Evaziune Fiscala Cauze Si Modalitati de Combatere

=== 2a26f0427c45f660701f8e90021d84dd2f84f382_658163_1 ===

Academia de Studii Economice București,

Facultatea de Finanțe, Bănci, Asigurări și Burse de Valori

EVAZIUNEA FISCALĂ

CAUZE ȘI MODALITĂȚI DE COMBATERE

Prof.coord.:

Laura Ioana Tibulca

Student:

București, 2018

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – Considerații generale privind evaziunea fiscală

Definirea evaziunii fiscal

Formele de manifestare ale evaziunii fiscal

Cauzele și factorii favorizanți ai evaziunii fiscal

Efectele evaziunii fiscale

Curba Laffer

Posibilității de diminuare și menținere sub control a evaziunii fiscale

Economie subterană

Veniturile fiscale

CAPITOLUL II – Consecințele evaziunii fiscale asupra veniturilor fiscale din România

2.1 Evoluția fenomenului de evaziune fiscală în România

2.2 Calculul evaziunii fiscale la TVA

2.3 Venituri bugetare 2014-2017

2.4 Arieratele bugetare

2.5 Situația fiscală a României comparativ cu statele membre

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Evaziunea fiscală este păcatul pe care contribuabilul îl poate face față de stat prin nerespectarea legii. Dacă orice păcat al omului este văzut de către Dumnezeu și iertat, păcatul săvârșirii evaziunii fiscale nu este întotdeauna descoperit de Dumnezeul contribuabilului și anume statul, iar iertarea acestuia nu trebuie să fie permisă (Evaziune fiscala – Nicolae Hoanta).

Fenomenul de evaziune fiscală este practic imposibil de a fi eliminat, fapt care obligă statele să caute noi modalități și măsuri cât mai eficiente pentru a putea limita evaziunea fiscală si de a mări nivelul veniturilor.

Existența unui numar mare de obligații fiscale pe care contribuabilul trebuie să le achite precum și mărimea acestora pot genera tendințe ale acestuia de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, fapt care duce la fenomenul de evaziune fiscala, iar acesta la scăderea veniturilor statului.

Economia subterană sau “economia neagră” ca formă de manifestare a evaziunii fiscale este reprezentată de totalitatea activităților ascunse de autoritățile publice pentru evitarea plății impozitelor și taxelor.

Din nefericire Romania se numără printre statele membre ale Uniunii Europene care are destul de multe probleme în ceea ce privește gestionarea evaziunii fiscale. La capitolul monitorizare stăm prost, deoarece sunt foarte mulți care practică acest fenomen și foarte puțini sunt cei prinși și sancționați de către organele de control. Evaziunea fiscală este ajutata la rândul ei de către corupția și birocrația sistemului public,”dar și de o resemnare a organelor de control, printr-o atitudine de tipul <<nu avem ce sa-i facem>>” (Viorel Brașoveanu, 2011).

Așadar lucrarea de față își propune să prezinte într-o notă cât mai realistă, situația evaziunii fiscale din România, cauzele ce conduc apariția acesteia dar și modalitățile de combatere.

Am ales această temă deoarece evaziunea fiscală reprezintă un fenomen foarte des întalnit în economie în zilele noastre cu care se confruntă toate statele și ale cărei consecințe nu pot fi eradicate, ci mai degrabă limitate. De asemenea reprezintă una dintre cele mai răspândite infracțiuni cu caracter economic.

Lucrarea de față este structurată în două capitole, primul dintre aceasta va conține o descriere a considerațiilor generale privind evaziunea fiscală, în timp ce al doilea va prezenta situația și atitudinea statului român pentru monitorizarea și combaterea acestui fenomen. Prin concluziile acestei lucrări voi încerca să expun eficiența sau ineficiența metodelor de combatere a evaziunii fiscale din România.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EVAZIUNEA FISCALĂ

1.1 Definirea evaziunii fiscale

Încă de la începutul apariției fenomenului de evaziune fiscală, specialiștii au căutat în permanență noi exprimări pentru a explica modul de manifestare al acestuia, astfel au apărut foarte multe definiții, iar în cele ce urmează vor fi prezentate câteva dintre acestea.

Din punct de vedere legal, evaziunea fiscală este definită în Legea 87/1994 ca fiind „sustragerea, prin orice mijloace, în totalitate sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare, de către persoanele fizice și persoanele juridice române și străine, denumite contribuabili…”.

Evaziunea fiscală poate fi definită ca “totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag, în totalitate sau în parte, materia lor impozabilă, obligațiilor stabilite prin legile fiscale”, fapt ce conduce întotdeauna la scăderea veniturilor statului.

Ținând cont de faptul că obligațiile fiscale sunt stabilite de către stat, în folosul statului, orice sustragere de la îndeplinirea obligațiilor de această natură este denumită evaziune fiscală. Întotdeauna evaziunea fiscală are un character de intenționalitate, pentru că dorința oricărui contribuabil este aceea de a-și păstra o parte cât mai mare din venit sau să iși protejeze materia ipozabilă din calea impozitării.

Totuși există procedee juridice care permit scăparea de impozitare fara a eluda legea, însă acestea vor fi expusă mai târziu, în capitolele următoare.

Economia românească a constituit un mediu prielnic în apariția și amplificarea fenomenului de evaziune fiscal din cauza instabilității legislative, colerată cu o abordare ezitantă a reformelor structurale și cu o lipsă de continuitate a politicilor la nivel macroeconomic, sub toate aspectele și formele sale de manifestare.

Unele dintre cauzele apariției fenomenului de evaziune fiscală sunt defectele și inadvertențele unei legislații imperfecte și rau asimilate, a metodelor defectuoase de aplicare, precum și a neprevederii și nepriceperii legiuitorului.

Totodată evaziunea fiscală nu este numai reprezentarea fiscalității ci și a climatului politic, social sau religios.

1.2 Formele de manifestare ale evaziunii fiscale

În general evaziunea fiscală este considerată ca având două mari forme de manifestare, al căror criteriu de departajare îl reprezintă natura juridică. Astfel în opinia specialiștilor aceasta este: licită (legală sau la adăpostul legii, “tolerată de lege”) și ilicită (frauduloasă sau ileaglă), ce implică automat o diferențiere între evaziunea frauduloasă sau cea nefrauduloasă.

Evaziunea fiscală legală apare atunci când contribuabilul reușește să evite plata obligațiilor fiscale prin valorificarea anumitor “portițe” ale legii. Evitarea plății obligațiilor fiscale prin valorificarea acestor “portițe” duce la reducerea veniturilor statului, dar în același timp nu constituie o încălcare a legii ceea ce înseamnă că aceasta evaziune a apărut prin respectarea legii și nu prin încalcarea ei.“Se pare că evaziunea fiscală legală (care, deci, nu este incriminată) se datorează conjuncției dintre o competență (competența contribuabilului de a alege soluția cea mai avantajoasă din lege) și o incompetență (incompetența legiuitorului căruia i-au scăpat „portițele” menționate mai sus)” (Emil Dingă, 2015)

S-ar putea vorbi despre o încalcare a legii de către legiuitor care a lasat intenționat sau din incompetența respectivele “portițe” prin care contribuabilul să se poată sustrage de la plata obligațiilor fiscale. Aici apare o altă problemă deoarece este aproape imposibil de dovedit vinovația legiuitorului care se poate apăra spunând că a fost incompetent.

