Evanghelia Copilăriei Lui Iisus la Matei 1 2

Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Universitatea București

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”

Specializarea Teologie Pastorală

Lucrare de licență

Coordonator științific: Absolvent:

Pr. Prof. Dr. Constantin PREDA Niță Șerban

București

2016

Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice

Universitatea București

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul”

Specializarea Teologie Pastorală

Evanghelia copilăriei lui Iisus la Matei 1-2, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Coordonator științific: Absolvent:

Pr. Prof. Dr. Constantin PREDA Niță Șerban

București

2016

Cuprins

Argument

I. Introducere

II. Genealogia Mântuitorului – generalități

2.1. Lămuriri noționale tehnice despre termenii. „Evanghelie“, „genealogie“

2.2. Evanghelia după Matei (autorul, structura)

2.3. Genealogia propriu-zisă cu lămuriri despre personaje

2.4. Scurtă privire comparativă: genealogia de la Matei și genealogia de la Luca

III. Copilăria lui Iisus la Matei 1-2

3.1. Preliminarii

3.2. Cadrul istoric și geografic

3.2.1. Date cronologice

3.2.2. Situația politică, religioasă și culturală a Palestinei

3.3. Originea și existența Mântuitorului

3.3.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos. Genealogia Mântuitorului

3.3.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Vestea nașterii

3.4. Pruncul și Copilul Iisus, Domnul

3.4.1. Nașterea Domnului

3.4.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la Templu

IV. Concluzii

Bibliografie

Anexe

I. Introducere

Istoricitatea sau caracterul istoric al oricărui individ, presupune enumerarea unor evenimente importante care au avut loc de la nașterea pânî la moartea respectivului individ. Pentru noi Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu este una dintre persoanele Sfintei Treimi, despre Care Simbolul Niceo-Constantinopolitan afirmă, în articolul 2, că S-a născut din Tatăl mai înainte de toți vecii: ”Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce este de o ființă cu Tatăl…”.

Autenticitatea și realitatea întrupării nu este o simplă intenție a lui Dumnezeu, de a ne da un exemplu. Iisus Hristos a cunoscut toate afectele și însușirile firii noastre: oboseala (In 4, 6), tristețea, plânsul, foamea, durerea, agonia până și moartea, și nu o moarte oarecare, ci una de ocară, prin care erau pedepsiti doar rău-făcătorii.

Sfintii Părinți spun că firea dumnezeiască se strânge și se ”comprimă” în sine, pentru a lăsa câmp deschis și liber firii omenești. Pe de altă parte, prin ”enipostazierea” ei în Cuvântul, firea omenească a fost întărită și transfigurată în ea însăși, în persoana Sa proprie, Fiul restabilește conformitatea ei naturală cu Dumnezeu-Creatorul, dăruindu-i libertatea totală față de păcat și față de moarte. Dacă ”Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”, cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, procesul îndumnezeirii a început chiar în Hristos, căci Cuvântul a îndumnezeit în sens propriu trupul pe care 1-a luat în firea Sa omenească, El a fost uns (Is. 61, 1 ; Lc. 4, 18; Fapte 4, 27) și consacrat prin ungerea Duhului Sfânt (Fapte 10, 38). Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat deplin, ca să lucreze El însuși mântuirea noastră prin trupul Său și El a refăcut firea noastră în El, arătând prin aceasta că putem deveni și noi ceea ce ne-a arătat El. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ține de firea noastră, deoarece nu putea să mântuiască fără a-și asuma, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtășim de cele ale Lui, așa cum soarele absoarbe umezeala pământului. Sfântul Andrei al Cretei spune că tocmai pentru aceasta noi trebuie să cinstim chipul Său zugrăvit pe icoană : ”De aceea Se și arată după înviere ucenicilor și înaintea ochilor lor Se înaltă la ceruri, înălțând și smerita fire omenească; Un Domn, cunoscut în două firi, împreună închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt; având, de asemenea, două voințe și două lucrări; iar prin asta, înțeles și mai presus de înțelegere, mărginit și nemărginit, cu putință de a fi zugrăvit în icoane și închinat, datorită trupului pe care 1-a luat, iar, prin închinăciunea ce I se aduce, slava se ridică la cel zugrăvit pe icoană, așa cum spune Sfantul Vasile: Cinstea dată icoanei trece la cel zugrăvit pe icoane.”

An de an, în ziua de 25 decembrie, creștinii prăznuiesc Nașterea Domnului, precum și faptele unice de acum două mii de ani. Acela care avea să schimbe cursul istoriei prin învățătura Sa se năștea în smerenie și în anonimat. „Poporul ce stătea în întuneric și-n umbra morții a văzut lumină mare, și celor ce ședeau în întuneric, lumină le-a răsărit” scria Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, preluțnd cuvintele proorocului Isaia (Matei 4, 16 Isaia 9, 1).

Prin Nașterea Sa, lumea a auzit și a cunoascut „Lumina cea Mare a Evangheliei sale, lumina învățăturii Sale dumnezeiești”. Cu toate acestea, este bine să cunoaștem și contextul istoric al Nașterii Domnului. Sfântul Evanghelist Luca își începe relatarea privitoare la Nașterea Domnului prin cuvintele: „Iar în zilele acelea, a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie fiecare. Această înscriere s-a făcut pe când Quirinius era guvernator în Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa.” (Luca 2, 1-3) Deci este voba de un recensământ al populației din Imperiul Roman, făcut din porunca împăratului Octavian Augustus 27 (29) î.Hr. – 14 d.Hr. În timpul acela, Siria era condusă în numele împăratului, de guvernatorul Publius Suplicius Quirinius, el controlând și Țara Sfântă, cu provinciile ei încă din anul 12. î.Hr. Datorită acestui recensământ, Fecioara Maria și dreptul Iosif au plecat din Nazaretul Galileii unde locuiau, în orășelul Bethleem, la câțiva kilometri de Ierusalim în sud, pentru că se trăgeau de acolo și fiecare cetățean era obligat să se înscrie în locul de origine, după cum relatează același Evanghelist (Luca 1, 4–5). Ajungând în Bethleem „sau împlinit zilele ca Maria să nască” și negăsind locuri de găzduire, a născut pe Fiul lui Dumnezeu în condiții foarte simple, fiind nevoită să-l culce într-o iesle. (Luca 2, 16 și 12)

Sfântul Evanghelist Matei precizează și el că Nașterea Domnului a avut loc în Bethleem, „în zilele lui Irod împărat” (Mt. 2, 1) Este vorba de regele Irod numit și „cel Mare” care a domnit în Iudeea (37 î.Hr.-4 d.Hr.), un rege crud care și-a ucis chiar și pe unii membri ai familiei sale de teama uzurpării tronului.

Trebuie să spunem că Nașterea Domnului a fost chiar spre sfârșitul domniei sale (4 d.Hr.) întrucât călugărul Dionisie Exigul (†545) cel care a inițiat așa numita „eră creștină” cu numărarea anilor de la Hristos, și care era din Dobrogea de azi, a făcut o greșeală de 4 sau 5 ani, fixând Nașterea Mântuitorului în anul 753 de la întemeierea Romei („calendarul oficial” de atunci) în loc de 749-748. Cu alte cuvinte, potrivit unor calcule concrete, Iisus Hristos S-a născut cu 4-5 ani (unii cred că în anii 6-7) înainte de ceea ce numim noi „era creștină” sau „anii de la Hristos” (tocmai din cauza greșelii lui Dionisie Exigul).

Sfântul Evanghelist Luca relatează și „închinarea păstorilor din ținutul acela”, „care stăteau pe câmp și păzeau turmele, făcând noaptea de strajă”. (Luca 2, 8) Un înger al Domnului le aduce „bucurie mare” care va fi pentru tot poporul. (Luca 2, 10-11) Și cu îngerul au văzut oaste cerească care lăuda pe Dumnezeu din cer cântând „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoaie” (Luca2, 13-14). Așadar, îngerii trimiși de Dumnezeu din cer, sunt primii vestitori ai Nașterii Pruncului Sfânt. Ascultându-le îndemnul, păstorii pornesc spre Bethleem, unde „au aflat pe Maria și pe Iosif și Pruncul culcat în iesle” (Luca 2, 16). Ei au devenit primii oameni care au binevestit Nașterea lui Iisus printre semenii lor căci „văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Pruncul acesta. Și toți cei ce au auzit se mirau de cele ce le spuneau păstorii”. (Luca 2, 17-18)

Sfântul Apostol și Evanghelist Matei relatează și venirea unor magi din răsărit, la Bethleem călăuziți de o stea, să i se închine și ei Pruncului Iisus, în care vedeau un trimis al lui Dumnezeu. Din nefericire regele Irod a fost înștiințat de venira lor la Ierusalim. El a convocat pe arhiereii și pe cărturarii poporului, de la care a aflat că Mesia urma să se nască – potrivit profeției lui Miheia – în Bethleem. Drept aceea Irod a chemat în ascuns și cu vicleșug pe magi, i-a sfătuit să plece la Bethleem să se închine pruncului, după care le cerea să-l anunțe să meargă să i se închine și el. Magii i-au ascultat îndemnul, steaua călăuzitoare s-a arătat din nou și „a stat deasupra locului unde era pruncul”. Au intrat în casa unde era Pruncul și mama Lui, s-au închinat și au oferit daruri: aur, smirnă și tămâie. După această închinare, primesc de sus înștiințare în vis să nu mai treacă pe la Irod, ci să se întoarcă în țara lor pe altă cale (Mt. 2, 1-12). În același timp, dreptului Iosif i se arată în vis un înger al Domnului, care îi poruncește să ia Pruncul și pe mama Lui și să fugă în Egipt, căci Irod vroia să-l omoare.

Familia sfântă a stat în Egipt doi ani, până la moartea lui Irod, când a fost din nou înștiințată de îngerul Domnului să se întoarcă „în pământul lui Israel” și au venit toți trei în orașul Nazaret, din Galileea în nordul Țării Sfinte. (Mt. 2, 13-23) Nașterea de acum două mii de ani este mereu actuală, este o realitate permanentă. Pruncul Iisus este și azi printre noi la Sfânta Euharistie la care ne cheamă pe toți. Credincioșii vin neîncetat cu darurile sau prinoasele lor: aurul credinței, smirna iubirii și tămâia faptelor bune și a nădejdii, prin care îl cinstesc pe Iisus, devenit învățătorul și părintele veacurilor.

Uriașa personalitate a Sfântului Ioan Gură de Aur a dominat epoca timpului său într-un mod nemaîntâlnit. Nici un alt om al timpului său nu a atras atâta stimă din partea conemporanilor și a posterității. Mai presus de aceasta, Ioan Gură de Aur fascinează și astăzi prin „știința lui teologică și talentul lui neîntrecut, virtuțile lui evanghelice și calitățile lui sufletești mari, atitudinea lui eroică în încercări dureroase și mai ales destinul lui măreț și tragic”.

Laolaltă cu acestea enumerate mai sus, marelui patriarh al Constantinopolului i se mai potrivește și titlul de marele propovăduitor al filantropiei, care profund pătruns de durerea omenească a știut cum să-i facă și pe alții să fie mișcați de aceasta. În Antiohia și apoi la Constantinopol, ca preot și apoi ca episcop, s-a luptat să-i învețe pe oameni, atât prin cuvânt, cât și prin faptă că „nu se poate vorbi despre o renaștere spirituală a omenirii, dacă aceasta nu are la bază dragostea creștină. Aici se găsește baza socialismului creștin”.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost omul providențial al epocii în care a trăit, epocă măcinată de ură, invidie, intrigă, sărăcie, etc. Viața socială nu se afla pe un făgaș normal. Clasele sociale apăsate trăiau viață grea. Exista un contrast evident între viața de lux a latifundiarilor, patronilor și înalților funcționari, deci a celor bogați în general și viața de lipsuri și suferințe a celor săraci. Statul oferea pâine și circ locuitorilor, însă nu era capabil să țină în frâu oraganismul său și al societății. Fără îndoială că societatea era impregnată de suferință morală. Legile și mijloacele obișnuite nu ajungeau nici pe departe de să îndrepte starea de lucruri, însă marele ierarh, a reușit într-o mare măsură să redreseze moral societatea timpului său.

II. Genealogia Mântuitorului – generalități

2.1. Lămuriri noționale tehnice despre termenii. „Evanghelie“, „genealogie“

În limbajul Evangheliei din Cartea neamului, creștinismul are nu numai dimensiunile adâncimii, care ridică din lumea relativității spre zările desăvârșirii, ci afundă în timp și leagă de trecutul istoric, de părinții și moșii și strămoșii, cei după trup, ai lui Iisus: Avraam, Isaac, Iacob, David, Solomon.

Noul Testament începe cu textul Cărții neamului lui Iisus Hristos, de la Matei I, 1-24. Textul acesta conține sfârșitul începutului și începutul sfârșitului, pentru că fixează interdependența existentă între cele două testamente, urmând de la Avraam și sfârșind cu Iisus Hristos – Domnul nostru. Prin Evanghelia Cartea Neamurilor, raportul dintre Vechiul Testament și Noul Testament se vădește azi multiplu și direct de a îmbina legături și de o unitate dialectică.

Pentru a dovedi că Iisus este Mesia cel făgăduit de Proorocii Vechiului Testament, Sfântul Evanghelist Matei ne dă genealogia lui Iisus de la Avraam și până la nașterea Sa și ne arată legătura trupească și spirituală cu iluștrii săi înaintași.

Astfel, Iisus este fiul lui Avraam, Isaac, Iacov, Rut, Iesei, David, Solomon și ceilalți ascendenți. Genealogia Domnului Iisus Hristos se găsește în Evangheliile Sfinților Matei și Luca. Aceste scrieri stau în fruntea cărților Sfintei Scripturi.

Căutând cuvântul „Evanghelie“ în „Dicționarul Noului Testament“, vom găsi că „Evanghelie“ înseamnă «vestea bună» a mântuirii, adusă lumii de Iisus Hristos. Ea poartă diferite denumiri, după cel propovăduit sau după cel care o propagă. Astfel, se numește deopotrivă: «Evanghelia Împărăției» (Matei 4, 23; 24, 14); «Evanghelia harului lui Dumnezeu» (fapte 20, 24); «Evanghelia lui Dumnezeu» (Rom. 15, 16, II. Cor. 11, 7), «Evanghelia lui Hristos» (I Cor. 9, 12), «Evanghelia mântuirii» (Efes, 1, 13).

Iar «Genealogia Mântuitorului», în același Dicționar e definită ca fiind înșirarea neamurilor Lui de la Adam. Noul Testament ne prezintă două genealogii ale lui Iisus Hristos: Matei 1, 1 –16 și Luca 3, 23 – 28. Prima pornește de la Avraam până la Iisus, în chip descendent, zicând: «Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam» (Matei 1, 1); iar a doua pornește de la «Iisus, care, precum se socotea, era fiul lui Iosif» și urcă în mod ascendent până la «Adam, fiul lui Dumnezeu»(Luca 3, 38).

Termenul „evanghelie“ derivă deci de la cuvântul grecesc τό εΰαγγέλιον. Acest termen înseamnă mai întâi premiul care se dădea aceluia care aducea o veste bună, iar apoi vestea cea bună însăși.

Evangelia este cea mai bună veste care s-a adus cândva omenirii prin Apostolii Domnului și învățăceii lor, care oriunde veneau istoriseau viața și activitatea desfășurată de Domnul în timpul cât a petrecut aici pe pământ în mijlocul poporului Său în scopul mântuirii neamului omenesc. E adevărat că toți istoriseau viața și activitatea Domnului Iisus Hristos, dar cât privește forma istorisirii, fiecare dintre ei povestea aceleași episoade cu alte cuvinte și adeseori în altă ordine de idei, așa că aceeași veste bună, după cuprinsul ei, primea în gura fiecărui predicator o formă nouă.

Faptul acesta s-a învederat cu deosebire atunci când istoria evanghelică s-a fixat de unul sau altul dintre apostolii Domnului sau învățăceii acestora în scris. Evanghelia scrisă prezenta de acum înainte o formă deosebită de predicare a celui care a scris-o asupra celor ce a învățat și a făcut Domnul Iisus pentru omenire.

Când Biserica creștină s-a văzut în posesia mai multor evanghelii scrise, pentru a le putea deosebi pe unele de altele, ea trebuia să dea fiecăreia din ele o numire proprie. Cea mai simplă numire era aceea de a le numi după autorul care le-a scris. Drept aceea, evangheliile care au fost primite în sânul Bisericii creștine au fost numite: evanghelia după Matei, cea după Marcu, cea după Luca, cea după Ioan.

Voind să vorbească despre Domnul nostru Iisus Hristos și să dea primilor săi cititori (iudeo-creștinii din Palestina și din împrejurimi) dovezi mai luminoase că Domnul Iisus este într-adevăr Mesia cel prezis de profeții Vechiului Testament și așteptat cu mare dor de iudeii vremurilor de atunci, evanghelistul Matei ține să arate înainte de toate care sunt legăturile acestei personalități ilustre cu bărbații mari ai timpurilor trecute.

Obiceiul de a induce pe înaintașii vreunui bărbat mare este străvechi. Moise a introdus în prima sa carte (Gen. 5,1; 10,1; 11, 10) întreaga spiță a neamului omenesc (genealogia) de la Adam și până în timpurile sale. De când Aaron și fiii săi au fost unși preoți și arhierei peste poporul lui Israel s-a ivit necesitatea de a alcătui tablouri genealogice nu numai asupra neamului lui Israel în general, ci și asupra descendenților acelei familii, ai cărei fii erau chemați a fi preoții și arhiereii poporului acestuia (cf. Lev. 3, 1); ( Cron, 7, 1, Neemia 12, 1).

Câteva sute de ani mai în urmă, David, care se trăgea din seminția lui Iuda, ajunge rege în Ierusalim și prin gura profetului Natan Dumnezeu îi promite că tronul nu se va mai lua de la dânsul și de la ai săi în veci (2 Sam. 7, 13).

Promisiunea aceasta i se dă lui David anticipând pe viitorului Mesia, care avea să se nască din familia lui și avea să domnească în veci peste credincioșii Săi. De aceea, din acest moment înainte trebuiau să se alcătuiască tablouri genealogice și asupra familiei davidice atât pentru a se putea stabili drepturile la tron ale descendenților lui, cât și în vederea celui din urmă și celui mai ilustru descendent al lui, care avea să fie Mesia. Asupra Acestuia aveau să treacă toate făgăduințele date de Dumnezeul lui Avraam, căruia i s-a zis: „Întru seminția ta se vor binecuvânta toate popoarele pământului“ (Gen. 12, 3).

Tablourile genealogice se păstrau de obicei la templu pentru a fi completate acolo și ferite de falsificări. Pe lângă tablourile genealogice cu caracter oficial, vor fi existat și multe alte tablouri genealogice alcătuite de capii familiilor. Acestea aveau un caracter privat și se păstrau din tată în fiu în cadrul familiilor. Aceste tablouri genealogice purtau la cei vechi numirea de „carte a neamului” sau „carte genealogică” (βίβλος ξευέσεώς), deși erau adeseori de cuprins foarte mic (Gen. 5, 1; Ezdra 2,62; Neem. 7,5). De aceea și evanghelistul nostru induce tabloul genealogic al Domnului nostru Iisus Hristos drept „carte a neamului” Său.

2.2. Evanghelia după Matei (autorul, structura)

Autorul primei evanghelii canonice a fost Matei-Apostolul. El este amintit în lista apostolilor, ocupând locul al șaptelea înainte de Toma (Mc. 3, 18; Lc. 6,15), iar în Evanghelia întâia, locul al optulea (Mt. 9, 19).

