Evaluarea Statistică și Econometrică a Sistemului Educațional Românesc. Implicații pe Piața Muncii

=== 49c1d3a657d3f8acec7b3c69399fd0cf709d8a33_499429_1 ===

ȘCOALA DOCTORALĂ DE STATISTICĂ ȘI CIBERNETICĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

EVALUAREA STATISTICĂ ȘI ECONOMETRICĂ A SISTEMULUI EDUCAȚIONAL ROMÂNESC. IMPLICAȚII PE PIAȚA MUNCII

COORDONATOR SUSȚINĂTOR

Prof.

2017

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………..

Capitolul 1. Sistemul educațional. Importanță, indicatori și interconexiuni……

1.1 Educația – motor al bunăstării economice și sociale (grad dezvoltare)………….

1.2. Obiectivele cercetării. Importanță și delimitări conceptuale…………………….

1.3. Principalii indicatori ai sistemului educațional………………………………….

Capitolul 2. Resursele educaționale și populația școlară. Factori de influență și importanța infrastructurii sistemului educațional la nivel regional…………….

2.1. Factorii determinanți ai infrastructurii de învățământ la nivel regional…………

2.2. Influența infrastructurii de învățământ asupra clasificării regiunilor României prin analiza cluster…………………………………………………………………………………

2.3 Studiul ierarhizării regionale prin prisma infrastructurii de învățământ…………

Capitolul 3. Modalitatea de evaluare a performanțelor școlare. Factori și relații definitorii…………………………………………………………………………….

3.1. Problematica evaluării perfomanțelor școlare prin analiza cantitativă………….

3.1.1. Absolvenții pe niveluri educaționale………………………………………….

3.1.2. Proiectarea unor indicatori de calitate…………………………………………

3.1.3. Aplicarea unor metode statistice și econometrice în determinarea factorilor de influența a performanțelor școlare……………………………………………………………..

3.2. Modelarea econometrica a abandonului școlar prin utilizarea datelor panel……

3.2.1. Evoluție și delimitări conceptuale……………………………………………..

3.2.2. Abandonul școlar la nivel regional…………………………………………….

3.2.3. Abandonul școlar la nivel european……………………………………………

Capitolul 4. Analiza calitativă a învățământului superior românesc…………….

4.1. Starea actuală și abordarea calitativă a învățământului superior…………………

4.2. Instrumente teoretice de analiză a mediului universitar………………………….

4.3. Studiu de caz: Anchetă privind percepția studenților asupra învățământului superior românesc………………………………………………………………………………

4.3.1 Date și metode…………………………………………………………………..

4.3.2. Rezultate și interpretări…………………………………………………………

4.4. Percepția studenților din alte țări asupra calității învățământului superior………

Capitolul 5. Impactul definitoriu al sistemului educațional asupra pieței muncii

5.1. Dezvoltarea durabilă în învățământ în contextul inserării pe piața muncii………

5.2. Indicatori de impact asupra pieței muncii………………………………………..

5.3. Absolvenții din învățământul românesc – între cerere și ofertă de muncă………

5.3.1. Absolvenții în contextul deficitului ofertei de muncă (locurile vacante de muncă)

5.3.1.1. La nivel național……………………………………………………………..

5.3.1.2. La nivel regional……………………………………………………………..

5.3.2. Absolvenții în contextul deficitului cererii de muncă (șomajul)……………….

5.3.2.1. Asocierea dintre regiunile de dezvoltare și nivelul de educație al șomerilor..

5.3.2.2. Influența nivelului ridicat de instruire asupra șomajului……………………..

5.3.2.3. Analiza de cauzalitate asupra șomajului……………………………………..

CONCLUZII………………………………………………………………………….

CONTRIBUȚII PROPRII…………………………………………………………….

REFERINȚE………………………………………………………………………….

ANEXE………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….

INTRODUCERE

Problema învățământului în România este din ce în ce mai dezbătută în ultimul timp, acest lucru putându-se observa ușor și prin nenumaratele legi, articole, conferințe, simpozioane care vizeaza acest subiect. Acestea au aparut ca o necesitate in imbunatatirea performantelor sistemului de invatamant romanesc, despre care se considera din ce in ce mai mult ca s-ar afla in deplina criza. Rezultatele de la examenul de Bacalaureat sau de la cel de titularizare din ultimii ani vin sa sustina aceasta teorie. Nici invatamantul superior nu este situat prea bine, criza cu care se confrunta fiind recunoscuta si de profesori universitari (ex. Dragomirescu L., 2007 sau Chiriac A. S., 2012). Trecerea de la comunism la capitalism a afectat intregul sistem educational romanesc, inclusiv invatamantul superior, a carui adaptare la cerintele pietei muncii s-a facut intr-un mod lent si anevoios.

Numeroase articole și cercetări s-au preocupat cu identificarea și enumerarea problemelor cu care se confruntă învățământul și în găsirea soluțiilor de a depăși acest impas. însă în mare parte, acestea nu au fost aplicate, rămânând doar la stadiul de teorie.

Astfel că studiul de față își propune o altfel de abordare în locul expunerii unor soluții de îmbunătățire a învățământului, aducând, printre altele, un plus prin perspectiva analizării cantitative și comparative a regiunilor de dezvoltare ale României, luându-se în considerare caracteristici ce țin de educație și prezentând în același timp evoluția învățământului postcomunist, punându-se accentul pe cel universitar. Scopul analizei regionale este acela de a descoperi niște tipologii și a identifica disparitățile pentru echilibrarea zonelor subdezvoltate, în vederea luării unor măsuri pentru aducerea acestora la același nivel cu celelalte. Ca apoi, intr-un alt capitol, prin studierea asocierii dintre regiunile de dezvoltare și nivelul de educație al șomerilor, să se conștientizeze necesitatea pregătirii și dezvoltării profesionale pe parcursul vieții. De altfel, se va pune accentul si pe abandonul scolar la nivel regional (primar, gimnazial, liceal, profesional), dar si pe rata de parasire timpurie a sistemului educational (tineri 18-24 ani), incercandu-se a se determina cauze, prin aplicarea unor modele multifactoriale.

De asemenea, tema este abordată și din punct de vedere calitativ. Prin conturarea unor indicatori de calitate ce tin de invatamantul romanesc preuniversitar se vor aplica diverse metode statistice ce vor pune in valoare cauze ale rezultatelor slabe de la diverse evaluari. Sunt determinate instrumente teoretice de analiză a mediului universitar, urmand să fie expuse percepțiile studenților din alte țări asupra calității învățământului superior, dar și a celor din România asupra mediului educațional românesc, prin aplicarea diverselor metode și tehnici statistice.

Capitolul 1. Sistemul educational. Importanță, indicatori și interconexiuni

Educatia – motor al bunăstării economice și sociale

Istoria României sub influența comunismului a avut efecte de durată asupra tuturor aspectelor vieții de zi cu zi, de la politică la economie și până la educație. Multe dintre filosofiile încorporate în țesătura societății românești în timpul regimului comunist sub conducerea lui Ion Antonescu și a lui Nicolae Ceaușescu încă afectează și astăzi românii și în special deciziile luate cu privire la sistemul de învățământ din România în ceea ce privește curriculumul, metodele de instruire și standardele. În educație, oficialii ministerului lucrează cu sârguință pentru a se desprinde de comunism, a adopta democrația și a implementa schimbări pentru a revitaliza structura educațională prin rescrierea manualelor, reformarea formării cadrelor didactice și un nou rol proeminent al cercetării.

Scurt istoric

Într-o primă etapă, învățămîntul s-a desfășurat sub patronajul mănăstirilor și a luat ființă din inițiativa domnilor din Țara Românească și Moldova, ca urmare a necesității de oameni instruiți, pentru administrația celor două țări. Limbile de predare și învățare au fost latina, greaca și slavona. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea începe procesul de scoatere a învățămîntului de sub tutela bisericii, se înființează Licee și Academii; sunt redactate primele regulamente de funcționare așcolilor publice. În anul 1862 a fost înființat Cosiliul Superior al Instrucțiunii publice, tot acum a fost înființată și Societatea Academică. În 1864 a fost aprobat proiectul de legialație școlară. În septembrie 1865 a intrat în vigoare Legea asupra Instrucțiunii Publice (învățămîntul romînesc devine unitar iar învățămîntul primar de patru clase devine obligatoriu și gratuit). 

