printr-o bancă din România.
O situație și mai gravă prezintă biletele la ordin refuzate la plată, al căror număr a crescut de la 12.303, cumulat în perioada 3.02.1997 – 31.12.1998, când valoric totaliza 1245 miliarde lei, la peste 70 mii la data de 14.04.2000, ajungîndu-se la o sumă globală de 5233 miliarde lei.
Dacă se face un total al cecurilor, cambiilor și biletelor la ordin refuzate la plată (cel mai frecvent pentru că au fost emise fără acoperire și mai puțin pentru alte neregularități), de la începutul activității Centralei Incidentelor de Plăți și până în prezent, se constată un număr de peste 100.000 de incidente de plată, o valoare de 7.417 miliarde lei, cifră de la sine grăitoare.
Este îngrijorător și numărul titularilor de cont – persoane fizice și juridice – care au generat incidente de plată de la inființarea centralei respective și până în luna aprilie în anul curent: peste 19.300. Dintre acestea, mai mult de 9.300 se află în interdicție bancară, adică nu mai pot opera cu asemenea instrumente de plată, și pe parcurs au fost spețe destul de numeroase ajunse în fața instanțelor de judecată.
1.4 Dificultăți privind măsurarea
evaziunii fiscale
Mărimea economiei negre (black economy) este dificil de estimat, recunoaște Alain Anderton, dar în Marea Britanie estimațiile variază de la 7 la 15% din produsul național brut. Astfel de cifre variabile se avansează și pentru cazul altor țări. Acest lucru ilustrează faptul că nu există instrumente și posibilități sensibile și eficiente de măsurare a acestui fenomen. În statul fiscal al zilelor noastre acest fapt este, evident un paradox. Dar, în împletirea de opțiuni politice vizînd evaziunea fiscală, pe de o parte , tendința, dacă nu de curmare a ei, măcar de limitare semnuficativă a acesteia pornind de la caracterul nociv asupra mediului economico-social, iar, pe de altă parte, o altă tendință, a folosirii evaziunii fiscale ca element pozitiv de politică fiscală, este greu, și, adesea nu există interes de a măsura amploarea evaziunii fiscale. Nu este mai puțin adevărat, din contră, că, dată fiind amploarea fenomenului generalizat la întreaga geografie politică a lumii, multitudinea modalităților concrete de manifestare, caracterul neortodox al acestora, eforturile care le presupune strângerea datelor etc., și din punct de vedere tehnic operațiunea măsurării evaziunii fiscale devine o întreprindere greu de realizat. La toate acestea, în practică, se mai adaugă încă un element relevant: greutatea efectivă în depistarea și probarea unei evaziuni fiscale, în această direcție intervenind factori multipli: inconsistența legislativă, inventivitatea generală recunoscută a evazioniștilor, caracterul limitat al surselor destinate combaterii fenomenului etc.
Un alt factor de determinare obiectivă a dificultății măsurării amplorii evaziunii fiscale este acela că, în timp ce interesul imediat pentru limitarea acestuia înl poartă un singur organism, Ministerul Finanțelor, reprezentant al statului în procurarea și administrarea bunului public, interesul în realizarea unei evaziuni fiscale îl are, practic, orice contribuabil al unei țări, mai ales când este confruntat cu o presiune fiscală excesivă. Din acest punct de vedere evaziunea fiscală trebuie privită ca pe o refulare din partea oricărui contribuabil și care devine o certitudine atunci când momentul este prielnic realizării ei.
Deoarece semnificația mărimii evaziunii fiscale constă și în determinarea factorilor legislativi și guvernamentali să întrprindă măsuri în consecință, folosirea chiar și a unor metode aproximative de estimare este conformă cu intențiile specialiștilor.
Modul curent de exprimare a evaziunii fiscale este cel sub formă relativă, ca raport între totalitatea veniturilor cuvenite statului estimate a fi sustrase de la această destinație și produsul intern brut (PIB) sau prin raportarea numărătorului definit mai sus la totalitatea veniturilor fiscale cuprinse în bugetul de stat anual. Totuși, evazuinea fiscală se exprimă și în cifre absolute, sau, mai frecvent, atât sub formă relativă cât și absolută.
1.5 Combaterea pe plan național și internațional
a faptelor de evaziune fiscală
Eradicarea evaziunii fiscale este un țel spre care tind autoritățile din toate statele. Dar acest lucru este imposibil de obținut, de aceea lupta împotriva evaziunii fiscale trebuie să aibă ca țel nu eradicarea, ci diminuarea într-un procent acceptabil pentru societate la un moment dat. Ca orice rău este evident că pentru a avea succes în această luptă este mai eficientă prevenirea acestui fenomen decât tragerea la răspundere a făptașilor după ce acesta a avut loc.
Pe primul plan în ceea ce privește prevenirea evaziunii fiscale se află punerea la punct a legislației în domeniul fiscalității, în sensul eliminării ambiguităților ce lasă loc la interpretări ce pot fi speculate de evazioniști. În legătură cu aspectul legislativ, o lacună importantă ce face “jocul evazioniștilor” o constituie lipsa legislației ce reglementează impozitul global. În asemenea situație, orice contribuabil trebuie să justifice veniturile obținute și, prin urmare, se diminuează posibilitatea obținerii de venituri ilicite deoarece apare o neconcordanță între veniturile declarate și cheltuielile efectuate de contribuabil.
În al doilea rând, trebuie intensificată lupta împotriva corupției din rândul factorilor responsabili cu aplicarea legii, atât prin pedepsirea mai aspră a acestora, cât și prin perfecționarea metodelor de urmărire a comportamentului și a averilor acumulate de funcționarii respectivi.
Colaborarea dintre autoritățile de aplicare a legii în domeniu din țara noastră și alte state (în special vecine) constituie o altă cale de reducere a evaziunii fiscale, știut fiind că, de obicei, la un act de evaziune fiscală apare adesea și un element de extraneitate (facturi false de import și de export, conturi sau firme personale în străinătate, adesea pe nume fictive, internaționalizarea legăturilor de tip mafiot etc.).
Trebuie avută în vedere reducerea treptată,pe măsura posibilităților bugetare, a nivelului anumitor categorii de impozite și taxe al căror cuantum este foarte ridicat, pentru a diminua tentația contribuabililor de a nu plătii asemenea impozite, știut fiind că un buget se alimentează mai bine cu impozite mici, dar plătite de o masă mai mare de contribuabili, decât cu impozite mari dar plătite de un număr mai redus de contribuabili.
Referitor la fenomenul de evaziune fiscală internațională se observă o tendință de proliferare a unor entități fictive, înființate cu scopul de a realiza mari sume de bani prin fraudă. Prin înființarea de grupuri de afaceri obscure aceste entității realizează , prin manevre disimulatoare și abilități operaționale, importante profituri, producînd în același timp, mari pierderi partenerilor de tranzacție care nu sunt suficient de prudenți.
Modalitatea de fraudare începe, de regulă, prin creare în condiții de ilegalitate a unor societăți comerciale cu aparențe de soliditate și profesionalism. Pentru a se evita verificări prealabile prea exigente, sediul central al firmei se stabilește în așa numitele “paradisuri fiscale”, unde regimul juridic, mai puțin restrictiv, oferă condiții optime în disimularea realității. Următoarea etapă este aceea a înființării de filiale și reprezentanțe în centre internaționale unde converg principalele relații comerciale mondiale. Deși fondurile bănești ale unei asemenea societăți sunt, de obicei, limitate, se deschid conturi la mai multe bănci importante, conținînd, însă, disponibilități moderate. Urmează o cuprinzătoare și variată corespondență de afaceri, fără o finalitate precisă, cu firme cunoscute în lumea întreagă, pentru a fi creată, astfel, impresia unui standing deosebit. Se tipărersc pliante, formulare, diverse documente cu titulatura și activitatea societății, acordîndu-se o atenție deosebită reclamei prin publicații cu largă răspândire. Nu de puține ori sunt atrase personalități cu reputație din cercurile de afaceri sau din cele politice pentru a oferii garanții morale suplimentare unor combinații cunoscute de un număr foarte mic de inițiați. Modalitățile de înșelăciune a partenerilor de afaceri atrași în tranzacții sunt variate, putându-se folosi, concomitent, mai multe formule și scenarii.
Astfel, se cunosc mai multe cazuri în care reprezentații unor asfel de firme au depus la banca însărcinată cu executarea acreditivului documente contrafăcute, începând cu factura de livrare și terminând cu documentele ce atestau încărcarea mărfurilor. Urmarea, au fost încasate sume importante de bani pentru expediții inexistente. Sistemul a fost continuat și după apariția reclamațiilor din partea importatorilor, importatori care erau temporizați pretextându-se că s-au produs erori pe parcursul transportului. Uneori, operațiunile și încasările frauduloase continuau până când partenerul sesiza existența unor ilegalități și declanșa un litigiu care se desfășura fără a stingheri alte afaceri frauduloase în executare, inițiate de societatea fictivă în cauză.
O altă modalitate de a acționa a unei societăți fictive, o constituie încheierea de contracte, pe temeiul obiectului de activitate al societății, prin documente contrafăcute să determine livrarea mărfii pe credit ori cu plata prin incasso, fără să ofere partenerului nici o garanție. Pentru a se câștiga încrederea partenerului, acțiunea debutează prin preluarea unor loturi mai mici de marfă, decontările făcându-se integral și prompt. Abia după aceea se solicită cantități mai mari de mărfuri, care sunt plasate imediat pe piață, fără a mai fi onorate la termen obligațiile de plată.
Pentru a reveni la domeniul eludării legilor fiscale și a mijloacelor folosite în practică, ne vom referi la evaziunea fiscală generată de mecanismul legal de evaziune, precum și asupra modalităților prin care se manifestă acest mecanism.