Înainte de a fi chemat la apostolat, era vameș în Capernaum. De bucurie că a scăpat de osânda vămii și de disprețul conaționalilor săi, a dat o masă în cinstea Mântuitorului, cu care prilej Iisus a fost acuzat de farisei și de ucenicii lui Ioan Botezătorul că stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii. De atunci, Sfântul Matei a urmat Domnului cu credință, împărtășind soarta celorlalți apostoli. În afară de listele apostolilor, nu mai este amintit nicăieri în cărțile Noului Testament.

Sfântul Matei se caracterizează prin modestie. Ca și ceilalți Apostoli a primit mandatul de a propovădui evanghelia, s-a umplut de Duhul Sfânt la Praznicul Cincizecimii și a evanghelizat în Palestina, participând la organizarea comunităților creștine din metropola iudaică până la începutul persecuției lui Irod Agripa, când, împreună cu ceilalți apostoli a trebuit să părăsească pentru o vreme Palestina (Faptele Apostolilor 12, 17). Tradiția activității lui ulterioare ne spune că, părăsind Palestina, a propoveduit în Etiopia și India (Arabia răsăriteană). Tot tradiția ne spune că Apostolul Matei a scris o evanghelie în limba aramaică pentru comunitățile creștine din Palestina, în timpul când se purta cu gândul să părăsească această țară pentru a-și putea continua activitatea evanghelică în alte părți. Biserica ortodoxă îl prăznuiește între martiri în ziua de 16 noiembrie.

Evanghelia Sfântului Matei a fost scrisă în limba aramaică. Acest original s-a folosit mai întâi în Palestina. După dezvoltarea rapidă a creștinismului în lumea păgână (greco-romană), cărțile sfinte au devenit căutate și evanghelia a fost tradusă în limba greacă. Proporțional, originalul aramaic a fost mai puțin folosit decât traducerea în limba greacă. Persecuțiile din lumea iudaică au făcut ca originalul să dispară de timpuriu, rămânând numai traducerea greacă.

Traducerea a fost făcută cu siguranță înainte de anul 70, anul dărâmării Ierusalimului. Cine a fost traducătorul, nu știm. O tradiție de mai târziu ne informează că ar fi fost Sf. Iacob cel tânăr, sau chiar Sf. Apostol Ioan. Unii teologi contemporani presupun că traducătorul ar fi fost însuși Sfântul Evanghelist Matei. Aceasta este o presupunere destul de întemeiată, întrucât Sfântul Mateiu, ca fost vameș, cunoștea cu siguranță limba greacă.

Sfinții Părinți care au mărturisit despre autorul primei Evanghelii s-au referit și la adresanții ei. Aceștia au fost iudeo-creștinii palestinieni. Aceasta rezultă și din cuprinsul Evangheliei, căci autorul presupune la cititorii săi o cunoaștere perfectă a țării, a obiceiurilor iudaice, a legii și profeților.

Scopul urmărit de autor este de a lăsa în scris fiilor săi sufletești Evanghelia propoveduită de Sfinții Apostoli, după ce aceștia au fost obligați de împrejurări să păzească Palestina. Prin Sf. Evanghelie urma să se păstreze trează conștiința creștină și nefalsificarea adevărurilor mântuitoare.

După părerea multor Sfinți Părinți, Evanghelia a urmărit și un scop misionar: acela de a dovedi cât mai precis iudeo-creștinilor palestinieni că Domnul nostru Iisus Hristos este adevăratul Mesia proorocit în Vechiul Testament. Acest al doilea scop este evident din faptul că atât minunile Domnului și alte momente din viața Lui sunt prezentate ca o împlinire a proorociilor din Vechiul Testament.

Câțiva teologi contemporani mai spun că prima Evanghelie urmărește și un al treilea scop: apologetic-polemic. Acesta ar rezulta din faptul că autorul combate falsele nădejdi ale necredincioșilor iudaici că adevăratul Mesia va veni.

Din tradiția asupra timpului scrierii Evangheliei după Matei știm că „Matei și-a scris Evanghelia sa când se purta cu gândul să părăsească Palestina și să plece la alții ca să predice (Eusebiu și Ieronim). Când a fost acest timp nu știm. O altă informație avem de la Sf. Irineu. El spune că „Matei și-a scris Evanghelia pe când Petru și Pavel predicau și organizau Biserica din Roma˝ (pe la anul 61 ?). Informația Sfântului Irineu nu corespunde însă datelor istorice.

Pe baza informațiilor se poate stabili că Sf. Matei este primul dintre Apostoli care a scris o Evanghelie între anul 42, când Sf. Apostoli încep să părăsească Palestina, și anul 44 – 45, când Sf. Ap. Pavel, venind la Ierusalim cu ajutoare frățești, n-a mai găsit nici un Apostol. Profesorul V. Gheorghiu stabilește ca timp mai precis al Evangheliei Sfântului Matei anul 43 sau prima jumătate a lui 44.

Ca loc al scrierii este socotit Ierusalimul sau Palestina. Probabil Evanghelia a fost încredințată comunității de acolo, care și-a păstrat organizația inițială și în timpul persecuției lui Irod Agripa I.

Evanghelia după Matei este o expunere sistematică a vieții și activității Domnului nostru Iisus Hristos, desfășurată în special în Galileea, a morții și învierii Lui în Ierusalim. Cuprinde 28 de capitole. Conținutul ei se poate grupa în trei părți.

Partea I-a: I, 1 – IV, 11: genealogia Mântuitorului; nașterea Lui și câteva momente din copilărie; începutul activității lui Ioan Botezătorul, Botezul Mântuitorului și întreita Lui ispitire în pustiul Carantaniei.

Partea a II-a: IV, 12 – XVIII, 35: descrierea activității Mântuitorului în Galileea; învățătura și minunile Lui; alegerea și pregătirea Apostolilor; conflictele cu conducătorii spirituali ai poporului iudeu.

Partea a III-a: XIX, 1 – XXVIII, 20: descrierea activității Mântuitorului în drum spre Ierusalim; primirea ce i s-a făcut în capitala țării; activitatea desfășurată în Ierusalimn cu câteva zile înainte de Paști: conflictul cu fariseii, saducheii și preoții; hotărârea Sinedriului de a –L condamna la moarte; Cina cea de Taină; patimile, moartea, învierea și arătările de după înviere; mandatul dat apostolilor de a-i continua activitatea și a propovădui evanghelia la toate neamurile pământului, botezându-le.

2.3. Genealogia propriu-zisă cu lămuriri despre personaje

Marea taină a iconomiei întrupării a fost cunoscută mai dinainte de mintea atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Mai înainte de a hotărâ Dumnezeu crearea îngerilor sau a oamenilor sau a oricărei alte zidiri, a hotărât mai dinainte în sfatul Lui veșnic întruparea Cuvântului dumnezeiesc. Pentru aceea întruparea Cuvântului dumnezeiesc se numește în dumnezeieștile Scripturi „început căilor Domnului (Proverbe 8,22), iar Însuși Cuvântul dumnezeiesc întrupat se numește „primul născut al întregii zidiri” (Rom. 11, 33). Această înțelepciune enipostatică a lui Dumnezeu vorbește despre ea în capitolul 8 al Proverbelor: „Domnul m-a zidit începutul căilor Lui; mai înainte de veci m-a întemeiat pe mine” (proverbe 8, 22-23), iar fericitul Pavel, în primul capitol din epistola către Coloseni, vorbind despre Iisus Hristos, spune: „Care este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, întâiul născut al întregii zidiri” (Coloseni 1, 15).

Dacă răsfoim scrierile profeților Vechiului Testament, vom observa că aceștia au proorocit pe Mântuitorul ca Dumnezeu și ca om. Astfel, proorocul Isaia spune că «Fecioara va lua în pântece și va naște fiu, și-i va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu e cu noi» (Isaia 7, 14), deci El va fi un prunc dumnezeiesc. În altă parte, profetul îl vede pe Mântuitorul ca prunc dar, în același timp, și ca «Dumnezeu tare, Părinte al veșniciei și Domn al păcii»(Isaia 9, 5 – 6). După prezicerea aceluiași profet, El se va naște din neamul lui David (Isaia 9,6) deci va fi om, dar se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu (Isaia 11, 2). După al prooroc, Mântuitorul se va naște în Betleem, dar obârșia Lui este dintru început în zilele veacului (Mi.hea 5, 1), deci este om și Dumnezeu.

Fiind om adevărat, fără de păcat, Mântuitorul trebuia să aibă înaintași, pe care ni-i prezintă Sfinții Evangheliști Matei și Luca.

Necesitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu trebuie înțeleasă ca fiind cel mai potrivit mijloc pentru mântuirea omului, căci dacă păcatul și moartea au intrat în lume printr-un om (Adam), tot printr-un om, care este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, trebuia să vină și mântuirea, adică să prisosească harul lui Dumnezeu și darul Lui asupra celor mulți, prin întruparea, moartea și învierea Lui (Romani 5, 14-15; 17 – 18, 19).

De ce anume Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, iar nu altă Persoană a Sfintei Treimi, Sfânta Scriptură nu ne spune. Este o taină a lui Dumnezeu, ne încredințează Sfântul Apostol Pavel, zicând: «Taina cea din veac ascunsă a neamurilor, iar acum descoperită sfinților Săi» (Coloseni 1, 26).

De ce anume Fiul S-a întrupat, de ce El este cel care se naște asemenea nouă, ne răspunde Sf. Ioan Damaschinul: «Tatăl este Tată și nu Fiu; Fiul este Fiu și nu Tată; Duhul este Duhul Sfânt și nu Tată și nici Fiu. Căci însușirea este imobilă. Altfel, cum ar putea să rămână însușire: dacă este mobilă și se schimbă. Pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, ca să rămână imobilă însușirea. Prin întrupare, Fiul Omului nu s-a despărțit de înșușirea de a fi Fiu»

În nici alt mod nu putem cunoaște mai lămurit pe adevăratul Dumnezeu decât văzându-L cu ochii noștrii trupești, ascultându-I învățăturile și simțându-I nețărmurita dragoste pentru noi. El ne-a adus lumina care ne descoperă rostul și chemarea fiecăruia dintre noi, pe pământ și în cer, în viața aceasta și dincolo de pragurile ei.

Spre a ne înălța din nou la demnitatea cea dintâi, spre a ne umple de lumina cunoștinței Sale, «cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru» (Svetilna Nașterii Domnului). Iar dacă am aflat adevărul văzând în trup omenesc pe Cel nemărginit și ne cuprins cu mintea, dacă de la El am aflat lumina cunoștinței, atunci am moștenit și darul cel mai mare de care firea omenească se putea învrednici, adică chezășia moștenirii vieții viitoare și pururea fericite.

Venirea Mântuitorului Hristos în lume este asemănătoare în cântările și cărțile bisericești cu răsăritul soarelui care, înlăturând întunericul, aduce lumină și viață pentru întreaga făptură. Starea de întuneric era urmarea căderii omului din harul lui Dumnezeu, cauzată de neascultare. Din bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu n-a lăsat pieirii pe cei căzuți în păcat, îndurându-se de ei și dorind să-i ridice la starea cea dintâi , „a trimis pe Fiul Său, născut sub Lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândească înfierea“ (Galateni 4, 4 – 5). Evenimentul Întrupării a avut loc la plinirea vremii și despre acesta ne mărturisește Sfântul Apostol Pavel când zice: „ Mare este taina dreptei credințe; Dumnezeu S-a arătat în trup”, adică Dumnezeu – Cuvântul S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Această taină este mare, pentru că Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de început și fără de sfârșit, pogoară din înălțimea slavei Sale, se naște luând trupul nostru, primește numele de Iisus, adică de Mântuitor, și vine în lume să mântuiască poporul Său de păcate. Această taină este mare, pentru că mare este și iubirea lui Dumnezeu față de noi, „ încât și pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Nașterea Domnului este deci dovada dragostei Creatorului pentru făptura Sa.

Această taină este mare fiindcă mare și important este mesajul ei pentru toți oamenii, de a trăi în pace și bună înțelegere între ei, așa cum au cântat îngerii în ceruri imnul dumnezeiesc al păcii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Această taină este mare pentru că mari sunt și darurile pe care ni le aduce nouă tuturor celor ce mărturisim aceiași credință.

Primul dar este cel al împăcării noastre cu Dumnezeu. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu „ne-a împăcat cu Sine prin Hristos” (2 Cor. 5, 18). Săvârșindu-se această împăcare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos pune de acord voia noastră cu voia lui Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei arată că prin întrupare Fiul lui Dumnezeu „ S-a făcut asemenea nouă, pentru ca noisă ne facem asemenea Lui pe cât este cu putință firii noastre”.

Al doilea dar este nădejdea mântuirii noastre. În lucrarea de mântuire se conjugă puterea lui Dumnezeu cu voința și silința noastră. Mergând pe calea mântuirii, trebuie să știm că voința noastră va fi ajutată de harul lui Dumnezeu, Care ne întărește în orice lucru bun, ca să facem voia Lui spre a lucra „în noi ceea ce este bineplăcut în fața Lui, prin Iisus Hristos” (Evrei 13, 21). Sfântul Grigore Teologul spune că „în lucrarea de mântuire se arată dragostea lui Dumnezeu față de om, dar în același timp trebuie să se dovedească și vrednicia omului în fața lui Dumnezeu”.

Întruparea Cuvântului a fost pregătită pe căi multiple, toate acestea convergând spre un anumit moment al duratei istorice, când întâlnirea dintre cer și pământ a putut avea lor. Spre a-l mântui pe omul împovărat de păcat și rupt din comuniunea cu Dumnezeirea, Dumnezeu Însuși trebuia să vină în maximă apropiere de el, să-i devină un semen capabil să-i vorbească în graiul său și să-i descopere tainele divine.

În vederea acestui scop, Fiul lui Dumnezeu, care în cuprinsul Sfintei Treimi are menirea de a-L revela pe Tatăl, fiind chipul Său, era chemat să-și asume printre oameni rolul de descoperitor al Tatălui, Care altfel ar fi rămas pentru noi un veșnic Necunoscut.

Pentru ca Fiul să poată coborî printre oameni și să-și împroprieze natura umană, pe care avea s-o purifice, El trebuia să găsească în cuprinsul lumii create un vas ales, apt de a deveni receptacol al divinității și de a zămisli un fiu preacurat, al cărui ipostas avea să fie însuși Logosul divin. Ne aflăm aici în plin mister și trebuie să ne străduim a nu destrăma taina care învăluie faptele mai presus de fire. Ortodoxia s-a ferit totdeauna de a formula explicații logice ale acestor taine și de a raționaliza misterul; ea s-a mărginit să dea interpretări ce-și aveau originea în Scriptură și în experiența spirituală a sfinților Părinți, evitând să le închidă în formule dogmatice înguste care niciodată nu pot epuiza aspectele paradoxale ale misterului divin.

Dacă neamul lui Adam fusese pângărit în urma căderii și purta în ființa sa o întinare cauzată de păcatul strămoșesc, precum și de căderile succesive adăugate în decursul veacurilor, el trebuia să sufere o purificare progresivă pentru ca un vlăstar al său să poată deveni acoperământ al Dumnezeului înomenit. Fecioara Maria va fi ultima mlădiță a unei spițe de înaintași care – după cum a arătat Sfântul Grigorie Palama ( In Annuntiationem immaculatae Dominae nostrae Deiparae semperque Virginis Mariae) – a fost curățită în decurs de generații de Sfântul Duh spre a putea odrăsli o făptură neprihănită.

Privitor la «taina cea mare a existenței noastre», de care este legat faptul întrupării Domnului mai pe urmă, două sunt rațiunile teologice: o mai largă cunoaștere și adorare a lui Dumnezeu și nevoia existenței unei ființe intermediare, spre a face legătura între cele două lumi existente, cea spirituală și cea materială.

Dintre cele patru Evanghelii canonice, numai Evangheliile Sfinților Matei și Luca ne dau genealogia Mântuitorului.

Matei începe această genealogie cu Avraam și o termină cu Iosif (logodnicul Sfintei Fecioare Maria), părintele legal al Domnului nostru Iisus Hristos. O putem împărți în trei grupe a câte 14 numere. Prima grupă de la Avraam până la David; a doua grupă de la David la Zorobabel; iar a treia grupă de la Zorababel la Iosif. Cele trei grupe reprezintă trei perioade mari ale istoriei sfinte a Vechiului Testament: perioada patriarhilor, perioada regală, perioada post exilică

Cu mici diferențe (întrebări), ea urmează registrelor oficiale genealogice, păstrate de preoții din Ierusalim. Istoricul iudeu Iosif Flavius vorbește despre existența acestor reviste oficiale în cartea sa intitulată „Contra Apionem“, spunând că preoții purtau evidența descendenței personalităților din viața publică și religioasă a poporului iudeu în registre care se păstrau în arhiva templului.

Titlul genealogiei este următorul: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avrra (Matei I, 1)14. Prin acest titlu, evanghelistul precizează scopul urmărit de genealogia sa și anume faptul că dovedește cititorilor săi iudei că Mântuitorul este fiul promisiunilor mesianice făcute lui Avraam și David, că El este Mesia cel așteptat de poporul iudeu (Gen. XII, 3; II Sam. VII, 13 – 16).

Împărțirea în trei perioade este caracteristica proprie a genealogiei evanghelistului Matei. După părerea Sfinților Părinți și scriitori bisericești, împărțirea aceasta oglindește cele trei perioade istorice ale poporului lui Israel.

În timpul primei faze (de la Avraam la David), guvernământul politic al lui Israel a fost teocratic, adică poporul se conducea de-a dreptul de Dumnezeu prin trimișii Săi, care nu-și permiteau nimic de la ei. Așa au fost patriarhii, Moise, judecătorii până la Samuil, sau mai drept vorbind până la Saul. De la David până la captivitatea babilonică ține faza a doua a guvernământului lui Israel, faza monarhică, faza când Dumnezeu nu mai lucra direct cu poporul Său, ci numai prin legea dată și organele explicative ale acestei legi, adică prin Sf. Scriptură și prin profeți, și, de la Solomon înainte, prin templu. Guvernământul politic în decursul acestei faze îl face un monarh, un om ieșit din popor, pentru care nu era altă lege, altă obligație, decât să aibă legea lui Moise copiată pentru sine, după care să conducă.

Faza a treia ne-o precizează Sf. Evanghelist Matei între captivitatea babilonică și Mântuitorul Hristos. În decursul acestei faze, conducerea este sacerdotală; nu mai e nici Dumnezeu care să conducă direct pe poporul său ce în prima fază nu mai este nici monarh, adică un om care să nu aibă legături cu cele sfinte, decât prin textul de lege, de care la urma urmei nu era în totul obligat să se țină, ca în faza a doua, ci de această dată, în faza a treia, este Marele Preot, care conduce poporul potrivit rânduielii lui Ezdra și Neemia. Prin urmare, de această dată avem pe Marele Preot cu un Sinedriu care conduce poporul lui Israel.

Fazele acestea ne arată scopul istoric pe care îl urmărea Sfântul Matei prin genealogia Mântuitorului. Sfântul Matei face un rezumat foarte scurt al întregului istoric al poporului ales, fiecare personaj întrupând în sine modul de a fi al unei generații. Dar, elementul istoric este numai un element auxiliar, prin intermediul căruia evanghelistul țintește mai departe. Elementul fundamental urmărit este de fapt starea morală pe care a avut-o poporul ales de la Avraam și până la Iisus. Și întrucât elementul istoric servește drept înveliș al acestui înveliș moral, evanghelistul nu putea să se ocupe de elementul moral, de starea morală a lui Israel, fără a se servi de acest element istoric, căci ce sunt cele trei faze de conducere ale lui Israel? Nu sunt decât trei stări morale prin care a trecut poporul ales de la început și până la Domnul Iisus Hristos.