După 23 august 1944, insignifiantul P.C.R. , în urma unor manevre de culise a reușit preluarea integrală a puterii, fapt ce a determinat implementarea la nivelul societății românești a politicii impuse de Moscova. Principala grijă a comuniștilor după preluarea puterii a reprezentat-o reformarea învățământului, care trebuia să servească nevoilor noului regim. 
   Ca urmare a adoptării în anul 1948 a Legii pentru Reforma Învățământului se observă o creștere substanțială a numărului localurilor de școală, a elevilor înscriși, dar și a cadrelor didactice în raport cu anul 1938 (în anul școlar 1948-1949 existau ca urmare a noii legi 2998 grădinițe cu 175.934 copii și 3.951 educatoare; față de anul școlar 1938-1939, când au funcționat doar 1.577 grădinițe, cu 90.787 copii și doar 1.819 educatoare. În același an școlar au funcționat 14.988 unități școlare de cultură general cu 1.864.202 elevi și 65.042 cadre didactice; față de anul 1938-1939, când au existat 13.805 școli, cu 1.604.418 elevi și 45.359 cadre didactice. A sporit numărul școlilor profesionale de la 224 în 1938-1939, la 511 în anul 1948-1949, numărul elevilor a crescut la 61.372, iar al cadrelor didactice a rămas neschimbat. Creșteri semnificative s-au înregistrat și la nivelul școlilor tehnice, a liceelor pedagogice, dar și în învățământul superior, unde numărul elevilor, studenților și cel al cadrelor didactice aproape că s-a dublat).

În perioada interbelică regimul democratic a încercat descentralizarea învățământului, fapt relizat prin adoptarea Legii privind Organizarea Educației Naționale, promulgată în noiembrie 1936, aceasta pervedea înființarea a zece regiuni școlare subordonate inspectoratelor școlare teritoriale. Modelul inițiat în 1936, poate fi considerat un pas important în evoluția învățământului românesc dacă ținem cont de modul cum a funcționat acesta de la apariția sa până în secolul al XX-lea.

   Din anul 1945, regimul comunist ia primele măsuri în privința învățământului; în luna ianuarie s-a luat decizia înființării școlilor experimentale, tot acum guvernul procură manuale școlare pe care distribuie gratuit elevilor săraci; în anul 1948 sunt înființate Centrele de Alfabetizare a Lucrătorilor din Sectorul Industrial. În septembrie 1944, Ministerul Educației Naționale și-a schimbat denumirea în Ministerul Învățământului Public, la conducerea acestuia este numit în acest an Ștefan Voitec, care a trecut la purificarea învățământului subordonându-l intereselor P.C.R..

   Reformarea învățământului, începând cu anul 1948 s-a datorat concepției P.C.R. cu privire la educație, care trebuia văzută ca un produs al sistemului social, fiind principalul mijloc de atingere a progresului social multilateral. Din această cauză pregătirea forței de muncă a reprezentat în optica partidului o sarcină politică de primă importanță, cu profunde semnificații sociale dacă se ține cont de dorința partidului care presupunea formarea omului de tip nou, adică a individului incapabil să gândească de unul singur, prin aceasta încercându-se formarea conștiinței socialiste la nivelul întregii societăți.

   Sistemul educațional al unui stat este considerat un organism viu, pentru că se află într-o permanentă evoluție, fiind supus transformărilor exercitate asupra lui de către factorul politic. Organizarea învățământului la nivelul oricărui stat, indiferent de regimul politic are două componente: prima este reprezentată de reforma educațională, care de cele mai multe ori o influențează pe cea de-a doua componentă reprezentată de modalitatea de predare. Reforma educațională duce de fiecare dată la implementarea unei noi modalități de percepere la nivelul politicului a procesului de predare.

   După înlăturarea în totalitate a vechiului regim, P.C.R. demarează procesul de reorganizare a statului după principii totalitare, învățământul constituiind un obiectiv țintă. Încă din anul 1945 cadrele didactice aveau obligația ca în timpul liber să învețe cinci analfabeți scrisul și cititul, în vreme ce elevii de clasa a-IV-a trebuia să facă același lucru cu membrii familiei neștiutori de carte. Obligațiile impuse de regim pot fi interpretate ca o necesitate, deoarece analfabeții nu puteau fi ideologizați din imposibilitatea de a avea acces la mijloacele de informre ale partidului în care erau vehiculate ideile marxism-leninismului.

   Anul 1948 a determinat schimbări majore la nivelul învățământului românesc (pentru disciplina Istorie au fost copiate metodici ale U.R.S.S., atât pentru Școala Elementară, cât și pentru clasa a VIII-a; dintre acestea amintim Metodica U.R.S.S. pentru școala elementară, a lui V. G. Carțov, editată între anii 1947-1949 la Editura Cartea Rusă, iar în anul 1953 această lucrare a fost editată de Editura Didactică și Pedagogică. Tot din limba rusă a fost tradusă și Metodica predării istoriei moderne, 1642-1870 pentru clasa a-VIII-a, scrisă de A. P. Verinov și A. F. Efimov, lucrarea a fost editată în limba română în anul 1953 la Editura Didactică și Pedagogică. Adoptarea noilor metodici a reprezentat diminuarea importanței Istoriei Românilor ca obiect de studiu în școală, punându-se accent pe Istoria U.R.S.S.).

La 23 august 1948 a fost promulgat ”Decretul 175” cu privire la Reforma Învățământului, acesta prevedea educarea tineretului în spiritul democrației populare; pregătirea cadrelor medii și superioare de specialitate pe baze științifice, care să corespundă nevoii consolidării democrației populare și constituiirii societății socialiste. Decretul prevedea printre altele cenzurarea și structurarea strict partinică a informației; controlul instituțiilor de învățămînt; desființarea învățămîntului particular și confesional. Această măsură urmărea scoaterea elevilor de sub autoritatea bisericii în vederea ideologizări lor, în conformitate cu directivele Moscovei. Noua lege acorda o atenție deosebită învățămîntului tehnic în vederea asigurării cadrelor necesare planului de industrializare inițiat de P.C.R. Nevoia reformării învățămîntului a intrat și în atenția U.T.C., care în cadrul conferinței de la București, la care au participat secretarii secțiilor județene, au arătat necesitatea înființării unor rețele de școli de cadre și de școli pentru analfabeți, accentuând totodată și nevoia dezvoltării mișcării cultural-artistice la nivelul maselor. Ca urmare a Decretului 175 au fost suprimate 1 582 de instituții de învățămît particular, reprezentând practic suprimarea vieții civile. Din dorința de a-și forma cât mai repede cu putință noile cadre de conducere, Decretul 175 prevedea printre altele înființarea școlilor de doi ani; echivalente cu școlile medii, acestea erau văzute ca o necesitate pentru a putea face posibil accesul oamenilor muncii în învățământul superior.

   În anul 1953, prin Decretul 343 aceste școli au fost transformate în facultăți muncitorești, admiterea în cadrul acestor instituții de învățământ era accesibilă oricărui municitor, cu condiția ca acesta să poată face dovada absolvirii a cel puțin patru clase elementare. Procesul de politizare a învățământului promovat după 1945 a dus la o nivelare și mediocrizare a învățămîntului de toate gradele, dacă ținem cont de faptul că absolvenții facultăților muncitorești erau admiși în învățământul superior dacă obțineau la examenul oral media 2, indiferent de rezulatatele obținute la celelalte probe de examen. În cadrul facultăților muncitorești din dorința de a controla cât mai bine sistemul P.C.R. a hotărît înființarea unor secții fără frecvență destinate activiștilor de partid. În anul 1948 a fost promulgat Decretul 297, care prevedea înființarea școlilor juridice cu durata de un an, candidații erau selecționați de partid, scoși din producție și remunerați substanțial. Absolvenții acestor școli au servit partidului la înlocuirea vechilor judecători, reprezentând unul din instrumentele cu care regimul și-a exercitat teroarea asupra propriilor cetățeni pe toată durata existenței sale.

   Decretul 175 din 1948 a reprezentat politizarea integrală a învățămîntului, învățământul elementar a fost stabilit la 7 ani, din care 4 clase generale erau gratuite și obligatorii. În anul școlar 1948-1949 a fost înființat învățământul seral pentru liceu, măsura a fost extinsă începând cu anul școlar 1952-1953 și la nivelul claselor V-VIII. În anul 1951 se hotărăște ca școala de cultură generală să fie de 10 ani. Anul școlar 1957-1958 debutează cu o inovație, durata școlarizării revenind la 11 ani. Tot acum ia ființă învățământul mixt. La nivelul învățământului superior au fost înființate universitățile politehnice și institutele de învățământ superior dependente de Ministerul Educației, care stabilea numărul de locuri și modalitatea desfășurării examenului de admitere.

   Reforma din 1948 a transformsat școala romînească după modelul sovietic, clasa a IV-a de liceu devennd clasa a VIII-a a învățămîntului mediu. La rîndul său examenul de capacitate a devenit examen de admitere în clasa a VIII-a. De asemenea, în anul 1951 s-a hotărât ca elevii de clasa a X-a cu medii de peste nota șapte puteau urma în paralel clasa a XI- a.