Mecanismul evaziunii fiscale legale se realizează tot în acele spații fianciare denumite “tax heavens” (paradisuri fiscale) unde există legislații superliberale, cu regim de impunere fiscală deosebit de indulgent. Aceste “oaze fiscale” atrag marile capitaluri, precum și personalitățile din lumea financiară, politică, sportivă și artistică. Profitîndu-se de existența zonelor fiscale cu regimuri concesive – Panama, Insulele Bahamas, Antilele Olandeze, Luxemburg, Liechtestein etc. – a apărut o întreagă practică de evitare a impunerilor fiscale și de eludare a controlului financiar. Din multitudinile modalităților imaginate de practicienii lor, menționăm câteva: profesorii americani preferă să predea la universitățile canadiene pe o perioadă de doi ani și să evite, atât impozitele din Canada cât și cele din S.U.A., deoarece rezidenții americani care lucrează în străinătate mai mult de 18 luni beneficiază de scutiri de impozite din partea autorităților respective; personalitățile lumii artistice și sportive preferă să-și stabilească domiciliul în Monaco, Lichtestein sau Bahamas, deoarece impozitul pe venit în aceste țări este mai mic decât în S.U.A., Marea Britanie, Suedia etc.; milionarii americani și britanici preferă să-și stabilească domiciliul într-un paradis al taxelor (Bahamas, Monaco, Antilele Olandeze) pentru a evita impozitele deosebit de mari ce se impun în țările lor de origine.
O altă modalitate deseori utilizată de marile corporații internaționale, este aceea a prețurilor de transfer care le permite să realizeze importante economii prin mecanismul evaziunii fiscale legale. Operațiunea se desfășoară după o formă deja cunoscută: o firmă internațională dintr-o țară exporta mărfuri într-o altă țară utilizând serviciile a două filiale ale sale; de exemplu filiala din Germania a companiei cu baza în S.U.A. vinde mărfuri destinate unui beneficiar din Anglia, însă nu direct, ci prin intermediul unei alte filiale situate în Elveția. Vânzarea către filiala din Elveția se face la un preț minim, filiala elvețiană revinde marfa la un preț real, mai mare, firmei engleze, însă va plăti impozite reduse, deoarece în Elveția fiscalitatea este mai mică decât în alte state. Procedându-se în acest mod, cea mai mare parte a profitului apare realizată scriptic în cadrul filialelor din state cu nivel mai redus al impozitelor, ceea ce înseamnă o reducere a sarcinilor fiscale a ansamblului corporației. Mărfurile nu vor ajunge niciodată pe piața statelor unde sunt amplasate filialele intermediare, toate operațiunile se efectuează în evidențele contabile și, deși organele fiscale cunosc foarte bine mecanismul, nu pot face nimic. Acțiunea organelor fiscale este blocată deoarece ele au posibilitatea de a impune numai profiturile ce apar în bilanțuri, și cum acestea sunt corect înregistrate în documente, mecanismul evaziunii fiscale legale este perfect.
În ultimul deceniu, cazurile de evaziune fiscală legale și frauduloase –cu care se confruntă autoritățile de stat, au devenit extrem de frecvente, iar sumele de bani, care fac obiectul acestor fapte , foarte mari.În fața acestei situații, au fost gândite mijloace de sesizare și prevenire a operațiunilor cu caracter fraudulos. Între mijloacele de combatere și prevenire a faptelor de evaziune și fraudă fiscală menționăm:
se impune prudență sporită la încheierea de contracte cu firme noi, agresive în afaceri, dar fără legături tradiționale.În aceste cazuri, va trebui să se solicite aprecieri din partea băncii cu care se află în relații un asemenea client, deoarece numai aceasta poate evalua capacitatea de plată a firmei și, deci, seriozitatea acesteia;
este necesar să se cunoască, prin culegere de informații, dacă societatea cu care urmează să se stabilească relații contractuale nu are în curs litigii pentru neonorarea obligațiilor de plată;
blocarea acțiunilor de livrare a mărfurilor la primul indiciu de întârziere nejustificată ori de manevrare echivocă a decontării;
sesizarea imediată a justiției atunci când apar definite elementele unei operațiuni frauduloase.
Studiile și rapoartele de activitate ale poliției criminale internaționale -INTERPOL – se opresc, pe larg, asupra activităților unor instituții financiar – bancare fictive cu câmp de acțiune pe plan internațional.Asemenea instituții bancare se ocupă de operațiuni ilegale care le aduc mari profituri, precum traficul de bani falsificați,cecuri contrafăcute, emiterea de titluri de valoare false, finanțarea și decontarea unor afaceri ilegale, comercializarea de produse interzise.
II. PARADISURILE FISCALE
2.1 Ce este paradisul fiscal?
Termenul de “paradis fiscal” este vag definit și include orice țară care percepe zero impozite sau impozite reduse pe toate sau doar pe unele caregorii de venituri, de un anumit nivel de secret bancar sau comercial, cerințe minime din partea băncii centrale și nici un fel de restricții asupra schimburilor valutare.
De asemenea cele mai multe paradisuri fiscale au criterii relativ simple pentru autorizarea și funcționarea băncilor și a entităților economico-financiare.
Într-un sens strict, aproape fiecare țară din lume poate fi considerată paradis fiscal deoarece, într-o formă sau alta companiilor și persoanelor fizice străine le sunt oferite o serie de facilități pentru a încuraja investițiile lor și a promova astfel creșterea economică.
Orice stat poate servi ca paradis fiscal unor persoane în baza unor tratate de impozitare care asigură un regim favorabil unor tipuri de venituri și investiții efectuate de străini în țara respectivă.
În același timp o țară ca Panama, de exemplu, care este considerată ca una din primele zece țări paradisuri fiscale din lume, nu este considerată un paradis fiscal de către populația locală, întrucât guvernul percepe impozite pe venituri, taxe vamale asupra importurilor și exporturilor, impozite asupra donațiilor și proprietăților imobiliare, taxe de înregistrare a corporațiilor, impozite asupra consumurilor și diferite alte taxe asupra propriilor cetățeni.
Un anumit grad de discreție financiară și bancară este o caracteristică atât a țărilor considerate paradisuri fiscale, cît și a celora care nu intră în această categorie.
Aproape toate țările impun un anumit nivel de protecție pentru informațiile bancare și comerciale, dar cele mai multe dintre ele nu vor ocroti aceste informații în cazul unei anchete legitime desfășurate de organele de aplicare a legii într-o țară străină.
Totuși unele țări considerate paradisuri fiscale vor refuza aproape întotdeauna să-și calce propriile legi cu privire la secretul bancar, chiar și atunci când ar putea fi vorba despre o încălcare a legilor altei țări.
Trebuie recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor, ceea ce presupune deseori recurgerea la paradisurile fiscale, dar în același timp aceste paradisuri fiscale pot fi folosite pentru efectuarea unor operațiuni care implică evaziune fiscală.
Caracteristicile paradisurilor fiscale
MULTE țări nu impun nici un impozit sau percep impozite foarte reduse pe toate sau pe unele categorii de venituri și oferă un anumit grad de secret bancar sau comercial. Dar, în mod tipic, paradisurile fiscale au extins sau întărit legile lor cu privire la secretul bancar și au adoptat și alte măsuri pentru a-și îmbunătăți poziția în competiția cu alte paradisuri fiscale.
Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt următoarele:
Impozitele reduse
Majoritatea țărilor considerate paradisuri fiscale nu impun nici un impozit pe venituri sau impun impozite doar asupra unor categorii de venituri, fie impun un impozit redus, în comparație cu impozitele impuse de țările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale respective.
De exemplu, guvernele din Insulele Bahamas, Bermuda, Cayman și altele nu impun nici un impozit asupra veniturilor sau averii personale. În aceste cazuri, lipsa impozitelor pe venituri face parte dintr-o politică de atragere a băncilor și corporațiilor economico-financiare din străinătate, dar există de asemenea și cazuri în care țara respectivă a considerat că nu este necesar sau practic să aplice un impozit asupra veniturilor.
Multe din paradisurile fiscale din regiunea Caraibilor sunt țări mici, mai puțin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general săraci. Proporția redusă a populației cu un venit superior nivelului de subzistență ar putea face ca un sistem de taxare să fie prea puțin practic. Țara respectivă ar putea obține un venit mai considerabil cu un cost mai redus, prin perceperea de taxe vamale, taxe de autorizații și onorarii.
2.Secretul
Un anumit grad de secret bancar este o caracteristică comună atât țărilor care sunt considerate a fi paradisuri fiscale, cât și celor care nu intră în această categorie.
Cele mai multe țări asigură o anumită protecție a informațiilor bancare sau comerciale.
Dar, în același timp, cele mai multe țări nu vor proteja aceste informații în cazul unei anchete legale din partea unui guvern străin, mai ales atunci când această anchetă este făcută în baza unui tratat.
Paradisurile fiscale, însă refuză să spargă zidurile din jurul secretului bancar, chiar și atunci cînd poate fi vorba despre încărcarea legilor unei alte țări.
Distincția se face între o serie de reguli exagerat de restrictive cu privire la secretul bancar, care pot înconjura comiterea unor infracțiuni fiscale și legile care țin seama cuvenită de protecția confidențialității personale, dar care permit și cercetările legitime în cazurile corespunzătoare.
Gradul de secret și amploarea restricțiilor variază de la țară la țară. Spre exemplu, unele state mențin o distincție între evaziunea fiscală și alte activități criminale, cooperând atunci când este vorba despre investigarea cazurilor infracționale din afara sferei taxelor, dar refuză să coopereze în cazurile de evaziune fiscală.
3.Încurajarea dezvoltării segmentului bancar
Activitatea bancară tinde să joace un rol mai important în economia unui paradis decît în economia unei țări care nu este considerata ca atare.
Cele mai multe țări paradisuri fiscale urmează o politică de încurajare a activității bancare din străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincții între activitatea bancară a locuitorilor țării respective și aceea a cetățenilor străini.
În general, activitatea cetățenilor străini nu este supusă unor cerințe în ce privește rezerva de fonduri, ea fiind impozitată în mod diferit (dacă va fi impozitată) și nu va fi supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale.
În plus, această activitate se bucură de garanțiile relative la menținerea secretului bancar.