Numele „Iisus“ (Ιησοΰς) este forma grecizată a unui cuvânt ebraic „Ieșua” sau „Iehoșua” care înseamnă „Dumnezeu este mântuirea“ sau „Dumnezeu este mântuitorul“. Acest nume este un nume vechi ebraic. Așa cum se numise fiul lui Num „Iosua”, care a condus pe poporul israelitean în țara Canaanului și care uneori și în Vulgata este numit „Iisus al lui Navi“ (Eccl. 46, 1; 1 Macab. 2, 55; 2 Macab. 12, 15; Faptele Ap. 7, 45). Tot Iosua sau Iisus s-a numit și arhiereul din Ierusalim, care pe timpurile lui Zorobabel a colaborat la rezidirea templului din Ierusalim (Agheu. 1, 1 – 12; Zah. 3, 1; 6, 11). Cu acest nume s-au însemnat multe alte persoane marcante din istoria veche a poporului iudeu ( I. Cron. 24, 11; 2 Con. 31, 15; Ezdra 3, 2; Neem. 7, 7, 39). Acest nume L-a primit și Domnul nostru în a VIII-a zi după naștere (Luca 2, 21) pentru a-l adeveri pe deplin după înțelesul pe care îl avea.

Dar pentru a-l deosebi de alți purtători ai acestui nume, evanghelistul adaugă a-L caracteriza pe Domnul și după demnitatea pe care o are, numindu-l „Hristos“. Numele „Hristos” („Χριτρόσ”) este traducerea greacă a cuvântului ebraic „Mesia“, care înseamnă „Unsul“. În cărțile Vechiului Testament cei „unși de Dumnezeu“ erau regii teocratici, preoții și profeții, pentru că erau instituiți în funcțiunile lor fiind unși cu miruri. Ungerea simboliza revărsarea grației și a binecuvântărilor lui Dumnezeu asupra lor (Iev. 4, 3, 16; 6, 15; 1 Sam. 24, 17; 1 reg. 19, 16 ș.a.). În înțelesul cel mai înalt, „Unsul lui Dumnezeu“ era însă numele Acelui Rege, Arhiereu și Profet, care avea să vină la timpul Său pentru a înființa o împărăție nouă a lui Dumnezeu aici pe pământ (Psalm 2, 2; Isaia 61, 1; Dan. 9,25 ș.a.).

Adăugând la numele istoric „Iisus” al acestei persoane și numele de „Hristos“ (= Mesia), care arată demnitatea Lui cea înaltă, autorul acestei evanghelii vrea să arate că persoana istorică „Iisus“ este cu adevărat Hristos sau Mesia. Și cum iudeii de pe vremurile de atunci în baza profețiilor celor vechi așteptau ca Mesia să fie un fiu al lui David (Cf. 2 Sam. 7, 12; Isaia 11, 1) și al poporului iudeu, evanghelistul ne comunică imediat că „Iisus Hristos” despre care dorește să ne vorbească este de fapt „un fiu al lui David“ și „al lui Avraam“ (cf. Gen. 22, 18). Cu acestea el L-a deosebit pe Domnul de toți ceilalți bărbați ai vremurilor de pe atunci care pretindeau a fi Mesia, fără să poată dovedi că își trag originea într-adevăr de la David din seminția lui Avraam. Cât privește pe Domnul Hristos spița neamului care urmează va arăta că El își trage de fapt originea Sa din seminția lui Avraam și este în același timp și descendent al familiei davidice.

Spița neamului începe cu Avraam, pentru că acesta, ascultând vocea lui Dumnezeu, iese din casa sa părintească din Haran și din mijlocul popoarelor căzute în idolatrie care îl înconjurau și vine în țara pe care Dumnezeu i-o arată lui, devenind de-acum înainte singurul purtător al descoperirilor lui Dumnezeu. Și excelând printr-o credință tare în atotputernicia lui Dumnezeu, el se învrednicește de marea făgăduință dată lui de Dumnezeu, că „în seminția lui se vor binecuvânta toate popoarele pământului“ (Gen. 12, 3).

Sara, soția legitimă a lui Avraam, rămăsese fără copii până la adânci bătrânețe. Unicul fiu pe care îl avea Avraam era Ismael. Pe acesta îl obținuse de la sclava sa Agar. Tânguindu-se însă din cauza aceasta lui Dumnezeu, Avraam primește din partea Acestuia la bătrânețe (100 ani) făgăduința că Sara, care era și ea la o vârstă înaintată, de 90 ani, îi va naște un fiu (Gen. 15, 5). Făgăduința aceasta se împlinește și acest „fiu al promisiunii (cf. Rom. 9,8, Gal. 4, 21) este Isaac. Ismael și mama sa Agara părăsesc casa părintească (Gen. 21, 10) și asupra lui Isaac trece făgăduința dată de Dumnezeu părintelui său, Avraam, că în seminția lui se vor binecuvânta toate neamurile pământului. De aceea și evanghelistul nostru ne spune doar pe scurt că „Avraam a născut pe Isaac“. Termenul „a născut“ are în locul acesta un înțeles pregnant. El nu ne spune numai simplu că Isaac a fost fiul lui Avraam, ci vrea să ne spună totodată că toate făgăduințele date de Dumnezeu lui Avraam trec asupra fiului său legitim Isaac, pe care l-a obținut în condițiile extraordinare arătate mai sus.

Rebeca, soția lui Isaac, îi naște acestuia doi fii gemeni, pe Esau și pe Iacob. Esau era cel dintâi născut, iar Iacob, deși frate geamăn, era totuși al doilea născut (cf. Gen. 25, 25; Rom. 9, 10). Esau, stăpânit de patima lăcomiei își vinde însă în curând lui Iacob dreptul său de întâi născut în schimbul unui blid de linte (Gen. 25, 29-34). În urma acestui fapt, nici făgăduințele lui Dumnezeu nu mai pot să rămână pe seama lui, ci trec asupra fratelui său geamăn, Iacob, acum frate mai mare (Gen. 27, 27 – 29).

Iacob are 12 fii (Gen. 29, 32; 30, 5; 35, 16). Dintre toți fiii lui Iacob însă numai Iuda, care nu era întâiul născut, se învrednicește a fi moștenitorul făgăduințelor date de Dumnezeu. Lui Iuda îi profețește tatăl său Iacob, când era pe patul de moarte, zicându-i: „Nu va lipsi Domn din Iuda și nici povățuitorul din coapsele lui până ce nu va veni Împăciuitorul căruia popoarele îi vor da ascultare“ (Gen. 49, 10).

Dacă Evanghelistul Matei ține să amintească cu această ocazie și de frații lui Iuda, el nu o face pentru a ne spune că Domnul Iisus Și-ar trage originea Sa totodată și din frații lui Iuda, ceea ce ar fi în fond o concepție imposibilă, ci numai pentru a releva că Iuda și frații săi au devenit protopărinții celor 12 seminții ale poporului israelitean și că Domnul Iisus Hristos, dacă nu-și trage originea Sa directă din toți acești frați ai lui Iuda, totuși prin Iuda este înrudit cu toți membrii poporului israelitean. Și cum Matei scria această evanghelie în primul rând pentru cititorii iudeo-creștini, care se trăgeau din cele mai diferite seminții ale lui Israel, înțelegem de ce dânsul relevează acest fapt. Este un îndemn mai mult ca toți iudeo-creștinii care prin Iuda sunt înrudiți cu Domnul Iisus Hristos să țină cu tărie la El și să îndemne și pe frații lor necredincioși să-L îmbrățișeze cu toată dragostea unor consângeni.

Iuda, căsătorindu-se cu o cananeancă Șua, a avut fii pe Er, Onan, Șela (Gen. 38, 1 – 5). Er, primul său născut, se căsători cu Tamara (Gen. 38, 6 – 11), dar muri fără moștenitori în Canaan. Conform dreptului de levirat, Tamara se căsători cu Onan, care muri de asemenea fără moștenitori. Tamara fiind iarăși văduvă, trebuia să aștepte în văduvie pe Șela, un al treilea frate, care avea dreptul la căsătoria de levirat pentru a ridica sămânța primului frate. Însă Tamara a plănuit o cursă socrului său, de la care a obținut doi fii gemeni, pe Faru și Zara (Gen. 38, 27 – 30). Așa se face că prin Tamara, această femeie care nu voiește să renunțe la drepturile ei de a contribui la realizarea făgăduințelor lui Dumnezeu, moștenirea trece de la Iuda direct asupra fiului ei cel dintâi născut Fares.

Fiul cel întâi născut al lui Fares era Esrom sau Hețron (Gen. 46, 12; Rut. 4, 18; 1 Cron. 2, 5). Esrom a avut trei fii: pe Ierahmeel, Ram și Chelubai. În cartea Rut (4, 19) este amintit însă numai fiul acestuia Ram sau Aram. Și evanghelistul nostru face mențiune numai despre Aram. Motivele din care o face noi nu le putem ști.

De la Aram, făgăduințele lui Dumnezeu trec asupra lui Aminadab, care era fiul acestuia, iar de la Aminadab asupra fiului său Naason. Din Num. (1, 7) și 1 Cron. (2, 10) putem reține că Naason era capul fiilor lui Iuda pe timpul ieșirii poporului din Egipt. Elisabeta, sora lui Naason, era soția lui Aaron (Exod 6, 23).

De la Naason făgăduințele lui Dumnezeu trec asupra fiului său Salmon. Acesta se pare că a trăit pe timpurile lui Iosua, fiul lui Navi, sub conducerea căruia poporul israelitean își face intrarea sa în țara Canaanului.

Până a intra în țara Canaanului, Iosua trimisese doi spioni în Ierihon. Pe aceștia îi scapă de la moarte femeia cananeeancă Rahab, care își mărturisise înaintea acestor trimiși credința sa în Iahve, Dumnezeul poporului israelitean (Iosua 2, 9). Pentru credința ei ea este cruțată, când Ierihonul cade în mâinile israelitenilor (Evrei 11, 31; Iac. 2, 25). Matei ne spune în acest loc numai atât, că Rahab a devenit soția lui Salmon. În contradicție cu știrea aceasta a Sf. Matei, tradiția talmudică de mai târziu susține că Rahab ar fi devenit soția lui Iosua. Cum însă evanghelistul nostru a trăit mai aproape de timpurile acelea și în afară de aceasta este și un scriitor inspirat, socotim că știrile pe care ni le dă merită toată încrederea noastră și mai ales față de scriitorii talmudului, care în multe privințe ne comunică știri tendențioase.

Fiul lui Salmon a fost Booz. (Rut 4, 21; 1 Cron. 2, 12). Fiul lui Booz era Obed. Moabiteanca Rut era soția lui Booz și mama lui Obed. În tablourile genealogice femeile nu se menționau de obicei: Dar dacă evanghelistul nostru ține să o amintească și pe ea, cum a făcut și cu Tamar și Rahab, atunci el a avut motive speciale și un anumit scop. Rut, moabiteanca, deși străină de neamul israelitenilor, a dat dovezi că are deosebită încredere în destinele mari ale poporului israel (Rut. 1, 15). De aceea s-a învrednicit de a deveni nu numai membră a poporului israelitean, ci totodată și una dintre cele mai distinse femei, întrucât a fost una din străbunele Mântuitorului nostru. Fiul lui Obed a fost Iessai (Rut. 4, 22; 1 Cron. 2, 12).

În cartea Rut.(4, 22) ni se spune că fiul lui Iesse a fost David. Însă David nu a fost întâiul născut, ci al șaptelea fiu al lui Iesse după cum citim în 1 Cron. 2, 15. Cu toate acestea, asupra lui David trec făgăduințele date de Dumnezeu protopărinților săi, fapt care dovedește din nou că nu întâia naștere, ci calitățile sufletești ale omului sunt hotărâtoare pentru alegerea lui Dumnezeu. David devine rege peste poporul israelitean în locul lui Saul, căruia Dumnezeu hotărâre să-i ia domnia din cauza nevredniciei lui (1 Sam. 16, 1). Cu urcarea lui David pe tron începe a se împlini profeția patriarhului Iacob, care-i spusese fiului său Iuda că sceptrul nu va lipsi din casa lui și domnia lui nu se va lua de la dânsul până ce nu va veni Împăciuitorul, Căruia popoarele îi vor da ascultare (Gen. 49, 10). Casa lui Iuda ajunge cu David la demnitate regească. De aceea și evanghelistul Matei, amintindu-l pe David între ascendenții Domnului Iisus Hristos, ține să accentueze acest fapt dându-i epitetul de „rege“. Pentru virtuțile mari prin care excela David, Dumnezeu își înnoiește față de dânsul promisiunile date protopărinților săi, asigurându-l că tronul lui va rămâne în veci (2 Sam. 7, 16). În virtutea acestor făgăduințe mari primite din partea lui Dumnezeu, familia lui David rămâne pe viitor o dinastie regească ereditară în Ierusalim.

Lui David îi urmează în domnie fiul său Solomon. Acesta i se născuse lui David din Batșeba, fosta soție a lui Urie Heteul (2 Sam. 11 și 12). Faptul acesta îl relevează evanghelistul nostru pentru a-i face pe cititorii săi să înțeleagă că Dumnezeu nu-și distrage atenția Sa de la acela care s-a căit de păcatele sale, cum s-a căit regele David. Solomon nici nu era fiul cel dintâi pe care Batșeba îl născuse lui David. Acel fiu murise îndată după naștere. Solomon este al doilea fiu al Batșebei și al lui David pe când Batșeba era pe atunci soția legitimă a lui David.

Lui Solomon îi urmează pe tron fiul său Roboam. În zilele lui însă se desfac de casa lui cele zece seminții de nord ale poporului și înființează un imperiu nou, imperiul Israil (1 reg. 12, 1; 2 Cron. 10 și 11). După o domnie de 17 ani Roboam moare și îi urmează în domnie fiul său Abial (1 Reg. 14, 32; 2 Cron. 12, 16). Acesta domnește în Ierusalim numai trei ani.

După moartea lui îi urmează în domnie fiul său Asaf (Asa), care și-a dat toată silința să înlăture cultul idolatru din imperiul lui Iuda. El domnește 41 de ani ( 1 Reg. 15, 4 – 10; 2 Cron. 6, 13).

Lui Asaf îi urmează pe tron fiul său Iosafat. Acesta domnește 25 de ani, călcând întru toate în urmele părintelui său (1 Reg. 22, 41; 2 Cron. 17, 1). După moartea lui urmează în domnie fiul său, Ioram (1 Reg. 22, 51; 2 Cron. 21, 1). Acesta a fost dintru început un domn bun, dar de când s-a căsătorit cu fiica regelui idolatru Ahab din Israel, stând sub înrâurirea soției sale, cade și el în idolatrie. Cu toate acestea, Dumnezeu nu vrea să piardă casa lui David, amintindu-Și de legătura pe care o încheiase cu dânsul, zicându-i că „va da lui și fiilor lui candelă pentru totdeauna (2 Cron. 21, 7). Ioram domnește numai opt ani.

După moartea lui, se urcă pe tron fiul său, Ahazia (2 Reg. 9,29; 2 Cron.22,1). Și el a fost un rege idolatru, ca și tatăl său. El domnește numai un an.

După Ahazia, domnia o ia fiul său, Ioaș, Și acesta a fost un rege rău și idolatru. După o domnie de patruzeci de ani îi urmează fiul său, Amazia, care calcă de asemenea pe urmele rele ale părintelui său. El domnește 29 de ani (2 Reg. 11, 21; 12, 21, 2 Cron. 22 – 25). Pe acești trei urmași ai lui Ioram evanghelistul îi trece sub tăcere, pentru că și în Sf. Scriptură ni se spune că „Dumnezeu hotărâse să stârpească din ai lui Ahab pe tot sufletul, parte bărbătească, până într-a patra generație“ din cauza răutății acestuia (1 Reg. 21, 21 cf. Exod 20, 5). În șirul descendenților lui Ioram evanghelistul nostru amintește de aceea abia pe strănepotul lui Ioram, care a fost Uzia (Ozia). Acesta a fost unul dintre domnitorii cei mai buni, care a stat pe tronul protopărintelui său David (2 reg. 15, 1: 2 Cron. 26, 1).

După o domnie îndelungată de 52 de ani, lui Ozia îi urmează pe tron fiul său, Ioatam. Și Ioatam a fost un rege bun ca și tatăl său (2 Reg. 15, 32; 2 Cron. 26, 23; 27, 1). După șaisprezece ani de domnie, tronul trece asupra fiului său, Ahaz (2 Reg. 16, 1; 2 Cron. 28, 1). Acesta a fost un domn slab, admițând că în cursul domniei sale de 16 ani să se lățească din nou idolatria. Fiul său, Ezechie sau Hischia, care îi urmează, restabilește iarăși cultul adevăratului Dumnezeu în Ierusalim și face fapte drepte în ochii lui Iahve, întocmai cum făcuse și străbunul său David. De aceea, Dumnezeu îl și scapă, în mod minunat, din mâinile lui Sanherib, regele Asiriei, care venise cu oaste multă împotriva lui și-l amenința cu pierzarea (2 Reg. 18, 1; 2 Cron. 29, 1). Lui Esechie îi urmează în domnie fiul său, Manase. Acesta domnește 55 de ani și întrece în răutăți pe toți regii răi de până acum din Iuda. El înlătură cultul adevăratului Dumnezeu din imperiul său și-l înlocuiește cu cultul idololatru. Pe cei statornici în credință îi ucide. Drept aceea, imperiului său i se prezice căderea de profeții lui Dumnezeu (2 Reg. 21, 1; 2 Cron. 33, 1).

După moartea lui Manase se urcă pe tron fiul său, Amos (Amon). Acesta calcă pe urmele rele ale tatălui său (2 Reg. 21, 19; 2 Cron.33, 21). După o domnie de numai doi ani moare însă și îi urmează la tron fiul său Iosia. Iosia domnește cu dreptate, se ține întru toate de legea lui Moise, restabilește cultul adevăratului Dumnezeu în curăția lui de odinioară și își dă toată silința să îmblânzească mânia lui Dumnezeu, care amenința greu să se descarce, în fiecare moment, asupra imperiului său. Astfel, el reușește să mai amâne căderea imperiului său. După o domnie de 31 de ani, Iosia moare în luptă cu faraonul Necho al Egiptulu ( 2 Reg. 22,1; 2 Cron. 34, 1).

După moartea lui Iosia, poporul îl face rege în Ierusalim pe fiul său, Ioahaz. După doar trei luni, faraonul Necho îl depune și îl aruncă în închisoare, iar în locul lui pune rege în Ierusalim pe Eliachim alt fiu al lui Iosia, schimbându-i numele în Ioachim. Dar pentru că atât Ioahaz, cât și Ioachim făcuseră rele înaintea lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu nu mai poate întârzia, ci „era peste Iuda, ca să-l lepede de la fața Sa pentru toate păcatele, pe care le săvârșise Manase, străbunul său, și pentru sângele cel nevinovat, pe care-l vărsase Ioachim“. Pentru aceea, după o domnie de numai unsprezece ani, Ioachim este detronat și dus de regele Babiloniei Nabucodonosor (Nebucadnețar) în captivitate (2 Reg. 23, 31; 2 Cron. 36, 1). Numele acestor doi regi din urmă sunt trecute sub tăcere de evanghelistul Matei, din aceleași motive ca și numele regilor răi Ahazia, Ioaș și Amazia.

