Evaluarea Utilajelor Pentru Raportarea Financiara In Conditiile Republicii Moldova

CUPRINS

INTRODUCERE

Fenomenele de integrare economică și globalizarea au devenit o constantă a mileniului trei. Motoarele globalizării pot f considerate: extindere ideii de piață liberă în tot mai multe state ale lumii, evoluția tehnologiei, transferarea centrului economic de greutate dinspre țările dezvoltate, către țările în curs de dezvoltare, deschiderea granițelor către comerț, investiții și transfer de tehnologie.

În actualul context internațional este necesară mai mult ca oricînd o transparență a informațiilor entităților. Astfel, utilizatorii de informații, în primul rînd investitorii, au nevoie de informații financiare și nefinanciare clare, credibile și comparabile internațional pe care să-și fundamenteze deciziile. Așadar, la ora actuală asistăm la un proces de globalizare contabilă, ca și componentă a globalizării economice.

Globalizarea contabilă urmărește transformarea sistemului contabil într-un model economic și financiar, care să informeze mai corect și mai rapid utilizatorii informației contabile, îndeosebi pe cei care au finanțat o afacere, și anume investitorii/acționarii și creditorii.

În ceea ce privește armonizarea, în domeniul contabil ea desemnează, procesul de aliniere, de exemplu pe plan european, a normelor contabile ale diferitelor state membre.

Evoluția normalizării contabile internaționale pare să fie în același sens. Tentativele de globalizare contabilă și creșterea importanței conceputului de valoare justă constituie un cadru de dezvoltare a unui nou model contabil al valorii.

Reformularea modelului contabil asupra valorii constă în reconsiderarea principiilor fundamentale ale evaluării, contabilitatea evoluează de la sistemul costului istoric, la cel al valorii juste. Astfel, de la începutul ținerii contabilității, evaluarea tuturor imobilizărilor de resurse se făcea pe baza costurilor suportate cu titlul de intrări. Noțiunile de inflație, evoluție a puterii de cumpărare apărute mai apoi, erau ignorate, deși constituiau o realitate economică. În ultimii ani s-a agreat ideea contabilizarea anumitor plăți (în special cele privind imobilizările) la valoarea estimată a fluxurilor pe care aceste active le poate aduce entității, și nu la costul lor istoric, procedură aplicabilă cel puțin la o anumită perioadă de deținere.

Deși decisivă pentru a oferi uniformitate în determinarea sa, credibilitate și transparență, metodologia de obținere a valorii juste nu este clarificată de organismele de normalizare, fapt ce a condiționat cercetarea problematicii abordate în lucrare.

Teza are ca domeniu de cercetare aspectele teoretice, metodologice ale evaluării activelor de natura imobilizărilor corporale, și anume evaluarea utilajelor în scopul întocmirii situațiilor financiare. În calitate de criterii principale ale cercetării au fost luate asemenea variabile, precum „valoarea justă”, „evaluare”, „utiliajele-în calitate de obiect al evaluării”, care au servit drept pilon în cercetarea activității de evaluare a utilajelor în scop de raportarea financiară în condițiile Republicii Moldova.

Scopul lucrării îl constituie cercetarea conceptului de „valoare justă”, a metodologiei de evaluarea a utilajelor în scopul raportării financiare și evidențierea standardelor de evaluare în ceea ce privește practicile de evaluare și elaborarea unor propuneri orientate spre perfecționarea procesului de evaluare.

Pentru atingerea scopului cercetării au fost stabilite următoarele sarcini:

prezentarea aspectelor teoretice privind definirea utilajelor ca obiecte ale evaluării;

analiza metodelor de estimare a diferitor tipuri de valori a utilajului aplicate în practica de evaluare;

evidențierea particularităților de evaluare a utilajelor pentru raportare financiară;

estimarea valorii de piață pentru raportare financiară a unei linii tehnologice de producere a fructelor uscate.

Ținînd cont de scopul și sarcinile cercetării a fost determinată următoarea structură a tezei: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe.

În Introducere, este argumentată actualitatea temei proiectului, obiectivele generale ale lucrării, scopul și sarcinile stabilite, structura lucrării cu descrierea succintă a capitolelor și a legăturii dintre ele. Este redată semnificația teoretică și aplicativă a lucrării.

În Capitolul I – „ Concepte fundamentale privind evaluarea utilajelor”- sunt prezentate aspectele teoretice și conceptuale ale evaluării utilajelor și metodologia de evaluare.

Capitolul II- „Particularități ale evaluări utilajelor în scopul întocmirii situațiilor financiare ”- prezintă bazele de evaluarea aplicate în procesul de evaluare pentru raportare financiară, corelația dintre ele, și limitele aplicării fiecăreia, precum și aspectele privind evaluarea utilajelor pentru raportare financiară, în calitate de active din grupa imobilizărilor corporale.

Capitolul III- „ Evaluarea pentru raportare financiară a unei linii tehnologice de producere a fructelor uscate ”- în capitolul dat s-a realizat prezentarea unui studiu de caz, evaluarea unei linii tehnologice pentru recunoașterea în bilanțul contabil. Este estimată valoarea de piață a instalațiilor, componente ale liniei, fiind utilizate abordarea bazată pe cost și abordarea bazată pe venit.

Ultimul compartiment al tezei date cuprinde sinteza rezultatelor obținute, concluzii asupra studiilor efectuate și recomandări.

Noutatea științifică a tezei cuprinde următoarele elemente: aprofundarea conceptului de evaluare a utilajelor în baza principiilor fundamentale ale evaluării, dezvoltarea noțiunilor de evaluarea în scop de raportare financiară în concordanță cu Standardele Internaționale de Contabilitatea, Standardele Internaționale de Raportare Financiară și Standardele internaționale de Evaluare.

Valoarea aplicativă a tezei constă în importanța prezentării aspectelor teoretice ce țin de metodologia evaluării utilajelor, respectiv a bunurilor mobile pentru raportare financiară în scopul perfecționării acestor servicii pe piața din Republica Moldova.

Conținutul lucrării este expus pe 98 pagini și include 30 tabele, 11 figuri, 7 anexe.CAPITOLUL I

CONCEPTE FUNDAMENTALE PRIVIND EVALUAREA UTILAJELOR

Delimitări teoretice privind definirea utilajelor ca obiect al evaluării

Utilajele, instalațiile și mijloacele de transport reprezintă o clasă importantă a mijloacelor fixe, în teoria și practica evaluării fiind considerate elemente importante al activelor imobilizate, de aici reiese și importanța estimării corecte a valorii acestor elemente patrimoniale.

Evaluarea bunurilor mobile este necesară a fi efectuată atunci cînd într-o economie de tranziție la economia de piață, fenomenul inflaționist modifică controlat, sau de mai multe ori necontrolat valoarea acestora.

După cum este cunoscut, Standardele Internaționale de Evaluare prevăd următoarele domenii ale activității de evaluare: evaluarea proprietăților imobiliare, evaluarea bunurilor mobile, evaluarea întreprinderilor și evaluarea activelor financiare. Toate aceste domenii operează în principiu cu aceeași metodologie fundamentală, însă fiecare avînd și caracteristicile sale specifice. În evaluarea bunurilor imobile o atenție deosebită se acordă arendei și veniturilor obținute în urma acesteia, ca indicator al randamentului utilizării terenului și construcției, analiza influenței drepturilor deținute și a utilizării alternative asupra valorii bunului imobil etc. În evaluarea întreprinderilor accentul cade asupra analizei situației financiare, evaluarea acțiunilor din punct de vedere a situației pe piața hîrtiilor de valoare, urmărind modul de formare a dividentelor. În evaluarea activelor financiare atenția este orientată spre prognozarea veniturilor viitoare care ar putea fi generate și interdependența cu activele materiale, cota parte din veniturile totale înregistrate de unitatea economică. Procesul de evaluare a utilajelor este legat de metodologia urmărită în domeniile prezentate mai sus, în special evaluarea bunurilor imobile, dar în același timp și se diferențiază semnificativ. Principalele diferențe care pot fi notificate sunt:

Caracteristici complet diferite ale obiectului evaluării: Valoarea construcției, sau altor obiecte de proprietate legate de pămînt, este influențată de factorii care reies din această caracteristică („ imposibilitatea deplasării în spațiu”)- caracteristicile mediului, amplasarea, infrastructura, prețul loturilor de teren, caracteristicile proprietăților din vecinătate, ș.a. În ceea ce privește utilajele ca obiect al evaluării, acestea sunt caracterizate prin mobilitate, factorul amplasării nu joacă nici un rol în determinarea valorii, în cazul dat atenția fiind orientată spre altă grupă de factori: parametrii tehnici, producător, gradul de uzură, deprecierea morală, ș.a.

În evaluarea utilajelor o problemă majoră este identificarea obiectului evaluări. Sarcina identificării unor asemenea obiecte este cu mult mai complicată de cît în cazul bunurilor imobile.

Numărul obiectelor evaluate numai în cadrul unei întreprinderi poate varia de la cîteva zeci la cîteva sute de unități, diverse din punct de vedere al utilizării, dispozitivelor și caracteristicilor. În acest caz deseori evaluatorul de utilaje se confruntă cu dificultatea distingerii atît a utilajelor care constituie unități separate cît și a utilajelor care intră în componența altor active.

Un rol major în evaluarea utilajelor îl are identificarea și estimarea diferitelor forme de depreciere. Terenul așa cum se știe are o durată nelimitată de exploatare și nu prezintă uzură fizică, imobilele acumulează depreciere, însă într-o perioadă mai îndelungată de timp. Însă în ceea ce privește utilajele, deprecierea acestora se acumulează într-un mod mult mai intens. În cele mai multe cazuri evaluatorul trebuie să se confrunte cu obiecte cu diferite grade de depreciere atît fizică cît și funcțională.

Valoarea utilajelor poate fi influențată de active nemateriale precum marca comercială, brevetele, know-how-ul, ș.a active care asupra valorii bunurilor imobile nu exercită nici o influență.

Piața utilajelor este mult mai segmentată. Practic fiecare grupă sau clasă de utilaje are sectorul său de bunuri și acest sector este mult mai segmentat decît în cazul pieții imobiliare, iar natura pieții în diferite sectoare variază. Pentru multe utilaje produse în masă este caracteristică piața de tip oligopol, în același timp pentru utilajele specializate- piața de tip monopol.

Pentru multe utilaje specializate piața este limitată. O mare parte din utilajele specializate sunt produse în baza unor comenzi individuale și nu au o piață deschisă, din această cauză în procesul evaluării cel mai adesea se aplică abordarea prin cost.

Piața mașinilor, instalațiilor și mijloacelor de transport este extrem de dinamică în comparație cu piața imobiliară, datorită diversificării și înnoirii sortimentale permanente. Multe modele dintre utilajele exploatate în cadrul întreprinderii și supuse evaluări, nu se mai produc la moment, ceea ce complică procesul de evaluare.

Dacă bunurile imobile creează ramura construcțiilor capitale, atunci mașinile și utilajele sunt produsul industriei constructoare de mașini. Factorii specifici industriei, precum tehnologiile de producere, organizarea procesului de producere, producția în masă, materialele utilizate, relațiile dintre producători și furnizori, influențează semnificativ costul de producție și în rezultat și prețul de comercializare a bunurilor respective.

În mod frecvent, valoarea utilajelor va diferi în mod semnificativ, în funcție de modalitatea în care acesta este evaluat, respectiv: împreună cu alte active în cadrul unei unități operaționale distincte, respectiv ca activ individual destinat vînzării.

Alți factori care influențează valoarea de piață a utilajelor sunt:

– cheltuielile de instalare și comisioanele, în situația în care utilajele se evaluează ca fiind instalate;

– dacă ele se evaluează pe ipoteza dezinsta dezinstalării, trebuie de precizat orice cheltuieli de scoatere de pe amplasamente, de dezasamblare și de posibilă reinstalare ulterioară, precum și care parte va suporta aceste cheltuieli.

– sursele limitate de materii prime; durata de viață limitată a clădirilor sau deținerea limitată a terenului și a clădirilor în care sunt instalate, precum și restricțiile legale sau din legislația de mediu. Acești factori trebuie să fie luați în considerare de către evaluatori și deci, trebuie să fie stabilite ipotezele necesare.

– anumite utilaje, instalații, destinate să furnizeze diferite servicii/utilități unei clădiri, vor fi incluse în mod firesc în orice tranzacție a proprietății imobiliare. Deși valoarea acestor elemente va fi inclusă, în mod normal, în valoarea proprietăți imobiliare, pentru anumite scopuri, cum ar fi amortizarea contabilă, ar putea fi necesară evaluarea separată a acestor elemente. Într-o astfel de situație evaluatorul trebuie să precizeze în mod clar dacă acest tratament și evaluare separată a acestor elemente vor afecta valoarea proprietății. În cazul în care, pentru efectuarea unor evaluări de active imobiliare și de active de natura mijloacelor fixe mobile, din aceeași locație sunt folosiți evaluatori diferiți, este necesar o corelare atentă a misiunilor acestora pentru a se evita fie omisiuni, fie o dublă înregistrare;

– procurarea utilajelor poate fi finanțată prin mai multe modalități, cum ar fi un leasing financiar. Acest sold ar putea fi mai mare sau mai mic decît valoarea negrevată a activului. Utilajele care sunt subiectul unor astfel de modalități de finanțare, trebuie să fie identificate în mod separat de celelalte active, iar valoarea lor trebuie raportată în mod separat. Elementele care sunt subiectul unui leasing operațional sau sunt cedate unor terțe părți, în mod normal sunt excluse deoarece beneficiile proprietății nu sunt transferate locatarului.

Specificul evaluării mașinilor și utilajelor are un impact asupra formării profesionale a evaluatorilor specializați în această direcție a activității de evaluare. Evaluatorul de bunuri mobile trebuie să posede studii superioare iar nivelul de calificare să corespundă cerințelor legislației în domeniu.

În prezent la nivel național cea mai mare parte a activității de evaluare a bunurilor mobile se desfășoară sub coordonarea Camerei de Comerț și Industrie, „persoană juridică de drept public, organizație nonguvernamentală, autonomă și independentă, care reprezintă interesele în ansamblu ale întreprinzătorilor din R. Moldova” și Agenției Relații Funciare și Cadastru.

În cazul evaluării utilajelor nu vom găsi deosebiri principale în ceea ce privește principiile de evaluare, procesul evaluării sau abordările evaluării. Specificul evaluării se va regăsi în cadrul etapelor de evaluare nemijlocit, precum și la capitolul valoarea estimată.

Pentru multe scopuri, inclusiv conformarea cu IFRS-urile, cel mai adecvat tip de valoare este valoarea de piață. Totuși, în definiția valorii de piață se presupune existența unui schimb pe baze nepărtinitoare, între părți informate și decise; nu se precizează nimic despre modul în care activul este oferit spre vînzare sau despre orice alte situații specifice care pot avea un efect important în procesul de evaluare. Ca urmare, cînd face o evaluare a unui utilaj, evaluatorul trebuie să stabilească și să prezinte ipotezele adiționale care sunt adecvate, avînd în vedere natura activului și scopul evaluării. Aceste ipoteze se pot referi la situația în care utilajele sunt utilizate în mod curent sau la gradul în care un element individual este combinat cu alte active. Exemple de ipoteze care pot fi adecvate în diferite situații sau pentru diferite scopuri ale evaluării, sunt:

aceea în care mijlocul fix mobil este evaluat ca un întreg, instalat/pe amplasament și ca parte a întreprinderii care își continuă activitatea normală de exploatare;

aceea în care mijlocul fix mobil este evaluat ca instalat/pe amplasament, dar pe premisa că întreprinderea este închisă;

aceea în care mijlocul fix mobil se evaluează ca element separat ce urmează să fie scos de pe locația lui permanentă (dezinstalat).

Lista cu ipotezele de mai sus nu este completă. Datorită diversității și mobilității multor utilaje, termenul valoarea de piață trebuie să fie însoțit de precizarea ipotezelor adiționale adecvate, care descriu condiția și situațiile în care activul este oferit pe piață. Aceste ipoteze trebuie să fie convenite cu clientul și să fie incluse în raportul de evaluare.

La determinarea valorii utilajelor, în practica de evaluare în principiu se disting două categorii de vaori:

Valoarea de piață pentru utilizarea existentă – cînd se preconizează continuitatea utilizării curente a utilajului, în același loc și în același scop;

Valoarea de piață în cazul deplasării (fair market value removal) – este suma estimată pentru care un obiect al evaluării poate fi schimbat, la data evaluării, între un cumpărător hotărît să cumpere și un vînzător hotărît să vîndă, după un marketing adecvat, într-o tranzacție liberă (nepărtinitoare), în care fiecare parte va acționa competent, cu prudența necesară (în cunoștință de cauză) și neconstrîns, considerînd cheltuielile necesare schimbării locului obiectului evaluării (demontare, transportare, instalare).

Evaluările de utilaje pot fi subiectul unor angajamente mai largi. Tipul de valoare care se determină trebuie să fie consecvent cu scopul evaluării, indiferent dacă acesta este vînzarea, schimbul, depunerea în calitate de gaj sau lichidarea. În tabelul ce urmează este prezentată corelația dintre necesitatea evaluării și tipul valorii estimate.

Tabelul 1.1: Tipul valorii estimate în funcție de destinația evaluării

Sursa: [12 , p.212]

Avînd în vedere că în multe din situații estimarea valorii utilajelor este condiționată de diverse scopuri contabile și întocmirea situațiilor financiare, o altă categorie de valori sunt cele reflectate în modelul contabil de evaluare.

În scopul recunoașterii activelor corporale în situațiile financiare Standardele Internaționale de Contabilitate recomandă utilizarea următoarelor noțiuni:

valoarea contabilă – valoarea la care un activ este recunoscut în bilanț după scăderea amortizării cumulate, precum și a pierderilor cumulate din depreciere;

valoarea justă – valoarea la care poate fi tranzacționat un activ între părți interesate și în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții desfășurate în condiții obiective;

valoarea specifică entității – valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie pe care o entitate se așteaptă să le realizeze din utilizarea continuă a unui activ și din cedarea sa la sfîrșitul duratei sale de viață utilă;

Valoarea reziduală a unui activ – valoarea estimată pe care ar obține-o în prezent o entitate din cedarea unui activ, după deducerea costurilor asociate cedării, dacă activul ar avea deja vechimea și starea prevăzute la sfîrșitul duratei sale de viață utilă.

Din cele prezentate mai sus este evident că diferite tipuri de valori ale utilajului presupun diferite scopuri și metodologie de calcul. Prin urmare pentru a ajunge la un rezultat corect, este necesar ca evaluatorul la etapa inițială a procesului de evaluare să stabilească în mod clar tipul valorii care urmează să fie estimat în funcție de scopul și destinația evaluării.

La moment, cele mai actuale cazuri în care este solicitată estimarea valorii utilajelor sunt:

Reevaluarea mijloacelor fixe ale întreprinderii în scopul întocmirii situațiilor financiare;

Estimarea valorii complexului patrimonial în cazul înființării societăților pe acțiuni, emiterea de acțiuni sau alte situații similare;

Determinarea valorii utilajelor în cazul soluționării condițiilor de acordare a împrumuturilor, atît în cazul în care garanțiile reale sunt bazate pe anumite active, sau pe întreg complexul patrimonial al întreprinderii;

Estimarea valorii de asigurare în cazul constituirii unui contract de asigurare sau în cazul estimării mărimii prejudiciului;

În scopul informării managementului general ( de ex. dacă reprezintă surse posibile de rambursare a creditului, datorită împrumuturilor riscante);

Realizarea tranzacțiilor de vînzare-cumpărare, schimb, etc;

În cazul transmiterii în arendă sau leasing;

Pentru determinarea mărimii aportului la capitalul statutar;

În cazul acțiunilor juridice cu scop patrimonial: succesiunea, falimentul, fuziuni, etc.

Instituirea sechestrului;

Elaborarea business-planurilor și proiectelor investiționale;

Desfășurarea procedurilor vamale, ș.a.

Motivele pentru care se efectuează evaluările utilajelor sunt multiple și ele vor condiționa tipul valorii estimate și abordările aplicate.

Clasificarea utilajelor

O trăsătură distinctivă a proprietăților mobiliare ca utilajele, este varietatea lor în funcție de destinație, tip, model, performanță, configurare și caracteristici tehnice. Desigur că evaluatorul nu poate fi universal și să cunoască complexitatea tuturor tipurilor de utilaje, astfel în cazul unor astfel de evaluări este necesar antrenarea diferitor specialiști din diverse industrii.

Varietatea mare a acestor tipuri de active este reflectată în mai multe clasificatoare, care diferă între ele în funcție de scopurile în care acestea au fost elaborate.

În prezent principalele clasificări ale utilajelor le găsim în următoarele surse:

Nomenclatorul Mărfurilor al R. Moldova aprobat prin HG nr. 1525 din 29.12.2007;

Catalogul mijloacelor fixe și activelor nemateriale, aprobat prin HG nr.338 din 21.03.2003. În practica de evaluare acest catalog a fost utilizat încă de la început, în scopul reevaluării mijloacelor fixe ale întreprinderilor.

Clasificările utilizate în cadrul industriilor.