Paradisurile fiscale prosperă în largă măsură datorită prezenței băncilor străine. Unul din criteriile importanței activității bancare pentru o economie este relația dintre volumul de bunuri străine sub forma depunerilor bancare și volumul comerțului exterior total al țării respective.
În comparație cu comerțul exterior, depunerile bancare din străinătate în paradisurile fiscale sunt considerabil mai mari decât conturile bancare străine în țările care nu sunt paradisuri fiscale.
4.Mijloacele de comunicație moderne
Numeroase țări considerate paradisuri fiscale posedă excelente instalații de comunicare, îndeosebi servicii bune de telefoane, cablu și telex, care le leagă de alte țări. Unele au, de aesmenea excelente servicii aeriene. De exemplu există curse aeriene zilnice non-stop între S.U.A. și Insulele Cayman.
Folosirea englezei ca limbă principală în țările caraibiene și apropierea lor geografică de continentul american contribuie, de asemenea, la considerarea lor drept ținte deosebit de atrăgătoare pentru locuitorii Statelor Unite și Canadei.
5. Lipsa de control asupra monedei
Controlul care se exercită în multe paradisuri fiscale este un control cu dublă monedă, care face deosebire între localnici și străini și între moneda locală și cea străină. Ca regulă generală, locuitorii țării sunt supuși controalelor asupra monedei, dar nu și cetățenii străini. În mod normal, însă, străinii sunt supuși controalelor în ce privește moneda locală. O companie creată într-o țară paradis fiscal și al cărei proprietar este un cetățean străin care își desfășoară cea mai mare parte a activității în afara paradisului fiscal este, în general, considerată ca entitate cu regim de străin în ce privește controlul asupra schimburilor valutare.
În consecință, un străin poate înființa o companie într-un paradis fiscal pentru a-și desfășura activitatea în alte jurisdicții. În acest caz, compania nu va fi supusă controalelor asupra schimburilor valutare în paradisul fiscal, atât timp cît activitatea ei se desfășoară în moneda altor jurisdicții și nu se angajează în tranzacții în țara paradis fiscal respectivă.
6. Publicitatea promoțională
Cele mai multe țări paradisuri fiscale își fac singure publicitate pe această temă datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investițiilor străine.
Aceste țări văd în activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă și caută să o promoveze activ.
De exemplu, Insulele Barbados au adoptat o legislație de natură a le îmbunătăți poziția de centru financiar. Insulele Bahamas au declanșat o puternică campanie publicitară pentru a deveni un centru de elită al activității bancare, de asigurări și înregistrări de nave.
Unele țări paradisuri fiscale sunt activ promovate de diferite persoane și companii din alte state, care organizează seminarii în țările lor. Ei favorizează interesele acelor investitori interesați să-și recicleze banii și care nu vor să plătească impozite pe venit.
Acești promotori sunt specializați în vânzarea de licențe de funcționare în străinătate. Astfel, pentru un preț rezonabil, o persoană poate deveni proprietara unei bănci proprii, care este de obicei adăpostită într-un birou cu o singură încăpere, alături de multe alte bănci, și constă dintr-o placă de alamă cu numele băncii, lipită pe o ușă și un sistem de telex folosit în comun.
2.2 Motivele de recurgere la paradisul
fiscal
CARACTERISTICILE paradisurilor fiscale prezentate mai înainte (impozitarea redusă sau inexistentă, secretul și ușurința de a obține licențe de funcționare pentru bănci și corporații) fac folosirea paradisurilor fiscale atrăgătoare pentru evazioniștii fiscali.
Fundamental, un paradis fiscal este folosit de un evazionist fiscal pentru a complica și dejuca încercările de a documenta veniturile nedeclarate,de a analiza fluxul fondurilor și a demola argumentele de apărare prin invocarea surselor de fonduri neimpozabile. În plus, paradisurile fiscale sunt folosite pentru a genera documente “cu aparențe de legitimitate”.
Motivațiile de ordin fiscal pentru folosirea paradisurilor fiscale pot fi clasificate în trei categorii.
Tranzacțiile care sunt motivate din punct de vedere fiscal, consecvente cu litera și spiritul legii, sunt considerate a fi “planificare fiscală”
Tranzacțiile care profită de pe urma unor scăpări legale sau administrative neintenționate sunt considerate cazuri de “evitare a impozitelor”.
Tranzacțiile frauduloase care implică evaziunea fiscală.
În ultima vreme se constată o creștere a numărului persoanelor care profită de avantajele financiar-bancare ale paradisurilor fiscale în sensul de a se sustrage în mod fraudulos de la plata impozitelor și taxelor prin ascunderea profiturilor.
Cei care recurg la paradisurile fiscale în scopuri ilegale se împart în două categorii importante. Primul grup este alcăturit din cei al căror obiectiv este evaziunea fiscală. Al doilea cuprinde pe cei care folosesc paradisurile fiscale pentru a ascunde profiturile rezultate prin încălcarea legislației fiscale ca urmare a primei activități.
2.3Țări considerate paradisuri
fiscale
ÎN urma unor studii efectuate pe plan mondial au fost identificate mai multe țărica paradisuri fiscale, printre care se numără ANDORA
ANTIGUA
BAHAMAS
BAHRAIN
BARBADOS
BELIZE
BERMUDA
CAYMAN
COSTA RICA
ELVEȚIA
HONG KONG
LIBERIA
LIECHTENSTEIN
LUXEMBURG
MONACO
ANTILELE OLANDEZE
OLANDA
PANAMA
SINGAPORE
SF. VICENT
SRI LANKA
În ceea ce privește alegerea “celui mai bun” paradis fiscal, aceasta depinde de obiectivul de bază al contribuabilului în ce privește utilizarea serviciilor unei jurisdicții a secretului financiar situată în afara țării.
Aceasta se datorează amplei varietăți de servicii oferite (bancare, crearea de companii și trusturi, companii de asigurări, înregistrări de nave etc.) și faptului că unele paradisuri fiscale sunt mai potrivite pentru anumite scopuri decât pentru altele.
Adevărul este că nu există un paradis fiscal perfect sau cel mai bun, pentru că într-o asfel de situație toți investitorii se vor năpusti în acel teritoriu, iar celelalte paradisuri fiscale vor dispărea. S-au făcut încercări de a stabili un sistem cantitativ de ierarhizare, astfel încât să se poată găsi cel mai bun paradis fiscal din toate punctele de vedere.
Iată cele câteva dintre principalele facilități oferite de următoarele țări paradisuri fiscale:
a)COMMONWEALTHUL INSULELOR BAHAMA este o colonie independentă a Coroanei Britanice, cu puternice tradiții britanice, situată în largul coastei de est a Floridei de Sud. În lanțul insulelor Bahama există circa 700 de teritorii din care doar 30 sunt locuite. Există curse aeriene frecvente către Statele Unite și Europa, de la Nassau, capitala țării, situată pe insula Noua Providență. Miami se află la numai 30 de minute de zbor de Nassau. Sistemul de telecomunicații al țării este excelent. În insulele Bahama există peste 350 de bănci diferite, inclusiv cele mai multe din cele mai importante bănci ale lumii.
Circa 95% din volumul total al tranzacțiilor financiare care se desfășoară aici sunt legate de tranzacții internaționale pentru străini. Conturile bancare sunt ușor de deschis și pot fi create chiar și prin poștă. Secretul bancar este aplicat cu strictețe de instituțiile bancare și guvernamentale care depind de ele pentru traiul lor. Nu există nici un fel de restricții de ordin monetar sau de schimb valutar asupra fondurilor străine, care pot fi transferate în și din țară cu ușurință. Crearea de “companii” (corporații) este, de asemenea, ușoară, la prețuri competitive și în condiții de maximă confidențialitate asigurată.
b)BERMUDA este, de asemenea, o fostă colonie britanică, cu îndelungate tradiții de centru financiar internațional. Se mândrește cu o largă comunitate de profesioniști în domeniul activității financiare (avocați, contabili, bancheri, agenți de asigurări), cu experiență în domeniul relațiilor cu investitorii străini. Establishmentul financiar din Bermuda este vechi, stabil și respectat în întreaga lume, în timp ce rețeaua de telecomunicații este modernă și eficientă. Grupul Insulelor Bermuda este situat la numai 350 de mile,în largul coastelor Carolinei de Nord, se bucură de legături aeriene bune cu Statele Unite și Europa. Aici nu există nici un fel de control asupra schimburilor valutare și orice cantități de bani pot fi scoase sau introduse în țară. Băncile din Bermuda oferă o largă varietate de conturi și servicii (conturi curente de economii, conturi de trust, management de investiții servicii de brokerage, servicii executorii, management și administrație de corporație, management de proprietăți imobiliare și sergvicii de credite funciare). Nu există nici un cod de legi care să guverneze secretul bancar în Bermuda, dar secretul bancar existent funcționează ca o consecință a dreptului comun britanic, care este respectat cu strictețe de comunitatea bancară. Băncile din Bermuda sunt ceva mai restrictive în ce privește acceptarea de noi clienți, cel puțin în comparație cu alte paradisuri fiscale din bazinul caraibian. În general, ele preferă ca noii clienți să fie recomandați de un membru al comunității profesionale. Cu toate acestea, cu referințe bancare și acte de identitate corespunzătoare, oricine poate deschide un cont în nume propriu. Legislația din Bermuda permite cu ușurință înființarea și funcționarea așa-numitelor companii de asigurări “captive”. Este interesant de notat că în Bermuda există doar patru bănci (The Bank of Bermuda, Bermuda National Bank, Bermuda Provident Bank și The Bank of N.T. Buterfield and Son) și două firme de avocați majore care se ocupă de toate sau de aproape toate tranzacțiile financiare legale din insulă. Toate aceste entități își au sediile în capitale țării, Hamilton.