Abia fiului Ioachim, Iehonia (Ioachim), care era nepotul lui Iosia, este amintit pentru că sub domnia lui se desăvârșește căderea imperiului lui Iuda. După o domnie scurtă de numai trei luni, Iehonia, care era întru nimic mai bun decât ultimii săi predecesori, este nevoit să se închine caldeilor. Nabucodonosor, regele Babiloniei, îl detronează și îl trimite în captivitate în Babilon împreună cu întreaga sa casă, cu armata și cu un număr de zece mii de prizonieri luați din poporul său. Din aceste motive, evanghelistul nostru face mențiune și de frații lui Iehonia, relevând îndeosebi că au trăit pe timpul strămutării în Babilon. Despre frații lui Iehonia nu se face nici o mențiune în cărțile Vechiului Testament. Ei vor fi fost, dacă nu cumva frați buni ai lui Iehonia, rude apropiate ale lui. După felul de vorbire al iudeilor, rudele apropiate se numeau de asemenea tot „frați“ în înțelesul mai larg al cuvântului.

În locul lui Iehonia, regele babilonean Nabucodonosor ridică pe tron în Ierusalim pe Zedechia, care era fratele tatălui lui Iehonia. Sedechia a fost de asemenea un rege rău. Drept aceea domnia lui se prezintă numai ca un epilog trist al nenorocirii, care începuse a se descărca asupra familiei davidice și asupra poporului iudeu din cauza fărădelegilor lui. După o domnie de 11 ani, Ierusalimul este asediat de regele Babilonului și dărâmat (în anul 587 î..Hr.), iar Sedechie este prins, orbit și dus în captivitate la Babilon. Mânia lui Dumnezeu se descărcase deplin asupra lui și „Dumnezeu îl lepădase de la fața Sa, pentru că făcuse rele în fața Domnului“ (2 Reg. 24, 17; 2 Cron. 36, 11). Evanghelistul nostru nici nu mai face mențiune de el.

Dumnezeu umilise greu familia davidică, dar nu-Și întoarse pentru totdeauna fața Sa de la ea, ci o iartă pentru virtuțile mari ale înaintașilor și în vederea acelui membru ilustru al ei, care avea să fie Mesia (2 Sam. 7, 14;Ps. 88, 30-34; Ier. 29, 1 – 30). De aceea, după treizeci și șapte de ani de captivitate, regele Babilonului Evilmerodah îl scoate pe Iehonia din închisoare și îi redă toate onorurile care i se cuveneau unui rege (2 Reg. 25, 27; Ier. 52, 31). După suferințe îndelungate, mâna lui Dumnezeu se întoarce iarăși cu îndurare spre casa lui David. În faptul acesta va trebui să căutăm și motivele din care Sf. Evanghelist Matei îl amintește din nou pe Iehonia, de astă dată ca primul membru dintre ascendenții Domnului Iisus Hristos, care trăiește după strămutarea în Babilon.

Ca descendent al lui Iehonia, evanghelistul nostru menționează pe Salatiel. Tot așa citim și în 1 Cron. 3, 17. Dar evanghelistul Luca, vorbind despre ascendenții Domnului Iisus Hristos, îl amintește pe Salatiel ca fiu al unui anumit Neri. Diferența aceasta se explică de cei mai mulți exegeți prin aceea că Neri, care se trăgea de asemenea din familia davidică, se va fi căsătorit cu o fiică sau o nepoată a lui Iehomia, întrunind astfel în casa sa iarăși toate promisiunile ce au fost date familiei davidice. Alți exegeți (Sehanz, Cornely) consideră că Iehonia ar fi luat în căsătorie pe văduva lui Neri. În cazul acesta, Salatiel ar fi un fiu natural al lui Iehonia. Ultima părere se contrazice cu faptul că Iehonia a trăit cea mai mare parte a vieții sale în captivitate (37 de ani), așa că în această situație el cu greu va mai fi putut încheia legături matrimoniale.

Fiul lui Salatiel este Zorobabel (Ezdra 3, 2; 5, 2; Agheu 1, 1; Luca 3, 27). Dar în 1Cron.(3, 19) citim Zorobabel era fiul lui Phadaia care era un frate mai tânăr al lui Salatiel. Această diferență se explică printr-o căsătorie de levirat. Zorobabel va fi fost fiul natural al lui Phadaia, însă înaintea legii trecea ca fiul lui Salatiel, care va fi murit fără moștenitori. Zorobabel pare să fie identic cu Sesbatar, principele din Iuda, căruia regele Cirus al perșilor îi înmânează tezaurele templului din Ierusalim, pentru a le readuce la locul de unde au fost luate (Ezdra 1, 7 – 11).

În 1 Cron. /3, 19) se amintesc mai mulți fii ai lui Zorobabel: Meșulam, Anania și Șelomita, sora lor. Matei introduce însă ca fiu al lui Zorobabel pe un anumit Abiud. Acesta a fost un nepot sau strănepot al lui Zorobabel. Sf. Evanghelist Luca (3, 27) amintește ca fiu al lui Zorobabel pe un anumit Resa. În ce fel Resa va fi fost fiul lui Zorobabel nu putem ști pentru că despre acesta nu mai avem nici o știre în Sf. Scriptură a Vechiului Testament.

Ca urmași ai lui Zorobabel până la Iosif, (logodnicul Mariei) din care se naște Domnul Iisus Hristos, evanghelistul Matei amintește zece membri pentru un răstimp de aproape 530 de ani, pe când evanghelistul Luca (3, 23), cel care continuă a urmări linia lui Reza , amintește pentru aceeași perioadă de timp nouăsprezece membri. Se pare deci că Sf. Evanghelist Matei a trecut sub tăcere pe mai mulți membri ai familiei davidice, precum mai făcuse și înainte. Câți membri au fost trecuți sub tăcere nu putem ști. Urmașii lui Abiud pomeniți de evanghelistul nostru sunt următorii: Eliachim, Azor, Sadoc, Achim, Eliud, Eliazar, Matan, Iacob și Iosif.

Cu Iosif încheie și evanghelistul Luca (3,23) șirul celor 19 urmași ai lui Zorobabel în linia lui Reza. Aceștia sunt peste tot diferiți de cei pomeniți de Sf. Matei. Numai Matat pare că este identic cu Matan al nostru. Diferența dintre tabloul genealogic pe care-l oferă Sf. Matei și cel al Sf. Luca se explică de cei mai mulți exegeți prin aceea că, familia davidică namaifiind la cârma statului iudeu și ramificându-se în mai multe linii, nimeni nu mai putea spune cu siguranță care dintre ele este cea mai îndreptățită pentru a fi purtătoarea făgăduințelor mesianice.

De aceea, trebuiau să se alcătuiască tablouri genealogice pentru fiecare linie a familiei davidice. Pentru acest motiv Matei introduce tabloul genealogic în linia Abiud, Luca –în linia Reza. Numărul membrilor familiei davidice devine din ce în ce mai mic, până ce în Iosif și în Fecioara Maria se concentrează în cele din urmă toate făgăduințele mari date de Dumnezeu familiei davidice. Dacă familia davidică, în timpurile de după exil, nu mai avea un rol conducător în sânul poporului iudeu, nu trebuie crezut că așteptările mesianice legate de această familie au fost date uitării. Dimpotrivă, cu cât soarta poporului iudeu devenea mai tristă, cu atât mai vii erau așteptările mesianice în sânul poporului iudeu (Eccl 24, 34; 45, 33; 47, 13, 24; 1 Macc 2, 57, 14, 14). Când familia Macabeilor ajunge să conducă destinele poporului iudeu și când în cele din urmă Irod idumeul reușește să se urce pe tronul lui David cu ajutorul romanilor, iudeii nu recunosc, ci contestă cu toată tăria legitimitatea acestor familii de a lua în stăpânire tronul lui David din Ierusalim (1 Mac. 2, 57; 4, 46; Ps. Sol. 17, 4 – 10). Toți așteaptă venirea lui Mesia din sânul familiei davidice. Și dacă așteptările mesianice sunt atât de vii în sânul poporului iudeu, cu atât mai mult se vor fi păstrat tradițiile vechi și se vor fi nutrit așteptările mesianice în sânul puținilor membri ai familiei davidice, oricât de sărmană, umilită și necunoscută ar fi devenit ea pe timpurile despre care vorbim.

Despre dreptul Iosif, Sf. Evanghelist Matei ne spune că era un descendent al lui Iacob. Evanghelistul Luca (3, 23) îl amintește însă ca fiu al lui Eli. Pentru a împăca această diferență s-au făcut mai multe încercări.

Pe Iosif îl are în vedere evanghelistul nostru numai ca logodnicul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se numește Hristos. Din felul acesta de a se exprima rezultă că Domnul nostru Iisus Hristos nu are să fie considerat ca fiu natural al lui Iosif, ci numai al Mariei, care în momentul când naște, era logodnica lui Iosif. Căsătoria unește pe soți într-o singură familie. De aceea și copiii născuți în sânul acestei familii, chiar dacă nu erau de la același tată, erau socotiți în fața legii și a oamenilor ca fii ai ambilor soți. Pentru aceea și Domnul Iisus Hristos, pe care L-a născut Fecioara Maria, trebuia socotit în fața legii și a oamenilor ca fiul lui Iosif, chiar dacă Iosif nu era părintele Lui cel natural. În calitatea sa de logotnic al Mariei, Iosif avea după lege toate drepturile de părinte al Domnului Iisus Hristos, – deși Acesta nu era fiul său natural, ci a fost conceput de Fecioara Maria soția sa, în condiții cu totul extraordinare.

Sfântul Evanghelist Matei, voind să dovedească faptul că Domnul Iisus Hristos își trage originea Sa din familia lui David, ne-a comunicat genealogia lui Iosif, care se trăgea direct din familia lui David și care era logotnicul Mariei, mama lui Iisus, era în același timp și părintele legal al Domnului Iisus. Această dovadă era pentru primii cititori ai acestei evanghelii (iudeo-creștinii din Palestina) pe deplin satisfăcătoare, întrucât ei erau obișnuiți să considere în baza căsătoriei de levirat ca părinte al vreunui copil nu pe tatăl lui cel natural, ci pe cel legal. Se știe că la iudei nu exista obiceiul de a alcătui tablouri genealogice care ar fi arătat spița neamului vreunei femei. Prin urmare, primii cititori ai evangheliei noastre nici nu se puteau aștepta la alt tablou genealogic decât numai la cel al lui Iosif care era părintele legal al Domnului Iisus.

La rândul său, evanghelistul Luca, scriind evanghelia sa pentru „preaputernicul Teofil“ ne comunică un alt tablou genealogic al Domnului Iisus Hristos, care diferă mult de tabloul genealogic pe care îl prezintă evanghelistul Matei. Lista genealogică adusă nouă la cunoștință de evanghelistul Luca trebuie considerată spre deosebire de acest tablou genealogic al lui Iosif, ca tabloul genealogic al Fecioarei Maria, întrucât evanghelistul Luca a ținut să arate pe ascendenții naturali ai Domnului Iisus Hristos începând de la Maria, mama Lui, și până la Cel ce a făcut prima pereche de oameni, care este Dumnezeu. Luca ne și spune la acel loc cu cuvinte exprese (3, 23) că Iisus „era socotit ca fiul lui Iosif“. Deci, El de fapt nu era fiul natural al lui Iosif, ci al Mariei care era logotnica lui Iosif.

Dar de aici nu rezultă că Domnul Iisus Hristos nu ar fi fost în realitate un fiu al lui David, pentru că Luca ne spune de altfel cu cuvinte clare că Domnul Iisus Hristos era un descendent al familiei davidice (Luca 1, 27, 32 Fapt. Ap. 2, 30; 13, 23). Și tot așa ne spun și ceilalți autori inspirați (Rom. 1, 3; 2 Tim. 2,8; Apoc. 5, 5; 22, 16). Astfel stând lucrurile, acești autori inspirați nu L-ar fi putut numi pe Domnul Iisus Hristos cu drept cuvânt „fiul lui David“ în scrierile lor destinate pentru cititori în majoritate păgâno-creștini, dacă nu ar fi fost pe deplin convinși că Domnul Iisus Hristos a avut în vinele Sale cu adevărat sânge din sângele lui David. De aceea și Maria, mama Sa, trebuie să fi fost de fapt o fiică a lui David. Aceasta era și convingerea bisericii vechi (vezi Tertulian –„De carne Christi“- la Migne 2, 789); Augustin – „de cons. Evang. 2, 2 (la Migne, 34, 1072); C. Faust, 23, 9, ș. a.) Și dacă Fecioara Maria, descendentă din familia davidică, se căsătorește cu Iosif, care era și el un descendent din această familie, atunci ea trebuie să fi fost în același timp și o fiică ereditară, adică unicul copil la părinții săi. Potrivit rânduielilor din legea mozaică (Num. 27, 1; 36, 6), fiicele ereditare erau obligate a se căsători numai cu un bărbat care era înrudit cu părintele lor. Această căsătorie între rude se făcea cu scopul ca moștenirea să nu treacă la altă seminție. Și dacă Maria, Maica Domnului, era o fiică ereditară, atunci trec asupra fiului ei natural, care era Domnul Iisus Hristos, toate făgăduințele mari date de Dumnezeu familiei davidice din care se trăgea. Iar Iosif, părintele Său legal îi transmite și el pe cale legală toate drepturile pe care le avea ca descendent al familiei davidice asupra tronului protopărintelui său David.

Numele „Maria“ pe care-l purta Maica Domnului este un nume vechi ebraic, Mariam. Cât privește înțelesul acestui cuvânt, părerile exegeților, și vechi și noi, sunt foarte divergente. Unii susțin că acest cuvânt ar fi compus din două cuvinte ce ar însemna „smirna mării“ sau „steaua mării“ sau „mare amară“. Ipoteza aceasta nu este însă probabilă din două motive: Mai întâi, nu este exact că numele Maria (sau în forma lui mai veche Miriam) ar fi un nume mai nou, format din două cuvinte, ci este un străvechi nume ebraic. Apoi, nu se poate crede că ar fi existat părinți, mai ales dintre iudei, care s-ar fi putut hotărî să dea unei copile ce li s-a născut un nume care le-ar fi amintit mereu de ceva ce nu putea să le fie pe plac nici lor, nici copilei ce purta acest nume. Numele de „smirna mării“, „steaua mării“ sau „mare amară“ nu putea să deștepte în mintea nimănui sentimente de plăcere. De aceea pare mult mai acceptabilă părerea acelor exegeți care spun că „Miriam“ este un cuvânt rădăcinal, care este foarte aproape înrudit cu cuvântul „mir“ Cuvântul „Miriam“ ar însemna deci „cea binemirositoare“, „cea plăcută“ sau „Doamnă“, căci se știe că iudeii obișnuiau să dea copilelor lor nume de plante frumoase, flori sau materii binemirositoare.

Aruncând încă o dată o privire asupra listei mari a ascendenților Domnului nostru Iisus Hristos, evanghelistul Matei crede că în istoria dezvoltării pe care a luat-o în cursul veacurilor această familie, dânsul poate deosebi trei perioade mari. Una de la Avraam până la regele David, a doua de la regele David și până la strămutarea în Babilon și a treia de la strămutarea în Babilon și până la nașterea Domnului Iisus Hristos. Perioada întâi reprezintă perioada de închegare a poporului israelitean în general și a familiei davidice în special. Perioada a doua este vremea de înălțare și mărire a membrilor buni a familiei davidice și de umilire grea a celor răi, câți se trăgeau din ea. Iar perioada a treia este timpul de reculegere a acestei familii, care în ultimul ei membru, în Domnul Iisus Hristos, ajunge la o strălucire care nu va mai avea sfârșit.

Evanghelistul Matei face constatarea interesantă că fiecare din aceste trei perioade numără câte paisprezece membri. Faptul acesta nu poate fi întâmplător, ci este voit de Cel ce a purtat tot timpul grijă de soarta acestei familii. Numărul 14 este compus din numărul 7 luat de două ori. Numărul 7 trecea la iudei ca număr deosebit de sfânt. De aceea, relevând faptul că fiecare perioadă numără de câte 2 ori 7 = 14 membri, evanghelistul nostru a voit să ne facă să înțelegem că bunul Dumnezeu a condus cu îndoită îngrijire destinele familiei din sânul căreia se naște Domnul nostru Iisus Hristos.

Cum evanghelistul Matei face constatarea că fiecare din cele trei perioade numără câte paisprezece membri, nu încape nici o îndoială că evanghelistul însuși a eliminat din lista sa pe mai mulți regi și membri răi dintre ascendenții Domnului Iisus Hristos. Eliminarea lor este pe deplin motivată cu cele ce scrie însăși Sf. Scriptură despre ei, precum am arătat.

O problemă interesantă în Evanghelia Sfântului Matei o ridică pomenirea femeilor în genealogia Mântuitorului, fapt neobișnuit în genealogiile evreilor. Acest fapt a atras atenția Sfinților Părinți, fiindcă Sf. evanghelist Matei, trecând cu vederea pe cele care au strălucit în virtuți, ca de pildă Sara, Reveica și altele, amintește anumite femei cu o morală dubioasă, iar altele – străine de neamul evreiesc. Una dintre ele era și Tamar. Tamar a fost nora lui Iuda și a născut pe Fares și pe Zara, cu socrul său. Sf. Ioan Gură de Aur, în comentariul său despre genealogie, insistă mult asupra acestei probleme, zicând: «Dacă ar fi făcut genealogia unui om simplu, ar fi trebuit să nu amintească nimic despre astfel de femei. Dar de vreme ce vorbește despre Dumnezeu întrupat, nu numai că a trebuit să treacă numele femeilor, ci a fost nevoie să le vestească cu mult curaj, demonstrând îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta a venit în lume, nu ca să păsuiască patimile noastre rușinoase, ci ca să le vindece. După cum ne uimește nu numai simplul fapt că a murit, ci că a murit răstignit, tot astfel și pentru nașterea Sa ne minunăm nu numai de faptul că S-a întrupat și S-a făcut om, ci pentru că a făcut pogorământ ca să aibă astfel de rude, nerușinându-se de răutățile noastre. Și din această expunere inițială a nașterii Lui se arată că El nu S-a rușinat pentru păcatele noastre, învățându-ne astfel și pe noi să nu ne rușinăm din cauza păcătoșeniei strămoșilor noștri, ci un singur lucru trebuie să ne preocupe: înfăptuirea vieții. Căci bărbatul virtuos, chiar dacă are părinte de alt neam sau păcătos, sau în oricare altfel, nu se păgubește cu nimic. Dacă un om păcătos care s-a întors pe calea virtuții nu se rușinează pentru trecutul său ticălos, cu atât mai mult nu trebuie să se rușineze omul virtuos de decența sa, pentru că s-a născut din părinți necinstiți».

Dar nu numai cauza aceasta a determinat pe Matei să menționeze în genealogia sa pe Tamar și pe celelalte femei păcătoase, ci ca să arate că toți au fost păcătoși, chiar și strămoșii Domnului și, deci, era necesară venirea unui Mesia».

