Evanghelizarea Ca Aspect Misionar Intr O Lume Postmoderna

EVANGHELIZAREA CA ASPECT MISIONAR ÎNTR-O LUME POSTMODERNĂ

Abstract: The mission belongs to the Church no matter the conditions of its existence, because there is no Church without mission. The Church carries into the world the deliverance work of Our Saviour Jesus Christ. The moment the Holy Ghost descends in Pentecost enables the evangelizing mission of the Church. The apostolic community is filled with the power of the Holy Ghost to preach the Gospel of Christ who died and was resurrected for the whole sinful world. To evangelize means to call the people to deliverance, to restore their connection with God. The aim of the evangelization is to convert an individual or to return him from a sinful immoral life toward a new life through the renewal of the relation of the individual with God in Holy Trinity. The conversion is, in fact, the voluntary reversion from sin, death and viciousness to the real life into Christ. The Church is called to spread the Annunciation into Jesus Christ, the forgiveness, the hope, a new sky and a new land; to destroy the power of evil, the sin and iniquity; to comfort the widows and the orphans, to heal and strengthen those with a hurt heart and to praise life in the middle of death. Each person created after the face of God is called to witness the Annunciation. Preaching the Gospel means to recognise that Jesus Christ is Son of God and Saviour of Our World. The Annunciation means revealing the glory of God in the person and the delivering work of Jesus Christ, also the message or the content in His homily and teachings and preaching the message. Conclusively, the aim of the Gospel is not to produce a superman, but to permit to the humans to overcome the usual unnatural limits of humanity. Absolving the man from the limits imposed by the sin, Christ enables the human to discover the real dimensions and possibilities of human nature.

Keywords: Gospel,evangelization, mission, congregation, conversion.

Introducere

Dacă ar fi să dăm o definiție a evanghelizării, ea înseamnă a-L prezenta pe Iisus Hristos prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt, în așa fel încât oamenii să ajungă să creadă în Dumnezeu prin El, să-L accepte ca Mântuitor și să-I slujească ca unui Împărat al lor, în părtășia Bisericii Sale. Evanghelizarea înseamnă a proclama un mesaj specific. Potrivit acestei definiții, evanghelizarea nu înseamnă numai să-i înveți pe alții adevăruri generale despre existența lui Dumnezeu sau despre religia morală, ci evanghelizarea înseamnă să-L prezinți pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a înomenit la plinirea vremii, pentru a-l mântui pe om. Potrivit aceleiași definiții, evanghelizarea nu înseamnă să prezinți doar învățătura și exemplul lui Iisus Cel istoric sau numai adevărul despre lucrarea Lui mântuitoare, ci ea înseamnă să-L prezinți pe Hristos, Mântuitorul Cel viu și Dumnezeu care slujește și stăpânește în același timp.

Potrivit acestei definiții, conceptul de evanghelizare nu înseamnă a-L prezenta pe Iisus Hristos drept subiect de studiu critic și comparativ, ci ea înseamnă a-L prezenta pe Hristos ca singura speranță a oamenilor în lumea aceasta și în cea care va veni. Fără El nu există sens, nu există sperantă și nu există adevăr. Cu alte cuvinte, evanghelizarea este lansarea unei chemări la începuturi și, în același timp, la încredere; este transmiterea unei invitații divine de a-L primi pe Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii.

Evanghelizarea înseamnă să indici calea, să înțelegi arta de a trăi. Hristos, la începutul activității Sale publice, zice: „Eu am venit pentru a evangheliza (a binevesti) săracilor” (Luca 4, 18). Prin acest cuvânt, Hristos răspunde problemei fundamentale a omenirii, indicând calea vieții, calea fericirii, ba mai mult spune că: „Eu sunt acea cale”. Viața umană nu se realizează prin ea însăși, rămânând o problemă veșnic deschisă, un proiect incomplet care are posibilitatea devenirii și realizării.