Clasificarea principală este cea prezentată în Catalogul mijloacelor fixe, la baza căreia stă funcția exercitată de către activ în cadrul întreprinderii. Astfel în funcție de destinație, utilaje se clasifică în:

Mașini și utilaje de forță;

Mașini și utilaje de lucru;

Aparate și instalații de măsurare și reglare și utilaj de laborator;

Tehnică de calcul;

Alte mașini și utilaje, inclusiv automate.

Mașini și utilaje de forță- sînt mașinile generatoare ce produc energie electrică și termică, precum și motoarele ce transformă o formă oarecare de energie (energia apei, vîntului, termică, energia electrică etc.) în altă formă de energie sau în lucru mecanic. [4]

Mașini și utilaje de lucru- Se consideră mașini și utilaje de lucru aparatele și instalațiile destinate acțiunii mecanice, termice sau chimice asupra obiectului muncii în procesul de creare a produsului sau serviciilor productive și deplasării (schimbării locului) obiectului muncii în procesul de producere cu ajutorul propulsoarelor mecanice, a forței omului sau animalelor, precum și obiectele de tip recipient (cuptoare, furnale, autoclave, cuptoare și uscătorii mecanice, bazine de tăbăcire etc.) utilizate nemijlocit în procesul tehnologic de obținere a produsului. [4]

Un alt criteriu de clasificare a utilajelor este etapa ciclului de viață [18, p.46], în funcție de aceasta, în cadrul procesului de evaluare sunt definite următoarele grupe:

utilaj ce urmează a fi instalat;

utilaj aflat în exploatare;

utilaj, scos temporar din funcțiune din cauza unor lucrări de reparație, modernizare;

utilaje aflate în rezervă, adică acele utilaje montate sau nemontate, care sunt necesare asigurării continuității procesului de producție, avînd menirea de a înlocui utilajele aflate în reparații, de a face față vîrfurilor de sarcină, sau destinate desfășurării activității sezoniere;

utilaje în conservare- sunt în stare bună de funcționare, dar sunt scoase temporar din activitatea economică, din diferite cauze legate de procesul de exploatare;

utilaje pregătite pentru scoaterea din uz.

Reieșind din natura dreptului de proprietate evaluat, utilajele se clasifică în:

utilaje deținute pentru a fi utilizate în producția de bunuri și servicii;

utilaje luate în arendă sau leasing;

utilaje proprii date în arendă terților.

Din punct de vedere al gradului de specializare diferitele elemente componente ale utilajului de producție se pot clasifica în:

utilaje de producție specializate – utilajele destinate realizării în mod repetat a unor operații sau procese în condiții de mare randament, calitate sporită și costuri de producție reduse.

utilaje de producție universale – destinate realizării unor operații tehnologice sau unor procese pentru o mare varietate de produse. Avînd un grad mare de standardizare, aceste utilaje au un grad mare de adaptabilitate și permit o întreținere ușoară. În etapa actuală, în strategia unităților din industriale, atenția este concentrată asupra ridicării continue a nivelului tehnic al utilajului de producție, prin extinderea modularizării, a mașinilor-agregat, a liniilor tehnologice automate, care să permită utilizarea pe scară largă a automatizării proceselor de producție.

Indiferent de sistemul de clasificare, în procesul de evaluare, utilajele sunt clasificate în:

Instalații- Active care sunt combinate indisolubil cu altele și care pot include construcții specializate nepermanente, mașini și echipamente netehnologice;

Mașini- mașinile individuale sau un grup de mașini. O mașină este un aparat utilizat pentru un proces specific în activitatea de exploatare a entității.

Echipamente: Alte active care sunt utilizate pentru a facilita funcționarea întreprinderii sau entității.

O astfel de clasificare nu este exhaustivă, iar enumerarea tuturor genurilor și tipurilor de utilaje este dificilă datorită numărului mare ale acestora cît și creării de genuri și tipuri noi, în concordanță cu evoluția continuă a științei și tehnicii.

Delimitarea absolută a acestor categorii este uneori dificil de făcut, evaluatorul fiind cel care, utilizînd raționamentul profesional, va face încadrarea utilajului evaluat într-o categorie sau în alta.

1.2 Informația necesară pentru evaluarea utilajelor, sursele de informații

După primirea sarcinii de efectuare a lucrării de evaluare, evaluatorul cu acordul beneficiarului, trebuie să desfășoare examinarea preliminară a obiectului evaluării, să determine existența, componența și suficiența, în funcție de scopul evaluării, a informației și documentație tehnice, financiare și contabile, pe care o poate prezenta beneficiarul.

La etapa inițială de desfășurare a lucrărilor de evaluare, evaluatorul trebuie să studieze minuțios toată documentația tehnică a obiectului evaluării, să determine parametrii de bază care caracterizează obiectul la data evaluării și să inspecteze obiectul. Inspectarea obiectului trebuie să fie adecvată scopului evaluării, evaluatorul urmînd ca să stabilească din timp limitele inspectării și să e menționeze ulterior în raportul de evaluare.

În practică există o distincție clară între inspectarea utilajului și expertiza tehnică. Spre deosebire de inspectarea utilajului, care este o condiție obligatorie a evaluării, expertiza tehnică este efectuată mai rar și asta în cazurile în care evaluatorul nu este în stare să estimeze de sine stătător starea fizică a obiectului în cazul unor situații care prevăd în mod obligatoriu efectuarea expertizei.

Expertiza tehnică este efectuată de specialiști calificați care dispun de autorizațiile corespunzătoare.

Cunoștințele evaluatorului pot să se limiteze doar la cunoștințe generale privind expertiza tehnică, a metodele de analiză a stării utilajelor și la interpretarea corectă a rezultatelor expertizei. Inspectarea la rîndul său, poartă un caracter mult mai general și superficial și reprezintă examinarea utilajului în scopul obținerii informației necesare privind formularea unei opinii profesionale privind valoarea obiectului evaluat.

Complexitatea și modul de îndeplinire a lucrărilor pregătitoare pentru evaluare și însăși procesul de evaluare este în mare măsură influențat de numărul și diversitatea obiectelor evaluării.

Pornind de la obiectul general al evaluării este necesar să fie creată o listă a obiectelor ce urmează a fi evaluate. De exemplu dacă se propune evaluarea unei linii tehnologice la care se fabrică produsul A, Atunci este necesar de efectuat un inventar al echipamentelor care sunt destinate să îndeplinească procesul tehnologic pentru realizarea produsului A. La prima vedere această etapă este una simplă, dar care generează o serie de întrebări și anume:

trebuie să fie luate în considerare mașinile de aprovizionare?

Dacă includem sau nu utilajele care participă la procesul de fabricație într-o măsură foarte mică;

trebuie incluse utilajele de transport, depozitare, de control, laborator și alte mașini auxiliare?

Ș.a.

O altă situație este în cazul evaluării utilajelor atribuite unei secții de producere. Documentul de bază va fi lista mijloacelor fixe ale secției. În acest caz pot apărea întrebări de genul:

este necesar de evaluat obiectele luate sau date în arendă;

cum se va proceda în cazul utilajelor aflate în secția dată, dar aparținînd altor secții de producere?

se vor considera utilajele atribuite secției date conform borderoului mijloacelor fixe, dar care se exploatează în alte secții?

Este necesar de inclus sau nu echipamentele de birou?

Ș.a.

Ca urmare evaluatorul trebuie să primească o listă exactă a mașinilor, utilajelor și echipamentelor ce urmează a fi evaluate.

În funcție de volumul de lucrărilor de evaluare se disting evaluarea individuală și evaluarea masivă.

Evaluarea individuală presupune estimarea valorii separat pentru fiecare obiect inclus în borderoul prezentat de beneficiar. Dimensiunea listei poate varia de la cîteva unități la cîteva mii. Evaluarea individuală este destul de laborioasă și cu cît lista obiectelor evaluate este mai mare cu atît este necesar mai mult timp și mai multe cheltuieli pentru lucrările de evaluare. Prin urmare aceste tip de evaluare poartă un caracter selectiv: lista fiind restrînsă la cele mai importante și mai valoroase obiecte.

Dacă este necesar de evaluat un set de diverse utilaje nu foarte scumpe ( de ex. întreg parcul de utilaje din cadrul întreprinderii) evaluarea individuală nu este recomandată nici ca durată nici ca cheltuieli necesare pentru realizare a ei. În acest caz soluția este efectuarea evaluării în masă.

Evaluarea în masă- proces de evaluare a unui grup de bunuri cu caracteristici similare, la o dată concretă, cu aplicarea procedurilor standard de evaluare și a analizei statistice. Astfel, evaluarea masivă implică o reducere semnificativă atît a timpului de lucru cît și a costurilor lucrărilor, dar implică o concesie cu privire la exactitatea rezultatelor.

Evaluarea masivă se bazează pe principii stricte de formalizare a procedurilor de evaluare, dezvoltarea și aplicarea unor modele matematico-statistice. La baza evaluării masive stă principul formării grupului omogen a obiectelor evaluate cu aplicarea teoriei clasificării. Asupra grupelor de obiecte formate sunt efectuate analize statistice în scopul stabilirii unor relații între valoarea obiectelor și principalii factori de influență. Analiza statistică are ca rezultat modelul matematic, cu ajutorul căruia se poate determina valoarea oricărui obiect, care poate fi atribuit la grupa în cauză.

O altă caracteristică specifică a evaluării masive este faptul că modelul matematic permite calcularea unui indicator specific al valorii, care poate fi asociat cu așa numitul „unitate de comparație”. În cadrul evaluării bunurilor imobile selectarea elementelor de comparație nu reprezintă o problemă, în general se utilizează așa elemente ca prețul unui metru pătrat de suprafață a construcției, un ar de teren. Selectarea principalelor elemente de comparație în cadrul evaluării utilajelor nu este atît de simplu. Diferite utilaje au diferite destinații, și valoarea lor poate fi măsurată în diferite unități de comparație.

Este întîlnită de asemenea și evaluarea mixtă, cînd pentru unele utilaje (specializate și scumpe) se aplică evaluarea individuală, iar atele sunt evaluate în conformitate cu prevederile evaluării masive.

Evaluatorul trebuie să respecte de asemenea o regulă de selectare a obiectelor din cadrul listei, în acest caz sunt posibile următoarele opțiuni:

Obiectele vor fi evaluate conform ordinii care este în borderoul prezentat de beneficiar. Această tehnică este valabilă atunci cînd lista cuprinde un număr mic de obiecte și acestea sunt diferite. Dacă lista cuprinde un volum mare de obiecte și în ea există obiecte omogene, în acest caz evaluarea în ordinea indicată în listă va dura mai mult timp și va fi nerațională;

Obiectele sunt grupate în funcție de valoarea inițială și gradul de importanță pentru întreprindere. În primul rînd vor fi evaluate utilajele mai scumpe și mai importante pentru procesul de producție, apoi utilajele cu o valoare mai mică și echipamentele asociate. Această abordare este justificată de faptul că obiectele de la începutul liste vor fi evaluate aplicînd metode mai complexe, iar pentru celelalte obiecte pot fi aplicate metode mixte de evaluare și expres. În rezultat evaluarea prezintă o precizie acceptabilă și un timp util de executare.

Obiectele sunt grupate pe baza clasificărilor generale și asemănărilor funcționale. Gruparea în acest mod accelerează procesul de evaluare, deoarece în cadru fiecărei grupe pot fi aplicate aceleași normative economico-valorice și aceleași modele economico-matematice.

Obiectele sunt grupate în funcție de principalele direcții de activitate ale întreprinderii.

Indiferent de modul de organizare a evaluării pentru fiecare obiect este necesar de acumulat minimul de informații inițiale, care să ofere o idee clară a denumirii sale, grupa cărei aparține și principalele caracteristici tehnice. Principalele surse de informații pot fi cartea tehnică din cadrul întreprinderii, pașaportul tehnic al utilajului, descrierea, instrucțiunile de exploatare, diverse nomenclatoare și alte documente.

În documentele tehnice ale utilajului, caracteristicile și parametrii acestuia pot fi prezentată atît în formă extinsă cît și în mod prescurtat. De mare importanță este abilitatea evaluatorului de a selecta datele de bază care identifică utilajul sau echipamentul considerat.

În procesul identificării, descrierea obiectului se va axa pe următoarele principale aspecte:

Denumirea, modelul, marca, destinația, principiu de acțiune, greutatea și dimensiunile volumetrice;

Caracteristica tehnică de bază care permite determinarea utilității obiectului;

Caracteristica sistemului de gestiune;

Completarea (elementele complementare);

Data producerii și dării în exploatare;

Informația cu privire a montare, conectarea la rețeaua electrică și informațională;

Reparația curentă sau capitală, deservirea tehnică a obiectului, înlocuirea unor elemente;

Denumirea și rechizitele producătorului;

Durata normativă de exploatare;

O formă restrînsă informațiilor de bază includ, de obicei, pe lîngă numele, modelul și specificațiile producătorului, 2-3 parametri de baza care determină valoarea utilajului.

Avînd adunate toate informațiile primare, confirmate prin diverse documente relevante, se poate efectua examinarea externă a obiectului evaluării. Obiectivul principal a examinării externe este identificarea obiectului evaluării.

Identificarea în sens larg constă în a stabili concordanța între obiectul existent în realitate și descrierea care este cuprinsă în documentația prezentată evaluatorului. Identificarea obiectelor evaluării constă în primul rînd elaborarea liste cu articolele identificate în teren și confruntarea cu datele prezentate de beneficiar, și pe de altă parte constatarea stării fizice de facto a obiectelor.

Examinarea externă a obiectelor cu scopul identificării lor este obligatorie în special în cazul evaluării individuale. Mai mult de cît atît, o examinare riguroasă depinde de scopul evaluării, circumstanțele în care are loc și importanța rezultatelor obținute. Primul pas este acela de a verifica concordanța datelor din carnetul tehnic al utilajului cu cele din realitate, modelul și caracteristicile de bază. După care trebuie de efectuat identificarea fiecărui element component, în așa mod pot fi identificate lipsa unor agregate, unități, piese care au fost înlocuite în procesul de exploatare, de asemenea prezența unor ansambluri de piese și echipamente suplimentare. Este necesar de descris dacă obiectul a fost supus unor lucrări de modernizare și ce anume a fost modificat în comparație cu starea inițială.

În unele cazuri, este necesar nu numai de o examinare exterioară a utilajului, dar și de verificat starea de funcționare a acestuia în exploatare, de verificat anumite caracteristici ale acestuia în stare de lucru.

Chiar și în cadrul unei evaluări masive este necesar să se asigure cel puțin o examinare sumară a obiectelor. Cel puțin evaluatorul trebuie să se asigure că toate obiectele propuse spre evaluare există în realitate. În toate cazurile, evaluatorul trebuie să reflecte rezultatele examinării vizuale ale obiectelor în raportul de evaluare.

Uneori pentru a economisi timp, examinarea vizuală este combinată cu expertiza stării fizice a obiectului. Ca urmare a unei astfel de examinări se obțin informații suplimentare despre utilaje necesară pentru obținerea unei valori mult mai precise.

În cadrul expertizei tehnice se stabilesc următoarele:

Valorile reale ale parametrilor principali ale utilajului, a diferenței lor fața de valorile normative (performanță, viteză de lucru, nivel de zgomot și vibrație, etc);

Starea fizică generală a obiectului (starea stratului exterior, urme de sudură, condițiile locul de lucru, etc.);

Ce lucrări de reparații au fost efectuate asupra utilajului și cînd;

Ce piese au fost înlocuite în cadrul lucrărilor de reparație;

Ce fel de întreținere a obiectului se aplică;

Cît de intens se exploatează atît din punct de vedere a perioadei de lucru cît și a puterii ( lucrează în una, două sau trei ture de lucru, ocazional, sezonier, se utilizează a capacitățile complete de lucru sau parțial, toate posibilitățile funcționale sunt utilizate, etc.)

Observarea utilajului în lucru un anumit interval de timp va răspunde la întrebări de genul: cît de des se defectează, care este gradul de siguranță, indicatorii de performanță reală, etc.

Lucrările de identificare și inspectare vizuală a utilajelor în procesul de evaluare, se pare o acțiune de rutină la prima vedere, dar care îndeplinește un rol foarte important în desfășurarea procesului de evaluare de mai departe. Cantitatea și calitatea informațiilor colectate la această etapă va influența în mod direct corectitudinea rezultatelor evaluării.

1.3 Abordările și metodele actuale utilizate în evaluarea utilajelor

Aprecierea valorii de piață a utilajelor, reprezintă situații des întîlnite în practica de evaluare, în contextul actual al economiei de piață. Aceasta se explică prin faptul creșterii situațiilor în care se face necesară cunoașterea valorii de piață.

În procesul de evaluare a bunurilor mobile, conform Standardului Internațional în evaluare GN 5 – “Evaluarea bunurilor mobile,” sunt recunoscute trei abordări ale evaluării: abordarea prin cost, analiza comparativă a vînzărilor și abordarea prin venit. Cu excepția cazurilor cînd există restricții sau cînd există alte constrîngeri pentru anumite omisiuni, este rezonabil ca evaluatorul să ia în considerare fiecare abordare. Fiecare abordare se bazează pe principiul substituției, conform căruia, atunci cînd sunt disponibile mai multe bunuri sau servicii similare, cel cu prețul cel mai scăzut va avea cea mai mare cerere și cea mai răspîndită distribuție. Cu alte cuvinte, prețul unui obiect stabilit pe o piață dată, este limitat de prețurile plătite în mod frecvent pentru obiecte competitive pe același segment de piață, de alternativele financiare pentru investirea banilor în altceva, și de costul de înlocuire a unui obiect nou sau de adaptare a unui obiect fost deja în exploatare.

Astfel, conform Standardelor Internaționale de Evaluare pentru evaluarea bunurilor mobile sunt prevăzute aplicarea următoarelor abordări:

Figura 1.1. Abordările utilizate în procesul de evaluarea a bunurilor mobile

Sursa: [8]

Abordarea prin cost:

Abordarea prin cost reprezintă o abordare comparativă a valorii utilajului, care consideră ca substitut pentru cumpărarea unui anumit utilaj, posibilitatea construirii unui alt utilaj, care să fie echivalent cu obiectul evaluării.

În cadrul abordării prin cost evaluatorul estimează mai întîi costul curent al utilajului evaluat, din care face deduceri pentru pierderea de valoare cauzată de toate formele de depreciere (deteriorarea fizică, deprecierea funcțională și deprecierea externă). Există diferențe semnificative între cele două concepte ale costului curent: costul de înlocuire (de nou) și costul de reproducție (de nou).

Costul de înlocuire reprezintă costul curent necesar pentru înlocuirea unui activ cu activul său modern echivalent, în timp ce costul de reproducție reprezintă costul curent de fabricație a unei copii identice a utilajului, utilizînd aceleași sau aproape aceleași materiale.

Costul de înlocuire este adesea mai mic decît costul de reproducție, iar diferența dintre cele două costuri cuantifică o formă de depreciere funcțională numită cost excedentar de capital.

În evaluarea utilajelor costul curent adecvat pentru formularea unei opinii asupra valorii este costul de înlocuire. Este recomandată folosirea ocazională a costului de reproducție. GN 3 recomandă folosirea costului de înlocuire net în scopuri de raportare financiară.

Conform GN 8 „Abordarea prin cost pentru raportarea financiară”- costul de înlocuire net este „costul curent necesar pentru înlocuirea unui activ cu activul său modern echivalent din care se scade deteriorarea fizică și toate formele relevante ale deprecierii și optimizări”.

Activul modern echivalent este un „activ care are o funcțiune similară și o capacitate productivă echivalentă cu activul supus evaluării, dar al cărui proiect curent și construcție sau execuție se face cu materiale și tehnici curente” (GN 8). În abordarea prin cost cele mai uzuale metode de estimare a costului curent sunt:

– metoda devizului;

– indexarea; și

– metoda cost – capacitate.

Metoda devizului constă în însumarea costului curent al fiecărei componente a utilajului Trebuie incluse toate costurile directe (cheltuieli clar identificabile și asociabile în mod direct cu producerea utilajului, cum sunt: costurile cu materialele, personalul direct productiv, costurile de transport și manipulare, fundațiile etc) și indirecte (cheltuieli care nu pot fi legate într-un mod direct măsurabil de producerea activului dar care sunt alocate acestuia printr-o convenție contabilă, cum sunt costurile administrative).

Orice cheltuieli (materiale, manopera sau altele) înregistrate peste limitele normale nu se includ în costul curent (de înlocuire sau reproducție) al utilajului.

Tehnica de bază a metodei devizului constă în „construirea” costului de nou al unui utilaj prin însumarea tuturor costurilor de fabricație, directe și indirecte. Această tehnică necesită informații și cunoștințe inginerești amănunțite și este adesea dificil de aplicat. O tehnică simplificată (numită a costului direct) folosește prețul utilajelor comunicat de furnizor, la care se pot adăuga, în funcție de premisa valorii, costurile de transport, instalare etc.