În legătură cu persoana Tamarei, trebuie să adăugăm și faptul că ea nu este cu totul condamnabilă pentru fapta sa, după cum recunoaște însuși Iuda, zicând :«Ea este mai dreaptă decât mine și a făcut aceasta fiindcă nu-i dădui bărbat pe Sela» (Gen. 38, 26), căci cu toate că fapta în sine este ilegală, intenția este însă morală, bazată pe două motive: 1. dorința de a avea un urmaș, pe care nu-l putuse avea nici din Her, nici din Onan și nici din Sela, pe care-l oprise Iuda de a o lua: 2. pentru a da un strămoș Mântuitorului, pe care nu-l putuseră da familiile străine. Pentru aceste două motive, Tamar ne pare destul de justificată în actul său imoral în săvârșire, dar moral în intenție. Acest fapt a atras atenția lui Matei s-o cuprindă pe femeia Tamar în genealogia sa.

Care era însă intenția evanghelistului, când a cuprins în genealogia pe Rahav și Batșeba, care erau defăimate pentru viața lor întinată ? La această întrebare, Sf. Ioan Gură de Aur răspunde astfel: «Ca să învățăm că Hristos a venit să dezlege toate răutățile noastre. Căci a venit ca doctor și nu ca judecător. Și după cum unii dintre patriarhii vechiului testament s-au căsătorit cu femei desfrânate, tot astfel și Dumnezeu a unit cu Sine firea noastră cea desfrânată».

Teofilact al Bulgariei prevede în persoana Rahavei închipuirea Bisericii. «În Sfânta Scriptură, zice el, sunt anumite persoane care prefigurează persoane și acțiuni viitoare (tipuri). Rahav e un tip. Tipul preînchipuie, dacă e vorba de ființe, o altă ființă dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Persoana preînchipuită de tip poartă numele de antitip. Deci, care este antitipul prefigurat de Rahav ? este toată păgânitatea. Rahav preînchipuiește Biserica cea dintre păgâni, care a primit pe spionii lui Iisus Hristos, adică pe Apostoli, precum Rahav a primit pe spionii lui Iisus Navi, în care opera mântuirii trăia numai ca făgăduință».

O altă femeie trecută în genealogia lui Matei ca strămoașa Mântuitorului este Rut. Ea este moabiteancă și nu israeliteancă, deci de un alt neam decât cel israelitean. De un alt neam, nu însă în sensul lui Rahav, care era de un alt sânge decât al israeliților și care avea altă limbă și altă credință religioasă. Ca sânge, moabiteanca Rut era tot israeliteancă, pentru că Moab, părintele moabitenilor, era un nepot al lui Lot. Poporul moab e urmașul lui, iar el e fiul fetei celei mai mari a lui Lot (Fac. 19, 30-37), iar Lot e fiul lui Haran, fratele patriarhului Avraam. Deci moabitenii și cu ei Rut moabiteanca se trăgeau tot din neamul lui Avraam. Rut are prin urmare o superioritate de sânge față de Rahav. Rut mai are încă și o altă superioritate, prin aceea că pe când Rahav avusese o viață pătată, Rut moabiteanca are o viață inocentă. Ea e văduva unui israelit care venise de la Betleem în ținutul moabitenilor împreună cu tatăl lui Elimelec, cu mama lui Noemi și cu un frate al lui. Aceștia au fost siliți să părăsească Betleemul și Palestina din cauza unei mari foamete. În ținutul Moabului însă, tatăl, fratele, cât și el au murit. Noemi rămânând văduvă numai cu cele două surori ale sale, a voit să se întoarcă singură în țara sa. Pe cumnata lui Rut a convins-o să se despartă și să se întoarcă la poporul său. Pe Rut însă n-a putut s-o convingă, ci a venit împreună cu Noemi la Betleem. Mai bine a voit să se despartă de poporul său și de zeii săi, decât de soacra sa israelitencă, zicând : „Poporul tău va fi și poporul meu, Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu“ (Rut 1, 16). Această lege sufletească, prin care Rut se simte legată de soacra și de poporul soacrei sale, din care se trăgea și ea, ne arată la Rut un suflet candid, pe de o parte, iar pe de altă parte o mare râvnă pentru adevăr în cele religioase, căci atunci când o asigura pe soacra sa, ea îi spunea, în același timp: „poporul tău va fi și poporul meu, Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu”. Deci Rut nu numai că a adoptat, ca și Rahav, pe poporul israelit ca popor al său, dar, mai mult decât Rahav, l-a adoptat printr-un act de devoție filială și îi primește în același timp și credința, în privința căreia Sf. Scriptură ne spune despre Rahav că s-a mărginit numai să recunoască valoarea, dar n-a adoptat-o pentru sufletul ei.

Aceasta a fost Rut, care venind în Betleem s-a căsătorit cu Booz, ruda soacrei sale Noemi, care-i era rudă după bărbatul său Elimelec, din tribul lui Iuda. Deci prin această căsătorie, Rut intră pentru a doua oară în neamul lui Iuda, neam destinat nașterii Mântuitorului.

Amintirii lui Rut de către Sf. Evanghelist Matei, Sf. Părinți îi atribuie un caracter simbolic, asemănând-o cu Biserica creștină. Rut era de neam străin, zice Sf. Ioan Gură de Aur, și ajunsese la cea din urmă sărăcie.Dar Booz, văzând-o, n-a disprețuit nici sărăcia și nici de neamul ei nu s-a scârbit. Tot astfel și Hristos a primit Biserica Sa formată de alt neam, care se găsea într-o sărăcie spirituală. Și după cum Rut nu s-a învredniucit să fie soția lui Booz până ce n-a părăsit mai întâi și tată, și casă și neam și patria ei, tot așa și Biserica, lăsând la o parte obiceiurile păgâne, a unit voința sa cu voința lui Hristos.

2.4. Scurtă privire comparativă între genealogiile de la Matei și de la Luca

Genealogia Mântuitorului Hristos apare în Sfânta Scriptură și în Evanghelia Sfântului Matei și în Evanghelia Sfântului Luca, cu unele deosebiri. Particularitățile celor două genealogii se explică numai în lumina scopului pentru care a scris fiecare dintre cei doi evangheliști. Sf. Matei fiind iudeu și scriind pentru iudei „și-a propus ca scop principal să arate că Mântuitorul coboară din Avraam și din David:«Căci nimic nu liniștea pe iudeu mai mult decât să știe că Mesia este strănepotul lui Avraam și David».

Iudeii de pe vremea Mântuitorului, care știau că venirea lui Mesia e apropiată, așteptau în El pe eliberatorul lor de sub stăpânirea romană, deci ca pe un strălucit urmaș al casei regale a lui David, care să sfarme jugul roman și să refacă strălucirea națională a lui Israel. De aceea, chiar în fața evidenței minunilor lui Iisus, ei nu puteau accepta pe Iisus drept Mesia cel prezis de profeți, deoarece ei nu așteptau decât o singură și mare minune pentru ei: eliberarea de sub jugul roman și refacerea vechii străluciri de sub regii David și Solomon.

Că Mesia a venit și în persoana lui Iisus se împliniseră toate cele prezise de profeți, referitoare la Mesia și Împărăția Lui (atât cea de pe pământ cât și cea din ceruri) este preocuparea de căpetenie a Evangheliștilor, care își întemeiază pe aceste profeții, mesianice dovezile dumnezeirii lui Iisus,«semnele și minunile» săvârșite de El nefiind decât împlinirea acestor profeții Evanghelia lui Matei, scrisă în primul rând pentru evrei, are mai ales această factură, sprijinindu-și mai toate relatările asupra vieții Mântuitorului cu textele Scripturii Vechiului Testament, texte și profeții împlinite în persoana lui iisus din Nazaretul Galileii. De aceea, începând de la Avraam, a coborât cu genealogia la David, la Solomon și la urmașii lui până la Iosif, logodnicul Maicii Domnului, făcând după aceea o expunere cronologică a nașterii și vieții Mântuitorului.

Evanghelistul Luca însă, voind să dea genealogiei un caracter universal, urmărește o expunere diferită de cea a lui Matei. Începând scrierea Evangheliei sale, înfățișează mai întâi istoria lui Zaharia și a Elisabetei. Apoi, după ce povestește arătarea Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria, nu amintește nimic despre genealogia lui Iosif. «În timpul lui Tiberiu, împăratul romanilor, în al cincisprezecelea an al domniei lui, a venit Iisus să se boteze de Ioan și deschizându-se cerurile, Sfântul Duh s-a coborât peste El în chip de porumbel și glas de sus a grăit: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit“ (Luca 3, 22). Apoi, deodată, evanghelistul Luca începe genealogia, într-o înlănțuire ce poate părea de neînțeles, zicând: «iar Iisus, când a început să predice, era ca de treizeci de ani, fiind, după cum se credea, fiul lui Iosif, în faptă însă al lui Eli, fiul lui Matat… fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, făptura lui Dumnezeu» (Luca 3, 23).

Prin urmare, Matei expune genealogia după specificul legii iudaice, spre încredințarea descendenței din David și a vredniciei lui mesianice, știind că pentru iudeii contemporani cu el acest fel de expunere se bucură de cea mai mare trecere.

Evanghelistul Luca, adresându-se popoarelor din afara iudaismului și voind să arate pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, s-a ridicat cu genealogia până acolo unde dispare caracterul ei iudaic și primește un caracter universal, adică până la Dumnezeu, Care este al tuturor. Numind pe Mântuitorul „fiul lui Dumnezeu“ și punând la începutul genealogiei cuvintele: „Precum se credea, fiul lui Iosif“, a înlăturat accentul provenirii Lui de la Iosif, arătându-L cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Acesta este scopul urmărit de genealogii, din care derivă și specificul celor două genealogii.

Comparând genealogia lui Matei cu cea de la Luca, ne găsim în fața unor nepotriviri. Deosebirile se referă la persoanele diferite care apar în genealogii și la felul de prezentare al fiecăruia. Că Domnul Iisus este strănepotul lui David, spun amândoi evangheliștii, indiferent de modul în care demonstrează aceasta, însă Matei arată că Mântuitorul coboară din Solomon și numește ca tată al lui Iosif pe Iacob, iar Luca numește pe Eli ca tată al lui Iosif și se ridică cu genealogia până la Adam prin David, dar nu prin Solomon, ci prin Natan. Explicația pe care o dau Părinții Bisericii este că Matei expune genealogia după nașterile firești, iar Luca, după adopțiunea legală. «Trebuie să se știe aceasta, zice Sf. Ioan Damaschin, că la evrei exista legea potrivit căreia, dacă murea un bărbat fără să aibă copii, fratele acestuia trebuia să se căsătorească cu soția rămasă văduvă ca să ridice sămânța fratelui său». Deci, după fire, copilul născut aparținea celui de-al doilea frate, adică celui care l-a născut, dar după lege era al celui mort. De aceea, la neamul israelit numărătoarea se face sau după fire sau după lege. Când urmașul era din sămânța proprie, se făcea genealogia după fire, iar când succesorul era fiul adoptiv al celui mort, genealogia se făcea după lege. Fiindcă dintre cei menționați în genealogii unii erau fiii naturali ai părinților, iar alții, fiii legali, au fost pomeniți și părinții unora și părinții altora. Deci, nici unul din evangheliști nu greșește, fiindcă unul numără după fire, iar altul după lege. Au fost amestecate semințiile unele cu altele, cele din Solomon cu cele din Natan, până într-acolo încât unele persoane sunt considerate ca fii și ai unuia și ai altuia.

Chiar înainte de Sf. Ioan Damaschin, Iuliu Africanul a încercat să explice genealogia, zicând «Ca să înțelegem adevărul Sfinților Evangheliști, voi istorisi diferența și schimbarea genurilor. Nașterea după fire aparține lui Matei, iar nașterea după lege este specifică lui Luca. Din descendenții lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Natan, care la rândul său a născut pe Iacob. Murind Natan, soția lui s-a căsătorit cu Melhi, care era fiul lui Levi și frate cu Panter din neamul lui Natan și nu din Solomon. Din căsătoria aceasta s-a născut Ili. Deci, din aceeași mamă au provenit doi frați, Ili și Iacob; Iacob din neamul lui Solomon, iar Ili din neamul lui Natan. Când a murit Ili din neamul lui Natan, fiindcă nu avea fii, Iacob, fratele lui, s-a căsătorit cu soția rămasă văduvă și a născut pe Iosif, logodnicul Mariei. Deci, după natură Iosif era fiul lui Iacob și descendent din Solomon, iar după lege era fiul lui Ili și descendent din Natan».

În ceea ce privește preferința lui Luca de a descinde pe Hristos din Natan și nu din Solomon, Eusebiu de Cezareea ne dă următoarea explicație: «În neamul evreilor, se păstrau multe tradiții despre venirea lui Mesia, în centrul cărora era ideea că Hristos va fi din neamul lui David, idee întemeiată pe făgăduința făcută de Dumnezeu lui David că din neamul acestuia va veni Mesia. Dar în ce privește pe fiii lui David, tradiția aceasta era diferită. Unii credeau că Mântuitorul va veni din neamul lui Solomon, iar alții, din neamul lui Natan. Cei care susțineau că nu din Solomon, ci din Natan va veni Hristos, se bazau pe de o parte pe faptul că Solomon n-a avut o viață după voința lui Dumnezeu, iar pe de altă parte că Iehonia din arborele genealogic al lui Solomon a fost afurisit de către profetul Ieremia, care i-a și spus: „Din rădăcina ta nu se va ridica sămânță pe care să stea neamul lui David“ (Ieremia 22, 30). Deci din cauza aceasta cei mai mulți erau de altă părere și mărturiseau că Mântuitorul va veni într-adevăr din David, dar nu prin Solomon, ci prin Natan, celălalt fiu al lui David și prin urmașii lui» (Eusebiu al Cezareei). Iată de ce cei mai mulți iudei socoteau pe Iosif ca fiu al lui Natan. Prin urmare și Luca, influențat de această tradiție și dorind să expună renașterea spirituală a lumii, nu merge pe aceeași cale cu Matei, nu include în genealogia sa pe Solomon, pe Iehonia și pe ceilalți, care erau bănuiți de viață imorală, ci introduce alte persoane, cu reputație bună, în fruntea cărora a pus ca prim născut pe Natan.

Însă particularitățile genealogiilor celor doi evangheliști nu se opresc numai la enunțarea diferită a persoanelor din care coboară Hristos și la întinderea lor.

Astfel, evanghelistul Matei coboară genealogia de la Avraam la Mântuitorul, iar Luca o suie până la strămoșul comun al neamului omenesc, adică până la Adam. După Eusebiu al Cezareei, deosebirile acestea au un substrat mai adânc,căci evanghelistul Matei expunând nașterea după trup a lui Hristos și voind să-l arate pe Iosif că se trage din neamul lui David, a găsit de cuviință să înceapă genealogia de la Avraam, strămoșul lui David. Luca nu a avut însă ca scop să expună nașterea trupească a Domnului Iisus. Dacă avea același scop ca și Matei, zice Eusebiu al Cezareei, era imposibil să nu expună la fel. Dar fiindcă el are intenția să arate nașterea spirituală a lumii prin baia botezului, prin Fiul lui Dumnezeu, arată totodată că și fiecare om renăscut în Hristos, deși trupește se trage din strămoși pământești, totuși nu este străin de înfierea lui Dumnezeu. Deci, având un scop diferit de al lui Matei, depășește granițele temporale ale acestuia, lăsând de o parte persoanele care nu se bucură de o morală indiscutabilă în genealogia lui Matei, fiindcă oricine renaște în Hristos nu mai este cu nimic influențat de păcatele părinților, ci a devenit fiu adoptiv al lui Dumnezeu și frate al tuturor celor care trăiesc potrivit poruncilor lui Dumnezeu. În legătură cu aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: «Când vei auzi că Fiul lui Dumnezeu este și fiul lui Adam, să nu te îndoiești, căci și tu, ca fiu al lui Adam, ești și fiul lui Dumnezeu. Căci doar nu în zadar S-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, dacă nu avea ca scop să ne ridice pe noi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu».

Că scopul evanghelistului Luca era de a arăta că fiul lui Adam era și fiul lui Dumnezeu, este evident și din ordinea temporală a vieții Mântuitorului, când expune genealogia. Scriind viața Mântuitorului până la vârsta de treizeci de ani, nu amintește nimic de genealogia acestuia, iar după ce spune că Hristos a împlinit treizeci de ani și istorisește botezul, atunci pe neașteptate introduce ca o paranteză genealogia. Era și firesc ca, după ce Hristos a fost mărurisit de Tatăl ca Fiul Său cel iubit, să nu mai fie socotit, ca până atunci, fiu al oamenilor. Tocmai de aceea, începând genealogia, Sf. Ev. Luca pune în frunte propoziția «Cum se socotea… ». Căci acum este declarat Fiul lui Dumnezeu prin fire, iar nu cum se socotea: «fiu al lui Iosif este nu prin fire, ci cum se socotea» (Eusebiu al Cezareei). Deci, scopul evanghelistului Luca, în expunerea genealogiei sale, era să arate că «cel socotit de iudei ca fiul lui Avraam și David, după genealogia lui Matei, era și Fiul lui Dumnezeu» (Eusebiu al Cezareei).

Există însă o deosebire între cei doi evangheliști și în ceea ce privește numărul strămoșilor Mântuitorului, întrucât la evanghelistul Matei avem numărul de 42, iar la evanghelistul Luca avem numărul de 77. Diferența provine de acolo că Sf. Evanghelist Matei se ocupă de strămoșii Mântuitorului care moștenesc tronul davidic. Urmașii lui David se leagă ca Mântuitorul la Sf. Matei prin Solomon, care moștenește de la David coroana și o trece mai departe.

Urmașii aceluiași David se leagă cu Mântuitorul, la Sf. Evanghelist Luca, prin Natan, care nu moștenește tronul tatălui său David, dar care moștenește sângele lui David și-l trece mai departe. Și întrucât Luca a trebuit să urmeze ramura lui Natan, desigur că au fost mai mulți strămoși decât la Matei, așa se explică diferența strămoșilor Mântuitorului în spațiul genealogiei de la David în jos, pentru că în branșa lui Natan au fost mai mulți descendenți prin sânge, decât în branșa lui Solomon ca rege, după evanghelistul Matei.

De ce însă Matei începe genealogia de la strămoși, coborând până la Hristos, iar Luca invers, începând de la Mântuitorul și urcându-se pe scara genealogică până la Adam ? După Eusebiu al Cezareei, nu există două căi pentru călătorii care merg pe același drum, unii într-un sens, alții într-alt sens. Pe lângă aceasta, la poporul iudeu nu erau necunoscute cele două moduri după care expun Sfinții Evangheliști genealogia, ci dimpotrivă, erau foarte obișnuite în Sfânta Scriptură și mult iubite de poporul ales. Astfel se face genealogia lui David în cartea Rut:«Și aceștia sunt cei născuți din Fares: Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Avraam: Avraam a născut pe Aminadar… și Obed a născut pe Iesei și Iesei a născut pe David» (Rut 4, 18 -22). Și Matei, urmând acest mod de expunere obișnuit în Sfânta Scriptură, începe genealogia Mântuitorului coborând de la Avraam. Iar prima carte a împăraților, care este o continuare a cărții Rut, începe genealogia de jos în sus, așa cum face Luca. Căci făcând genealogia lui Eleaua, tatăl lui Samuil, zice astfel: «Și a fost un om din Armataua de Sufir, din muntele lui Efrem și numele lui era Eleaua, fiul lui Ieremil, fiul lui Elim, fiul lui Ton, fiul lui Sur, Eufrateone» (Împărați 1, 1).

Și în Paralipomena începe uneori genealogia de la înaintași spre cei prezenți, așa cum face Matei; alteori expune genealogii și după modul lui Luca (1 Paralipomene 3, 10 și 6, 34). Deci nu există nici un motiv să credem că între evangheliști ar fi vreun dezacord, ci ei au întocmit genealogiile după modul obișnuit în Sfânta Scriptură.