   Regimul comunist din România a copiat cu fidelitate legislația U.R.S.S. în domeniul educației, la fel ca și sovieticii, care între anii 1918-1921 au lichidat autonomia universitară, la începutul anilor 1950 P.M.R. demarează procesul de reformare a învățământului superior, aceasta a însemnat înlăturarea unor cadre didactice de la catedră, pe motivul apartenenței la grupări de orientare fascistă. Legea 658 din 1946 instituie pierderea autonomiei univesitare, deoarece atribuțiile conducerii universităților au fost atribuite de ministru fără consultarea în prealabil a acestora, unui consiliu de nouă persoane.

   Stalinizarea învățământului a fost legiferată de adoptarea Decretului 175 pe 1948, în urma adoptării acestuia învățământul a fost exclusiv de către stat, remarcabil este faptul că deși acesta a suprimat orice inițiativă privată în domeniu, păstra totuși cele trei faze ale învățămîntului românesc interbelic. Un argument relevant în susținerea ideii că învățământul românesc a reprezentat copia fidelă a celui sovietic a fost dat de faptul că și în U.R.S.S., autoritățile nu agreau religia și învățămîntul religios, ghidîndu-se după afirmația lui Stalin "când tai lemne trebuie să sară așchii". Autoritățile de la București au interzis la rându-le o parte din cultele neoprotestante împreună cu instituțiile de învățământ aferente.

   Conform ideologiei comuniste, care se pretindea a fi o sumă de adevăruri universal valabile, reforma învățământului urmărea crearea unui individ ușor de controlat, ca urmare a ideologizării învățământului, procesul educațional din România a suferit transformări radicale după 1948, din acest moment procesul educațional a fost chemat să ofere informații neglijând rolul formativ al acestuia.

   Ca urmare a noilor prevederi legale educația în școli a fost supusă unui proces de politizare, au fost exercitate presiuni asupra fiilor de chiaburi, în vederea integrării acestora în noul sistem, limba rusă adevenit la rându-i obiect de studiu obligatoriu începând cu clasa a IV- a. Pe fondul evenimetelor din Ungaria, din anul 1956, la 30 octombrie în cadrul unei manifestații studențești la care au participat circa 3000 de studenți a fost criticată și legislația din domeniul învățământului, protestatarii solicitând scoaterea limbii ruse din programa universitară, reducerea orelor de marxism și autonomia universitară suprimată de regim.

   Aplicarea metodelor staliniste în învățământul românesc a avut aspecte de ordin pozitiv, dar și negativ. Printre aspectele pozitive sesizate la nivelul învățământului după anul 1945 se numără grija regimului pentru alfabetizarea populației prin sporirea localurilor de școală, a corpului prefesoral, dar și a numărului de elevi, ca urmare a gratuității și obligativității învățămîntului primar (de patru clase).

   Aspectele negative ale educației sesizate în perioada imediat următoare acaparării puterii în stat de către P.C.R. ulterior P.M.R., se referă la încercarea de uniformizare, laicizare și control a procesului educativ instituit ca urmare a legislației promovate în acest domeniu înainte și după anul 1948. Stalinizarea educației a urmărit crearea unui nou tip uman supus totalmente regimului și în același timp incapabil să gândească și să acționeze de unul singur. Conform politicii partidului noul individ trebuia să răspundă chemărilor regimului lipsindu-se de puterea de a discerne și așteptând ca totul să-i fie oferit de către stat.

În prezent, sistemul educațional românesc este împărțit pe două niveluri:

1. Pre-universitar, Învățământul preuniversitar este structurat în 5 cicluri:

1.1 Învățământul Preșcolar (sau Grădiniță) – se desfășoară pe parcursul a trei ani, fiind alcătuit din trei grupe: Grupa Mică, Grupa Mijlocie și Grupa Mare.

1.2 Învățământul primar (Școala Primară) – clasele 0 (pregătitoare) – IV

1.3 Învățământul gimnazial (Gimnaziu) – clasele V-VIII

1.4.1 Învățământul liceal (Liceu) – de patru sau cinci clase (clasele IX-XII / XIII)

1.4.2 Învățământul profesional (Școala de arte și meserii), care poate continua sau înlocui Liceul în pregătirea studenților pentru cariere care se bazează pe activități manuale sau practice.

1.5 Învățământul postilceal, poate dura între 2 și 5 ani.

2. Învățământul superior (studii superioare) a fost reorganizat pentru a fi în conformitate cu principiile procesului Bologna, care are ca scop construirea Spațiului European al Învățământului Superior. Ea are următoarele patru componente:

2.1 Studii de licență (Licențiat) 3-4 ani, pentru cele mai multe discipline 3 ani (din 2005)

2.2 Studiile de master (Masterat) 1-2 ani, pentru cele mai multe discipline 2 ani (din 2008)

2.3 Studiile de doctorat (Doctorat) au durata de cel puțin 3 ani (doctorand) (din 2006).

2.4 Învățarea continuă (cursuri postuniversitare, formare continuă).

Școală primară este obligatorie, ea cuprinzând clasa pregătitoare (fiind înscriși în general copiii în vârsta de 6 ani) și apoi clasele I-IV, fiind cunoscută sub numele de "învățământ primar", în timp ce de la vârsta de unsprezece ani și până la paisprezece ani este cunoscut sub numele de "educație gimnazială". Cele mai multe școli elementare fac parte din sistemul public școlar. Educația elementară privată are o cotă de piață de 0,5%, în conformitate cu Ministerul Educație, Cercetării și Inovării.[necesită citare]Educația în România este obligatorie până la terminarea clasei a X-a (sau până la vârsta de 18 ani).[7] Sistemul de învățământ este identic la nivel național și foarte centralizat.

Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de bacalaureat), licență (cadru de absolvirea a universității, după un examen și/sau a tezei), masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), doctorat (doctor, după o teză).

În 2011, rata analfabetismului adulților români a fost de 1.36%. În 2004, raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (locul 52 din lume). Rezultatele evaluării PISA efectuate în școli în anul 2000 a plasat România pe locul 34 din 42 de țări participante, cu 432 de puncte, reprezentând 85% din punctajul mediu.

Analiza perceptiei studentilor este esentiala in procesul de evaluare al mediului educational, acestia fiind un punct de plecare important in monitorizarea eficienta a calitatii in cadrul universitatilor, mai exact in identificarea punctelor slabe, precum si a modalitatilor de imbunatatire a situatiei actuale. Relevanta studiului este proportionala cu importanta evaluarii studentilor, acestia oferind un feedback esential asupra procesului de evaluare a mediului educational. Acesta poate fi determinat analizand anumiti indicatori ce stabilesc potentialul socio-economic de dezvoltare a fiecarei regiuni in parte. Astfel ca, in cele ce urmeaza, vor fi expuse pe scurt principalele repere ce tin de gradul de dezvolare pe cele opt regiuni ale Romaniei.

Cele opt regiuni de dezvoltare prezinta urmatoarele caracteristici generale pe populatia rezidenta in anul 2015:

Regiunea Nord-Vest (Bihor, Bistrita-Nasaud, Cluj, Maramures, Satu-Mare, Salaj)

Cu aprox 13 % din populatia tarii

Cu aprox. 52.6% populatie in mediul urban

Cu aprox. 11.7% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 75.07 ani

Regiunea Centru (Alba, Brasov, Covasna, Harghita, Mures, Sibiu)

Cu aprox 11.8 % din populatia tarii

Cu aprox. 57.7% populatie in mediul urban

Cu aprox. 10.9% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 76.01 ani

Regiunea Nord-Est (Bacau, Botosani, Iasi, Neamt, Suceava, Vaslui)

Cu aprox 16.4 % din populatia tarii

Cu aprox. 41.6% populatie in mediul urban

Cu aprox. 12.5% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 75.18 ani

Regiunea Sud-Est (Braila, Buzau, Constanta, Galati, Tulcea, Vrancea)

Cu aprox 12.5 % din populatia tarii

Cu aprox. 53.3% populatie in mediul urban

Cu aprox. 10.6% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 74.98 ani

Regiunea Sud-Muntenia (Arges, Calarasi, Dambovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova, Teleorman)

Cu aprox 15.4 % din populatia tarii

Cu aprox. 39.5% populatie in mediul urban

Cu aprox. 10.7% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 75 ani

Regiunea Bucuresti-Ilfov (Ilfov, Bucuresti)

Cu aprox 11.5 % din populatia tarii

Cu aprox. 90 % populatie in mediul urban

Cu aprox. 8.9% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 77.5 ani

Regiunea Sud-Vest Oltenia (Dolj, Gorj, Mehedinti, Olt, Valcea)

Cu aprox 10 % din populatia tarii

Cu aprox. 46 % populatie in mediul urban

Cu aprox. 11.2% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 75.18 ani

Regiunea Vest (Arad, Caras-Severin, Hunedoara, Timis)

Cu aprox 9 % din populatia tarii

Cu aprox. 61.5% populatie in mediul urban

Cu aprox. 11.2% populatie tanara (15 – 24 ani)