c)INSULELE CAYMAN (Grand Cayman, Little Cayman și Cayman Brac) sunt situate la sud de Cuba și sunt servite de mai multe companii aeriene majore, care efectuează curse regulate de la Miami, Houston și alte orașe din Statele Unite al căror număr este în rapidă creștere. Principala activitate de pe Insula Marelui Cayman este activitatea bancară internațională, în insulă existând circa o bancă la fiecare 30 de locuitori. Imaginea Caymanului de stat paradis fiscal este viguros promovată de autoritățile guvernamentale și sectorul economic privat. Legislația și reglementările în vigoare au fost în mod deliberat elaborate pentru a asigura și spori reputația țării pentru secretul financiar și corporativ. Legea băncilor și trusturilor, precum și legea relațiilor confidențiale se numără printre cele mai severe și restrictive din întreaga lume. Nu numai că dezvăluirea informațiilor este o crimă, dar solicitarea de informații este împotriva legii. După cum ne putem aștepta, Cayman posedă toate celelalte caracteristici ale unui paradis fiscal reușit, printre care: un sistem de telecomunicații superior, nici un fel de restricții monetare sau de schimburi valutare, reprezentarea tuturor marilor bănci internaționale și specialiști locali în domeniul impozittelor internaționale. Caymanul se mândrește de asemenea, cu trusturile sale specializate în înființarea și administrarea corporațiilor străine și activa promovare a băncilor “cu plăci de alamă” clasa B, cu companiile de investiții și o varietate de alte entități, toate fără ca cineva să întrebe ceva.
d)PANAMA a devenit rapid un major paradis fiscal și centru bancar internațional. Două sunt legile care explică succesul ei ca jurisdicție a secretului financiar. Legea corporațiilor, bazată pe codul corporațiilor din statul Delaware din 1972, face ca înființarea și operarea corporațiilor să fie mai simplă ca oriunde în lume. Se estimează că în ultimi câțiva ani au fost înființate mai multe corporații în Panama (50.000) decât în toate celelalte paradisuri fiscale din zona Caraibelor/America Centrală, luate la un loc. Legea înființării corporațiilor din Panama ridică foarte puține exigențe. Cu excepția unei taxe anuale de 100 de dolari, nu există nici un fel de taxe asupra entităților străine, nici o cerință de a declara veniturile și nici o supraveghere din partea guvernului. Cei trei directori de corporație prevăzuți de lege pot funcționa și ca salariați ai companiei și pot fi străini sau localnici. Dacă cineva dorește să nu acționeze ca director sau funcționar al propriei sale corporații, în Panama există o întreagă industrie care va furniza profesioniști calificați ale căror nume vor apărea pe toate documentele corporației. Numele corporațiilor din Panama pot fi în orice limbă, dar trebuie să conțină una din următoarele desemnări care pot fi abreviate: Sociedad Anonima (S.A.), Corporation, (Corp.) sau Incorporated (Inc.). Nu există nici o cerință pentru menținerea registrelor și nici o stipulare în ce privește frecvența și programarea întâlnirilor de corporație, așa cum nu este nici o nevoie de a indica localizarea oricărei evidențe a corporației pe care cineva vrea să o țină. La acest climat de laissez-faire corporatist, se adaugă o lege specifică, care autorizează conturile bancare numerotate și codificate.
Potrvit mai multor cunoscuți experți în materie de planificare/consulting fiscal,care oferă recomandări asupra selectării și folosirii paradisurilor fiscale, legile secretului bancar și de corporație din Panama fac din această țară un paradis fiscal.
e) ELVEȚIA nu este un paradis fiscal. Deși cuvintele “cont bancar din Elveția” au devenit sinonime cu “cont bancar secret” și deși Elveția este neîndoielnic locul cel mai stabil, sigur și pitoresc pentru a ține banii în secret, fapt este că ea nu constituie un paradis fiscal.
Impozitele pentru băștinași sunt înalte, iar impozitele pe veniturile realizate de străini în Elveția se ridică la 35%. Bineînțeles, prin băncile elvețiene pot fi făcute aranjamente pentru investiții în afara țării pentru a evita astfel impozitele ridicate din Elveția, profiturile respective fiind transferate apoi tot în conturi bancare elvețiene sigure. Băncile elvețiene oferă o incredibilă gamă de servicii pe lângă serviciile bancare regulate, inclusiv acela de a acționa ca agenții de brokerage, comercianți în metale prețioase, administratori de investiții și chiar agenții de voiaj pentru clienții lor. Secretul operațiunilor bancare și în toate tranzacțiile comerciale sau economice este starea de lucruri normală în Elveția. Legile cu privire la secretul bancar fac parte din constituția țării și sunt luate foarte în serios. Elvețienii fac toate eforturile pentru a asigura confidențialitatea operațiunilor bancare ale clienților lor, mergând până acolo încât să folosească plicuri fără antet, adrese de cutii poștale pe care le schimbă frecvent, poșta prin mesageri personali și expedierea corespondenței pentru clienții străini din Franța, Italia sau Germania, pentru a evita astfel ștampila poștei elvețiene.
Deși legislația elvețiană a corporațiilor asigură suficientă confidențialitate pentru a face față oricărui investitor extern, există prea multe locuri mai ieftine, mai accesibile și mai rapide pentru a înființa corporații. Recent prin aplicarea unui tratat de asistență reciprocă americano-elvețian, investigatorii care au lucrat folosind canalele adecvate din Ministerul Justiției și Departamentul de Stat au reușit să dobândească date și documentație asupra conturilor din Elveția ale unor infractori americani. Elvețienii înșiși se simt dezamăgiți și jenați de abuzurile comise de infractorii străini prin sistemul lor bancar. Ei se tem, de aesemenea, de amenințarea potențială pe care o ridică asupra integrității acestui sistem milioanele de dolari în “bani ușor câștigați” care i-ar putea tenta pe salariații, altminteri ireproșabili, din rețeaua bancară elvețiană. În mai 1984, a avut loc un referendum național care propunea atenuarea secretului bancar pentru a permite oficialităților străine din domeniul aplicării legii acces la documentele legate de infractorii străini. Referendumul nu a fost aprobat, dar simplu fapt că o asemenea propunere a fost făcută și supusă la vot a fost un pas în direcția justă.
f) LUXEMBURGUL formează împreună cu Belgia și Olanda o uniune vamală și economică cunoscută sub denumirea de Benelux.
Infrastructura perfectă, confidențialitatea operațiunilor, precum și poziția sa în structurile europene fac din Luxemburg un lider în domeniul financiar bancar.
Luxemburgul se adresează în special afacerilor mari și instituțiilor financiar-bancare, fiind cotat al șaptelea centru financiar-mondial.
Pentru a putea înregistra o companie în Luxemburg sunt necesare:
un capital minim de 1.250.000 franci luxemburghezi sau echivalent;
vărsarea întregului capital, dacă sunt emise acțiuni la purtător;
minim doi acționari, persoane fizice sau juridice, care își vor declara numele, sediul și ocupația;
minim trei directori, persoane fizice sau juridice;
un auditor calificat;
statutul societății în limbile germană sau engleză;
sediul oficial în Luxemburg.
Este, de asemenea obligatoriu ca anual să se depună bilanț contabil auditat; acesta trebuie aprobat de adunarea generală a acționarilor; de asemenea, este obligatorie formarea unui fond de rezervă, din profitul obținut, până la 10% din capitalul înscris.
g)UNGARIA. În prezent, Ungaria cunoaște o dezvoltare economică deosebită, făcând eforturi pentru realizarea unei infrastructuri necesare aderării cât mai rapide la Piața Comună.
Este foarte posibil ca în viitor Ungaria să devină nu numai o Elveție a Europei de Est, ci și unul din cele mai importante centre financiar-bancare din lume. Stabilitatea socio-politică împreună cu profesionalismul serviciilor financiare și cu asigurarea confidențialității tranzacțiilor fac din sistemul bancar maghiar un mediu foarte atractiv pentru capitalurile de pe întreg globul.
Pentru a putea înființa companii offshore în Ungaria trebuie îndeplinite următoarele condiții:
societatea să fie deținută în întregime de străini;
veniturile firmei să nu provină din Ungaria, ci numai din străinătate;
majoritatea angajaților și directorilor să fie cetățeni maghiari;
conturile firmelor offshore să fie deschise în bănci maghiare;
obținerea unui permis pentru exceptarea de la controlul valutar.
Procedura deschideri unui cont este simplificată. O dată cu semnarea contractului de cont, clientul specifică și două cuvinte de cod cunoscute numai de el și de ofițerul de cont. Aceste parole pot fi schimbate ori de câte ori clientul dorește. Utilizarea acestor parole face posibilă accesarea contului de la distanță. Contul poate fi controlat prin transmiterea ordinelor de plată prin fax sau prin internet.
III. MARILE MANEVRE EVAZIONISTE
Din statisticile prestigioasei publicații americane Fortune, rezultă faptul ca primele cele mai puternice 1.000 de corporații americane plătesc impozite pe profit foarte mici sau nu plătesc deloc. Această realitate contravine logicii “normale”, care nu poate fi de acord că în S.U.A., țară a profitului și leagăn al capitalismului modern, cele mai mari corporații sunt aproape sau complet neprofitabile. Atunci de ce mai cumpără investitorii acțiunile lor? Și de ce nu se prăbușește bursa principală, New York Stock Exchange? Ce legătură poate exista între cele de mai sus și faptul că jumătate din primele 500 de corporații americane sunt înregistrate în Delaware (un mini-stat american de pe Coasta de Est), ca de altfel și 40% dintre firmele listate la New York Exchange? De ce oare 80% din firmele americane care și-au schimbat sediul după 1966 s-au stabilit în Delaware, care a devenit centrul a 200.000 de corporații, la o populație de 684.000 de locuitori?
La capitolul de evaziune fiscală avem un exemplu de anvergură, descoperit din păcate, după decesul artizanului său. Este vorba de magnatul de presă Robert Maxwell, supranumit după al doilea război mondial Captain Bob, de fapt emigrantul evreu de origine cehă Ludvik Hoch. Încă din 1974, într-o investigație legată de compania sa, Pergamon Press, Maxwell a fost catalogat de reprezentanții Ministerului Comerțului și Industriei din Marea Britanie drept “o persoană care nu prezintă garanții pentru conducerea unei societăți cotate la Bursă”.
