Evaluarea ȘI Posibilitățile DE Promovare A Patrimoniului Cultural ÎN Zona Hălmagiului

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ȘI SPORT

PROGRAMUL DE STUDIU GESTIUNEA ȘI AMENAJAREA TURISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

Lucrare de Disertație

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. Marcu Simion Stașa

ABSOLVENT:

Filip Petru Veronel

ORADEA

ANUL

2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ȘI SPORT

PROGRAMUL DE STUDIU GESTIUNEA ȘI AMENAJAREA TURISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

EVALUAREA ȘI POSIBILITĂȚILE DE PROMOVARE

A

PATRIMONIULUI CULTURAL ÎN ZONA HĂLMAGIULUI

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Conf. univ. dr. Marcu Simion Stașac

ABSOLVENT:

Filip Petru Veronel

ORADEA

ANUL

2016

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Încadrarea teritorială

I.1 Așezarea geografică a "țării" Hălmagiului

(Fig.I.1.)

Depresiunea Hălmagiului, este cunoscută și sub denumirea de Ținutul Hălmagiului sau Țara Hălmagiului, aceasta constituie una din "porțile" de pătrundere dinspre câmpie spre Munții Apuseni. Acest ținut prezintă un șir vast de defilee și micro depresiuni formate de bazinul Crișului Alb, începând cu cele din amonte (în partea estică) prin localitatea Ociu din județul Hunedoara și terminându-se cu cele din aval (în partea vestică) prin localitățile Gura Văii respectiv Gurahonț.

Ținutul este înconjurat de culmile muntoase ale munților Zărandului, în partea sudică, iar la nord de culmile munților Codru-Moma și Bihorului.

Climatul este unul temperat continental, având și unele influențe oceanice, cea ce reprezintă faptul că verile nu sunt atât de caniculare iar iernile mai blânde, astfel favorizează existența omului pe cele mai înalte culmi muntoase.

Ținutul este bogat în ceea ce privește rețeaua hidrografică râul principal (l-am amintit și mai sus) fiind Crișul Alb amintesc unii dintre afluenții săi: valea Hălmagiului (cu afluenții săi), valea Leucii din zona localității Vârfurile și valea Tăcășelelor din zona Gura Văii.

Rețeaua hidrografică a favorizat ca satele să se înșiruiască sub formă de salbă din aval până la izvoarele râurilor, chiar dacă solul este puțin productiv.

I.2 Drumul spre "țara" Hălmagiului

Călătorul care ajunge în gara de la Hălmagiu, indiferent că vine de la Arad sau Brad (județul Hunedoara), singurul segment feroviar, are în față o priveliște fermecătoare. Îl întâmpină o depresiune aproape ovală cu o câmpie întinsă și mărginită la nord-est de dealuri și de lanțurile muntoase reprezentate de munții Găina și Biharia.

Încântat de priveliște și înviorat de aerul rece ce coboară de pe muntele Găina, călătorul se îndreaptă spre Hălmagiu.

La circa 100 de m, drumul ce iese din gară se intersectează cu drumul european E 79 Deva Brad, Hălmagiu – Beiuș, Oradea.

În urmă cu peste jumătate de veac călătorii se urcau în birjele (Fig. I.2.) ce se găseau permanent în gară și se îndreptau spre centrul comunei deoarece era o distanță de 2 km până în centru.

(Fig.I.2.)

După urcare în birjă, ceilalți călători, ori chiar conducătorul ei, văzându-te străin, îți ofereau următoarele informații: "Câmpia aceasta, de la dreapta, se numește țarina de jos iar dealurile pe care le vedeți, la terminarea țarinii, se numesc Dealul Frumos și Frunză Verde. Dincolo de ele se află satele Poienari și Țohești. Vârful acela din dealul din partea stângă, se numește Dealul Furnicilor. Pe sub acel deal curge valea Hălmagiului, ce-și adună apele de sub versantul vestic al muntelui Găina pe care în fiecare an, la Sfântul Ilie, se ține "târgul de fete"."