Speranta de viata de aprox. 75.38 ani

Fig. 21. EvolutiaPIB-uluitotal regional intre 2000 – 2012

Sursa: INS

Dupa cum se poate observa si din figura 21, PIB-ul la nivel regional a inregistrat o crestere de la an la an. Cea mai productiva regiune este Bucuresti-Ilfov, asigurand aproximativ 25 % din totalul economiei nationale. La o distanta foarte mare de aceasta, urmeaza regiunea Sud-Muntenia, iar apoi Centru si Nord-Vest. Pe ultimul loc se situeaza regiunea Sud-Vest Oltenia. Daca urmarim elementele componente ale Produsului Intern Brut, se poate afirma ca valorile cele mai mari se inregistreaza astfel:

Pe agricultura, silvicultura si pescuit: Sud-Muntenia

Pe industria extractiva; industria prelucratoare; productia si furnizarea de energie electrica si termica, gaze, apa calda si aer conditionat; distributia apei; salubritate, gestionarea deseurilor, activitati de decontaminare: Bucuresti-Ilfov si Sud-Muntenia

Pe constructii: Bucuresti-Ilfov, urmat, la o distanta mare, de Sud-Est

Pe comert cu ridicata si cu amanuntul; repararea autovehiculelor si motocicletelor; transport si depozitare; hoteluri si restaurante: Bucuresti-Ilfov

Pe informatii si comunicatii: Bucuresti-Ilfov, urmat de Nord-Vest, la o distanta considerabila

Pe intermedieri financiare si asigurari: Bucuresti-Ilfov, urmat de Nord-Vest, la o distanta considerabila

Pe tranzactii imobiliare: Bucuresti-Ilfov, urmat de Nord-Est, Nord-Vest si Vest

Pe activitati profesionale, stiintifice si tehnice; activitati de servicii administrative si activitati de servicii suport: Bucuresti-Ilfov si Sud-Muntenia, plasat la o distanta mare de primul

Pe administratie publica si aparare; asigurari sociale din sistemul public; invatamant; sanatate si asistenta sociala: Bucuresti-Ilfov, urmat de Nord-Est

Pe activitati de spectacole, culturale si recreative; reparatii de produse de uz casnic si alte servicii: Bucuresti-Ilfov, urmat de Nord-Vest

Fig. 22 Evolutia castigului salarial nominal mediu net pe regiuni intre anii 2008 – 2014

Castigul salarial nominal mediu net a avut o usoara crestere pe parcursul anilor, regiunea Bucuresti-Ilfov, fiind din nou, pe primul loc, la o distanta ridicata, cu 2400 lei (fig. 22). Pe locurile urmatoare vin, in aceasta ordine: Vest, Sud-Muntenia si Sud-Vest Oltenia. Examinarea datelor pe activitatile nationale ale economiei nationale arata faptul ca cele mai mari castiguri salariale nominale medii nete se inregistreaza in: industria extractiva (3260 lei), productia si furnizarea de energie electrica si termica, gaze, apa calda, aer conditionat (3093), informatii si comunicatii (3357 lei)), intermedieri financiare si asigurari (3708 lei), dar si activitati profesionale, stiintifice si tehnice (2442 lei) sau administratie publica si aparare, asigurari sociale din sistemul public (2754 lei). Pe toate aceste ramuri domina regiunea Bucuresti-Ilfov, venind din urma Nord-Vest, Centru, Sud-Muntenia sau Vest. Singura ramura in care Bucuresti-Ilfov este depasita (nu cu mult) apartine invatamantului, cu o medie de 1721 lei. Aceste regiuni sunt: Vest (1845 lei), Nord-Est (1832 lei), Sud-Est (1734 lei) si Nord-Vest (1733 lei).

Fig. 23 Evolutia ratei somajului pe regiuni, intre anii 1991 – 2014

Rata somajului pe regiuni a inregistrat de-a lungul timpului fluctuatii, avand o tendina de scadere (fig. 23). In prezent, cea mai mica rata a somajului este gasita pe regiunea Bucuresti-Ilfov, urmata de Vest si Nord-Vest. Cea mai mare rata a somajului apartine regiunii Sud-Vest Oltenia. Insa in comparatie cu rata somajului la populatia tanara, se observa discrepante foarte mari (fig. 24). Pe populatia tanara (15 – 24 ani), cea mai mare rata a somajului este inregistrata in zolele Centru si Sud-Muntenia. Surprinzator, cea mai mica rata a somajului aici apartine regiunii Nord-Est. Acest fapt poate arata ca insertia tinerilor pe piata muncii se face cu dificultate.

Fig. 24 Rata somajului pe populatia tanara comparativ cu rata somajului pe total, in 2014

Fig. 25. Rata saraciei relative pe regiuni intre anii 2007 – 2013

Dupa cum se observa si din figura 25, rata saraciei relative variaza de la o regiune la alta. In prezent, cea mai mica rata inrgistreaza regiunea Bucuresti-Ilfov. Cele mai mari rate se gasesc in regiunile: Nord-Est, Sud-Est si Sud-Vest Oltenia.

Interesul asupra dezvoltarii regiunilor in Romania se reflecta chiar si in crearea proiectului ”Dezvoltarea de instrumente si modele de planificare strategica teritoriala pentru sprijinirea viitoarei perioade de programamre post 2013”. Rezultatele acestuia au fost prezentate intr-o conferinta tinuta in Bucuresti pe 21 noiembrie 2014. Unul dintre scopurile acestei conferinte a fost de a expune indexul de dezvoltare teritoriala prin definitii, modalitati de constructie a acestuia si utilitate in procesul de planificare strategica. La constructia acestui index au fost luati in considerare 20 de indicatori, aplicandu-se metoda rangurilor reale. Astfel prin implementarea acestui indice s-a putut crea urmatoarea harta (fig. 26):

Fig. 26. Indexul de Dezvoltare Teritoriala la nivel national

Acest grafic ilustreaza foarte simplu nivelul sau potentialul de dezvoltare al fiecarei regiuni. Majoritatea teritoriilor dezvoltate s-au format in jurul celor mai puternice orase din punct de vedere economic, dar si cu cele mai renumite centre universitare.

Astfel ca se poate explica foarte usor de ce s-au grupat regiunile intr-un anume fel pe invatamantul total, si altfel pe cel universitar. De exemplu, regiunea Nord-Est s-a izolat de celelalte pe invatamantul total, aceasta avand cea mai numeroasa populatie, si pe total, dar si pe cea tanara. De asemenea, aceasta deseori este considerata zona traditional subdezvoltata, in declin industrial si fragil structural. Alaturarea regiunilor Sud-Vest si Vest pe invatamantul total se poate explica prin faptul ca sunt vecine, dar si ca au un procent identic de populatie tanara. Cat despre asocierea regiunilor pe invatamantul superior, izolarea regiunilor Bucuresti-Ilfov sau Nord-Vest, se poate explica prin faptul ca universitatile de aici se bucura de cea mai mare recunoastere academica. Alaturarea regiunilor Sud-Est, Sud-Muntenia si Sud-Vest Oltenia poate fi explicata prin faptul ca majoritatea fiind din Sud, s-au format in jurul nucleului Bucuresti-Ilfov cu oferirea diverselor oportunitati, impregnand o evolutie asemanatoare.

Nivelul de educatie superioara (%) la nivel regional pe grupa de varsta 25-64 ani, intre anii 2003-2014.

1.2. Obiectivele cercetării. Importanță și delimitări conceptuale

Complexitatea și vastitatea problematicii legate de piața forței de muncă necesită realizarea unor delimitări conceptuale, necesare pentru conturarea clară a direcțiilor de cercetare, precum și stabilirea ariilor de cercetare care pot fi acoperite de o manieră fezabilă în prezenta teză de doctorat.

Principala direcție de cercetare se axează în mod predominant pe indicatorii relativi care definesc dimensiunile principale ale pieței forței de muncă: rata șomajului și rata de activitate. Acestea sunt considerate ca fiind parametrii măsurabili principali ai forței de muncă, făcând obiectul unor ample cercetări la nivel național, regional și internațional (vezi subcapitolul 1). Dimensiunea acestor indicatori influențează de o manieră esențială evoluția altor variabile fundamentale cum ar fi rata de inactivitate, populația descurajată, salariile, condițiile de muncă etc. Deși relațiile dintre parametrii principali și aceste variabile sunt esențiale, ele sunt totodată foarte complexe, făcând obiectul unor demersuri specifice de natură multidisciplinară. Astfel, inactivitatea și populația descurajată fac obiectul unor cercetări de factură socio-umană legate de săracie. Același lucru este valabil în cazul condițiilor de muncă, unde problematica ține fie de domeniul medical și juridic, fie de raporturile salariat-patronat.

