Evaluarea Unor Soiuri de Mar

EVALUAREA UNOR SOIURI DE MĂR CU REZISTENȚĂ GENETICĂ LA RAPĂN ÎN ZONA VÂLCEA PRIVIND PRODUCTIVITATEA ȘI CALITATEA FRUCTELOR

CUPRINS:

Introducere

Taxonomia genului Măr

Portaltoii Mărului

Situația culturii Mărului:

4.1 Pe plan mondial

4.2 Pe plan național

1.INTRODUCERE

Mărul (Malus domestica Borkh) face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae. (Chira)

Este originar din Asia Centrală și anume din regiunea de nord-vest a munților Himalaia. Se gasește în stare spontană în Europa, Asia și America, formând păduri întregi de măr salbatic dar și asociat cu alte specii. Mărul a fost luat în cultură cu 1000 de ani înainte de era noastră fiind cultivat din timpuri străvechi de popoarele Indiei și Chinei. În Europa s-au gasit urme de mere carbonizate în locuințele lacustre din Elveția, care datează de peste 7000 de ani. (Chira)

Teofrast menționează în scrierile sale că mărul era cultivat în Grecia antică, Caucaz și Crimeea, cu aproximativ 2400 de ani înaintea erei noastre. Despre cultura mărului în Europa, există date din vremea Imperiului Roman. ( Chira)

De pe continentul european cultura mărului a fost introdusă în nordul Africii, în America de Sud si Nord, în Australia și Noua Zeelandă, în Africa de Sud și pe insulele învecinate acestor continente.

Actualmente, mărul se cultivă ca specie de baza în zona cilmatului temperat, în ambele emisfere, extinzându-se către nord până la paralela 63 ( Finlanda, Suedia și Norvegia). În emisfera sudică, cultura mărului este mai dezvoltată în Argentina, Kilogram, Republica sud-africană, Australia și Noua Zeelandă ajungând la 30-40 grade latitudine.

Se cultivă chiar si în zonele cu climat tropical (Yemen) și ecuatorială (Kenya), la altitudini de 2000-3000 m. (Chira)

În țara noastră noastră mărul a fost cultivat din timpuri îndepărtate, fapt atestat de existența a numeroase soiuri autohtone de măr și de unele documente arheologice relevante. (Chira)

Dacii cunoșteau și cultivau mărul înainte de cucerirea romană. Începând din secolul al XVI-lea, numeroase documente scrise vorbesc despre bogăția si calitatea merelor din diferite regiuni ale Țărilor Române. (Chira)

După primul război mondial cultura mărului a cunoscut o dezvoltare mai intensă, fiind stimulată de importul a numeroase soiuri valoroase, de producerea dirijată a materialului săditorîn pepiniere și de posibilitățile bune de valorificare a fructelor. (Chira)

Principala arie de cultură a mărului în România se situează în regiunile deluroase care înconjoară Munții Carpați și Munții Apuseni, suprapunându-se, în mare parte, peste zona de vegetație a fagului și stejarului. (Chira)

În regiunea de cultură a mărului se găsesc numeroase bazine și centre pomicole vestite.

Regiunea I: Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Ticveni, Merișani, Câmpulung-Muscel, Valea Mare, Gemenea, Cândești, Voinești, Malul cu Flori, Pucioasa, Moroieni, Băicoi, Cislău, Pătârlagele, Dumitrești ș.a.

Regiunea a II-a: Hațeg, Gurahonț, Orăștie, Domașnea, Iablanița, Ineu, Beiuș.

Regiunea a III-a: Baia Mare, Seini, Șomcuța, Năsăud, Bistrița, Șimleul Silvaniei.

Regiunea a IV-a: Sighet, Reghin, Apold, Sighișoara.

Regiunea a V-a: Rădășeni, Dumbrava, Târgu-Neamț, Grumăzești, Ghindăuani, Agapia, Valea Seacă, Filioara, Băltătești, Ocea.

Regiunea a VI-a: Mediaș, Dumbrăveni, Târnăveni și Harghita.

Regiunea a VII-a: Cluj-Napoca, Blaj, Turda, Aiud, Alba-Iulia, Ocna Mureșului.

Regiunea a VIII-a: Podișu Bârladului.

Regiunea a IX-a: în zona nișipurilor din Câmpia de Vest a Banatului și crișanei.