Capitolul II

Caracterizarea regiunii

II.1 Așezarea geografică, suprafața

Din punct de vedere geografic Hălmagiu este situat în partea de est a județului Arad, anume în depresiunea Hălmagiului, așezat la poalele muntelui Găina, fiind centrul economic din ținut. La aproximativ 3 km, spre Vest, se găsește cursul râului Crișul Alb unde se pot observa dealurile Gorgona din șirul munților Zărandului.

Spre Nord limita e dealul Șortoc, iar în plan îndepărtat se poate observa muntele Biharia.

Localitatea se regăsește din punct de vedere al poziției geografice la 46°16ꞌ latitudine nordică și la 22°36ꞌ longitudine estică, altitudinea fiind de 247 m.

Suprafața Hălmagiului este de 998 de hectare.

Cele mai răspândite rețele de transport se regăsesc și în Hălmagiu, din punct de vedere feroviar Hălmagiu se regăsește pe segmentul Arad-Brad, iar din punct de vedere al transportului rutier Hălmagiu se află pe drumul european E 79 ce face legătura dintre Deva, Brad-Vârfurile,Beiuș, Oradea, care în Vârfurile se bifurcă cu drumul național ce face legătura cu municipiul Arad. Cu localitățile limitrofe comunică prin drumuri comunale.

II.2 Hidrografia

Hălmagiul este traversat de valea cu același nume, ce izvorăște de sub muntele Găina și care are următorii afluenți: valea Trestiei, valea Sârbilor, care la Hălmăgel se unește cu valea Luncșorii. Valea Hălmagiului mai primește un afluent în locul numit "Pietrar", valea Băneștilor și într-un final valea se varsă în Crișul Alb în dreptul satului Tisa.

Șanțul Mânjina amintește de vechiul curs al văii Hălmagiului cu secole în urmă. Acest șanț se formează în punctul numit "Morărești" din Hălmăgel, care colectează apele de sub dealurile Corlata, Frunză Verde, Bălanu și le varsă direct în Crișul Alb, trecând pe la est de gara C.F.R. Hălmagiu.

II.3 Geologia localității

Perimetrul comunei Hălmagiu aparține părții vestice a bazinului neogen al Zărandului, fiind limitat la nord, nord vest de muntele Biharia, la vest de muntele Codru Moma, la sud-vest de andezitele de Leasa și Vârfurile, iar spre est o deschidere spre Țebea.

Relieful este format din șisturi cristaline ce au fost străpunse de roci eruptivefiloniene în partea de nord- nord vest și de erupțile andezitice în partea de sud.

În acest bazin, alături de faună, s-au mai găsit și o specie de plante fosilizate ca: Quercus species, Carpinus species, Ulmus longifolia etc. care încearcă să stabilească vârsta bazinului.

II.4 Numiri tropice

Părțile limitrofe ale localității au primit de la străbunii noștrii nume care se păstrează până astăzi, așa se numesc următoarele numiri toponimice: Ciripărie, Corlată, Între Văi, Dumbravă, Livadă, Mânjina, Mărăcănești, Pământul Negru, Pomologhe, Punți, Rugi, Ruga Zii, Rovină, Stiubei, Sucești, Trouaș.

Numiri de dealuri: Bălanu, Corlata, Cornici (Rugă), Frumos, Frunză Verde, Naiu, Furnicilor, Gurguista, Lupina, Șortoc, Ungureștilor (la Criptă), Vlaicu, Vulpii.

Capitolul III

Scurt istoric

III.1 Originea numelui

Originea numelui a fost explicată într-un mod diferit uneori chiar în contradictoriu de unii lingviști și istorici, orientându-se după istoriografia maghiară.

Lingvistul Iorgu Iordan presupune că numele Hălmagiu ar proveni din cuvintele maghiare "alama", care înseamnă "măr" și "lagi", care înseamnă "pârâu, albie de râu, vale", o traducere directă ar însemna "vale cu mere".