Fost deputat laburist (conservatorii nu l-ar fi considerat niciodată un candidat demn de încredere), rechin de presă, speculant pe piețele bursiere și valutare, om de afaceri cu un deosebit gust al riscului, Maxwell a reprezentat pentru capitalismul britanic din anii ‘70-’80, ceea ce reprezintă Charles Bronson acum – simbolul reușitei prin eforturi proprii. În portofoliul de acțiuni deținut de Maxwell se înghesuiau nume ca: British Airways, Britsh Aerospace, Rolls Royce, RoverBarclays Bank, Național Westminster Bank și, desigur, MCC (Maxwell Comunication Corporation), dar și altele; totalul firmelor în care Maxwell deținea participațiuni se ridica la 430. MCC, imens trust de presă, se dorea a fi un rival al imperiului News Corporation deținut de australianul Robert Murdoch, patronul rețelei britanice Sky.Maxwell și familia sa stăpâneau 79% din acțiunile MCC (evaluată la 1,5 miliarde de lire sterline), deși legislația britanică limitează la 75% cote pe care un individ și familia sa o pot deține la o societate listată la Bursă. Printre alte funcții, Maxwell era președintele canalului CATV Premiere, al MTV Europe și avea o participare importantă la postul francez TF1.
Fața ascunsă a afacerilor lui Maxwell putea fi descoperită la Vaduz, Liechtenstein, 5 Auelestrasse, unde activa Fundația Maxwell, paravan al manevrelor financiare secrete și în Gibraltar, unde câteva companii și trusturi înființate în numele lui Maxwell dețineau cea mai mare parte a fondurilor și acțiunilor din Marea Britanie, inclusiv companiile de asigurări captive, care acumulau fondurile de pensii ale personalului britanic. Maxwell Foundation deținea acțiunile în:MCC, Mirror Group Newspapers (care edita tabloidul Daily Mirror), Hollis plc, Pergamon Holdings, Pergamon Group și Pergamon Media Trust, care la rândul ei deținea acțiunile TF1.
Mecanismul creat de Captain Bob a început să scârțâie odată cu preluarea ostilă a editurii americane MacMillan, care s-a dovedit un pește prea mare și a zdruncinat iremediabil finanțele imperiului MCC.În 1991, Maxwell a “împrumutat” aproape un miliard de dolari din fondurile de pensie ale angajaților săi și a intrat în vizorul autorităților fiscale britanice. Moartea accidentală (sau sinuciderea) magnatului survenită la sfârșitul aceluiași an l-au scutit de un lung șir de procese dezonorante. Acrobațiile sale offshore s-au soldat cu imense pierderi, atât pentru acționari, cât și pentru angajații care l-au ajutat să devină un important om de afaceri.
Refugiul lui Mark
Mark David Rich, născut în Antwerp, Belgia, la 11 sau 18 decembrie 1934, este unul din cei mai căutați oameni din lume .Pe serverul Internet al Departamentului de Justiție al S.U.A., fișa lui Mark Rich (alias Mark Rich-Wang,Mark Wang) ocupă unul din primele locuri în ceea ce privește fugarii pe capul cărora s-a pus un premiu, alături de criminali odioși, șefi ai mafiei rusești, teroriști arabi și traficanți de droguri columbieni.Până in 1980, Mark Rich, cetățean american (dar și spaniol, belgian și israelian) era un om de afaceri respectat și plin de succes, membru de vază al comunității, sponsor al Partidului Democrat și al cauzei evreiești. În noiembrie 1979, rebelii invadează ambasada S.U.A. la Teheran și îi iau ostateci pe cei 43 de cetățeni americani aflați în interior.Acest fapt declanșază un lung șir de ostilități între cele două state și duce, între altele, la instalarea embargoului comercial impus de S.U.A. Iranului. Mark Rich este unul din cei ce au încălcat embargoul și a fost prins.În aprilie 1980, Mark Rich contracteaza 6 milioane de barili de petrol de la de la guvernul iranian și pune la cale o schemă prin care fondurile necesare plăților sunt scoase din S.U.A. prin falsificarea actelor de plată. Un mare juriu federal reține (la 19 septembrie 1983) în contul lui Rich peste 50 de capete de acuzare, printre care evaziunea fiscală (2 capete de acuzare pentru 48 de milioane de dolari), frauda poștală și prin cablu (15 acuzații, legate de transferul fondurilor ), contrabanda și comerrț cu inamicul.
În ziua pronunțării sentinței, Rich se afla în Elveția, și acolo a rămas până în zilele noastre.Adresa sa-Himmelrich 28, 63340 Barr,Zug, este cunoscută, ca de altfel și vizitele sale în Jamaica, Portugalia,Marea Britanie,Israel, țările fostului bloc socialist (printre care și România).
Afacerile lui Mark Rich sunt tranzacții pe picior mare cu materii prime, petrol și cereale și au ca scenă întrega lume.Imediat după căderea lui Ceaușescu, Rich a încheiat un contract de procesare a țițeiului cu rafinăria Petromidia.În perioada respectivă se bănuia că acest contract a fost “recomandat” de primul-ministru Petre Roman.
March Rich este însoțit în permanență de doi bodyguarzi.Orice informație privitoare la persoana sa poate fi comunicată ambasadelor și consulatelor americane și va fi analizată păstrând confidențialitatea autorului.Guvernul S.U.A oferă posibilitatea de a beneficia de programul său de protecție tuturor informatorilor care ajută la prinderea sa.
IV.STUDIU DE CAZ:
EVAZIUNEA FISCALĂ DIN ROMÂNIA
ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE
Recentele scandaluri economice din țara noastră au dezvăluit inițiaților câteva lucruri interesante:
Firma Crescent, care s-a ocupat de comerț exterior înainte de 1989, dar și după aceea, rampa de lansare a magnatului Dan Voiculescu, este înregistrată în Cipru, deși operațiunile sale comerciale se desfășurau cu precădere în România.
Navele românești închiriate spre utilizare diferitelor firme de management, inclusiv cele implicate în scandalul Minerva, au fost înregistrate sub diferite pavilioane de complezență (Cipru,Panama,Isle of Man).
În scandalul societății de asigurări Mondragon, presa a descoperit că mai bine de 70%din acțiunile firmei erau deținute de o companie “pe hârtie” (fără activitate) cipriotă, controlată de interpuși de Ștefan Mandel, care dorea să rămână în umbră pentru a fi absolvit de răspundere în cazul unui faliment gen Caritas
Plata comisioanelor în scandalul Puma s-a realizat prin canale offshore, folosindu-se companii și bănci din paradisuri fiscale (ca de exemplu Banque Internationale Luxemburg (Asia) Ltd. și companii înmatriculate în Insulele Canalului Mânecii).
Afacerile importatorului de țigări Zaher Iskandarani s-au derulat prin Cipru, unde mărfurile beneficiau de o importantă reducere de prețuri, reducere ce atrăgea o importantă mișcare corespunzătoare a datoriilor fiscale din România; după ce mecanismul a fostdemontat de organele de control, urmașul lui Iskandarani, Mujea Marcelini a continuat afacerea, dirijând-o prin alt paradis fiscal – Panama.
Sabina Product, o escrocherie cu ștaif, se baza pe asocierea cu un misterios partener din Statele Unite, care nu era altceva decât o companie offshore de duzină, încorporată în Delaware pentru mai puțin de o mie de dolari.
Unul dintre cei mai mari investitori străini în România este BritishVirgin Islands, o țară cu 12.000 de locuitori care a pompat 11 milioane dolari în economia românească.
Mai multe firme controlate de Sever Mureșan, care au beneficiat de importante credite de la Banca Dacia Felix, provocând colapsul acesteia în 1996, sunt înregistrate în Luxemburg, un paradis fiscal binecunoscut în mediile de afaceri.
Acționarul principal al Băncii Columna este o obscură firmă elvețiană/căsuță poștală (Manel Finanz A.G.) deținută confidențial de misterioși cetățeni români (Marius Țârlea?). Recent, banca a intrat în imposibilitate de plată. Banca Națională a eliberat autorizația acestei bănci, fără a verifica temeinic bonitatea acționarului elvețian (o firmă cu un capital de câteva zeci de mii de dolari) și a tolerat publicitatea agresivă a acesteia până în ultimul moment, deși chiar conducerea Băncii Columna –în speță, directorul Bostan – nu a îndeplinit de la bun început condițiile legale.
Câteva firme în care este implicat dubiosul om de afaceri Mircea Behler (arestat în 1994 pentru fraudă – peste 200 milioane lei, taxe vamale) sunt proprietatea altor companii, domiciliate la căsuțe poștale din Liechtenstein, Elveția și British Virgin Islands.
Cercetările poliției au descoperit că încasările valutare din exporturile întreprinderii de stat Rulmentul Brașov erau întârziate prin parcarea lor în bănci intermediare din Liechtenstein.
“Ingineriile” din spatele afacerilor lui Viorel Cataramă se bazează pe cel puțin o firmă înmatriculată în Vaduz, Liechtenstein, al cărei împuternicit în România (proprietar?) este chiar…Viorel Cataramă.
La începutul anului 1990 economia românească se afla într-o situație particulară generată de efortul imens derulat pe tot parcursul anilor ’80 pentru plata datoriei externe și realizarea concomitentă a unui plan investițional exagerat, dar și de modul violent în care a avut loc schimbarea de sistem.
Astfel, după 1980, s-au diminuat drastic importurile limitându-se numai la materiile prime necesare funcționării unor ramuri industriale, eliminându-se cele din sfera bunurilor de consum, deși piața internă nu era pregătită să le producă; s-a orientat producția exclusiv către export, indiferent de condițiile economice – rentabilitate, eficiență, curs de revenire.
Investițiile au fost dirijate către sectoare în care amortizarea presupune perioade foarte lungi de timp, iar finanțarea acestora nu era asigurată, bazându-se în multe cazuri exclusiv pe munca nesalarizată.
