Evaluarea,valorificarea Si Promovarea Atractiilor Turistice ale Deltei Dunarii

Partea I

Delimitări teoretice, conceptuale și practice privind evaluarea, valorificarea și promovarea atracțiilor turistice ale Deltei Dunării

Capitolul 1

Potențialul turistic – factor important în dezvoltarea unei zone

„Turismul reprezintă un fenomen economico – social propriu civilizației moderne, puternic ancorat în viața societății și, ca atare, aflat într-o relație de intercondiționalitate cu aceasta. Astfel, tendințele înregistrate în evoluția economiei mondiale, atât cele pozitive exprimate de sporirea producției și, pe această bază, a prosperității generale, de intensificare a schimburilor internaționale și lărgirea cooperării dintre state, de industrializare și terțiarizare, cât și cele negative au influențat cantitativ și structural activitatea turistică, stimulând călătoriile și diversificând orientarea lor spațială”.

Terminologie turistică

În încercarea de a defini termenul „turism”, s-au găsit mai multe origini ale acestuia: cuvintele de origine engleză „tour” și „to make a tour” fac referire la „călătorie” respectiv la „a călători, a colinda, a face o călătorie” și au fost create în Anglia în perioada anilor 1700, pentru a desemna acțiunea de a realiza un voiaj în Europa, în general, și în Franța, în special. Totuși, pare că acest termen este un derivat al cuvântului francez „tour” ce înseamnă călătorie, drumeție în circuit, mișcare în aer liber, plimbare.

Dar, interesant este și aspectul că termenul francez derivă la rândul lui din cuvântul grecesc „tournos”, respectiv din cel latin „turnus” ce înseamnă călătorie în circuit, fiind diferit de „periplu” ce se referă tot la călătoria în circuit, dar numai pe mare, în jurul unei insule, țări, continent sau chiar în jurul Pământului.

Există și o ipoteză a originii ebraice a cuvântului „tour”, în ebraica veche corespunzând noțiunii de călătorie de descoperire, explorare, recunoaștere.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne oferă ca definiție a turismului următoarea expresie: activitatea cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unei regiuni pitorești sau interesante dintr-un anumit punct de vedere.

Într-un „lexicon de termeni turistici” am găsit următoarea formulare a turismului – ansamblul relațiilor și fenomenelor ce reprezintă deplasarea și sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atât timp cât acestea nu sunt motivate de o stabilire lucrativă oarecare.

În definițiile formulate asupra turismului de-a lungul anilor, s-a pus accent în primul rând pe ideea deplasării în scopul agrementului. Așadar, ar fi interesant de amintit câteva din definițiile mai des citate în literatura de specialitate referitoare la turism și care oglindesc concepția unor economiști sau oficialități asupra acestui fenomen.

În cea mai simplă definiție, „turismul este acțiunea, dorința, arta de a călători pentru propria plăcere” (M. Peyomaure Debord), se relevă numai motivația de agrement și a călătoriei turistice, în timp ce o definiție mai completă arată că „turismul este o activitate din timpul liber care constă a voiaja sau locui departe de locul de reședință, pentru distracție, odihnă, îmbogățirea experienței și culturii datorită cunoașterii unor noi aspecte ale activității umane și a unor peisaje necunoscute” (J. Medecin).

În anul 1880, E. Guy Freuler, a formulat următoarea definiție: „Turismul – în sensul modern al cuvântului, este un fenomen al timpurilor noastre bazat pe creșterea necesității de refacere a sănătății și schimbarea mediului înconjurător, cultivarea sentimentului pentru frumusețile naturii… ca rezultat al dezvoltării comerțului, industriei, precum și a perfecționării mijloacelor de transport”.

O altă definiție a turismului scoate în evidență ca motivația dorința de evadare a individului: „turismul – ansamblul deplasărilor umane și activităților care rezultă, provocate de exteriorizarea și realizarea dorinței de evadare care există în intensități diferite în fiecare individ” (M. D. Mayer).

Unul dintre specialiștii consacrați în cercetarea fenomenului turistic, a cărui opinie a fost îmbrățișată de un număr mare de teoreticieni, este profesorul elvețian W. Hunziker, care a definit turismul prin „ansamblul relațiilor și fenomenelor ce rezultă din deplasarea și sejurul persoanelor în afara locului de reședință, atâta timp cât sejurul și deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”.

Pe o poziție foarte apropiată se situează și K. Krapf, ceea ce îi conduce pe cei doi autori la formularea unui punct de vedere comun și mai elaborat, din care se păstrează, în esență, aceleași elemente. Definiția propusă de W. Hunziker și K. Krapf, având meritul de a fi realizat o abordare mai riguroasă și mai complexă a turismului ca fenomen economico-social, se constituie, în literatura de specialitate, ca element de referință. Drept urmare, ea a fost acceptată oficial, pe plan internațional. Cu toate acestea, definiția în discuție a suscitat multe controverse: unii autori considerat-o prea generală, alții dimpotrivă, prea limitată, ea incluzând o serie de călătorii având caracter turistic, tot mai frecvente în ultimul timp, cum sunt congresele și reuniunile sau călătoriile de afaceri.

Printre specialiștii de talie internațională, ce au adus contribuții meritorii la definirea turismului – după cei doi prezentați anterior, se remarcă R. Baretje și J. Krippendorf, opiniile lor subliniind ideea de călătorie pentru propria plăcere, dar și necesitatea includerii în conceptul de turism a industriei care concură la satisfacerea nevoilor turistului.

Clasificarea conceptului de turism presupune, de asemenea, și definirea subiectului călătoriei, respectiv a turistului.

Turistul este reprezentat de orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței sale obișnuite, pentru o perioadă mai mica de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat.