Indexarea este o metodă de estimare a costului de reproducție al unui utilaj prin aplicarea unui indice la costul istoric (costul utilajului la momentul cînd a fost prima dată pus în funcțiune de către primul proprietar, asta în cazul cînd evaluatorul dispune de astfel de informații). Noțiunea de cost istoric poate fi înțeleasă în mod diferit, în funcție de sursa definiției; în cazul de față, conceptul este în concordanță cu terminologia de evaluare. Întrucît indexarea conduce la estimarea costului de reproducție iar costul curent adecvat în evaluarea utilajelor este costul de înlocuire al unui utilaj modern echivalent, se recomandă folosirea ocazională a indexării.

Cîteva reguli de aplicare a indexării sunt:

a) metoda se aplică numai asupra costului istoric al utilajului, cost care trebuie să nu includă cheltuielile excepționale;

b) evaluatorul trebuie să se asigure că indicele nu se aplică la costul unui utilaj folosit sau la costul rezultat dintr-o alocare contabilă a prețului de achiziție;

c) indicele trebuie să fie consecvent cu utilajul evaluat. Din aceste considerente trebuie subliniat că indicele prețurilor de consum (I.P.C.) nu este adecvat pentru evaluarea utilajelor, inadecvarea este datorată faptului că I.P.C. nu evidențiază dinamica prețurilor utilajelor ci cuantifică evoluția prețurilor produselor (alimentare și nealimentare) și tarifelor serviciilor care intră în consumul populației;

d) metoda indexării se aplică astfel:

Costul curent de reproducție= (Indice curent/ indice an de bază)*Cost istoric

Cîteva din limitele metodei indexării sunt:

a) indexarea nu reflectă progresele tehnologice care ar putea reduce costul curent, astfel încît costul indexat include de multe ori costul excedentar de capital (identificabil, așa cum s-a mai arătat, cu o depreciere funcțională);

b) prin modul lor de alcătuire, indicii reprezintă valori medii; spre exemplu, indicele prețurilor producției industriale (I.P.P.I.), calculat de Institutul Național de Statistică, se construiește pornind de la media aritmetică, la nivel de operator economic, a indicilor individuali de variație ai prețurilor sortimentelor. Ca urmare, un astfel de indice va conduce la un rezultat eronat dacă utilajul evaluat are o dinamică a prețului diferită de medie. Dacă indicele prețurilor producției industriale pentru o anume activitate (clasă) ar fi folosit pentru analiza dinamicii prețurilor la nivelul unui producător din ramura respectivă, atunci concluziile ar fi probabil rezonabile; același indice, folosit pentru urmărirea evoluției costului unui anumit utilaj ar putea conduce la un rezultat eronat într-o măsură destul de mare. Dată fiind generalitatea indicilor, este recomandat ca indexarea să fie folosită numai atunci cînd nu sunt utilizabile alte metode mai precise;

c) indexarea pe perioade mai mari de 10 ani trebuie aplicată cu precauție (mai ales dacă inflația a fost semnificativă în acest interval sau dacă se utilizează un indice care are baza cu mulți ani în urmă); ori de cîte ori este posibil rezultatul indexat ar trebui confirmat de aplicarea altor metode.

Metoda cost – capacitate este o metodă care face legătura între costurile utilajelor similare sau ale componentelor de diferite mărimi și dimensiunea (capacitatea) acestora, prin intermediul unui exponent.

Conform autorilor americani “costurile instalațiilor asemănătoare sau ale pieselor de echipament de diferite dimensiuni variază în funcție de dimensiune, ridicată la o anumită putere.” [11]. Această relație poate fi exprimată:

, (1.1)

În această relație, C2 costul cerut al capacității Q2 și C1 reprezintă costul cerut al capacității Q1. Factorul (exponentul) poate fi obținut din publicații de specialitate sau poate fi calculat de către evaluator, în funcție de costul și capacitatea a cel puțin două utilaje similare cu cel evaluat.

Abordarea prin cost presupune pe lîngă aprecierea valorii de înlocuire și estimarea gradului de depreciere ce caracterizează obiectul evaluării.

Deprecierea poate fi de două tipuri:

deprecierea recuperabilă: este orice formă de depreciere care se poate remedia în mod fezabil, adică se obține o creștere în utilitate și valoare mai mare decît costul remedierii (ex: înlocuirea motorului unui utilaj);

deprecierea nerecuperabilă: este orice formă de depreciere car nu se poate remedia în mod fezabil, adică se obține o creștere în utilitate și valoare inferioară costului remedierii (ex: coroziunea care afectează toate componentele metalice ale utilajelor).

Deprecierea acumulată ca și în cazul bunurilor imobile, cuprinde: uzura fizică, deprecierea funcțională și deprecierea economică (figura 1.2).

Figura 1.2: Tipuri de depreciere a utilajelor

Sursa:[elaborată de autor în baza 13, p 53]

Uzura fizică reprezintă „ pierderea în valoare sau în utilitatea inițială a unui utilaj, cauzată de consumarea treptată sau de expirarea duratei sale de viață utilă, cauzată de utilizare, deteriorare, expunere la diverși factori de mediu, constrîngeri fizice și altele asemănătoare”.

În funcție de factorii uzurii fizice, în cazul evaluării utilajelor se disting următoarele forme:

uzura mecanică- elementele se rod prin frecare, boțire, îndoire ( prin forță exterioară);

uzura abrazivă- între părțile componente ale utilajului apar particule străine car duc la roaderea elementelor;

boțire sau îndoire- prin presiune prea puternică;

uzură prin obosire- este rezultatul acțiunii asupra obiectului a unor forțe periodice;

uzură prin blocare;

uzură prin corodare, ruginire;

Uzura fizică poate fi apreciată prin examinarea fie a nodurilor aparte, fie a utilajului integral.

Deoarece determinarea uzurii fizice prin abaterea de la starea normală nu întotdeauna este posibilă (sunt necesare multiple testări pentru a aprecia starea normală) ea poate fi determinată prin aplicarea a diferitor metode, care convețional sunt grupate astfel:

Metode expert – sunt axate pe părerea specialistului expert sau a evaluatorului referitor la starea reală a utilajului, reieșind din rezultatele examinării vizuale, condițiile de exploatare și altele. Metodele expert necesită cunoștințe profunde în domeniul construcției și exploatării utilajelor.

metoda vizuală de evaluare a stării fizice presupune atragerea specialiștilor pentru aprecierea stării fizice a utilajului conformitate cu grila specială de evaluare (tab.1.2). Pentru a ridica gradul de certitudine se invită și alți experți, iar rezultatul

va fi determinat ca media ponderată a părerilor experților.

Tabelul 1.2: Grila determinării coeficientului uzurii fizice

Sursa: [20, p.58]

metoda vîrstei efective reflectă o depreciere liniară pe parcursul duratei de viață a utilajului. Metoda presupune determinarea cu un grad înalt de certitudine a duratei rămase de lucru a utilajului (Tr). Cunoscînd durata normativă (Tn) de lucru a utilajului, putem determina vîrsta efectivă, prin relația: Tef = Tn – Tr. Respectiv uzura fizică se va determina prin raportarea vîrstei efective la durata normativă de lucru a utilajului:

U=Tef / Tn, (1.2)

Valoarea Tn se determină din documentația tehnică de însoțire a utilajului, iar Tr – în mod expert.

În funcție de scopul evaluării pot fi utilizate diferite definiții specifice evaluării pentru numărătorul și numitorul din raportul vîrstă/durată de viață.

Numărătorul poate să fie reprezentat de:

Vîrsta cronologică a unui utilaj – reprezintă numărul de ani care au trecut din momentul producerii sau punerii inițiale în funcțiune a utilajului.

Vîrsta efectivă(reală) a unui activ – reprezintă vîrsta determinată de starea efectivă a activului la momentul evaluării.

În vederea estimării vîrstei efective a unui utilaj se ia în considerare efectul reparațiilor capitale și întreținerii asupra stării efective a acestuia. Dacă un utilaj a fost întreținut în mod corespunzător și a parcurs programul de reparații capitale stabilit, vîrsta sa efectivă va fi, în mod normal, mai mică, chiar, semnificativ, mai mică, în raport cu vîrsta sa cronologică.

Vîrsta efectivă este, deseori, mai adecvată ca numărător în raportul vîrstă/durată de viață decît vîrsta cronologică

La numitor pot fi utilizate mai multe categorii de durate de viață:

– Durata de viață utilă;

– Durata de viață fizică;

– Durata de viață economică.

Durata de viață utilă normală (DVUN) este numărul de ani în care se așteaptă ca un utilaj în stare nouă să fie exploatat în întreprindere pînă la momentul scoaterii lui din funcțiune.

Stabilirea duratei de viață utile normale se face prin analiza datelor statistice privind perioadele de-a lungul cărora au fost exploatate obiecte similare, în condiții de exploatare similare.

Ea se deosebește de durata de viață economică (durata de timp în care un activ poate fi utilizat în mod rentabil) determinată pe baza unui calcul teoretic.

Durata de viață utilă normală a unui utilaj poate fi mai mare decît durata lui de viață economică, deoarece proprietarul poate opta să nu retragă utilajul din funcțiune, la data expirării duratei sale de viață economică, teoretică.

Durata de viață utilă rămasă (DVUR) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un utilaj, cu o anumită vîrstă efectivă, va mai fi exploatat, până la momentul retragerii lui din funcțiune. În acest caz, durata de viață utilă rămasă are la bază datele statistice referitoare la duratele de exploatare a utilajelor similare, în condiții de exploatare similare.

Totuși, se consideră că această modalitate de calcul a duratei de viață utile rămase reprezintă o simplificare, nefiind corectă în orice situație. Și aceasta ca urmare a faptului că în stabilirea duratei de viață utilă a unui utilaj este mai corect să se ia în considerare starea efectivă a utilajului și posibilitatea sa de utilizare în continuare în activitatea respectivă. Se consideră că este mai corect ca durata de viață utilă rămasă să fie rezultatul unor estimări.

Durata de viață fizică totală reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un utilaj, în stare nouă, va putea fi exploatat, acesta rezistînd din punct de vedere fizic, pînă la momentul deteriorării și scoaterii lui din funcțiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în considerare posibilitatea retragerii din funcțiune mai devreme, din cauza deprecierii funcționale sau economice.

Durata de viață fizică rămasă reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un utilaj cu o anumită vîrstă efectivă, va mai putea fi exploatat, acesta rezistînd din punct de vedere fizic, până la momentul deteriorării și scoaterii lui din funcțiune, strict, din cauze fizice, fără a fi luată în considerare posibilitatea retragerii din funcțiune mai devreme, din cauza deprecierii funcționale sau economice.

Durata de viață economică totală (DVE) reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora se apreciază că un utilaj în stare nouă va putea fi utilizat în mod rentabil, în activitatea în care a fost alocat inițial.

Durata de viață economică totală reprezintă numărul de ani estimat de-a lungul cărora un utilaj în stare nouă poate fi utilizat până la momentul în care s-ar impune, înlocuirea lui, din motive de eficiență, cu un utilaj similar în stare nouă, mai eficient însă, care poate oferi un serviciu echivalent.

Durata de viață economică este influențată de deprecierea funcțională și economică a obiectului evaluat. Factorii deprecierii economice sau funcționale pot limita durata de viață economică a unui utilaj.

Metode economico-statistice pot fi aplicate în cazul existenței informației veridice privind indicatorii exploataționali și economici ai utilajului în perioada retrospectivă.

metoda micșorării profitabilității se axează pe presupunerea că gradul de uzură sporește proporțional cu reducerea profitabilității utilajului, adică micșorarea profitului determinat ca diferența dintre venitul din vînzări și costul vînzărilor. Formula de calcul este:

, (1.3)

în care: Po- profitul căpătat în urma exploatării mașinilor noi;

P1- profitul căpătat în perioada curentă.

metoda etapei ciclului de reparație se axează pe supoziția că în procesul exploatării mașinilor și utilajelor capacitățile utile ale lor se micșorează odată cu sporirea uzurii fizice. În scopul evaluării se consideră doar reparațiile capitale. Calculul cuprinde următoarele relații:

, (1.4)

în care: CU0 – capacitatea utilă la începutul ciclului de reparații;

CUt – capacitatea utilă în perioada curentă.

CUt=CU –txdCU, (1.5)

în care: dCU – intensitatea micșorării capacităților utile pe parcursul unui ciclu;

t – perioada de lucru după reparația capitală.

t= LxZx Ksc x Kusc xDsc, (1.6)

în care: L – numărul lunilor lucrate după ultima reparație capitală;

Z – numărul zilelor lucrătoare într-o lună;

Ksc – coeficientul schimburilor;

Kusc – coeficientul utilizării utilajului în cartul unui schimb;

Dsc – durata schimbului.

Metode experimental-analitice. Aceste metode necesită testarea utilajului evaluat și existența documentației tehnico-economice și tehnologice pentru obiectul evaluării.

metoda micșorării capacităților utile reflectă dependența capacităților utile ale mașinilor și utilajelor de uzura fizică. Capacitatea utilă sumară se determină ca media ponderată a capacităților utile separate: ( unde ai- ponderea capacităților utile separate). În procesul exploatării se micșorează cu ∆CUi., astfel uzura fizică va fi determinată prin relația:

, (1.7)

metoda calculului pe elemente presupune determinarea uzurii pentru fiecare element al utilajului separat și sumarea acesteia, considerînd cota fiecărui element în sinecostul utilajului. Uzura fizică a elementului i se determină prin relația:

, (1.8)

În care: ∫i- uzura reală a elementului i;

Ci, C∑- costul elementului i și respectiv a mașinii sau utilajului integral;

Ti, T∑- durata normativă de lucru a elementului i și respectiv a utilajului integral;

Uzura obiectului integral se va determina prin sumarea uzurilor calculate a elementelor aparte.

, (1.9)

Deprecierea funcțională este definită ca „pierderea din valoarea sau din utilitatea inițială a utilajului, din cauza ineficiențelor sau inadecvărilor caracteristice, atunci cînd este comparat cu un obiect mai eficient sau cu unul mai puțin costisitor, pe care l-a dezvoltat noua tehnologie.”

Cauzele deprecierii funcționale pot fi: cheltuielile de exploatare excedentare (costuri cu energia, combustibilii, materiile prime și materialele, numărul de operatori, rebuturile etc.), supradimensionarea (suprafața ocupată la sol sau volumul utilajului, care generează costuri suplimentare cu spațiul de producție), costul excedentar de capital etc.

Deprecierea funcțională se poate identifica din analiza caracteristicilor utilajelor moderne echivalente. Deprecierea funcțională este adesea dificil de identificat și cuantificat, întrucît presupune o analiză tehnică amănunțită a caracteristicilor utilajelor substituibile.

Deprecierea funcțională poate fi estimată astfel:

ca diferență dintre costul de reproducție și costul de înlocuire (cost excedentar de capital);

deprecierea funcțională din exploatare (tehnologică) se estimează avînd în vedere cheltuielile anuale de exploatare mai mari decît cele ale utilajelor moderne echivalente și intervalul în care aceste cheltuieli excedentare se vor menține. Se ține seama de economia de impozit pe profit pe care cheltuielile excedentare o generează firmelor plătitoare de un astfel de impozit, precum și de valoarea banilor în timp ( prin actualizarea cheltuielilor de exploatare excedentare anuale). Rata de actualizare utilizată ar putea fi diferită de costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii, întrucît riscul majorării cheltuielilor anuale excedentare previzionate ar putea fi diferit de riscul realizării fluxului de numerar total previzionat al întreprinderii.

Deprecierea externă (din cauze externe) este definită ca „pierderea din valoare sau utilitatea deplină a unei proprietăți, cauzată de factori externi acesteia.

Deprecierea externă este dependentă de influențe din afara întreprinderii care afectează afacerea (creșterea costului materiilor prime, scăderea cererii pentru produsele întreprinderii etc.). Premisele deprecierii externe se pot identifica din discuții cu reprezentanții întreprinderii sau din analiza informațiilor publice. Se încearcă identificarea factorilor externi utilajului, care induc dezavantaje deținătorului, respectiv, cum ar fi: tendințele piețelor de desfacere a produselor finite, disponibilitatea materiilor prime, modificări viitoare ale domeniului care pot afecta activul etc. Dificultatea identificării și estimări deprecierii externe este un punct slab al abordării prin cost.

O metodă care poate fi utilizată în estimarea deprecierii economice este penalitatea pentru inutilitate (care are la bază metoda cost-capacitate), în aplicarea căreia elementul care necesită atenție este exponentul (factorul de scală).

Inutilitatea procentuală= , (1.10)

unde: – capacitatea A = capacitatea cotată sau proiectată, care se poate cunoaște din documentele întreprinderii;

capacitatea B = capacitatea utilizată;

x = exponent sau factor de scală care poate fi estimat în modul prezentat la metoda cost – capacitate.

O altă formă de manifestare a deprecierii economice o reprezintă creșterea costurilor de exploatare ca urmare a acțiunii unor factori externi. Factorii externi nefavorabili pot determina creșterea costurilor generate de exploatarea unui echipament. De exemplu: creșterea costurilor cu materii prime determinate de anumite restricții sau crize de materii prime, falimentul unor furnizori, majorarea taxelor vamale etc. Costurile de exploatare excedentare cauzate de factori externi pot fi cuantificate și transformate într-o penalitate pentru depreciere economică, apelînd la aceeași metodologie ca în cazul cuantificării deprecierii din exploatare.

Deprecierea economică determinată de costurile de exploatare excedentare se determină ca o valoare actualizată a surplusului de costuri generat în condițiile acțiunii factorilor externi nefavorabili, în comparație cu situația absenței lor.

Determinarea și analiza gradului de depreciere totală:

Avînd în vedere că, atît uzura fizică, cît și deprecierea funcțională, determinate, respectiv, pe baza relațiilor prezentate anterior, se exprimă în mărimi relative de structură (parte față de întreg), pentru determinarea gradului de depreciere totală, poate fi folosită relația:

DA= [1-(1-UF/100)* (1-DF/100)* (1-DE/100)]*100, (%), (1.11)

Cîteva reguli privind estimarea deprecierii sunt:

în estimarea deteriorării fizice sau a deprecierii totale prin metoda vîrstă/ durată de viață este importantă înțelegerea conceptelor de vîrstă și durată de viață din optica evaluării și delimitarea acestora de conceptele contabile folosite la calcularea amortizării;

metoda vîrstă / durată de viață este mai adecvată în cazul utilajelor noi și al celor cu o vîrstă cronologică mai mică decît jumătatea duratei de viață fizică;

în cazurile cînd se identifică o depreciere recuperabilă (componente uzate ce se pot repara cu costuri fezabile economic) sau anumite componente au durata de viață fizică rămasă scurtă, este indicat să fie combinate metodele de estimare a deteriorării fizice: elementele recuperabile se pot estima de obicei prin metoda cuantificării directe în bani, iar elementele nerecuperabile se pot estima prin metodele observației sau vîrstă / durată de viață;

în estimarea deteriorării fizice prin metoda vîrstă – durată de viață se folosesc vîrsta efectivă și durata de viață fizică. Folosirea altor concepte în ecuația vîrstă / durată de viață (ca de exemplu durata de viață economică rămasă) conduce la estimarea unei forme de depreciere diferită de deteriorarea fizică;

pentru a se evita un calcul inutil al deprecierii funcționale, cauzată de costul excedentar de capital se recomandă utilizarea costului de înlocuire în locul celui de reproducție;

este importantă identificarea corectă a tuturor formelor de depreciere care afectează utilajul evaluat. Cuantificarea singulară a deteriorării fizice poate conduce la supraevaluări. Pe de altă parte, dubla cuantificare a unor forme de depreciere (ex.:folosirea duratei de viață economică rămasă, în cadrul metodei vîrstă/durată de viață, care conduce la o estimare a deprecierii totale și totodată cuantificarea separată a deprecierii externe) afectează în mod negativ rezultatul evaluării;

Abordarea prin analiza vînzărilor comparabile:

Abordarea prin comparația vînzărilor constă în analiza vînzărilor (sau ofertelor) recente de utilaje similare cu cel evaluat și ajustarea prețurilor comparabilelor pentru a egala caracteristicile utilajelor evaluate.

Dacă există suficiente informații de piață, abordarea prin comparația vînzărilor este cea mai credibilă abordare. Prin analiza pieței se vor identifica o serie de bunuri similare (numite comparabile), care diferă de utilajul evaluat printr-o serie de caracteristici. Evaluatorul trebuie să identifice acele caracteristici ale utilajul pe care piața (vînzătorii și cumpărătorii) le consideră importante pentru fundamentarea prețului, respectiv pentru care cumpărătorii sunt dispuși să plătească.

Corecțiile se fac la prețurile comparabilelor, în funcție de superioritatea sau inferioritatea acestora față de obiectul evaluat. Prețul comparabilelor se diminuează, pentru caracteristici superioare obiectului evaluat, și invers, se majorează, pentru caracteristici inferioare subiectului.

În continuare se prezintǎ elementele de comparație care pot fi avute în vedere la analiza utilajelor: vîrsta efectivă, starea, capacitatea, caracteristici și accesorii, locația, producătorul, motivația părților, condițiile de finanțare, calitatea, cantitatea, data vînzării și tipul de vînzare.

Metodele de evaluare sunt: identificarea (potrivirea) directă, asimilarea și procentajul din cost.