În mod similar s-au petrecut lucrurile și în agricultură, unde baza a constituit-o forța de muncă îmbătrânită și unde elementele de progres tehnic au fost o prezență sporadică.
Toate acestea au condus la izolarea economică, chiar și în cadrul sistemului socialist, unde România se remarca prin lipsa totală de transparență, dialog și deschidere spre realități economice și sociale evidente.
Dacă în celelalte țări din această zonă a Europei desprinderea de sistemul socialist a avut loc practic în etape și fără manifestări violente, în România ruptura de sistem a fost violentă,pe fondul unei crize economice generale, al uzurii și oboselii întregii societăți.
Izolarea internațională autoimpusă, lipsa de colaborare pe toate planurile au avut drept consecință amplificarea dezordinii economice și sociale.
În această situație, multe din măsurile economice propuse imediat după începutul anului 1990 au fost arbitrare, contradictorii sau, datorită necunoașterii mecanismelor de funcționare a economiei de piață, aplicarea lor a fost secvențială și lipsită de eficiență.
Eroarea principală a constat, în opinia noastră, în falsa convingere că desființarea planificării centralizate, liberarizarea comerțului, a prețurilor sunt condiții suficiente pentru apariția unui sistem de piață care să conducă automat la realizarea bunăstării.
Realitatea s-a dovedit mult mai complexă, mai dură, demonstrând că introducerea mecanismului pieței este posibil numai paralel cu construcția unui context socio-economic favorabil.
Lipsa cronică de pe piață a unor produse de strictă necesitate, criterii și metode aberante de planificare a vânzării etc. au generat și dezvoltat o piață paralelă de dimensiuni considerabile. Deși nu pot fi prezentate statistici, este important de subliniat că în ultimi ani ai deceniului opt s-a renunțat practic la importul de cafea și țigări cu filtru, piața acestor produse fiind cedată conștient economiei paralele.
Prezentarea acestor aspecte poate părea un detaliu nesemnificativ, dar trebuie ținut cont că prin sistemul de taxe și impozite aceste produse acoperă peste 15 procente din veniturile bugetului unui stat.
De asemenea, trebuie amintită importanța pieței paralele în asigurarea unor produse de uz cosmetic-igienic, apoi textile și chiar bunuri electrocasnice.
Periodic, pe parcursul deceniului IX s-au înregistrat crize foarte puternice de produse de strictă necesitate: ulei, zahăr, diferite legume, detergenți etc.
Motivația clasică, respectiv producția insuficientă, lipsa de materii prime, dezinteresul și incompetența unor factori de decizie nu poate fi negată, dar, analizând post factum cele prezentate, reiese că o parte importantă a tuturor acestor situații a fost provocată conștient și a căpătat dimensiuni amplificate, fiind generatoare de importante câștiguri ilicite pentru anumite structuri profesionale care prin aceste activități au făcut trecerea de la modesta piață paralelă la structurile orgaizate ale economiei subterane, acumulând importante venituri ilicite.
Această evoluție a fost stimulată de haosul legislativ care a caracterizat perioada imediat următoare momentului 1989, când, în spatele unor îndelungi și repetate teorii despre echitate și corectitudine, s-au derulat importante operațiuni necontrolate.
Astfel, legislația economică a apărut cu întârziere, neadaptată realității, încercând cu stângăcie să împace concomitent și imensul aparat birocratic de stat, dar să și promoveze măsuri de stimulare a inițiativei private.
În fapt, rezultatul acelor măsuri s-a concretizat în blocarea întregului sistem economic, respingerea potențialilor mari investitori, scurgerea fără control a avuției naționale și concentrarea artificială a unor imporante valori materiale și bănești în mâinile câtorva oameni de afaceri.
Adăugând la aceste elemente necunoașterea de către funcționarii aparatului de stat a principiilor de funcționare a economiei de piață, precum și corupția ce a cuprins aceste categorii profesionale, a rezultat mediul economico-social favorizant pentru economia subterană.
În evoluția sa, pe parcursul ultimului deceniu, se pot distinge din punct de vedere a modului de organizare trei etape: formarea structurilor subterane, dezvoltarea rețelelor și concentrarea deciziei.
Din punct de vedere al sferei de manifestare, pot fi delimitate activitățile frauduloase, cuprinzând și partea cea mai mare a muncii la negru, de activitățile criminale ce și-au făcut simțită prezența într-o etapă ulterioară.
Pe fondul situației economico-sociale, anterior prezentată,începând cu primele zile ale anului 1990, s-au creat grupuri de interese specializate în operațiuni de contrabandă atât pentru export, cât și pentru import, în operațiuni de speculă cu produse deficitare, în prestarea unor servicii de transport, alimentație publică etc.
Astfel, profitându-se de prețurile scăzute la care se găseau pe piața internă o serie de produse industriale, precum: scule, dispozitive, aparate electrice, dar și bunuri de consum, au fost achiziționate și, fără a exista autorizații, fără a se plăti taxe, mărfurile au fost vândute pe piețele din țările apropriate, obținându-se sume importante care, în funcție de anumite oportunități, au fost tezaurizate sau folosite pentru dezvoltarea activității.
Într-un mod asemănător s-au derulat și operațiuni de “import”, piața românească fiind invadată de mărfuri slab calitative, dar cu forme și utilități dorite de populație.
În același timp au apărut activități particulare de transport-taxi, apoi comercializarea în regim de alimentație publică a unor produse de calitate îndoielnică, mici tonete, puncte volante sau preluarea din depozitele statului la prețuri modice a unor mărfuri deficitare și comecializarea lor imediată la prețuri de speculă.
Toate aceste activități s-au desfășurat practic fără nici o restricție în primul semestru al anului 1990, momentul apariției primelor reglementări privind activitatea economică privată fiind astfel categoric depășit de reacția mult mai rapidă a unor categorii profesionale în formare.
Veniturile realizate au fost în multe cazuri importante și, alături de sumele provenite din activitățile desfășurate clandestin anterior anului 1990, au constituit capitalul pentru inițierea unor afaceri legal organizate.
Desigur, dezvoltarea termenului de “afaceri”- activități comerciale legale – presupune îndeplinirea concomitentă a două obiective: existența cadrului general organizatoric, respectiv cadrul juridic pentru înființarea, organizarea și funcționarea respectivelor afaceri, și existența prevederilor financiare, fiscale, respectiv a încadrării stricte a entităților astfel înființate în prevederile acestor reglementări.
Activitatea practică desfășurată în această etapă a demonstrat că în cele mai multe cazuri a fost vorba doar de o încadrare formală în prevederile legale activitatea multor agenți economici având evidente trăsături subterane.
1.Începând cu anul 1991, au fost înființate în număr considerabil de societăți comerciale private, o pondere importantă având-o societățile cu participare de capital străin.
Apariția sub acestă formă a inițiativei private și mai ales participarea capitalului străin au constituit în mod evident un semnal economic privind orientarea economiei către piață. Dar, trebuie precizat că peste 90% din societățile cu capital străin s-au limitat la investirea unui capital sub1000 dolari S.U.A., cunoscute fiind o multitudine de situații în care aportul s-a limitat la cele câteva zeci de dolari cât a fost suma minimă necesară pentru înființarea societății comerciale.
Majoritatea din aceste “investiții au provenit din țările din Orientul Mijlociu și Apropiat, organizat după regului proprii, pe principiul piramidal, astfel încât în scurt timp au construit rețele proprii de interese.
Obiectul de activitate al acestor mici firme a fost în exclusivitate comerțul cu bunuri importate din țările de origine ale asociaților.
Astfel, piața românescă a fost invadată de produse alimentare, băuturi țigări, cafea, produse textile, încălțăminte, de o calitate îndoielnică, dar la prețuri care au atras populația cu venituri modeste.
Caracteristică pentru perioada aceasta a fost implicarea directă a importatorilor în distribuția mărfii, situație justificată de cantitățile relativ mici de mărfuri rulate, dorința de a controla prețurile, pe fondul necunoașterii și neîncrederii în comercianții autohtoni.
Sumele obținute au fost imediat utilizate pentru achiziția de pe piața românească a unor mărfuri industriale sau agricole la prețuri favorabile și exportarea lor.
Astfel, îngrășăminte, produse metalurgice neprelucrate, animale vii, cherestea au constituit obiectivul principal pentru acești comercianți.
Deși toate aceste activități au fost aducătoare de venituri, în fapt prin metode de evitare sau pur și simplu prin distrugerea evidențelor respectivilor comercianți, statul român nu a beneficiat de impozitele și taxele cuvenite.
Aceasta a fost prima formă de manifestare evidentă a economiei subterane organizate în țara noastră.
2.În aceeași etapă, dar în cele mai multe cazuri separat, a început înființarea unor societăți cu răspundere limitată a unor rezidenți, a căror activitate a fost orientată spre valorificarea producției obținute de întreprinderile de stat.
Aspectul negativ al acestei activități a constat în faptul că, utilizându-se practic infrastructura și forța de muncă a respectivelor întreprinderi, acestea au livrat mărfurile cel mult la nivelul costurilor, transferând astfel profitul, fără nici o justificare, în sectorul privat.
3.În mod asemănător s-au petrecut faptele și în comerțul exterior, unde relațiile tradiționale au fost transferate spre administrare unor societăți private fără experiență și fără interesul asumării unei responsabilități complexe.
În cazul acestor activități comerciale derulate de rezidenți s-au înregistrat sustrageri masive de la plata impozitelor către bugetul statului, iar întreprinderile de stat angajate în aceste tranzacții au înregistrat pierderi, au fost în imposibilitatea realizării unor investiții necesare pentru menținerea în stare de funcționare.
Faptele de această natură, desfășurate cu repetabilitate, implicarea cu bună știință de către unii factori de decizie în asemenea activități au condus la formarea unor structuri subterane.
Fără a avea o pondere importantă în această etapă, analizând din punct de vedere al economiei subterane, trebuie amintiți și micii comercianți autohtoni care au urmărit specularea unor momente prielnice pentru realizarea unor achiziții de mărfuri, au organizat mici puncte de vânzare cu evitarea sau sustragerea de la plata impozitelor.