Cu toate că locurile de muncă vacante afectează oferta de forță de muncă, ele sunt influențate în mod covârșitor de modul în care angajatorii folosesc resursele de muncă atrase pentru a satisface cererea de bunuri și servicii, depinzând în mod fundamental de aceasta.

Deși problematica formării salariilor și a veniturilor este strâns legată de cele ale activității, ocupării și șomajului, ea constituie o direcție de cercetare majoră distinctă datorită faptului că influențele acestora asupra altor fenomene economico- sociale sunt mult mai bine conturate, veniturile influențând mai ales nivelul de trai și consumul.

Această stare de fapt este reflectată de faptul că în multe cazuri, cercetarea care are ca obiectiv problematica veniturilor și a salariului, este tratată distinct de cea a indicatorilor relativi selectați pentru cercetarea mea.

Justificarea abordării distincte a indicatorilor relativi selectați în lucrare pentru cercetarea unor aspecte esențiale ale pieței forței de muncă este evidentă dacă examinăm structurile de diseminare a datelor și a ariilor tematice ale principalelor organisme naționale și internaționale care furnizează date și efectuează cercetări în domeniul pieței forței de muncă. Astfel, în tabelul 1, vedem că de foarte multe ori variabilele alese ca fiind indicatorii principali ai forței de muncă sunt grupați separat de ceilalți indicatori, iar indicatorii salariilor și ai costului muncii sunt grupați în secțiuni distincte față de ceilalți indicatori.

Cu toate că foarte multe cercetări, descoperiri și măsuri de politică economică se bazează pe acești indicatori, există încă aspecte neelucidate referitoare la factorii care determină evoluția acestora. Spre exemplu, teoria economică și literatura de specialitate identifică factori economici (creșterea PIB, rata dobânzii), factori instituționali (rata de impozitare a veniturilor, nivelul indemnizației de șomaj, rata de sindicalizare a forței de muncă etc.) și factori structurali care influențează rata șomajului, însă nu există abordări integrate care să identifice importanța relativă a acestor factori. De asemenea, cu toate că impactul demografic asupra forței de muncă este modelat de o manieră clară, nu există un mod de estimare a impactului pe termen lung al forței de muncă asupra ratei șomajului. Referitor la impactul îmbătrânirii populației, deși se cunoaște influența acestuia asupra forței de muncă, se știe foarte puțin despre măsura în care influențează migrația, componentă esențială a populației inactive.

Totodată, aceste variabile au un rol important în definirea și evoluția altor procese și fenomene economice. Rolul economic și social al muncii face ca aceasta să fie o componentă importantă a bunăstării, atât la nivel individual cât și la nivel societal. Astfel, rata de participare a populației active este o variabilă definitorie a indicatorilor compuși ai bunăstării (UNDP, 2014), șomajul este un element determinant al cheltuielilor cu protecția socială (Țițan și colab., 2014) și un determinant al magnitudinii fenomenelor migratorii (Harris și Todaro, (1970). La nivelul UE, efectele fenomenului de convergență a economiilor statelor membre admise în 2005 și 2007, care, cu o singură excepție, sunt foste țări comuniste, sunt relevate și de examinarea variabilelor de bază care definesc piața forței de muncă (rata șomajului și rata de activitate), precum și de variabile influențate de evoluțiile acestei piețe (rata migrației interne, venitul disponibil și intensitarea redusă a muncii) (Oțoiu și Țițan, 2014).

Aria de acoperire geografică a cercetărilor se rezumă în principal la țările UE, cu o atenție specială acordată României. Această opțiune este dată atât de apartenența țării noastre la UE, fapt care duce la intercondiționări legate de modul de funcționare al economiei României, precum și a pieței forței de muncă, atât din punctul de vedere al reglementărilor și practicilor referitoare la aceasta piață, cât și la interdependența dintre fluxurile macroeconomice date de gradul mare de integrare a economiei românești în economia comunitară. În măsura în care s-a considerat oportun și dezirabil, aria de acoperire s-a extins la țările OCDE, luându-se în considerare experiențele altor economii dezvoltate, precum și disponibilitatea unor rezultate preliminare avansate care nu se referă decât parțial la țările UE.

O problemă principală a analizei economice se referă la orizontul de timp pentru care se efectuează. Astfel se disting analizele pe termen scurt și cele pe termen lung, a căror dinamică și efecte sunt de multe ori diferite. În cazul pieței forței de muncă, dacă cererea poate crește destul de puternic datorită unei creșteri a cererii pentru anumite produse sau servicii, nu același lucru se poate spune despre ofertă. În analizele standard, oferta de munca la nivel macroeconomic este relativ inelastică (Benjamin și colab., 2002, p 56), generând fenomene de neadecvare a cererii la oferta forței de muncă, în condițiile în care nivelul salariilor este relativ rigid (Ehrenberg and Smith, 2012 pg. 508). De aceea, analiza noastră, care se axează pe oferta de muncă și echilibrul dintre cererea și oferta de muncă este efectuată pe termen lung, perioadă în care variabilele de bază analizate pot înregistra fluctuații semnificative, atât în raport cu factorii determinanți ai acestora, cât și în raport cu variabilele socio-economice pe care le determină.

1.3. PRINCIPALII INDICATORI AI FORȚEI DE MUNCĂ

La fel ca orice altă piață sau fenomen economic, dimensiunea, structura și evoluția pieței forței de muncă sunt cuantificate de anumiți indicatori cheie care definesc funcționalitatea acesteia, caracterizându-i starea și tendințele trecute și viitoare.

Cei mai utilizați indicatori se referă la dimensiunea pieței forței de muncă, fiind de regulă calculați pe baza datelor obținute din sondajele naționale referitoare la forța de muncă.

O imagine de ansamblu a acestor indicatori este oferită de structura site-ului de diseminare a datelor al Institutului Național de Statistică, unde datele referitoare la piața forței de muncă sunt prezentate într-o secțiune specifică (INSSE, 2014a).

Astfel, indicatorii principali ai pieței forței de muncă, pe baza definițiilor INSSE (2014a)1, sunt:

Indicatori absoluți (de nivel) care se referă la mărimea absolută a caracteristicii măsurate:

1. Resursele de muncă = populația având vârsta legală și aptă de muncă, inclusiv cea aflată în activitate.

2. Populația activă = oferta potențială de muncă, formată din populația ocupată și din șomeri.

3. Populația ocupată = persoanele care desfășoară activități aducătoare de venit (salariați, patroni, lucrători pe cont propriu si lucrători familiali).

4. Numărul de șomeri = populația aptă de muncă în situația în care nu lucrează, dar sunt în căutarea unui loc de muncă și sunt disponibile să înceapă lucrul în perioada imediat următoare (15 zile).

Această definiție stabilită de BIM poate diferi in funcție de prevederile unor reglementări naționale2.

5. Populația inactivă = persoanele care nici nu lucrează, nici nu sunt înregistrați ca șomeri in perioada de referință. Această categorie cuprinde elevi, studenți, pensionari, casnice, persoane întreținute, precum migranții (persoane plecate în străinătate).

6. Populația descurajată = persoanele inactive apte de muncă, care nu au căutat activ un loc de muncă deoarece fie au crezut că nu vor reuși să găsească unul, fie nu au știut unde să caute, fie au căutat în trecut fără succes. Populația descurajată este inclusă în populația inactivă.

7. Câștigurile salariale = drepturile salariale ale angajaților sau ale altor categorii de lucrători survenite în urma prestării muncii salariate

8. Costul forței de muncă = costurile totale ale unei întreprinderi legate de forța de muncă, cuprinzând salariile brute, participații la profiturile realizate și alte bonusuri, contribuțiile la asigurările sociale, cheltuieli de recrutare, formare, protecția muncii etc.

9. Locurile de muncă vacante, sunt acele locuri de muncă nou create sau care vor deveni libere, pentru care se caută activ persoane care le poate ocupa în perioada imediat următoare sau în intervalul de timp necesar ocupării acestuia.

10. Condițiile de muncă (accidente, conflicte de muncă, greve etc.).

Indicatori relativi, calculați ca raportul a doi indicatori absoluți, sunt folosiți la aprecierea calitativă a gradului în care nivelul indicatorilor absoluți de la numărător reflectă realizarea potențialului acestora în raport cu posibilitățile existente. Astfel, avem:

1. Rata de activitate, calculată ca raport dintre populația activă și resursele de muncă, este folosită pentru evidențierea gradului de participare a populației pe piața forței de muncă, altfel spus, în ce măsură resursele de muncă sunt atrase pe piața forței de muncă într-un interval de spațiu și timp.

2. Rata de ocupare, calculată ca raport dintre populația ocupată și resursele de muncă, arată în ce măsură resursele de muncă sunt efectiv utilizate într-un interval de spațiu și timp.

3. Rata șomajului, calculată ca raport dintre numărul de șomeri și populația activă, arată în ce măsură sunt efectiv utilizate resursele de muncă atrase pe piața forței de muncă.