Metoda identificării (potrivirii) directe stabilește valoarea unui utilaj prin identificarea cu un utilaj pentru care se cunoaște prețul de vînzare. În cadrul acestei metode de obicei se utilizează cataloage de prețuri, iar corecțiile sunt limitate.

Metoda asimilării stabilește valoarea unui utilaj prin compararea cu utilaje similare dar nu identice, folosind cîteva unități de măsură a utilității (dimensiune, capacitate etc.) ca bază de comparație.

În abordarea prin comparația vînzărilor, cuantificarea corecțiilor este una din cele mai dificile sarcini ale evaluatorului. Cea mai bună tehnică, atunci cînd există informații disponibile suficiente, o reprezintă analiza pe perechi de date, numită și tehnica vînzărilor pe perechi. Această tehnică are în vedere identificarea unor perechi de vînzări comparabile, identice în privința oricărui fapt relevant, cu excepția unui singur element de comparație. Diferența de preț dintre cele două comparabile pereche este o indicație asupra mărimii corecției valorice aferente elementului care le diferențiază.

Metoda procentajului din cost constă în stabilirea unui raport între prețul de vînzare și costul curent (de nou) al unui utilaj, la data tranzacției. Dacă există date suficiente se pot calcula ratele preț vînzare/cost curent, care pot fi analizate de către evaluator.

Cîteva reguli de aplicare a abordării prin comparația vînzărilor sunt:

abordarea nu se poate aplica pentru evaluarea utilaj unicat sau în lipsa unei piețe active; caracteristicile speciale ale utilajelor unicat transferă comparația și cuantificarea corecțiilor din sfera percepțiilor pieței în sfera speculativului; lipsa cererii indică deseori o depreciere externă, care ar putea fi surprinsă mai bine în cadrul abordării prin venit sau prin cost;

procedura de bază, utilizată în abordarea prin comparația vînzărilor, implică: colectarea de date privind vînzări și oferte de utilaje comparabile, determinarea comparabilității cu utilajul evaluat, stabilirea elementelor adecvate de comparație, sistematizarea datelor, analiza și corectarea acestora, concluzia asupra valorii;

colectarea informațiilor relevante este foarte importantă în abordarea prin comparația vînzărilor; absența unor informații relevante despre comparabile poate diminua credibilitatea concluziilor evaluării;

corecții se fac în cadrul metodelor identificării (ocazional) sau asimilării; corecțiile se fac numai asupra prețului comparabilelor, fapt reprezentat de relația simplificată:

prețul comparabilei ±corecții=valoare

tehnicile de evaluare a utilajelor sunt diferite, în funcție de premisele evaluării (ex.: premisa utilizării în continuare impune cuantificarea suplimentară a contribuției costurilor instalării);

abordarea prin comparația vînzărilor se utilizează cu precauție în cazul evaluării instalațiilor complexe, din următoarele considerente:

instalațiile complexe se tranzacționează rar, acest lucru făcînd dificilă cuantificarea corecțiilor;

prețurile de vînzare ale instalațiilor comparabile pot include și alte componente pe care instalația evaluată nu le deține, cum ar fi: fondul de rulment, alte active corporale (terenuri, clădiri) sau active necorporale;

deseori există diferențe mari între prețurile instalațiilor asemănătoare, diferențele datorîndu-se percepției diferite asupra rentabilității viitoare pe care le au diferiții cumpărători;

estimarea valorii de piață pe premisa utilizării în continuare prin abordarea prin comparația vînzărilor nu cuantifică acele formele de depreciere (funcțională sau externă) pe care piața de utilaje folosite nu le reflectă (ex.: amplasarea necorespunzătoare a unui utilaj în cadrul unei linii de fabricație sau în incinta unei clădiri); în acest caz, abordarea trebuie tratată cu prudență și trebuie avute în vedere acele abordări care surprind corect pierderea de valoare;

abordarea se aplică diferit dacă un utilaj este evaluat individual, dacă aparține unui grup de active sau dacă face parte dintr-o instalație complexă. De exemplu, valoarea de piață a unei mașini automate de debitare poate fi diferită dacă mașina este evaluată individual sau dacă este evaluată ca parte componentă a unei linii de producție. Diferența apare ca urmare a faptului că obiectul evaluat (mașina individuală și linia de producție) sunt diferite, avînd piețe cu relații diferite între cerere și ofertă.

Exactitatea rezultatului evaluării depinde de definirea corectă a scopului evaluării, veridicitatea surselor de informație, principiilor metodologice ce stau la baza identificării obiectelor comparabile și de metode de ajustare a prețurilor.

Abordarea prin venit:

Abordarea prin venit a utilajelor are în vedere convertirea în valoare a unei forme de venit generată de acestea. Abordarea prin venit se poate aplica numai utilajelor individuale care sunt închiriabile. În schimb se poate utiliza frecvent pentru evaluarea instalațiilor sau grupurilor de mașini și echipamente care sunt folosite împreună pentru a realiza produse vandabile, fapt care generează venituri. Ca și alte abordări, abordarea prin venit poate fi utilizată cu credibilitate numai cînd există informații comparabile relevante.

De obicei, alături de aceste grupuri de mașini și echipamente sau instalații, la generarea veniturilor contribuie și alte active necorporale (programe informatice de procese, documentații tehnice, brevete de invenție etc.) sau corporale (teren, clădiri) precum și fondul de rulment.

În cadrul metodei sunt aplicate două metode de estimare a valorii:

capitalizarea directă;

actualizarea fluxurilor de numerar.

Metoda venitului presupune estimarea valorii bunului imobil în baza venitului operațional net CE poate fi generat de acest bun în viitor. Aplicarea metodei veniturilor se efectuiază în două etape:

prognozarea veniturilor viitoare.

determinarea valorii prezente a veniturilor viitoare.

Algoritmul de calcul a valorii de piață prin abordarea veniturilor, reprezintă un proces complex reflectat în figura 1.3:

Figura 1.3: Algoritmul de estimare a valorii de piață prin abordarea prin venit

Sursa: [întocmită de autor]

Capitalizarea directă: această metodă implică transformarea venitului obținut pe parcursul unui singur an de utilizare a utilajului/instalației prin intermediul ratei de capitalizare. Astfel:

, (1.12)

unde, VP- valoarea de piață a uti

VON- venitul operațional net;

r-rata de capitalizare;

Metoda se poate aplica numai în ipotezele că venitul este perpetuu iar rata de capitalizare nu prezintă variații. Estimarea ratei de capitalizare implică obținerea de informații despre vînzări de active închiriate asemănătoare, utilizarea formulei r = VNE / Preț și analiza datelor rezultate.

Metoda fluxului de numerar actualizat (DCF) este o metodă complexă care are ca rezultat evaluarea întreprinderii sau unității generatoare de numerar căreia îi aparține utilajul, în ipoteza continuității activității.

Metoda are în vedere convertirea fluxurilor viitoare de numerar în valoare lor actualizată, utilizînd o rată adecvată de actualizare. Fluxurile de numerar viitoare includ toate beneficiile ce vor fi generate de proprietate, atît cele din exploatare cît și cele din vînzarea activelor la finele perioadei de previziune. Prin metoda DCF se evaluează instalații sau grupuri de active, care pot genera fluxuri de numerar identificabile. Întrucît fluxurile de producție sunt în general complexe, iar utilajul individuale rareori conduc la obținerea de venituri identificabile, se iau în calcul și alte componente care contribuie la generarea fluxurilor de numerar: activele necorporale, activele corporale (clădiri, terenuri, alte bunuri mobile) și fondul de rulment.

Prin metoda DCF se evaluează de fapt capitalul investit al unei întreprinderi (unități generatoare de numerar) în premisa continuității activității. Capitalul investit reprezintă suma dintre valoarea capitalului propriu (capitalul acționarilor) și valoarea creditelor pe termen lung. Valoarea capitalului investit reflectă valoarea întregii întreprinderi. Din aceste considerente estimarea ratei de actualizare implică estimarea costului mediu ponderat al capitalului (CMPC), care are în vedere ambele surse de finanțare (acționarii și creditorii). Formula de calcul a CMPC este:

CMPC=(KpxWCp)+ (KîxWCî)x(1-s), (1.13)

Unde: CMPC= costul mediu ponderat al capitalului;

Kp- costul capitalului propriu;

WCp-ponderea capitalului propriu în totalul surselor de finanțare;

Kî- costul capitalului împrumutat;

WCî-ponderea capitalului împrumutat în totalul surselor de finanțare;

s- cota impozitului pe profit.

CMPC se aplică unui flux de numerar net din exploatare, după impozitare. Etapele ce se parcurg în estimarea ratei de actualizare sunt:

analiza structurii capitalului investit;

analiza costului capitalului împrumutat;

analiza costului capitalului propriu (metoda construcției în trepte sau metoda modelului de evaluare a activelor financiare – CAPM);

calcularea CMPC.

Pentru estimarea valorii unui anumit utiaj este necesar ca din valoarea capitalului investit să se extragă valoarea de piață a celorlalte componente ale acestuia.

Cîteva reguli în aplicarea abordării prin venit sunt:

pentru ca abordarea să poată fi aplicată, este necesar să se identifice în mod separat venitul generat de activul evaluat; aplicarea acestei abordări nu este posibilă dacă un utiaj nu se află în funcțiune sau nu este apt de utilizare, precum și în situația în care nu poate fi separat venitul generat de obiectul evaluat de veniturile întreprinderii;

în cazurile instalațiilor complexe, fluxul de numerar este generat atît de instalația propriuzisă cît și de alte active ale întreprinderii. Estimarea valorii instalației propriuzise implică estimarea valorii subdiviziunii întreprinderii care generează veniturile, din care se scad valorile celorlalte active;

abordarea prin venit este aplicabilă pe premisa continuității activității; această premisă presupune că utilajele evaluate vor rămîne în exploatare în locația curentă, ca elemente ale întreprinderii funcționale, la cea mai bună utilizare a lor;

aplicarea metodei DCF impune ca fluxul de numerar previzionat să fie pozitiv; dacă se previzionează fluxuri negative sau nule, atunci utilajelor trebuie evaluate pe premisa relocării;

metoda capitalizării directe presupune că venitul este perpetuu iar rata de capitalizare constantă; ipoteza perpetuității poate să fie inadecvată în cazul utilajelor, comparativ cu întreprinderea, în special dacă evaluatorul constată că un utilaj mai are o durată de viață utilă rămasă scurtă; în acest caz evaluatorul poate decide utilizarea metodei DCF;

rata de actualizare folosită în cadrul metodei fluxului de numerar actualizat poate fi estimată prin costul mediu ponderat al capitalului (CMPC), care este rata de actualizare adecvată în evaluarea activelor unei întreprinderi.

Privind procesul de evaluare a utilajelor, acesta trebuie desfășurat conform principiilor de evaluare a bunurilor mobile unanim acceptate în practica internațională, estimîndu-se mai întîi valoarea de piață și mai apoi alte tipuri de valori. Desigur, în fiecare caz concret, estimarea valorii necesită o abordare individuală, care să ia în calcul toți factorii relevanți care influențează mărimea ei.

CAPITOLUL II

PARTICULARITĂȚI ALE EVALUĂRII UTILAJELOR ÎN SCOPUL ÎNTOCMIRII SITUAȚIILOR FINANCIARE

2.1 Modalități de cuantificare și prezentare a valorii imobilizărilor corporale în situațiile financiare

În general vorbind, verificîndu-se de-a lungul timpului, obiectivele contabilității sunt o rezultantă a teoriei contabile, a intereselor grupurilor principale de utilizatori, respectiv a normelor regionale și internaționale ( în contextul globalizării economice).

Astfel, creșterea importanței creării valorii acționarilor cere reexaminarea modelului contabil și a utilității sale în privința reflectării acestei valori.

Evoluția normalizării contabile internaționale pare să fie în același sens. Tentativele de globalizare contabilă, creșterea importanței conceptului de valoare justă, precum și contribuția de valoare crescîndă a activelor financiare constituie un cadru de dezvoltare a unui nou model contabil al valorii.

Reformularea modelului contabil asupra valorii constă în reconsiderarea principiilor fundamentale ale evaluării. Contabilitatea evoluează de la sistemul costului istoric, la cel al valorii juste.

Obiectivul inițial al contabilității a fost stabilirea costului inițial ( istoric). Astfel de la începutul ținerii contabilității evaluarea elementelor de activ se făcea pe baza costurilor suportate cu titlul de intrări. Noțiunile de inflație, evoluție a puterii de cumpărare apărute mai apoi, erau ignorate, deși constituiau o realitate economică.

În ultimii ani s-a agreat ideea contabilizării la anumitor plăți (în special cele privind imobilizările) la valoarea estimată a fluxurilor pe care activele le pot aduce entității și nu la costul lor istoric. Factorii determinanți ai revoluției contabile se subordonează celor care au condus la creșterea importanței creării valorii pentru acționar, dintre care au impact direct asupra contabilității următorii:

dezvoltarea piețelor de capital;

necesitatea unei contabilități armonizate la scară planetară;

importanța crescută a investitorilor instituționali.

În afara cauzelor schimbării opiniei asupra conturilor legate de creșterea importanței creării de valoare pentru acționar, mai poate fi relevată inflația, care conduce la aplicarea unei contabilități de inflație. Toate țările s-au confruntat, în anumite perioade, mai mult sau mai puțin cu acest flagel. Ele au recurs la o contabilitate de inflație, prin care își actualizau situațiile financiare în mod direct sau prin prezentarea într-o notă la situațiile financiare.

Contabilitatea de inflație nu relevă însă adevărata valoare creată de entitate, nu face decît să reevalueze tranzacțiile trecute pornind de la creșterea de prețuri constată. Se rămîne la costul istoric, chiar dacă acesta este actualizat.

Actualul proces de globalizare contabilă are ca și coordonată de bază conceptul de valoare justă. El a suscitat vii dezbateri în ceea ce înseamnă contabilitatea contemporană ca și teorie și practică.

Susținătorii valorii juste argumentează utilitatea acestui sistem de evaluare, astfel:

permite obținerea unor situații financiare mai fiabile;

oferă o mai mare obiectivitate și neutralitate contabilă;

permite o mai bună comparabilitate a activelor fungibile, în deosebi a instrumentelor financiare;

permite o viziune „mai economică” asupra activelor și capitalurilor atrase de întreprindere;

oferă o mai bună informare și comparare privind performanțele prezente și viitoare ale entității;

reduce diferența dintre valoarea contabilă și valoarea bursieră;

îmbunătățește controlul managerilor asupra patrimoniului entității;

oferă o coerență a gestiunii active a riscurilor financiare;

are un caracter mult mai universal decît a costului istoric.

Chiar dacă se iau în discuție avantajele oferite de sistemul valorii juste, nu se poate cu certitudine că acesta este superior costului istoric. Cel din urmă are un avantaj incontestabil- acela de a fi cunoscut și deci stăpînit.

Conținutul normelor contabile actuale confirmă acest lucru prin prevederea unei combinații între valoarea justă și costul istoric ca modalități sau sisteme de evaluare.

Organismele din domeniul normalizării contabile și din domeniul evaluării activelor și afacerilor sunt foarte precise în redarea tipului și conținutul aplicațiilor valorii juste, pornind de la ideea că reprezentările bazelor de evaluare contabilă- cu excepția costului istoric- sunt valori juste.

Pentru a ajunge la definițiile valorii juste, la cuantificarea și aplicațiile ei trebuie să se pornească de la bazele de evaluare utilizate în cadrul evaluării contabile.

Bazele de evaluare reprezintă sistemele sau modalitățile de măsurare a elementelor patrimoniale și de rezultat care vor fi recunoscute în situațiile financiare.

În privința tipului precis de baze de evaluare ale sistemelor contabile putem afirma că este larg răspîndită viziunea internațională legată de acest subiect. Astfel, IASB acceptă patru baze de evaluare, și anume:

costul istoric;

costul actual;

valoarea realizabilă;

valoarea actuală (actualizată).

Conținutul și aplicațiile specifice ale bazelor de evaluare sunt redate în tabelul următor:

Tabelul 2.1: Bazele de evaluare contabile și aplicațiile lor

Sursa: [elaborată de autor în baza 17]

Aplicații ale costului actual:

Aplicația costului actual este costul de înlocuire net, care se mai numește cost de înlocuire depreciat, cost de reconstituire sau valoare de înlocuire. El reflectă costul menținerii capacității de exploatare a entității, în funcție de evoluția specifică a prețurilor diferitelor categorii de active.

Procedeul de estimare a costului de înlocuire net este următorul:

Se estimează costul de nou, valabil la data evaluării pentru un activ identic sau similar celui evaluat, existînd două soluții:

fie se culeg informații privind prețurile unor tranzacții recente, pe piața specifică a acestor active ori tarife de preț ale furnizorilor;

fie,în lipsa unor informații actuale de piață se actualizează costul istoric al activului, aplicîndu-se apoi un indice care să reflecte deprecierea monetară acumulată, dar și evoluția prețurilor la materiile prime, materialele și manopera încorporată în acel activ.

Costul de nou astfel reconstituit i se aplică apoi reduceri corespunzătoare care să reflecte localizarea, uzura fizică reală, starea, adecvarea pentru utilizarea curentă, influența factorilor externi.

Prin această diferență între costul de nou și deprecierea activului se obține un cost net al activului sau o valoare rămasă la data la care se face evaluarea.

Aplicații ale valorii de realizare

Aplicația valorii de realizare este valoarea de piață care reprezintă prețul la care poate fi vîndut un activ dacă există o piață de schimb specifică activului, deschisă pentru toți.

Valoarea de piață este prezentată în cadrul normelor internaționale de contabilitate drept suma ce poate fi obținută prin vînzare sau poate fi plătită pentru achiziția unui instrument pe o piață activă. [10].

Potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, valoarea de piață care este estimată inclusiv pentru înregistrarea în contabilitate, reprezintă „suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat, la data evaluării, între un cumpărător hotărît să cumpere și un vînzător hotărît să vîndă, într-o tranzacție liberă (nepărtinitoare), după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acționat în cunoștință de cauză și fără constrîngere”. [ 6, p.96]

Valoarea de piață se obține de regulă prin culegerea de pe piață a unor prețuri decontate pentru active identice sau similare celui evaluat, care se corectează în plus sau în minus pentru a se ține seama de diferențele de tip, model, vechime și condiții de exploatare dintre activul evaluat și etalonul său de comparație.

Dacă este cazul, valoarea de piață astfel estimată este diminuată cu costurile aferente finalizării și vănzării activului. Printre aceste costuri se numără: cheltuieli de producție rămase de efectuat pentru produsele în curs de execuție, cheltuieli de transport în vederea vînzării, cheltuieli de publicitate și comisioanele de vînzare.

Aplicații ale valorii actualizate:

În cazul bazei de evaluare amintite, actualizarea se fundamentează pe informații previzionale, care sunt transformate în unități monetare actuale. Nu trebuie să se facă o confuzie cu actualizarea care presupune transformarea unei valori trecute, istorice în unități monetare actuale.

Actualizarea constă în transformarea unei sume viitoare de încasat în valoarea actuală.

Factorii determinanți ai actualizării sunt:

pierderea de oportunitate legată de investițiile alternative ale respectivei sume sau rata de rentabilitate a capitalurilor investite;

riscul aferent primirii sumei care se actualizează.

Pentru active, aplicația valorii actualizate este valoarea de utilizare, care corespunde valorii actualizate a intrărilor sau ieșirilor de numerar așteptate din utilizarea viitoare a activului, inclusiv al unui eventual flux de numerar la sfîrșitul duratei de utilizare.

Conform IASB, ea reflectă avantajele economice pe care entitatea speră să le obțină din utilizarea viitoare a activului, inclusiv valoarea sa reziduală în momentul vînzării.

Valoarea reziduală sau fluxul de numerar la sfîrșitul duratei de viață a activului pentru care se calculează valoarea de utilizare reprezintă suma netă pe care o entitate scontează să o obțină la sfîrșitul duratei de viață a activului, după deducerea costurilor estimate specifice vînzării.

În ceea ce privește normele de evaluare aplicate pe plan internațional, IVS, acestea definesc trei tipuri de valori cu denumiri asemănătoare, dintre care două corespund aproximativ ca și conținut abordării din literatura contabilă.

Astfel cele două valori echivalente definiției contabile a valorii de utilizare sunt valoarea ( de piață pentru utilizarea existentă, respectiv valoarea de utilizare continuă.

Al treilea concept tratat de IVS este cel de valoarea de utilitate. Acesta nu trebuie de confundat cu valoarea de utilizare, valoarea de utilitate reprezentînd valoarea cu care un activ contribuie la afacerea în care este parte. Așadar, valoarea de utilizare este folosită pentru estimarea activelor, în timp ce valoarea de utilitate corespunde entității ca ansamblu economic.

Criteriile de recunoaștere a activelor în situațiile financiare sunt:

probabilitatea ca acel activ să genereze beneficii economice viitoare;

posibilitatea măsurării fiabile (credibile) a valorii acelui element.

Cel de-al doilea criteriu de recunoaștere presupune evaluarea corectă, rațională, și credibilă, folosind metode și procedee consacrate.