Conferința Națiunilor Unite asupra turismului și călătoriilor internaționale, de la Roma, în 1963, a recomandat utilizarea termenului de vizitator pentru a desemna „orice persoană ce vizitează o țară, alta decât cea în care se află reședința sa obișnuită, pentru orice alt motiv decât desfășurarea unei ocupații remunerate în interiorul țării pe care o vizitează”. Această definiție acoperă două categorii de vizitatori:

Turiști – vizitatori temporari ce stau cel puțin 24 ora în țara vizitată și ale căror motive de călătorie sunt diverse;

Excursioniști – vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere și stau mai puțin de 24 de ore în țara vizitată.

Criteriile după care un turist se diferențiază de alte categorii de călători sunt:

voiajul trebuie efectuat în afara reședinței obișnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puțin regulate între domiciliu și locul de muncă sau de studiu.

sejurul nu poate depăși 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având din punct de vedere statistic, statutul de rezident;

motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activități remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migrația legată de locul de muncă.

Legat de durata voiajului, Y. Tinard, în lucrarea „Le tourisme. Economie et management” propune și noțiunea de vacanțier – pentru cei ce realizează o călătorie de cel puțin patru zile, făcând astfel demarcația între turismul de week-end (1-3 zile) și turismul de vacanță.

Privind motivele călătoriei, acestea sunt precizate și structurate pe grupe și subgrupe, principalele mobiluri ale călătoriilor turistice fiind:

– loisir, recreere și vacanță (odihna): vizitarea orașelor, participarea la diverse manifestări culturale și sportive, efectuarea cumpărăturilor, plaje (cura helio-marină) practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere, jocuri de noroc, voiaje de nuntă, etc;

– vizite la rude și prieteni: vizitarea părinților, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor, etc.;

– afaceri și motive profesionale: participarea la reuniuni, conferințe și congrese, târguri și expoziții, participarea la activități sportive profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine sau de pregătire profesională etc.;

– tratament medical: stațiuni balneare, fitness, talasoterapie, kinetoterapie, stațiuni termale și alte tipuri de cure și tratamente (slăbire, înfrumusețare);

– religie/pelerinaje: participare la evenimente religioase/pelerinaje;

– alte motive: echipajele aeronavelor și vaselor destinate transportului public (personal însoțitor de bord), tranzit, alte activități.

Și în cazul turismului, ca în orice alt domeniu, începuturile acestuia sunt îndepărtate. Unii autori apreciază că încă dinaintea erei noastre aveau loc călătorii turistice. Astfel, în acest spirit, se vehiculează că unii conducători militari sau Magellan, Marco Polo, Columb și mulți alții ar fi fost turiști, deci, ar fi practicat turismul. De fapt, turismul este mult mai recent, majoritatea specialiștilor afirmând că acesta datează de doar aproximativ 200 de ani.

Timpul liber – factor determinant în dezvoltarea turismului

Prin filiera franceză, termenul „timp liber” este cunoscut ca „loisir” , dar etimologic, acest termen vine din latinescul licere. În Grecia și Roma antică losir-ul „desemna condiția omului liber și bogat, favorizat prin destin de lipsa necesității de a munci; în același timp loisir-ul fiind plasat înaintea exigențelor morale, civice și politice”.

În Franța mai este cunoscut și ca „temps libre”, în Statele Unite auzim de „non – working time” sau „free time”, în Regatul Unit al Marii Britanii de „leisure”, iar în Germania se vorbește de „freizeit”.

Putem spune că timpul liber este acel timp de care poate dispune o persoană în afara ocupațiilor sale obișnuite, „mărimea sa – respectiv a timpului liber de la sfârșitul săptămânii și a concediului sau a vacanței – fiind un factor de influență a cererii turistice.”

Încă din antichitate au existat preocupări în definirea conceptului de „timp liber”, preocupări ce se referă, în special, la nivel filozofic, la perechea muncă – timp liber. Chiar și în zilele noastre, timpul liber este privit în opoziție cu elemente precum munca și cultura, el fiind considerat neproductiv.

Câteva definiții și funcții ale timpului liber

Pentru a defini timpul liber există numeroase opinii din care se pot aminti doar câteva. Astfel, în “ Etica Nicomahică” a lui Aristotel, “timpul liber nu este sfârșitul muncii, ci mai degrabă munca limitează timpul liber care ar trebui dedicat artelor, științelor și mai presus de toate filosofiei”. Aristotel proslăvea, de asemenea, timpul liber astfel: „fericirea (bunăstarea) sufletului poate fi aflată în timpul liber”.

Spre deosebire de el, Sebastian De Grazia considera că “oricine poate avea timp liber, dar nu oricine poate avea distracție. Timpul liber se referă la un mod special de calculare a unui anumit tip de timp”. Potrivit opiniei sale, odihna se referă la o stare a ființei, fiind o condiție a omului pe care puțini o cer, dar, din păcate, mai puțini o obțin.

Alți doi analiști reprezentativi ai turismului și recreării, Miller și Robinson, fac și ei distincția între cele două noțiuni, considerând timpul de odihnă drept o formă de timp liber. Conform definițiilor date de aceștia:

„timpul liber” reprezintă timpul aflat la dispoziția individului, după munca necesară sau alte activități și obligații ce sunt îndeplinite; ei consideră că acesta trebuie consumat după opțiunea individuală.

„timpul de odihnă” semnifică acea parte din timpul liber destinată activităților angajate în scop de odihnă, care, prin procese recreative și activități “vesele”, poate sau nu să fie atinsă.

Alt cercetător important al “timpului liber” a fost sociologul francez Joffre M. Dumazedier. În concepția sa, timpul liber apare ca suportul obiectiv al societății, iar “loisir”- ul este expresia alegerii individuale. Loisir-ul exclude orice obligație, deși activitățile alese pentru această durată depind de tradiții, disponibilul bănesc, progresul tehnic, etc.

Dumazedier a enunțat patru definiții ale timpului liber:

Prima definiție pleacă de la afirmația că timpul liber nu este o categorie propriu-zisă, ci un stil de comportament care poate fi complementar oricărei activități. Se apreciază că această abordare are avantajul oferirii unor argumente pentru susținerea ideii că diverse elemente ale timpului liber au tendința să intersecteze orice altă activitate, că timpul liber poate fi originea unui mod de viață și că aceste metode specifice contribuie la evaluarea calității vieții.