Pentru ca mesajul Evangheliei să ajungă în inimile oamenilor, trebuie să existe o armonie deplină și reală între cuvântul propovăduit prin puterea și bucuria Duhului Sfânt și viața actuală a comunității creștine. Cel mai mare obstacol în calea credibilității Evangheliei pentru contemporanii noștri îl constituie prăpastia creată între mesajul și viața Bisericii primare și a membrilor ei. Eficiența mărturiei misionare va fi direct proporțională cu trăirea creștină a iubirii lui Hristos. Trimiterea credincioșilor la sfârșitul Liturghiei prin cuvintele: Cu pace să ieșim! nu înseamnă terminarea acesteia, ci faptul că ea se continuă într-o altă formă, înlăuntrul cămării ascunse a inimii, printr-o viață cufundată în viața zilnică a societății umane.

Evanghelizarea – aspect misionar

Evanghelizarea este o lucrare teandrică, adică divino-umană. Este adevărat faptul că scopul fiecărei persoane care evanghelizează este acela de a converti alți oameni la credință, totuși evanghelizarea nu se rezumă doar la a converti sau nu anumiți oameni. Au existat misionari între musulmani, care au lucrat o viață întreagă fără a vedea vreo convertire. Asta nu înseamnă că ei nu au evanghelizat. Rezultatele evanghelizării nu depind de dorințele sau de intențiile omului, ci de voia lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne intereseze dacă avem sau nu roade în urma mărturiei noastre pentru Hristos, iar dacă nu avem roade trebuie să căutăm fața lui Dumnezeu pentru a descoperi de ce este așa. Așadar, evanghelizarea nu trebuie definită exclusiv în funcție de rezultatele obținute.

Termenul de evanghelizare nu are în vedere acțiunea prozelitistă de câștigare de noi adepți prin schimbarea opțiunii de confesiune, așa cum adesea îl înțeleg unele culte neoprotestante. Convertirea autentică înseamnă a regândi, a repune în discuție propriul mod de viață, înseamnă a nu mai judeca unic după opinii curente. A te converti semnifică a nu mai trăi ca toată lumea, a nu te simți justificat în acțiunile îndoielnice, ambigue sau triste, prin faptul că alții au fost așa, ci înseamnă a începe să privești propria viață cu ochii lui Dumnezeu, și de acolo să cercetezi binele, chiar dacă uneori este deranjant; altfel zis: să cauți o nouă viață cu Hristos și în Hristos condusă de Duhul Sfânt.

După învierea din morți, Mântuitorul rostește porunca: „Mergeți și învățați toate neamurile (ματεύσατε πάντα τὰ ἔν), botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă” (Matei 28, 19-20). Tranzitiv, verbul ματεύ înseamnă a învăța, a transmite Evanghelia, deci, cu alte cuvinte, a evangheliza, iar intranzitiv, verbul exprimă și ideea de a face ucenici, sau a deveni ucenic. Verbul ματεύ definește, în cazul de față, o dimensiune dublă a mandatului post-pascal rostit de Hristos: dimensiunea kerigmatică – de propovăduire a Evangheliei și dimensiunea misionară – de a face ucenici în lume. Lucrarea vestirii Evangheliei lui Hristos exprimă dimensiunea universală a misiunii creștine, iar formula trinitară a Botezului demonstrează faptul că încreștinarea neamurilor devenea componenta principală a misiunii Bisericii creștine.

Evanghelizarea ca aspect misionar în Biserica postmodernă nu are ca scop vestirea unei noi evanghelii. Conceptul de noua evanghelizare a fost introdus și folosit de Papa Ioan Paul al II-lea în legătură cu misiunea Bisericii Romano-Catolice în America Latină, unde apare în relație dialectică cu evanghelizarea fondatoare pe care o realizaseră misionarii spanioli și portughezi. Misiunea evanghelizării azi încearcă și accentuează nevoia așezării persoanei lui Iisus Hristos în centrul vieții creștine, în special, și al societății moderne contemporane, în general. Sfințenia personală și comunitară devine, în același timp, atât scop, cât și cale principală a evanghelizării.