4. Rata locurilor de muncă vacante, calculată ca raport între locurile de muncă vacante și totalul numărului mediu al salariaților din întreprinderi, arată în ce măsură cererea de locuri de muncă disponibile este acoperită.

Cu toate că indicatorii relativi, prin natura lor, oferă cea mai bună cuantificare a bunei funcționări a forței de muncă, unii indicatori absoluți sunt de asemenea foarte folosiți în aprecierea impactului său asupra altor sectoare economice și sociale, și în conturarea de politici macroeconomice și microeconomice. Astfel, numărul șomerilor și al persoanelor inactive este util în dimensionarea ajutorului social destinat acestora și al politicilor de încurajare a ocupării. Câștigurile salariale și costul forței de muncă sunt folosite de firme în deciziile referitoare la previzionarea activitățiiacestora. Evoluția locurilor de muncă vacante este folosită în aprecierea funcționalității unei economii. Condițiile de muncă reflectă modul în care angajatorii asigură bunăstarea angajaților și creează un cadru sustenabil necesar desfășurării în bune condiții a raporturilor de muncă.

Indicatorii menționați mai sus reprezintă variabilele de bază ale forței de muncă. La aceste variabile de bază se adaugă și alte variabile care ne ajută la aprofundarea unor aspecte specifice legate de piața forței de muncă, cum ar fi numărul de ore și zile lucrate, durata ocupării, durata șomajului, măsurile de protecție a pieței forței de muncă, gradul de sindicalizare al forței de muncă, date privind numărul și creșterile salariale agreate în urma unor contracte colective de muncă, resursele alocate pentru formarea profesională și incidența acesteia etc.

Datorita importanței lor, aceste variabile sunt incluse în statisticile oficiale și reprezintă indicatori cheie urmăriți de guverne și organizații internaționale ca OCDE, Comisia Europeană, Biroul Internațional al Muncii (BIM) etc. Faptul că aceste statistici sunt raportate pentru mai multe țări a dus la încercări de standardizare și omogenizare a raportării. În acest sens, BIM a publicat definiții referitoare la modul de calcul al acestor indicatori (ILO, 2010a), pe baza cărora sunt întocmite statisticile disponibile pentru o mare parte a țărilor lumii (ILO, 2010b). De asemenea, OCDE publică rate standardizate ale șomajului (OECD, 2014).

Pe baza teoriei și practicii economice, s-au definitivat și alți indicatori care cuantifică evoluțiile de pe piața forței de muncă. Dintre aceștia, NAIRU (Non-Accelerating Inflation Rate Of Unemployment), calculată ca fiind nivelul ratei șomajului care nu induce o creștere a inflației (Benjamin și colab., 2002, p. 20) este considerată ca fiind o estimare a ratei șomajului structural, folosită în calculele OCDE (Turner și colab., 2001).

Indicele GINI și prezentarea generală a sistemului de învățământ din Romania.

Rezultatele recensămîntului din 2011 evidentiaza modificări în structura nivelului de instruire și gradul de alfabetizare a populației în vîrstă de 10 ani și peste fata de anul 2002. Numărul persoanelor cu nivelul de instruire superior și general (secundar și obligatoriu) reprezintă 97% din totalul persoanelor în vîrstă de 10 ani și peste, față de 94,35 în 2002. Persoanele cu nivelul de instruire primar dețin in 2011, 14,18% și cei fără studii primare nefinalizate, 1,64%, față de 20,06% și respectiv, 2,96% în 2002. Astfel, la nivelul tarii se poate observa in 2011 o distributie relativ echilibrata a populatiei de 10 ani si peste: 41,2% dintre persoane au un nivel scazut de instruire (primar sau gimnazial), 13,88% au terminat o scoala profesionala, 27,55% au absolvit un nivel de instruire liceal sau postliceal de specialitate, iar 17,56% au terminat o forma superioara de invatamant.

Structura populatiei dupa nivel de instruire

Femeile au înregistrat performanțe la nivelul de instruire superior și post secundar in 2011 comparativ cu 2002, depășind cu 1,2 puncte procentuale bărbații cu același nivel de instruire (18,13% vs. 16,9%).

Structura populatiei pe sexe dupa nivelul de instruire

In 2011 fata de 2002 s-a redus decalajul între nivelul de instruire al populației din mediul urban și cel rural. În mediul urban persoanele cu nivelul de instruire superior și general (secundar și obligatoriu) reprezintă in 2011, 98,11% (96.82% in 2002) din numărul total al persoanelor în vîrstă de 10 ani și peste, în mediul rural acest nivel de instruire îl au 95,66% (91,47% in 2002). In mediul urban, ponderea persoanelor cu un nivel de instruire superior este de sase ori mai mare decat in mediul rural (12,22% fata de 2,16%), pe cand persoanele cu un nivel de instruire primar au o pondere de 2 ori mai mare in mediul rural decat in cel urban (9,54% versus 4,65%).

Structura populatiei pe medii dupa nivelul de instruire

Discrepanțe in ceea ce priveste nivelul de instruire se observa si între genuri. Bărbații și femeile din urban au avut in 2011 nivelul de instruire respectiv cu 3,53 și 6,26 puncte procentuale mai mare decît bărbații și femeile din sate.

Concomitent cu cresterea nivelului general de instruire a populatiei s-a redus cu aproximativ 50% proporția populației analfabete, de la 2,61% in 2002, la 1,36% in 2011. Numărul analfabetilor a scazut atat in mediul urban cat si in rural, respectiv cu 0,24 si 1,02 puncte procentuale. În ambele medii procentul femeilor analfabete este de 2 ori mai mare decat al bărbaților analfabeți.

Structura populatiei pe medii si sexe dupa nivelul de instruire

De asemenea, jumatate din populatia cu nivel de instruire primar este formata din persoane de 60 de ani si peste, persoanele de 25-49 ani reprezintand aproximativ doua treimi intre cei cu pregatire superioara. Distributia cea mai echilibrata pe grupe de varsta se intalneste la persoanele cu nivel de instruire liceal: 18,64% sunt tineri de 15-24 ani, 17,52% au varsta cuprinsa intre 25 si 34 ani, 34,55% fac parte din grupa 35-49 ani si 29,28% au 50 ani sau mai multi. Peste 40% din totalul populatiei cu studii superioare este formata din tineri cu varsta de cel mult 34 ani.

In ceea ce priveste distributia pe intervale de varsta a populatiei analfabete, populatia de peste 75 de ani a reprezentat in 2011 aproximativ 30% din totalul populatiei analfabete, urmata de populatia cu varsta cuprinsa intre 70-74 ani cu un procent de 8,5%.

Piramida populatiei dupa nivelul de instruire in 2011

Analizand repartitiei persoanelor de 10 ani si peste dupa nivelul de instruire pe regiuni de dezvoltare in 2011, se pot observa diferente semnificative. Astfel, in regiunea Bucuresti-Ilfov, ponderea populatiei cu pregatire superioara este de 30,81%, in timp ce ponderea populatiei cu studii primare sau fara studii este de 8,65% – pentru comparatie, la nivel national, procentele sunt de 14,38%, respectiv 15,83%, iar cel mai rau din acest punct de vedere se situeaza regiunile Nord-Est si Sud-Muntenia aici ponderea celor cu studii superioare fiind de 10,22%, iar cea a persoanelor cu studii primare de 19,47%, respectiv 10,54% si 18,48%.

Urmatoarea regiune dupa Bucuresti-Ilfov cu cea mai mare pondere a persoanelor cu studii superioare se inregistreaza in Regiunea Vest, respectiv 15,31%. In acesta regiune peste 40% din populatie are cel putin studii liceale, situatia fiind similara si in regiunile Centru si Nord-Vest. Cea mai mica pondere a populatiei care are cel putin studii liceale este de 32,98% si se intalneste in regiunea Nord-Est.

Distributia populatiei dupa nivelul de instruire pe regiuni de dezvoltare

Metodologia de calcul

– numarul de ani de scolarizare pe fiecare nivel de instruire

– ponderea populatiei cu un anumit nivel de instruire

– ponderea populatiei analfabete, =0

– ponderea populatiei fara scoala absolvita dar care a fost inscrisa in invatamant la un moment dat,

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul primar,

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul gimnazial,

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul professional si de ucenici

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul secundar complet (învățământul liceal),

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul post secundar non-terțiar (învățământul postliceal și de maiștri)

– ponderea populatiei ce a absolvit invatamantul tertiar

al populatiei

n – numarul nivelurilor educaționale

Indicele Gini al educatiei

Date – Recensamant 2002, Sursa: INS

Date – Recensamant 2011, Sursa: INS

Etapele construirii curbei de concentrare Lorenz-Gini

Curba Lorenz-Gini a educatiei pe total

Cu cat indicele este mai scazut, cu atât diferentele sunt mai mici. Acesta apartine intervalului [0;1]. Cu cat curba de concentrare se abate mai mult de la diagonala patratului, diferentele dintre grupe sunt mai mari.