În funcție de modul de realizare, evaluarea îmbracă următoarele forme:

înregistrarea exactă a valorilor existente în documentele justificate din punct de vedere contabil, caz în care aceste valori devin costuri ale entității.

estimarea unor valori, atunci cînd nu există documente justificate specifice la intrarea în gestiune a activului, respectiv atunci cînd are loc evaluarea ulterioară.

Combinarea costului istoric cu alte baze de evaluare reclamă reconsiderarea momentelor și modalităților de efectuare a evaluării. Ca și momente ale evaluării se poate vorbi despre:

evaluarea inițială;

evaluarea ulterioară.

Prin evaluarea inițială înțelegem stabilirea unui cost, preț, tarif sau valoare a unui activ, atunci cînd acesta intră în gestiunea entității.

Prin evaluarea ulterioară înțelegem stabilirea unui cost, preț, valoare pentru un activ atunci cînd acesta iese din patrimoniu, respectiv cînd se încheie exercițiul financiar.

Tabelul 2.2: Momentele evaluării și bazele de evaluare implicate

Sursa: [elaborată de autor în baza 15, p.198+199]

Ca tehnici de evaluare , FAS 157 le propune pe cele consacrate în literatura și practica evaluării și anume:

Abordarea prin comparația vînzărilor;

Abordarea prin cost;

Abordarea prin venit.

Este important de evidențiat diferențele dintre metodologia evaluării prevăzuta de IVSC și metodologia propusă de IFRS pentru evaluarea pentru raportare financiară. Astfel dacă normele de evaluare cer întotdeauna aplicarea a cel puțin două metode pentru evaluarea aceluiași activ, proiectul FASB indică folosirea, de regulă a uneia dintre cele trei abordări agreate în cadrul evaluărilor.

Tehnicile propuse trebuie să reflecte informațiile pieții , inclusiv cele care derivă dintr-o piață activă. Standardul oferă coordonatele unei piețe active, și anume: prețurile sunt disponibile imediat și cu regularitate. Pentru a fi disponibilă imediat, informația de piață trebuie să fie în mod curent accesibilă, iar pentru a fi disponibilă cu regularitate, informația trebuie să rezulte din tranzacții care apar cu suficiență frecvență pe piață și pentru care s-au stabilit prețurile de piață.

Pentru a determina dacă o piață este activă, trebuie să se observe nivelul de activitate pentru un anumit activ. Piețele diferă ca și structură respectiv ca și nivel de activitate.

În ceea ce privește premisa de evaluare, de obicei se are în vedere continuitatea activității, conform căreia participanții de pe piață intenționează să continue să utilizeze activul în cadrul activității entității. Există și cazuri în care se are în vedere premisa vînzării activului și nu a utilizării sale.

Conform celor expuse mai sus rezultă că valoarea justă este un termen general. Ea nu este nici bază de evaluare inclusă în cadrul conceptual contabil și nici un anumit tip de valoare. Este un concept pur contabil pe care evaluatorii profesioniști au încercat să îl analizeze găsindu-i corespondențe clare în practică.

De asemenea, în privința posibilităților aplicării în practică, atunci cînd piața nu oferă informații suficiente pentru a estima valoarea justă ca o valoare de piață, se poate recurge la modele substituibile. Este adevărat, sunt asumate astfel riscuri aferente modelului, însă chiar și pentru această situație se pot găsi soluții. Una este pregătirea adecvată în domeniul evaluării pe care trebuie să o aibă specialistul care efectuează evaluarea în scopul întocmirii situațiilor financiare.

Estimarea valorii juste conform standardelor de evaluare

Așa cum a fost prezentat mai sus valoarea justă are următoarele trei aplicații: valoarea de piață, valoarea de utilizare continuă și respectiv costul de înlocuire net. Cele trei valori sunt tratate în cadrul standardelor de evaluare, corespunzînd unei anumite situații care a cerut evaluarea, respectiv naturii proprietății evaluate.

Standardele de evaluare promovează cele trei tipuri de valori pentru diferite scopuri ale evaluării, cum ar fi evaluarea pentru raportări financiare, vînzarea, combinări de afaceri sau garantarea creditelor.

Comun surselor menționate este faptul că cele trei valori, urmărind să poziționeze activul pe piață, în raport cu utilizarea sa curentă sau ipotetică, mai bună, se bazează pe informații specifice activului de piață. În privința abordărilor specifice de obținere a valorii, acestea se diferențiază în funcția de logică economică (de ex., valoarea de utilizare continuă este normal să se determine prin abordarea prin venit) dar și de disponibilitatea informațiilor, respectiv intenția proprietarului activului, de a-l utiliza în continuare sau de a-l vinde.

În raport cu acestea, schema celor trei tipuri de valori și a corelației fiecăreia cu informațiile pieții, poate fi prezentată în felul următor:

a. Valoarea de piață

Valoarea de piață este principalul obiectiv al evaluărilor de orice natură. Totuși, trebuie să se rețină că în practică, insuficiența informațiilor de piață sau credibilitatea lor limitată nu pot conduce la obținerea unei valori în înțelesul standardelor profesionale. Detaliile privind abordarea valorii de piață în standardele de evaluare comparativ cu cele contabile, sunt redate în următorul tabel.

Tabelul 2.3: Definiții și metode de estimare a valorii de piață

Sursa: [elaborată de autor în baza 15, p.198+199]

Valoarea de utilizare continuă:

Valoarea de utilizare continuă este o valoare de piață determinată în raport cu utilizarea actuală a activelor, indiferent că aceasta este sau nu cea mai bună utilizare posibilă. Cu alte cu alte cuvinte valoarea de utilizare este o valoare de piață bazată pe ipoteze specifice care trebuie să reflecte cerințele situațiilor financiare de a fi elaborate mergînd pe premisa continuități activității.

Valoarea de utilizare continuă se pretează atunci cînd scopul acesteia este înregistrarea în contabilitate. Totuși, există la oara actuală controverse privind cele afirmate, standardele de evaluare indicînd mai degrabă valoarea de piață. Argumentul principal fiind credibilitatea și obiectivitatea superioară a valorii de piață față de cea de utilizare continuă.

Standardele de evaluare precizează despre valoarea de utilizare continuă că este bază de evaluare destinată valorii juste a imobilizărilor corporale, pentru a fi folosită în situațiile financiare.

În practică, aceasta poate fi o cifră mult mai greu de calculat și, prin urmare, acolo unde nu există indicii că valoarea de utilizare a unui activ depășește semnificativ costul lui net de vânzare, atunci valoarea recuperabilă a activului poate fi considerată ca fiind costul său net de vânzare.

Abordarea valorii de utilizare continuă în standardele de evaluare, respectiv în cele de contabilitate, alături de sugestii privind modalitățile de determinare sunt redate în tabelul următor.

Tabelul 2.4: Definiții și metode de estimare a valorii de utilizare continuă

Sursa: [elaborată de autor în baza 15, p.198+199]

Costul de înlocuire net:

Costul de înlocuire net este preferat în evaluarea activelor. Este singura cale de evaluare în cazul activelor specializate ori cu piață limitată datorită naturii lor. Astfel pentru un echipament învechit din punct de vedere tehnologic, există doar soluția reconstituirii costului actual, pornind de la valoarea inițială (costul istoric).

Tabelul 2.5: Comparații între aplicațiile valorii juste

Sursa: [elaborată de autor]

În ceea ce privește metodele sau abordările în evaluarea activelor pentru raportare financiară, acestea aparțin metodologiei de evaluare consacrate în teoria și practica evaluării:

abordarea bazată pe comparații de piață;

abordarea bazată pe venit;

abordarea bazată pe cost.

Figura 2.2: Metode sau abordări în evaluarea activelor

Sursa: [întocmită de autor în baza 15]

În baza analizelor normelor contabile, normelor de evaluare și metodologia de evaluare dezvoltată în literatura de specialitate există următoarea corelație între cele trei tipuri de valori atribuite activelor, cerute ca și aplicații ale valorii juste, respectiv abordările de evaluare.

Tabelul 2.6: Valoarea justă și abordări în evaluare

Sursa: [elaborată de autor]

Deși decisivă pentru a oferi uniformitate în determinarea sa, credibilitatea și transparența, metodologia de obținere a valorii juste nu este clarificată de organismele de normalizare. Astfel, IASB este destul de reținut în a oferi detalii privind aplicațiile valorii juste. În ceea ce privește IVSC,oferă la rîndul său cîteva precizări conceptuale și metodologice însă fără a intra în multe detalii tehnice. La ora actuală se constată însă interesul organismelor amintite sau a altor organisme de reglementare contabilă de a oferi ghiduri practice privind estimarea tipurilor de valori utilizate în raportarea financiară și de a ierarhiza metodele de evaluare.

2.2 Particularitățile evaluării utilajelor în scopul raportării financiare

Tratarea valorii activelor, datoriilor și capitalurilor unei entități se face în contextul derulării ciclurilor de activitate ale entității. Ciclurile de activitate reprezintă sisteme de elemente care au trasături comune privind resursa lor de finanțare și utilizarea specifică.

Astfel activitatea unei întreprinderi cuprinde următoarele cicluri:

ciclul de exploatare;

ciclul de investiții;

ciclul de finanțare;

Evaluarea utilajelor face parte din categoria evaluărilor imobilizărilor corporale implicate de ciclul investițional al activității întreprinderii.

Activele imobilizate corporale în general prezintă următoarele caracteristici:

perioada de deținere și utilizare este de regulă mai mare de un an;

participă la desfășurarea mai multor cicluri economice, nu se consumă la prima întrebuințare;

sunt fixate în activitatea entității, nefiind destinate direct comercializării;

Din punct de vedere al evaluării pentru raportare financiară, reglementările contabile disting două momente principale: evaluarea inițială, la data intrării în patrimoniu, respectiv evaluarea ulterioară, diferențiată în „cheltuieli ulterioare”, respectiv evaluarea la data bilanțului.

Evaluarea la data intrării în patrimoniu constă în atribuirea valorii de intrare, diferențiată după modul de procurare a utilajului.

Dacă utilajul a fost achiziționat, valoarea sa de intrare va fi costul său de achiziție, în plus față de acestea mai sunt atribuite cheltuieli legate de punerea utilajului în funcțiune. Astfel aceste cheltuieli se referă la: cheltuieli de amenajare a amplasamentului, cheltuieli pentru demontare, respectiv montare, etc. Acest elemente de cheltuieli, mai precis costurile dezasamblării, mutării, sau restaurării utilajelor, sunt prevăzute și de IFRS, care prin IAS 16: ”Imobilizări corporale”, le acceptă ca și componente ale costului inițial, fie că acestea apar ca și o consecință a instalării , fie ca și o consecință a utilizării în timp a utilajului în cauză. Unele norme contabile prevăd posibilitate includerii în valoarea inițială a cheltuielilor cu dobînzile (IAS 23: „Costurile îndatorării”).

Reglementările valabile în R. Moldova, conforme cu directivele europene, precizează că dobînda aferentă activelor care sunt gata spre a fi utilizate conform destinației nu se include în valoare acestora.

În cea ce privește bunurile reprezentînd aport la capitalul social ele trebuie evaluate, la intrarea în entitate , la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării. Prin valoarea de aport trebuie să se înțeleagă valoarea justă, iar ca aplicație a acesteia, valoarea de piață.

Evaluarea ulterioară menționată de reglementările prevăzute în SNC 16: „ Contabilitatea activelor materiale pe termen lung” se referă în primul rînd la acele cheltuieli ulterioare, care se includ în valoarea activului precum și evaluarea la dat bilanțului, cînd se determină valoare netă contabilă, ca fiind valoarea de intrare.

În ceea ce privește prevederile standardelor internaționale de raportare financiară, IAS 16 „Imobilizări corporale” prescrie două modele de recunoaștere a activelor și anume:

modelul bazat pe cost;

modelul bazat pe valoarea justă.

În ceea ce privește modelul valorii juste, acesta este recomandat doar în anumite situații și anume: aportul la capitalul social, primirea cu titlul gratuit, reevaluarea, deprecierea, schimbul de bunuri, contractele de leasing.

În ceea ce privește metodele de evaluare a utilajelor pentru raportare financiară, se poate recurge la oricare dintre cele trei abordări prevăzute de standardele de evaluare:

abordarea pe bază de cost;

abordarea pe bazată pe comparații de piață;

abordarea pe bază de venit

Abordarea prin cost: se bazează pe metoda costului de înlocuire net, conform căreia valoarea rămasă actualizată a utilajului se determină astfel:

CÎN= costul de nou al unui echipament identic sau similar*(1- Coeficientul de depreciere,

Costul de nou se poate determina pe baza mai multor procedee, în practică fiind utilizate: metoda identificării, al asimilării, al indexării, al devizului, al corelării, cost-capacitate.

Procedeul identificării presupune găsirea prețului de livrare a unui astfel de echipament la producător și deducerea cheltuielilor de transport, montaj, punere în funcțiune. La fel ca și în cazul bunurilor imobile, costul nou se poate determina prin actualizarea valorii utilajului la data punerii în funcțiune, majorată în prealabil cu valoarea eventualelor modernizări. Această manieră de lucru are la bază procedeul indexării amintit mai sus. Un al treilea procedeu dintre cele enumerate mai sus, procedeul devizului, impun ca un cost de nou să fie atribuit fiecărei componente individuale a utilajului. Se estimează, pentru fiecare componentă, costurile normale, directe și indirecte. [11 , p 46]

Coeficientul de depreciere se estimează ținînd cont de deprecierea: economică (vechimea, starea, costuri viitoare de utilizare), funcțională (adecvarea pentru utilizarea curentă și de perspectivă), strategică (legată de o decizie strategică în privința afacerii), precum și cea implicată de reglementările de mediu (care pot afecta utilizarea și tehnologia existentă). Cea mai utilizată metodă de determinare a deprecierii fiind cea a duratei de viață economică. În cadrul acesteia, durata de viață economică rămasă se judecă în funcție de gradul de utilizare și gradul de întreținere a utilajului. De remarcat că pentru, utilaje o atenție deosebită trebuie acordată estimării deprecierii fizice. Aceasta este în general determinată mai mult de modul de utilizare decît de vechime. O măsură a deteriorării fizice poate fi imposibilitatea utilajului de a funcționa la toleranțele și capacitățile proiectate.

În ceea ce privește practica evaluării utilajelor pe diferite piețe, de exemplu în SUA , metoda costului de înlocuire net este cea mai des practicată de evaluatori, mai ales în scopul evaluării pentru raportare financiară. Dintre cele două soluții de determinarea a costului de nou, este apreciată prima, bazată pe informații de piață privind prețul actual care ar trebui plătit pentru un utilaj de aceeași capacitate și cu aceeași destinație. Acest cost de nou este apoi depreciat cu cea mai bună estimare privind condițiile fizice ale activului, învechirea funcțională au tehnologică și uneori privind unele condiții economice generale care ar afecta utilitatea activului. Această metodă de evaluare care conduce la obținerea costului de înlocuire net corespunde cerințelor FASB privnd măsurarea valorii juste (FAS 157: „Măsurarea valorii juste”). A doua soluție de obținere a costului de nou, cea bazată pe utilizarea unui indice de actualizare la preț inițial este și ea posibilă, dar trebuie tratată cu precauție datorită faptului că depinde de acuratețea prețului inițial și de validitatea indicelui de actualizare. Pentru acesta din urmă, practicienii americani se bazează pe indicații guvernamentale sau ale asociațiilor profesionale.

În Republica Moldova, în același scop al raportării financiare, așadar al determinării valorii juste, evaluatorii recurg, în ordine, la abordarea bazată pe comparații de piață, bazată pe cost, respectiv bazată pe venit. Evaluarea bazată pe comparații de piață se poate dovedi dificil de aplicat din următoarele motive:

în absența unor informații relevante despre obiectele comparabile (activ similare vîndute recent) se poate diminua credibilitatea concluziilor;

ipoteza utilizării în continuare impune cuantificarea suplimentară a costurilor instalării;

pot exista diferențe mari între prețurile instalațiilor asemănătoare, datorită unor percepții diferite asupra rentabilității viitoare;

Evaluarea bazată pe venit este utilizată mai ales dacă durata de viață utilă rămasă a echipamentului este scurtă. Această evaluare trebuie aplicată atent atunci cînd fluxurile de numerar sunt aferente atît echipamentului propriu-zis cît și altor active ale entității.

Abordarea bazată pe comparații de piață:

Ca și aspecte specifice utilajelor în primul rînd de menționat elementele de identificare a comparabilelor, și anume: model, serie, dimensiune, capacitate, an de fabricație, accesorii, stare. Apoi, elementele de comparație sunt date de: originea și vîrsta efectivă, starea, capacitatea, accesoriile, locația, producătorul, motivația părților, prețul, calitatea, cantitatea, data vînzării, respectiv tipul de vînzare.

Un mijloc uzual de cumpărare și vînzare a utilajelor și în consecință o sursă de informații pentru evaluatorii de utilaje, este piața de echipamente folosite (la mîna a doua). Ca și tehnici de comparație pentru stabilirea valori utilajelor se pot aminti: identificarea (presupune identificarea directă a obiectului evaluării cu un activ identic sau comparabil), asimilarea (presupune analiza activelor asemănătoare utilizînd cîteva unități de măsură ca bază de comparație), respectiv procentajul din cost (presupune stabilirea raportului dintre prețul de vînzare și costul actual al unui utilaj, la data vînzării).

Abordarea prin venit:

Metoda este folosită mai rar datorită numeroaselor dificultăți care apar în alocarea venitului. Avem în vedere funcționarea echipamentelor în cadrul entității, într-un ansamblu tehnic pentru care se cunoaște rentabilitatea ca unitatea generatoare de numerar, dar în cadrul căreia nu poate fi estimat credibil, totdeauna, venitul generat de fiecare activ în parte. Potrivit practicii americane, abordarea prin venit nu se aplică echipamentelor individuale, cu excepția situației în care acestea sunt incluse într-un contract de leasing. Se utilizează în schimb, în mod frecvent, pentru a evalua un grup de active, în cadrul mai larg al entității.

Aplicații ale evaluării utilajelor în scopul raportării financiare

Cazul reevaluării:

Conform art.1 SNC 16 este indicată valoarea de piață ca și obiectiv al reevaluării activelor materiale și precizează că aceasta trebuie determinată de regulă, de către profesioniști calificați în evaluare. Nu se dezvoltă care însă sunt metodele de obținere a valorii de piață. Doar se face precizarea că,” dacă la unele obiecte speciale sau din cauza vînzării rare a obiectelor, cu ocazia cînd acestea reprezintă o parte a afacerilor permanente, lipsește valoarea de piață permanentă, evaluarea acestora se efectuează la valoarea de recuperare.” [SNC 16,art.31]

Importanța reevaluării, care are cele mai semnificative consecințe asupra situațiilor financiare, este recunoscută și de IASB prin revizuirea IAS 16:” Imobilizările corporale”. În urma revizuirii, utilizarea valorilor reevaluate este permisă doar în condițiile în care valorile juste se pot determina credibil.

După cum este adesea prezentat în literatura contabilă care a preluat tratamentele prescrise de de IAS 16, soluțiile de contabilizare a efectelor reevaluării sunt următoarele:

Reevaluarea valorii inițiale (valorii contabile brute), precum și a amortizării cumulate pînă la data reevaluării.

Reevaluarea valorii nete contabile, însemnînd valoarea contabilă brută diminuată cu amortizarea cumulată.

În acest context reevaluarea de la punctul a) poate crea dificultăți pentru evaluator. În contabilitate, potrivit acestei prime variante de tratament, trebuie să se înregistreze distinct variația de valoare, atît în contul care reflectă valoarea inițială, cît și în contul care reflectă amortizarea. În consecință evaluatorul trebuie să ofere în raportul său o estimare distinctă pe cele două componente, lucru care se poate realiza doar în cazul abordării prin cost. Aceasta presupune estimarea costului de înlocuire brut sau de nou și separat a deprecierii acumulat. Dacă se aplică celelalte două abordări, venit și comparații de piață, valoarea estimată va fi direct o valoare netă, care reflectă indirect deprecierea. Ca urmare valoarea nouă a deprecierii nu este vizibilă. În cel mai rău caz evaluatorul, la cererea beneficiarului, poate separa valoarea netă globală, în valoarea brută și depreciere pe baza procentului de amortizare cumulat, cunoscut din datele contabile. Totuși alocarea nu este acceptată de către standardele de evaluare. O valoarea de piață sau de randament nu poate fi separată pe componente.

Cazul deprecierii:

IFRS tratează deprecierea activelor în general prin standardul IAS 36: „Deprecierea activelor”. În esență standardul cere efectuarea unui test de depreciere care să conducă la obținerea valorii recuperabile. Testul de depreciere nu cere calculul unor valori actuale în această fază, ci luarea în considerare a unor indici privind posibila pierdere de valoare. În baza prevederilor standardului reiese că după efectuarea testului de depreciere în funcție de indicii specifici, se recurge la calcularea a două valori, care apoi se compară, alegîndu-se în final cea mai mare. Este vorba despre prețul de vînzare net și despre valoarea de utilizare. Odată decisă valoarea de comparație cu valoarea contabilă, diferența se înregistrează în contabilitate sub forma unei ajustări pentru depreciere.

