Evaluări Teoretico Generale ale Managementului Riscului Bancar

CAPITOLUL I Evaluări teoretico-generale ale managementului riscului bancar

1.1 Aspecte generale privind evaluarea noțiunii de risc

Pentru a determina sensul noțiunii de risc conceput de majoritatea economiștilor, probabil, ar fi corect să folosim abordarea evoluționistă. Când vom stabili unde, când și de ce a apărut noțiunea de risc, cum a evoluat aceasta pe parcursul secolelor, va fi mai simplu să înțelegem multitudinea sensurilor (abordărilor) uzuale folosite în prezent. Cu atât mai mult că abordarea sa lingvistică, practic, a rămas neschimbată. Sensul intuitiv conceput de fiecare dintre noi, majoritatea dicționarelor explicative interpretează riscul ca fiind probabilitatea producerii unui (unor) evenimente nedorit (e). Este corect că abordarea noțiunii de risc a evoluat odată cu evoluția managementului riscului (încercarea de a evita riscul). Și din aceste considerente, abordarea evoluționistă permite să alegem metodele, prin care este posibil de a elimina stereotipul în comportament, deoarece când încercăm să luăm anumite decizii în conformitate cu tradiția formată, involuntar, alegem acele soluții, care au fost optimale pentru perioadele precedente (aceasta însă nu presupune că aceleași soluții sunt optimale în prezent).

Debarasându-ne de variantele tradiționale,putem reconcepe metodele de studiere (abordare) a evenimentelor (proceselor), clasificarea și importanța lor. Numai în acest caz putem considera că facem o alegere conștientă în managementul riscului.

Mai târziu, Bernoulli descoperă legea numerelor mari, care confirmă această afirmație. În 1730 Abraham de Moivre a stabilit forma repartiției normale, și a introdus noțiunea de abatere medie pătratică, noțiune considerată primordială în majoritatea metodelor moderne de evaluare a riscului. După cum afirmă Bernstein, în secolele XVI-XVII au fost descoperite majoritatea mijloacelor și instrumentelor utilizate astăzi în managementul riscului, de la teoria probabilității, teoria jocurilor și până la teoria haosului. Mai rămânea doar ca în 1875 Francis Galton să descopere regresia și restabilirea (întoarcerea la mediu) care explică de ce creșterea este urmată de cădere (luând decizii care presupun că totul se va întoarce la nivelul mediu, noi aplicăm conceptul de regresie către valoarea medie). Iar în 1952 Markowitz explică de ce nu este rațional de păstrat toate ouăle într-un coș și de ce investitorul care diversifică resursele poate fi relativ liniștit prin elaborarea teoriei moderne a portofoliului.

În majoritatea dicționarelor explicative riscul se interpretează ca fiind probabilitatea producerii unui (unor) evenimente nedorit (e).

Într-o accepțiune foarte largă, de altfel care este și cea mai des utilizată, pe plan mondial, atât în literatura de specialitate, cât și în actele normative, riscul se definește ca probabilitatea apariției unor evenimente cu repercusiuni negative asupra unei afaceri, activități etc., adică evenimente care în cazul în care s-ar produce, ar genera pierderi, pagube economicofinanciare, cheltuieli suplimentare neprevăzute, sau ar genera pierderea parțială sau integrală a profitului scontat (așteptat, preliminar).

Într-o viziune foarte largă, se apreciază că riscul este generat atât de lipsa de certitudine privind evenimentele viitoare, cât și de consecințele unor cunoștințe, informații și experiențe profesionale limitate. Or, riscul derivă din faptul că în viitor se pot produce mai multe lucruri (evenimente) decât se produc în prezent. În consecință, mulți autori asociază riscul cu incertitudinea. De altfel, și în limbajul curent, riscul și incertitudinea sunt utilizate ca sinonime, deși cele două concepte nu sunt interschimbabile.

Certitudinea presupune că agentul economic cunoaște a priori (anticipat) care va fi, în mod cert, valoarea unui anumit parametru, indicator (economic, social, politic, natural) în viitor. Incertitudinea însă presupune necunoașterea evoluției, tendințelor, valorii unui parametru, indicator, în viitor, nici măcar în probabilitate. Aceasta înseamnă, fie că agentul economic nu cunoaște deloc valorile previzibile ale unui indicator, fie, dacă le cunoaște (de ex. Valorile extreme: cea mai optimistă și, respectiv, cea mai pesimistă), nu posedă distribuția de probabilitate a valorilor acestui parametru. Adică, lipsa de certitudine presupune faptul că agentul economic nu este sigur de valoarea pe care o va lua un parametru în viitor, însă, destul de des, în baza analizelor evoluției parametrilor din anii precedenți și a condițiilor mediului de afaceri în care activează, poate fi estimată evoluția parametrilor care ne interesează. Astfel, agentul economic poate întâlni două situații: riscul și incertitudinea. Riscul, în conformitate cu această abordare, presupune că valoarea, evoluția unui parametru în viitor poate fi descrisă prin intermediul unei legi de repartiție a probabilităților. Or, în baza estimărilor, agentul economic va avea posibilitatea de a-și gestiona riscurile la care este expus. În principiu, pentru un agent economic, diferența esențială dintre risc și incertitudine constă în faptul că riscul poate fi dimensionat, monitorizat, analizat, controlat și gestionat prin metode și procedee adecvate, concrete și pertinente.

Înțelegerea obișnuită (tradițională) a cuvântului risc (întâlnită frecvent și în dicționare) pune accentul pe amenințările, pierderile aduse de risc. Adevărat este că, până în prezent, majoritatea investitorilor și managerilor firmelor apreciază riscul ca ceva negativ. Totuși, definițiile mai recente arată că riscul este indisolubil de oportunitate și, se pare, că, în ultimii ani, această abordare începe să câștige teren. În același timp, se consideră că agenții economici sunt dispuși să își asume riscuri în speranța obținerii unui venit suplimentar, dar,există situații în care suportarea riscurilor nu presupune și obținerea unor recompense.