Predica apostolului Petru din ziua Cincizecimii a avut ca temă centrală Persoana lui Iisus Hristos. După rostirea acestui cuvânt viu și convingător, mulțimea care era acolo s-a convertit în masă, s-a botezat și și-a schimbat modul de existență. Exemplul vieții acestei prime comunități creștine avea să schimbe, apoi, o lume întreagă. Trebuie menționat faptul că acea primă evanghelizare a dat posibilitatea omului de a răspunde la acest cuvânt. Răspunsul a însemnat apariția primei comunități creștine în lume, sau nașterea Bisericii lui Hristos. În acest sens, părintele Stelian Tofană afirmă că poporul: „nu trebuie să audă numai Evanghelia, ci, în primul rând, să fie determinat, prin felul în care este ea rostită, să dea și un răspuns acesteia. O evanghelie propovăduită, dar fără răspuns la ea din partea creștinilor, este o evanghelie trunchiată. Ceea ce se poate constata astăzi în viața Bisericii este faptul că creștinii posedă Evanghelia, o ascultă în cadrul slujbelor religioase, o citesc personal, dar încă nu au transformat-o integral într-un instrument de schimbare a vieților personale și, prin influență paradigmatică, și pe a altora din jurul lor, fie ei și necreștini. Așadar, potrivit experienței evenimentului Cincizecimii, concretizarea centralității lui Hristos se realizează, prin excelență, în Botez și în cuvânt”.

Pentru a înțelege cu adevărat lucrarea de evanghelizare trebuie să ne uităm la activitatea prolifică a apostolului Pavel, care a evanghelizat într-un mod special cuvântul lui Hristos. El a fost un vestitor al cuvântului evanghelic și un ambasador al lui Hristos. Astfel se explică, pe de-o parte, îndrăzneala lui susținută și sentimentul neclintit de autoritate în fața ridiculizărilor și a indiferenței și, pe de altă parte, refuzul său intransigent de a-și modifica mesajul pentru a se potrivi circumstanțelor. Evanghelia pe care Pavel fusese trimis să o propovăduiască era una complexă. Astfel, ca propovăduitor al acestui mesaj, el a trebuit să devină învățător, fiind parte a chemării lui. Procesul de învățare al altora a fost un element fundamental al practicii sale de evanghelizare. El vorbește despre faptul că trebuie să fii părtaș la suferință pentu Evanghelie și, totodată, trebuie să auzi chemarea pe care ți-o oferă Hristos.

Apostolul Pavel amintește faptul că „el a fost pus propovăduitor, apostol și învățător al neamurilor” (II Timotei 1, 12) și, totodată, vorbește despre Hristos:… „pe El să Îl vestim noi, pe tot omul sfătuindu-l, și pe tot omul învățându-l întru toată înțelepciunea” (Coloseni 1, 29). În ambele texte referirea la învățare explică propovăduirea. Cel care propovăduiește Evanghelia își îndeplinește lucrarea prin învățarea altora. A învăța pe alții Evanghelia este prima lui responsabilitate, și anume, el trebuie să o reducă la cele mai simple elemente esențiale, să o analizeze punctual, să-i stabilească sensul, să arate cum fiecare parte a mesajului se leagă de restul și să continue să o explice, până când este absolut sigur că ascultătorii lui au înțeles-o. Propovăduirea Evangheliei la Sfântul Apostol Pavel are ca punct central învățarea. El învăța atrăgând atenția, captând interesul, prezentând faptele, explicându-le semnificația, rezolvând dificultățile, răspunzând obiecțiilor și arătând care este efectul mesajului asupra vieții. În viziunea apostolului Pavel, cea dintâi și cea mai importantă lucrare a lui ca propovăduitor al Evangheliei era aceea de a transmite cunoștințe și de a fixa adevărurile în mintea oamenilor. Așadar, pentru el, singura metodă corectă de evanghelizare era metoda învățării.

În viziunea misionară a Sfântului Apostol Pavel, a răspunde Evangheliei lui Iisus Hristos înseamnă a recunoaște și a accepta adevărul acesteia și a-l trăi permanent în viața cotidiană: „că eu nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos; pentru că ea este putere a lui Dumnezeu spre mântuire tot celui ce crede, întâi iudeului și de asemenea elinului” (Romani 1, 16). Din acest citat reiese faptul că în ordinea istorică, evreii se bucură de prioritate în vestirea Evangheliei și, totodată, arată cum se manifestă puterea transformatoare a Evangheliei și care este semnificația socială a Evangheliei pentru viața de zi cu zi a credincioșilor.