Prețul net de vînzare este, de fapt valoarea de piață diminuată cu cheltuielile aferente vînzării. Unii autori, referindu-se la raportarea financiară și mai ales la activele utilizate în procesul de producție, atrag atenția privind unele dificultăți în găsirea valorilor de piață pentru bunurile identice. Aceasta ar conduce la găsirea unor active comparabile, recurgînd-se la un raționament bazat pe analogii, pornind de la prețul tranzacțiilor recente, asupra căruia se efectuează apoi corecții legate de vîrstă, stare, capacitate de producție și alte variabile. Din cele prezentate reiese aplicarea metodologiei specifice standardelor de evaluare a activelor.

IAS 36: „ Deprecierea activelor” dezvoltă mai multe mai multe modalități de determinare a valorii de utilizare. Se referă la etapele specifice abordării bazate pe venit în evaluarea activelor, oferind modul de estimare a fluxurilor de numerar și a ratei de actualizare. Astfel, la fiecare dată de întocmire a bilanțului, valorile contabile ale activelor sunt revizuite de către manageri din punct de vedere al viabilității financiare, prin aplicarea testului valorii recuperabile prevăzute de IAS 36. Acest test este dezvoltat în cadrul standardelor de evaluare, IVA 1:”Evaluarea pentru raportare financiară”. Standardul de evaluare precizează despre valoarea de utilizare că este o componentă esențială a testului valorii recuperabile, fiind o prerogativă a managerilor. Pentru estimarea acesteia se pot lua în considerare probleme de management, relații comerciale, propuneri de restructurare, și mai mulți factori care de obicei sunt incluși în evaluarea entității prin actualizarea fluxurilor de numerar. Din punct de vedere al evaluatorilor, în estimarea valorii de utilizare există anumite restricții , în sensul că estimările fluxurilor viitoare de numerar nu includ fondul comercial generat intern, intrările sau ieșirile de numerar din activitățile financiare, respectiv încasările aferente impozitului pe profit.

Cazul schimbului de bunuri:

Schimbul de bunuri nu sunt tratate în mod explicit de reglementările contabile din R. Moldova conforme cu Directivele Europene, chiar dacă în practică se acceptă tacit astfel de tranzacții, cu condiția facturării ambelor transferuri.

Conform IFRS și anume IAS 16: „Imobilizări corporale” revizuit, cere unei entități să evalueze la cost activele corporale achiziționate în schimbul unor elemente nemonetare și nu la valoarea justă, doar atunci cînd tranzacția în cauză nu este de natură comercială sau atunci cînd valorile juste nu se pot determina în mod credibil. Așadar, în general pentru schimbul de active se cer valori juste. Aceste precizări ale standardelor lărgesc astfel aria de aplicare a valorii juste, ținînd cont că versiunea anterioară a standardului cerea estimarea valorii juste doar dacă activele schimbate nu erau similare.

Același standard, IAS 16: „Imobilizări corporale”, precizează că atunci cînd pentru un activ nu există tranzacții comparabile de piață, estimarea credibilă a valorii juste se poate determina dacă variabilitatea din seria de estimări rezonabile a valorii juste nu este semnificativă, respectiv dacă probabilitățile diferitelor estimări din serie pot fi evaluate rezonabil și utilizate în estimarea valorii juste. Concluzia care se poate trage în privința aplicației valorii juste pentru echipamentele care fac obiectul unui schimb este că trebuie determinată valoarea de piață. Alegerea standardului de contabilitate, este logică, avînd în vedere că schimbul reflectă operații simultane de vînzare și cumpărare. Astfel, în corelația standardelor de evaluare, dacă scopul urmărit de entitatea deținătoare a echipamentului, este vînzarea acestuia, iar piața specifică a bunului este suficient de activă , se apelează la abordarea bazată pe comparații de piață, în vederea estimării unei valori de piață.

Cazul estimării valorii reziduale:

Valoarea reziduală este un preț posibil de vînzare a utilajului la sfîrșitul duratei lui de utilizare în entitate, așadar o valoare de piață. Această prezentare generală se nuanțează, la fel ca și pentru celelalte cazuri de determinare a valorii de piață pentru raportare financiară. Mai precis se mai determină cheltuielile care sunt presupuse de operația de vînzare, care se deduc din valoarea de piață, estimată prin metodele specifice evaluării activelor.

Deși tipul de valoare urmărit este clar, el fiind reprezentat de valoarea de piață, modalitatea de a o estima nu este deloc ușoară. Aceasta pentru că evaluarea trebuie să se raporteze nu la o dată actuală, ci la o dată viitoare, sfîrșitul duratei de viață a utilajului. Ca atare, nu pot fi cunoscute actualmente prețul tranzacțiilor similare viitoare. În consecință se recurge la cel mai adesea, nu la o abordare bazată pe comparații de piață propriu-zisă, ci la alternativele acesteia, abordarea bazată pe venit și abordarea bazată pe cost.

Cazul particular al contractelor de leasing:

Standardele internaționale de evaluare tratează contractele de leasing într-un standard distinct, GN2: „evaluarea drepturilor de închiriere/leasing”. Acesta precizează că evaluatorii au în vedere drepturile aferente contractelor de leasing pe care le văd ca un atribut al drepturilor reale, care rezultă din relația contractuală între persoana care deține dreptul de proprietate asupra activului și persoana care primește, pe o perioadă limitată, dreptul de a folosi proprietate, în schimbul unor plăți de arendă sau altor compensări cu valoare economică. Drepturile aferente contractelor de leasing se evaluează după aceleași principii generale ca și dreptul absolut de proprietate, dar cu respectarea diferențelor create de un contract de leasing, care pot îngrădi dreptul de proprietate deplin, făcînd ca acesta să fie nevandabil și restricționat.

Dintre cele două contracte de leasing, financiar și operațional, doar primul implică noutăți privind aplicațiile valorii juste. Leasingul operațional la locatar generează cheltuieli, iar la locator, venituri, ambele recunoscute în contul de profit și pierdere ale entității respective. În plusul locatorul păstrează în bilanțul său activul cedat în leasing.

În schimb, leasingul financiar antrenează trei tipuri de estimări, incluse în aria valorii juste:

Valoarea justă a bunului care face obiectul unui contract de leasing: se estimează la locatar la începutul contractului de leasing, și reprezintă valoarea de piață, avînd în vedere că transferul de proprietate este transferat parțial.

Valoarea reziduală a activului la expirarea contractului de leasing- se estimează de locatar și locator, și este de asemenea, valoare de piață, estimată pentru aceea dată și în raport cu deprecierea care va fi acumulată pînă la aceea dată.

Valoarea actualizată a plăților minime de leasing- se estimează de locatar și locator și reprezintă valoarea obținută prin actualizarea datoriilor reprezentînd plățile de leasing periodice și valoarea reziduală garantată locatarului.

Investiția brută de leasing- se estimează de către locator și reprezintă plățile minime de leasing de primit, la care se adaugă valoarea reziduală negarantată, acumulată în contul locatarului, aceasta conduce la investiția netă de leasing.

În lume, în general și în Europa, în particular, există încă puține reflecții teoretice privind subiectul valorii juste și în special cel al metodologiei de determinare a ei. Literatura s-a concentrat în deosebi asupra aportului valorii juste în asigurarea calității informației contabile, avantajele și dezavantajele sale, în special în comparație cu costul istoric.

Pînă la ora actuală, standardele de contabilitate o tratează tangențial, vizează în majoritatea cazurilor valoarea de piață, fără a oferi soluții detaliate privind aplicațiile sale. Excepția o reprezintă standardele FASB, prin intermediul FAS 157: ” Măsurarea valorii juste”. Totuși, chiar și acest standard contabil este acuzat că oferă metodologii de evaluare doar pentru activele financiare, nu și pentru celelalte elemente ale situațiilor financiare.

Standardele de evaluare elaborate de IVSC au preluat conceptul de valoare justă, au încercat să îl definească și au dedicat IVA 1: „Evaluarea pentru raportare financiară” acestui subiect. Totuși acțiunile IVSC, sunt la rîndul lor, criticate prin aceea că nu oferă soluții concrete de estimare a valorii juste, ci doar obiectivul general și principiile de bază.

Așadar în ceea ce privește evaluarea utilajelor pentru raportare financiară, tehnica de evaluare trebuie să fie consecventă cu metodologia de evaluare general acceptată pentru evaluarea bunurilor mobile și trebuie să încorporeze toți factorii și toate prezumțiile generate de specificul recunoașterii acestor active în situațiile financiare.

CAPITOLUL III

EVALUAREA PENTRU RAPORTARE FINANCIARĂ A UNEI LINII TEHNOLOGICE DE PRODUCERE A FRUCTELOR USCATE

3.1 Premisele evaluării

Tabelul 3.1: Informație cu caracter general

Sursa: [întocmit de autor]

Scopul evaluării:

Raportul a fost întocmit la cererea persoanei juridice „UNIFERAX-GRUP” SRL, în calitate de client și beneficiar și are ca scop estimarea valorii de piață a activelor de natură imobilizări corporale (echipamente) pentru recunoașterea în bilanțul contabil. Avînd în vedere statutul evaluatorului și Codul deontologic al activității de evaluare, evaluatorul nu-și asumă răspunderea decît față de client și beneficiar.

Certificatul calității de evaluare:

Evaluatorul, care a efectuat evaluarea, în baza cunoștințelor și convingerilor sale confirmă că:

afirmațiile și faptele cuprinse în prezentul raport sunt exacte și corecte;

analiza, opiniile și concluziile prezentate sunt limitate numai de ipotezele considerate și condițiile limitative specifice și sunt analizate, concluziile fiind nepărtinitoare din punct de vedere profesional;

analiza a fost efectuată independent, profesional, concluziile îmi aparțin personal;

n-a existat interes material curent sau de perspectivă vis – a – vis de obiectul evaluării și sunt liberă de orice angajamente suplimentare (în afara angajamentelor rezultante contractului de evaluare) față de careva parte, legată de obiectul evaluării;

proprietatea a fost inspectată personal de către evaluator în prezența reprezentantului proprietarului;

suma pentru serviciile prestate nu are nici o legătură cu declararea în raport a unei anumite valori sau interval de valori care să favorizeze clientul și nu este influențată de apariția unui eveniment ulterior;

evaluatorul a respectat codul deontologic prezentat de Standardele Internaționale de Evaluare;

analiza informației, opiniile și concluziile, cuprinse în raport, corespund legislației în vigoare, cerințelor Standardelor Profesionale Europene, aprobate pentru evaluarea proprietăților mobiliare.

Ipoteze și condiții limitative:

La baza evaluării stau o serie de ipoteze și condiții limitative, prezentate în cele ce urmează. Opinia evaluatorului este exprimată în concordanță cu aceste ipoteze și concluzii, precum și cu celelalte aprecieri din acest raport.

Principalele ipoteze și condiții limitative de care s-a ținut seama în elaborarea prezentului raport de evaluare sunt următoarele:

prezentul raport este valabil numai integral și în scopurile indicate în el;

evaluatorul presupune lipsa oricăror factori ascunși, care influențează valoarea și starea obiectelor, evaluatorul nu poartă răspundere pentru existența unor asemenea factori, nici pentru necesitatea înlăturării lor;

datele obținute de către evaluator și care se cuprind în raport se consideră veridice. Totodată evaluatorul nu poate să garanteze veridicitatea absolută a informației, de aceea pentru toate datele se indica sursa de informație;

nici clientul nici evaluatorul nu poate nu pot folosi raportul decît conform prevederilor contractului de prestare a serviciilor de evaluare.

informația rezultantă evaluării este strict confidențială și poate fi oferită numai în cazurile prevăzute de legislația în vigoare a Republicii Moldova;

părerea evaluatorului cu privire la valoarea proprietății este valabilă numai la data evaluării;

alegerea metodelor de evaluare prezentate în cuprinsul raportului s-a făcut ținînd seama de limitele fiecărei dintre ele;

evaluatorul nu-și asumă răspunderea privind schimbarea factorilor sociali, economici, legislativi, precum și a altor factori care pot interveni după data evaluării influențînd astfel situația economică din țară și respectiv valoarea proprietății evaluate;

aspectele juridice se bazează exclusiv pe informațiile și documentele furnizate de către beneficiar și nu au fost întreprinse careva verificări sau investigații suplimentare.

dreptul de proprietate al obiectului supus evaluării se consideră autentic. Proprietatea evaluată se consideră liberă de orice pretenții sau restricții în afară de cele indicate în raport;

raportul de evaluare conține opinia profesională a evaluatorilor relativ la valoarea bunurilor;

nici prezentul raport, nici părți ale sale (în special concluzii referitor la valori, identitatea evaluatorului) nu trebuie publicate sau mediatizate fără acordul prealabil al evaluatorului;

Baza de evaluare. Tipul valorii estimate

Evaluarea realizată conform prezentului raport, s-a realizat în conformitate Standardele internaționale de Evaluare IVA 1-„ Evaluarea pentru raportarea financiară” , care prevede conform articolului 5.4.1 „ că un evaluator calificat trebuie să raporteze valoarea de piață a activului, atunci cînd se efectuează o evaluare în acest scop (situațiile financiare).” Abordările aplicate în cadrul evaluării sunt conform prevederilor standardelor internaționale de evaluare IVS 1 “Valoarea de piață- tip de valoare”, IVA1- “ Evaluarea pentru raportarea financiară”, GN3- “Evaluarea mijloacelor fixe mobile”, GN5- “Evaluarea bunurilor mobile”, IVS3 –“Raportarea evaluării” și cadrul legal conform legislației în vigoare.

Ținînd cont de specificul misiunii de evaluare, în cadrul prezentului raport de evaluare au fost luate în considerare prevederi ale standardelor internaționale referitoare la:

Valoarea de piață: conform Standardului Internațional de Evaluare IVS 1 definiția valorii de piață este: “Valoarea de piață reprezintă suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată la data evaluării, între un cumpărător decis și un vînzător hotărît, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părțile implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrîngere.”

Valoarea justă:„suma pentru care un activ ar putea fi schimbat sau o datorie decontată, de bunăvoie, între două părți interesate aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții desfășurate în condiții obiective, cu prețul determinat obiectiv.”(IAS 16, paragraful 6)

Valoarea de înlocuire: „suma cheltuielilor totale necesare pentru construcția unei clădiri sau construcții analogice obiectului evaluării, calculată în baza prețurilor de piață, existente la data evaluării, ținînd cont de uzura clădirii sau construcției evaluate” ( HG RM nr.958/04.08.2003 despre aprobarea Regulamentului provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile);

Costul de înlocuire: reprezintă costul curent necesar pentru înlocuirea unui activ cu activul său modern echivalent, în timp ce costul de reconstituire reprezintă costul curent de fabricație a unei copii identice a mijlocului fix, cu utilizarea acelorași materiale.

Valoarea contabilă: „ valoarea la care un activ este recunoscut după ce se deduce amortizarea cumulată, precum și pierderea cumulată din depreciere. (IAS 36, paragraful 6)

Unitate generatoare de numerar: cel mai mic grup identificabil de active care generează intră de numerar în mare măsură independente de intrările de fluxuri de numerar generate de alte grupuri de active.” (IAS 36, paragraful 6)

Deprecierea (amortizarea): alocarea sistematică a valorii depreciabile a unui activ de-a lungul duratei sale de viață utilă.” (IAS 36, paragraful 6).

Pierderea din depreciere: „diferența dintre valoarea contabilă (mai mare) și valoarea recuperabilă a unui activ sau a unei unități generatoare de venit.”(IAS 36, paragraful 6)

Durata de viață economică este fie:

perioada de-a lungul căreia se estimează că un activ este utilizabil economic de către unul sau mai mulți utilizatori;

numărul unităților de producție sau al unităților similare care se estimează a se obține prin utilizarea activului de către unul sau mai mulți utilizatori. (IAS 17, paragraful 4).

Valoarea de utilizare: „valoarea actualizată a viitoarelor fluxuri de numerar preconizate să se obțină de la un activ sau de la o unitate generatoare de numerar.(IAS 36, paragraful 6)

Data Evaluării

La baza efectuării evaluării au stat informațiile privind nivelul prețurilor corespunzătoare lunilor septembrie-noiembrie 2011, interval la care se consideră valabile ipotezele luate în considerare și valorile estimate de către evaluator.

Data raportului este 24.11.2011.

Data inspecției

Inspecția proprietății a fost efectuată de către evaluator Anghel Galina în perioada 15.11.2011-17.11.2011, identificarea realizîndu-se conform borderoului mijloacelor fixe prezentate de către beneficiar, care poartă întreaga responsabilitate pentru veridicitatea informațiilor furnizate. Au fost preluate informații (tehnico-economice și juridice), referitoare la bunurile evaluate, a fost analizată starea fizică și funcțională a acestora și s-au fotografiat bunurile supuse evaluării. Informațiile au fost culese în limitele legale permise și cunoștințelor evaluatorului, existînd posibilitatea existenței și altor informații de care evaluatorul nu avea cunoștință la data evaluării.

Informații utilizate și surse de informare:

Documentele și informațiile puse la dispoziția evaluatorului de către reprezentanții SC „„UNIFERAX-GRUP” SRL, care poartă întreaga responsabilitate referitoare la datele furnizate. Evaluatorul nu își asumă nici un fel de răspundere pentru datele puse la dispoziție de către societate și nici pentru rezultatele obținute în cazul în care acestea sunt viciate de date incomplete sau greșite.

Alte informații necesare existente în bibliografia de specialitate;

Culegerea de Standarde Internaționale (IVSC- ediția a opta);

Informații preluate din baza de date proprie precum și informații de pe site-uri de internet cu specificul utilajelor și echipamentelor evaluate;

Cadrul juridic:

Evaluarea s-a efectuat în conformitate cu:

Legea R.M. „Cu privire la activitatea de evaluare”, nr. 989-IV, din 18.04.02, Monitorul Oficial al RM, nr.102 din 16.07.2002;

Regulamentul provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile adoptat prin Hotărîrea Guvernului RM nr .958 din 4.08.2003, Monitorul oficial al RM nr.177-181 din 15.08.2003.

Standartele Internaționale de Evaluare, ediția a opta-2007;

IAS 16: „Imobilizări corporale”;

IAS 36: „Deprecierea activelor”;

FAS 157: „Măsurarea valorii juste”;

Responsabilitatea față de terți

Prezentul raport de evaluare a fost realizat pe baza informațiilor furnizate de către reprezentantul autorizat din partea clientului, corectitudinea și precizia datelor furnizate fiind responsabilitatea acestuia.

În conformitate cu uzanțele din R. Moldova valorile estimate de către evaluator sunt valabile la data prezentată în raport și încă un interval de timp limitat după această dată, în care condițiile specifice ale pieței nu suferă modificări semnificative care afectează opiniile estimate.

Opinia evaluatorului trebuie analizată în contextul economic general în care are loc operațiunea de evaluare, stadiul de dezvoltare al pieței acestor bunuri și scopul prezentului raport. Dacă acestea se modifică semnificativ în viitor evaluatorul nu este responsabil decît în limita informațiilor valabile și cunoscute de acesta la data evaluării.

Declarație de conformitate

Declarăm că prezentul raport de evaluare a fost realizat în concordanță cu reglementările Standardelor Internaționale de Evaluare, cu normele și metodologia de lucru recomandate de legislația R Moldova în domeniu și cu ipotezele și condițiile limitative cuprinse în prezentul raport. Rezultatele prezentului raport de evaluare nu se bazează pe solicitarea obținerii unei anumite valori, iar remunerarea evaluării nu se face în funcție de satisfacerea unei asemenea solicitări.

3.2 Identificarea obiectelor evaluării

Bunurile subiect au fost identificate de către evaluator la punctele de lucru ale societății „UNIFERAX-GRUP” SRL, or. Ungheni.

Din punct de vedere al domeniului de utilizare bunurile evaluate intră în componența unei linii tehnologice pentru producerea fructelor uscate.

Tabelul 3.2: Aspecte tehnico-economice ale obiectelor evaluate

Sursa: [întocmit de autor]

La cererea clientului au fost identificate și evaluate următoarele obiecte:

1. Instalație pentru uscarea produselor alimentare UFG -4 – 2 unități

Nnnnnnnnn: Instalație UFG -4

Obiectul evaluării constituie dintr-o instalație din sfera industriei ușoare care are menirea de a usca produsele alimentare de origine vegetală. Această instalație este formată din următoarele componente: cameră în care sunt amplasate în caturi suporturi de fund cu fundul perforat și un cărucior cu posibilitatea deplasării alternative orizontale de-a lungul unui ghidaj, pe cărucior sunt montate radiatoare de raze infraroșii cu deflectoare, amplasate deasupra fiecărui cat al suporturilor de fund, un dispozitiv de ventilație termică cu un sistem de conducte pentru refularea și evacuarea agentului termic cu orificii de refulare reglabile după secțiune. Conducta de refulare este executată de forma a două sectoare amplasate consecutiv, primul dintre care este amplasat sub suporturile de fund, de-a lungul bazei inferioare a camerei, iar al doilea este adus la una din suprafețele laterale ale camerei, totodată la suprafața opusă a camerei este conectată o conductă de evacuare. Între sectoarele conductei de refulare este instalat un dispozitiv de încălzire, iar orificiile de refulare sunt executate pe partea superioară a conductei de refulare a primului sector. În a doua variantă de executare a instalației camera este dotată cu un cărucior suplimentar cu posibilitatea deplasării alternative sincrone cu primul cărucior, pe care sunt montate radiatoare de raze infraroșii cu deflectoare amplasate deasupra fiecărui cat al suporturilor de fund.