III. Copilăria lui Iisus la Matei 1-2

3.1. Preliminarii

Nevoia de credință a sufletului, a pus omenirea din toate timpurile în fața problemelor religioase, căutând stabilirea unor raporturi de dependență sau independență de imensitatea divină prin orânduirea unor legi care au purtat când specific omenesc, când pe cel spiritual al dumnezeirii.

Definiții abstracte, producții ale unui creier sleit ce se zbate neputincios în căutarea unor formule de originală spiritualitate s-au scurs de-a lungul vremii paralel cu puterea evangheliei lui Iisus. Mintea umană a căutat să descifreze nu numai sensul elementar al dogmelor, sau o aplicare a acestora în viața de toate zilele; dincolo de aceste încercări sau de ciudatele răzvrătiri ale unora făcute în numele științei, oamenii au încercat să cunoască pe Iisus, ca Om și Dumnezeu în cele mai mici amănunte.

Viața lui Iisus, în realitate este însăși temelia vieții și a credinței noastre, căci pe evanghelia Lui se întemeiază întreaga teologie, morală și existență, Iisus fiind un început și un sfârșit.

Iisus – cel mai mare ideal de perfecțiune și de armonie divino-omenească, pe care l-a avut cândva omenirea – rămâne Alfa și Omega, Calea, Adevărul și Viața și în fața Lui lumea se va închina cu smerenie, între El și Dumnezeu, nemaifăcându-se nicio deosebire.

Născut în mod minunat din Tatăl – și în mod văzut și mijlocit prin participarea Fecioarei Maria în marele proces al iconomiei divine – Iisus rămâne un ideal, către care vom tinde cu nostalgie, până la limita la care dimensiunile mărginirii noastre se pot înălța.

Prin păcat, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu, erau întinate, iar spiritualitatea dintre om era o stare de incertitudine și zbucium. Prin păcat, moartea devenea stăpâna omului și dincolo de el, omul nu se regăsea nici pe sine nici pe Dumnezeul căruia-i slujise. Eliberarea nu i-o putea aduce decât Cineva, care luând chip de Om, avea să stea în lume, fiind în același timp și Dumnezeu, ca astfel jertfa să fie deplină, devenind totodată, pildă de luptă și de biruință împotriva răului. Pe de altă parte, prin păcat, se jignise onoarea lui Dumnezeu, căci păcătuind se nesocotesc poruncile sfințeniei și ale voii Sale. Împăcarea între om și Dumnezeu nu se putea face astfel decât de o ființă, care să unească în sine „la plinirea vremii” Dumnezeirea și omenirea: adică de Dumnezeu ca om.

Desigur, iconomia operei de mântuire a lumii – prin nașterea și venirea lui Iisus pe pământ – e o taină care va frământa mintea noastră multă vreme, căci tocmai în această enigmă consta întregul mister al mântuirii noastre.

3.2. Cadrul istoric și geografic

3.2.1. Date cronologice

Sfintele Evanghelii nu sunt biografii ale Mântuitorului. Căci niciunul dintre Sfinții Evangheliști n-a intenționat să scrie o „viață” a Fiului lui Dumnezeu Întrupat, și nu și-au propus să scrie istoria lui Iisus din Nazaret, ci să arate cum și-a împlinit Dumnezeu planul de mântuire a lumii, prin venirea ca Om, prin propovăduirea însoțită de fapte minunate, prin moartea pe Cruce, Învierea și Înălțarea la ceruri a Fiului Său.

Ca Om adevărat, Iisus a avut o biografie. Dar cum Evangheliștii nu încearcă nicidecum să facă vreo separație între Iisus și Hristos, ideea stabilirii unei cronologii precise a vieții Fiului lui Dumnezeu Întrupat

Iisus se naște în timpul Împăratului August, rege în Palestina fiind Irod Idumeul, fiul lui Antipater si tatăl lui Arhelau. Dacă socotim că Ioan Botezătorul își începe activitatea în al 15-lea an al domniei Împăratului Tiberiu și că Iisus vine câteva luni mai târziu să se boteze de către Ioan în apele Iordanului, având pe atunci vârsta de 30 de ani, și că de Paștele acelui an Iisus pleacă la Ierusalim să curețe Templul de zarafi și negustori și că Templul se găsea în al 46-lea an de rezidire…și cum anii de domnie ai lui Tiberiu trebuie să se calculeze din anul 765 a. U. C. (12 p. Hr.) –de când August îl luase coregent „socius imperii”…și cum Irod Idumeul începuse zidirea Templului în al 18-lea an al domniei sale, adică în anul 734 a. N. C. (20 p. Hr.), iar dacă pe atunci Iisus avea cam 30 de ani, nu putea să se nască decât –pe la finele anului 794 a. U. C. (5 a. Hr.) sau cel mai târziu la începutul anului 750 a. U. C. (4 a. Hr.). Betleemul Iudeii –Betleem Efrata –un orășel situat la 10- 12 km la sud de Ierusalim, e locul în care avea să se nască Iisus în noaptea sfântă, din Fecioara Maria, care venise din Nazaret însoțită de Iosif, pentru înscriere.

3.2.2. Situația politică, religioasă și culturală a Palestinei

În lunga sa perioadă de glorie marele Imperiu Roman includea și vechea țară a Palestinei sau cum se mai numea, „Țara Sfântă”, în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Era un popor cu o veche cultură și un destin aparte, bucurându-se de privilegiul de a se numi „popor ales”. „Poporul ales” a menținut, prin profeți, legătura cu Dumnezeu, pregătind omenirea pentru primirea Fiului lui Dumnezeu în chip de om. Încadrat în civilizația lumii antice, „poporul ales” se dezvoltase armonios, practicând și circumciziunea ca semn al Legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam (Facere XVII).

Totuși, mândria „poporului ales” a îndurat, de-a lungul veacurilor, jugul multor stăpâniri străine. Păstrând și în robie conștiința superiorității sale religioase. Măreția din timpul împăratului David, devenise uneori o amintire și o vie dorință mesianică, Alexandru cel Mare va anexa, în anul 332 î.Hr., Iudeea la Imperiul său imens. Cultura elenistică, îmbrăcată în limba greacă, va fi cunoscută și în Țara Sfântă și va influența paturile conducătoare ale fariseilor și saducheilor. Epoca elenistică se impune cu valorile ei culturale care nu-i lăsa indiferenți nici pe iudei. Siria și mai ales Alexandria, centrul elenismului, vor exercita o influentă adâncă asupra culturii Orientului înainte și după Hristos. Prin filiera școlii iudeo-grecești din Alexandria vor pătrunde și în Țara Sfântă idei și expresii filozofice stoice neoplatonice și neopitagorice.

Stând un veac sub Ptolemei (320), Palestina cade apoi sub Seleucizi (189), când se intensifică persecuțiile, mai ales sub regele Antioh al-IV-lea Epifanes (175-164 î.Hr.), care urmărea elenizarea acestei țări. În fața acestei primejdii, „poporul ales” face front comun și se revoltă, sub conducerea lui Matatia și a fiilor săi din neamul Hasmoneilor sau al Macabeilor (160-140 î.Hr.). Altă epocă de înflorire începe după eliberarea de sub sirieni, care-și atinge apogeul sub regele Alexandru Iannai (103-76 î.Hr.).

În 63 î.Hr. Pompei cucerește Ierusalimul înglobând regatul iudeu provinciei Siria. Statul iudeu se întâlnea cu ultimul titan politic antic. Fierberea religioasă și etnică era explozivă. Revolte după revolte cuprind Siria și mai ales Iudeea.

După o crâncenă revoltă, regii hasmonei cad, fiind înlocuiți cu regii apatrizi, fideli cuceritorului. Întemeietorul noii dinastii, Herades I sau Irod, supranumit „cel Mare”, aservește țara total romanilor. Palestina făcea parte din provincia imperială Siria, condusă de „legati Augusti”. Nici sub Apatrizi nu încetează tulburările. În sfârșit vine un „procurator pro legato”, în anul 6 î.Hr., pentru a pacifica țara, având puteri aproape egale cu ale legatului Siriei. Aceasta era situația Palestinei în ajunul nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai-marii poporului erau preoții, mai puternici fiind fariseii și saducheii dintre care se alegeau arhiereii. „Bătrânii” aveau un loc special și făceau parte din sinedriu, autoritatea supremă religioasă și politică a iudeilor, în fruntea căruia sta arhiereul. Organizatori ai cultului și conducători ai poporului, preoții întemeiaseră hierocrația și dețineau o poziție dominantă, întărită prin prescripții religioase. Ocupându-se numai cu treburile Templului (preoții și leviții), ei își alcătuiseră rânduieli care le asigurau existența. Pe lângă ei, mai trăiau bine bogătașii, marii latifundinari și comercianți. „Poporul pământului” era format din țărani săraci, ciobani, pescari, slugi și sclavi.

Saducheii și fariseii se individualizează ca două curente religioase și politice diferite în timpul procesului de elenizare. Saducheii numărau reprezentanți ai aristocrației preoțești, se acomodau mai ușor cuceritorilor, elenizându-se și romanizându-se. Erau firi mai pașnice și mai temperate, numai spre a-și păstra demnitățile și pozițiunile înalte pe care adesea le luau cu ajutorul stăpânirii romane.

Fariseii erau în fond oameni evlavioși și care duceau o viață destul de curată. Urând cu pasiune tot ceea ce nu era iudaic, câștiga simpatia evreilor, dar își atrag ura stăpânitorilor romani. În ultimă analiză, atât saducheii , cât și fariseii, erau tot atât de intransigenți în materie de inovație.

Deosebiți structural de ei erau esenienii ce reprezentau alt curent religios al vremii. Membrii acestui curent trăiau în comunități de „aleși”, lucrau, mâncau și se rugau în comun. Esenienii concepeau altfel decât contemporanii și, pe Mesia, nu ca pe un cuceritor, ci ca pe un eliberator din suferințele pământești. Esenienii se dedicaseră suferințelor umane; cunoșteau, pe măsura vremii, bolile și leacurile; credeau în „puterea cuvântului” și le ieșise veste pretutindeni în țară că erau „factori de minuni”. Asemenea comunități eseniene organizate erau numeroase în țară, iar una dintre cele mai importante era cea de la Qumram, la 2 km vest de Marea Moarta și la 13 km sud de Ierihon, unde s-au descoperit, între 1948 și 1956, circa 40.000 de fragmente de manuscrise, de o mare importanță pentru cunoașterea mediului istoric și geografic în care a trăit și activat Domnul Iisus.

Aceasta era situația politică și culturală din Țara Sfântă, când cezarul August, în anul 749, a dat poruncă să se „înscrie” toată lumea din imensul său Imperiu, adică să se prezinte la un recensământ. Censul din 241 î.Hr. da cifra de 260.000 de cetățeni, capabili de-a fi recrutați. Deci și recensământul din 749 al Romei sau anul 5 al erei noastre urmărea constatarea stării militare a Imperiului, în orice caz, recensământul fusese ordonat și legatul Siriei, Quirinus, trecuse la executarea lui (Luca II,2). Fiecare cetățean trebuia să se înscrie în liniște în localitatea sa de naștere, ceea ce ne arÎta că era un recensământ general.

Care era însă situația economică a țării în epoca lui Iisus?

Irod Antipas, la fel ca și tatăl său, a fost un mare constructor. A organizat mai întâi refacerea orașului Seforis, a căzut prada tulburărilor ce au marcat sfârșitul domniei lui Irod cel Mare, în anul 4 î.Hr. Curând după aceea și-a dorit o nouă capitală, pe care a construit-o pe țărmul lacului, denumind-o, în onoarea Împăratului Tiberiu care domnea pe atunci, Tiberiada. Aceste activități edilitare au avut consecințe pozitive pentru popor, dând multora de lucru, iar restaurarea unei capitale nu putea să nu antreneze avantaje economice considerabile. Dar în Galileea Inferioară activitatea dominantă era agricultura (culturi de măslini, de viță-de-vie și de grâu).

Populația Galileii era alcătuită în esență din iudei, chiar și în orașele în care exista o semnificativă prezență grecească. Clasele conducătoare se deschiseseră culturii eleniste, în primul rând familiei domnitoare.

Moneda bătuta la Tiberiada în vremea lui Antipas era inscripționată în limba greacă. Spre deosebire de vecinul său Filip, el avea, totuși, grijă ca monedele sale să nu includă imagini reprezentând făpturi vii, desigur ca să nu ofenseze sensibilitatea religioasă a supușilor săi. După recucerirea ținutului în vremea lui Aristobul I și după reiudaizarea care i-a succedat, expresia „Galileea veneticilor” (I Mac 5,15) nu mai corespundea în nici un caz stării reale a lucrurilor. Atașamentul galileenilor față de Templul din Ierusalim este documentat de pelerinaje și de marea mișcare de protest organizată de iudeii din Tiberiada împotriva profanării Templului, plănuită de Caligula.

3.3. Originea și existența Mântuitorului

3.3.1. Originea omenească a lui Iisus Hristos. Genealogia Mântuitorului

Nașterea mai presus de fire Mântuitorului de la Sfântul Duh și din Sfânta Fecioara Maria, constituind cea mai esențială dogmă a creștinismului, face ca genealogia să capete un sens istoric, arătând mijlocul de venire în lume a Mântuitorului.

Religia creștină, cu toate că era destinată tuturor neamurilor, ea totuși se adresează iudeilor. Din această pricină, trebuia să propovăduiască către ei, precum și în lumea întreagă, ca dumnezeiescul Său întemeietor este cel vestit de profeți: fiul lui David, toiagul cel din rădăcina lui Iesei (Isaia XI,1,10).

Aceasta este prima propovăduire a Sfinților Apostoli și a urmașilor lor, ca în persoana Mântuitorului propovăduit de ei s-au împlinit toate făgăduințele lui Dumnezeu față de Avraam, ca „în El se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facere XII,3) și către David, ca „din rodul pântecelui tău, voi pune pe scaunul tău” (Psalmul CXXXI,2). Sfinții Părinți, având în vedere importanța ce reprezintă pentru Biserică originea trupească a Mântuitorului de la Adam și David, precum și plinirea profețiilor în persoana Lui, au comentat de multe ori și cu atenție genealogia Mântuitorului, expusă de Sfinții Evangheliști Matei și Luca.

Înainte de Sfântul Ioan Damaschinul, Iuliu Africanul s-a apucat să explice genealogia, zicând: „Ca să înțelegem adevărul Sfinților Evangheliști, voi istorisi diferența și schimbarea genurilor. Nașterea după fire aparține lui Matei, iar nașterea după lege este specifică lui Luca. Din descendenții lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Natan, care la rându-i a născut pe Iacob. Murind Natan, soția lui s-a căsători cu Melhi, care era fiul lui Levi și frate cu Panter din neamul lui Natan și nu din Solomon. Din căsătoria aceasta, s-a născut Ili. Deci, din aceeași mamă au provenit doi frați, Ili și Iacob; Iacob din neamul lui Solomon, iar Ili din neamul lui Natan. Când a murit Ili din neamul lui Natan, fiindcă nu avea fii, Iacob, fratele lui, s-a căsătorit cu soția rămasă văduvă și a născut pe Iosif, logodnicul Mariei. Deci, după natură Iosif era fiul lui Iacob și descendent din Solomon, iar după lege era fiul lui Ili și descendent din Natan.

Iisus este fiul lui David. Acesta este mesajul proclamat de către Evanghelistul Matei, cu intenția de a afirma imediat continuitatea lui Iisus față de Vechiul Testament. Expresia aceasta avea o însemnătate mesianică, însă și un sens politic, deoarece Mesia trebuia să restaureze monarhia în Israel. Titlul de „Fiul lui David” acordat lui Iisus subliniază faptul că misiunea Lui corespunde așteptării istorice a poporului lui Israel.

Ca fiu al lui David, Iisus este Hristosul cel așteptat. El este un dar în primul rând pentru Israel, fapt ce reiese din titlul de „Fiu al lui Avraam”.

Expresia Fiul lui Avraam nu amintește numai faptul că Iisus aparține numai poporului ales, al cărui stramoș este vestitul patriarh, ci anticipează mai ales tema mântuirii neamurilor, reprezentate de magi (cf. Fac 12,3). Dacă din cauza neascultării Adam a fost pedepsit prin alungarea din grădina Edenului, iar prin el umanitatea a cunoscut dezastrul potopului, prin ascultarea sa, Avraam, „împotriva oricărei nădejdi nădăjduind, el a crezut” (Rm 4,18) și a devenit destinatarul făgăduinței unui pământ în care să curgă lapte și miere și a unei posterități numeroase precum stelele cerului. Genealogia prezentată de Matei este iluminată de această îndoită făgăduință făcută de Dumnezeu lui Avraam și lui David.

O altă problemă care a preocupat pe Sfinții Părinți este și pomenirea femeilor în genealogia Sfântului Matei, fapt neobișnuit în genealogiile evreilor. Acest fapt a atras atenția Sfinților Părinți, fiindcă Sfântul Evanghelist Matei, trecând cu vederea pe cele care au strălucit în virtuți, amintește anumite femei, printre care unele erau cu o morala dubioasă, iar altele străine de neamul evreiesc. Una dintre ele era și Tamar. Tamar a fost nora lui Iuda și totuși a născut pe cei doi frați Fares și Zara, cu socrul său. Sfântul Ioan Gură de Aur, insista mult asupra acestei probleme, zicând: „Dacă ar fi făcut genealogia unui om simplu, ar fi trebuit să nu amintească nimic despre astfel de femei. Dar de vreme ce vorbește despre Dumnezeu Întrupat, nu numai că a trebuit să treacă numele femeilor, ci a fost nevoie să le vestească cu mult curaj, demonstrând îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta a venit în lume, nu ca să păsuiască patimile noastre rușinoase, ci ca să le vindece(…). Dar nu numai cauza de mai sus a determinat pe Matei să menționeze în genealogia sa pe Tamar și pe celelalte femei păcătoase, ci ca să arate că toți au fost păcătoși, chiar și strămoșii Domnului și, deci, era necesară venirea lui Mesia.

De la Avraam la David, Sfântul Matei număra paisprezece generații. De la David la exilul din Babilonia se succed paisprezece generații, și de la exilul din Babilonia până la nașterea lui Mesia sunt înregistrate alte paisprezece generații.

Cheia de interpretare a genealogiei lui Matei este ascunsă în ghematria cifrei paisprezece. De altfel, și valoarea numerică a numelui ebraic David (Dwd = 4+6+4) corespunde numărului paisprezece. Pentru Matei, Iisus este regele davinic prin excelență (de trei ori David = 3*4), Mesia.

Finalul arborelui genealogic stabilește totuși două lucruri: în primul rând, înaintea oamenilor Iisus este Fiul Mariei, în al doilea rând, arborele genealogic se încheie cu Iosif, fiul lui David, care devine tatăl lui Iisus în fața legii. Paternitatea legală era cunoscută în gândirea juridică iudaică.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Așadar, când auzi că Fiul lui Dumnezeu este Fiul lui David și al lui Avraam, nu te îndoi că și tu, fiu al lui Adam, vei fi fiu al lui Dumnezeu. Ca Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar și în deșert atât de mult, dacă n-ar fi vrut să ne înalțe și pe noi(…)”.