Evanghelizarea în cadrul parohiei postmoderne

Astăzi, mai mult ca niciodată, Biserica trebuie să anunțe Evanghelia prin mijloace și elemente actuale în societatea de azi și, totodată, să se adapteze la noile situații ale vremii. Nu vorbim despre o re-evanghelizare a lumii, ci de o vestire a Evangheliei, care ia în considerare situațiile, nevoile și provocările contemporane. Societatea este într-o permanentă schimbare, iar Evanghelia trebuie să fie prezentă în aceasta, în noile dimensiuni ale lumii actuale și în noile contexte ce caracterizează perioada postmodernă. Evanghelizarea este, de fapt, o nouă inculturare a mesajului evanghelic.

Ceea ce lipsește astăzi din lucrarea evanghelizatoare este spiritul de jertfă pentru Evanghelia lui Hristos. Fericitul Augustin – interpretând versetul 26 din capitolul 21 după Ioan, unde este menționată prevestirea martiriului Apostolului Petru – arată latura sacrificială a popovăduirii Evangheliei asociind cuvintele Paște oile mele cu Suferă pentru oile mele. A primi Evanghelia înseamnă a adopta un mod aparte de a fi în lume și pentru lume.

Evanghelia nu este o problemă privată, de natură pur spirituală, preocupată doar de sufletul ființei umane, ci este un adevăr public, care are în vedere întreaga realitate socială, culturală, economică, politică și religioasă a societății. A întrupa adevărul Evangheliei nu înseamnă retragerea din lumea cotidiană, ci înseamnă a trăi o viață nouă în mijlocul realităților istorice dintr-o dublă perspectivă: atât a realității păcatului, cât și a realității lucrării răscumpărătoare a lui Hristos în lume.

Din punctul de vedere al misiunii parohiei, problema este nu numai de a ști în ce constă Ortodoxia, care este patrimoniul de bază al acesteia, ci și de a transmite acest tezaur generației tinere prin evanghelizare directă, comunicare explicită. Preotul este obligat să transmită și să comunice mesajul Evangheliei lui Hristos fiecărei generații. El trebuie să învețe din nou să evanghelizeze, să introducă adevărul, iubirea și bucuria lui Hristos despre care dă mărturie Sfânta Scriptură atât în viața personală, cât și în istoria oamenilor. Biserica este vie, se construiește și se lărgește numai prin mărturia continuă și credibilă a Evangheliei lui Hristos. Aici trebuie corectată o eclesiologie din trecut, care era prea departe de misterul pascal al lui Hristos și, deci, de misiunea comunității creștine de a vesti Învierea. Prin urmare, în misiunea sa, Biserica trebuie să vină mai aproape de Iisus Hristos Cel istoric, astfel încât curajul și elanul evanghelic al preotului să fie ancorate în El.

Parohia, ca Biserică întreagă, este chemată să propovăduiască și să învețe Evanghelia mântuitoare a lui Hristos și să fie mărturia lui Hristos în împrejurările speciale trimise de Dumnezeu. În acest sens, întreaga viață a parohiei este o misiune, datorită căreia aceasta există nu numai pentru informarea religioasă a membrilor ei, ci, mai ales, pentru mântuirea întregii lumi de sub stăpânirea „domnitorului acestei lumi”.

Misiunea și evanghelizarea sunt doi termeni care se diferențiază în teologie. Primul termen se referă la acele persoane care încă nu îl cunosc pe Iisus Hristos și opera Sa de răscumpărare a lumii, în timp ce al doilea termen face referire la oameni care au câteva cunoștințe sau experiențe ale credinței creștine. În societatea postmodernă, oamenii afișează adeseori ignoranță, confuzie, indiferență sau opoziție față de diferitele rădăcini culturale creștine, însă, cu toate acestea, Biserica este chemată la misiune și evanghelizare până la marginile pământului.