În literatura economică sunt identificate două tipuri de risc:

1) riscuri pe care agenții economici și le asumă în speranța obținerii unei recompense, numite riscuri active. Aceste riscuri pot fi gestionate de agentul economic;

2) riscuri care presupun doar posibilitatea unei pierderi (accident, incendiu, jaf etc.), numite riscuri pasive. Se presupune că nu poate exista un management al acestor riscuri, deoarece agentul economic nu le poate influența (de ex. riscul secetei în agricultură, agentul economic nu poate influența și cunoaște dacă o să plouă sau nu).

În acest fel, la baza teoriei riscului se află următoarele ipoteze:

– Riscul este prezent în activitatea oricărui agent economic și, respectiv, riscul influențează deciziile agentului economic.

– Atitudinea față de risc este diferită și depinde de doi factori: mărimea profitului scontat și probabilitatea producerii profitului.

– Sunt două modalități posibile de evaluare a riscului:

a) prin metode calitative, când se va determina utilitatea profitului așteptat și influența pierderilor posibile asupra afacerii (deosebim risc accesibil, critic, catastrofal);

b) prin metode cantitative, când se va evalua mărimea profitului prognozat (a pierderilor posibile) și probabilitatea producerii acestora.

Cu toate acestea, studiile mai recente pun la îndoială aversiunea față de risc a investitorului, în plus, se pun în evidență o mulțime de factori psihologici care influențează deciziile managerilor (atitudinea față de risc). De exemplu, modalitatea de formulare, când se consideră că dacă una și aceeași problemă este formulată cu accentul pe pierderile posibile și pe veniturile posibile, în varianta a doua, deciziile luate de una și aceeași persoană vor fi diferite. Este bine cunoscut fenomenul dispersării responsabilităților, când în cazul adoptării unor decizii în grup, probabilitatea adoptării altor decizii mai riscante este mult mai mare în comparație cu situația când fiecare membru al grupului respectiv ar fi decis de sine stătător.

1.2 Abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară

Prezentînd în cadrul paragrafului dat abordările contemporane privind riscurile în activitatea bancară, vom porni de la faptul că efectuarea unor funcții bancare are o origine seculară pornind de la antichitate (Babilonul Antic, Egiptul, Grecia, Imperiul Roman). Primii predecesori ai băncilor contemporane au apărut în Florența și Veneția (anul 1587) în baza afacerilor de schimb valutar – schimbarea banilor diferitelor orașe și țări. Operațiunile de bază ale băncilor au fost acceptarea depozitelor bănești și decontările fără numerar. Puțin mai târziu, după același principiu s-au format băncile din Amsterdam (anul 1605) și Hamburg (anul 1618). Băncile au deservit preponderent comerțul și decontările. Ele au fost legate insuficient cu producerea și deservirea capitalului industrial. De asemenea, ele nu executau o funcție importantă – emiterea banilor creditari.

Apariția termenului „băncile comerciale” se datorează faptului că în secolul XVII ele au început activitatea lor cu deservirea comerțului și industria nou-apărută. Operațiunile pasive sunt chemate să mobilizeze mijloacele bănești, care, la rândul lor, sunt utilizate pentru finanțarea operațiunilor active. Ele includ acceptarea depozitelor (la vedere, pe termen, de economii), atragerea creditelor și emisia valorilor mobiliare. Operațiunile active ale băncilor includ creditarea (inclusiv de scontare) și operațiunile cu valorile mobiliare. Totodată, băncile efectuează operațiunile de acceptare, tranzacțiile valutare, tranzacții ipotecare. Operațiunile creditare pot fi clasificate în funcție de asigurare (asigurate și neasigurate), termenul de rambursare (la prima cerere, pe termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung), modul de rambursare (se achită integral sau în rate), modul de achitare a dobânzii (dobânda se reține la momentul acordării creditului, la momentul rambursării creditului sau uniform pe tot parcursul perioadei de creditare), tipul debitorului (credite comerciale, credite ale intermediarilor bursei de valori, credite agricole, credite de consum).

Băncile comerciale prestează un spectru larg de servicii, între care se pot menționa operațiunile mediatice (operațiunile documentare, de transfer, comerciale și de comisie), operațiuni de trust, operațiuni de leasing, operațiuni de factoring, serviciile informaționale și de consulting. Tradițional, riscurile sunt evidențiate separat în cadrul unor tipuri de operațiuni bancare menționate mai sus. În practică, aceasta se manifestă în aceea că riscurile sunt clasificate în categorii în conformitate cu structura băncii și sunt considerate separat: riscuri de creditare, riscuri valutare, riscuri de lichiditate etc.

Astfel, în domeniul bancar, importanța problemei de gestiune a riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor 80 secolul trecut. În această perioadă, datorită variațiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaționist și criza energetică, datorită fluctuațiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods și, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenței pe piața serviciilor financiare, instabilitatea devine o trăsătură a mediului în care operează instituțiile financiare. În noua situație, a sporit vulnerabilitatea băncilor și a crescut numărul falimentelor bancare.

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităților, serviciilor și produselor bancare și această multitudine de riscuri a generat și diferite tratări ale noțiunii vizate.

Ținem să menționăm, că majoritatea autorilor sunt unanimi în aprecierea impactului riscurilor asupra băncii:

a) impactul în sine, care cuprinde pierderile directe suportate de bancă;

b) impactul indus, cauzat de efectele asupra clientelei, comportamentului angajaților, partenerilor și, nu în ultimul rând, asupra imaginii publice a băncii.

Diversitatea riscurilor bancare îi forțează pe mulți specialiști în domeniu, în special pe practicieni, să se concentreze asupra unei clase sau a unei grupe de riscuri, evitând abordarea lor general-globală.

Totuși, diversitatea riscurilor cu care se confruntă o bancă comercială, precum și diversitatea factorilor care influențează aceste riscuri, impun mai mulți autori să considere că o clasificare completă a riscurilor bancare este posibilă doar în baza a mai multor principii, unele dintre care le vom expune în continuare:

1. Clasificarea riscurilor în funcție de tipul băncii. Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură, este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc îl au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

2. Clasificarea riscurilor în funcție de expunerea băncii la risc Deosebim expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. În acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceia că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de încercarea de a obține un profit mai mare.