Datele cu privire la răspândirea și dezvoltarea culturii mărului pe glob și în țara noastră demonstrează ca această specie ocupă un loc foarte important între plantele pomicole cultivate în climatul temperat. (Chira)

Mărul este cea mai cunoscută și mai important specie pomicolă din climatul temperat. Impornața rezidă din vechimea culturii, suprafața și producția obținută, valoarea alimentară, dietetic și terapeutică a fructului, plasticitatea ecologică, productivitatea și pretabilitatea la cele mai diverse tehnologii de cultură ale soiurilor. (Drăgănescu)

Merele au o compoziție chimica complex (tabelul 1.1) și grad foarte redus de refuzuri, se pretează la prepararea unor produse diverse dar rămân rămân prin excelență utilizate ca proaspete pentru desert. Consumul de mere are un effect benefic asupra omului sanato, bolnav sau convalescent. (Drăgănescu)

Glucidele din mere pătrund rapid în circuitul sangvin, refac rezerva de glycogen a ficatului ceea ce le confer funcție reconfortantă.

Acizii organic stimulează pofta de mâncare, potolesc setae și nu măresc aciditatea gastric întrucât se gasesc sub formă de săruri iar radicalul organic se arde în procesul de respirație.

Substanțele pectice au rol laxative, împreună cu celuloza formează fibra vegetală care contribuie la eliminarea tractului intestinal și combate astfel constipația.

Taninurile au rol hemostatic, dezinfectant și antidiareic. Efectul alimentar și therapeutic al merelor este conferit însa de vitamine (C, A, B1, B2, etc. ) și de sărurile minerale. ( Drăgănescu)

Merele sunt indicate în combatera multor afectiuni, dar mai ales în cele hepatice, biliare, renale, cardiovasculare, reumatismale, insomii, constipații cornice, etc. Merele contribuie de asemenea la scăderea colesterolului, la eliminarea acizilor ureici, absorb unele toxine și au un effect tonic general. Sunt recomandate tuturor persoanelor dar mai ales copiilor, bătrânilor, bolnavilor, convalescenților, etc.

Din mere se prepară sucuri, compoturi, nectar, marmeladă, cidru, se utilizează în patiseri și chiar la prepararea unor bauturi alcoolice. Merele se păstrează ușor, rezistă la transport, asigură din livadă și din deposit un consum eșalonat pe 10 – 12 luni, cu pierderi destul de mici. (Drăgănescu)

Pomul prezinta numeroase avanaje de cultură grație numărului mare de soiuri și de portaltoi, se pretează la cele mai diverse sisteme de cultură, este rezistent la ger, la brume și înghețuri târzii întrucât inflorește eșalonat și destul de târziu, este o specie cu potențial ridicat de producție, valorifică zonele umede, răcoroase și cu altitudini relative mari.

Dintre dificultațile culturii amintim: este pretențios la umiditate și sol, are un număr mare de boli și dăunători, este predispus la alternanța de rodire, care se combate destul de greu, necesită un volum mare de lucrări mai ales pentru tăieri, tratamente fitosanitare și recoltare. (Drăgănescu)

Tabelul 1.1

2.Taxonomia genului Măr

Speciile fructifere de climat temperat aparțin increngăturii Angiospermae, în totalitatea lor. În evoluția regnului vegetal, angiospermele, și o dată cu ele speciile fructifere, s-au format în cursul erelor secundară și terțială. La apariția lui, omul a avut la dispoziție fructele a numeroase specii de agiosperme spontane, care au constituit principal lui sursă de hrană. (Popescu)

Speciile fructifere de climat temperat care intră și în present în alimentația omului sunt incluse în 10 ordine de angiosperme: Rosales, Ericales, Eleagnales, Rhamnales, Cornales, Juglandales, Fagales, Urticales, Rubiales, Actinidiales.

Din Rosales și Fagales avem reprezentate câte 2 familii: Rosaceae și Saxifragaceae, respective Fagaceae și Betulaceae. Celelalte ordine participă la producția fructiferă cu câte o singură familie.

Ponderea celor 10 familii în producția fructiferă de climat temperat este foarte diferită. Astfel, Rosaceae, una dintre marile familii de angiosperme, care ocupă o poziție superioară pe scara filogenetică, îi revine rolul preponderant. Datorită numărului mare de specii, precum și diversității lor, rozaceele sunt grupate pe subfamilii. Trei din cele patru subfamilii existente, și anume: Pomoideae, Prunoideae și Rosoideae furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere ( 11 din cele 17 specii mai importante de climat temperat). (Popescu)

În afară de speciile cultivate, fiecare din cele 12 familii mai cuprind și pecii spontane, rezultate în urma evoluției vegetalelor, datorită îndelungului proces de selecție natural. Cea mai ”bogată” este tot familia Rosaceae, care cuprinde 12 genuri, alcătuite fiecare din numeroase specii. Numai genul Malus, de exemplu, cuprinde 30 de specii.

Spre deosebire de speciile spontane care alcătuiesc fondul biologic de bază al unităților taxonomice, speciile fructifere cultivate sunt rezultatul selecției artificiale. Alegerea din flora spontană și înmulțirea formelor cu fructe mai mari și mai gustoase, indiferent de specia spontană căreia îi aparțineau, în acțiunea de selecție nesistematică (empirică) pe care a început-o omul, cu multe milenii în urmă, a condus la obținerea formelor domestice – cultivate – grupate în prezent sub denumirea de soiuri.

După literatura de specialitae, numărul soiurilor existente este extrem de mare. La măr – Malus domestica Borkh, se cunosc mai mult de 10 000 de soiuri; părul – Pirus sativa Lam et. D. C. cuprinde peste 6 000; prunul – Prunus domestica L., peste 2 000; piersicul – Persica vulgaris L. peste 3 000. Desigur că prin lucrările de selecție și ameliorare care s-au efectuat între timp și care continuă și în prezent în toate țările cultivatoare, numărul soiurilor este mult mai mare în prezent și continuă să crească. (Popescu)

Cele peste 10 000 de soiuri de măr, indifferent de specia sau speciile spontane din care provin prin selecție sau hibridări, alcatuiesc ”mărul cultivat”, pe care specialiștii l-au denumit Malus domestica Borkh. Această specie nu reprezintă o unitate taxonomică specifică florei spontane. Biologii care au studiat-o, precum și pomicultorii, o consideră deosebită de toate cele spontane, având caractere și însușiri provenite de la una sau mai multe dintre ele. Fiindcă Malus domestica Borkh grupează toate soiurile existente în prezent, precum și cele ce se vor mai obține în viitor, ca rezultat al activității de cultivare și ameliorare desfășurată de om , această specie este denumită sintetică și cultigenă. În mod similar, toate speciile fructifere cultivate care cuprind soiurile existente intră în aceiași categorie.

Mai subliniem că, în pomicultură, alături de speciile cultivate, mai sunt utilizate și specii spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a noilor soiuri. (Popescu)

Specia Malus domestica Borkh cuprinde soiuri cultivate și un mumăr mare de portaltoi. Soiurile cultivate provin din ameliorarea tipurilor locale sau din lucrări laborioase de ameliorare genetic prin hibridare, selecția mutantelor natural sau induse iar mai nou și prin metode ale biotehnologiei.

Majoritatea speciilor spontane sunt diploid 2n=34 cromozomi sau tetraploide 2n=64 cromozomi, de și în practică se cunosc soirui tri sau pentaploide, rele polenizatoare. (Drăgănescu)

Din punct de vedere pomologic, mărul aparține grupului de specii semințoase, din care mai fac parte părul, gutuiul, moșmonul și scorușul.

Din punct de vedere sistematic, mărul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae, genul Malus.

Pâna nu de mult, principalele semințoase erau cuprinse într-un singur gen, Pirus. În momentul de față speciile de măr sunt trecute într-un gen aparte, Malus, gutuiul, în genul Cydoina, iar denumirea de Pirus este păastrata numai pentru speciile de păr.

Genul Malus se împarte în doua categorii: Eumalus și Sorbomalus. (Botz)

Categoria Eumalus cuprinde speciile cu frunze întregi și prezintă interes atât pentru producție, cât și pentru selecție. Acestea se împart în doua grupuri mari: silvestris și baccatae.

Grupul silvestris (a maerilor pădureți) se caracterizează prin fructe mari și caliciu persistent. Aici intră: mărul pădureț (Malus silvestris) și mărul pitic (Malus pumila), cu varietațile: dusen (M. pumila var. praecox), paradis (M. pumila var. paradisiaca), mărul lui Niedzwetzky (M. pumila var. niedzwetzkyana), mărul păros (M. pumila var. dasyphylla) si mărul cultivat (M. pumila var. domestica). (Botz)

Grupul gaccatae (a merilor baciferi) se caracterizează prin fructe mici, cu caliciu caduc. Cea mai importantă specie din acest grup este mărul siberian (Malus baccata), raspândit mai ales în Asia orientală.

Grupa Sorbomalus cuprinde specii caracterizate prin frunze lobate, specii care cresc spontan in Asia orientală si America de Nord, ca: mărul coronat (Malus coronria), mărul lui Sargent (Malus sargentii) si altele. (Botz)

Principalele specii pomicole ale genului Malus care au contribuit la formarea soiurilor sunt prezentate în cele ce urmează.

Malus silvestris (L.) Mill, mărul sălbatic, crește spontan în Europa, Asia Mică și Asia, se caracterizează prin mare diversitate de tipuri și forme, privind vogoarea, forma coroanei, precocitatea etc. din această specie arezultat numeroase soiuri, dar mai ales cele din grupa: Calville, Rambour și merele trandafirii. (Drăgănescu)

Arborele este relativ înalt, de 5-15 m, iar în condiți favorabile atinge și înalțimi de 20 m. Are truchi drept, de dimensiuni variabile și coroană deasă formata din numeroase ramuri cu spini. Scoarța de pe truchi si de pe ramurile de schelet este de culoare cenușie sau brun-cenușie. Mugurii sunt ovoizi, glabri sau pubescenți. Lăstarii de culoare brună, la început sunt pubescenți, iar mai târziu paroși. Frunzele sunt eliptice, ovate sau rotunjite, cu baza cordată sau rotunjită,cu vârful acuminat, marginile serate, au limbul de 3-5 cm lungime si 2-3 cm lățime, de culoare verde închis, aproapeglabre pe fața superioară si verde deschis, uneori argintii, puternic pubescente pe cea inferioară; pețiolul este lung de 10-17 mm. Inflorescența este un racem umbelat.

Mărul padureț incepe să fructifice la 7-9 ani. Fructele sunt sferic turtite, ovoide sau conic-truchiate, cu un diametru de 20-25 mm, având pielița de culoare verde sau galbena și pulpă tare, lipsită de suculență, acră si astringentă. (Botez)

Malus pumilla (Mill) are un areal aproape suprapus peste cel al specie anterioare dar cu extindere mai mare în Asia. (Drăgănescu)

Mărul pitic (Malus pumila) crește în stare sălbatică în sud-estul Europei, Asia centrală, Caucaz, Transcaucazia, Iran, Asia Mică și pe țărmurile Mărilor Caspică și Neagră.

Ajunge la 3-10 m înaltime și are coroana sferică, relativ rară. Lăstarii, fără spini, sunt drepți, la început păroși, iar mai târziu glabrii. Mugurii, mai mari ca la mărul pădureț, sunt părosi. Frunzele sunt eliptice, vate sau obovate, de 5-8 cm lungime, îngustate la bază, cu vârf ascuțit, la început pubescente pe ambele fețe, apoi lucioase pe cea superioară și păroase pe cea inferioară, cu pețiolul de 1,5-3 cm lungime. Inflorescența este un racem umbeliform cu 7-9 flori mari, cu petale roșiatice. Fructele sunt sferic turtite sau sferice, de dimensiuni mijlocii sau mici, cu pielița galben-verzuie, pedunculii mai lungi ca la mărul padureț, iar pulpa dulceaga. (Botez)

Sistemul radicular bogat este format din numeroase răadăcini fibroase, situate mai mult âîn stratul superficial al solului.se înmulțeste ușor prin marcotaj și butașire, are o perioada de vegetație mai scurtă de cât mărul pădureț, precum și o longevitate mai scurtă.

Prezintă cerințe mari față de căldură în perioada de vegetație, este sensibil la secetă și are nevoie de soluri fertile. (Botez)

Această specie are două varietăți botanice:

M. pumilla var. praecox (Pall) – dusenul- cu vigoare mijlocie; crește sub formă de arbustoid, se înmulțeste prin marcotaj, intră pe rod la 3-4 ani după plantare. (Drăgănescu)

Este reprezentat prin arbori de 6-10 m înaltime, cu ramuri de schelet puternicece formează o coroană globuloasă, răsfirată. Lăstarii sunt de culoare brună, cu numeroase lenticele albicioase. Lemnul în secțiune este alb, cu nuanța verzuie. Frunzele mai mult rotunjite, cu pețiol relativ lung. Începe să rodească la 3-4 ani. Fructele sunt de dimensiune mijlocie sau mică, sunt sferice sau sferic turtite, cu pulpă dulceaga și ajung la maturitate în cursul verii.

Sistemul radicular este viguros, bogat în radacini fibroase, repartizate relativ adânc în sol. (Botez)

M. pumilla var. paradisiacal (Medik) – paradisul- are o vigoare mai mică, 2-3 m, se înmulțește ușor pe cale vegetativă, intră pe rod foarte timpuriu la 2-3 ani, are înrădacinare superficial. Din aceste două varietăți botanice au fost obținuți numeroși portaltoi vegetative, care au revoluționat tehnologia culturii. (Drăgănescu)

Acesta se prezintă sub forma de arbuști de 3-4 m înalțime, cu coroană globuloasă sau inver-piramidală. Lastarii au culoare verzuie sau cafenie-roșiatică și sunt acoperiți cu un număr mic de lenticele. În secțiune lemnul este de culoare gălbuie. Mugurii, lăstarii, frunzele și pețiolii sunt pubescenți. Începe să rodeasca la vârsta de 2-3 ani. Fructele sunt sferice sau sferic-turtite, verzui, uneori puternic rumenite pe partea expusă la soare,cu pulpă dulceaga și ajung la maturitate în luna iunie.

Sistemul radicular, format din numeroase rădăcini fibroase, este repartizat foarte aproape de suprafața solului. Rădăcinile sunt caracterizate printr-o fragilitate excesivă. (Botez)

Malus floribunda (Sieb) – mărul ornamental – originar din Japonia are flori și fructe ornamentale.

Această specie conține gena rezistenței la rapăn, fapt ce a determinat utilizarea ei în cobinații hibride pentru obținerea soiurilor rezistente la această boală: Prima, Priscila, Priam, Florina, Pionier, Voinea, Generos, Romus, etc. (Drăgănescu)

Este repreznetat de arbori sau arbuști de 3-4 m înalțime, fiin cultivat prin gradini și parcuri. Prezintă interes pentru selecție. (Botez)

Malus baccata (L.) (Borkh) – mărul siberian răspândit mai ales în Asia, China, Siberia până în Coreea, a dat naștere la soiuri rezistente la ger (pâna la -40 grade C), productive, dar cu fructe mici, acre, astringent și rămân prinse de pom până primăvara. (Drăgănescu)

Este un arbore sau arbustoid de 8-10 m înalțime,cu coroana sferică. Are lăstari lungi ,subțiri, de culoare gălbuie pâna la brun-cenușie. Frunzele sunt ovate, alungit-ovate sau eliptice acuminate, rotunjite sau cuneate la bază, de 3-3,5 cm lungime și de 2-2,5 cm lățime, ce au un pețiol lung de 3-3,5 cm lungime. Florile sunt albe grupate în inflorescențe, formate pe lăstari lungi de 7-10 cm. Fructele sunt globuloase de dimensiuni mici și mijlocii, de culoare galbenă, cu pulpă de culoare galbemă, astringentă, acră, uneori și amară,care nu se pastrează.datorită întârzierii infloritului, mărul siberian nu este afectat de brumele și înghețurile târzii de primăvară. Este foarte productivi si rezistă la ger, acesta suportând și temperaturi de -40 de grade.

Prin faptul că are rădăcinile repartizate în stratul superior al solului, suferă de seceta din timpul verilor și de gerurile din timpul iernii dacă solul nu este acoperit cu zăpadă. (Botez)

Malus prunifolia (Wild),(Borkh) – mărul chinezesc – în present nu se mai întâlnește în stare spontană, are particularități intermediareîntre M. pumilla și M. baccata. (Drăgănescu)

Arborii înalti, 10 m, cu o coroană larg piuramidală. Frunzele sunt glabre, lucioase, ovat-alungite și lung pețiolate. Florile sunt albe, face fructe mici, cu un diametru de 12-18 mm, sferic-turtite de culoare galbenă sau rosie, cu peduncul lung și subțire. Pulpa fructelor este tare, acrișoară și foarte astringentă. Mărul chinezesc este rezistent la ger, dar și la varietățile mari de temperatură. (Botez)

Fiind rezistent la ger și foarte productiv, măriul chinezesc este folosit în ameliorare pentru creiarea de noi soiuri rezistente la ger. (Botez)

Alte specii care au mai contribuit la formarea soiurilor sunt:

Malus coronaria (2n=64 cromozomi), crește spontan în America de Nord. El este un arbore de 8-10 m înalțime. În România se întâlnește ca arbore de ornamen în gradini botanice și parcuri. Fruzele sunt lungi de 5-7 cm, alungit-ovate, ce au un pețiol lung de 1-4 cm. Are flori mici de culoare albă sau roză, iar fructele se asemăna cu cele de la mărul pădureț. (Botez)

Malus zumi (mărul japonez) are fructul lung pedunculat și rezistență genetic la boli. (Drăgănescu)

Mărul ornamental japonez (Malus spectabilis), originar din Japonia si China, este reprezentat prin arbori înalți de 6-8 m, cultivați in parcuri și gradini botanice pentru florile sale de culoare roșie, iar uneori învoalte. Prezintă interes pentru selectie, deoarece este rezistent la atacul paraziților vegetali. (Botez)

3.portaltoii mărului

Mărul se altoiește numai pe măr, care pot fi proveniți din semințe (portaltoi generative) sau înmulțit prin marcotaj, eventual butași (portaltoi vegetative). În ultimii 15-20 de ani în practică se utilizează aproape exclusive numai portaltoii vegetative.

Portaltoii generative se obțin din semințele anumitor soiuri locale care au o buna adaptabilitate ecologică, și care se numesc portaltoii franc: P.F. Pătul, P.F. Viești, P.F. Crețesc, P.F Trotuște, P.F. Bistrița 50, etc. Portaltoii franc imprimă pomilor o vigoare foarte mare (8-10m înalțime și diametrul coroanei), intrare târzie pe rod, neuniformitate genetic între indivizi, longevitate prea mare. Unele avantaje ca: rezistența le ger, secetă, vânt, etc, nu compensează avantajele, de aceea acești portaltoi sunt aproape ignorați. (Drăgănescu)

Portaltoii vegetative s-au obținut din specia Malus pumilla varietățile praecocx și paradisiaca. Primele cercetări au fost făcute în Anglia la Stațiunea East Malling, unde s-au obținut primii 16 portaltoii vebetativi botezați sera E.M: I-XVL, cu diferite trepte de vigoare și de precocitate. Cercetările au continuat la Institutul John Innes din Marton pentru a obține portaltoi rezistenți la păduchele lânos. Acești portaltoi au fost botezați M.M. (Marton Malling) și diferite numere arabe: 104, 106, 109, 111. Ulterior denumirea s-a redus la un singur M., urmat de cifra romană sau arabă care îl caracterizează. Cercetările au continuat în Franța, Suedia, etc., inclusive în România la Stațiunile: Geoagiu, Voinești, Bistrita, I.C.P. Pitești – Măracineni.

În funcție de vigoarea, precocitatea, productivitatea și alte caracteristici biologice pe care le imprima soiurilor altoite, portaltoii se clasifica în 6 grupe, de la vigoare foarte mare, compatibila cu francul, până la o vigoare foarte mică (2-2,5m). Această clasificare are o importanță mai mult istorică (teoretică) întrucât în ultimii 10-15 ani se utilizează numai portaltoi de vigoare mică, foarte mică, eventual submijlocie. (Drăgănescu)

Portaltoii cu vigoare foare mare: sunt reprezentați de portaltoii franc (Crețesc, Călugăresc, Viești, Trotuște, Pătul, etc.) precum și de portaltoii vegetative M 16, M25 și A 2. Soiurile altoite pe acești portaltoi realizează înalțimi de 8-9 m, diametrul coroanei de 6-8 m, intră pe rod după 5-8 ani în funcție de soi, dau producții maxime dupa 10-12 ani, trăiesc 40-60 ani. Înradacinează abundant și profund, sunt rezistenți la ger, la secetă și dezrădăcinare.

Din această grupă în zonele montaneale țării noastre se mai justifică meținerea francului și a portaltoiului A2. (Drăgănescu)

Portaltoii cu vigoare mare sunt: M11, M109. Acești portaltoi au înrădacinare bună M 11 sau satisfăcătoare MM 109, pomii înregistrează 5-6 m înălțime și diametru; intră pe rod după 5-6 ani și dau producție maximă după 8-10 ani. Din această grupă se utilizează puțin MM 109.

Portaltoii cu vigoare supramijlocie M2 și MM 111. Portaltoii din această grupă au înrădacinare corespunzătoare, se înmulțesc prin marcotaj vertical. Soiruile altoite pe acești portaltoi realizează înalțimi de 5-6 m, intră pe rod dupa 3-5 ani de la plantare. Se utilizează puțin în practică.

Portaltoii cu vigoare mijlocie M4, MM 104, imprimă pomilor vigoare mijlocie 4-5 m în înălțime și diametru, înrădăcinare mijlocie 0,5-0,8 m, intră pe rod după 3-4 ani, iar longevitatea în jur de 30 de ani. Acești portaltoi au fost majoritari în anii 1970-1980 pentru plantațiile dirijate sub formă de palmetă etajată, cu distanțe de plantare de 4x 3-4 m.

Portaltoii cu vigoare submijlocie M 7, MM 106 au înrădacinare bună (mai ales MM 106). Pomii intră pe rod la 3-4 ani dupa planatre, trăiesc 25-30 ani. Această grupă este mult utilizată în România (îndeosebi MM 106) pentru livezi intensive, cu densitate mare 4×2 m sau super intensive 3,5-4×1,5 m.

Portaltoii e vigoare mică și foarte mică: M 26, M 9, M 9 A, Cepilland 1 și 2; M 27. Acești portaltoi imprimă o vigoare mică, (M26) și foarte mică îndeosebi M 27. Au înrădacinare slabă, trasantă (ceva mai buna M 26 și Cepilland), rădăcinile sunt casante, sensibile la ger și secetă. Pomii ating înălțimi de 2-2,5 m, intră pe rod la 1-2 ani de la plantare și trăiesc 15-20 ani. Livezile înfințate pe acești portaltoi trebuiesc prevăzute cu sistem de irigare și de susținere, deci investiții mari, motiv pentru care în țara noastră nu sunt încă existente. Cei mai utilizați portaltoi vegetativiîn Romănia sunt MM 106, M4, M7 și M 26, ultimul pentru livezi superintensive. Pe lângă acești portaltoi, în România, au fost omologați portaltoii G 21 și Voinești 2, cu vigoare similar sau ceva mai mică de cât M9. (Drăgănescu)

4.Situația culturii mărului

4.1 Cultura mărului în lume

La nivel global zonele unde se produce cea mai mare cantitate de mere sunt: Asia (29 milioane tone), Europa (17 milioane tone), America de Nord (5 milioane tone), America de Sud (3 milioane tone), Africa ( 2 milioane tone), Ociania (1 milion tone).

Cele mai mari țări producătoare sunt: China cu peste 9 milioane tone, S.U.A, cu 4,7 milioane tone, Franța cu 2,3 milioane tone, Italia cu 2,1 milioane tone și Turcia cu 2 milioane tone. România ocupă locul 13 – 14 cu 0,4 milioane tone, iar în Europa locul al VI-lea. (Internet 1)

Conform datelor F. A. O. mărul se cultivă în 84 de țări pe o suprafață de peste 4.500.000 ha. Producția mondiala de mere a fost în ultimele două decenii aproximativ 55.095.000 tone, ceea ce reprezintă circa 13,2% din totalul fructelor, mărul ocupând locul III în lume după portocale și banane, împreună cu acestea, asigurând 41,2% din producția mondială de fructe. (Internet 1)

Deși in ultimii ani, Europa a trecut pe locul II la roducția de mere, locul I fiind ocupat de Asia, totuși îi revine un rol foarte important, deoarece aici se se produc peste 30,1% din recolta mondială. Spre deosebire de Asia care în ultimii ani a înregistrat progrese mari în ceea ce priveste producția de mere, Europa a rămas la nivelul anilor 1976 – 1977.

Un prim grup de țări și anume: Italia, Austria, Cehia, Slofacia și Suedia se încadrează în tendința general, de menținere a producției la nivelul ultimilor trei decenii.

Un al doilea grup de tări europene îl formează acela în care producția de mere înregistrează tendințe de reducere a recoltelor. Din acest grup fac parte majoritatea țărilor member ale Comunității Economice Europene, printer care și primele mari producătoare ale acestei specii: Germania, Franța, Olanda, Danemarca și Finlanda. În aceste țări, întrucât producția a depășit cererea, au fost luate măsuri de subvenționare a cultivatorilor, care au acceptat să defrișeze o parte din livezi. Subvențiile au fost acordate de organizațiile profesionale și uneori chiar de stat. (Internet 1)

Motivele sunt:

menținerea prețurilor la acelaș nivel;

îmbunătățirea calitătii fructelor.

Acțiunile de reducere a suprafețelor au fost orientate spre defrișarea plantațiilor de pomi cu trunchi înalt și cu soiuri tradiționale care aduc pe piață fructe de calitate scăzută, destinate industriei alimentare precum și spre livezi intensive îmbătrânite, care nu mai asigură fructe de calitate superioară, chiar daca soiurile provin din sortimentul modern.

Deși în literature de specialitate sunt citate peste 10.000 de soiuri de măr (majoritatea păstrate în colecții pomologice), numai câteva sunt cultivate în țări mari producătoare și fac obiectul comerțului internațional cu mere.

În țările Comunitații Economice Europene, principalele soiuri ce se cultivă sunt: soiul Golden ce deține peste 55%, în Franța 42%, în Italia 76%, etc. Anglia cultiva vechiul soi Cox’s Orange Pepping 60%. Pe lânga aceste soiuri se mai culivă: Ionagold, Idared, Ionathan, Elstar, Fuji, Gloster, Gala, Granny Smith, Florina, etc.

În Japonia 38 % din producția de mere este dată de soiul Fuji și 27% de soiul Starking delicious. (Internet 1)

În Rusia se cultivă soiurile: Antonov, Anis, Papirovka, Coricinoc Polosatoe și Osanoe Polosatoe.

Exportul de mere proaspete nu este semnificativ.

Dintre continente, Europa export cel mai mult (0,6 milioane tone) și America de Sud (circa 0,5 milioane tone).

Țări mari exportatoare de mere sunt: Franța (0,6 milioane tone), Chile (0,4 milioane tone), Olanda ( 0,3 milioane tone) și Ungaria (0,3 milioane tone)

Importul de mere este aproximativ egal cu exportul. Europa importa circa 2,5 milioane tone annual, urmată de Asia cu 0,7 milioane tone și America de Nord cu 0,3 milioane tone.

Țările mari importatoare de mere sunt: Germania (0,75 milioane tone), Anglia (0,5 milioane tone) și Olanda.

În ceea ce privește consumul de mere pe cap de locuitor, diferențele sunt foarte mari, ceea ce ne arata unul dintre indicatorii nivelului de trai. (Internet 1)

4.2 Cultura mărului în Romănia

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000), de pe care se obține o producție de circa 600.000 tone. Principalele județe sunt: Argeș, Suceava, Mureș, Maramureș, Dâmbovița, Iași, Cluj, Bihor, Bistrița Năsăud, Bacău, Sălaj, Vîlcea. (Internet 1)

În țara noastră, mărul se cultivă pretutindeni,de la nivelul mării pâna la zonele premontane. Culura mărului pe teritoriu locuit e români este foarte veche, iar pasionațin pomicultori anonimi, au contribuit la crearea unor soiuri de calitate superioară, unele dintre ele menținându-se și astăzi in culură, ca de exemplu: Crețești, Domnești, Pătul.

În epoca modern au patruns în țară și numeroase soiuri străine care s-au înmulțit și răspândit după bunul plac al pepinieriștilor și amatorilo. (Internet 1)

Meținându-se seama de originea lor și de condițiile de climă și sol, în care se răspândeau, multe din aceste soiuri au dispărut. Pâna în anul 1975 au fost introduce în cultură un număr mare de soiuri românești și străine. Astef, studiile effectuate în cadrul I. C. A. R. București recomandau la acea dată 35 de soiuri de măr, din care circa 20 de soiuri erau noi pentru timpul respective.

Studiile efectuate în cadrul Institutului de Cercetare pentru Pomicultură Maracineni prin întreaga sa rețea de stațiuni a dus la reducerea numărului de soiuri recomandate cultivatorilor și o mai bună amplasare a lor, în funcție de capacitatea de adaptare la zonele respective. (Internet 1)

Studiind tendințele remarcate pe plan mondial, privind diversificarea sortimentului și adaptarea la cerințele social-economice, cercetarea și-a intensificat activitatea de perfecționare a sortimentelor folosind următoarele căi:

introducerea celor mai bune soiuri din sortimentul mondial, verificarea capacității lor de adaptare în diferite zone pomicole și extinderea în cultură a celor corespunzătoare.

crearea de noi soiuri autohtone competitive calitativ, cu cele mai bune soiuri din sortimentul mondial, dar mai bine adaptate condițiilor de climă și sol din zonele pomicole românești.

alegerea permanentă a celor mai bune exemplare dintre pomii soiurilor voloroase din cultură și înmulțirea lor.

introducerea în culură a unor soiuri cu rezistență genetic la boli scutind pomicultorii de mari eforturi și cheltuieli, prin reducerea tratamentelor fitosanitare.

De-a lungul anilor atât suprafața cât și structura soiurilor s-au schimbat, existând mai multe etape distincte, unele de creștere altele de descreștere.

În perioada 1960 – 1980 culura mărului a cunoscut o dezvoltare semnificativă. A urmat perioada 1980 – 1990 caracterizată prin dificultăți majore, dar reușinu-se cu greu menținerea producției în special cantitativ la un nivel superior. (Internet 1)

Ca urmare a schimbării structurii de proprietate și a patrimoniului după 1990, producția de mere și a suprafețelor cultivate cu măr în România au scăzut foarte mult. Conform datelor F. A. O., România avea în 1980 circa 125 mii ha cultivate cu măr, ajungând în 2001 la o suprafță de circa 75 mii ha, care va scădea încontinuare, având în vedere și îmbătrânirea livezilor, cât și nepriceperea noilor proprietari și lipsa fondurilor bănești.

Producția de mere din țara noastră a avut mari fluctuații în decursul anilor, evoluția aceasta fiind influențată de numeroși factori, inclusiv de cei climatici.

Dacă la sfârșitul anului 1989 producția de mere era de 718.900 tone, la sfârșitul anului 1999 producția de mere era de 425.000 tone mere. Cea mai mare producție de mere din ultimo 50 de ani s-a înregistrat în România în anul 1993 și anume de 1.097.200 tone. Scăderea producției de mere se datorează atât defrișării necontrolate și haotice, cât și neglijarea efectuării lucrarilor de îngrijire.

În România mărul ocupă locul II, urmând dupa specia prun și reprezintă circa 30% din totalul suprafețelor cu livezi. În present, sortimentul de măr din țara noastră avizat pentru înmulțire și legiferat prin lista oficială de soiuri, cuprinde un număr de 42 de soiuri, împarțite în trei grupe și anume: soiuri de vară, soiuri de toamnă și soiuri de iarnă. (Internet 1)