Un rol important în transmiterea mesajului evanghelic ni-l conferă slujbele săvârșite în limba pe care destinatarul o înțelege. Credința își are originea în ascultare, iar cuvântul rostit întotdeauna precede cuvântul scris. Referitor la întrebarea Sfântului Pavel – „Și cum vor crede în Acela de care nu au auzit?” (Romani 10, 14) –, același răspuns a fost mereu înțeles: necesitatea fără tăgadă a propovăduirii. În retorica clasică, există trei factori stabili care sunt implicați în comunicarea umană: vorbitorul, ascultătorul și subiectul la care face referire discuția. Urmărind schema de comunicare care a prevalat în folosirea mediei tehnologice de după al Doilea Război Mondial, factorii care afectează diseminarea și asimilarea mesajului s-au dublat. Alături de cei trei factori menționați anterior, vorbitor, ascultător și subiect, au fost adăugați alți trei factori suplimentari: canalul/mediul, mesajul și codul. Fiecare factor are propria sa relevanță în propovăduirea mesajului evanghelic de azi. Combinarea factorilor stabili cu cei suplimentari duc, cu siguranță, la o reînnoire sănătoasă și benefică a cuvântului Evangheliei în interiorul și în afara parohiei postmoderne.

Rolul parohiei în procesul evanghelizării este vital pentru însăși viața ei. Pentru teologia ortodoxă misionară, evanghelizarea constă în mărturisirea Cuvântului lui Dumnezeu către aproapele nostru, către vecinii parohiei noastre, vecini nu numai în sens geografic, ci și în sens cultural. Această lucrare misionară implică metode și mesaje speciale îndreptate către toate culturile și clasele sociale, dar, în același timp, și prudență și răbdare. Prudență, pentru că nu se urmărește prin propovăduire o transmitere teoretică a mesajului divin, ci o încorporare a cuvântului nostru în Cuvântul dumnezeiesc. Această conlucrare în cadrul evanghelizării o trăiesc toți participanți la Sfânta Liturghie, care se împărtășesc de Taina Cuvântului prin citirea, auzirea și transpunerea în viața de zi cu zi a mesajului evanghelic trăit liturgic. Răbdare, pentru că Mântuitorul Hristos a petrecut mai bine de 30 de ani pe pământ și a format un grup destul de restrâns de ucenici. El este aluatul ce dospește frământătura și puterea de germinare a semințelor Evangheliei în ogorul acestei lumi.

Conceptul de evanghelizare în documentul papal Evangelii Gaudium

Biserica evanghelizatoare a lumii de azi trebuie să fie una care înaintează în tradiția lui Avraam, Moise și a tuturor profeților. Fiecare creștin este chemat să iasă din zona de confort pentru a atinge toate periferiile care au nevoie de lumina Evangheliei. Evanghelizarea nu înseamnă să te năpustești fără scop în lume, ci înseamnă mai degrabă faptul că Biserica are nevoie mai mult ca niciodată să încetinească, să lase deoparte nerăbdarea pentru a-i vedea și asculta pe ceilalți, să se oprească din grabă și să rămână cu cineva care a șovăit pe cale.

Imaginea pe care actualul Pontif al Bisericii Romano-Catolice o propune în Evangelii Gaudium este a unei Biserici cu ușile mereu deschise. El intitulează secțiunea cinci a capitolului întâi: O mamă cu inima deschisă în care scrie: Trebuie să fim ca un tată pentru fiul risipitor, care ține ușa deschisă întotdeauna pentru ca fiul său să se întoarcă, să poată trece prin ea. El vorbește despre ținerea ușii Bisericii descuiate, astfel încât, dacă e cineva, care, mișcat de Duhul Sfânt, vine să-L caute pe Dumnezeu, el sau ea să nu găsească o ușă închisă. Biserica nu este o Vamă, ci este casa Tatălui, unde este loc pentru fiecare cu toate problemele sale. Papa Francisc recunoaște faptul că ceea ce deseori îi ține pe oameni departe de Biserică este modul birocratic de a rezolva problemele, astfel încât o abordare administrativă prevalează asupra abordării pastorale. În contrast cu aceasta, Papa Francisc insistă asupra viziunii unei Biserici ca loc al iertării, unde fiecare să se simtă binevenit, iubit, iertat și încurajat să trăiască o viață reînnoită în Duhul Sfânt prin Sfânta Liturghie.