Este important de menționat că deși instalațiile sunt considerate bunuri analogice din motivul capacității de prelucrarea a volumului totuși este o mică deosebire în parametrii constrcutivi a UFG-05 deoarece în loc de o vagonetă sunt instalate 2.

Figura 3.2,,: Schema utilajului UFG

Explicație:

Tabelul 3.3: Caracteristicile tehnice

Sursa: [întocmit de autor în baza datelor primite de la beneficiar]

2. Utilaj pentru curățarea și tăierea merelor “PSD- – 1 unitate

Nnnnnnnnn: Utilaj „PSD-

Utilajul dat este destinat pentru curățarea merelor de piele precum și de miez, plus la aceasta automatizat are loc taiarea lor, forma de taiere precum și grosimea poate fi reglabilă.

Marca utilajului este “PSD – și este produs de firma italiană ABL care deja este considerat brand în industria producătoare de utilaje pentru prelucrarea fructelor. Utilajul este construit din oțel inoxidabil, este dotat cu o electrovalvă care controlează utilizarea apei la prelucrare și la eliminarea reziduurilor din procesul de prelucrare precum și la autocurățarea și igienizarea ei foarte rapidă. 

Tabelul 3.4: Caracteristicile tehnice PDS/R-50

Sursa: [întocmit de autor]

3. Utilaj TV-9/75 cu accesorii:

Nnnnnnnnn: Utilaj TV-9/75

Mașină de tăiat fructe sau legume în forme diferite tip dotată cu discuri interschimbabile. Tăierea legumelor sau a fructelor sub formă de cubulețe, tăieței, fidea sau rondele se realizează cu discuri interschimbabile specifice, mașina de tăiat este amplasată ca și celelalte utilaje în succesiunea logică a fluxului tehnologic. Este o mașină pentru tăiat în forme diferite  fructele, legumele sub formă de rondele, felii,  fidea, tăieței, cubulețe, cu tăiere perfectă liberă sau dirijată. Este mobilă, ocupă un spațiu tehnologic redus, fiind alimentată la 230. Este executată conform normelor CE, prevăzută cu comandă de protecție IP 55 la tensiunea de 24 V și HACCP, electromotorul este complet izolat și protejat din punct de vedere termic. Mașina este prevăzută cu un senzor magnetic secvențial care garantează o înaltă securitate și o utilizare facilă. Este construită din părți demontabile din oțel inoxidabil și din aliaj de aluminiu alimentar care asigură o igienă perfectă și o curățire-spălare facilă a tuturor componentelor.

Tabelul 3.5: Caracteristicile tehnice TV-9/75

Sursa: [întocmit de autor]

Sectorul fructelor uscate în Republica Moldova și sistemele de producție

Fructele uscate fac parte din piața fructelor și legumelor conservate ce include fructele și legumele conservate, congelate și uscate, sucurile, gemurile și piureurile. Conform datelor CBI, fructele și legumele conservate reprezintă segmentul cel mai mare și cu cea mai rapidă creștere al grupului de produse ce cuprinde fructele și legumele. Fructele și legumele uscate constituie cel mai mic grup de produse, cu toate acestea, consumul acestora este în creștere.

Există două segmente majore de piață pentru fructele uscate: industria alimentară de prelucrare și piața de comercializare cu amănuntul. Industria de prelucrare a produselor alimentare reprezintă incontestabil cel mai mare segment, cuprinzînd circa 80% din importul global de fructe uscate. Consumatorii majori ai acestora sunt industria de producere a cerealelor pentru dejun (muesli) și produsele de cofetărie. Produsele din fructe uscate de pe piața cu amănuntul sunt comercializate primordial drept gustări gata (snack-uri).

Cererea pentru fructe uscate de calitate înaltă continuă să crească. Pentru a face față concurenței globale provenite de la producătorii mai mari din America de Nord și cea de Sud, Europa și Asia, produsele moldovenești trebuie îmbunătățite pentru a rămîne competitive pe piața globală. Exporturile de fructe și legume din Moldova vor continua cursul său imprevizibil (de progres și regres), dacă nu se vor face schimbări în ceea ce privește practicile de cultivare, strategiile de marketing, controlul calității, ambalarea și distribuția. Condițiile actuale din Moldova reprezintă o serie de provocări și oportunități pentru produsele din fructe uscate.

Prunele dețin o poziție majoră în ceea ce privește producția și comercializarea printre

totalul de fructe uscate prelucrate în Moldova. Actualmente, Registrul de Stat a Soiurilor de Plante din Moldova include 20 soiuri diferite, dintre care soiurile Stanley și Anna Spath sunt preferate pentru uscare. Cu toate acestea, conform opiniei majorității reprezentanților întreprinderilor de prelucrare, disponibilitatea soiurilor devine o problemă secundară cînd se începe sezonul de uscare, deoarece livrarea punctuală, maturitatea produsului, cantitățile necesare și concurența pentru furnizori devin problemele principale ale majorității întreprinderilor de prelucrare. De obicei, într-un an normal, majoritatea întreprinderilor de prelucrare operează cu 3-6 soiuri. Tendința industriei este de a adăuga valoare maximă și să comercializeze la prețuri majore, din această cauză prunele fără sîmburi constituie 80-85% din totalul exportului. Extragerea sîmburelui în majoritatea cazurilor este executată manual cu instrumente fabricate local. Încercarea de a lansa operațiuni automatizate de extragere a sîmburilor la una dintre întreprinderile de uscare a eșuat din cauza inabilității de a asigura produse de dimensiuni egale.

Merele reprezintă circa 70% din suprafața totală de livezi din Moldova. În ceea ce privește volumul de producție și de export a fructelor uscate, merele ocupă locul trei. În dependență de tehnologia de uscare aplicată, merele uscate sunt divizate în două categorii principale: 1) “inele” – mere rotunde decojite fără semințe în mijloc; și 2) felii rotunde de măr cu pieliță și semințe. Prima categorie necesită echipament special de decojire, tăiere și extragere a semințelor, pe cînd a doua categorie nu are nevoie de aceste dotări. De obicei, merele “inele” sunt cu cel puțin 50% mai scumpe decît feliile și la moment, producția acestora este limitată la doar cîteva companii bine echipate.

În ceea ce privește exporturile de fructe uscate din Moldova au fost întotdeauna relativ mici în comparație cu exportul de conserve și piața proaspătă. Într-același timp, sectorul fructelor uscate întotdeauna a fost un exportator net al fructelor uscate produse în Moldova și respectivul sector a înregistrat o creștere considerabilă pe parcursul ultimilor cîțiva ani. În 2005 sectorul și-a atins punctul culminant de producție, primordial datorită apariției cîtorva exportatori și întreprinderi de prelucrare importante ce au introdus practici de administrare și viziuni de afaceri noi: adăugarea valorii, modernizarea tehnologiilor, îmbunătățirea calității, controlul costurilor; și în al doilea rînd, datorită condițiilor climaterice bune ce au asigurat materie primă la prețuri rezonabile.

Cerințe privind accesul pe piață:

Conform prevederilor Acordurilor de Comerț Liber dintre Moldova și România, exporturile de fructe și legume, inclusiv a fructelor uscate, din Moldova către România se supuneau tarifului de zero procente. Începînd cu 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României , produsele moldovenești exportate către România se supun tarifelor standarde ale UE.

Pentru unele produse s-au stabilit tarife comerciale preferențiale în conformitate cu un acord comercial UE/Moldova – Sistemul Generalizat de Preferințe Plus (GSP+), care este valabil pe perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2008. Acesta stabilește un tarif general de 0%, pentru anumite produse, inclusiv fructe uscate (coduri vamale internaționale: 0813.20 – prune, 0813.30 – mere uscate, 0813.50 – amestecuri de fructe uscate, 0813.40 – altele – ex. cireșe) cu condiția că cota produselor moldovenești pe piața UE nu va depăși 15% din totalul volumului de import, ceea ce reprezintă un avantaj competitiv pentru producători și exportatori.

Exportatorii către țările UE, inclusiv către România, trebuie să respecte cerințele legislative. Acestea includ, printre altele, ‚următoarele:

Cerințe privind inofensivitatea produselor alimentare ex. HACCP (Sistem de analiză a riscurilor și punctelor critice de control);

Cerințe privind ambalarea (Aspecte ale inofensivității produselor alimentare și de mediu ambiant);

Cerințele privind protecția mediului în țara de producție

Cerințe privind siguranța muncii lucrătorilor.

La capitolul jucătorii pe acest segment de piață, sectorul moldovenesc de fructe uscate cuprinde cîteva întreprinderi mari și mijlocii și un număr mare de întreprinderi mici. Nu există informații oficiale despre acest sector, dar PDBA estimează că dintre cele 85 de întreprinderi de uscare existente în Moldova, doar circa 60% activează regulat. Întreprinderile mari și medii reprezintă circa 30% din întreprinderile active din acest sector și cuprind circa 2/3 din cifra de afaceri totală.

Capacități și sisteme de uscare:

Dat fiind faptul că multe întreprinderi de prelucrare activează sporadic din cauza problemelor actuale financiare și de acces la materia primă, se estimează că circa 40-50 de întreprinderi de uscare operează în Moldova anual. Este dificil de estimat cantitățile prelucrate de fiecare întreprindere, din cauză că nu există date statistice oficiale, dar conform afirmațiilor reprezentanților întreprinderilor de prelucrare și exportatorilor intervievați, o parte din produsele uscate pe parcursul anului recoltei este depozitată și comercializată anul calendaristic următor.

La nivel de sisteme de uscare, începînd cu 1990, majoritatea întreprinderilor utilizează sisteme de uscare de tip tunel. Există cîteva sisteme de uscare de tip „cameră” și „infra-roșu”, însă au capacități mici și o cotă nesemnificativă în producția generală. Lipsa sau insuficiența tehnologiilor și a echipamentului de uscat este o problemă majora, însă nu ar trebui să fie un factor irezolvabil. Mulți producători preferă să nu investească în echipament deoarece posedă materie primă limitată și agenda sporadică a producției duc la recuperarea investițiilor intr-o perioadă îndelungată și greu de prevăzut. Dacă materia primă ar fi fost accesibilă, problema echipamentului ar putea fi rezolvată, chiar și în condițiile unor rate înalte ale dobînzii.

3.3 Aplicarea metodelor de evaluare

Ținînd cont de starea obiectelor la data raportului și de misiunea evaluării, s-a considerat oportun de aplicat în estimarea valorii de piață a obiectelor abordarea prin cost și abordarea prin venit. Abordarea vînzărilor comparabile nu a fost aplicată, deoarece obiectul evaluării, și anume cuptoarele reprezintă instalații, care sunt achiziționate prin comandă, și sunt realizate în funcție de necesitățile cumpărătorului, astfel că la data evaluării, nu au putut fi identificate obiecte comparabile.

Pentru determinarea valorii au fost parcurse următoarele etape:

Documentarea pe baza listei de informații solicitate de la proprietar;

Inspecția utilajelor- utilajele au fost inspectate fiind realizate fotografii reprezentative;

Stabilirea limitelor și ipotezelor care stau la baza elaborării raportului;

Discuții purtate cu persoanele competente reprezentante ale proprietarului pentru obținerea de informații referitoare la aspectele tehnice, situația trecută și actuală a utilajelor evaluate;

Selectarea tipului de valoare estimat în prezentul raport;

Deducerea și estimarea condițiilor limitative specifice utilajului evaluat;

Obținerea informațiilor referitoare la prețurile actuale (atît pe segmentul de piață primar cît și secundar) ale utilajelor similare;

Analiza tuturor informațiilor culese, interpretarea rezultatelor din punct de vedere al evaluării;

Aplicarea metodelor de evaluare considerate oportune pentru estimarea valorii propuse;

Abordarea prin cost:

Abordarea prin cost constă în estimarea valorii de piață a obiectului evaluării ca totalitatea cheltuielilor necesare pentru crearea lui în starea curentă sau reproducerea calităților de consum.

La baza abordării stă principiul substituției, conform căruia un cumpărător nu va plăti mai mult pentru o proprietate, un utilaj decît costul achiziționării unui utilaj echivalent. Principiul poate fi aplicat atît unui activ individual cît și unei instalații complexe în întregime.

Abordarea costurilor la estimarea valorii mijloacelor fixe mobile constă în estimarea costului curent al mijlocului fix evaluat din care se face deducere pentru pierderea de valoare cauzată de toate formele de depreciere (deteriorarea fizică, deprecierea funcțională și deprecierea externă).

VP= CÎ-DA, (3.1)

Unde: VP- valoarea de piață a bunului;

CC- costul de înlocuire;

DA- Deprecierea acumulată;

Costul curent reprezintă costul de înlocuire (de nou) și costul de reconstituire (de nou).

Costul de înlocuire reprezintă costul curent necesar pentru înlocuirea unui activ cu activul său modern echivalent, în timp ce costul de reconstituire reprezintă costul curent de fabricație a unei copii identice a mijlocului fix, cu utilizarea acelorași materiale.

În conformitate cu recomandările GN 3 „ Evaluarea mijloacelor fixe mobile” luînd în considerarea scopul evaluării, a fost determinat costul de înlocuire net.

Conform GN 8, costul de înlocuire net este „costul curent necesar pentru înlocuirea unui activ cu activul său modern echivalent din care se scade deteriorarea fizică și toate formele relevante ale deprecierii și optimizări”.

Activul modern echivalent este un „activ care are o funcțiune similară și o capacitate productivă echivalentă cu activul supus evaluării, dar al cărui proiect curent și construcție sau execuție se face cu materiale și tehnici curente” (GN 8).

În cadrul raportului costul de înlocuire net al utilajelor a fost determinat prin metoda devizului, folosind prețurile obiectelor similare comunicate de furnizori, la care ținînd cont de premiza evaluării (continuarea activității normale de funcționare) s-au adăugat costurile de instalare- transport.

De menționat faptul că conform ofertei selectate, prețul furnizorului nu prevede cheltuieli incluse pentru asigurarea transportului utilajului.

Tabelul 3.6: Prețurile selectate pentru obiectele echivalente

Sursa: [întocmit de autor]

Deprecierea acumulată:

Deprecierea acumulată: reprezintă reducerea calităților de consum ale bunului din punct de vedere al cumpărătorului potențial și se manifestă prin diminuarea valorii bunului în rezultatul acțiunii diferitor factori.

Se disting următoarele forme ale deprecierii: uzura fizică, deprecierea funcțională, deprecierea economică.

Uzura fizică reprezintă "pierderea în valoare sau în utilitate inițială a unei proprietăți sau de expirarea duratei sale de viață utilă, cauzată de utilizare, deteriorare, expunere la diverși factori de mediu, constrîngeri fizice și altele, asemănătoare.”

Valoarea uzurii fizice s-a estimat utilizînd relația: Durata de utilizare efectivă (ani)/ Durata de utilizare totală (ani), precum și în baza constatărilor făcute în cadrul inspecției pe teren și grilei de determinare a uzurii fizice (tabelul 3.7),

Tabelul 3.7: Grila determinării coeficientului uzurii fizice

Sursa: [întocmit de autor]

Tabelul 3.8: Determinarea uzurii fizice a obiectelor evaluate

Sursa: [întocmit de autor]

Deprecierea funcțională este definită ca „pierderea din valoarea sau din utilitatea inițială a unei proprietăți, din cauza ineficiențelor sau inadecvărilor caracteristice proprietății însăși, atunci cînd este comparată cu o proprietate mai eficientă sau cu una mai puțin costisitoare, pe care a dezvoltat-o noua tehnologie.”

Conform rezultatelor inspectării fizice, precum și discuțiilor purtate cu inginerul tehnic, s-a constatat că cuptoarele utilizate de către întreprinderea în cauză au un consum de energie electrică de 1,3 kW pentru un 1kg de produs uscat, în timp ce un cuptor analog, care dezvoltă aceeași putere, are un consum de 0,9 kW/1kg. În baza analizei ofertei obiectelor comparabile și capacității de producție a instalațiilor, se consideră că consumul mai mare de energie electrică constituie un dezavantaj comparativ cu un obiect nou. În acest context, costul anual excedentar cu combustibil se constituie într-o depreciere funcțională.

Astfel la un kilogram de produs uscat, instalația evaluată consumă cu 0,4 kW mai mult decît un obiect analog. Conform declarațiilor beneficiarului și informației contabile, se produc anual aproximativ 29 mii kg de fructe uscate. Astfel instalația va consuma excedentar o cantitate de energie electrică estimată la 11 600 kW.

Costurile excedentare brute anuale cu energia electrică sunt:

16 000 kW x 1,88 lei/kW= 21 854,40 lei

Instalația va genera costuri excedentare comparativ cu o instalație analog, pînă la finele duratei de viață utilă. În concluzie, costurile excedentare în legătură cu consumul de energie electrică vor fi suportate de proprietar pe parcursul întregii durate de viață utilă rămasă a instalației.

Pentru a cunoaște valoarea prezentă a deprecierii funcționale au fost actualizate costurile excedentare aferente fiecărui an al duratei de viață rămase.

Rata de discontare utilizată în calcule a fost determinată în baza metodei adiționării, însumînd valoarea componentelor prezentate în tabelul 3.9.

Tabelul 3.9: Determinarea rate de capitalizare

Sursa: [întocmit de autor]

Rata reală a rentabilității fără risc – se determină în baza analizei investițiilor financiare fără de risc sau cu riscuri minime, ignorînd rata inflației și este similară pentru toate investițiile din economia națională. În Republica Moldova în calitate de rată pură a rentabilității se utilizează rata dobînzii pentru hîrtiile de valoare de stat, rata dobînzilor pentru depozite, sau rata de bază aplicată la refinanțarea băncilor comerciale, de către BNM.

Conform BNM la data de 04.11.2011 rata fără risc constituia 10 %.

Prima pentru risc – rata riscului caracteristică pentru fiecare tip de investiție cu excepția investițiilor menționate mai sus. Nivelul riscului diferă de la o investiție la alta în dependență de specificul categorii de imobil supus evaluării. Cu cît mai mare este riscul cu atît mai mare trebuie să fie mărimea ratei procentuale a riscului pentru compensarea acestuia. Rata riscului a fost considerată rata riscului pe țară atribuită de către organizațiile internaționale – 9%.

Prima pentru riscul lichidității reduse – lichiditatea redusă este caracteristică pentru toate bunurile imobile . Această primă poate fi calculată conform următoarei formule:

, (3.2)

Unde: – prima pentru riscul lichidității reduse;

– rata făra risc;

– perioada de expunere pe piață;

, (3.3)

Prima pentru Managementul investițional – Include întocmire declarațiilor fiscale, selectarea variantei optime de investiții, luarea deciziei privind vînzarea sau menținerea bunului imobil. Cu cît este mai mare riscul în imobil cu atît este mai mare nevoie de un management investițional efectiv . În acest caz rata este de – 2 %.

Norma de restituire a capitalului: Această metodă se utilizează în cazul în care, în decursul perioadei de prognozare, vor fi obținute fluxuri de venit constate și echivalente. O parte din ele constituie profitul pentru investiție, iar cealaltă asigură restituirea capitalui inițial. Pentru determinarea normei de restituire a capitalui a fost aplicată metoda lineară (metoda Ring):

,

Unde:

n- durata de viață normativă a instalației;

Tabelul 3.10: Determinarea deprecierii funcționale pentru instalațiile UFG

Sursa: [întocmit de autor]

Deprecierea externă (din cauze externe) este definită ca „pierderea din valoare sau utilitatea deplină a unei proprietăți, cauzată de factori externi acesteia.” În condițiile existente la data evaluării deprecierea economică este considerată egală cu zero.

Tabelul 3.11: Calculul deprecierii acumulate pentru obiectele evaluării

Sursa: [întocmit de autor]

Tabelul 3.12: Estimarea valorii de piață a obiectelor evaluate prin abordarea prin cost

Sursa: [întocmit de autor]

Valoarea de piață a bunurilor evaluate, estimată prin abordarea prin cost constituie la data de 24.11.2011 suma de 3 472 232,65 lei sau 219 510,10.

Abordarea prin venit:

Avînd în vedere elementele caracteristice ale obiectului evaluat precum și informațiile disponibile, pentru determinarea valorii de piață în cazul de față s-a considerat oportun de a se aplica abordarea prin venit, și anume metoda capitalizării fluxurilor de numerar.

Aprecierea valorii de piață utilizînd abordarea veniturilor se bazează pe principiul anticipării, care presupune că valoarea unui obiect provine din beneficiile viitoare anticipate care urmează să fie obținute din deținerea sau utilizarea acestuia. Abordarea veniturilor face posibilă estimarea valorii activelor prin calcularea valorii prezente a beneficiilor anticipate. Cele două metode uzuale ale abordării pe bază de venit sunt:

metoda capitalizării directe;

metoda actualizării fluxurilor de numerar.

Pentru aprecierea valorii de piață a activelor întreprinderii prin abordarea veniturilor este recomandat a se utiliza rezultatele evaluării afacerii prin abordarea veniturilor. Abordarea prin venit s-a aplicat în baza premisei continuității activității, care presupune ca activele evaluate vor rămîne în exploatare în locația curentă, ca elemente ale întreprinderii funcționale, la cea mai bună utilizare a lor.

Pentru ca abordarea venitului să poată fi aplicată este necesar să se identifice în mod separat venitul generat de activul evaluat; aplicarea acestei abordări nu este posibilă dacă un mijloc fix nu se află în funcțiune sau nu este apt de utilizare, precum și în situația în care nu poate fi separat venitul generat de mijlocul fix de veniturile întreprinderii.

În cazul instalațiilor complexe, fluxul de numerar este generat atît de instalația propriu-zisă cît și de alte active ale întreprinderii. Estimarea valorii instalației implică estimarea valorii subdiviziunii întreprinderii care generează veniturile, din care se scad valorile celorlalte active.

În ipoteza continuității activității, s-a estimat valoarea de piață aplicînd metoda actualizării fluxurilor de numerar.

Principiul ce stă la baza acestei metode constă în faptul că orice investitor nu va plăti pentru o afacere mai mult decît profitul ce urmează să fie obținut pe urma acestei afaceri.

Drept bază pentru determinarea valorii prin această metodă servește determinarea fluxului de numerar generat în urma utilizării de către întreprindere a activelor evaluate și apoi aplicarea procedurii de capitalizare. Procesul de capitalizare constă în aplicarea ratei de capitalizare cu scopul de a converti fluxurile de numerar prognozate de a fi obținute, în valoarea a activelor.

Etapele aplicării metodei sunt:

Determinarea fluxului de numerar atribuit instalației;

Determinarea duratei perioadei de prognoză;

Estimarea ratei de capitalizare;

Determinarea valorii de piață a mijloacelor fixe prin capitalizarea fluxurilor de numerar.

Determinarea fluxului de numerar:

Grupul de active care generează intrări de numerar din utilizarea continuă sunt: linia tehnologică de producere a fructelor uscate, încăperea de producere și terenul aferent. La baza estimării fluxului de numerar au stat următorii indicatori:

Capacitatea anuală de producere pentru fiecare categorie de produs;

Cheltuielile pentru achiziția materiei prime, cheltuieli de prelucrare, cheltuieli privind consumul de energie electrică;

Alte cheltuieli;

Venitul brut anual;

Pentru determinarea valorii de piață a instalației a fost identificat venitul operațional net generat de fiecare grup de active, conform următoarei relații:

VONinst=VONt-VONBI, (3.4)

unde: VONinst- venitul operațional net atribuit instalației;

VONt- venitul operațional net total;

VONBI- venitul operațional net atribuit bunului imobil;

Venitul brut potențial a fost determinat în baza informațiilor prezentate de către compania „Uniferax-Grup” SRL , conform cărora venitul la 1 kg de materie primă este următorul:

Prune – 27,2 lei;

Mere – 58,5 lei;

Vișine și cireșe – 94,5 lei fiecare;

Prăsade – 54,3 lei;

Deduceri pentru utilizarea la capacități reduse ale instalației nu au fost aplicate, considerînd că volumul producției se va menține la nivelul indicatorilor normativi.

Cheltuielile operaționale au inclus costurile lucrărilor de prelucrare, cheltuieli privind consumul de energie electrică, și alte cheltuieli generale generate de procesul de producție.

Toate valorile incluse în determinarea venitului operațional net, reprezintă valori nete și nu includ TVA.

Determinarea venitului operațional net atribuit bunului imobil, în calitate de activ generator de fluxuri de numerar, s-a bazat pe plata de arendă selectată pentru obiecte comparabile din punct de vedere al destinației și amplasării, considerînd un contract de arendă pe termen lung, în care beneficiarul asumîndu-și doar plata impozitului pe bunul imobil.

Tabelul 3.13: Determinarea valorii de piață a instalație prin metoda capitalizării directe

Sursa: [întocmit de autor]

Valoarea de piață a instalației tehnologice de producerea a fructelor uscate, aparținînd întreprinderii „UNIFERAX-GRUP” SRL, estimată prin abordarea venitului constituie la data de 24.11.2011 suma de 3 096 030, 86 lei sau 195 600,66 euro.

RECONCILIEREA REZULTATELOR EVALUĂRII ȘI ESTIMAREA VALORII FINALE

Fiecare dintre metodele de evaluare aplicate conține elemente ale previziunii. Astfel, ultimul pas care urmează a fi întreprins este de a ajunge la un indicator unic al valorii obiectului evaluat, prin intermediul analizei concluziilor alternative obținute în procesul de evaluare. Această parte a procesului este denumită reconciliere.

Procedura de reconciliere este constituită din două etape:

1.  revizuirea  pozițiilor tehnice și conceptuale ale evaluării, care include explicarea diferențelor între valorile estimate prin aplicarea metodelor de evaluare și determinarea celei mai credibile valori;

2. estimarea valorii finale.

Tabelul 3.14: Reconcilierea rezultatelor și estimarea valorii de piață finale a obiectelor evaluate

Sursa: [întocmit de autor]

Rezultatul obținut în urma aplicării metodelor de evaluare, nu permite repartizarea valorii pe active separat. De aceea evaluatorul a considerat, că cel mai obiectiv ar fi repartizarea valorii în funcție de ponderea fiecărui activ în valoarea totală a instalației calculată în baza abordării prin cost.

Tabelul 3.15: Estimarea valorii finale a instalației

Sursa: [întocmit de autor]

De menționat că alocarea valorii de piață a instalației pe utilaje componente este o operațiune pur matematică în urma căreia nu rezultă valoarea de piață a componentelor, această acțiune fiind specifică evaluării pentru raportare financiară.

Argumentele care au stat la baza elaborării acestei opinii precum și considerentele privind valoarea sunt următoarele :

valoarea a fost exprimată ținînd seama exclusiv de ipotezele și aprecierile exprimate în prezentul raport;

în condițiile de constrîngere aferente unei vînzări forțate ( executarea ipotecii ) prețul obținut va putea diferi semnificativ de valoarea estimată;

valoarea este o predicție;

valoarea nu ține seama de responsabilitățile de mediu;

valoarea este subiectivă;

evaluarea este o opinie asupra unei valori;

orientarea spre piață.

În urma analizării valorilor obținute în raportul de evaluare și prin prisma celor prezentate în opinia evaluatorului concluzia raportului de evaluare este următoarea:

Valoarea de piață totală( fără TVA) a instalației tehnologice de producerea a fructelor uscate, aparținînd întreprinderii „UNIFERAX-GRUP” SRL, la data de 24.11.2011, suma de 3 308 345, 21 MDL (trei milioane trei sute opt mii trei sute patruzeci și cinci MDL, 21 bani) sau 209 149,34 EUR (două sute nouă mii o sută patruzeci și nouă EUR, 34 euro-cenți).

CONCLUZIE

Noțiunea de „valoarea justă”, noțiune care nici măcar nu mai est e noutate, este un pas înainte în istoria contabilității și poate aduce beneficii însemnate pentru raportarea financiară și implicit pentru utilizatorii situațiilor financiare. Noțiunea nu este greșită chiar dacă în acest moment nu este perfectă și poate fi îmbunătățită. Problema este legată de procesul de măsurare a valorii juste, de elementele care pot fi evaluate la valoarea justă, de modul de recunoaștere sau a diferențelor datorate variației valorii juste și, probabil de doi factori importanți, de cine face evaluarea și de cine o confirmă (entitatea raportoare și auditorul).

Lipsa valorii juste din peisajul contabilității este de neconceput. Există nevoia unei baze de evaluare care să poată fi utilizată în evaluarea elementelor situațiilor financiare care sunt fie moderne (instrumente financiare sau capital uman) fie au variații importante în timp ca și valoare.

Costul istoric cu toate avantajele enunțate, are limitări inerente. Asta nu înseamnă că va fi abandonat, ci doar trebuie suplinit acolo unde nu face față cu o altă valoare.

În ceea ce privește valoarea justă, la moment există încă puține reflecții teoretice privind acest subiect. Literatura s-a concentrat în deosebi pe aportul valorii juste în asigurarea calității informației contabile, avantajele și dezavantajele sale, în special în comparație cu costul istoric.

Pînă la ora actuală, standardele de contabilitate o tratează tangențial, vizează în majoritatea cazurilor valoarea de piață, fără a oferi soluții detaliate privind aplicațiile sale. Excepția o reprezintă standardele FASB, prin intermediul FAS 157: ” Măsurarea valorii juste”. Totuși, chiar și acest standard contabil este acuzat că oferă metodologii de evaluare doar pentru activele financiare, nu și pentru celelalte elemente ale situațiilor financiare.

Standardele de evaluare elaborate de IVSC au preluat conceptul de valoare justă, au încercat să îl definească și au dedicat IVA 1: „Evaluarea pentru raportare financiară” acestui subiect. Totuși acțiunile IVSC, sunt la rîndul lor, criticate prin aceea că nu oferă soluții concrete de estimare a valorii juste, ci doar obiectivul general și principiile de bază.

Așadar în ceea ce privește evaluarea utilajelor pentru raportare financiară, tehnica de evaluare trebuie să fie consecventă cu metodologia de evaluare general acceptată pentru evaluarea bunurilor mobile și trebuie să încorporeze toți factorii și toate prezumțiile generate de specificul recunoașterii acestor active în situațiile financiare.

În rezultatul analizei efectuate asupra procesului de evaluare a utilajelor pentru raportare financiară pot fi formulate următoarele concluzii:

1. Standardele de evaluare promovează cele trei tipuri de valori ca baze de estimare a valorii juste, și anume:

– valoarea de piață;

– costul de înlocuire net;

– valoarea de utilizare continuă.

2. În ceea ce privește metodele de evaluare a utilajelor pentru raportare financiară, se poate recurge la oricare dintre cele trei abordări prevăzute de standardele de evaluare:

abordarea pe bază de cost;

abordarea pe bazată pe comparații de piață;

abordarea pe bază de venit

3. Evaluarea pentru raportare financiară reprezintă un compartiment important al activității de evaluare care necesită o examinare și o analiză specifică și care trebuie consolidat prin armonizarea prevederilor Standardelor de Raportare financiară cu Standardele de evaluare;

4. Procesul de evaluarea a utilajelor pentru raportare financiară, se desfășoară conform acelorași etape generale caracteristice evaluării altor active, însă impune o experiență și o atenție mai deosebită din partea evaluatorului, fiind vorba atît de prevederile normativelor contabile cît și datorită naturii acestui tip de active.

Scopul lucrării îl constituie cercetarea conceptului de „valoare justă”, a metodologiei de evaluarea a utilajelor în scopul raportării financiare și evidențierea standardelor de evaluare în ceea ce privește practicile de evaluare și elaborarea unui studiu de caz constînd în estimarea valorii de piață a unei linii tehnologice pentru raportare financiară.

Luînd în considerare scopul evaluării și tipul valorii estimate, calculele au fost efectuate în baza abordări prin cost și abordării prin venit.

În final au fost obținute următoarele rezultate:

abordarea prin cost: 3 472 232,65 lei;

abordare prin venit: 3 094 030,86 lei

În rezultatul reconcilierii valorilor obținute în cadrul celor două abordări valoarea de piață a liniei tehnologice aparținînd întreprinderii „UNIFERAX-GRUP” SRL, la data de 24.11.2011, suma de 3 308 345, 21 MDL (trei milioane trei sute opt mii trei sute patruzeci și cinci MDL, 21 bani) sau 209 149,34 EUR (două sute nouă mii o sută patruzeci și nouă EUR, 34 euro-cenți).

Bibliografie

Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea de evaluare, nr.989-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002.

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Regulamentul provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile, nr. 958 din 04.08.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 177 din 15.08.2003;

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Nomenclatorul Mărfurilor al R. Moldova,nr. 1525 din 29.12.2007;

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Catalogul mijloacelor fixe și activelor nemateriale, nr.338 din 21.03.2003.

Standardul moldovean SM 249:2004 „Sistem unic de evaluare a patrimoniului”.

Standardele internaționale de evaluare (IVS): ediția a 8-a 2007, 37 p.

Standardele internaționale de aplicație în evaluare (IVA): ediția a 8-a 2007, 54 p.

Standardele internaționale de practică în evaluare (GN): ediția a 8-a 2007, 165 p.

Standardele naționale de contabilitate;

Standardele internaționale de raportare financiară, Ed. CECCAR, București, 2008.

American Society of Appraisers (ASA). Valuing machinery and equipment. USA, 2000

ALBU S., ALBU I. Evaluarea Patrimoniului, Chișinău, UTM, 2009, 271 p.

ASAUL A.H. Estimate of machines, the equipment and vehicles. Ed. «Humanistica», Saint-Petersburg, 2007.

DEACONU A. Evaluarea afacerilor. Ed.Intelcredo, Cluj-Napoca, 2002;

DEACONU A., PÂNTEA P.I. Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate. Ed. CECCAR, București, 2004.

IȘFĂNESCU A. Evaluarea întreprinderii. Ed. Tribuna Economică, București, 1999.

MATIȘ D., Bazele contabilității –aspecte teoretice și practice. Ed. Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2005;

АНТОНОВ В.И. Оценка стоимости машин и оборудования. Учебное пособие, 2005,254с.

ВАЛДАЙЦЕВ С.В. Оценка бизнеса. Москва, ТК Велби, 2004, 360 с.

ВЕЙГ Н.В. Оценка стоимости машин и оборудования: Учебное пособие. СПбГУЭФ, 2009. – 124 с.

ГРЯЗНОВА А.Г.,. ФЕДОТОВА М.А. Оценка бизнеса. Москва, «Финансы и статистика», 2001, 512 с.

ЩЕРБАКОВ В.А., Оценка стоимости предприятия (бизнеса). Москва, Омега-Л, 2006, 288с.

http://www.haintz.ro/seminarul-evaluarea-pentru-raportare-financiara%E2%80%93consideratii-practice-si-deficiente-frecvente-11-martie-cluj-napoca, accesat la data 14.11.2011

http://www.scribd.com/doc/56130629/48/Evaluarea-pentru-intocmirea-situa%C5%A3iilor-financiare, accesat la data 14.11.2011

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/revista_nou/2009/200901_art.pdf, accesat la data 14.11.2011

http://www.zf.ro/opinii/reevaluarea-imobilizarilor-corporale-obligatie-sau-decizie-rationala-3847872/ , accesat la data 14.11.2011

http://www.corpgov.deloitte.com/site/canfre/information-financiere/instruments-financiers/comptabilite-a-la-juste-valeur/, accesat la data 14.11.2011

http://www.ekoris.org/post/2008/12/12/Pr%C3%A9sentation-Critique-du-Principe-de-Valorisation-en-Juste-Valeur, accesat la data 14.11.2011

http://www.contabilii.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1482:71-evaluarea-gradului-de-adecvare-a-evaluarilor-si-prezentarilor-informatiilor–isa-545&catid=119:examenauditor&Itemid=151, accesat la data 14.11.2011

http://teoraeco.blogspot.com/2010/01/imobilizari.html, accesat la data 15.11.2011

http://www.otsenka.ru/ideas/files/file0021.pdf, accesat la data 15.11.2011

http://books.google.md/books?id=8jJUYu-vBgoC&pg=PA132&dq=fair+value+hard+assets&hl=ru&ei=VqTBTtvLO8Lp8QPC0c2gBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDkQ6AEwAw#v=onepage&q=fair%20value%20hard%20assets&f=false, accesat la data 15.11.2011

http://www.scribd.com/doc/55619660/101/Evaluarea-elementelor-patrimoniale, accesat la data 17.11.2011

http://www.comarion.ro/referate/index.php?value=Evaluarea%20bunurilor%20mobile&detalii=economie_htm&id=1324, accesat la data 21.11.2011

http://www.contabilitate.md/?mod=article&id=3792, accesat la data 22.11.2011

http://www.contabilsef.md/print.php?l=ro&idc=293&id=1735, accesat la data 03.12.2011

www.anevar.ro, accesat la data 03.12.2011;

www.ivsc.org, accesat la data 03.12.2011;

www.tegova.org, accesat la data 03.12.2011;

www.statistica.md, accesat la data 03.12.2011;

Bibliografie

Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea de evaluare, nr.989-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002.

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Regulamentul provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile, nr. 958 din 04.08.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 177 din 15.08.2003;

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Nomenclatorul Mărfurilor al R. Moldova,nr. 1525 din 29.12.2007;

Hotărîrea Guvernului R.Moldova. Catalogul mijloacelor fixe și activelor nemateriale, nr.338 din 21.03.2003.

Standardul moldovean SM 249:2004 „Sistem unic de evaluare a patrimoniului”.

Standardele internaționale de evaluare (IVS): ediția a 8-a 2007, 37 p.

Standardele internaționale de aplicație în evaluare (IVA): ediția a 8-a 2007, 54 p.

Standardele internaționale de practică în evaluare (GN): ediția a 8-a 2007, 165 p.

Standardele naționale de contabilitate;

Standardele internaționale de raportare financiară, Ed. CECCAR, București, 2008.

American Society of Appraisers (ASA). Valuing machinery and equipment. USA, 2000

ALBU S., ALBU I. Evaluarea Patrimoniului, Chișinău, UTM, 2009, 271 p.

ASAUL A.H. Estimate of machines, the equipment and vehicles. Ed. «Humanistica», Saint-Petersburg, 2007.

DEACONU A. Evaluarea afacerilor. Ed.Intelcredo, Cluj-Napoca, 2002;

DEACONU A., PÂNTEA P.I. Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate. Ed. CECCAR, București, 2004.

IȘFĂNESCU A. Evaluarea întreprinderii. Ed. Tribuna Economică, București, 1999.

MATIȘ D., Bazele contabilității –aspecte teoretice și practice. Ed. Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2005;

АНТОНОВ В.И. Оценка стоимости машин и оборудования. Учебное пособие, 2005,254с.

ВАЛДАЙЦЕВ С.В. Оценка бизнеса. Москва, ТК Велби, 2004, 360 с.

ВЕЙГ Н.В. Оценка стоимости машин и оборудования: Учебное пособие. СПбГУЭФ, 2009. – 124 с.

ГРЯЗНОВА А.Г.,. ФЕДОТОВА М.А. Оценка бизнеса. Москва, «Финансы и статистика», 2001, 512 с.

ЩЕРБАКОВ В.А., Оценка стоимости предприятия (бизнеса). Москва, Омега-Л, 2006, 288с.

http://www.haintz.ro/seminarul-evaluarea-pentru-raportare-financiara%E2%80%93consideratii-practice-si-deficiente-frecvente-11-martie-cluj-napoca, accesat la data 14.11.2011

http://www.scribd.com/doc/56130629/48/Evaluarea-pentru-intocmirea-situa%C5%A3iilor-financiare, accesat la data 14.11.2011

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/revista_nou/2009/200901_art.pdf, accesat la data 14.11.2011

http://www.zf.ro/opinii/reevaluarea-imobilizarilor-corporale-obligatie-sau-decizie-rationala-3847872/ , accesat la data 14.11.2011

http://www.corpgov.deloitte.com/site/canfre/information-financiere/instruments-financiers/comptabilite-a-la-juste-valeur/, accesat la data 14.11.2011

http://www.ekoris.org/post/2008/12/12/Pr%C3%A9sentation-Critique-du-Principe-de-Valorisation-en-Juste-Valeur, accesat la data 14.11.2011

http://www.contabilii.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1482:71-evaluarea-gradului-de-adecvare-a-evaluarilor-si-prezentarilor-informatiilor–isa-545&catid=119:examenauditor&Itemid=151, accesat la data 14.11.2011

http://teoraeco.blogspot.com/2010/01/imobilizari.html, accesat la data 15.11.2011

http://www.otsenka.ru/ideas/files/file0021.pdf, accesat la data 15.11.2011

http://books.google.md/books?id=8jJUYu-vBgoC&pg=PA132&dq=fair+value+hard+assets&hl=ru&ei=VqTBTtvLO8Lp8QPC0c2gBA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDkQ6AEwAw#v=onepage&q=fair%20value%20hard%20assets&f=false, accesat la data 15.11.2011

http://www.scribd.com/doc/55619660/101/Evaluarea-elementelor-patrimoniale, accesat la data 17.11.2011

http://www.comarion.ro/referate/index.php?value=Evaluarea%20bunurilor%20mobile&detalii=economie_htm&id=1324, accesat la data 21.11.2011

http://www.contabilitate.md/?mod=article&id=3792, accesat la data 22.11.2011

http://www.contabilsef.md/print.php?l=ro&idc=293&id=1735, accesat la data 03.12.2011

www.anevar.ro, accesat la data 03.12.2011;

www.ivsc.org, accesat la data 03.12.2011;

www.tegova.org, accesat la data 03.12.2011;

www.statistica.md, accesat la data 03.12.2011;