Dar tot Iorgu Iordan mai vine cu o ipoteză care ar fi că numele Hălmagiu ar putea proveni și din substantivul maghiar "holm", care înseamnă "colină sau deal", iar acest cuvânt provine, la rândul său, din cuvântul slav "hâlm", care înseamnă "deal", fără a oferii vreo explicație cum a apărut din "hâlm" Hălmagiu. Pe scurt Hălmagiu ar însemna "vale cu mere" sau "deal".

Profesorul Traian Mager susține la rândul său că numele Hălmagiu ar proveni de la substantivul maghiar "holm", și ar însemna "ținut deluros", dar nici el nu explică evoluția de la "holm" la Hălmagiu.

Iar ultimul menționat de mine care a dezbătut această temă a originii numelui a fost Ștefan Pascu care presupune că numele Hălmagiu provine de la cneazul "Hălmagiu", ceea ce înseamnă că localitatea și-a luat numele de la întemeietorul său, dar nu se arată data atestării acelui cneaz și semnificația numelui său.

III.2 Demografia

Din păcate datele statistice privind numărul populației le avem numai din anul 1720-1721, la recensământul din acei ani s-a constatat că numărul locuitorilor din Hălmagiu era de 312 persoane.

Al doilea document referitor la numărul de persoane datează din anul 1834 și este semnat de protopopul Nicolae Adamovici. În perioada respectivă în localitate se găseau: 164 de case, 187 familii și un număr total de 951 de persoane, dintre care 892 erau români iar 59 rromi. Avem din perioada respectivă și reprezentarea persoanelor pe sexe și erau: 417 bărbați și 543 femei. Natalitatea în anul 1834 a fost de 37, având și o mortalitate de 39 de persoane, iar căsătoriile au fost în număr de 9.

Trebuie menționat faptul că în Transilvania matricolele de stare civilă au fost deținute până în anul 1895, iar în respectivele matricole se înregistrau: nașterile, căsătoriile și decesele după confesiuni, la datele de mai sus trebuie adăugate și persoanele care erau de altă religie decât de cea ortodoxă, cum ar fi: catolicii, uniții, protestanții, etc. al căror număr era de cel puțin 50-80 de persoane.

La finele anului 1872 în Hălmagiu erau: 176 de case, 144 de perechi cununate (prin religia ortodoxă), numărul total al populației era de 789 din care: 385 bărbați și 404 femei.

În anul 1898 în Hălmagiu erau: 235 familii și o populație totală de 1040 de locuitori (cuprinde toate confesiunile), din care: 826 români, 159 maghiari, 16 germani, 4 slovaci și 36 alte naționalități. După confesiune erau: 884 ortodoxi, 91 romano-catolici, 16 uniți, 19 reformați, restul alte religii.

În anul 1910 erau: 283 de familii și 1321 de locuitori, din care 681 bărbați și 640 femei, pe grupe de vârste erau:

de la 0 la 6 ani…………………………………………….154;

de la 7 la 11 ani…………………………………………..139;

de la 12 la 14 ani…………………………………………..92;

de la 15 la 19 ani…………………………………………123;

de la 20 la 39 ani…………………………………………399;

de la 40 la 59 ani…………………………………………282;

peste 60 ani………………………………………………..132;

În anul 1930 erau 308 famili și 1233 locuitori, dintre care 590 bărbați și 643 femei.

După starea civilă erau:

necăsătoriți…………………………………………………308 bărbați și 278 femei;

căsătoriți…………………………………………………….250 bărbați și 252 femei;

divorțați……………………………………………………..1 bărbat și 2 femei;

văduvi……………………………………………………….26 bărbați și 98 femei;

nedeclarați………………………………………………5 bărbați și 4 femei;

După naționalitate și limbă maternă erau:

români………………………………………………..1021;

maghiari…………………………………………………72;

germani………………………………………………….21;

bulgari…………………………………………………….1;

polonezi…………………………………………………..1;

evrei………………………………………………………38;

rromi……………………………………………………..68;

cehi……………………………………………………….11;

slovaci…………………………………………………….3;

La data de 7 septembrie 1936 erau: 283 de case și 1243 de locuitori după raportul făcut de primăria comunei Hălmagiu.