3. Clasificarea riscurilor în dependență de serviciile acordate Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar în condițiile unei economii de tranziție, purtătoare prin esența acesteia de riscuri.

4. Clasificarea în funcție de cadrul riscurilor bancare Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice în țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea însăși a băncii.

5. Clasificarea în dependență de structura clienților băncii Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cât este mai mic debitorul, cu atât este mai mică stabilitatea lui pe piață și cu atât mai mare este probabilitatea neplății creditului. În același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor, la prima vedere, prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare a gradului de risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca cotă-parte din capitalul băncii.

6. Clasificarea în dependență de posibilitatea diversificării Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

7. Clasificarea în dependență de structura organizatorică a băncii Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilităților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și, în același timp, mărirea numărului de angajați. În acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor și crește probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).

8. Clasificarea în funcție de distribuirea riscului în timp. Această clasificare este deosebit de importantă din punctul de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important să se evite repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.

9. Clasificarea în funcție de caracterul evidenței riscurilor În procesul activității băncii pot apărea riscuri aferente activității de bilanț și activității extrabilanțiere. Anume această clasificare se va lua în considerație la evaluarea gradului de risc pentru o operație sau alta.

10. Clasificarea în funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi “deschise” – nu pot fi reglementate, și “închise” – pot fi reglementate.

Economistul român, specialist în finanțe, Stoica M. propune următoarea clasificare a riscurilor Bancare:

Riscuri finaciare

Riscuri comerciale

Riscuri de mediu

Schema riscurilor bancare după Stoica M.

Financiarul rus Pomorina M. a clasificat riscurile bancare după trei categorii principale și subcategorii ale acestora:

A) Riscurile de contraagent: 1) riscuri de credit; 2) riscuri în funcție de cerințele clientelei sau ale unui grup de clienți;

B) Riscurile de poziție – acestea sunt condiționate de pierderile efective sau potențiale generate de lipsa de coordonare a activelor și pasivelor după termene: 1) valutare; 2) de dobândă; 3) de lichiditate; 4) de diversificare insuficientă a activelor și pasivelor după termene;

C) Riscurile operaționale – acestea sunt condiționate de eventualele erori, abuzuri și alte încălcări admise în managementul băncii la realizarea operațiunilor.

În conformitate cu recomandările Băncii Naționale a Moldovei (BNM), în activitatea lor băncile comerciale din Republica Moldova identifică următoarele grupuri de riscuri: riscul de creditare, riscul de piață (inclusiv riscul valutar), riscul operațional (inclusiv riscul juridic), riscul dirijării activelor și pasivelor (inclusiv riscul lichidității și riscul ratei dobânzii), riscul evenimentelor externe și riscul strategic.

Având în vedere importanța majoră a administrării riscurilor bancare, BNM a elaborat și a pus în aplicare un șir de acte normative menite să asigure o abordare prudentă din partea băncilor din Republica Moldova a riscurilor inerente activității lor. Astfel, în corespundere cu actele normative ale BNM, băncile comerciale îndeplinesc cu strictețe toate cerințele înaintate, și anume: formarea fondului rezervelor obligatorii pentru depozitele atrase, formarea rezervelor pentru reduceri pentru pierderi la credite, menținerea structurii portofoliului de credite în corespundere cu politica de creditare, menținerea mărimii capitalului normativ total și suficienței capitalului ponderat la risc în limitele stabilite de BNM, respectarea limitelor față de poziția valutară deschisă, lichiditatea băncii, credite acordate etc.

În scopul administrării eficiente a unui spectru larg de riscuri, enumerate mai sus, unele bănci din Moldova au creat, bazându-se pe experiența mondială în domeniu, Subdiviziunile de Administrare a Riscurilor. La finele anului 2001, băncile comerciale din Moldova nu au avut subdiviziuni independente de administrare a riscurilor. În anul 2004, deja în trei bănci (BC "Moldova Agroindbank" S.A., BC "Mobiasbanca" S.A., BC "EuroCreditBank" S.A.) au existat asemenea subdiviziuni. În anul 2006, numărul acestor bănci s-a mărit încă cu trei (BC "Victoriabank" S.A., BC "Moldindconbank" S.A., BC "Unibank" S.A.). Procesul dat continuă permanent, ceea ce demonstrează sporirea interesului conducerii băncilor autohtone față de problema administrării riscurilor.

Cu toate că denumirile și funcțiile subdiviziunilor independente de administrare a riscurilor diferă de la o bancă la alta, se poate menționa că anume ele devin responsabile pentru dezvoltarea tehnologiilor de dirijare a riscurilor, precum și sisteme de instrumente specifice, relevante atât fiecărui risc, cât și condițiilor actuale din Moldova.

1.3 Modele de management al riscului în activitatea bancară contemporană

Prezentînd în cadrul paragrafului dat modelele de management al riscului în activitatea bancară contemporană, vom prezenta inițial în sens îngust noțiunea de management. Abordînd astfel noțiunea de management, și pornind de la aspectul etimologic, vom spune că cuvântul management derivă de la latinescul „manus“ (mână), preluat mai apoi în italiană ca „mannegio“ și în franceză „manage“, ca mai apoi să fie împrumutat în limba engleză ca formă a verbului „to manage“ care înseamnă a conduce. Apărute ca și cuvinte derivate „manager“ și „management“ semnifică conducător și conducere.

Conceptul de management se bazează pe trei accepțiuni: managementul ca proces; managementul ca echipă de conducere; managementul ca disciplină științifică. Astfel managementul este văzut ca: a) mijloc ce dirijează sistemele în contextul unui mediu dinamic, urmărind o funcționare eficientă și corectă din punct de vedere social-juridic; b) practică și profesie al căror obiectiv este eficiența economică, ceea ce impune ca un manager să conducă efectiv în această direcție – deci este un proces complex care presupune profesionalism.

Managementul ocupă un loc primordial în rândul științelor, bazându-se pe principii, concepte și teorii proprii al căror scop este de a face trecerea de la teorie la practică printr-o acțiune eficientă.