La polul opus, evaziunea fiscală ilegală presupune orice încălcare a normei fiscale care aduce prejudicii intereselor financiare ale statului. Aceasta este singura evaziune fiscală propriu-zisă deoarece se face prin încălcarea legii fiscale. Totuși trebuie explicat faptul că sintagma “evaziune fiscala ilegala” reprezintă un pleonasm deoarece atunci când spui evaziune fiscală, se întelege de la sine ca este ilegală.

Prezentarea evaziunii fiscale în cele două ipostaze, licită și ilicită, oferă posibilitatea, cel puțin teoretică, de a estima mărimea fenomenului, pe cele două frontiere. Se ajunge astfel la stabilirea factorilor de decizie politică și administrativă, astfel încat să se găsească mijloacele adecvate de limitare și combatere a fenomenului de evaziune fiscală.

În cazul evaziunii fiscale licită cei responsabili sunt factorii de decizie politică (partidele și parlamentul) și apoi cei administrative (guvernul), în timp ce de evaziunea fiscală ilicită ar trebui să fie preocuparea guvernului, care, conform legii, răspunde de înfăptuirea politicii fiscale a statului, ce poate fi ușor compromisă dacă scapă de sub control.

În practică este incert și greu de delimitat frontiera dintre evaziunea legală și cea ileagală, această incertitudine provenind de la doi factori: interpretarea legalului și ilegalului, dar și a contradicțiilor soluțiilor dreptului comparat. “Contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea operațiunilor fiscale, de la simpla abstinență la manipularea abilă a textelor de lege și în sfârșit de la abuz față de legile fiscale la fraudă calificată”.

Un caz concret de evaziune fiscală legală il reprezintă avantajul fiscal oferit companiei Starbucks. Astfel, într-un comunicat din 21 octombrie 2015 “Comisia Europeană a decis că Luxemburg și Țările de Jos au acordat avantaje fiscale selective înteprinderii Fiat Finance and Trade și respectiv, Starbucks, aceste ajutoare fiind ilegale în temeiul legislației UE privind ajutoarele de stat” (http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5880_ro.htm). Evaziunea fiscală s-a realizat prin reducerea, în mod artificial a sarcinii fiscale a înteprinderi Starbucks, în mod neconform cu normele Uniunii Europene privind ajutoarele de stat, însemnând practic reducerea impozitului plătit de societate. Astfel de decizii fiscale sunt un instrument perfect legal, însă în cazul particular al acestor companii “deciziile fiscale au aprobat metode artificiale și complexe pentru stabilirea profitului impozabil, aceste metode nereflectând realitatea economică” (http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5880_ro.htm). În special este vorba despre fixarea prețurilor la bunurile și servicile vândute între societățile din cadrul grupurilor Fiat și Starbucks, al căror nivel nu corespunde cu condițile pieței.

În cazul companiei Starbucks majoritatea profiturilor obtinute de aceasta fiind transferate în alte state și lipsite de impozitare. Metoda identificată de Comisia Europeana ca fiind cauzatoare de evaziune fiscală, înteprinsă de Starbucks Manufacturing prespune o plată de revedență foarte mare firmei Alki (societate din cadrul grupului Starbucks cu sediul în Regatul Unit) pentru know-how privind prăjirea cafelei, în timp ce aceasta plătește societății Starbucks Coffee Trading SARL, cu sediul in Elveția un preț exagerat de mare pentru boabele de cafea verde. Astfel “investigarea efectuată de Comisie a dus la concluzia că redevențele plătite de Starbucks Manufacturing societății Alki nu se justifică, deoarece nu reflectă în mod adecvat valoarea de piață” (http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5880_ro.htm).

Într-un caz concret doar Starbucks Manufacturing are obligația să plătească pentru folosirea acestui know-how; nicio altă afiliată din grupul Starbucks și nici firmele independente a căror activitate este prăjirea cafelei nu sunt obligate să plătească o redevență pentru utilizarea aceluiași know-how. În cazul întreprinderii Starbucks Manufacturing, existența și nivelul redevenței indică clar că o mare parte din profitul său impozabil este transferat în mod ilegal societății Alki, aceasta absolvită de la plata impozitului pe profit atât în Regatul Unit cât și în Țările de Jos (http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5880_ro.htm).

Din cauza multitudinii formelor de manifestare a evaziunii fiscale trasarea cu precizie a unei linii de separație clară între actele legale și actele care contravin legii, nu poate fi făcută decât de la un caz la altul.

1.3 Cauzele și factorii favorizanți ai evaziunii fiscale

Trebuie specificat faptul că dintre toate categoriile sociale, salariații sunt aceia care dețin cele mai reduse șanse de eludare a fiscului, pentru că impunerea acestora se face pe baza declarației unui terț, respectiv a întreprinzătorului, pe de altă parte comercianții sau liber profesioniștii sunt cei care beneficiază din plin de posibilitățile de eschivare de la impozit pe care le oferă impunerea pe baza declarației.

Atât în țara noastră cât și alte state evaziunea fiscală este favorizată de o serie de factori, factori care se pot grupa astfel:

Factori psiho-sociali aceștia presupun că contribuabilul are o pronire și/sau o convingere interioară datorită mediului social din care acesta face parte. Se presupune că există înclinație spre evaziune fiscală în orice contribuabil căruia i se ia o parte din venitul ce îi aparține de drept. De asemenea deficiențele de educație fiscală, profesia, religia sau chiar starea civilă conduc individul să producă evaziune fiscală. Corupția este tot un factor determinant al evaziunii fiscale, aceasta nu însemnă doar darea și luarea de mită, trafic de influență sau primirea de foloase necuvenite, ci însemnă și renunțarea la respectul față de lege și morală.

Factori de natură economică acești factori țin de percepția și capacitatea contribuabilului de a-și satisface nevoile individuale.

Factori de orgin legislativ și administrativ aceștia înglobează percepția contribuabilului în legătură cu modul în care statul aplică legea fiscală și sancțiunile care decurg din nerespectarea ei.

Insuficiența măsurilor de propagandă a respectării legislației fiscale, care presupune informarea continuă a contribuabililor și educarea acestora în spiritul civic.

Imperfecțiunea legislației fiscale, se referă la imprecizia și ambiguitatea legilor, elemente ce conduc direct la un climat favorabil evaziunii fiscale

Activitatea de inspecție reprezintă principala activitate pentru indentificarea cauzelor evaziunii și gestionarea fenomenului evazionist.

Alte opinii sintetizează drept cauze ale evaziunii fiscale aspecte precum intenția de eludare sau nerespectare intenționată a legislației fiscale, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor de către stat,desfășurarea de activități ilegale, refuzul sau tergiversarea achitării obligațiilor fiscale corect determinate, exploatarea unor incorerențe, inconsecvențe sau interpretări ale legislației, în special pe linia facilităților fiscale.

1.4 Efectele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală este extrem de dăunătoare atât statului, lipsindu-ul de veniturile necesare îndeplinirii sarcinilor și atribuțiilor, cât și contribuabilului, pentru că în realitate totalul impozitelor se distribuie pe o masă de veniuri mai mică, creându-se în acest mod distrosiuni în povara fiscală. Efectele destabilizatoare ale evaziunii fiscale nu se cuantifică doar matematic, ci și prin neîndeplinirea criterilor de performanță privind actul guvernării, ingreunând astfel realizarea programului politic de guvernare sau acordurile cu Fondul Monetar Internațional sau chiar cu Banca Europeană. Pe termen lung se constantă de asemenea o competiție economică inegală între evazioniști și agenții economice curați, prin urmare aceștia din urmă suportă creșterea sarcinii fiscale în mod nejustificat.

Luând în considerare cele prezentate mai sus o clasificare a efectelor evaziunii fiscale poate fi: efecte asupra formării veniturilor statului, efecte economice, efecte sociale și efecte politice. Privite dincolo de consecința imediată și evidentă, efectele evaziunii fiscale asupra veniturilor statului sunt multiple și dintre cele mai grave. Diminuarea veniturilor statului, din cauza existenței fenomenului de evaziune fiscală, determină în mod direct un buget de stat mai mic, ce nu poate acoperi cererea de fonduri financiare necesare la îndeplinirea funcțiilor sale de bază. În consecință statul nu poate lua decât decizia de a crește cotele de impune la impozitele exitente sau chiar înființarea unor impozite și taxe noi. În acest mod se produce un cerc vicios, singura posibilitate de a ieși din aceasta fiind reducerea substanțială a fenomenului de evaziune fiscală. De asemenea apar efecte și în rândul contribuablului, în special agentului economic, ce va simți o generală instabilitate economică și o lipsă de sprijin financiar din partea statului, pentru îndeplinirea funcțiilor propuse. Tot ca o consecință directă a sporirii fiscalității apare diminuarea veniturilor care rămân la dispoziția persoanelor fizice și juridice pentru consum personal și pentru acumulare. După plata impozitelor, veniturile oamenilor muncii coboară sub nivelul necesar reproducerii forței de muncă.

Așadar un sistem fiscal este întotdeuna un compromis între necesitatea de intrare de venituri și grija pentru echitate socială, pentru proporționalitatea plăților în funcție de capacitatea fiecărui contribuabil.

1.5. Curba Laffer

În sfera celor prezentate în subcapitolul anterior, se consideră necesar să prezint pe scurt una din metodele prin care poate fi apreciată influența acțiunilor statului în ceea ce privește eliminarea evaziunii fiscale.

„Curba Laffer evidențiază conexiunea dintre rata presiunii fiscale și fluxul încasărilor fiscale” (A. Smith, 1776). A. Smith a determinat în 1776 că ratele ridicate ale impozitelor vor distruge baza de impozitare. Acestă idee a fost adoptată de economistul american Arthur Laffer, care a construit o curbă ce leagă rata de impozitare și baza impozabilă. Această curbă arată că schimbările în ratele de impozitare pot avea două efecte asupra veniturilor, efectul aritmetic și efectul economic. Primul dintre acestea arată că atunci când rata fiscalității scade și veniturile fiscale vor scădea, invers proporțional, când rata fiscalității crește, efectul aritmetic va determina ca veniturile fiscale colectate pe unitate de venit impozabil să crească. Din punct de vedere al efectului economic, acesta determină un impact pozitiv al scăderii ratei de fiscalitate asupra muncii și producției, implicit și asupra bazei de impozitare. În schimb, creșterea ratei fiscalității va avea un efect economic invers, de penalizare a participării la activitățile impozabile. În concluzie, efectul aritmetic va acționa invers față de efectul economic.

Modelul teoretic al curbei Laffer este prezentat în graficul de mai jos.

Figura 1. Curba teoretică Laff

Sursă: Arthur B. Laffer, The Laffer Curve: Past, Present and Future, The Heritage Foundation, 2004

În ceea ce privește legătura dintre venitul fiscal și rata de impozitare, aceasta este reprezentată prin funcția:

VF= Rf * Bazaimp,

unde: VF- venituri fiscale, Rf- rata fiscalitatii, Bazaimp- baza impozabila.

În graficul de mai sus, Rf optim reprezintă rata fiscalității optime. Astfel la o rată a fiscalității de 100%, datorită efectului economic veniturile fiscale vor fi tot zero. Nivelul de venituri fiscale obținut între aceste două extreme ale ratei fiscalității este greu de precizat, însă putem spune că pentru a atrage același nivel de venituri fiscale putem utiliza două rate ale fiscalității: o rată de fiscalitate mare aplicată la o baza impozabilă mică (corespunzătoare zonei B din grafic) sau o rată de fiscalitate mică aplicată la o bază impozabilă mare (corespunzătoare zonei A din grafic).

În consecință, în zona A, orice creștere a ratei fiscalității până la Rf optim, va genera creșterea veniturilor fiscale, în acest caz efectul aritmetic fiind deci mai puternic decât cel economic, în timp ce în zona B orice creștere a ratei fiscalității va genera scăderea veniturilor fiscale, generând astfel un efect economic mai puternic decat cel aritmetic. Din acest motiv, specialiștii mai consideră zona A, ca fiind zonă tolerabilă sau admisibilă, iar zona B ca fiind zonă intolerabilă sau inadmisibilă pe curba Laffer.

Totodată zona A, presupune prezența unor subiecții economici care acceptă creșterea presiunii produse de o reducere treptată a materiei impozabilă, în timp ce zona B este acel teritoriu în care o parte tot mai importantă din veniturile factorilor este preluată de stat. În consecință, subiecții din economie își restrâng activitățile impozabile și în mod direct materia impozabilă se reduce. Pe măsură ce presiunea fiscală crește se produce o scăderea producției și implicit a încasărilor fiscale. Presiunea fiscală din zona inadmisibilă determină redistribuiri inutile de venit, egalitatea prin constrângere publică a subiecților și descurajarea activităților economice, a initiativelor individuale și asumării riscurilor.

Astfel, teoria recomanda ca o politică de impozitare optimă trebuie să mentina presiunea fiscală în zona admisibilă A. Pentru aceasta însa trebuie determinat acel punct de optim, respectiv presiunea fiscală optima, lucru considerat de majoritatea specialiștilor imposibil de determinat.

Curba lui Laffer are anumite lacune, acesta neluând în considerare posibilele conjuncturi economice. În situatia când rata de creștere a activității economice este ridicată, s-ar putea ca stimulentul fiscal (reducerea ratei de impozitare) să aibă efecte pozitive, dar nu același lucru se întâmpla atunci când activitatea economică cunoaște o descreștere.

Posibilității de diminuare și menținere sub control a evaziunii fiscale

Prevenirea și combaterea evaziunii fiscale presupune înteprinderea unor acțiuni pe trei direcții diferite: legislativ, administrativ și uman.

În cadrul legislației fiscale măsurile preventive sunt diverse și privesc în principal elaborarea unei legislații fiscale corespunzătoare, caracterizată prin permanență și stabilitate, sub un raport spațial și temporal. De pe altă parte se urmărește eliminarea sau reducerea exonerărilor, reducerilor sau deducerilor, ce pot cauza nemulțumiri celor care nu beneficiază de acestea.

Noile metode de evaziune necesită dreptul administrațiilor fiscale și organele judecătorești, de a obține informațiile necesare soluționării corecte a cauzelor care le-au fost date spre investigare. Obligatile acestora sunt: anuntarea deschideri conturilor, declararea comisioanelor și onorariilor, declararea salariilor, etc. Aceste date sunt extrem de importante, mai ales că sancțiunile penale și fiscale trebuie să fie severe, dar corecte și echitabile, atât prin litera legii cât și prin aplicarea efectivă a acesteia. Cadrul legislativ trebuie să asigure posibilitatea executării silite a obligațiilor fiscale prin instituirea sechestrului fiscal.

Din punct de vedere administrativ măsurile preventive vizează formarea și perfecționarea unor specialiști bine pregătiți prefesional și cu o veritabilă etică profesională și civică. De asemenea profesionalismul și cinstea factorului uman, angajat să asigure gestionarea impozitelor și taxelor fiscale, identificarea completă și aplicarea corectă a sancțiunilor legale sunt foarte importante pentru prevenirea evaziunii fiscale. Pe lângă administrațiile fiscal, instanțele jurisdicționale trebuie să dea dovadă de fermitate și obiectivitate în soliționarea cauzelor care le-au fost înaintate, acestea însemnând existența unor sancțiuni extreme de severe pentru magistrații necinstiți și corupți.

În ceea ce privește direcția umană, măsurile sunt mai complexe, din cauza psihologiei individului, dobândită în mediul social în care s-a format și trăiește. Acțiunile în această direcție vizează școala și societatea în ansamblu. Finalitatea este unică, însemnând formarea unei educații fiscale a populației. Tehnicile stimulative pot să cuprindă diminuarea obligației fiscale trecute sau viitoare, rambursarea unei părți a obligațiilor plătite sau acordarea unui credit fiscal.

Diminuarea fenomenului evaziunii fiscaleeste un proces complex ce presupune luarea unor măsuri de natură legislativă, organizatorică, socială și psihologică care să asigure îmbunătățirea mediului de afaceri și să contribuie la sporirea gradului de achitare a obligațiilor către bugetul de stat. Principalele măsuri de contracarare a efectelor negative ale evaziunii fiscale sunt următoarele:

Perfecționarea cadrului legislativ fiscal actual,

Schimbarea misiunii administrației fiscale prin măsuri care să conduca la creșterea gradului de respectare voluntară, si tehnici care sa ajute la creșterea autorității și prestigiului autorității fiscale în fața contribuabililor.

Micsoararea presiunii fiscal,

Reorganizarea autorității fiscale din România

Stimularea și motivarea aparatului de control fiscal,

Consolidarea rolului și funcțiilor administrației fiscale, creșterea capacității de administrare a veniturilor bugetare.

Dezvoltarea funcției de asistare a contribuabililor, sporirea disponibilității și receptivității față de dificultățile și problemele cu care se confruntă contribuabilii, reconstrucția relațiilor între aceștia.

1.7 Economia subterană

Economia subterană reprezintă totalitatea tuturor activităților economice care se realizează în afara legii și care nu sunt supuse impozitarii. Activitățile pot fi legale sau ilegale în funcție de ce bunuri și/sau servicii sunt implicate.

Definiția dată de Pierre Pestieau, conform căreia economia subterană reprezintă „ansamblul activităților economice ce se realizează în afara legilor penale, sociale sau fiscale sau care scapă inventarierii conturilor naționale”, este considerată de specialiști ca fiind cea mai cuprinzătoare definiție a economiei subterane (Rădulescu, 2007).

De exemplu, unui muncitor care nu este angajat în baza unui contract de muncă la o firma de construcții nu îi vor fi reținute contribuțiile, iar anagajatorul se poate sustrage în acest fel de la plata contribuțiilor și a impozitului pe salariu. Construcția este legala, ceea ce este ilegal și introduce această activitate ca făcănd parte din economia subterană este neplata impozitului pe salariu cât și a contribuțiilor. Comerțul cu arme este un exemplu de activitate ce ține de economia subterană care este ilegal.

Economia subterană este reprezentată în cea mai mare parte de către munca la negru are un impact negativ asupra economiei oficiale. Cu cât nivelul economiei subterane este mai ridicat cu atât rata de creștere a economiei oficiale are de suferit.

În literature de specialitate exită o bogată documentare în ceea ce privește cauzele economiei subterane, din care se pot distinge trei mari cauze: presiunea fiscală exercitată de fiscalitate (Caballe, Panades, 2007), presiunea exercitată de reglementările impuse de stat (Levagii, 2007) și moralitatea fiscală împreună cu atitudinea cetățenilor față de stat (McGee, 2005, Torgler, Valev, 2007).

Economia subterană sau economia neagră ca formă de manifestare a evaziunii fiscale, însemând în mare parte munca la negru, vanzarea ilegală de droguri, prostituție, jocuri de noroc, etc, a fost estimată a fi 8% din P.N.B. în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11.5% în Italia, 9% în Franța, Olanda, Canada și Germania, 8.5% în SUA și 5% în Japonia. Semnificația problemei este mai mare în țările mai puțin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina dificultăți în supravegherea tranzacțiilor care au loc în economie.

Potrivit Institutului Național de Statistică România se situează în Europa pe locul 2 la economie subterană cu 28% din Produsul Intern Brut(PIB), respectiv 170,6 miliarde de lei (38 miliarde euro) în 2015 care se resimte puternic atat la nivelul PIB-ului, cat și la nivelul încasărilor fiscale.

Figura 2. Graficul mărimii economiei subterane în 31 de tări europene în 2015 (în % din PIB, în GBP), sursa Eurostat

Se poate observa că România se află cu 10 puncte procentuale peste media pentru statele europene care este de 18% din PIB. O diferență considerabilă care ar putea aduce încasări considerabile pentru bugetul public național. De asemenea, este vizibil faptul că Bulgaria ocupă primul loc în clasament cu o pondere de 30,6% din PIB, iar Elvetia este țara care are cel mai mic procent privind economia subterană, acesta fiind de 6,5% din PIB, iar Austria este țara cu cel mai mic procent din UE cu 8,2% din PIB.

Figura de mai jos ne arată evoluția economiei subterane în anii 2003-2015, prin comparație între Romania și media statelor europene. Se poate observa, atât pentru Romania cât și pentru statele europene, o reducere a dimensiunii economiei subterane cu aproximativ 4 puncte procentuale.În esență, diferența dintre Romania și statele europene este relativ constantă de aproximativ 10 puncte procentuale ceea ce indica o problema în economia Romaniei.

Figura 3. Economia subterană în România și media UE-27 în perioada 2008-2015, sursa Eurostat

Veniturile fiscale

Veniturile fiscale provind din două mari surse: impozite directe și impozite indirecte.

Impozitele directe se însumează din: impzitul pe profit, impozitul pe salarii, taxe pentru folosirea terenurilor ce formează proprietatea publică, impozitul pe veniturile liber profesioniștilor, meseriașilor și altor persoane fizice, impozitul pe venitul agricol, impozitele și taxele pentru clădiri, terenuri și mijloace de transport, precum și alte venituri din impozite directe.

Impozitele indirecte presupun impozitul asupra producției și circulației mărfurilor, taxele vamale, taxe de timbru, impozitul pe spectacole, penalități și majorări pentru venituri nevărsate la termen, sau alte încasări din impozite indirecte.

De asemenea există și veniturile nefiscale ce se prezintă sub o diversitate de forme precum: varsăminte din veniturile instituțiilor publice sau din profitul net al regiilor autonome, dividende pentru participarea statului la capitalul social al societăților comerciale, taxe de brevete, de invenții și de înregistrarea mărcilor, taxe de metrologie, taxe pentru folosirea drumurilor, taxe și alte venituri în legătură cu protecția mediului înconjurător precum și alte venituri.

Fiecare dintre aceste venituri bugetare sunt caracterizate de anumite elemente componente comune și definitorii precum: denumirea venitului bugetar, debitorul sau subiectul impunerii, obiectul sau materia impozabilă, unitatea de evaluare, unitatea de impunere, asieta sau modul de așezare al venitului, perceperea venitului bugetar, termenul de plată, înlesnirile, drepturile și obligațiile debitorilor, răspunderea debitorilor și calificarea venitului bugetar. Aceste componente au la bază două noțiuni de ordin fiscal și anume Obligația fiscală și Creanța fiscală.

Obligația fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti la stat impozitele, taxele și alte prelevări fiscale reglementate prin lege iar creanța fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe, prin aparatul fiscal, impozite, taxe și alte venituri din contul bugetului statului sau în fonduri bugetare speciale. Obligația fiscală se stinge în momentul în care relația juridică nu mai există, iar dreptul de creanță al statului asupra contribuabilului încetează.

Căile și modalitățile de stingere a obligației fiscale sunt: plata (numerar sau virament), compensarea (din plăți exigibile la o anumită scadență sunt deduse sumele plătite în plus la buget, la scadențele anterioare), scăderea (în caz de insolvabilitate sau dacă se constată eroarea în percepere), anularea (amnistie fiscală, anularea totală sau parțială) și prescripția sau executarea silită.

Creanța fiscală reprezintă drepturile patrimoniale care, potrivit legii sunt rezultante ale raporturilor de drept material fiscal. Din aceste raporturi rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând „drepturile determinate precum: dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăgutată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului” (https://legestart.ro/creante-si-obligatii-fiscale/). Tot în această categorie intră și “dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârzire sau majorările de întârzire”, reglementate prin O.U.G. nr.39/2010,( https://legestart.ro/creante-si-obligatii-fiscale/).

Extrem de importante sunt diferențele, atât din punct de vedere științific cât și administrativ-juridic dintre cele două categorii de impozite (directe/indirecte). Astfel din punct de vedere științific reiese că dacă în cazul impozitelor directe obiectul acestora il reprezintă existența venitului/averii, în cazul celor indirecte obiectul impunerii îl constituie cheltuirea/consumul venitului/averii. A doua diferență dintre cele două tipuri de impozitare rezidă în incidența și repercursiunea lor, adică a modului în care impozitele afectează pe cineva și ceva. Impozitele directe au o incidență directă, adică plătitorul este aceeași persoană cu suportatorul și nu pot fi repercutate asupra altor persoane. În cazul impozitelor indirecte, incidența (sarcina fiscală) este indirectă, acest lucru fiind prevăzut prin lege.

Din punct de vedere administrativ în cazul impozitării directe a venitului există un rol nominativ, reprezentând o poziție deschisă la fisc pentru orice plătitor. Acest lucru nu se regăseste însă și la impozitele directe, unde nu se cunoaște dinainte contribuabilul.

Printre avantajele/dezavantajele impozitelor directe/indirect este de amintit faptul că impozitele directe au echitate fiscală și asigură statului venituri relativ stabile. Impozitarea directă are marele dezavantaj al perceperii lente, la mari intervale de timp a impozitului. Impozitarea directă este de asemenea vizibilă și mai ales iritabilă pentru contribuabili, avand un randament destul de scăzut. Impozitarea indirectă prezintă avantajul unui randament accelerat, pentru ca nu impune un profit, un venit, o avere, ci o circulație, o vânzare, o cumpărare și un consum. Un alt avantaj este rapiditatea perceprii impozitului și în același timp este și mai puțin costisitoare decât impozitarea directă. Marele inconvenient al impunerii indirecte îl reprezintă inechitatea fiscală, pe de o parte, ca urmare a proporționalității cotei de impunere, iar, pe de altă parte, din cauza faptului că nu ține seamă de situația personală a plătitorului.

CAPITOLUL II

Consecințele evaziunii fiscale asupra veniturilor fiscale din România

În contextul unui fenomen al evaziunii fiscale ce a luat amploare în România, mai ales în ultimii ani, tot mai multi specialiști au devenit preocupați de monitorizarea și evaluarea acestuia, dar și de crearea unui cadru legislativ care să atenueze acest fenomen. Diversificarea și complexitatea schimburilor comerciale, legislația imperfectă, dar și faptul că evaziunea fiscală nu poate fi eradicată au condus la necesitatea unor măsuri eficiente de diminuare ale acesteia.

În acest capitol am urmărit așadar prezentarea evoluției evaziunii fiscale de-a lungul istoriei în România, crearea unor statistici care să prezinte situația României în această privință în ultimii ani, comparativ cu celalalte state membre ale Uniunii Europene și măsurile ce au fost adoptate în combaterea acestui fenomen.

2.1 Evoluția fenomenului de evaziune fiscală în România

Un start al fenomenului de evaziune fiscale în România poate fi considerată marea reformă a impozitelor directe din anul 1921-1929, când legislația română s-a concentrat pe desfințarea impunerii minimale și atenuarea sancțiunilor impuse prin lege, ceea ce a condus la creșterea și diversificarea fenomenului de evaziune fiscală. Legea contribuțiilor directe din anul 1923 a avut și influențe pozitive, însă cu lacune privind impozitul pe clădirile industriale, astfel cea mai răspândită formă de evaziune fiscală a fost “inflațiunea amortizărilor”, procedeu ce constă în acțiunea înteprinderilor de a exagera valoarea clădirilor și instalațiilor cerând astfel statului dreptul de a scădea din beneficiu un fond de amortizare corespunzător unor investiții mai mari decât cele reale.

În 1933, legea contribuțiilor directe a clarificat nerespectarea legislației fiscale prin definirea a doi termeni, însemnând: “contravenție simplă” și “contravenție calificată”. Literatura de specialitate din acea vreme făcea distincție între infracțiunea fiscală, abaterea fiscală și evaziune. Mai târziu, în 1974, Legea 344/29.12.1947, pedepsea aspru evazioniștii fiscali, dar le acorda posibilitatea de a intra în legalitate prin achitarea integrală a obligațiilor fiscale.

De asemenea o dată cu trecerea de la o economie centralizată la o economie de piață a devenit necesară schimbarea cadrului legislativ fiscal, astfel încat acesta să permită consolidarea mecanismului fiscal, ce are sarcina de a asigura creșterea economică și eficientizarea tuturor pârghiilor economice. Etapa tranzitorie poate favoriza fapte ilegale precum corpuția, traficul de influență, înșelăciunea ce conduc automat la fenomenul de evaziune fiscală. Prin introducerea TVA la data de 1 iulie 1993, agenții economici s-au orientat către reducerea consumurilor, disponibilizarea resurselor în economie, stimularea exporturilor și îmbunătățirea disciplinei financare. Aplicarea unui nou sistem fiscal trebuie să țină seama de impactul pe care il are asupra societăților, astfel încat creșterea impozitelor să nu genereze evaziune fiscală și corupție, acestea putând fi accelerate de o creștere a inflației.

Prima lege privind combaterea evaziunii fiscale a apărut abia în anul 1994, Legea nr. 87/1994, însă sancțiunile prevăzute în această lege erau contrazise în unele cazuri de o serie de alte sancțiuni prevăzute în legile instituitoare de impozite, de taxe sau de bugete anuale, această ambiguitate denaturând aplicarea echilibrată a ligislației fiscale.

În perioada 1990-2005, au fost emise în România un mumăr mare de acte normative conținând numeroase facilități fiscale cu scopul de a dezvolta activității economice și de a atrage investiții cu capital străin. Din nefericire aceste facilități fiscale au fost folosite ca instrumente de evaziune fiscală licită, conducând automat la însemnate pierderi în veniturile bugetare și la stimularea indiciplinei în achitarea obligațiilor bugetare.

În 2005 a fost adoptată Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, însă aceasta nu a avut efectul dorit în diminuarea fenomenului evazionist. De asemenea reglementarea juridică a evaziunii fiscale este realizată și prin: codul de procedură fiscală OG 922/2003 și Legea nr 82/1991 – Contravenții, sancțiuni prevăzute de legea contabilității.

Întrucât lucrarea de față se va concentra să prezinte situația evaziunii fiscale din România în perioada 2013-2017, este impetuos necesar să precizez că conform calculelor Consiliului fiscal pe baza datelor INS, evaziunea fiscală avea o dimensiune foarte ridicată, reprezentând aproximativ 13,8% din PIB în anul 2012. Până în 2012 aproximativ 60% din evaziunea fiscală era generată de TVA, avaziunea la TVA atingând un maxim de 9.6% din PIB în 2010 (nivel similar celui din 1996) iar în perioada 2011-2012 înregistrând o reducere până la 8.3% din PIB. De remarcat câ în 2010, când a fost crescută cota legală de TVA de la 19% la 24% evaziunea fiscală a crescut de la 8% din PIB în 2009 la 9.6% din PIB în 2010.

2.2 Calculul evaziunii fiscale la TVA

Evaziunea fiscală la TVA reprezintă diferența dintre nivelul teoretic al TVA implicit în dimensiunea activității economice, inclusiv economia neobservată și veniturile din TVA colectate la bugetul de stat pe metodologia ESA95. Această măsură de evaziune fiscală la TVA nu reprezintă exclusiv valoarea evaziunii ficale, aceasta putând fi explicată și prin alți factori precum:

Practice legitime de eludare a TVA

Intrarea companiilor în insolvență, ce conduce la o reducere a creanțelor din TVA încasate de stat

Acuratețea datelor din conturile naționale, pe baza cărora este estimat TVA teoretic

În 2013, conform calculelor Consiliului fiscal pe baza datelor INS, evaziunea fiscală a avut o dimensiune foarte ridicată în România, comparativ cu anul 2012, de aproximativ 16,2% din PIB.

Figura 4. Evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite și taxe (% din PIB), sursa CF

TVA teoretic este cuantificat prin identificarea acelor categorii de cheltuieli care ar trebui să genereze TVA final nerambursabil. La nivel macroeconomic, aceste cheltuieli se pot împărți în trei mari categorii:

Consumul final al gospodăriilor populației și administrațiilor publice

Consumul intermediar de bunuri și servicii necesar producerii altor bunuri și servicii

Formarea brută de capital fix (FBCF)

În figura 5 se poate observa evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite și taxe în perioada 2010-2013.

Figura 5. Evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite si taxe, sursa Raportul Consiliului Fiscal, 2013, reprezentand estimari in baza datelor INS

În figura 6 se poate observa evoluția evaziunii fiscale în perioada 2010-2013 ca procent din PIB.

Figura 6. Evoluția evaziunii fiscale pe principalele impozite si taxe, sursa Raportul Consiliului Fiscal, 2013, reprezentand estimari in baza datelor INS

În baza estimărilor efectuate de către specialiști s-a constatat că în 2013 contribuțiile la asigurările sociale au contribuit cu circa 15% la evaziunea fiscală totală, în principal prin intermediul fenomenului de muncă la negru. Această estimare poate fi realizată pe baza datelor de la INS cu privire la numărul de salariați, determinat în baza Anchetei asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) și numărul de salariați din cercetarea statistică privind costul forței de muncă în unitățile economico-sociale.

În ceea ce privește identificarea economiei neobservate în România se recurge la clasificarea întregii economii în două sectoare: formal și informal. Pentru sectorul formal se are în vedere abordarea subraportării utilizării forței de muncă, precum și a evaziunii fiscale de către societățile nefinancare, cu impact în subraportarea valorii adăugate brute.

Cea mai importantă parte a economiei neobservate o reprezintă evaluarea forței de muncă neînregistrate și munca la negru. Evaluarea se poate efectua prin compararea cererii și ofertei de muncă și identificarea persoanelor care realizează o activitate legală într-o unitate, dar nu este declarată autorităților.

Oferta forței de muncă se estimează folosind date de la AMIGOE sau alte surse administrative ce dețin informații privind participarea populației pe piața muncii. Investigația oferă date despre numărul de persoane care au desfășurat o activitate plătită în perioada de referință. De asemenea estimarea ofertei de forță de muncă se face pe criterii de activitate, la nivel de două cifre CAEN, ce nu includ agricultură și administrația publică.

Producția agricolă se calculează în conturile naționale, folosind date cantitative, iar în cazul administrației publice se aplică ideea conform căreia unitățile nu subevaluează activitatea depusă. Investigația anuală este bază de date pentru cererea de forță de muncă, utilizându-se datele cu privire la numărul mediu de angajați, pe activități omogene, la nivel de 4 cifre CAEN.

Diferența dintre numărul persoanelor care au declarat că muncesc într-o întreprindere și numărul persoanelor declarate angajate de întreprinderi reprezintă „munca la negru".

Evaluarea muncii la negreu se face folosind aceleași criterii, ca în estimarea muncii legale, fiind luate în calcul salariile brute medii, contribuții la asigurări sociale etc.

Conform estimărilor făcute de către Consiliul fiscal privind evaziunea la accize și taxa de viciu la alcool și țigări, cea mai mare contribuție la evaziune o au țigările. Comerțul illicit cu țigări s-a situat la circa 20% din piață în perioada 2003-2013, înregistrându-se o creștere a evaziunii la țigări de peste 36% (în 2007), determinată de implementarea taxei de viciu și creșterea accizelor (de la 16.5%/1000 țigarete în prima parte a anului 2005 la 24.5 euro/1000 țigarete în 2006). O altă recrudescență a comerțului ilicit fiind înregistrată în 2009-2010 pe fondul creșterii accizelor de la 31.5% euro/1000 țigarete în prima parte a anului 2008 la 64 euro/1000 țigarete în 2010.

Evaziunea la alcool a fost de 45,9% din piață în 2013, cu o valoare mult mai mare la alcool etilic. În cazul produselor intermediare evaziunea este una foarte mare, consecință a creșterii accizei de la 51,08 euro/hl la începutul anului 2009 la 165 euro/hl în 2011. Impactul a constat în prăbușirea veniturilor din accize la această categorie de la 101,44 milioane lei în 2008 la doar 1.53 mil. lei în 2013.

Figura 7. Estimări cu privire la evaziunea fiscală și taxa pe viciu la alcool și țigări, sursa Raportul Consiliului Fiscal, 2013, reprezentand estimari in baza datelor INS

În 2014 din perspectiva colectării veniturilor fiscale, s-a apreciat că sistemul de taxe și impozite în România a fost caracterizat de un grad redus de eficiență, colectarea deficitară a acestora fiind în mare parte datorată unui aparat administrativ încă ineficient, unei metodologii complicate coroborate cu o lipsă de predictivilitate dar și unei baze de impozitare reduse atat de multele excepții și deduceri legale, cât și de o evaziune fiscală ridicată.

2.3 Venituri bugetare 2014-2017

Pentru perioada 2014-2017 lipsa unor statistici în ceea ce privește evoluția evaziunii fiscale pe sectoare, m-a determinat să îmi concentrez atenția pe situația veniturilor bugetare ;i a gradului de colectare.

S-a constatat că la finele anului 2016 veniturile BGC, au scăzut cu 4.08%, față de anul precedent, reprezentând 29,28% din PIB, însemnând un minim al perioadei 2006-2016. În ceea ce privește veniturile fiscale, reduceri semnificative ale ponderii în PIB au înregistrat încasările din TVA (determinate și de reducerea cotei standard de TVA de la 24% la 20%), din accize, din impozitul pe salarii și venit și alte impozite și taxe de bunuri și servicii. Ușoare creșteri ale ponderii din PIB, au fost înregistrate la categoriile: impozitul pe profit și alte impozite și taxe fiscale.

Este esențial de precizat faptul că reducerea încasărilor la principalele categorii de venituri este determinată de schimbările ce vizează relaxarea fiscală, introdusă de noul Cod Fiscal. Acest lucru înseamnă scăderea cotei standard de TVA cu patru procente, determinată de introducerea unor cote reduse de TVA, de abrogarea accizelor pe produsele de lux, de modificarea impozitării microînteprinderilor, de reducerea impozitului pe dividende (de la 16% la 5%), de eliminarea taxei de 1% pentru construcțiile agricole, de reducerea accizei pentru băuturile alcoolice, de eliminarea taxei hoteliere, de anularea obligației plății conribuției de asigurări sociale de stat datorate de angajatori pentru personalul din armată, poliție, funcționari publici cu statut special etc. Evoluții superioare estimărilor au înregistrat încasările din impozitul pe profit, încasările pe salarii și venit.

Încasări din TVA și accize

Încasările din TVA au înregistrat în 2016 un nivel de 51.39 mld. lei, reprezentând aproximativ 6.75% din PIB, ușor superior față de anul precedent.

Figura 8. Venituri din TVA în anul 2016 (mld. lei) sursa MFP

În figura 8 este reprezentat graficul încasărilor planificate în proiectul de buget, atât cu rectificărilor bugetare cât și cu încasările efective. Se remarcă că sumele din TVA au înregistrat valori similare celor programate, dar sub cele avute în vedere la elaborarea rectificărilor bugetare.

În figura 9 este reprezentat graficul veniturilor din TVA încasată în anul 2016, observându-se un regim mediu lunar inferior celui al încasărilor efective.

Comparativ cu alte state eficiența taxării TVA a României poate fi observată în tabelul din figura 10. S-a constatat prin studii că eficiența colectării TVA este invers proproțională cu ponderea în PIB a agriculturii și direct proporțională cu gradul de urbanizare și gradul de deschidere al economiei. Din păacate indicatorii corespunzători României fiind nefavorabili în cazul celor trei variabile. De asemenea mai trebuie menționat că metodologia actuală de estimare a indicelui de eficiență privind colectarea TVA, ia considerare impactul cotelor reduse de TVA, dar nu îl include și pe cel al altor componente ale PIB care sunt supuse TVA.

Figura 9. Rata de creștere a TVA, față de aceași perioadă a anului trecut. sursa MFP

Figura 10. Eficiența taxării TVA, sursa CE, Eurostat, MFP, calcule Consiliul fiscal

Figura 11 Evoluția cheltuielilor și veniturilor bugetare după standardele ESA 2010,% PIB, sursa Eurostat

În ceea ce privește veniturile colectate din accize, acestea au însumat aproximativ 27 mld. lei (respective 3.45% din PIB), în 2016, nivel inferior estimărilor avute în vedere la fundamentarea proiectului de buget, însă în urma rectificărilor s-a constatat că pe nivelul întregului an 2016 creșterea reală a consumului privat a fost de 7.3%, superioară estimărilor inițiale ceea ce, coroborat cu nerealizarea veniturilor din accize compartiv cu nivelul din programul initițial, ar putea indica o pierdere de eficiență în ceea ce privește colectarea acestei categorii de venituri.

Figura 12 Venituri din accize în anul 2016 (mld.lei), sursa MFP

Impozite directe

Sumele încasate din impozitul pe profit în standard cash au înregistrat o creștere semnificativă de 11.5% în 2016 fiind superioare și estimărilor din bugetul inițial. Această evoluție s-a datorat încasărilor mai bune de la agenții economici nefinanciari, fiind totodată favorizată și de reducerea insolvențelor, contrabalansată însă parțial de scăderea impozitului pe profit colectat de la băncile comerciale.

O măsură ce a afectat negativ încasările din impozitul pe profit la nivelul anului 2016 a fost introducerea sistemului de cote de impozitare diferențiate pentru microînteprinderi între 1% și 3% din veniturile totale, în funcție de numărul de salariați, comparativ cu 3% anterior.

Așa cum se poate observa în figura 13 comparativ cu alte state din Europa Centrală și de Est, la nivelul anului 2016, România s-a situat pe poziția a noua, în coborâre cu două poziții în clasament.

Se poate remarca faptul că România a înregistrat o ușoară creștere a eficienței colectării comparativ cu anul precedent, însă aceeași tendință apare și în rândul celorlalte țări din ECE, în special în Ungaria unde indicele eficienței a crescut semnificativ pe fondul majorării masive a veniturilor bugetare aferente impozitului pe profit.

Figura 13 Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficiență a colectării aferente impozitului pe profit în România, sursa calculi Consiliul fiscal

Impozitul pe venit și salarii

După standardele cash, încasările din impozitul pe venit și salarii au înregistrat o evoluție peste așteptări, acestea fiind superioare nivelului programat inițial cu 5,64%, depășind astfel încasările din 2015 cu 4.26%. Dinamica acestui agregat reflect creșterea cu 12.8% a salariului mediu brut la nivelul economiei dar li majorarea numărului mediu de salariați cu 3.4%.

Figura 14. Venituri din impozitul pe venit în anul 2016 (mld.lei)

2.4 Arieratele bugetare

Conform legii finanțelor nr. 500/2002, se consideră arierate plățile restante mai vechi de 90 zile. O analiză privind nivelul arieratelor BGC către mediul privat prezintă faptul că acestea nu mai reprezintă în prezent o problemă majoră. S-a constatat așadar că în ultimii ani a avut loc o îmbunătățire privind educația financiară atât la nivel central cât și local. Nivelul arieratelor s-a situat la 201,8 mil. lei, la sfârșitul anului 2016, în creștere cu circa 116 mil. lei față de anul 2015.

Pe de altă parte sumele restante cu o întârziere mai mică de 90 de zile, care nu se încadrează la categoria arierate potrivit Legii finanțelor publice nr. 500/2002, au atins un nivel de 477,4 mil. lei la sfarșitul anului 2016, reprezentând un procent de 21,3% (mai mic) comparativ cu anul 2015 (606,8 mil. lei).

Diminuarea a fost observată în principal la nivelul restanțelor bugetare locale (-72,7 mil. lei, respectiv o scădere cu 14,2%) și la bugetul de stat (-54,2 mil. lei, respectiv o scădere cu 60%).

Întârzierile de plată totale ale BGC către mediul privat au fost în valoare de 679,2 mil. lei în 2016, mai mic cu 13,6 mil. lei comparativ cu anul 2015.

Cu toate acestea s-a remarcat o oarecare volatilitate în timpul anului, totalul plăților restante majorându-se cu circa 200-300 mil. lei la nivelul trimestrelor II și III, această deteriorare fiind anulată în ultimul trimestru al anului 2016.

Micoșorarea însemnată a plăților restante ale BGC din ultimii 4 ani (de la 3,8 mld. lei în anul 2012 la 0,5 mld. lei în anul 2016) se explica prin implementarea Directivei UE nr. 7/2011 privind combaterea întârzierii de plată în tranzacțiile comerciale (Legea nr. 72/2013), dar și prin alte măsuri legislative ce au vizat reducerea stocului de arierate (OUG nr. 29/2011).

2.5 Situația fiscală a României comparativ cu statele membre

Din pacate situația României,comparativ cu cea a statelor membre nu este una favorabila, aceasta înregistrând în anul 2016 un nivel al ponderii PIB a veniturilor bugetare, atat fiscale cât și neficale de 31.7%, cu aproximativ 13.2pp sub media europeană de 44.9% din PIB, aflandu-se astfel printre cele mai mici în raport cu statele membre ale UE, fiind succedată doar de Irlanda. Nivelul veniturilor fiscale raportate la PIB (impozite și contribuții sociale) în România a atins 25.9% din PIB în anul 2016, situându-se pe penultimul loc, cu un deficit de 13.9pp față de media UE apreciată la 39.8% din PIB. Ponderea veniturilor fiscale în PIB este semnificativ mai mică decât în țările cu economii similiare precum Ungaria (39.6%), Slovenia (37.3%), Republica Cehă(35.0%) sau Polonia (34.6%).

Figura 15 Venituri bugetare și venituri fiscale în anul 2016(% din PIB,ESA 2010),sursa Eurostat, Veniturile fiscale include și CAS

Cadrul veniturilor fiscale din țara noastră s-a modificat comparativ cu anii trecuti, pe fondul reducerii cotelor de TVA, prezentând un nivel de 43.6% al impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale (față de 33.7% în UE), 31.3% reprezentând veniturile din contribuțile sociale și 25.1% venituri din impozite directe. Impozitele indirecte rămând principala componentă a veniturilor fiscale din România, fiind oarecum caracteristică țărilor în curs de dezvoltare.

Trebuie reținut faptul că impozitarea indirectă este favorabilă creșterii economice pe termen lung, impozitarea directă având un efect de descurajare mai accentuat în antrenarea factorilor de producție.

Reforma administației fiscale din România a început în anul 2013 cu ocazia semnării Acordului de Împrumut între România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), în valoare de 70 milioane. Fondul era destinat Proiectului de Modernizare a Administrației Fiscale (engl. Revenue Administration Modernization Project – RAMP), planificat pe 5 ani (începând cu trimestrul IV al anului 2013).

Din cauza întarzierilor în derularea proiectului, la solicitarea Agenției Națională de Administrare Fiscală (ANAF), autoritățile române au cerut prelungirea contractului, astfel, durata proiectului a fost extinsă cu încă 2 ani (până în septembrie 2020).

Reforma administrației fiscal are drept obiectiv principal reproiectarea și creșterea capacității sistemului informatic, în scopul gestionării unei baze de date centralizate, ce conține date și informații privind toți contribuabilii din România.

Implementarea RAMP are deasemenea scopul de a dezvolta funcția de management, retehnologizarea și modernizarea IT, precum și a serviciilor pentru contribuabili.

Până în acest moment, pe ansamblu în România s-a înregistrat un progres privind eficientizarea plății taxelor și impozitelor, fiind poziționată la mijlocul clasamentului țărilor din Europa Centrală și de Est, înaintea Republicii Cehe (locul 53), Slovaciei (56), Ungariei (77), Bulgariei (83), dar în urma Letoniei (15), Estoniei (21), Lituaniei (27), Sloveniei (39) și a Poloniei (47). Pe de altă parte, comparative cu economii similare, România se încadrează la un grad mediu de colectare a veniturilor din TVA cu 6.5% din PIB.

Figura 16. Venituri din TVA în anul 2016 (% din PIB), sursa Eurostat

În ceea ce privește colectărea veniturilor fiscal, încasate prin asigurările sociale achitate de angajați și angajatori, exprimate ca pondere în PIB, pentru România se evidențiază un grad redus de colectare. În 2016 veniturilr au stagnat la valoarea înregistrată în anul anterior, la aproximativ (8.1% din PIB).

Concluzii

Creșterea fiscalității echivalează cu comportamentul unor agenți economici ce constă în neachitarea (impozitelor și taxelor) și nesancționarea, de către stat, atunci când se identifică această ilegalitate. Un prim efect al reducerii evaziunii și corupției fiscale va consta în reducerea fiscalității reale.

Mentalitatea societății noastre a fost degradată de marea corupție, necombătută de organele abilitate, aceasta implicând ideea că aceia care încalcă legea au succes, în timp ce aceia care respectă legea sunt inferiori.

Din nefericire corupția și evaziunea fiscal reprezintă principalele problemele ale societății noastre, mai ales în urma crizei economico-financiare din 2008.

Reformele administrative și legislative trebuie concentrate către o monitorizare atentă a aparatului de colectare a taxelor și impozitelor, atât din perspectiva scăderii numărului acestora, cât și din prisma ușurinței cu care se plătesc taxele, datorită dezvoltării mediului online. Se așteaptă așadar rezultate tot mai promițătoare în urma reformelor implmentate la nivelul României.

Bibliografie

Adina Trandafir, Optimalitatea politicii fiscal din România din pespectiva curbei Laffer, Economie teoretică și practică, vol. XVIII (2011), Nr. 8 (561), pp. 53-61, Univ. Spiru Haret

Arthur B. Laffer. The Laffer Curve: Past, Present and Future, The Heritage Foundation, 2004

Adrian Amarita, Evaziunea fiscal in Romania, Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice, Revista Romana de Statistica, Supliment nr.1, 2017

Botea P. Ion, Metode și tehnici fiscale, Tipografia Someșul S.A., 1998

Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

Emil Dingă, Considerații teoretice privind evaziunea fiscal vs frauda fiscală

Hoanță Nicolae, Evaziunea fiscală, Ed. Tribuna Economică, București, 1997, pag. 231

Iulian Văcărel, Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004

Iulian Viorel Brasoveanu, Economia subterană și corupția, problem majore ale economiei românești, Economie teoretică și aplicată, vol. XVII (2010), no. 11(552), pp.68-80.

Legea nr87/1993 privind combaterea evaziunii fiscale

Mrejeru Theodor, Florescu Dumitru, Safta Marieta, Evaziunea fiscală – practică judiciară, legislație aplicată, Editura Tribuna Economică, București, 2000

Șaguna Dan, Drosu Tutungiu, Mihaela Eugenia, Evaziunea fiscală, Editura Oscar Print, București, 1995

Segneanu Adrian, Evaziunea fiscal prin intermediul paradisurilor fiscale, 2012

Raportul anual pe 2012 apropat de Președintele Consiliului Fiscal, conform prevederilor art.43, alin(2),lit.d) din Legea nr.69/2010

Raport anual, România Consiliul Fiscal, 2013

Virgil Codrescu, Evaziunea fiscală în Romania, Teză de doctorat în științe economice, Iași, 1936

https://legestart.ro/creante-si-obligatii-fiscale/