Structura socială a locuitorilor din Hălmagiu între anii 1964-1968:

I. AGRICULTORI: 70 din care numai 14 persoane trăiesc efectiv din agricultură restul de 56 au ca ocupație alte profesii.

II. MESERIAȘII: 106 din care:

pantofari……………6 din care lucrează efectiv…………….3;

cojocari…………….14 …………….8;

tinichigii…………..2 …………….2;

croitori…………….3 …………….3;

croitorese…………6 …………….2;

fierari………………7 …………….4;

frizeri………………4 …………….3;

tapițeri…………….1 …………….1;

tâmplari…………..7 …………….6;

mecanici………….7 …………….7;

mecanici C.F.R..4 …………….4;

frânghieri…………1 …………….1;

fotografi………….1 …………….1;

măcelari…………..4 …………….4;

șoferi………………8 …………….8;

teracotiști………..1 …………….1;

morari…………….4 …………….4;

electricieni………3 …………….3;

zidari………………2 …………….1;

minieri……………7 …………….7;

degari……………..6 …………….6;

zugravi……………1 …………….1;

vopsitori………….1 …………….1;

pădurari…………..2 ……………..2;

comercianți………4 ……………..4;

TOTAL 106 86

III. ANGAJAȚI LA C.F.R.

șefi de gară……1

impegați……….3

magazioneri…..2

acari…………….3

picheri………….2

TOTAL 11

IV. Muncitori angajați permanent sau ocazional…………..103;

Muncitoare angajate permanent sau ocazional………….74;

V. OCUPAȚII INTELECTUALE:

farmaciști……………………………………………..1;

funcționari la diverse instituții…………………42;

funcționare la diverse instituții………………..27;

învățători ce locuiesc în Hălmagiu…………..11;

învățătoare ce locuiesc în Hălmagiu………..12;

ingineri silvici………………………………………1;

medici umani……………………………………….2;

medici veterinari…………………………………..1;

medici stomatologi………………………………..1;

profesori……………………………………………..6;

profesoare…………………………………………..4;

oficianți sanitari……………………………………4;

tehnicieni veterinari………………………………1;

tehnicieni……………………………………………3;

studenți………………………………………………4;

TOTAL 126

VI. Femei casnice…………………………………………………251;

VII. Pensionari

bărbați……………………………………………….31;

femei…………………………………………………15;

VIII. Incapabili de muncă din cauza vârstei înaintate (peste 70 de ani)

bărbați……………………………………………….48;

femei…………………………………………………40;

Partea a II-a

Capitolul IV

Patrimoniul cultural

IV.1 Casele

Casele străbunilor noștri din zona Hălmagiulu, au fost simple și erau construite în cea mai mare parte din trunchiuri de stejari sau fagi, ciopliți în două sau patru fețe. Lemnele cioplite erau încheiate aproape ermetic, prin mădulari de lemn în mai multe locuri, iar la extremități prin crestături sub forma coadei de rândunică. Pereții erau izolați înăuntru și afară cu pământ, iar acoperișul era sub formă de trapez și era înalt.

Casa era compusă dintr-o anexă mare, având la intrare o tindă (prispă) și alături o cămară. Din păcate vechimea exactă a acestui timp de casă nu se cunoaște, dar câteva care au „supraviețuit” până la sfârșitul secolului al XX-lea ar avea o vârstă cuprinsă între 150-200 de ani după informațiile date de octogenarii și nonagenarii de azi, ele ar fi o continuare a altor case care coboară până în cele mai adânci epoci istorice.

Al doilea tip de casă este numiă „tip vagon” sau „linie”, u o vechime de 30-120 de ani, având două sau mai multe anexe, înșiruite una lângă alta, având frontul spre stradă, sau altele doar cu o cameră la stradă iar restul în continuare în interiorul curții.

Casele acestea au o fundație din piatră și pereții sunt din lemn, piatră sau cărămidă și acoperișul cu țiglă, (unele puține la număr cu șindrilă). În față au un târnaț (coridor) larg de aproximativ 1 m, din care se poate intra în fiecare cameră, de asemenea peretele despărțitor dintre camere are o ușă prin care se face intrarea dintr-o cameră în alta. Fiecare cameră e prevăzută cu un geam în peretele dinspre târnaț și altele înspre stradă sau curtea interioară. Plafonul acestui tip de casă e construit din scânduri de brad, iar grinzile din stejar sau brad.

Camera dinspre stradă are rol de cameră de oaspeți, în ea se păstrează lucrurile de valoare și hainele de sărbătoare. A doua cameră e pentru uzul familiar, iar a treia pentru bucătărie. Fumul rezultat din arderea combustibilului (în general lemn) prin care camerele sunt încălzite este transportat printr-un burlan în horn sau în „băbura” din pod.

Ultima categorie de case cuprinde locuințele construite din materiale durabile, pe fundații din piatră cu centuri de beton și fier. Pereții sunt construiți din cărămidă iar acoperișul are formă de piramidă și e făcut din lemn. Treptele folosite la intrarea în casă sunt făcute din piatră, ciment și mozaic unele au în față terasă acoperită cu beton, tablă sau sticlă.

Camere sunt împărțite după gradul de comfort și funcționalitate, aceste case construite în ultimele trei decenii, au la intrare un hol prin care se intră în camere, apoi bucătăria,cămara pentru alimente și camera pentru baie. Curțile sunt împrejmuite cu un gard din scânduri, leațuri, sau plase din sârmă fixte pe stâlpi din lemn de stejar, ciment sau fier, iar porțile de cele mai multe ori sunt făcute din fier. Vechile garduri făcute din nuiele împletite pe pari și acoperite cu spini au rămas doar în fundul grădinilor sau la locuitorii săraci.

La fel ca și casele și mobilierul diferă în funcție de tipul locuințelor prezentate mai sus, astfel, în puținele case strămoșești, acoperite cu paie, se găsește mobilierul specific acestora, în locuințele de tip vagon, linie găsim mobilier fabricat după moda dinainte de al doilea război mondial (1939), iar ultimul timp de case, construite în ultimele trei decenii găsim mobilier modern.

a. Casele strămoșești descriere

Pentru că întreaga familie își petrecea viața într-o singură încăpere funționalitatea era foarte vastă ea cuprindea: camera de zi, dormitorul și bucătăria, pentru că spațiul era foarte restrâns, fiecare „bucățică” era folosită la maximum.

Sub geamul de la stradă se ținea o laviță, ladă lungă cu spătar în care se țineau hainele, în fața ei se punea o masă, iar pe lângă pereți pe o parte și pe alta a geamului se așezau câte un pat. Pe paturi erau puse așa numitele „strujacuri” (saltele, cuvânt folosit în secolele XIX-XX, ocazional și de persoanele vârstnice din zonă), ele sunt confecționate din pânză groasă țesută în casă și umplută cu paie de ovăz, grâu sau foi de porumb. Cearșafurile erau din pânză de cânepă, lucrate în casă, apoi pernele și peste o pătură din lână, sau o dună (plapumă) care era umplută cu fulgi de gâscă ori de găină. Paturile erau acoperite cu un covor de lână confecționat tot în casă, având diferite culori și figuri. De sărbători paturile erau acoperite cu cuverturi albe având la colțuri ciucuri și dantele.

În prelungirea paturilor se așezau lavițe cu spate și zona destinată dormitorului era asigurată. Pereții erau împodobiți cu prosoape atent țesute, farfurii din ceramică sau din porțelan, icoane și fotografii reprezentând membrii familiei, iar deasupra geamului se punea o oglindă în jurul căreia se punea cel mai frumos ștergar. Casele erau construite fără cuie din fier doar din lemn, iar plafonul era așezat pe o grindă masivă din stejar.

În cea dea doua jumătate a încăperii se afla un mobilier tot așa de simplu, având funcționalitate prepararea mâncării. Lângă peretele opus celui de la stradă era construită „mașina de gătit”, care era construită din piatră sau cărămizi iar deasupra ei era așezat un platan (plită) din fier. După spusele persoanelor vârstnice mașina de gătit în secolul al XIX-lea se numea „camniță”, aceasta era construită pe o piatră mare și lată, denumită vatră, iar în jurul ei se construiau pereții din piatră sau cărămidă cum am amintit mai sus, forma acesteia era exact ca a unui cuptor, fumul rezultat din arderea lemnelor intra printr-un horn și ieșea în pod, unde familia își ținea carnea la afumat. Deasupra camniței pe un perete era fixat „blidarul”, o etajeră din lemn cioplită având unele încrustări. Pe acesta se așezau farfuriile din ceramică, lingurile din lemn sau metal, și alte obiecte pentru mâncare. În apropierea camniței se mai găsea un scaun din lemn de stejar, pe care se țineu vase cu apă, unele erau construite din lemn de brad (donițe, carturi, ciubărașe, etc.) iar altele din pământ cum ar fi (oluri, căntuțe smălțuite, oale, ulcele, etc.). În încăpere se mai găseau câteva scaune cu picioare joase care erau folosite de copii și bătrâni când se adunau lângă foc. Dacă mai era spațiu în casă se mai punea o ladă pentru hainele de sărbătoare și o targă pe care se odihneau membrii familiei în timpul zilei. Pereții casei se văruiau, atât în interior cât și în exterior, măcar o dată pe an.

b. Casele de tip vagon-linie

Casele din această categorie care au cel puțin două camere, au un mobilier mult mai bogat, sunt mult mai practice și nu în ultimul rând mai moderne. Aici avem o cameră destinată exclusiv dormitului, unde cele două paturi sunt așezate alăturat pe un perete, iar în continuarea lor se găsește o masă acoperită cu o față de masă cât mai frumoasă, țesută în casă, cu o vază de flori sau alt obiect decorativ.

În ceea ce privește lenjeria de pat, ea se compune din saltele, perne cu fulgi de gâscă sau de găină, plapume, iar cuverturile în cea mai mare parte sunt cumpărate din comerț. Pe langă cele menționate în cameră se mai găsesc: două dulapuri, o toaletă, două noptiere și mai multe scaune. Tablourile, fotografiile cu membrii familiei și icoanele nu lipsesc nici ele de pe pereți. La geamuri sunt perdele, iar pe jos sunt preșuri sau covoare.

Altă cameră este mobilată și ea cu unul sau două paturi, masă, scaune, un dulap, etajeră, mașină de cusut, etc. iar după ce s-a introdus electricitatea cu diferite aparate electrice cum ar fi: radio, televizor, reșou, etc. . Această cameră având funcționalitatea de dormit, sau cameră de zi.

Camera care are ca funcție bucătăria are următoarele: soba de gătit, masa, un dulap numit „credenț”, construit din scânduri și are polonice pentru vase și o vitrină din sticlă transparentă. În acest dulap se păstrează vesela și tacâmurile. În această cameră se mai poate găsi și un pat sau o dormeză și diferite scaune. Fumul rezultat de la încălzirea camerelor ori de la soba pentru prepararea mâncării se duce în horn sau în pod pentru afumarea diferitelor produse.

c. Iar mobilierul din casele moderne

Mobilierul din aceste case care au fost construite în ultimele două-trei decenii au fost cumpărate din comerț, ele se compun din mobile combinate, vitrine pentru sufragerie, dulapuri, etc. Încălzirea camerelor se face prin sobă de teracotă, iar fumul este scos prin horn afară, deasupra acoperișului. Pardoseala este făcută din scânduri de brad, sau parchet și se acoperă cu covoare. Tablourile și fotografiile împodobesc pereții, iar iluminatul este electric. Majoritatea caselor au apă curentă folosită la bucătărie și pentru baie. Acest nou tip de locuințe creează un altfel de comfort locuitorilor din această depresiune.

IV.2 Portul popular din zonă. Îmbrăcămintea.

Din punct de vedere administrativ zona Țării Hălmagiului s-a separat de peste un secol de partea răsăriteană a fostului comitat (județ) Zărand, dar din punct de vedere etnografic încă face parte și azi de aceeași zonă cunoscută sub numele de „moții crișeni”.

Unele trăsături comune în vorbire, obiceiuri, îmbrăcăminte le vedem și la vecinii din jurul Hălmagiului situați tot pe valea Crișului Alb, în amonte până spre Brad, precum și în aval de Hălmagiu, unde nu se întâmplă nici o schimbare cu privire la modelul, fasonul, florile, ornamentele și cusătura cojoacelor.

Portul, evidentiază zona în care locuiește cel care îl poartă, condițiile de viață, cât și ocupația lui. Dacă în trecutul nu prea îndepărtat această ținută era la „modă”, astăzi situația aceasta este cu totul schimbată. Cauza acestei schimbări este că principala activitate a locuitorilor nu mai este agricultura ci meseriile, comerțul și ocupațiile intelectuale, îmbrăcămintea a devenit una urbanistică.

În urmă cu un secol bărbații purtau păr lung, vârstnicii considerau că părul lăsat lung e un semn al maturității și a demnității. Acest „trend” a ținut până la mijlocul secolului al XX-lea. Îmbrăcămintea bărbaților pe timpul verii erau hainele din pânză de cânepă și bumbac, împreună cu izmenele largi și lungi până la genunchi. Dacă vara îmbrăcămintea era mai sumară, atunci iarna, peste aceste haine foloseau cioareci albi din lână strânși pe picior și cu o vipușcă neagră sau albastră. Buzunarele erau drepte iar deasupra lor se coseau ornamente din postav. Peste cămașă îmbrăcau un cojoc alb, din piele de berbec, și acesta avea ornamente cusute pe piept, flori cusute cu ață neagră sau lână fină colorată diferit.

Peste cojoc îmbrăcau o țundră neagră, care trecea de genunchi și era tivită cu un postav de culori, de obicei culoarea predominantă era un roșu închis sau albastru. Țundra era împodobită cu diferite ornamente la manșete și în dreptul brâului, cu un postav de culoare roșie închisă sau albastră.

Pe cap aveau o căciulă neagră din piele de miel, iar în mâini mănuși din lână cu un singur deget, care erau împletite în casă, iar în picioare aveau opinci, bocanci sau cizme, depinde fiecare după starea financiară.

În schimb femeile erau îmbrăcate în poale și cămașă de pânză țesute de ele, peste ele îmbrăcau o bluză și o fustă largă, numită „rochie”, încălțămintea era formată din ciorapi de lână, ghete sau cizme. Iar peste bluză îmbrăcau un cojoc din piele de miel, vopsit maro, împodobit cu flori de culori deschise pentru femeile tinere și flori de culori închise pentru cele mai în vârstă. Femeile bătrâne purtau cojoc alb împodobit cu ornamente cusute cu ață neagră. Pe cap aveau o năframă de culoare închisă iar în timpul iernii, pe deasupra, se mai adăuga un șal din lână neagră. Unele femei se îmbrăcau cu țundră neagră, la fel ca bărbații.

Din punct de vedere al identificării, portul țundrei negre era caracteristic locuitorilor din depresiunea Hălmagiului, iar confecționarea acesteia se făcea de diferiți meșteri populari din satele Bănești și Poienari.

La începutul secolului al XIX-lea etnograful Nicolae Dunăre spunea că femeile purtau părul așezat „în conci”, nevestele cu un păr mai bogat îl periau cu multă grijă, făcându-și un conci mai bogat, cu chicile (cozile) așezate mai sus. Fetele nemăritate după spusele aceluiași etnograf, se pieptănau diferit de fetele din ziua de azi, ele își adunau părul de pe tâmplă pe frunte, îl împleteau într-o chică, masivă, a cărei extremitate era împodobită cu o panglică colorată. De câteva decenii fetele își împletesc părul la spate, în una sau două codițe lungi, legate, de asemenea, cu câte o panglică. În depresiunea Hălmagiului a pătruns la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea bazmale negre (baticuri) de mari dimensiuni, de satin ori stofă, cu franjuri procurate din comerț.

IV.3 Traiul și hrana