Managementul este la granița dintre artă și știință. Arta managerială se manifestă prin „știința“ deosebită de a utiliza și valorifica compromisul creator ce poate produce creșterea eficienței și a eficacității. Aceasta înseamnă atingerea succesului managerial pe care Kreitner îl prezenta ca: S=A×M×O, unde succesul (S) este produsul dintre abilitatea managerială (A), motivația de a conduce (M) și oportunitatea conducerii (O). Managementul reprezinta măsura acumulărilor teoretice (legi, principii, metode etc.) și artă, în măsura aplicării eficiente în practică a acestor baze teoretice. Modelele aparțin teoreticului – deci științei, iar formularea ipotezelor simplificatoare, adecvarea și utilizarea metodelor țin de practică, adică arta managerului.

Studiul procesului evolutiv al managementului relevă faptul că activități precum organizarea și administrarea erau folosite încă din antichitate, de la egipteni, greci și romani. Mărturie stau papirusurile egiptene apărute cu 1300 ani î.e.n. ce prezintă importanța organizării și administrării statelor din antichitate. Astfel de mărturii sunt prezente și în străveche – dovadă stând Parabolele lui Confucius unde apar sugestii legate de conducerea administrației publice. În Grecia timpurie cunoscutele „agore“ ale consiliilor și sfaturilor administrative sunt relevante ca preocupări. Cea mai interesantă mărturie o reprezintă definiția managementului formulată de Socrate, foarte apropiată de accepțiunea contemporană a acestei noțiuni numind-o însușire (pricepere) deasupra științei și a experienței tehnice. Tehnici manageriale erau folosite și în Roma antică, dovadă fiind lunga dominație ca imperiu. Abilitatea folosită în organizarea și conducerea oamenilor, utilizarea principiului scalar al delegării de autoritate a condus la o eficiență, dovedită, a organizării fără precedent pentru acea perioadă istorică.

Mai puțin elocventă a fost perioada feudală când apar elemente de evidență și control (registrul cu dublă intrare) și incipientele standardizării folosite la nivelul sec. al XIII-lea de către negustorii venețieni. Cu trei secole mai târziu, respectiv secolul al XVI-lea, apar referiri despre management în lucrări ca „Utopia“ lui Thomas More sau „The Prince“ (The Discoourses) al lui Nicolo Machiavelii din care se profilează rolul important al resurselor umane în atingerea obiectivelor organizației.

Secolele XVII–XVIII marchează o altă etapă importantă, dominată de apariția mașinismului, dezvoltarea industriei ca ramură cu o importanță tot mai mare în economie ce au produs mutații importante conceptuale legate de structura și organizarea societății. Toată această perioadă corespunde managementului empiric – bazat pe intuiție, tradiție și experiență – ce relevă faptul că gândirea managerială s-a manifestat chiar de la începuturile omenirii și mai precis de când omul a început să-și propună obiective de realizat și a fost nevoit să identifice resursele prin care acestea să fie transpuse în practică.

Începând cu a doua jumătate a sec. XIX și începutul sec. XX managementul intră într-o nouă etapă a evoluției sale când se face trecerea de la managementul empiric, mai puțin eficient, la managementul bazat pe principii, ce avea să conducă la o dezvoltare industrială și socială rapidă. Este perioada când managementul se cristalizează ca știință și se caracterizează prin apariția mai multor curente (orientări, doctrine) numite școli a căror evoluție a influențat apariția managementului modern.

Revenind la noțiunea de management al riscului în activitatea bancară, vom spune că managementul riscurilor reprezintă totalitatea concepțiilor, măsurilor și acțiunilor luate (fundamentate și întreprinse) de către conducere în vederea identificării, captării, monitorizării, analizei și gestiunii expunerilor la risc și incertitudine relative afacerilor desfășurate.

Se consideră că bazele managementului riscului au fost puse odată cu apariția teoriei probabilității (în contextul jocurilor de noroc) în secolul XVII, care mai târziu s-a dezvoltat întro disciplină de sine stătătoare, care cu timpul devine baza matematică a teoriei financiare și, respectiv, a teoriei riscului. Către secolul XVIII, în Londra, deja se efectuau operațiuni de asigurare a navigației maritime (evident, asigurarea se fundamenta pe analiza datelor statistice, în baza cărora se determina probabilitatea producerii unor evenimente nedorite, iar aceasta presupune, cel puțin, o identificare, evaluare și luare în considerație a riscurilor aferente). Cu toate că, tot în secolul XVII, Leibniz afirma că „natura a stabilit șabloane, care au ca urmare repetabilitatea evenimentelor, dar numai în majoritatea cazurilor”. Mai târziu, Bernoulli descoperă legea numerelor mari, care confirmă această afirmație.

În 1730 Abraham de Moivre a stabilit forma repartiției normale, și a introdus noțiunea de abatere medie pătratică, noțiune considerată primordială în majoritatea metodelor moderne de evaluare a riscului. După cum afirmă Bernstein, în secolele XVI-XVII au fost descoperite majoritatea mijloacelor și instrumentelor utilizate astăzi în managementul riscului, de la teoria probabilității, teoria jocurilor și până la teoria haosului. Mai rămânea doar ca în 1875 Francis Galton să descopere regresia și restabilirea (întoarcerea la mediu) care explică de ce creșterea este urmată de cădere (luând decizii care presupun că totul se va întoarce la nivelul mediu, noi aplicăm conceptul de regresie către valoarea medie). Iar în 1952 Markowitz explică de ce nu este rațional de păstrat toate ouăle într-un coș și de ce investitorul care diversifică resursele poate fi relativ liniștit prin elaborarea teoriei moderne a portofoliului.

Cu toate acestea, analiza literaturii economice în problema riscului ne demonstrează lipsa, chiar și în prezent, a unei opinii unice referitor la definirea noțiunii de risc.