O a doua definiție analizează timpul liber în raport doar cu timpul de muncă, ceea ce conduce la definirea timpului liber ca fiind egal cu timpul din afara muncii. Avantajul acestei definiții rezidă în faptul că reprezintă relații fundamentale care se regăsesc în “producerea” și evoluția timpului liber, timpul de muncă fiind, din punct de vedere economic, cel puțin principala sursă de creare și limitare a timpului liber.

Cea de-a treia definiție exclude din secvența de timp definită anterior și timpul obligațiilor casnice și familiale. Această abordare conferă avantajul că face posibilă analiza factorilor celor mai importanți care determină crearea și limitarea timpului liber, pe de o parte, reducerea timpului de muncă profesională și, pe de altă parte, reducerea timpului destinat altor activități.

Ultima definiție face distincție între timpul liber ca durată și timpul liber privit din punct de vedere al conținutului activității specifice, iar Dumazedier, în calitatea sa de sociolog, o consideră cea mai expresivă.

Într-o lucrare anterioară a aceluiași sociolog francez Joffre Dumazedier, timpul liber este definit drept: “un ansamblu de activități cărora individul li se dedică în mod liber, de bună voie și cu plăcere, fie pentru a se odihni, fie pentru a se distra și a-și satisface nevoile estetice, pentru a-și îmbogăți informația sau a-și completa în mod dezinteresat formația/pregătirea, pentru a-și lărgi și dezvolta participarea socială voluntară sau capacitatea creatoare, după ce s-a eliberat de obligațiile profesionale, sociale și familiale”.

Tot Dumazedier a stabilit și trei funcții ale timpului liber:

distracția, divertismentul, recrearea;

refacerea fizică și psihică a organismului după efectuarea orelor de muncă;

șansa de întregire a culturii, de lărgire a orizontului cunoașterii, de achiziționare și aprofundare de noi valori ale geniului uman.

Timpul liber este o componentă importantă a calității vieții și un indicator al nivelului de trai, determinat ca mărime, structură, conținut și posibilități de folosire (zilnică, săptămânală, ca parte a întregii vieți). El este influențat de natura muncii, de perioada istorică, de sistemul relațiilor sociale și determină personalitatea umană în mod specific, diferențiat în funcție de vârstă, sex, educație.

Recapitulând, se pot menționa principalele funcții ale timpului liber în contextul economiei:

Funcția de refacere a energiilor consumate, înlăturarea oboselii fizice și psihice;

Funcția instructiv- educativă, care asigură creșterea, dezvoltarea și perfecționarea cunoștințelor generale ale individului;

Funcția culturală, care asigură dezvoltarea spirituală a individului, lărgirea continuă a orizontului său cultural;

Funcția socială, prin participarea la viața obștească;

Funcția politică, asigurând participarea la conducerea societății prin participarea la viața politică activă;

Funcția economică, care are menirea de a completa mijloacele de subzistență ale familiei.

Bugetul timpului și timpul liber

Nivelul și ponderea diferitelor activități în cadrul timpului liber reflectă multilateralitatea vieții și activității individuale, reprezintă expresii ale esenței legăturilor reciproce dintre individ și societate, în condiții economice, culturale și social-politice determinate.

Timpul liber este timpul destinat odihnei, recreerii, distracției-agrementului dar și autoinstruirii, autoeducației, practicării unor hobby-uri, etc. ca o consecință a acestui lucru, prin mărirea dimensiunilor timpului liber s-au pus bazele dezvoltării unor industrii noi, specifice care să facă posibilă petrecerea timpului liber. Timpul liber este, deci, un factor generator de mutații sociale.

Structura timpului liber este determinată, asemeni structurii bugetului de timp, de o multitudine de factori de natură variată, fie factori ce țin de personalitatea individului, fie de factori externi: sociali, culturali și economici.

Pornind de la piramida nevoilor realizată de Maslow, necesitățile care pot fi satisfăcute în timpul liber pot fi grupate în două categorii:

Necesități bio-sociale (nevoia de compensare a efortului depus, nevoia de informare și dezvoltare, etc.)

Necesități sociale (nevoia de sociabilitate, nevoia de participare socială, etc.)

În consecința, structura timpului liber trebuie să asigure satisfacerea cerințelor privind refacerea capacităților fizice și psihice în vederea reluării muncii, cât și a necesităților de dezvoltare ale fiecărui individ, a vieții în diferite grupuri sociale.

Punctul de plecare în analiza mecanismului de formare în societate a timpului liber, a factorilor care îl determină, precum și a rolului serviciilor pentru populație în acest proces îl constituie bugetul de timp.

Din punct de vedere cantitativ, bugetul de timp poate fi determinat ca suma elementelor ce-l compun. Pe de altă parte, sub aspect calitativ, bugetul de timp se conturează prin prisma activităților pe care individul sau grupurile de indivizi le întreprind în fiecare din situațiile componente ale timpului fizic general, în conformitate cu scopurile, mijloacele, necesitățile, aspirațiile, interesele lor, în conformitate cu condițiile în care se desfășoară aceste activități.

Timpul liber, ca parte distinctă a bugetului de timp, relativ complementar timpului de muncă, este la rândul său condiționat ca dimensiune de dinamica cererii totale și de evoluția productivității muncii. Evoluția mărimii timpului liber determină modificări în dimensiunea și orientarea cererii totale de bunuri și servicii, precum și de nivelul și dinamica productivității muncii.

Grafic, structura bugetului de timp poate fi reprezentată astfel:

Fig. 1.1: Structura bugetului de timp

Sursa: Angelescu Coralia, Jula Dorin în „Timpul liber. Condiționări și implicații economice”, Editura Economică, București, 1997, p. 26

Prin urmare, timpul liber este o parte a timpului situat în afara timpului de muncă, dedicat refacerii active a forței de muncă, destinderii, studiului, instruirii, participării la viața de familie, educației copiilor, distracției, sportului, contribuind la dezvoltarea fizică, intelectuală și spirituală a individului. În teoria economică, timpul liber este considerat ca fiind un produs al progresului tehnic și o trăsătură a societății industriale.