2. Resursele educaționale și populația școlară. Factori de influență și importanța infrastructurii sistemului educațional la nivel regional

2.1. Factorii determinanți ai infrastructurii de învățământ la nivel regional

Multe dintre studiile cu privire la educație pornesc de la asumpția că aceasta reprezintă un determinant pentru bunăstarea socială (Apple și alții, 2010; Hallinan, 2001; Sadovnik, 2007; Saha, 2008; Wagenaar, 2007). Educația joacă un rol central în economiile dezvoltate, în crearea de oportunități pentru obținerea unor locuri de muncă dezirabile . Una dintre teoriile importante, care a ghidat inclusiv politicile educaționale din România, a fost cea care atestă importanța resurselor școlii pentru obținerea succesului școlar. Ceea ce a devenit dezirabil pentru sistemul de învățământ românesc în ultimii 25 de ani a fost reformarea acestuia astfel încât să se poată oferi egalitate de oportunitate în termeni de resurse ale școlii pentru toți elevii.

Astfel, unul dintre obiectivele majore ale sistemului de învățământ românesc a fost acela de a spori cantitatea și calitatea resurselor școlii prin acțiuni destinate îmbunătățirii infrastructurii materiale a școlilor și prin subcontractarea unor instituții care să ofere cursuri cu obiectivul de a îmbunătăți abilitățile pedagogice ale profesorilor. Din acest punct de vedere, este importantă înțelegerea rolului resurselor școlare pentru determinarea rezultatelor educaționale într-o țară postsocialistă afectată de procesul de dezindustrializare și globalizare, în care sistemul de învățământ a suferit transformări structurale și ideologice față de perioada comunistă. De asemenea, odată cu schimbarea structurii societății în perioada postsocialistă în care s-au intensificat inegalitățile economice și sociale, a devenit importantă înțelegerea rolului sistemului de învățământ românesc în crearea de șanse de reușită în viață tuturor elevilor, indiferent de categoria socială de proveniență. În același timp, studiile empirice realizate în țările occidentale au ajuns la rezultate care sugerează existența unui efect important al resurselor familiale asupra performanței școlare

Dezvoltarea unei regiuni depinde foarte mult de starea, tipologia, rangul și nivelul de dezvoltare a infrastructurii. Din această perspectivă, în strategiile de dezvoltare regională și de orientare a fondurilor de investiții, ca prioritate trebuie să se regăsească investițiile în diferitele tipuri de infrastructuri. Prioritățile strategiilor de dezvoltare regională în domeniul infrastructurii sunt legate în principal de dezvoltarea a două categorii de infrastructuri (Strategia de Dezvoltare a Regiunii Centru pentru perioada 2014-2020):

– infrastructura tehnică cu orientare asupra diferitelor tipuri și forme de transport, utilități publice, energie, comunicații;

– infrastructura socială ce include domenii precum educația, sănătatea, și alte servicii sociale prestate către societate.

Infrastructura de educație la nivelul Regiunii Centru este relativ bine dezvoltată, numărul total de unități preșcolare, școlare, liceale, postliceale, profesionale și de învățământ superior fiind de 1087 la finele anului 2011. Cele mai multe unități preșcolare, școlare și de învățământ superior au fost înregistrate în județele Brașov, Mureș și Sibiu, la polul opus situându-se județele Covasna și Harghita. Datorită scăderii natalității, în ultimii ani s-au desființat un număr relativ mare de unități școlare, de pildă în anul școlar 2010/1011 acesta s-a diminuat cu 53 față de anul anteriori la nivelul întregii regiuni.

În multe localități rurale ale Regiunii Centru infrastructura educațională (grădinițe, școli cu clasele I-IV sau I-VIII) se află într-o situație necorespunzătoare, iar dotările de care dispun aceste unități de învățământ nu se ridică la cerințele actuale. O parte din aceste 276 școli au fost deja modernizate în ultimii ani, inclusiv prin finanțări europene, celelalte urmând a fi modernizate în perioada viitoare. O problemă cu care se confruntă adesea copiii din mediul rural este distanța mare pe care trebuie să o străbată pentru a ajunge la școală. Preconizăm soluționarea acestei probleme prin susținerea dezvoltării programelor de transport școlar acolo unde acestea lipsesc. Cu toate că în perioada de programare 2007 -2013 au fost finanțate un număr relativ mare de proiecte, în prezent, la nivelul Regiunii Centru infrastructura de învățământ necesită investiții în reabilitarea, amenajarea, extinderea și modernizarea acesteia, atât în mediul urban cât și în cel rural. În ultimul timp, omenirea se confruntă cu o mare transformare, o revoluție a informației, un rol important în acest proces jucându-l internetul și tehnologia. Din ce în ce mai mult se pune accentul pe proiectele și platformele de educație online, pentru acestea fiind nevoie de investiții financiare.

În dezvoltarea infrastructurii de educație pentru următoarea perioadă de programare ar trebui avute în vedere finanțarea unor proiecte care să permită accesul la educația online în special în zonele rurale cu accesibilitate redusă.

Ĩn continuare va fi prezentata evolutia mediului educational din perspectiva infrastructurii de invatamant, dar si a resurselor umane. Astfel ca vor fi expusi principalii indicatori absoluti pe cele opt regiuni ale Romaniei. Datele au fost obtinute de pe site-ul Institutului National de Statistica si prelucrate in Excel.

Fig. 1. Distributia unitatilor scolare pe regiuni intre anii 1991 – 2016

Sursa: http://statistici.insse.ro/

Fig. 2 Distributia institutiilor de invatamant superior pe regiuni intre anii 1991– 2016

Din cele doua grafice (fig. 1 si fig. 2) se poate observa un fenomen foarte interesant: desi pe parcursul anilor s-a inregistrat un declin al numarului total de unitati scolare pe majoritatea regiunilor de dezvoltare, la numarul institutiilor de invatamant superior s-a constatat o crestere lenta, dar vizibila. Singura exceptie este regiunea Bucuresti-Ilfov, unde, pe numarul de unitati scolare, se poate observa, mai degraba, o stagnare, iar pe numarul de institutii de invatamant superior, o crestere exploziva, urmata de stagnare.

Fig. 3 Distributia salilor de clasa pe total / universitar in anul 2016

Din figura trei se prezinta situatia salilor de clasa pe total, dar si pe universitar. Regiunea Nord-Est are cele mai multe sali pe invatamantul total, iar regiunea Bucuresti-Ilfov, cum era de asteptat, pe invatamantul superior. La polii opusi se afla Bucuresti-Ilfov – pe total si Sud-Muntenia, pe universitar.

Fig. 4 Evolutia populatiei scolare pe regiuni, intre anii 1996 – 2016

Fig. 5 Evolutia numarului de studenti pe regiuni, intre anii 1996 – 2016

Si in aceste doua grafice (fig. 4 si fig. 5), regiunea Bucuresti-Ilfov este o exceptie. In general, pe majoritatea regiunilor, desi pe totalul populatiei scolare se inregistreaza o scadere, pe totalul numarului de studenti se observa o usoara crestere in timp.

Fig. 6 Distributia populatiei scolare pe mediul urban / rural in anul 1996

Fig. 7 Distributia populatiei scolare pe mediul urban / rural in anul 2016

Din graficele 6 si 7 putem trage concluzia ca proportia dintre rural si urban nu a variat prea mult din 1995 si pana in 2014. Cum era de asteptat, regiunea Bucuresti-Ilfov are o populatie scolara preponderent din mediul urban. In general, pe regiuni, cea mai mare populatie scolara provine din mediul urban. Doar in regiunile Nord-Est si Sud-Muntenia, proportiadintre cele doua medii este mai apropiata.

Fig. 8 Evolutia personalului didactic (total) pe regiuni, intre anii 1991– 2016

Fig. 9 Evolutia personalului didactic din invatamantul superior pe regiuni, pe anii 1991 – 2016

Din aceste doua grafice (fig. 8 si fig. 9) observam ca desi trendul evolutiei cadrelor didactice pe total este in descrestere, pe invatamantul superior, este in crestere. Prin analiza graficelor anterioare, era de asteptat acest rezultat. Pe total, cele mai multe cadre didactice sunt in regiunea Nord-Est, iar pe universitar, in regiunea Bucuresti-Ilfov.