Alții consideră că managementul riscurilor reprezintă ansamblul activităților de analiză financiară și de utilizare a instrumentelor financiare (primare și derivate) în scopul controlării și, de obicei, al reducerii expunerilor relevante la risc, selectate în procesul de analiză și monitorizare a acestora. Alții definesc managementul riscurilor drept ansamblul activităților și proceselor ce au ca scop maximizarea profiturilor în condițiile minimizării expunerilor la diverse riscuri în cadrul constrângerilor de capital.

Alții apreciază că managementul riscurilor este un proces sistematic de identificare, captare, monitorizare, evaluare, analiză și gestiune a riscurilor potențiale, precum și de elaborare și implementare de soluții adecvate impactului potențial al acestor riscuri. În atare accepțiune, managementul riscurilor este identificat cu procesul de elaborare, proiectare, dezvoltare și aplicare de modele și metodologii de identificare, evaluare, analiză, raportare și gestiune a riscurilor.

Economistul și bancherul rus Kiselev V. consideră că managementul riscurilor bancare este “o posibilitate de a obține rezultatele scontate după adoptarea unei decizii administrative, dar care în final se poate solda cu pierderea profitului sau cu alte pagube”.

În opinia specialistului în finanțe din România Ganea M. “Gestionarea riscului bancar ca element de bază al managementului bancar urmărește pe cât este posibilă influența negativă a factorilor de risc; minimizarea pierderilor prin reducerea cheltuielilor și maximizarea veniturilor directe și transferate; modificarea comportamentului salariaților și îmbunătățirea imaginii băncii”.

Economistul rus Antonov G. examinează politica bancară de management al riscurilor sub două aspecte: în primul rând, în cadrul evitării riscurilor financiare; în al doilea rând, în limitele atenuării impactului consecințelor lor negative.

Financiarul moldovean Cobzari L. definește riscul drept “probabilitatea unor pagube suferite în activitatea bancară sub forma unei părți din resursele băncii sau de venituri mai mici decât cele așteptate de bancă în urma efectuării operațiunilor financiare (din cauza necorespunderii prognozei cu evenimentele reale) și drept șansă (posibilitate) a băncii de a realiza un profit”.

Economistul moldovean Starițina L., în scopul prevenirii unei crize bancare sistemice în cadrul sistemului bancar al statului, în ansamblu, definește managementul lichidității bancare “ca proces de creare a mijloacelor pentru a avea posibilitatea de a achita obligațiile (datoriile) contractuale sau tradiționale la prețuri acceptabile și în orice moment”. Starițina L., analizând riscurile de lichiditate, prezintă o serie de funcții ale lichidității: 1) încrederea reciprocă dintre partenerii pieței financiare; 2) un complex integral de relații reciproce între bancă și clientelă; 3) evitarea vânzărilor în pripă a activelor pentru a obține mijloace, vânzări care pot cauza pagube esențiale instituțiilor financiare; 4) caracterul adecvat al prețurilor la serviciile financiare, care, de asemenea, reflectă stabilitatea băncilor; 5) recurgerea la serviciile B.N.M., în calitatea ei de creditor, doar în cazuri excepționale.

În practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de analiză și evaluare a riscului, care, în general, pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice și urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Metodă considerată cea mai sigură, însă și cea mai complicată. Pentru a utiliza această metodă, trebuie să definim și să clasificăm riscurile bancare într-o modalitate deosebită de cea acceptată în teoria economică. De exemplu, termenul “risc” poate fi interpretat ca o rată medie a pierderilor raportată la o unitate monetară investită. Aici este necesar a determina în fiecare caz concret cum pot fi apreciate numeric aceste pierderi și cum, în baza aprecierilor efectuate să se stabilească limitele maxime pentru modelul simulat. Respectiv, zilnic se va construi și analiza un set de scenarii pentru fiecare instrument standardizat, ceea ce un reprezintă o problemă majoră pentru băncile cu un soft adecvat, însă existența acestui soft devine un factor esențial al gestiunii riscurilor.

II. Metoda aprecierii riscurilor în baza anumitor criterii și indicatori este aplicată de majoritatea băncilor, cu toate că, frecvent, evaluarea prin această metodă se reduce la menținerea normativelor obligatorii impuse de organele de supraveghere bancară. Însă cerințele organelor de supraveghere sunt elaborate pentru tipuri de riscuri specifice și urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit de scopul managementului riscului efectuat de o bancă comercială.

III. Metoda analitică, ce presupune analiza riscurilor atât pentru fiecare operațiune în parte, cât și a totalității riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate în dependență de anumite criterii. De obicei, în acest scop, riscurile bancare sunt divizate în riscuri interne și riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanț (de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic, operațional, de inovație) și riscurile extrabilanțiere.

La riscurile externe se referă riscurile care nu depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ, social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care, probabil, și explică răspândirea mai largă.

În absența unei politici adecvate de management al riscurilor, băncile sunt expuse la:

– imposibilitatea sau dificultatea aprecierii magnitudinii expunerilor la diverse riscuri;

– formarea unui profil ineficient de risc;

– neputința de a valorifica, de o manieră eficientă, eventualele oportunități, ca urmare a unei percepții eronate sau a unei aversiuni exagerate față de risc;

– imposibilitatea de a gestiona riscurile identificate de o manieră adecvată și eficientă;

– nu vor putea percepe și, pe această bază, gestiona modificările în profilul de risc al unor active, portofolii de active sau pe ansamblul băncii;

– a induce în eroare proprietarii și investitorii actuali și potențiali că expunerile la risc sunt gestionate de o manieră adecvată și eficientă.

CAPITOLUL II Perfecționarea activităților de gestiune a riscului bancar la etapa actuală

2.1 Analiza și dimensionarea riscului de lichiditate

Este bine cunoscut că riscul de lichiditate determină încrederea clientelei în banca comercială și în întreg sistemul bancar. Explicația, de asemenea, este bine cunoscută: banca comercială, mai mult ca oricare alt agent economic, lucrează cu banii împrumutați, în primul rând, la atragerea depozitelor și, în al doilea rând, la deservirea conturilor curente. Gestiunea corectă a riscului de lichiditate impune mai întâi o înțelegere corectă a acestuia, or aceasta înseamnă necesitatea diferențierii foarte clare a lichidității de piață a băncii comerciale și a lichidității reglementate (de bilanț).