Ponderea componentelor de timp în structura bugetului de timp s-a schimbat foarte mult de-a lungul timpului. În consecință, dimensiunea timpului liber s-a modificat la rândul său de la o perioadă la alta, fiind determinată de factori precum durata medie a vieții și productivitatea muncii și, determinând la rândul său cererea de bunuri și servicii și productivitatea muncii. Durata medie a vieții s-a dublat în ultimii 200 de ani, de la 35-36 de ani în 1800 la 70-72 de ani în zilele noastre, iar productivitatea muncii a crescut în ultimii 125 de ani cu un ritm mediu anual de circa 3-4%, iar 30-50% din această creștere s-a transformat în timp liber.

Tabelul nr. 1.1

Bugetul de timp în anii 1800, 1900, 2000

Sursa: Angelescu Coralia, Jula Dorin, „Timpul liber. Condiționări și implicații economice”, Editura Economică, București, 1997, p. 32

Pentru satisfacerea cât mai deplină a necesităților membrilor societății este necesară asigurarea unei corelații optime între timpul de muncă și timpul liber, în fiecare etapă de dezvoltare a societății.

În cercetarea internațională, bugetul de timp cuprinde:

Timp de lucru (inclusiv deplasări legate de muncă);

Timp nelucrător care cuprinde:

obligații menajere;

satisfacerea nevoilor fiziologice;

timp liber pentru activități recreative, culturale și alte activități.

Reducerea timpului de muncă și creșterea timpului liber poate avea loc pe măsura creerii condițiilor corespunzătoare care să împiedice manifestarea contradicțiilor atât dintre cerințele de consum și posibilitățile producției, cât și dintre volumul mai mare de timp liber și baza materială existentă pentru satisfacerea nevoilor specifice ale membrilor societății manifestate în acest interval.

Timpul liber este în corelație cu nivelul general de dezvoltare a societății și a economiei. Prin conținutul și funcțiile sale, se manifestă ca un factor al progresului, cu o contribuție însemnată în creșterea eficienței individului.

Impactul turismului în dezvoltarea unei zone

Diverse cercetări întreprinse asupra rolului turismului au evidențiat faptul că el are „… un impact considerabil asupra economiilor, societăților și culturilor diferitelor țări de referință”.

Acțiunea sa se manifestă pe o multitudine de planuri, de la stimularea creșterii economice la ameliorarea structurii sociale, de la valorificarea superioară a resurselor natural-materiale la îmbunătățirea condițiilor de viață. Bineînțeles, aportul turismului la progresul economico-social, intensitatea acțiunilor sale, diferă semnificativ de la o țară la alta, în funcție de nivelul său de dezvoltare și de politica promovată față de el.

1.3.1. Impactul economic

Prin prisma conținutului său și în corelație cu ansamblul economiei naționale, turismul acționează ca un factor stimulator al sistemului economic global, desfășurarea călătoriei turistice presupunând o cerere și un consum de bunuri și servicii specifice, ceea ce antrenează o creștere în sfera producției acestora.

Prin dezvoltarea turismului se obține, deci, un semnificativ spor de producție (din datele prezentate de W.T.T.C., pentru anul 2008, se prognozau încasarea a 5.980 miliarde de euro din turismul intern și internațional, echivalentul a 9,9% din PMB- ul total al economiei. Aportul turismului la PIB diferă de la un stat la altul în funcție de nivelul acestuia și de dezvoltarea și structura economiei țărilor respective. (De exemplu, pentru România, se preconizează o contribuție directă de la 5,8% a Industriei din domeniul Călătoriilor și Turismului la Produsul Intern Brut (PIB) în 2008 (23,5 miliarde lei) și la o creștere nominală de aproximativ 35,6 miliarde lei, ajungând la 59,1 miliarde lei, adică 7% din PIB, până în 2018).

Cu toate că are un aport semnificativ la crearea PIB, turismul are și o contribuție aparte la realizarea valorii adăugate. Având ca specific consumul mare de muncă vie, de inteligență și creativitate, turismul participă la crearea valorii adăugate într-o măsură mai mare decât alte ramuri apropiate din punct de vedere al nivelului de dezvoltare.

De asemenea, turismul antrenează și stimulează producția din alte domenii. Studiile de specialitate au evidențiat faptul că activitatea unor ramuri este determinată în mare parte de nevoile turismului. Dar turismul reprezintă totodată și un mijloc de diversificare a structurii economiei unei țări. Astfel, necesitatea de adaptare a activității turistice la nevoile tot mai diversificate, mai complexe ale turiștilor determină apariția unor activități specifice de agrement, transport pe cablu.

Pe lângă toate acestea, turismul reprezintă și o cale (în unele cazuri chiar singura) de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse și în special a celor naturale: frumusețea peisajelor, calitățile curative ale apelor minerale sau termale, condițiile de climă.

Trebuie menționat și faptul că turismul este capabil să asigure prosperitatea unor zone defavorizate, putând fi „o soluție pentru prosperitatea tonelor defavorizate, un remediu pentru localitățile dezindustrializate” .

Aceasta prin dezvoltarea unor zone mai puțin bogate în resurse cu valoare economică mare, dar cu importante și atractive resurse turistice naturale și antropice. Datorită acestui fapt el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, privite la scară națională sau mondială.

O altă formă de manifestare a efectelor economice ale turismului o reprezintă contribuția sa la asigurarea unei circulații bănești echilibrate, realizată deopotrivă pe seama turismului intern și internațional. Aici trebuie făcută mențiunea că produsele turistice mai rafinate, mai complexe, presupun, din partea turiștilor, cheltuieli mai mari față de consumurile casnice; cu alte cuvinte, preluarea unei părți din veniturile populației sub forma cheltuielilor pentru turism nu înseamnă sporirea, în aceeași măsură, a consumului intern de resurse regenerabile.