3.3.2. Originea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Vestea nașterii

Pentru a înțelege situația Mariei și a lui Iosif trebuie făcut apel la practica matrimonială din perioada Noului Testament. Căsătoria se desfășura în două momente. Primul moment se numea Qiddushin sau Erussin (logodna). Prin logodnă, cei doi tineri își exprimau dorința reciprocă de a se căsători și se angajau în fața martorilor de a o respecta. De asemenea, cei doi erau considerați deja soț și soție, astfel încât, în caz de infidelitate, femeia era considerată adulteră, iar în cazul morții bărbatului, era socotită văduvă și supusă normelor ce reglementau această stare. Singura diferență față de căsătoria propriu-zisă consta în faptul că cei doi nu locuiau încă împreună, iar legăturile trupești erau interzise. De obicei, fata rămânea în această perioadă în casa părinților. Cel de-al doilea moment se numea Qiddushin. Femeia era adusă în casa soțului, și astfel începea sărbătoarea care dura opt zile, după care cei doi puteau începe viața de familie propriu-zisă. Zămislirea lui Iisus are loc în intervalul dintre Qiddushin și Nissuin. Acest fapt concorda cu Luca (1,27) , ceea ce înseamnă că zămislirea lui Iisus de către Maria exclude orice legătură cu Iosif.

Sfântul Evanghelist Matei afirma că Fecioara Maria a rămas însărcinată prin lucrarea Duhului Sfânt, mai înainte de a fi ei laolaltă (synelthein 1,18), deci de a locui împreună. Verbul synelthein nu se refera la raporturi intime conjugale. În lumea ebraică, verbul specific care se referea la relația intimă dintre un bărbat și o femeie este cel de a cunoaște.

Acest sens este confirmat și de faptul că îngerul îi poruncește lui Iosif de a lua la sine (paralabein), adică în casa lui, pe Maria ca soție.

Iisus Hristos S-a impus ca Dumnezeu chiar de la conceperea Sa ca om în Sfânta Fecioară. Însuși faptul că se concepe din Fecioară e o dovadă a dumnezeirii Sale.

Existând ca Persoană dinainte de aceea, n-avea nevoie de sămânța bărbătească pentru a veni la existență. Își ia El însuși firea omenească din Fecioară. Fiind Dumnezeu-Cuvântul, a putut să facă aceasta, așa cum a putut crea pe primii oameni, fără a recurge la niscai legi superioare Lui. În sensul acesta Sfânta Evanghelie a lui Ioan spune: ” Și Cuvântul trup S-a făcut (El însuși) și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1,14).

Dacă pe primul Adam l-a putut crea Cuvântul din nici un om anterior, de ce nu s-ar fi putut aduce pe Sine la existență și ca om, fără sămânța bărbătească, dar totuși din sângele omenesc al Fecioarei, pentru a intra chiar prin concepere în unitate de ființă cu oamenii , dar totuși ca un început nou, fără de păcatul strămoșesc, în rândul lor?

Conceperea Fiului lui Dumnezeu ca om prin El însuși, din Fecioară, îl mărturisește Sfintei Fecioare îngerul Gavriil și-l mărturisește și ea însăși. Îngerul îi dă mărturie Fecioarei, și prin ea tuturor celor de după aceea, despre dumnezeirea Celui ce se va naște din ea, spunându-i: ”Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Prea Înalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1, 30-33).

Împărat veșnic peste toate nu poate fi un om. El nu poate fi decât Dumnezeu, făcut Împăratul peste toate și ca om, întrucât își câștigă această calitate și ca om, prin iubirea dumnezeiască de care umple și umanitatea Sa.

Mărturia îngerului provoacă pe cea a Mariei, care întreabă: „Cum va fi mie aceasta ce eu nu știu de bărbat?” (Luca 1, 34), adică: „Nu știu și nici nu voi ști”, căci îngerul nu-i spusese când se va întâmpla aceasta. Această întrebare îl face pe înger să-i răspundă Mariei nu că va ști de bărbat, ci: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul ce se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema…Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Luca 1, 35, 37). Înțelegând că prin ea se face minunea nașterii Fiului lui Dumnezeu ca om, pentru că Îl va naște din lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh și din puterea Tatălui, nu prin legea nașterii omului obișnuit, Maria răspunde: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1,38). Ea se declara roaba lui Dumnezeu, deoarece a aflat că El însuși va lucra în ea nașterea Fiului lui Dumnezeu.

3.4. Pruncul și Copilul Iisus, Domnul

3.4.1. Nașterea Domnului

Din Sfintele Evanghelii știm că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod (Mt 2,1; Lc 1,5). Este vorba de Irod Idumeul, numit și „cel Mare”. Irod a murit în anul 4 înaintea erei creștine (anul 750 de la întemeierea Romei), cu puțin înainte de Paștile iudaic, deci la sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie. Nepotrivirea provine dintr-o eroare săvârșită de călugărul de origine dobrogeană Dionisie, numit „cel Mic” ( în latinește: Exiguus), atunci când, în anul 531, a calculat era creștină. Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fizat începutul erei creștine la anul 754 de la întemeierea Romei. De fapt însă, Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani, iar nașterea Sa a avut loc, așa cum ne spun Sfintele Evanghelii, în timpul lui Irod Idumeul, anume cândva în ultimii ani ai domniei acestuia. Desigur că eroarea lui Dionisie nu are cum să împieteze asupra veridicității istorice a relatărilor evanghelice.

După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Țara Sfântă a unui recensământ, poruncit de „Cezarul August” – adică de Împăratul roman Octavian August (care a domnit între anii 27 î. Hr. și 14 d. Hr.) – și opera, pe când Qiurinius ocârmuia Siria”, adică în timp ce legat (guvernator) al provinciei Siria – de care ținea și regatul lui Irod – era Publius Sulpicius Qirinius. Sfântul Luca precizează că acest recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providența pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară Maria și pe dreptul Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui Miheia 5,1 (cf. Mt. 2, 5-6), trebuia să se nască Hristos.

Când au ajuns Iosif din Galileea din cetatea Nazaret și cu logodnica Sa Fecioara Maria în Betleem, orășelul era plin de cetățenii din Palestina Imperiului Roman, care veniseră să se înscrie în orașul din care se trăgeau, pentru recensământul ordonat de Cezarul August. Cei doi au venit mai devreme, s-au putut adăposti sub streașina vreunei case, sau sub acoperământul unor clădiri, pe care le avea pentru străini. Iar când au ajuns aici Iosif și Maria ca să se înscrie și ei în aceste liste de „descriptio orbis”, le-a fost desigur greu să mai poată găsi vreun asemenea adăpost.

Noaptea își scutura lințoiul rece și călătorii s-ar fi mulțumit și cu un adăpost mai simplu în care ar fi fost totuși ceva mai bine decât sub cerul liber.

Dar iată, mâhnirea aceea a lor, undeva, nu prea departe, pe drumul Hebronului, în noaptea sfântă licărește un opaiț: e singura speranță spre razele căreia bătrânul Iosif deznădăjduit se îndreaptă, sprijinind pe Fecioara, obosită de atâta cale purtând pe deasupra și durerile nașterii. Staulul se găsește în partea cea mai depărtată a orașului, chiar sub una din stâncile acelea înalte ce-l străjuiesc.

Deși S-a smerit ca orice om, primind să se nască într-un grajd de vite, într-o iesle, a fost slăvit de mărturia oștilor îngerești deasupra cărora nu e decât Dumnezeu. Îngerii cântau slava Celui ce i-a umplut de lumina unei noi înțelegeri pe ei, cei de sus, și a venit să aducă pace și bunăvoie între oameni. Îngerii au înțeles cei dintâi taina valorii dată de Dumnezeu umanității, căci lumina de care erau înconjurați era îndreptată spre pământ. Și ea a fost văzută cu deosebire de pastori.

Dar în special unul dintre îngeri s-a apropiat de ei și le-a comunicat că lumina aceasta se datorește Pruncului ce S-a născut în ieslea din apropiere și care este Hristos-Domnul, adică Dumnezeu, și aceasta va fi o bucurie pentru tot poporul, fiindcă este Mântuitorul tuturor: „Nu vă temeți…Că vi S-a născut vouă azi Mântuitor, care este Hristos- Domnul” (Luca 2,11). E de cugetat că îngerul le-a spus Mariei și lui Iosif care trisera cum nu va trăi nici un alt om această minune a supremei iubiri a lui Dumnezeu, văzând confirmate și simțite, în felul lor, în cele spuse lor de pastori de la înger, cele trăite de ei. Dar păstorii au spus și altora cele ce li le-a spus îngerul și le-au trăit de ei, desigur toată viața. Hristos și-a pregătit în multe moduri primirea Lui de către cei din acel timp: „Și grăbindu-se, au venit și au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle. Și toți câți auzeau se mirau de cele spuse lor de către pastori. Iar Maria păstra toate, punându-le in inima sa” (Luca 2, 16-19).

Păstorii auziseră multe de la înger, dar și văzuseră slava lui Dumnezeu și înțeleseseră multe din ea: „Și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2, 9). „Și s-au întors păstorii slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră” (Luca 2, 20).

Și, zice Scriptura, „când s-au împlinit opt zile ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21), acest nume glorios și înalt, cu totul vrednic de a primi toată cinstirea închinării și a măririi, acest nume care este mai presus de orice nume, nu s-ar fi cuvenit să fie pomenit în primul loc de către oameni, nici să fie introdus de ei în lume, ci se cădea să se înfătuiască (aceasta) de către o putere mult mai înaltă și mai dasăvârșită.

Apoi spune: „ Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim” (Luca 2, 22). Orice suflet îmbrăcat într-un trup omenesc își are necurățirile sale. Trebuie să se știe că și Iisus a avut necurățirile Lui din propria Sa voință pentru că a luat trup omenesc pentru mântuirea noastră. Împlinirea zilelor are și ea o însemnătate duhovnicească. Începând de la naștere sufletul, într-adevăr, nu este curat, ba nici chiar în ziua nașterii el nu poate fi socotit curat cu desăvârșire, căci precum este scris în Lege: „Dacă femeia va naște prunc de parte bărbăteasca , necurată va fi șapte zile și treizeci de zile să se curețe de sângele său” (Lev 12, 2-4). Deodată cu înnoirea primită prin Botez se împlinește o taină: precum prin iconomia întrupării Iisus a fost curățit printr-o jertfă, tot așa și noi trebuie să ne curățim printr-o înnoire duhovnicească.

Și Evanghelistul continuă: „Și L-au adus pe Prunc la Ierusalim, după Legea lui Moise, ca să-L pună înaintea Domnului” (Luca 2, 22). Copiii închinați, fiindcă erau întâi născuți, erau aduși înaintea Domnului. „Tot cel de parte bărbătească, zice Scriptura, care deschide pântecele maicii sale”.

Pentru că orice întâi născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului, a fost adus și Iisus la Ierusalim, să-L pună înaintea Domnului ca să „dea jertfă precum s-a zis în Lege, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24). Vedem dar aducându-se o pereche de turturele și doi pui de porumbel pentru Mântuitorul .

Când la 40 de zile au adus pe Pruncul Iisus la Templu, ca să-L pună înaintea Domnului, a venit în întâmpinarea Lui „din îndemnul Domnului” un om din Ierusalim, temător de Dumnezeu, cu numele Simeon, care era „așteptând mântuirea lui Israel și era plin de Duh Sfânt” și căruia i se vestise de Duhul Sfânt că nu va primi „moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” ( Luca 2, 26), adică pe Unsul lui Dumnezeu, care se va numi și El Domn ca Cel al cărui Uns este. Era pregătit și el să fie martor al lui Iisus când va veni în lume. De aceea, prin darul Duhului Sfânt, a văzut în Pruncul Iisus pe Mântuitorul lumii pe care Îl aștepta și care nu putea fi decât Dumnezeu. Luându-L în brațe, „a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta” ( Luca 1, 28-29).

A fost o cinstire dată de Dumnezeul Sfânt lui Simeon asigurarea că nu va muri până nu va vedea, începând prin Dumnezeu Cel întrupat, mântuirea lumii pe care el o aștepta, sau era înzestrat cu darul așteptării ei. Acum Simeon putea cere lui Dumnezeu să-l treacă împăcat („în pace”) din viața pământească, așa cum îi promisese, după ce vedea începută mântuirea lumii așteptată de el din darul lui Dumnezeu și și-a împlinit rolul de martor al acestui fapt, cu care Dumnezeu l-a învrednicit.

Dar cunoștința dreptului Simeon despre viitoarea lucrare mântuitoare lui Hristos a mers și mai departe. Căci după ce a spus cele de dinainte lui Iosif și Mariei, care se mirau de cunoștința lui despre Prunc, întorcându-se spre Maria a precizat că slava ce-i va veni lui Israil de la Prunc nu înseamnă că toți din Israil se vor înălța prin El, cu mulți vor cădea prin împotrivirea ce i-o vor arăta. Ba, cunoștința lui Simeon despre ceea ce se va întâmpla Pruncului din partea celor ce I se vor împotrivi a mers până la a prevedea și evenimentul care I se va întâmpla Lui de la aceștia și care va face să treacă sabie prin sufletul ei. Evenimentul acesta nu I-l spune dreptul Simeon Mariei pe nume, ca să n-o îndurereze prea tare. Dar spune totuși că acest eveniment se va produce „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), adică atât a celor ce s-au întărit, prin răstignirea Lui pe Cruce, în necredința lor în dumnezeirea Lui, cât și ale celor ce, văzând pânÎ unde a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi, se vor mântui prin alipirea la El.

Dar Hristos și-a făcut din acest prilej nu numai pe dreptul Simeon martor al dumnezeirii Sale, ci și pe bătrâna proorociță Ana, sensibilizată duhovnicește pentru recunoașterea dumnezeirii Lui de faptul că, rămasă văduvă din tinerețe, „nu se depărta de Templu, slujind noaptea și ziua în post și rugăciune”. Aceasta, cunoscând că prin acest Prunc va veni mântuirea, deci că e Dumnezeu, o spunea aceasta tuturor: „Lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 3, 37).

3.4.2. Copilul Iisus Hristos, Mântuitorul la 12 ani la Templu

Fiind după omenire fiul unor părinți credincioși, din care numitul său tată s-a învrednicit din partea evanghelistului de numirea de „Om drept” (Matei I,19; „iară Iosif, fiind om drept”, etc), adică, care din tinerețe împlinise legea lui Dumnezeu, iar Preasfânta Mamă a fost numită de înger „Plină de har” (Luca I, 28), adică pentru evlavia sa și pentru morala ireproșabilă și pentru curățenia trupească plină de darurile înalte ale harului –Iisus astfel din anii copilăriei s-a educat în atmosfera cea mai curată a unei familii cu adevărat sfinte. Dar chiar și în afară de aceste condiții exlusive, care înălțau casa lui Iosif din rândul celorlalte case, se știe, că viața familiară a poporului vechi iudeu, cu toate necazurile istorice din soarta lui, și în genere prezenta un tablou foarte atrăgător și înălțător. La ei niciodată nu s-a pierdut din vedere acel ideal al fericirii familiare, care a fost realizat în viața patriarhului Isaac cu femeia sa Rebeca.

Cu buna rânduială și tonul înalt al familiei, natural, se împreuna respectul profund al copiilor către părinți. Fiecare copil găsindu-și un ideal sacru de respect și de ascultare de părinți, în înțelegere de bunăvoie a lui Isaac chiar la junghiere, când acesta a cerut voința tatălui. Fiecare prunc iudeu din anii copilăriei i se inspirau cuvintele, pe care însuși Dumnezeu le scrisese pe tablele de piatră: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să se prelungească zilele tale pe pământ” (Eș. XX, 12), și această poruncă se repetă mereu în Lege (Lev. XIX, 8). Neascultarea de tată sau de mamă se ridică la gradul de crimă socială, care se putea pedepsi cu moartea. Copiii nevrednici se supuneau la cele mai grele amenințări ale mâniei dumnezeiești.

Viața familiară, care se întemeia pe asemenea principii prezenta un mediu foarte plăcut pentru educația morală a copiilor, pe care la rândul lor părinții îi considera cea mai mare binecuvântare pentru ei și o adevărată fericire, răvărsând asupra lor toată puterea iubirii lor și a grijii lor. Îngrijirea lor se exprima cu deosebire în siguranța de a le da copiilor cea mai bună educație, și anume în spiritul legii Domnului. Prin hotărâri directe se cerea de la orice tată, ca el să predea cu sârguință copiilor săi istoria sfântă a poporului său cu marele fapte și feluritele necazuri din viața străbunilor lor, precum și hotărârile Legii, și să convorbească cu ei despre ele, fie stând în casă, sau aflându-se pe cale, plecând să se odihnească sau sculându-se din pat (deut. VI, 7; XI, 19; IV, 9-10). Lămurind hotărârile Legii, rabinii cereau, ca copilul să înceapă învățarea Legii pe de rost, când a împlinit cinci ani, iar rugăciunile începătoare ale Slujbei de dimineață să i se predea din acel moment, când el a început a grai.

Asemenea rânduieli predominau din veac în fiecare familie evlavioasă de iudeu. Dar educația familiară mai târziu începu încet- încet să cedeze locul școlii. Școlile la început au fost introduse numai pentru educația și cultura orfanilor, care astfel nu aveau putința să primească educație casnică; dar mai târziu în școli au început să-și trimită copiii și însuși părinții și opera școlii, către timpul nașterii lui Hristos, capătă printre iudei o largă dezvoltare. Fiecare oraș obligatoriu trebuia să aibă școala sa deoarece „orașul, zice Talmudul, care nu-și are școala sa, trebuie să piară”.

Elevii până la vârsta de zece ani se ocupau exclusiv cu învățarea Bibliei, de la zece până la cincisprezece ani cu învățarea Legii nescrise, sau a mișnei, după care elevul putea păși deja în acele discursiuni teologice, care serveau de obiect principal de ocupație în școlile de rabini. Acest curs nu era obligatoriu pentru toți, așa că după trei sau cinci ani de învățătură băiatul dacă nu manifesta un deosebit succes și nu dădea mare nădejde în viitor sau nu avea mijloace îndestulătoare pentru a urma să se cultive mai departe, atunci cultura lui se termina cu școlile inferioare.

Alăturea cu școala, dar în grad și mai profund, influența educativo-culturală avea aspra iudeilor contemporani lui Hristos sinagoga, sau casa obștească de rugăciune, care înlocuia în arecare măsura pentru locuitorii depărtatelor orașe și sate Templul din Ierusalim.

Nu poate fi nici o îndoială că evlavioșii părinți ai lui Hristos : dreptul Iosif și Preabinecuvântata Maria, au fost vizitatorii permanenți a casei de rugăciune sau a sinagogii, care era una în tot Nazaretul (Luca VI, 16), și au luat cu sine și pe dumnezeiescul Fiu, după ajungerea vârstei de școala, unde El a auzit înălțarea de rugăciuni și de cereri către Tatăl Lui cel ceresc și citirea Legii și a proorocilor. Avem multe temeiuri să presupunem, că în casa sa naturală permanentă citire a Sfintei Scripturi era un obicei pios nu numai al dreptului Iosif, ci și a Preasfintei Maria, care precum în Templul din Ierusalim „așa și în Nazaret înainte de logodire tot timpul îl consaca citirii Sfintei Scripturi, așa că, după tradiție, și arhanghelul Gavriil cu vestea lui cea bună a găsint-o în această sfântă ocupație. Această tradiție ne arată că Sfânta Familie poseda un sul propriu al Sfintei Scripturi.

Limba, în care a grăit evreii contemporani lui Iisus Hristos, era aramaica, adică un amestec din vechea siriana cu haldeana, Hristos a vorbit în acea limbă, care era ușor de înțeles ascultătorilor.