Fig. 10 Evolutia numarului de PC-uri in invatamant intre anii 2002 – 2016

Fig. 11 Evolutia numarului de PC-uri in invatamantul superior pe regiuni, pe anii 2002 – 2016

Cat despre numarul de PC-uri, in invatamant se observa o crestere semnificativa, atat pe total, cat si in invatamantul superior (fig. 10 si 11). Ceea ce se remarca aici este faptul ca regiunea Nord-Vest este cea mai bine echipata din acest punct de vedere, pe total, iar in invatamantul superior este pe locul doi, foarte aproape de regiunea Bucuresti-Ilfov. Cea mai slaba evolutie, la nivel universitar, este inregsitrata in regiunea Sud-Muntenia, iar la nivel total, in regiunea Sud-Vest Oltenia.

Fig. 12 Evolutia numarului de absolventi (total) pe regiuni intre 1991 – 2016

Fig. 13 Evolutia numarului de absolventi din invatamantul superior pe regiuni intre 1991 -2016

Si aici (fig. 12 si fig. 13), pe regiuni, numarul de absolventi pe total este intr-o usoara scadere, iar pe invatamantul superior – intr-o usoara crestere, iar apoi stagnare, regiunea Bucuresti-Ilfov departajandu-se, din nou, de celelalte, cu perioade de cresteri explozive, desi dupa 2008 au fost inregistrate cresteri destul de mari, pe fiecare regiune.

Inregistrarea acestor tendinte, pe total, pot fi explicate, intr-o mare masura de declinul demografic cu care se confrunta Romania post-comunista. Iar la nivel universitar, tendintele pot fi determinate si de aparitia universitatilor particulare, dar si a schimbarilor politicilor educationale care au facut mai accesibila admiterea la facultati, aceasta fiind si pe fondul noilor cerinte ale Uniunii Europene, ce isi doreste crestea numarului oamenilor cu studii superioare.

2.2. Influența infrastructurii de învățământ asupra clasificării regiunilor României prin analiza cluster.

Pentru evidentierea asemanarilor sau a diferentelor pe educatie, prezentate anterior, va fi aplicat algoritmul cluster pe cele opt regiuni ale României (Vest, Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia, Sud-Vest Oltenia, Centru, București-Ilfov).

Analiza Cluster este definita ca fiind o metoda ce grupeaza in submultimi, elementele unei multimi (in cazul de fata – regiunile tarii), pe baza unor insusiri pe care acestea le detin. Primele analize de genul acesta au aparut in pe la inceputul anilor `30 in domenii ca psihologia, antropologia sau chiar biologia (cativa ani mai tarziu). Apoi s-au extins cu ajutorul aparitiei calculatoarelor electronice, iar ulterior a programelor statistice speciale. Modele cluster se diferentiaza in functie de modul de definire a distantei, a procedeelor de grupare sau a criteriului prin care se decide nivelul optim de grupare (Rotariu T. Et all, 2006).

Caracteristicile alese, in cazul acesta, sunt:

categoriile de unități școlare;

populația școlară;

personalul didactic;

număr PC-uri;

săli de clasa;

număr absolvenți.

Datele au fost culese de pe site-ul Institutului Național de Statistică, pe cei mai recenti ani, adica 2015 si 2016. Au fost alesi ultimii doi ani in aplicarea metodei, pentru a se vedea, de asemenea, daca, pe parcurs, mai apar modificari in gruparea regiunilor.

Prima analiza cluster (pe anul 2015) a fost realizată în R Studio prin algoritmul k-means, mai întâi pe totalul educației, iar apoi pe învățământul superior, pentru o comparație ulterioară. Algoritmul k-means, este unul dintre cele mai populare, acesta fiind cel mai direct si eficient ca volum de calcule, utilizand distanta euclidiana:

Fiind putine ca numar regiunile Romaniei, vor putea fi mai usor grupat, in functie de caracteristicile acestora pe educatie. Pentru interpretările din graficele urmatoare regiunile au primit următoarea numărătoare:

Nord-Vest – 1

Centru – 2

Nord-Est – 3

Sud-Est – 4

Sud-Muntenia – 5

București-Ilfov – 6

Sud-Vest Oltenia – 7

Vest – 8

Fig. 14 Dendrograma rezultata pe invatamantul total

Ĩn crearea dendrogramei s-au utilizat comenzile:

Fig. 15 Numar de clustere pe invatamantul total

În determinarea numarului de clustere s-au utilizat comenzile:

Dupa cum se poate observa si din figura 15, numarul ideal de clustere ar fi 4, iar din figura 14 se pot determina posibilitatile de grupare a celor 8 regiuni de dezvoltare. Pe invatamantul total Regiunea Nord-Est este izolata. In rest, regiunea Nord-Vest se grupeaza cu Sud-Muntenia, Centru cu Sud-Est si Bucuresti-Ilfov, iar Sud-Vest Oltenia cu Vest. Se poate observa, la prima vedere, ca unele regiuni s-au grupat cu vecinii lor. Interesant este faptul ca Bucuresti-Ilfov nu s-a izolat de celelalte regiuni, asa cum se intampla de obicei, pe analize ce iau in considerare indicatori macro sau microeconomici.

Fig. 16 Dendrograma rezultata pe invatamantul superior

Fig. 17 Numar de clustere pe invatamantul superior

Pe invatamantul superior, se observa, de asemenea, din figura 17, ca si aici numarul ideal de clustere ar fi 4, iar din figura 16 se determina posibilitatile de grupare a celor 8 regiuni de dezvoltare. Aici, dupa cum era si de asteptat, regiunea Bucuresti-Ilfov este izolata de celelalte. In rest, regiunea Sud-Est se grupeaza cu Sud-Muntenia si cu Vest-Oltenia, Centru cu Nord-Est si Vest, iar Nord-Vest se diferentiaza putin de acestea.

Pentru cea de-a doua analiza Cluster (pe anul 2016) s-a utilizat SPSS, cu scopul de a evidentia aplicabilitatea fiecarui soft statistic.

Aplicarea analizei Cluster pe invatamanul total, a adus la o impartire destul de similara cu cea din 2015. Doar regiunea Bucuresti-Ilfov a migrat de la o grupa la alta. Initial era cu Sud-Est si Centru, iar aici este cu Nord-Vest si Sud-Muntenia. Dendrograma de mai jos exemplifica mai bine situatia (fig. 19):

Fig. 19. Dendrograma pe invatamant total

La nivelul invatamantului universitar, de asemenea, situatia este similara cu anul precedent (fig. 20):

Fig. 20. Dendrograma pe invatamant superior

În ultimii ani, mediul economic a fost unul turbulent cu importante consecințe asupra tuturor activităților economice și sociale. Piața muncii a suferit transformări structurale determinate de factori precum globalizarea, progresul tehnologic, schimbările în structura populației și cele legate de preferințele de consum. Criza și-a pus amprenta asupra tuturor acestor evoluții, accentuând problemele deja existente: șomaj, ocupare vulnerabilă, sărăcie etc.

În plus, „tendința de scădere a numărului populației ocupate, înregistrată în ultimii ani, datorată în mod special crizei economice, va continua în viitorul apropiat”. Oamenii de știință indică educația ca una dintre posibilele soluții pentru o parte dintre aceste probleme, în special când se face referire la șomajul din rândul tinerilor. În acest context al transformărilor rapide de pe piața muncii, sistemul de educație este nevoit să facă față provocărilor reprezentate de posibila apariție a disparităților educaționale: supra-educație/sub-educație, supra-califi care/ sub-califi care, competențe peste sau sub cele cerute de locul de muncă, deficitul/ surplusul de califi cări, neconcordanța de califi cări cu cerințele locurilor de muncă.

Au fost analizate anumite disparități educaționale existente pe piața muncii din România cu soluții pentru o mai rapidă adaptare a sistemului de educație la cerințele locurilor de muncă. Pentru a afla care este percepția angajatorilor în ceea ce privește concordanța dintre cerințele locurilor de muncă și nivelul sau tipul de educație/califi care/abilități ale angajaților a fost realizată o anchetă statistică în rândul a 100 de respondenți. Cercetarea a avut trei obiective: evaluarea existenței deficitului de calificări și cauzele acestora, analiza neconcordanței de califi cări și principalele motive ale apariției acesteia, rolul educației și trainingului în reducerea acestor dezechilibre. Atunci când au fost întrebați despre opinia lor în ceea ce privește cauzele neconcordanței dintre cerințele locurilor de muncă și profi lul angajaților, angajatorii au considerat că responsabilitatea este împărțită între angajați (lipsa unor abilități comportamentale: motivație, loialitate, responsabilitate), sistemul de educație (relație defi citară cu mediul de afaceri) și companii (lipsa de preocupare de a găsi candidatul potrivit, de a-l pregăti și motiva). În acest context, sistemul de educație trebuie să facă față unor provocări importante: să anticipeze cerințele pieței muncii în termeni de califi cări, abilități și competențe, să atragă companiile în colaborări pentru trainingul studenților asigurându-le experiența cerută la primul loc de muncă, să creeze idei pentru noi afaceri și califi cări adecvate pentru acestea.

2.3 Studiul ierarhizării regionale prin prisma infrastructurii de învățământ