Materializat prin dezvoltarea locală și regională a localităților mai puțin favorizate sub aspectul resurselor economice, impactul economic total se concretizează în volumul determinat de cheltuielile turistice.

Din acest punct de vedere măsurarea impactului economic poate ține seama de trei elemente:

impactul direct – care evidențiază efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist;

impactul indirect – ce măsoară efectele derivate ale rundelor adiționale cauzate de recircularea unității monetare inițiale a turistului;

impactul indus (stimulat) – comensurează efectele derivate cauzate de angajații unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri.

În această situație impactul economic total este egal cu efectele impactului indirect plus impactul indus al cheltuielilor turistului. În mod logic efectul multiplicator al turismului (K) este exprimat prin însumarea celor trei impacturi, raportate la impactul direct (Fig. 1.1):

Fig. 1.1. Efectul multiplicator al turismului

Rezultă că orice cheltuială inițială a unui turist trece prin numeroase runde; asemănător cu impactul provocat de o piatră aruncată într-o oglindă liniștită de apă, suma inițială a cheltuielilor turistului reverberând, răspândind cercuri concentrice tot mai largi, dar și din ce în ce mai puțin sesizabile, în economia unui areal turistic.

Impactul social (socio-cultural)

Pe lângă consecințele economice, turismul are și o profundă semnificație socio-umană. El acționează, prin natura sa, atât asupra turiștilor în mod direct, cât și asupra populației din zonele vizitate.

Turismul este, dincolo de toate, un element care favorizează comunicarea, schimbul de idei, de informații, stimulând lărgirea orizontului cultural cu efect asupra formării intelectuale. Una dintre cele mai importante funcții ale turismului constă în rolul său reconfortant, în calitatea sa de a contribui la regenerarea capacității de muncă a populației, atât prin formele de odihnă, cât și prin formele de tratamente balneo-medicale. Totodată, turismul reprezintă un mijloc de educație, de ridicare a nivelului de instruire, de cultură și civilizație a oamenilor. Așadar, turismul contribuie nu doar la satisfacerea nevoilor materiale, ci și la satisfacerea nevoilor spirituale ale oamenilor.

În plan social activitatea turistică are un impact pozitiv, evidențiat prin creșterea șansei sociale și profesionale, prin crearea de noi locuri de muncă, atât în serviciile turistice, cât și în infrastructura generală, apariția unor locuri de muncă sezoniere (mai ales pentru tineri și femei), asigurarea progresului social de creștere a curățeniei și igienei publice, a confortului general în localitățile turistice și prin scăderea diferențelor dintre categoriile socio-profesionale în ceea ce privesc veniturile realizate.

Răspunzând unor cerințe de ordin social, turismul se afirmă și ca un important mijloc de utilizare a timpului liber. Evoluția contemporană a economiei mondiale este caracterizată de tendința de creștere a timpului liber, fapt ce ridică probleme privind organizarea și utilizarea eficientă a acestuia; structura timpului liber trebuie, astfel, să asigure atât satisfacerea nevoilor privind refacerea capacității fizice și psihice a organismului în vederea reluării muncii, cât și a cerințelor dezvoltării fiecărui individ, cunoscut fiind că turismul se regăsește ca principală destinație a timpului liber, atât prin cel localizat la sfârșitul săptămânii, cât și pentru cel al vacanțelor sau concediilor de odihnă.

Tot în plan socio-economic, dar și politic, trebuie amintit rolul deosebit de important al turismului în intensificarea și diversificarea legăturilor între națiuni pe plan mondial. într-adevăr, alături de comerțul propriu-zis, turismul internațional tinde să devină una din formele principale de legătură dintre oameni situați pe continente diferite.

Impactul politic

Impactul politic este determinat de poziția în politica turistică a guvernului privitoare la industria ospitalității, care pentru cazul României considerăm că ar trebui să aibă următoarele direcții:

• turismul fiind un sector prioritar al economiei ar trebui să se dezvolte în viitor cu sprijinul statului;

• folosirea în mod optim a resursele naturale, culturale, ale teritoriului național, cu asigurarea protecției acestora;

• ridicarea calității amenajărilor turistice și a serviciilor turistice și prin îmbunătățirea politicii de resurse umane;

• modernizarea infrastructurii generale și extinderea ei în folosul dezvoltării turismului;

• rolul și dimensiunea sectorului privat în turism trebuie să fie mărite considerabil.

Impactul asupra mediului

Turismul este un important consumator de spațiu și resurse naturale și antropice, un generator de schimbări la nivelul mediul înconjurător și al economiei, determinând mai multe tipuri de efecte. Analiza impactului turismului asupra mediului văzut ca și cumul al tuturor acestor efecte, pozitive sau negative, interesează deoarece se urmărește ca expansiunea turismului să păstreze echilibrul ecologic, să evite suprasolicitarea resurselor, poluarea și orice alte efecte negative asupra mediului.

Prin urmare dezvoltarea durabilă a turismului se manifestă, în special, în următoarele trei domenii importante:

domeniul economic – dezvoltarea societății în condiții de gestiune adecvată a resurselor cu obținerea de efecte economice, atât pe termen scurt, cât și pe termen  lung;

domeniul ecologic – evitarea degradării mediului și dezvoltare adecvată, în condițiile respectării diversității biologice;

domeniul socio-cultural – creșterea locurilor de muncă, practicarea unor meserii tradiționale, atragerea populației în practicarea turismului, precum și dezvoltarea și protejarea valorilor culturale.

Prin urmare, dezvoltarea turismului trebuie să fie durabilă sub aspect ecologic, viabilă și rentabilă sub aspect economic și echitabilă din punct de vedere etic și social pentru comunitatea locală. Pentru aceasta este nevoie ca turismul să integreze mediul natural, cultural și uman și să respecte echilibrul fragil, caracteristic multor destinații turistice.