În asemenea condițiuni ale vieții familiare și sociale s-au desfășurat anii tinereții Domnului nostru Iisus Hristos. Dar ca Dumnezeu-Om stătea infinit mai sus decât ei, și nici o psihologie nu-i în stare să urmărească taina maturizării ființei Lui Dumnezeiască-omenească.

„El sporea, spune Scriptura, în înțelepciune,în vârstă și în har” (Luca II, 52). Creștea în vârstă; dar prin creșterea în vârstă scotea la iveală înțelepciunea care se afla în El. Mai mult: El își făcea progres al Său progresul oamenilor în înțelepciune, în har și în îndeplinirea buneivoințe a Tatălui, adică cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor, Și-Și însușea pretutindeni firea noastră. Căci dacă trupul s-a unit cu adevărat cu Dumnezeu Cuvântul din primul moment al existenței Sale în trup, și mai mult că a existat în El și avea identitatea hipostatică cu El, cum oare nu l-a îmbogățit în chip desăvârșit cu toată înțelepciunea și harul?. Această înțelepciune dumnezeiască a Sa tânărul Iisus în chip miraculos o manifesta deja la vârsta de 12 ani într-o împrejurare remarcabilă.

Din timpul robiei babiloniene, Iudeea împlinea Legea cu o deosebită râvnă, care prescria tuturor bărbaților majori să se adune la Ierusalim la trei sărbători mari anuale. La cea mai mare sărbătoare și anume la Paști, la Ierusalim de obicei plecau și femeile, luând cu sine și copilașii mai mărișori, anume când atingeau vârsta de doisprezece ani.

Dreptul Iosif, ca israilitean adevărat, împlinea fără greș această îndatorire a Legii, și când tânărul Iisus atinse vârsta de doisprezece ani, ce-i impunea și Lui îndatorirea să împlinească Legea, atunci Sfânta Familie plecă la Ierusalim, ca sub umbra Templului să prăznuiască marea sărbătoare în acest vestit an al vieții Fiului lor.

La sărbătoarea Paștilor în Ierusalim, se îngrămădeau așa mulțime de popor, încât orașul sfânt trebuie să fi produs o priveliște neobișnuită.

Caravanele închinătorilor se sileau să sosească la Ierusalim cu o zi cel puțin înainte de Paști sau, cel puțin la 14 Nissan, în seara căruia se începea înseși sărbătoarea.

Sărbătoarea se prelungea toatÎ săptămâna și trecea, afară de mâncarea mielului pascal, în necontenite aduceri de jertfe, care se săvârșeau cu deosebită solemnitate de preoți. La aceste statorniciri religioase se adăuga și multe desfătări curat lumești, deoarece numeroasa inundație de popor atrăgea la Ierusalim și tot felul de industriași și negustori, și orașul sfânt gemea de înviorarea sărbătorească, ba câteodată de petrecaniile poporului, înfrânate numai de garnizoana sporită a armatei romane, care urmărea cu ochii în patru toate cele ce se petreceau în oraș din înălțimea turnului Antonia.

După terminarea sărbătorii, caravanele închinătorilor pe același drum se întorceau.

Dar de ce groază fură cuprinși Iosif și Maria, când în timpul unui mare popas ei nu putură găsi pe Iisus al lor în toată caravana, și chiar când nimeni nu le putea spune, unde-I El. Când toate căutările se dovediră zadarnice, părinților nu le rămase, decât să se întoarcă înapoi la Ierusalim, ca să vadă, nu cumva a rămas El acolo. Și ei într-adevăr, a doua zi părăsiră caravana și se întoarseră repede înapoi. Această călătorie singuratică a fost pentru ei mult tulburată, deoarece țara în acest timp se afla în tulburare și pretutindeni mișuna banda răzvrătiților, care sub conducerea lui Iuda Galileianu și a fariseului Sadoc, cu armele în mână se răsculase contra proconsului roman Coponie, care încărcase poporul de dări după noua lege romană, prelucrată pe baza noii înscrieiri făcute. Asemenea stare neliniștită a țării nu numai că îngreuna drumul lor, dar și spori într-înșii teama ca nu cumva față cu îndârjirea părinților dușmane sub zidurile Ierusalimului, Fiul lor să nu se fi expus vreunei primejdii.

După sosirea la Ierusalim, Iosif și Maria începură cea mai amănunțită căutare, dar nici în această zi, nici în timpul nopții sosite, nici chiar în dimineața zilei următoare, pe niciunde n-au putut găsi pe Iisus, pânÎ ce însfârșit, îl căutară și-L găsiră în Templu, unde El „ședea între învățători, ascultându-i și întrebându-i” (Luca II, 49). Educat în așa pioasă viață a părinților Săi, care iubea cercetarea Sfintei Scripturi, El deja în acest an avea întinsa cunoștință în teologia iudaică; dar, pe lângă cunoștința sa firească, asupra Lui mai era și pecetea științei dumnezeiești, și El aflându-se în Templu, manifesta o astfel de iubire de știință neobișnuită, și o astfel de înțelepciune duhovnicească, ca „toți câți îl ascultau, se mirau de înțelepciunea și de răspunsurile Lui”.

Găsindu-L aici în această adunare de vestiți învățători ai poporului, bieții galileeni, părinții Lui, au fost cuprinși de frică la vederea cum tânărul lor Fiu vorbea îndrăzneț cu marii preoți și învățători ai poporului. Cuprinsă de spaimă pentru toate acestea și mișcată de un amestec de simț de bucurie cu prilejul fericitei găsiri a Fiului său și de reproș pentru neliniștea pricinuită părinților, Preasfânta Fecioară Maria întrerupse minunata lui convorbire cu o întrebare de reproș maternal: „Fiule, ce ai făcut Tu cu noi? Iată, tatăl Tău și eu cu mare întristare Te-am căutat”. Și la această întrebare răsuna din partea Lui dumnezeiescul răspuns: „La ce trebuia să Mă căutați? Sau voi n-ați știut, că Eu trebuia să fiu între cele ce sunt ale Tatălui Meu?” Aici pentru prima oară din gura lui Iisus a răsunat mărturisirea, că Tatăl Lui e Dumnezeu, și totodată s-a arătat de Dânsul clar conștiința soliei Sale dumnezeiești, ca prin propria Sa pildă să expună oamenilor datoria de a rămâne întru cele ce sunt ale Tatălui Ceresc. Părinților săi pământești El le dă a înțelege, că El mai înainte de toate este Fiul lui Dumnezeu și apoi numai în sens secundar e Fiul lor; și dacă e așa, atunci unde trebuiau ei să-L caute, dacă nu anume pe această cale a lui Dumnezeu? Niciunde ei nu trebuiau să-L caute, decât „în cele ce sunt ale Tatălui Său”. Mai întai de toate, negreșit, El mai întâi înțelegea prin acestea Templu, ca unul ce este casa prezenței lui Dumnezeu. Dar aceasta are și un înțeles mai adânc. Într-însa se cuprinde indicațiunea, ca referință firească a filiației pentru tânărul Iisus trebuie să fi fost a ceda locul implinirei voințe Tatălui Său Ceresc, care L-a trimis în lume pentru mântuirea oamenilor.

Răspunsul acesta a fost foarte înalt pentru simplii Săi părinți, și „ei nu pricepură cuvintele spuse de Dânsul”, cel puțin în cel mai adânc înțeles. Dar deși în sufletul tânărului Iisus cu așa putere miraculoasă sclipi conștiința originei Sale divine, El, îndeplinind cu toată simplitate datoria de supunere către părinți, „S-a dus cu dânșii, și a venit în Nazaret; și a fost în ascultarea lor”. Iar Preasfânta Mama Lui, pentru care toate aceste acte neobișnuite ale Lui și cuvintele Lui erau numai afirmații noi ale tainei înfricoșate a conceperii Lui, cunoscută ei, „păstra toate cuvintele acestea în inima sa”.

IV. Concluzii

Numai Dumnezeu poate da oamenilor putința îndumnezeirii, slobozindu-i în același timp din moarte și din robia păcatului. Ceea ce omul trebuia să atingă ridicându-se către Dumnezeu, realizează Dumnezeu coborând El spre om. Iată de ce întreita stavilă ce ne desparte de Dumnezeu – moarte, păcat, fire – cu neputință de trecut pentru oameni, va fi străbătută de Dumnezeu în ordine inversă, începând prin unirea firilor despărțite și sfârșind prin biruință asupra morții. Nicolae Cabasila, teolog bizantin din veacul al XIV-lea spune în această privință: „Oamenilor despărțiți de Dumnezeu printr-o întreită stavilă – firea, păcatul și moartea – Domnul le-a dat să-L aibă din plin și să se unească numaidecât cu El, prin faptul că El a înlăturat una câte una orice piedică: pe cea a firii prin întruparea Sa; pe cea a păcatului prin moartea Sa; pe a morții prin învierea Sa.”

Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, întruparea și îndumnezeirea corespund una alteia, se implică una pe alta. Dumnezeu coboară în lume, se face om și omul se ridică spre plinătatea dumnezeiască, se face dumnezeu, fiindcă această unire a celor două firi, dumnezeiască și omenească, a fost hotărâtă în Sfatul veșnic al lui Dumnezeu, fiindcă unirea este scopul ultim pentru care lumea a fost făcută din neant. S-ar putea presupune, împreună cu câțiva critici moderni, că Sfântul Maxim mărturisea o învățătură asemănătoare cu cea a lui Duns Scot: dacă păcatul originar nu ar fi avut loc, Hristos S-ar fi întrupat totuși pentru a reuni în El ființa creată și firea dumnezeiască.

Născându-Se din Fecioară, El desființează prin nașterea Sa despărțirea naturii umane în bărbați și femei. El unește din nou pe Cruce Raiul, lăcașul primilor oameni înainte de păcat, cu realitatea pământească, unde locuiesc urmașii căzuți ai primului Adam; întra-adevăr, El spune tâlharului celui bun: „chiar astăzi vei fi cu Mine în Rai”, și totuși El nu încetează să vorbească cu ucenicii în vremea șederii Sale pe pământ după Înviere. La Înălțare El a unit din nou mai întâi pământul și sferele cerești, cerul văzut. Apoi străbate ierarhiile îngerești și reunește cerul duhovnicesc, lumea inteligibilă cu lumea sensibilă. În sfârșit, El prezintă Tatălui totalitatea universului reunită în El, ca un nou Adam cosmic, unind creatul cu necreatul. În această înțelegere a lui Hristos, Adam cel nou, Unificator și Sfințitor al ființei create, răscumpărarea se înfățișează ca unul dintre momentele lucrării Sale, moment condiționat de păcat și de realitatea istorică a lumii căzute, în care a avut loc întruparea.

Dumnezeu prevăzuse căderea lui Adam și Fiul lui Dumnezeu a fost Mielul jertfit înainte de veci, în voința preexistentă a Treimii. De aceea nu se poate înțelege nimic în afară de Crucea lui Hristos. „Taina întrupării Cuvântului – spune Sfântul Maxim – cuprinde în Sine sensul tuturor simbolurilor și enigmelor Scripturii, ca și sensul ascuns al întregii creații sensibile și inteligibile. Dar cel care cunoaște taina Crucii și a Mormântului, cunoaște și rațiunile ființiale ale tuturor lucrurilor”.

Spița neamului lui Iisus Hristos, Domnul nostru, este una dintre cele mai instructive pagini din Sfânta Scriptură. Ea ne amintește de împăratul și proorocul David, autorul minunaților psalmi din cartea care îi poartă numele, de dreptul împărat Solomon, autorul cărții Proverbelor și al Eclesiastului, de Zorobabel, reziditorul Templului din Ierusalim și de Iosif, ocrotitorul Sfintei Fecioare și al Pruncului Iisus, atâtea figuri eroice și sfinte, pe care cărțile Pentateuhului, ale Cronicilor și celelalte cărți ale Vechiului și Noului Testament ni le dau ca pilde vrednice de urmat, în lupta creștină împotriva înmulțirii păcatului și a răului în lume. Sunt nume celebre, care s-au învrednicit a fi scrise în primele rânduri ale Noului Testament, pentru că cei ce le-au purtat au știut să păstreze și să transmită din neam în neam credința cea adevărată într-un singur Dumnezeu și nădejdea neclintită că El își va îndeplini făgăduința de a trimite lumii un Mântuitor, așa cum mângâiase pe primii oameni, pe patriarhi și pe toți proorocii și drepții Legii celei vechi.

Pomenirea atâtor nume și persoane în Sfânta Evanghelie ne învață că Mântuitorul, Care S-a întrupat și S-a răstignit pentru mântuirea tuturor oamenilor, aparține după trup unei familii regale: familia lui David din tribul lui Iuda, și unui neam ales: neamul lui Avraam. Ea ne învață însă că neamul acesta nu se deosebește cu nimic din punct de vedere trupesc sau natural de celelalte persoane ale lumii. Genealogia Mântuitorului și accentul pus de Biserica creștină pe valoarea istorică a acestei genealogii arată că fiecare popor este dator să-și cunoască și să-și cinstească strămoșii și trecutul.

Sfânta Evanghelie ne arată că în spița neamului Mântuitorului nu au intrat numai evreii după sânge, ci și vlăstare ale altor neamuri și popoare. Ea ne spune, de pildă, că mama lui Obed, bunicul lui David, a fost Rut moabiteanca, că Rahav și Tamar erau cananeence, iar Batșeba era heteană. Prin amintirea acestor femei de alt neam decât cel evreesc, Biserica ne învață că Iisus Hristos, urmașul după trup al atâtor strămoși, a întemeiat în lume o împărăție universală, Biserica, în care intră cu drepturi egale toate popoarele lumii și în care nu se face nici o deosebire de neam sau de rasă. Ura de neam, ura de rasă sunt osândite cu asprime de Mântuitorul.

Din câte am amintit rezultă, așadar, că Domnul Iisus Hristos, care se trage de fapt din seminția lui Avraam și din familia regească a lui David, este cu adevărat Mesia cel mult așteptat. Și aceasta cu cât mai mult, cu cât asupra destinelor familiei Sale a vegheat cu multă grijă prin tot cursul veacurilor mâna puternică a lui Dumnezeu.

Cuvintele din Evanghelia Sfântului Matei „Iisus Hristos, fiul lui Avraam“ și „Iisus Hristos, fiul lui David“ indică natura umană, iar numele Iisus, care înseamnă Mântuitor, indică natura Sa divină. „Imanuel“, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu“, aduce un argument filologic pentru natura Sa divină, căci prin Hristos, Dumnezeu este cu noi. Toate informațiile duc la concluzia generală că Genealogia, zisă Cartea neamului, are un caracter hristologic.

Caracterul Evangheliei este explicativ, ea indică nu numai natura divino-umană, ci și unirea ipostatică a celor două firi în Hristos prin naștere miraculoasă. Evanghelia spune că „Iisus S-a născut“, deoarece creștinismul este religia vieții. Domnul Hristos a spus: «Eu am venit în lume ca lumea viață să aibă». El ne cheamă să fim oameni ai vieții, iar Evanghelia cu „Cartea neamului lui Iisus Hristos“ ne introduce în această viață nouă, care a început prin Nașterea lui Iisus.

Bibliografie

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002.

***, Dicționar Enciclopedic, Dan Slușanschi, Editura Humanitas București, 1999

***, Dicționar Enciclopedic, Constantin Moisa, Editura Stephanus, București, 1995

Arăpașu, Î.P.S. Teoctist, Pe treptele slujirii creștine, Edit. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, 1980.

Bocian, Martin și col., Dicționar enciclopedic de personaje biblice,( trad. de Gabriela Danțiș și Herta Spuhn), Edit. Encicolpedică, București, 1996.

Carrez, Maurice, Dicționar grec-român al Nolui Testament, (trad. de Gheorghe Badea), E.I.B.M.B.O.R., Bucrești 1999.

Ciudin, Pr. Nicolae, Genealogia Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Matei în raport cu datele Vechiului Testament, Tipo. ˝Progresu˝, Iași, 1941.

Colda, Lucian, Cine este Iisus Hristos ? , „Îndrumător bisericesc“,Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Studiul Noului Testament (curs universitar), București, 1991.

***, Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Edit. Arhiep. Orotodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia,1994.

Dănău, C. V., Exegeza Noului Testament, în B. O. R. an. XXXVI (1912), nr. 6.

***, Dicționar enciclopedic al Bibliei, de (trad. Dan Slușanschi), Edit. Humanitas, București, 1998.

Dimelis, Ierom. Magistrand Apostolos, Genealogia Mântuitorului după Sfinții Părinți, în rev. Studii Teologice, an X, nr. 9-10/1958 noiembrie-decembrie.

Emanuel, Copăceanu, Iisus din Nazaret, Ed. Doris, București, 1990.

Gheorghiu, Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Matei – comentar, Tipo. Mitropolit Silvestru, Cernăuți,1925.

Idem, Teologie dogmatică orotodoxă, II vol., E.I.B.M. B.O.R., București, 1996.

***, Îndrumări Misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986.

Lopuhin, Pr. Prof. A.P., Istoria Biblică. La lumina cercetărilor și descoperirilor celor mai nouă, trad. de Nicodim – Patriarhul României, Ed. Tipografia Cărților Bisericești, 1946.

Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Traducere de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, 1992.

Manoilescu, Dinu Natalia, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Edit. Bizantină, București, 2001.

Meyendorff, John, Teologia Bizantină, E.I.B,M. B.O.R., București, 1996.

Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament / vol I, Ed. Teofania, Sibiu 2001.

Miniat, Ilie Episcop de Kalavrita, Didahii și predici ( trad de Pr. Dumitru Fecioru), Edit. Episcopiei Argeșului, 1995.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, București, 1984.

Neaga, Pr. Prof. Nicolae, La Duminica dinaintea Nașterii Domnului, în « Lumină din lumină », Predici, Sibiu, 1985.

Necula, Pr. Dr. Constantin, La Duminica dinaintea Nașterii Domnului, în „Glasul Bisericii”, (G.B.) an. XXXVI ( 1977), nr. 10 – 12.

Nicolaescu, Diac. I.N., Predica la Duminica dinainte de Nașterea Domnului, în G. B., an. IX ( 1958) nr. 11-12.

Norocel, P. S. Epifanie, În slujba credinței străbune și a înțelegerii între oameni, Editura Episcopiei Buzăului, 1987.

Origen, Scrieri alese, partea a doua, Din Omiliile la Evanghelia după Luca, trad. de Pr.Prof. T. Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1982.

Preda, Asist. Dr. Constantin, Istoria originii Domnului Iisus Hristos, în S.T., an LIV (2002), nr. 3 – 4.

Idem, Cartea neamului lui Iisus Hristos, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006.

Puig, Armand, Iisus. Un portret biografic, Editura Meronia, București, 2006.

Ratzinger, Joseph – Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret. Copilăria, traducerea în limba română de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2013.

Răduleanu, Pr. Boris, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în G.B. an. XXXIV (1975), nr. 5-6.

Rezuș, Petru, Domnul Iisus Hristos, Ed. Eminescu, București 1994.

Savin, Prof. I. Gh., Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii , în S.T., an. XVI (1964), nr.9-10.

Schlosser, Jacques, Iisus din Nazaret, Ed. Corint, București 2003.

Sfântul Grigorie de Nazianz,, Cele cinci cuvântări teologice, (trad. de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae), Edit. Anastasia, 1993.

Sfântul Grigorie Teologul,, Predică la Nașterea Domnului, ( trad. de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae), în G.B, an. X ( 1954) , nr. 10-12.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Scripta, București 1993.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Învățătura despre Maica Domnului la ortodocși și catolici în O, an. II (1950).

Idem, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu 1991.

Anexa 1.

Genealogia Mântuitorului în Evanghelia de la Matei