O bancă, care menține lichiditatea adecvată, înseamnă o bancă care este capabilă să-și finanțeze operațiunile curente. Riscul de lichiditate, pentru o bancă, este expresia probabilității pierderii capacității de onorare a obligațiunilor. Adică asigurarea nivelului corespunzător al lichidității este determinat de conducerea instituției financiare, luând în considerație un șir de factori și respectând cerințele organelor de supraveghere.

In cazul insuficienței de lichiditate, banca începe să piardă depozitele, se micșorează valorile mobiliare cu o lichiditate înaltă deținute de bancă, apar dificultăți în efectuarea decontărilor etc., și ca rezultat situația băncii se agravează și mai mult. Adică, importanța menținerii nivelului corespunzător al lichidității este recunoscută de toți, sunt bine cunoscute și metodele de asigurare a lichidității (prin active, pasive și mixtă).

Problema asigurarii lihiditatii constă în determinarea nivelului optimal al lui, în dependență de un șir de factori interni (care pot fi controlați de instituția financiară) și externi (care nu depind de managementul unei societăți concrete). Plus la aceasta, în literatura economică contemporană, nu este făcută o divizare netă între conceptul de lichiditate a unei instituții financiare și lichiditate a sistemului financiar-bancar. Bunăoară, dacă ne referim la o bancă comercială, atunci lichiditatea, ca regulă, o determinăm prin mijloacele lichide deținute de bancă, mijloacele pe conturile corespondente în Banca Centrală și în alte bănci comerciale, precum și portofoliul hârtiilor de valoare lichide deținute de această bancă. Dacă ne referim la sistemul bancar în general, atunci vom vorbi de masa monetară în circulație având în vedere diferite agregate ale acesteia (agregatele masei monetare influențează diferit lichiditatea sistemului bancar).

Dacă ne referim la conceptul de lichiditate al unei bănci, atunci trebuie să menționăm că în literatura economică există două viziuni asupra lichidității băncii. Primă determină lichiditatea ca o posibilitate a băncii de a utiliza careva active în calitate de mijloc de plată, sau de a transforma rapid și fără pierderi aceste active în bani, precum și capacitatea acestor active de a-și păstra constantă valoarea nominală. Conform acestei concepții, banca se consideră lichidă, dacă suma mijloacelor bănești, pe care ea le deține sau le poate mobiliza rapid, permit onorarea completă și la timp a obligațiunilor de bilanț. În același timp, obligațiunile trebuie onorate fără pierderi pentru bancă. O particularitate importantă a acestei abordări este faptul că lichidă poate fi considerată doar banca care deține active lichide valoarea cărora nu se schimbă în timp. Trebuie de menționat, că această abordare ne oferă posibilități relativ simple de apreciere a nivelului lichidității băncii comerciale, cauză pentru care organele de supraveghere bancară stabilesc normative ale lichidității mai mult bazându-se anume pe acest concept. De exemplu, în conformitate cu regulamentul Băncii Naționale a Moldovei “lichiditatea este capacitatea băncii de a asigura în orice moment îndeplinirea angajamentelor sale”. În conformitate cu acest regulament sunt determinate două principii ale lichidității care trebuie să fie respectate de către băncile comerciale:

– principiul I al lichidității prevede, că suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani să nu depășească suma resurselor ei financiare;

– principiul II al lichidității prevede, că lichiditatea curentă a unei bănci, exprimată ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie să fie mai mică decât rata procentuală stabilită.

Evident, că apreciind lichiditatea unei bănci comerciale conform acestor principii, ne bazam doar pe corespunderea după sumă și termene a activelor și pasivelor. Însă, prețul real al activelor și pasivelor poate să nu corespundă prețului de bilanț, plus la acesta trebuie menționat faptul, că valoarea reală a activelor deținute de o bancă comercială depind de un șir de factori interni și externi care trebuie luați în considerație la determinarea lichidității băncii. Adică, ar fi mai corect să spunem că, în acest caz, apreciem lichiditatea bilanțului băncii, dar nu lichiditatea băncii ca atare. Anume lichiditatea bilanțului caracterizează capacitatea băncii de a-și onora obligațiunile în termenele stabilite, utilizând activele sale (fără o intervenție adăugătoare), existența unei structuri a obligațiunilor băncii bine determinată, precum și corespunderea termenelor pasivelor și activelor. În acest fel, considerăm, că noțiunea de lichiditate a bilanțului se include în noțiunea de lichiditate a băncii, lichiditatea băncii fiind o noțiune mai largă, ce include anumite caracteristici suplimentare ce țin, în primul rând, de fluiditatea activelor și pasivelor.

Aici ar fi cazul de mai menționat că, organele de control, odată determinând principiile lichidității, de regulă nu folosesc acești indicatori ca instrumente de reglementare monetară și ca rezultat banca comercială ar putea, de exemplu, să accepte depozite pe termen lung și să le investească pe termen scurt, ceia ce ar asigura o lichiditate înaltă (calculată după metodele expuse mai sus), însă aceasta ar însemna un risc mare al ratei dobânzii.

A doua abordare determină lichiditatea ca capacitate a băncii de ași onora obligațiunile la timp, adică în orice moment obligațiunile la vedere și conform termenelor – obligațiunile la termen. În același timp onorarea obligațiunilor se va face fără pierderi pentru bancă. Este important că în acest caz nu ne referim la activele lichide deținute de bancă (bani, mijloace pe conturile corespondente etc.). În această abordare o atenție mai mare se acordă organizării structurii și calității operațiunilor active și pasive. Această abordare, cu toate că nu presupune careva metode simple de calcul a lichidității băncii (cauză pentru care, de regulă, nu este acceptată de organele de reglementare bancară pentru determinarea lichidității băncii) pare să fie mai corectă, deoarece activitatea băncii este caracterizată nu numai prin structura și mărimea activelor și obligațiunilor, dar, în primul rând, prin mișcarea activelor și pasivelor, prin investire permanentă (adică fluiditate continuă a calității activelor) etc., din care cauză lichiditatea trebuie să fie determinată luând în considerație această fluiditate.