Concluzionând, putem spune că, în perioada 1990-1993, principala formă de manifestare a economiei subterane a fost frauda fiscală, iar elementul care a favorizat dezvoltarea sa a fost lipsa cadrului legislativ adecvat.
Evoluția ulterioară a economiei subterane a fost marcată pentru anii 1993-1995 în principal de cristalizarea unui sistem legislativ economic, dar și coercitiv, precum și de concurența între participanți, situație care a impus schimbarea modului de operare și lărgirea sferei de cuprindere a activității ilegale.
Astfel apariția legislației privind organizarea și funcționarea societăților comerciale și a cadrului instituțional adecvat, respectiv a Camerei de Comerț și a Registrului Comerțului, organizat pe principii unitare, cu un sistem de evidență informatizat, a permis cunoașterea evoluției numărului de agenți economici, a obiectului de activitate declarat și structurii acționarilor sau asociaților.
Legislația fiscală a căpătat contur, prin reglementarea impozitului pe profit, a taxelor vamale și mai ales prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, sistem de impozitare modern, aliniat standardelor internaționale.
Importante au fost și privilegiile legale ce au acordat facilități fiscale unor categorii de investitori, funcție de volumul afacerilor și ramura de activitate.
De asemenea, au fost reorganizate organele de control ale statului și au fost înființate instituții noi menite să urmărească respectarea legislației în acest domeniu.
Înființarea în cadrul Ministerului Finanțelor a Gărzii Financiare, reînființarea Curții de Conturi, reorganizarea unor sectoare ale poliției funcție de evoluția fenomenului de criminalitate economică a constituit realizări evidente.
Completând acest cadru cu prevederile legale privind privatizarea unor societăți comerciale aparținând statului, se poate concluziona atât din punct de vedere legislativ, cât și instituțional, dincolo de evidente necorelări, imperfecțiuni și inconsecvențe, s-a reușit orientarea ireversibilă a societății spre economia de piață.
Încercând a face o scurtă apreciere concomitent din punct de vedere economic și social, putem spune că, anterior anului 1993, societatea românească s-a aflat într-o perioadă de căutare a propriei identități și, pe acest fond, de acumulare primitivă a capitalului.
Desigur, există o anumită inerție la nivelul societății, și simpla adoptare a unei reguli nu poate determina imediat rezultate deosebite, dar refuzul permanent al unor participanți la activitatea economică, încercarea lor de amâna aplicarea în practică a unor dispoziții legale, concomitent cu organizarea pe principii subterane a activității și săvârșirea unor fapte cu caracter infracțional de natură să lovească în siguranța economică nu pot fi subestimate sau justificate superficial.
Astfel, activitatea economică subterană a căpătat noi dimensiuni, având câteva ținte precise; acapararea pieței pentru produsele de larg consum și obținerea de fonduri pentru achiziționarea unor importante active comerciale și industriale.
Pentru atingerea acestor obiective au fost utilizate mijloace și procedee foarte diverse, precum formarea unor lanțuri de firme fantomă, jocurile piramidale, obținerea unor credite în condiții nelegale, penetrarea sistemului bancar, corupția etc.
Firmele fantomă au reprezentat cel mai utilizat mijloc de manifestare a economiei subterane pentru această etapă, atât din punctul de vedere al momentului apariției lor, cât mai ales al consecințelor economice negative generate.
Acțiunile de contrabandă, de distribuire pe piață a unor produse cu origine și calitate îndoielnică, evaziunea fiscală, sustragerea de la taxele vamale, solicitarea unor rambursări necuvenite de la bugetul statului au fost săvârșite în principal prin utilizarea acestor firme.
Din punct de vedere al modului de decontare, trebuie subliniat că toate aceste tranzacții au utilizat numerarul, generând disfuncții importante pentru circuitul monedei naționale.
Astfel, în cele mai multe cazuri decontările în cadrul lanțului de firme implicate în tranzacții s-au efectuat direct între furnizorul-importator și cel ce a distribuit marfa spre rețeaua cu amănuntul, blocându-se importante sume în numerar în afara circuitului bancar.
Pentru reluarea circuitului, sumele în lei astfel obținute au fost schimbate în valută, operațiunea fiind controlată de aceleași persoane, fiecare nouă reluare a circuitului generând devalorizarea leului.
Prin aceste operațiuni care au evitat circuitul bancar s-a consolidat o piață
valutară paralelă puternică și în afara oricărui control.
Se constată astfel că, în această perioadă, persoanele implicate în activitatea firmelor fantomă nu au apelat în mod deosebit la sistemul bancar.
Motivele sunt probabil foarte variate, fiind vorba de o lipsă d3e încredere atât din partea băncilor, care solicitau anumite garanții, cât și din partea „investitorilor”, care evitau documentele scrise.
Excepție au făcut în mod permanent cumpărările de valută, operațiuni pe care inclusiv comercianții implicați în activitatea firmelor fantomă le-au urmărit în mod constant.
Cele prezentate demonstrează că, prin deformarea unor fluxuri financiare, prin blocarea numerarului, prin nerepatrierea valutei aferente exporturilor și prin organizarea unor rețele subterane de schimb valutar, firmele fantomă au afectat sistemul bancar, chiar dacă relațiile directe nu au avut amploare deosebită.
În aceeași sferă de activitate, trebuie amintite și jocurile piramidale de tip CARITAS.
Aceste activități direct legate de economia subterană au cunoscut în intervalul analizat o dezvoltare puternică, speculând naivitatea, neștiința și dorința de îmbogățire imediată.
Trebuie remarcat ca în aceste activități au fost implicați rezidenți și, dincolo de schemele pur teoretice care încercau să demonstreze viabilitatea sistemului în fapt, s-au atras sume imense, care, chiar dacă juridic nu s-a demonstrat, au fost utilizate în operațiuni comerciale ilicite precum: importuri, achiziții de active industriale, plasamente bancare etc., reușindu-se în timp pierderea originilor.
Aceste operațiuni au generat profituri înregistrate, au subminat sistemul bancar și au determinat presiuni necontrolate asupra monedei naționale.
Există și alte forme de manifestare a economiei subterane, respectiv obținerea unor credite garantate cu bunuri fără valoare, utilizarea creditelor în alte scopuri decât cele declarate etc.
Analizând fiecare tip de operațiune în parte, se constată că, pe lângă elementele ajutătoare deja prezentate, respectiv necorelările și contradicțiile legislative, multe din acțiuni au fost posibile datorită fenomenului de corupție.
Prin dimensiunea și caracterul organizat, se poate afirma că facilitarea unor operațiuni nelegale în scopul obținerii unor foloase necuvenite de către diferite categorii de funcționari a devenit, în anii 1993-1995, o piedică evidentă în funcționarea instituțiilor statului, s-a deformat iremediabil sensul și scopul anumitor decizii macroeconomice.
În concluzie în intervalul analizat, economia subterană a căpătat dimensiuni considerabile și a cristalizat rețele specializate.
Sfera de activitate a cuprins, pe lângă evaziune fiscală și munca la negru, elemente certe ale crimei organizate.
Trebuie subliniat că în continuare s-a menținut o anumită demarcație între activitățile în care au fost implicați cetățeni străini, respectiv import-exportul unor bunuri de larg consum, controlul pieței valutare, și cele în care au fost implicat rezidenții.
Activitatea criminală a căpătat contur atât prin întrepătrunderea cu activitățile comerciale, cât și prin forme directe de manifestare- furturi și vânzări auto, prostituție, trafic de droguri.
În toată evoluția sa, economia subterană a speculat orice oportunitate generată de desincronizări și indecizii, urmărind infiltrarea în orice spațiu lăsat liber de economia oficială.
Astfel, economia subterană a evoluat de la forme de manifestare complet descoperită la activitatea disimulată, într-un interval relativ scurt, trecându-se de la traficul de frontieră făcut cu mărfuri ce nu depășau volumul unui portbagaj auto la contrabanda cu cantități vagonabile de produse petroliere, alcool, cherestea.
În procesul de formare a structurilor subterane și, ulterior, în faza de dezvoltare și consolidare a rețelelor pe fondul unor delimitări tacite a zonelor de acțiune, grupurile de interese implicate au avut puține momente de reală concurență sau conflicte majore de interese.
Situația s-a schimbat evident după anul 1995, motivația fiind complexă.
Pe de o parte, realizarea unui cadru legislativ și instituțional având drept scop combaterea economiei subterane, apoi consolidarea poziției pe piață a unor investitori onești reprezentanți ai unor mărci comerciale recunoscute au condus în timp la reorganizarea activității economici subterane.
Astfel specific acestei etape este în principal orientarea către noi activități, concurența între grupurile de interese, toate pe fondul realei profesionalizări a activității criminale desfășurate.
Situația existentă în spațiul fostei Iugoslavii a dus la crearea unor puternice rețele de contrabandă cu produse petroliere, activitatea efectivă fiind complexă și pornind de la aducerea în țară prin diferite metode infracționale a materiei prime, apoi prelucrarea și livrarea în exterior. Prejudiciile cauzate economiei românești au fost însemnate, deoarece în cele mai multe cazuri tarifele combinatelor producătoare nu au acoperit nivelul real al costurilor iar taxele de import și export au fost eludate, la toate acestea adăugându-se poluarea mediului, fapt total neglijat de autorități.
Trebuie remarcat în acest cadru că asemenea operațiuni nu ar fi fost posibile fără conexarea la rețelele internaționale implicate în traficul cu produse petroliere și în decontări bancare nelegale.
A continuat contrabanda cu un tutun în cantități mari, utilizându-se, de asemenea, rețelele crimei organizate, și după aceleași procedee s-au derulat și tranzacții cu cafea, alcool etc.
Dacă în etapele anterioare, în cele mai multe cazuri, operațiunile vizau un traseu simplu, introducerea mărfii în țară și imediat comercializată, ulterior s-au organizat acțiuni complexe în care materia primă a fost prelucrată clandestin sau în condiții formale legale în spațiile de producție ale unor întreprinderi inclusiv cu capital de stat.