Deși la prima vedere activitățile turistice sunt poate cel mai puțin poluante, în timp ele pot avea efecte nedorite, în special atunci când în dezvoltarea turismului în ariile protejate nu se ține cont de două condiții fundamentale: respectarea capacității de încărcare ecologică și particularitățile fiecărei zone protejate. Evaluarea impactului negativ (tabelul nr. 1.1.) presupune cunoașterea principalelor aspecte negative ale dezvoltării turismului.

Tabelul nr. 1.1.

Impactul negativ al turismului asupra mediului

Sursa: http://www.incdt.ro/

Potențialul turistic al unei zone, evaluarea și valorificarea acestuia

Clasificarea principalelor forme de turism

În activitatea turistică internă și internațională se practică o gamă largă de forme și aranjamente turistice, determinate de modalitățile de satisfacere a nevoii de turism, de condițiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere, de particularitățile organizării călătoriei.

În general, forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea/combinarea serviciilor (transport, cazare, alimentație, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum și modalitatea de comercializare a acestuia. Ținând seama de aceste considerente, s-au delimitat diferite clasificări ale formelor de turism practicate:

După locul de proveniență a turiștilor turismul se divide în două ramuri principale:

turism național (intern) practicat de cetățenii unei țări în limitele granițelor ei;

turism internațional (extern) care include:

vizitele turiștilor străini într-o altă țară decât cea în care își au reședința permanentă (turism receptor, turismul activ, de primire)

plecările turiștilor în afara granițelor țării lor (turism emițător, turismul pasiv, de trimitere).

După gradul de mobilitate a turistului:

turismul de sejur – turistul rămâne un timp mai mult sau mai puțin lung într-o zonă (stațiune) turistică. El se subdivide în:

turismul de sejur lung (rezidențial) în care durata sejurului într-o localitate, stațiune, etc. depășește o lună de zile. Aceste este specific turismului de tratament balneo-medical, persoanelor cu un venit ridicat și timp liber, pensionarilor.

turismul de sejur de durată medie a cărui durată este mai mică de 30 de zile – perioada care coincide cu durata apreciată ca limită a concediilor plătite.

turismul de sejur scurt în care durata sejurului este mai mică (de regulă pe o durată până la o săptămână).

turismul de circulație (itinerar, în circuit etc.) – cu un grad ridicat de mobilitate, presupune deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri scurte în diferite localități (microzone) de pe traseele traversate.

turismul de tranzit (în turismul internațional) – presupune traversarea, cu sau fără oprire, a unor țări sau zone, pentru a ajunge la anumite destinații mai îndepărtate .

În funcție de sezonalitate distingem:

Turism continuu practicat pe întreaga durată a anului (cură balneară, afaceri, cultural);

Turism sezonier legat fie de existența unor condiții naturale sau a unor evenimente cultural artistice, sportive. El se grupează în:

turismul de iarnă (pentru zăpadă și pentru soarele căutat în timpul iernii);

turismul de vară legat de apă, soare litoral, băi de nămol, cure heliomarine).

turismul de circumstanță (ocazional) este determinat de desfășurarea anumitor acțiuni specifice (sezonul de vânătoare și pescuit sportiv) sau de participarea la diferite festivități, cu caracter periodic sau ocazional (folcloric, cultural-artistic, sportiv etc.).

În funcție de mijlocul de transport folosit de turist pentru parcurgerea distanței dintre localitatea (țara) de reședință și localitatea (țara) în care își petrece concediul se disting:

drumeția – excursiile pedestre cu scop recreativ și de îngrijire a sănătății în zonele nepoluate, cu o natură nealterată. La acesta se pot asocia excursiile în munți, alpinismul, camparea în corturi, vânătoarea și pescuitul sportiv.

turismul feroviar – trenul rămâne un important mijloc de transport solicitat de persoanele dornice de a călători, datorită avantajelor în privința comodității, siguranței, costurilor.

turismul rutier – cu formele sale specifice: cicloturismul, motociclismul, dar mai ales turismul automobilistic (cu autocare și autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agențiile specializate).

turismul naval – folosește ca mijloc de transport navele maritime și fluviale; se pot organiza croaziere maritime și fluviale foarte apreciate de turiști.

turismul aerian – este o formă de transport în plină evoluție, practicat în special pe distanțe lungi și foarte lungi datorită vitezei mari de deplasare și confort pentru călători, folosindu-se avioanele, elicopterele etc.

Din punct de vedere al motivațiilor deplasărilor se disting următoarele forme de turism:

turismul de agrement – practicat de călătorii dornici să profite de frumusețile naturii, de a cunoaște oameni și locuri noi, istoria și obiceiurile lor și în general doresc să-și folosească timpul de vacanță pentru practicarea unor hobby-uri; turismul de agrement se interferează cu turismul cultural.

turismul de odihnă și recreere (destindere) – turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale este un turism de odihnă și recreere (destindere) deoarece prin destindere și recreere nu se înțelege abandonarea tuturor activităților, ci exercitarea în mod voluntar a unor activități diferite de cele practicate în mod obișnuit.

turismul de tratament și cura balneo-medicală – o formă specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare îndeosebi în ultimele decenii, odată cu creșterea surmenajului și a bolilor profesionale provocate de stresul vieții din marile aglomerații urbane.

turismul sportiv – este o formă a turismului de agrement, motivat de dorința de a învăța și de a practica diferite activități sportive, ca o consecință a vieții sedentare a populației urbane.

turismul de cumpărături (shopping tourism) – determinat de deplasările ocazionale în alte localități (țări) în vederea achiziționării unor produse în condiții mai avantajoase decât cele oferite pe plan local (național) sau a unor produse pe care nu le oferă piața locală.

turismul tehnic și științific – vizitarea cu caracter documentar sau de schimb de experiență a unor obiective industriale, agricole sau alte obiective de atracție pentru specialiști: peșteri, observatoare astronomice, rezervații naturale și monumente ale naturii ș.a.