Evident, onorarea la timp a obligațiunilor presupune corespunderea maximală a activelor și pasivelor după sumă și termen, deoarece fără aceasta este imposibilă activitatea normală a băncii. Atingerea acestei corespunderi mult timp era considerată un scop primordial, trăgîndu-se concluzia că băncile ce au în pasiv resurse pe termen scurt pot efectua operațiuni active doar pe termen scurt și invers. Însă structura și calitatea pasivelor tot au o importanță mare la determinarea lichidității. Cota mijloacelor proprii în bilanțul băncii vorbește despre activitatea reușită, sau, invers, nereușită la moment, gradul imobilizării capitalului arată ce mărime a mijloacelor proprii poate fi investită în active de lungă durată și active riscante etc.

Deci, considerăm, că această abordare ține cont de specificul activității bancare. Bunăoarăfaptul că mijloacele deponenților nu se sustrag concomitent, din care cauză la dispoziția băncii oricând rămân anumite mijloace ale clienților. Cu atât mai mult, datorită faptului că doar băncile comerciale au dreptul de a efectua decontările dintre agenții economici, ele dețin mijloace pe conturile la vedere, care în realitate pot fi considerate resurse la termen (oricare agent economic va avea zilnic o anumită sumă în sold).

Mărimea acestui sold, convențional constant, poate fi calculată. Ea depinde de răspunsul la un șir de întrebări, care țin de anumiți factori, atât interni (cine sunt clienții băncii, care este domeniul lor de activitate, activitatea lor are un character sezonier sau nu etc.), cât și externi (situația macroeconomică, evoluția pieței financiare, activitatea concurenților etc.). Luând în considerație acești factori, putem relativ corect să determinăm suma acestor mijloace pe contul băncii, care va fi relativ constantă și să utilizăm aceste mijloace pentru activități de lungă durată.

Afară de aceasta, structura mijloacelor atrase caracterizează stabilitatea resurselor băncii, permite a prevedea necesitatea în resurse lichide. În baza structurii se determină portofoliul de active atât după termene, cât și după risc. Calitatea și mărimea resurselor atrase caracterizează posibilitatea băncii de a cointeresa deponenții, care îi încredințează mijloacele. Cu cât resursele atrase sunt mai stabile, cu atât mai sigură este baza pentru dezvoltarea operațiunilor active și cu cât dobânda la resursele atrase este mai mică, cu atât mai mari sunt șansele băncii de a obține beneficii. Deci resursele atrase cu o dobândă mică și pe termen lung sunt o condiție obligatory pentru menținerea lichidității băncii, iar încrederea deponenților și creditorilor este un capital, datorită căruia chiar și în cazurile de conjunctură nefavorabilă banca nu va pierde resursele atrase.

Ca și pasivele, unele active de lungă durată au termene relative. De exemplu, investițiile în valorile mobiliare corporative sunt de lungă durată, însă dacă aceste valori mobiliare se cotează pe piață, ele pot fi ușor realizate, adică aceste active pot fi considerate de scurtă durată. De exemplu, legislația Republicii Moldova prevede posibilitatea pentru bănci de a procura valori mobiliare în scopul vânzării lor ulterioare (în acest caz, ele sunt considerate hârtii de valoare lichide, indiferent de cotarea lor, devierea dintre prețul real și de procurare etc.) și posibilitatea procurării hârtiilor de valoare în scopuri de investire, adică pe termen lung (în acest caz, ele nu se iau în considerație la calculul lichidității băncii, cu toate că, în anumite condiții, ele pot fi realizate și deci considerate lichide).

Astfel, lichiditatea activelor nu depinde doar de termenul lor, deoarece termenul în multe cazuri este influențat de nivelul dezvoltării pieței monetare și a pieței valorilor mobiliare, precum și de gradul riscului investițiilor. Noi considerăm că, de exemplu, lichiditatea hârtiilor de valoare depinde de dezvoltarea pieței valorilor mobiliare. Existența unei piețe secundare dezvoltate transferă aceste active în categoria activelor lichide, indiferent de scopul procurării lor.

Dacă de referim la portofoliul de credite, atunci constatăm că lichiditatea lui depinde de solvabilitatea agenților economici, riscul operațiunii de creditare și calitatea gajului. Cu atât mai mult că în condițiile actuale apare posibilitatea vânzării creditelor. Pe când regulamentele bancare ne propun să considerăm absolut lichide doar creditele interbancare cu un termen până la rambursare mai mic de treizeci de zile, fără a lua în considerație că acest credit, de exemplu, poate fi acordat unei bănci problematice (ne referim la legislația Republicii Moldova). Afară de acesta, de ce un credit scadent, acordat unui agent economic fiabil, cu o asigurare garantată nu poate fi considerat activ lichid?

Același lucru este și cu activele în valută. Evident, există valută liber convertibilă și, de exemplu, valuta unor țări CSI pentru care nu există o cerere constantă. Adică activele în valută au diferite grade de lichiditate, chiar dacă nu luăm în considerație evoluția cursurilor.

Plus la aceasta, lichiditatea activelor depinde de un șir de factori externi, așa ca organizarea sistemului de decontări, legislația etc. Adică, lichiditatea activelor depinde, în primul rând, de calitatea lor, precum și de dezvoltarea sistemului bancar și financiar. Afară de aceasta, dezvoltarea pieței monetare permite, în cazul apariției unor probleme cu lichiditatea, de a atrage resurse pe piața interbancară, sau de la creditor în ultimă instanță – Banca Națională. În așa fel, lichiditatea băncii depinde și de structura și calitatea resurselor atrase, structura și calitatea activelor, precum și de nivelul dezvoltării pieței monetare și de îndeplinirea de către Banca Națională a funcțiilor sale.

Având în vedere aceste particularități lichiditatea trebuie înțeleasă ca o capacitate a băncii de a-și onora la timp obligațiunile (în orice moment, obligațiunile la vedere și în termenele stabilite obligațiunile la termen), deținând pentru aceasta o cantitate suficientă de mijloace bănești in formă lichidă (în numerar și depozite la BNM – numai pe contul “nostro”). Și, respectiv, riscul lichidității va însemna probabilitatea că banca nu-și va putea onora obligațiunile la timp (evident acest risc trebuie cuantificat atât în sensul probabilității apariției, cât și l sumei insuficiențelor posibile).

Nu și în ultimul rînd vom menționa că asupra lichidității băncii influențează și mulți alți factori, cum ar fi deficitul bugetar, inflația, decalajul în cererea și oferta de mărfuri etc. Drept rezultat influenței acestor factori, chiar și în cazul activității eficiente a băncii, pot apărea probleme cu lichiditatea. Cu toate că în asemenea cazuri nu este vina băncilor, deseori acest fapt este privit ca încălcare a normativelor lichidității (de exemplu, cazul căderii cursului leului moldovenesc la finele anului 1998). Caracteristic este că această problemă apare la mai multe bănci, și în asemenea caz, sunt necesare măsuri ce depășesc competența băncilor comerciale, deci trebuie de vorbit despre lichiditatea sistemului bancar.

Dacă încercăm să determinăm aparte lichiditatea unei bănci și lichiditatea sistemului bancar, atunci observăm că la nivel de bancă lichiditatea are două aspecte: una când banca îndeplinește funcțiile tehnice de decontări între agenții economici, al doilea în calitate de subiect aparte al pieței financiare, care poate avea probleme cu lichiditatea produsului său. Adică lichiditatea băncii comerciale ține atât de capacitatea ei de a asigura decontările și necesitățile în numerar a clienților săi, cât și asigurarea unui minim stabil de beneficiu pentru bancă. În primul caz banca este un simplu intermediar și doar trebuie să mențină o cantitate anumită de resurse lichide, suficiente pentru a efectua decontările, în cazul doi, banca apare ca debitor și creditor în mai multe operațiuni și deci pe prim-plan apare riscul activității băncii ca creditor și fiabilitatea ei la îndeplinirea obligațiunilor proprii.

În același timp, trebuie de luat în considerație că în cazul în care emisia monetară (sau emisia altor obligațiuni) a băncii centrale este efectuată în cadrul PIB-ului și a altor parametric macroeconomici, atunci prețul acestor instrumente este stabil. Dacă însă această corespundere este încălcată, de exemplu, în cazul inflației, atunci lichiditatea principalului intermediar al circulației monetare (banca comercială) devine problematică, de altfel ca și lichiditatea oricărui subiect al economiei.

Vom analiza doar cazul când obligațiunile Băncii Centrale (sau guvernului) își păstrează costul și sunt absolut lichide. Și, respectiv, pentru orice alt activ deținut de bancă, posibilitatea de a fi preschimbat pe obligațiunea Băncii Centrale, determină gradul lichidității. Conform legislației Republicii Moldova, lichiditatea absolută o posedă: numerarul și metalele prețioase, depozitele la Banca Națională a Moldovei, hârtiile de valoare lichide (hârtiile de valoare cumpărate pentru vânzare, hârtiile de valoare de stat, și obligațiuni ale Băncii Naționale a Moldovei), credite interbancare nete cu termenul rămas până la rambursare de până la o lună). În această regulă ar fi dorite unele corectări.

Activitatea băncilor comerciale este riscantă, ca și oricare alt agent economic, banca comercială poate deveni insolvabilă. Din care cauză banii păstrați la bancă comercială nu pot fi considerați absolut lichizi, mai cu seamă în condițiile crizei economice și politice. Lichiditatea hârtiilor de valoare cumpărate pentru vânzare tot este problematică. Altfel spus, absolut lichide pot fi considerați doar banii în trezoreria băncii și depozitele la banca centrală, altele, mai mult sau mai puțin, în dependență de situația politică și economică.

Aici și apare principala problemă a lichidității: dintr-o parte banca trebuie să mențină o cantitate suficientă de mijloace lichide și, de regulă, ele nu aduc venit, din altă parte existența și mărimea acestor mijloace nu trebuie să aducă prejudicii băncii (sub forma micșorării beneficiului sau chiar primirii pierderilor).

În situația actuală apare problema lichidității nu numai unei bănci, ci și a sistemului bancar în întregime. Conceptul de lichiditate a sistemului bancar include nemijlocit factorii care influențează lichiditatea sistemului bancar. Pentru o economie de piață, lichiditatea sistemului bancar depinde de gradul dezvoltării relațiilor de piață în domeniul circulației monedei, creditului, titlurilor de valoare, activitatea BC, dezvoltarea relațiilor de drept în țară, tempoul inflației, deficitul bugetar, corespunderea cererii și ofertei la mărfuri etc. Lichiditatea sistemului bancar, de asemenea, depinde de lichiditatea fiecărei bănci. Falimentul unei bănci se răsfrânge nefavorabil asupra contractanților săi. Această problemă este foarte strâns legată de reglementarea bancară. Este evident că Banca Centrală nu poartă responsabilitate pentru fiecare bancă în parte, însă este responsabilă ca problemele unei bănci să nu genereze probleme (inclusiv cu lichiditatea) în întreg sistemul bancar.

Astfel, în aprecierea noțiunii de lichiditate a sistemului bancar putem evidenția două aspecte: În sens îngust, aceasta înseamnă mijloacele bănești și alte active lichide care asigură posibilitatea onorării obligațiunilor la micronivel și care asigură circulația monetară și trecerea operativă a mijloacelor dintr-o ramură în alta la macro-nivel; În sens mai larg, lichiditatea este privită ca o caracteristică calitativă a sistemului bancar: la micronivel ca asigurare a solvabilității, fiabilității și stabilității financiare, iar la macronivel, prin lichiditatea sistemului bancar, subînțelegem o așa stare care asigură o suficientă masă monetară în economie și funcționarea normală a sistemului de decontări.

În practica bancară contemporană, determinarea cantitativă a nivelului lichidității este destul de actuală, însă soluția este dificilă, deoarece este necesar de analizat mai mulți indicatori, fiecare vorbind numai de o latură a lichidității.