Dacă Biserica este un loc al iertării, mesajul ei ar trebui să fie unul al bucuriei, iar evanghelizarea trebuie să fie marcată de această bucurie, care vine din trăirea experienței pascale. Papa Francisc recunoaște faptul că deseori viețile unor creștini par a fi ca postul fără Paști. O persoană care evanghelizează nu trebuie să arate niciodată ca un om care vine de la o înmormântare. În această secțiune a documentului, Pontiful reflectă asupra importanței conținutului și metodelor predicii, el citând următorul verset biblic: „În ceasul acela El S-a bucurat cu Duhul și a zis: Mulțumescu-Ți, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și de cei pricepuți și le-ai descoperit pruncilor”. Papa Francisc comentează acest verset astfel: „Domnului îi place într-adevăr să vorbească cu poporul Său; preotul ar trebui să lupte să comunice cu aceeași bucurie către ascultătorii săi”.

Cuvintele milă și blândețe apar frecvent în discursurile și scrierile Papei Francisc. El vorbește despre o Biserică a milei, pe care o descrie ca pe o comunitate cu dorința infinită de a arăta mila, fructul propriei experiențe, a puterii milei infinite a Tatălui. Într-adevăr, mila lui Dumnezeu și nevoia ca Biserica să arate milă apare de 29 de ori în documentul menționat anterior. Din al treilea paragraf al aceluiași document, Papa face aluzie la ceva ce a repetat mereu: „Lăsați-mă să vă spun încă o dată că Dumnezeu nu obosește niciodată în a ne ierta; noi suntem cei ce obosim în a căuta mila Sa”. Cuvântul blândețe apare nu mai puțin de nouă ori în acest document. Suveranul Pontif spune așa: Blândețea este cea care niciodată nu dezamăgește, fiind mereu capabilă să ne readucă bucuria. Hristos face posibil ca noi să ne ridicăm capetele și să începem din nou o nouă viață. El vorbește despre a întâmpina răul cu blândețe agresivă și oferă uimitoarea perspectivă a Fiului lui Dumnezeu, care S-a înomenit și ne-a chemat la revoluția blândeții. Fiecare persoană din lume este obiect al blândeții infinite a lui Dumnezeu.

Cultura generată de credință este o obligație de realizat și o tradiție de conservat și de transmis. Numai așa, evanghelizarea, deși autonomă de cultură, își dobândește modul de a influența deplin viața omului și a națiunilor. De aceea misiunea Bisericii trebuie să intre în raport critic și constructiv cu orice formă de cultură. Pe de-o parte, Evanghelia nu trebuie să fie izolată de culturile în care a fost introdusă, iar pe de altă parte, forța acesteia este pretutindeni transformatoare și regeneratoare. Prin forța de care dă dovadă, Evanghelia corectează elementele culturii în care pătrunde, fără să se altereze ea însăși în contactul cu culturile.

Pentru Papa Francisc, contextul istoric și cultura sunt resursa teologică pentru o comunicare valoroasă și eficientă a Evangheliei. Procesul de culturalizare și contextualizare este o evanghelizare în sine. Un asemenea proces se întâmplă, mai ales, în țările creștine și înseamnă încurajarea, protejarea și revigorarea unei bogății care există deja. În contexte în care prevalează alte practici religioase sau elemente de secularizare profundă, înseamnă aprinderea scânteii unui nou proces de cultură evanghelică, chiar dacă aceasta indică o planificare pe termen lung. Fără doar și poate, evanghelizarea recunoaște cu bucurie nenumăratele comori pe care Duhul Sfânt le revarsă asupra Bisericii. Evanghelizarea, de care este legată credința și cultura, trebuie permanent să mărturisească cu fermitate locul unic al lui Hristos în lume, sfințenia Bisericii și iubirea dintre creștini.

În acest sens, papa Paul al VI-lea afirmă faptul că: „datoria Bisericilor locale este aceea de a asimila esențialul mesajului evanghelic, de a-l transfigura fără cea mai mică alterare a adevărului fundamental, de a-l formula în limbajul înțeles de oameni, pentru ca evanghelizarea să nu-și piardă semnificația. Această acțiune nu trebuie să aibă loc într-o manieră decorativă, ci în mod vital, în profunzime și până la rădăcini. Ruptura dintre Evanghelie și cultură este, fără îndoială, drama epocii noastre… de aceea, trebuie să se depună toate eforturile în vederea unei evanghelizări generoase a culturii, mai exact a culturilor. Ele trebuie să fie regenerate prin interacțiunea cu Vestea cea bună. Pentru realizarea acesteia este necesară proclamarea Evangheliei pe limbajul și în cultura oamenilor.

Evanghelia reprezintă deja o cultură și nu un fel de sirop concentrat care trebuie diluat în diverse culturi. Evanghelia este un organism cultural, ontologic, nu numai în jurul Persoanei lui Hristos, ci și al tuturor celor care s-au altoit în El. Ea nu poate deveni o abstracție, o cultură de muzeu, deoarece este legată ființial de persoanele Sfintei Treimi, dar și de persoanele umane. Evanghelia reprezintă o întrețesere unitară a divinului cu umanul. Cultura din Evanghelie nu este doar o comunicare între oameni care împărtășesc Evanghelia, ci este o comunicare de la Dumnezeu la oameni și de la oameni la Dumnezeu, ceea ce include o împărtășire reciprocă. Așadar, ea este o cultură deschisă, deopotrivă, pe verticală și pe orizontală.

Evanghelizarea cuprinde și problema sărăciei. Săracia nu este doar un concept de natură economico-financiară, ci și o realitate în care se manifestă solitudinea afectivă, crizele profesionale, lipsa sănătății, absența relațiilor inter-umane și toate frustrările care provin din neputința integrării într-un grup uman. Săracul este, de fapt, cel care nu contează, care nu este ascultat niciodată, de care dispun alții fără a-l întreba sau interpela, care este scufundat într-o izolare atât de dureros resimțită, încât cel în cauză poate să ajungă la gesturi ireparabile de disperare. Numeroase lucrări cu caracter pastoral, preocupate de fractura dintre lumea săracilor și Biserică are în vedere găsirea unor soluții privind proclamarea mesajului Evangheliei în lumea săracilor.

În acest sens, Papa Francisc arată faptul că evanghelizarea include cuvântul speranței pentru cei săraci și cuvântul judecății pentru cei care-i marginalizează. El întreabă: „Către cine ar trebui să se îndrepte mai întâi Biserica?” -, iar răspunsul este că Evanghelia ne îndreaptă către săraci, care sunt destinatarii privilegiați ai Evangheliei. În capitolul II al documentului, Papa exprimă cu empatie un NU față de ceea ce el numește o economie a excluderii, condamnând fenomenul culturii de unică folosință, constând din oameni care au apărut nu doar ca exploatați, ci damnați, resturi. Pontiful cheamă la o Biserică săracă și pentru săraci. Săracii, în mod special, sunt înțeleși ca suferința lui Hristos și, astfel, noi trebuie să ne lăsăm evanghelizați de ei. Noua evanghelizare este o invitație la recunoașterea puterii salvatoare care lucrează în viețile noastre și, de aceea, noi trebuie să-i punem pe aceștia în centrul pelerinajului Bisericii. A fi evanghelizat de săraci înseamnă înainte de toate a găsi prezența lui Hristos în aceștia, transpunându-ne în locul lor într-un mod concret, și anume: să le fim prieteni, să-i ascultăm, să vorbim pentru ei și să îmbrățișăm înțelepciunea tainică pe care Dumnezeu o împarte cu noi prin ei. În concluzie, Suveranul Pontif este de acord că misiunea începe dinspre margini și marginalizați.

Evanghelia lui Hristos are un mesaj clar, care se identifică cu viața, și vindecarea este dăruită tuturor celor care sunt săraci. Doar Evanghelia este cea care aduce tuturor oamenilor, indiferent de originea lor rasială, socială sau politică, libertate adevărată și viață veșnică. Convertirea deplină a inimii este rodul principal a lucrării nevăzute a Duhului Sfânt în noi, făcute după chipul și asemănarea Sa, cu toate că: „El, bogat fiind pentru voi a sărăcit… ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogățiți” (II Corinteni 8, 9). Părintele Ion Bria susține că egalitatea creștinilor și libertatea în Duh este dăruită de Sfânta Liturghie. Aceast dar oferit de Liturghie trebuie mărturisit și continuat și în activitatea economică și în eliberarea de sub asuprirea socială.