turismul religios – pelerinajele credincioșilor la lăcașurile de cult considerate sfinte de diferite religii (orașul sfânt Mecca pentru musulmani, mănăstirile din nordul Moldovei pentru creștini, hramurile mănăstirilor și bisericilor care atrag un număr mare de pelerini în perioadele sărbătorilor religioase tradiționale).

turismul rural – petrecerea vacanței în spațiul rural, motivată de dorința de întoarcere la natură, la vechile obiceiuri și tradiții, folosește ca posibilități de găzduire atât gospodăria țărănească, cât și hanuri, hoteluri rustice sau popasuri.

turismul de afaceri – se referă în principal la activitățile persoanelor care lucrează pentru o scurtă durată de timp în afara locului de muncă (participarea la întâlniri, delegații, reuniuni, întruniri, târguri și expoziții, călătoriile stimulent).

turismul cultural – presupune vizitarea, în scopul satisfacerii nevoilor culturale și spirituale, a monumentelor de artă și arhitectură, locurilor istorice, muzeelor, galeriilor de artă etc.

După caracteristicile socio-economice ale cererii avem:

turismul particular (privat) – rezervat unei clientele cu venituri peste medie, care călătorește pe cont propriu, cu experiență în domeniul călătoriilor; acest tip de turism include o gamă variată de manifestări: agremente, destindere, îngrijirea sănătății, practicarea sporturilor etc.

turismul social – o formă a turismului de masă, practicat de categoriile de populație cu posibilități relativ reduse (tineri, studenți, șomeri, populație cu vârsta a III-a);

turismul de afaceri și congrese (turismul de reuniuni sau de întruniri) cuprinde ansamblul activităților legate de călătoriile organizate de întreprinderile economice și de administrațiile publice pentru personalul lor, cu ocazia deplasărilor în interes oficial, comercial etc.

După caracteristicile prestației turistice principale preferate de turist în cadrul sejurului, formele de turism mai pot fi grupate în:

turismul de sejur pe litoral (practicat pentru cura heliomarină, sporturi nautice, odihnă și recreere, tratament balnear);

turism de sejur în stațiunile montane (practicat pentru odihnă și recreere, drumeții, practicarea sporturilor de iarnă etc.);

turismul în stațiunile balneo-climaterice (vizează practicarea curelor balneo-medicale);

turism cu caracter special (vânătoare și pescuit sportiv, congrese, conferințe etc.).

Proporția diferită a fluxurilor turistice spre una sau alta dintre destinații are consecințe directe în dimensionarea și structurarea bazei materiale a turismului.

După categoria de vârstă și ocupația turiștilor, formele de turism pot fi:

turism de tineret;

turism pentru populația activă;

turism pentru pensionari.

Importanța acestei grupări constă în faptul că vârsta, sexul, ocupația, sunt factori care generează diferite cerință specifice și determină programarea calendaristică a serviciilor în cursul anului, dar și gama serviciilor oferite, în concordanță cu perioada vacanțelor școlare, cu perioada concediilor plătite etc.

După momentul și modul de angajare a prestațiilor turistice distingem:

turismul organizat – este forma de turism în care prestațiile turistice, serviciile la care apelează turiștii, destinația călătoriei, precum și perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt programate în prealabil.

turismul neorganizat (pe cont propriu) nu presupune angajarea prealabilă a serviciilor, a destinației călătoriilor și a perioadei de sejur, apelând direct la unitățile prestatoare de servicii din zona (țara) vizitată.

turismul semiorganizat (mixt) – este forma de turism în care o parte din servicii sunt angajate în prealabil, iar o altă parte este solicitată direct pe măsura derulării călătoriei (de obicei transport, agrement).

Tendințe în dezvoltarea turismului

Capitolul 2 – Analiza și evaluarea potențialului turistic al Deltei Dunării

2.1. Delta Dunării, între protecția mediului și dezvoltare economico-socială

2.2. Potențialul natural și antropic al Deltei Dunării, analiză cantitativă și calitativă

2.3. Avantaje competitive ale Deltei Dunării în comparație cu alte delte ale lumii

Capitolul 3 – Valorificarea turistică a Deltei Dunării la nivel local și național

Valorificarea actuală a potențialului turistic al Deltei Dunării

Infrastructura generală

Infrastructura specifică

Forme de turism practicabile în Delta Dunării

Modalități de promovare a atracțiilor turistice din Delta Dunării

Delta Dunării – parte a Planului de Dezvoltare Regională 2014 – 2020

Agențiile de turism locale și ofertele de promovare turistică a Deltei Dunării

Programe turistice existente

Propunere de programe turistice

Strategia de dezvoltare a județului Tulcea, “gazda” Deltei Dunării

Analiza SWOT a potențialului turistic al Deltei Dunării

Puncte tari

Floră, faună și peisaje variate și unice;

O gamă variată de trasee turistice în rezervațiile județului;

Existența mânăstirilor, muzeelor, siturilor arheologice, caselor memoriale, lăcașelor de cult și rugăciune pentru alte confesiuni, reabilitate și puse în valoare, cu potențial de dezvoltare a turismului ecumenic și cultural;

O gamă diversificată de atracții – pescării, podgorii locale, crame cu prezentarea produselor locale;

Evenimente tradiționale, sporturi, arte și meșteșuguri locale;

Majoritatea operatorilor/ organizațiilor de turism din Delta Dunării oferă informații prin pliante, broșuri, CD-uri, pagini de internet;

Existența unor website-uri ale agenților privați de turism, cu promovarea ofertei și posibilitatea de rezervare la sursă;

Creșterea numărului de centre de informare turistică pe tot teritoriul județului;

Creșterea continuă a numărului și a calității spațiilor de cazare, atât în Delta Dunării cât și în zona Munții Măcinului;

Gastronomia locală bazată pe produse tradiționale pescărești, precum și diversificarea ofertelor în alimentația publică;

Creșterea locurilor de cazare de la trei stele în sus.