Cu această ocazie au fost utilizate variate procedee de eludare a impozitelor, situația în care multe din facilitățile fiscale ce urmăreau consolidarea activității investiționale au degenerat în evidente fapte de fraudă fiscală.
Aspectul de ansamblu al pieței a cunoscut în decursul ultimilor ani mutații evidente, oferta de mărfuri s-a diversificat, cererea, deși afectată de nenumărate disfuncții, a devenit compatibilă cu cea din țările dezvoltate și, în consecință, începând cu forma de prezentare a mărfurilor, spațiile comerciale, publicitatea și până la managementul afacerilor, a urmat un proces continuu de modernizare.
Aceste tendințe au fost sesizate și de cei mai implicați în structurile economiei subterane, reacția fiind diversificată, inclusiv de implicare în noile activități.
Este important de subliniat că în activitatea de reclamă-publicitate se consumă importante sume de bani, iar „urmele” lăsate sunt de scurtă durată.
Profitându-se de aceste posibilități, precum și de facilitățile fiscale oferite de legislație, importante sume au fost concentrate în sfera publicității și, sub motivarea importului de servicii, au fost virate în exterior fără nici o justificare economică.
Implicarea în marile afaceri, tranzacționarea unor sume importante, conexarea cu circuitele internaționale ale crimei organizate au presupus concomitent câteva condiții, respectiv implicarea unor profesioniști, concentrarea valorilor tranzacționate, eliminarea concurenței prin metode specifice și, în consecință, concentrarea deciziei.
V. CONCLUZIE:
EVAZIUNEA FISCALĂ
-ÎNTRE RĂU EVIDENT ȘI RĂU NECESAR-
Discursul politic de la noi sau din alte țări, condamnă unanim evaziunea (frauda) fiscală. Cu toate acestea, perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat în decursul timpului.El persistă în toate țările și în toate perioadele, în ciuda sancțiunilor. Mai mult, el lasă indiferente convingerile multor oameni. Astfel, un sondaj național efectuat în Franța, în anul 1982, releva că aproape 20% din contribuabili estimau frauda fiscală puțin sau deloc condamnabilă. Acest fapt nu poate minimiza repercursiunile negative ale evaziunii fiscale asupra veniturilor bugetului de stat, asupra politicii bugetare a puterilor publice și chiar, asupra climatului social. Serviciul venitului intern din SUA (The Internal Revenue Service) aprecia, spre exemplu, că evaziunea fiscală poate reduce veniturile din impozitul pe veniturile personale din această țară cu 20%.
Economia subterană sau „economia neagră” (black economy) ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituție, jocuri de noroc etc.) este estimată a fii 8% din produsul național brut în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11,5% în Italia, 9% în Franța, Olanda, Canada și Germania, 8,5% în SUA, 5% în Japonia.
În SUA răufăcătorii privează, anual, economia americană de peste 18 miliarde de dolari, inducând în eroare fiscul, eliminând concurența, sporind prețurile cu amănuntul, controlând diverse sectoare. Alt exemplu: „…90% din numărul bancnotelor verzi tipărite în Statele Unite nu sunt utilizate în circulația monetară internă, ci sunt folosite în străinătate, în primul rând pentru nevoile economiilor paralele și mai cu seamă în traficul de droguri ce evită tranzitarea prin conturi bancare”.
Semnificația problemei este mai mare în țări mai puțin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăți în supravegherea tranzacțiilor care au loc în economie. N. Kaldor estima frauda fiscală în țările lumii a treia, între 4/5 și 9/10 din încasările fiscale prevăzute (cifrele nu sunt după părerea noastră exagerate nici în ce privește România acestor ani).
Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanță cu care statele de astăzi se confruntă și ale cărui consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind, practic, imposibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra nivelurilor veniturilor fiscale, conduce la distorsiuni în mecanismul pieții și poate contribuii la inechități (mărirea lor) sociale datorate „accesului” și „înclinației” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste „rele” aduse la evaziunea fiscală, (dar ele nu se rezumă la atât), și statul ar trebui să se ocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului evaziunii fiscale.
Cu toate acestea, statul prin puterile publice, poate și să incite la evaziune fiscală urmărind, în principal, două scopuri:
un scop „pozitiv” argumentat de dorința (intenția) de a stimula formarea capitalului și
un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecințe.
De aici rezultă chiar rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii fiscale decurgând direct din cel al fiscalității, în general. „Unul din secretele japonezilor în ce privește formarea capitalului este evaziunea fiscală care este încurajată oficial. În mod legal un japonez adult este scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de cinci ori mai multe conturi de acest fel decât numărul populației, inclusiv copiii. Din această cauză au rata cea mai mare de formare a capitalului”. Pe această bază autorul citat, Peter Drucker în „ Inovația și sistemul antreprenorial” contuinuă cu prescrierea următoarei rețete: „orice țară care vrea să fie competitivă într-o eră antreprenorială trebuie să-și construiască un sistem de impozite de tipul celui japonez care, printr-o atitudine de ipocrizie semioficială, încurajază formarea capitalului”.
Din alt punct de vedere, referindu-se la unele măsuri guvernamentale în vederea modificării repartizării veniturilor în SUA, Milton Friedman, în momentul analizei sale (anii *60), arată că efectul cotelor înalte și puternic progresive au dispărut și ca urmare a faptului că „ele au stimulat apariția prevederilor legale și a altora ce sprijină evaziunea fiscală, în speță, așa, numitele portițe legale, ce permit reducerea procentuală a cotelor de impozit…Drept efect, cotele reale de impunere au fost mult mai mici decât cotele nominale și ceea ce este foarte important, incidența impozitelor a dobândit un caracter capricios și inegal. Persoanele au aceeași situație economică plătesc impozite foarte diferite, în funcție de caracterul întâmplător al sursei lor de venituri și de ocaziile pe care le au de a realiza o evaziune fiscală”1. Concluzia apreciatului economist este: „ocolirea impozitării ar putea să fi fost, deci, esențială pentru bunăstarea economică. Dacă lucrurile ar fi stat așa, câștigul a fost obținut cu prețul unei mari risipe de resurse și prin introducerea unei inechități larg răspândite”2.
„Intervenția” statului în menținerea unui anumit grad de evaziune fiscală, în scopurile arătate, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect (formarea capitalului) și eforturi (o mare risipă de resurse, bugetare sau nu, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor etc.). De asemenea, trebuie să se țină seama că „Efectul benefic al intervenției statului, în special subraportul legislativ, este direct, imediat și vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate și indirecte, neperceptibile”3 după cum zice M.Friedman în „Capitalism și Libertate”. Unul din aceste efecte este fenomenul corupției care este practic inevitabil însoțitor al evaziunii fiscale.
„Ce-i drept, nu se știe care sunt efectele fraudei. Probabil chiar frauda fiscală este șansa sistemelor fiscale ca ele să devină viabile.
În această privință, contrar ideii prea simple care consideră frauda un comportament antidemocratic, aceasta este mai curând singurul mijloc modest al expresie directe de încuviințare a sa din partea contribuabilului.
Departe de a fi contrară democrației, frauda fiscală nu este, din contră, decât manifestarea brută a vitalității sale” (J.C.Martinez).
„Noi nu suntem de altă părere în ce privește considerarea evaziunii fiscale a nu fi contrară democrației, dar subliniem contradicțiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic, în viața economico-socială (între nevoia generală de resurse financiare din impozite și sustragerea ilegală de la plata acestora; între majoritatea contribuabililor care înțeleg să nu „fugă” din fața impozitelor și ca cei care urmăresc acest lucru cu ostentație ceea ce mărește contribuția celor dintâi la acoperirea nevoilor generale și conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor și a celor din urmă etc.). De aceea, tocmai în interesul democrației, este necesară o „luptă” permanentă și bine condusă pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,”(N. Hoanță și George Popa „Evaziune Fiscală”).
După numeroasele incursiuni în intimitățile evaziunii fiscale, ne vom întreba ce se poate spune în plus?
„Sistemul actual de colectare a impozitelor funcționează foarte bine atunci când este vorba despre contribuabilul sărac, proprietar al unui apartament insalubru sau al unei GIOARSE pe patru roți, dar are „motoarele gripate” când este vorba de marii rechini ai evaziunii”.
(„Adevărul”,15 septembrie 2000)
subiectul este mult prea generos în reflecții, astfel încât chiar și atunci când vom fi scris totul în mod cert am uitat ceva!
BIBLIOGRAFIE
M. Boulescu, M. Ghiță Control financiar, Eficient, 1997
T. Moșteanu, A. Dinu Reforma sistemului fiscal în România,1999
V. Juravle, G. Vintilă Fiscalitate, ASE, București, 1999
T. Mirejeru Impozite și taxe, Tribuna Economică, 1998
C. Topciu Fiscalitate, ASE, București, 1993
C. Cordeanu Sistemul fiscal în știința finanțelor, Codecs, 1998
I. Hoanță Evaziunea fiscală, Tribuna Economica, 1997
Ministerul Finanțelor Norme metodologice privind controlul fiscal
R. Bălănescu, F. Bălășescu Sistemul de impozite, Economică, 1998
N.R. Moșteanu Impozite și taxe 2000 – 2001
T. Mrejeru, D. Florescu Evaziunea fiscală, Tribuna Economică, 2000
x x x Legea privind impozitul pe salarii nr. 32/1991, M.O., P.I., nr. 185/1997
x x x Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, aprobată prin L. nr. 73/1996
x x x Legea nr. 12/1991 privind impozitul de profit
x x x Ordonanța Guvernului nr. 17/1995, privind salariile
x x x Hotărârea Guvernului nr. 542/1996 privind compensarea și indexarea salariilor
x x x Ordonanța Guvernului nr. 62/1997 privind salariile
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Evaziunea Fiscala cu Ajutorul Conturilor Bancare (ID: 132027)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.