Evanghelizarea și imperativul ecumenic sunt legate indisolubil una de cealaltă, deoarece unitatea creștinilor atrage după sine eficiența și mărturia cuvântului evanghelic. Într-o lume frământată de conflicte, fragmentări și diviziuni, unica alternativă pe care o avem la dispoziție este aceea de a regăsi unitatea în Hristos. Căutarea unei unități vizibile a creștinilor ia naștere din conștiința că aceasta este o dovadă în plus a bunătății și adevărului evanghelizării. Dacă lumea creștină este în criză aceasta se datorează faptului că Dumnezeu și Biserica sunt prezente marginal. Dialogul ecumenic este piatra de temelie a unei evanghelizări convingătoare și sigure. Unitatea dată nouă de către Hristos este atât un dar, cât și o îndatorire, care ne deschide către problemele și necesitățile Bisericii și ale lumii. Unitatea de credință dă credibilitate mesajului evanghelic. Dacă în viața noastră nu se reflectă frumusețea acelei Împărății pe care o anunțăm, evanghelizarea noastră devine o contra-mărturie.

Bibliografie

Bevans, Stephen, The Apostolic Exhortation Evangelii Gaudium on the Proclamation of the Gospel in Today’s World, in „Evangelism as Discipleship”, Editor Jooseop Keum, 103.2 (399) International Review of Mission, November 2014, A World Council of Churches Publication, Geneva, Switzerland.

Bria, Ion, Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission, Geneva, World Council of Churches, 1986.

Bria, Ion, Regenerarea misiunii creștine în contextul urban, în „Relevanța operei Părintelui Profesor Ion Bria pentru viața bisericească și socială actuală. Direcții noi de cercetare în domeniul doctrinei, misiunii și unității Bisericii”, Sibiu, 14-17 mai 2009, Editura Universității „Lucian Blaga”, 2010.

Constantineanu, Corneliu, Puterea transformatoare a Evangheliei: Dimensiunea socială a adevărului evanghelic în Romani 12, în „Dimensiunea socială a Evangheliei, Suplimentul Teologic al Jurnalului Plērōma”, Oradea, Editura Plērōma.

Giraldo, Roberto, Il primato dell’amore, Scritti di ecclesiologia ecumenica, Venezia, I.S.E. „San Bernardino”, 2013.

Himcinschi, Mihai, Misiune și dialog, Ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului interreligios, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2003.

Himcinschi, Mihai, Misiunea Bisericii și aspectele ei. Evanghelizarea sau propovăduirea Evangheliei, Curs de Teologie, 2008.

Koukoura, Dimitra, Evangelism in „Christian” Societies. An Orthodox Homiletic Approach in „Evangelism as Discipleship”, Editor Jooseop Keum, 103.2 (399), International Review of Mission, November 2014, A World Council of Churches Publication, Geneva, Switzerland.

Nayak, Anand, La nouvelle évangélisation: mission dans la société post-moderne, en La mission a l’aube du troisième millénaire, Actes du Colloque missiologique, Université de Fribourg, 22-23 oct. 1998.

Packer, James I., Evanghelizarea și suveranitatea lui Dumnezeu, trad. Claudia Guiu, Cluj Napoca, Editura Logos, 2010.

Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi. Esortazione apostolica sull’evangelizzazione nel mondo contemporaneo Roma, 8 dicembre1975: Enchiridion Vaticanum, (V), n. 1612, 1675.

Špidlík, Tomáš, Rupnik, Marko Ivan, Teologia Pastorală. Pornind de la frumusețe, trad. Ioan Milea, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2007.

Tia, Teofil, Descreștinarea. O „apocalipsă” a culturii, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.

Tofană, Stelian, Evanghelizarea sau centralitatea lui Hristos într-o societate secularizată, în „Dimensiunea socială a Evangheliei, Suplimentul Teologic al Jurnalului Plērōma”, Oradea, Editura Plērōma.

Tofană, Stelian, Introducere în Studiul Noului Testament (vol. II), Evangheliile după Matei și Marcu. Documentul Quelle, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.

Surse Web:

http://w2.vatican.va/content/francesco/en/apost_exhortations/documents/papa-francesco_esortazione-ap_20131124_evangelii-gaudium.html

Brudiu Răzvan, PhD, University „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, ROMANIA. Last work: Pastoral and missionary exigencies in the urban parish, in vol. „The Missionary Ethos of the Church in post-modernity”, Suplement of Altarul Reîntregirii Journal, Alba Iulia, 4-6 of May, 2015; contact: [anonimizat]