Puncte slabe

Dificultatea formulării unei viziuni coerente pentru turismul din zonă pe termen lung, ținând cont de exigențele de mediu;

Discontinuitate în politicile legate de turism, la nivel național și regional;

Baza de date statistice privind turismul în Delta Dunării este insuficientă;

Datele statistice referitoare la întreaga zonă cu privire la numărul de turiști, țara de origine, componența pe grupe de vârstă, scopul vizitei, tipuri comportamentale, cheltuieli, durata medie de ședere, etc. Sunt fie inexistente, fie foarte dificil de colectat;

Cunoaștere limitată a reglementărilor referitoare la Delta Dunării – principala zonă de interes pentru turiștii ce ajung în județ;

Taxe/ reglementări stricte;

Lipsa de promovare a alternativelor pentru turism peisagistic în zonele continentale, pescuit, birdwatching, etc.;

Insuficienta promovare și practicare a unor tururi turistice combinate, litoral – Delta Dunării;

Numărul limitat de trasee pentru plimbări, trasee pentru ciclism, hipism;

Existența utilităților publice precare în localitățile turistice (drumuri, alimentare cu apă, sistem de canalizare, sistem de colectare și depozitare a reziduurilor, instalații sanitare în jurul obiectivelor turistice izolate);

Lipsa de materii prime și personal specializat în construcții tradiționale (acoperișuri de stuf, tâmplării de lemn cu specific tradițional, etc.);

Ineficiența transportului feroviar versus transportul rutier, cu efecte directe asupra accesibilității și conectivității zonei;

Lipsa sau slaba pregătire a resurselor umane locale pentru activitățile de ghidaj /îndrumare turistică (ghizi, recepționeri, personal de primire/ cazare);

Soluții constructive neadaptate la specificul și arhitectura locală;

Slaba reprezentare a produselor locale autentice în magazinele special înființate, precum și utilizarea insuficientă a avantajelor oferite de un brand local;

Atractivitate maximă doar pe perioada sezonului de vară.

Oportunități

Existența unui areal specific activității turistice – Delta Dunării, Munții Măcinului – în care turismul bazat pe natură se poate dezvolta „în mediul lui”;

Extinderea perioadei de ședere în Delta Dunării pe baza hobby-urilor de tip vânătoare, pescuit, pe tot parcursul anului;

Dezvoltarea tradițiilor și a meșteșugurilor specifice locale, inclusiv cele legate de terapii (exemplu: „bania” folosită în familiile de lipoveni);

Turiștii au un interes crescut pentru autenticitate, șederi în sate, contacte sociale cu populația locală – redescoperirea conceptului „viața la țară”;

Existența unei baze naturale pentru îndeplinirea conceptului „eco”/„bio” (pește hrănit natural, produse agricole ecologice, etc.);

Posibilități de creare a unei imagini – proiecte de comunicare internă și externă în Europa;

CNIPT (Centrul Național de Informare și Promovare a Turismului) poate fi implicat în realizarea unui program intens de promovare coerentă și unitară a turismului în județul Tulcea;

Dezvoltarea continuă a aeroportului local “Delta Dunării”, oferind condiții pentru curse charter și curse internaționale;

Dezvoltarea infrastructurii de drumuri și utilități publice;

Accesarea cât mai largă a programelor de finanțare pentru turism și agroturism (POR, PNDR, programe naționale).

Amenințări

Problemele legate de poluare în rezervațiile naturale – colmatarea canalelor, cu riscul de a bloca unele trasee turistice;

Perioada scurtă de ședere;

Costurile mari pentru construcțiile tradiționale (acoperișuri de stuf, de exemplu), cu efect direct asupra tarifelor aplicate de către operatori;

Oferta redusă de activități și servicii;

Managementul ineficient al energiei, apei și deșeurilor;

Dezvoltarea turismului „la negru” conduce la evaziune fiscală;

Suspendarea/ întreruperea/ diminuarea unor programe naționale de finanțare, ca urmare a crizei economice mondiale;

Dificultatea creditării și a garantării creditelor pentru cofinanțarea proiectelor în turism.

Promovarea turistică a Deltei Dunării la nivel național

Proiectul “Delta Dunării – peisajul anului 2007 – 2009”

Partea a II-a Formarea la elevi a competențelor aferente temei “Potențialul turistic”

Capitolul 1 – Importanța studierii tematicii referitoare la potențialul turistic

Competențe urmărite

Plasarea tematicii în curriculum

Planul – cadru

Planul de învățământ

Programa școlară

Planificarea calendaristică

Analiza critică a conținuturilor și experiențelor de învățare

Sugestii de îmbunătățire a conținuturilor

Bibliografie minimală

Capitolul 2 – Proiectarea și evaluarea unității de învățare “Potențialul turistic” – Modulul II “Organizarea unităților de alimentație și turism”, clasa a IX-a, domeniul pregătirii de bază “Turism și alimentație”

2.1. Proiectul unității de învățare

2.2. Proiecte de lecții

2.2.1. Lecție de comunicare și însușire de noi cunoștințe

2.2.2. Lecție de fixare și sistematizare

2.2.3. Lecție mixtă

2.2.4. Lecție de verificare și apreciere a rezultatelor

2.2. Metode didactice utilizate pentru formarea competențelor

2.2.1. Principalele metode didactice utilizate

2.2.2. ……

2.2.3. ……

2.2.4. ……..

2.3. Resurse materiale necesare

2.4. Forme de evaluare a unității de învățare “Potențialul turistic”

2.4.1. Observarea sistematică

2.4.2. Evaluare orală

2.4.3. Fișe de lucru – autoevaluare și interevaluare

2.4.4. Fișe de evaluare

2.4.5. Portofoliul

2.4.6. Teste de evaluare formativă și sumativă

2.4.6. Miniproiecte

Capitolul 3 – Valorificarea potențialului turistic al Deltei Dunării de către elevi – microcercetare

3.1. Ipoteză

3.2. Metodologia cercetării

3.2.1. Obiective

3.2.2. Stadiul cunoașterii în domeniu

3.2.2. Metode și instrumente de cercetare

3.2.3. Etapele cercetării

3.3. Date colectate efectiv

3.4. Rezultate și concluzii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE