Evaluarea ȘI Gestionarea Îndatorării LA Snc
CUPRINS
CAPITOLUL 1. DECIZIA DE FINANȚARE
Aspecte generale ale finanțării
Decizia de finanțare
Importanta deciziei de finanțare într-o întreprindere
CAPITOLUL 2. FINANȚAREA COMPANIILOR PRIN SURSE EXTERNE DE FINANȚARE
Finanțarea externă
Surse de finanțare a companiilor pe termen scurt
Surse de finanțare a companiilor pe termen mediu si lung
Bonitatea bancară
Capitolul 3. Indicatori financiari de evaluare și gestionare a îndatorării în cadrul companiilor românești
3.1 Lichiditatea
3.1.1 Analiza lichidității
3.1.1.1 Rata lichidității generale
3.1.1.2 Rata lichidității reduse
3.1.1.3 Rata lichidității imediate
3.2 Solvabilitatea
3.2.1 Analiza solvabilității
3.3 Îndatorarea
3.3.1 Coeficientul de îndatorare
3.3.2 Rata capacitații de îndatorare
3.3.3 Rata creditelor de trezorerie
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND EVALUAREA ȘI GESTIONAREA ÎNDATORĂRII LA SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE GAZE NATURALE ROMGAZ S.A.
4.1 Prezentarea societății S.N.G.N. Romgaz S.A.
4.2 Analiza ratelor de structură ale activului
4.2.1 Rata activelor imobilizate
4.2.1.1 Rata imobilizărilor necorporale
4.2.1.2 Rata imobilizărilor corporale
4.2.1.3 Rata imobilizărilor financiare
4.2.2 Rata activelor circulante
4.2.2.1 Rata stocurilor
4.2.2.2 Rata creanțelor comerciale
4.2.2.3 Rata disponibilităților
4.3 Analiza ratelor de structură ale pasivului
4.3.1 Rata stabilității financiare
4.3.2 Rata autonomiei financiare globale
4.3.3 Rata autonomiei financiare la termen
4.3.4 Rata de îndatorare globală
4.3.5 Rata de îndatorare la termen
4.4 Analiza lichidității la S.N.G.N. ROMGAZ S.A. în perioada 2012-2014
4.4.1 Ratele de lichiditate
4.4.1.1 Rata lichidității generale
4.4.1.2 Rata lichidității reduse
4.4.1.3 Rata lichidității imediate
4.5 ANALIZA SOLVABILITĂȚII LA S.N.G.N. ROMGAZ SA
4.5.1 Activul net contabil
4.5.2 Rata solvabilității patrimoniale
4.5.3 Rata solvabilității generale
4.5.4 Rata îndatorării totale
4.5.5 Rata îndatorării pe termen lung
4.5.6 Capacitatea de îndatorare
4.6 Ratele de îndatorare
4.6.1 Rata levierului (RL)
4.6.2 Rata datoriilor financiare (RDF)
4.6.3 Rata creditelor de trezorerie
4.6.4 Rata de rambursare a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare
4.7 Rata rentabilității financiare
CAPITOLUL 5. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Schimbările care au loc în economia românească impun unele reconsiderări teoretice și practice în comportamentul agenților economici.
Lucrarea este structurată pe 5 capitole. Primul capitol descrie decizia de finanțare și este prezentată importanța necesității acesteia în cadrul unei întreprinderi. Capitolul doi cuprinde bonitatea bancară și sursele de finanțare a companiilor atât pe termen scurt cât și pe termen mediu și lung. Alegerea oricărei surse externe de finanțare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecințele stingerii datoriilor formate și influența acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activității sale. În capitolul trei sunt prezentați indicatorii de evaluare și gestionare a îndatorării și anume: lichiditatea, solvabilitatea și îndatorarea.
Totodată, am efectuat și o analiză a acestor indicatori la firma S.N.G.N ROMGAZ S.A. În capitolul patru, am efectuat un studiu de caz la această firmă, prin analiza ratelor de structură ale activului și anume rata activelor imobilizate și rata activelor circulante. De asemenea am analizat și ratele de structură ale pasivului folosind rata stabilității financiare, rata autonomiei financiare globale, rata autonomiei financiare la termen, rata de îndatorare globală, rata de îndatorare la termen. Analiza lichidității la S.N.G.N ROMGAZ S.A. a fost realizată cu ajutorul ratelor de lichiditate, și anume: rata lichidității generale, rata lichidității reduse și rata lichidității imediate. Pentru a analiza solvabilitatea, am calculat activul net contabil,rata solvabilității patrimoniale,rata solvabilității generale,rata îndatorării totale, rata îndatorării pe termen lung și capacitatea de îndatorare. Ratele de îndatorare le-am calculat folosind rata levierului, rata datoriilor financiare, rata creditelor de trezorerie și rata de rambursare a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare. O altă rată pe care am calculat-o, este rata rentabilității financiare care măsoară capacitatea firmei de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu.
Lucrarea de licență am încheiat-o cu câteva concluzii referitoare la evaluarea și gradul de îndatorare al firmei.
CAPITOLUL 1. DECIZIA DE FINANȚARE
1.1 Aspecte generale ale finanțării
Finanțarea reprezintă totalitatea modalităților prin care agentul economic reușește să dispună în timp util de resursele financiare necesare realizării proiectelor propuse în condiții de eficiență maximă.
Mai întâi de toate, întreprinderea trebuie să răspundă de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadență în viitorul apropiat, asigurând-și astfel echilibrul financiar pe termen scurt.
Totodată, se pune problema lansării din partea întreprinderii în investiții de orice natură : tehnologice , comerciale , sociale, care să dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar. Rezultă că mijloacele financiare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.
În acest sens, întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăți.
Pe de o parte, ea ar putea fi în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiții cu rentabilitate pe temen lung.
Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operații pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.
Decizia de finanțare
În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și sursele împrumutate, criteriul acestei selecții fiind costul procurării capitalului.
Criteriul de selecție al surselor de finanțare îl reprezintă costul procurării capitalurilor, urmărind-se reducerea acestuia.
Costul capitalului este un cost mediu ponderat al diferitelor surse de finanțare la dispoziția întreprinderii și se determină cu ajutorul relației :
Decizia de finanțare reprezintă alegerea întreprinderii de a-și acoperi nevoile de finanțare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participație.
Decizia de finanțare este personală fiecărei întreprinderi și fiecărui proiect în parte.
Adoptarea deciziei financiare înseamnă a opta între fondurile proprii și creditele bancare cu scopul finanțării unui proiect sau adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii față de creditele bancare.
Actul deciziei de finanțare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea cu eficiență a fondurilor la dispoziție și obținerea unor rezultate optime.
Totodată, decizia de finanțare nu aparține exclusiv de întreprindere ci și de bancă, de facilitățile pe care le poate obține în negocierea creditelor sau de acționari și de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creșteri de capital, de existența sau inexistența capitalurilor libere de atras.
Dacă remunerația sau costul capitalului propriu și a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei de finanțare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este determinant.
Pentru a ușura posibilitatea alegerii între două căi de finanțare se recurge la analiza câtorva indicatori și anume:
rentabilității
solvabilității
lichidității
Incidența acestor indicatori asupra deciziei de finanțare se prezintă în felul următor:
dacă rentabilitatea calculată este mai mare decât rata dobânzii, atunci este recomandată apelarea la împrumuturi deoarece în asemenea cazuri îndatorarea participă la creșterea masei profitului și creșterea randamentului capitalului propriu.
decizia de finanțare prin îndatorare are o influență pozitivă asupra solvabilității, însă în cazul în care se produc unele pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
finanțarea prin îndatorare are influență pozitivă și asupra lichidității, însă datorită faptului că resursele primite prin îndatorare au un termen limitat este important ca durata de întrebuințare a resurselor să nu depășească data limită a sumelor împrumutate.
Niciunde nu există, în fapt, resurse financiare gratuite, motiv pentru care o bună cunoaștere, de către managerii financiari, a costului capitalului constituie o necesitate.
Fundamentarea deciziei de finanțare a întreprinderii presupune ca regulă, analiza următoarelor aspecte:
Perioada pentru care sursele de finanțare sunt necesare.
Costul surselor de finanțare.
Flexibilitatea contractului de finanțare.
Impactul fiscalității asupra politicii de finanțare a firmei.
Costurile de mandat (agent).
Problema asimetriei informației.
1.3 Importanța deciziei de finanțare într-o întreprindere
Dacă, teoretic, este posibilă realizarea unei structuri optime de finanțare, în practică, acest obiectiv este greu de îndeplinit, datorită problemelor de cuantificare a diferitelor variabile ce intervin în decizia de finanțare pe termen mediu și lung.
Totuși, teoriile prezentate privind structura optimă de finanțare a firmei oferă managerilor financiari câteva învățăminte importante.
În primul rând, acestea susțin posibilitatea identificării factorilor care influențează structura capitalului și, pe această bază, elaborarea deciziei structurii-țintă. Structura-țintă a capitalului poate fi un interval de rate ale îndatorării care se modifică în timp concomitent cu schimbarea condițiilor generatoare.
În al doilea rând, managerii financiari trebuie să aibă ca obiectiv o structură specifică a capitalului compatibilă cu strategia generală a firmei privind creșterea profiturilor, poziția pe piață , iar deciziile de finanțare trebuie elaborate în funcție de această structură.
În al treilea rând, stabilirea unei structuri optime de finanțare constituie un proces complex care implică o combinație de analiză cantitativă cu judecăți de valoare caracteristice managementului fiecărei firme.
Problematica finanțării firmei nu poate fi investigată științific fără o abordare adecvată a conceptului de cost al capitalului, ca principală variabilă de integrare a informațiilor de pe piața financiară, între cei ce pun capitalurile la dispoziție (investitorii) și cei care au nevoie de acestea (antreprenorii și firmele).
CAPITOLUL 2. FINANȚAREA COMPANIILOR PRIN SURSE EXTERNE DE FINANȚARE
2.1 Finanțarea externă
Finanțarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci când capacitatea de autofinanțare este sub nivelul programului de investiții.
Finanțarea externă este asigurată de bănci, instituții de investiții, organe ale sectorului public, cât și a celui privat.
Sistemul resurselor de finanțare externă include:
Resurse atrase:
aportul în numerar al acționarilor ca urmare a emisiunii de acțiuni simple și privilegiate pentru creșterea capitalului;
aportul în natură al acționarilor din tara sau celor străini la creșterea patrimoniului societății în active fixe și deci la creșterea capitalului social;
Resurse împrumutate:
credite bancare;
împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligațiuni;
finanțări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiții de rambursabilitate;
subvenții pentru investiții, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiții și pentru anumite categorii de investitori;
împrumuturi externe contractate direct sau cu garanții guvernamentale;
resurse specifice de finanțare: leasingulitatea identificării factorilor care influențează structura capitalului și, pe această bază, elaborarea deciziei structurii-țintă. Structura-țintă a capitalului poate fi un interval de rate ale îndatorării care se modifică în timp concomitent cu schimbarea condițiilor generatoare.
În al doilea rând, managerii financiari trebuie să aibă ca obiectiv o structură specifică a capitalului compatibilă cu strategia generală a firmei privind creșterea profiturilor, poziția pe piață , iar deciziile de finanțare trebuie elaborate în funcție de această structură.
În al treilea rând, stabilirea unei structuri optime de finanțare constituie un proces complex care implică o combinație de analiză cantitativă cu judecăți de valoare caracteristice managementului fiecărei firme.
Problematica finanțării firmei nu poate fi investigată științific fără o abordare adecvată a conceptului de cost al capitalului, ca principală variabilă de integrare a informațiilor de pe piața financiară, între cei ce pun capitalurile la dispoziție (investitorii) și cei care au nevoie de acestea (antreprenorii și firmele).
CAPITOLUL 2. FINANȚAREA COMPANIILOR PRIN SURSE EXTERNE DE FINANȚARE
2.1 Finanțarea externă
Finanțarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci când capacitatea de autofinanțare este sub nivelul programului de investiții.
Finanțarea externă este asigurată de bănci, instituții de investiții, organe ale sectorului public, cât și a celui privat.
Sistemul resurselor de finanțare externă include:
Resurse atrase:
aportul în numerar al acționarilor ca urmare a emisiunii de acțiuni simple și privilegiate pentru creșterea capitalului;
aportul în natură al acționarilor din tara sau celor străini la creșterea patrimoniului societății în active fixe și deci la creșterea capitalului social;
Resurse împrumutate:
credite bancare;
împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligațiuni;
finanțări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiții de rambursabilitate;
subvenții pentru investiții, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri de investiții și pentru anumite categorii de investitori;
împrumuturi externe contractate direct sau cu garanții guvernamentale;
resurse specifice de finanțare: leasingul , capitalul de risc, factoringul, etc.
Alegerea oricărei surse externe de finanțare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecințele stingerii datoriilor formate și influenta acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activității sale.
Surse de finanțare a companiilor pe termen scurt
Obiectul deciziei de finanțare constă în selecția surselor de capitaluri, la un cost achiziționare cât mai mic, în condiții de diminuare a riscului.
Finanțările pe termen scurt se referă la activele de exploatare al căror cuantum diferă prompt în funcție de creșterea sau descreșterea activității de la o perioadă la alta.
Studiul structurării pasivului bilanțului indică faptul că 40-60% din pasivul firmei este constituit din datorii pe termen scurt.
Perioada de finanțare nu depășește un an de zile, iar banii obținuți sunt cheltuiți de către antreprenori pentru procurarea materiilor prime, pentru onorarea la timp a salariilor muncitorilor sau pentru terminarea unor lucrări care se află în curs de execuție.
Finanțarea pe termen scurt se realizează pe baza altor surse, cum ar fi :
Surse atrase
Surse proprii
Surse împrumutate
Sursele atrase
Sursele atrase reprezintă cea mai însemnată categorie de surse de finanțare pe termen scurt. Acestea se reflectă sub forma datoriilor de exploatare și se desprind din relațiile contractuale ale întreprinderii cu partenerii din afara acesteia: furnizori, salariați, stat, creditori.
Acest gen de datorie este „gratuită”, deoarece nu se plătește în mod explicit o dobândă pentru aceste surse atrase scadențe relaxate, în relație cu încasările pentru care se va căuta o soluție să se realizeze foarte repede. Pasivele stabile și, în mod deosebit, creditul furnizor reprezintă o sursă spontană de finanțare și ele cresc concomitent cu tranzacțiile curente ale întreprinderii.
Creditul comercial reprezintă o obligație de plată ce apare pentru o firmă . Este un credit acordat între momentul recepționării mărfurilor/prestării serviciilor și momentul plații acestora .
Creditele comerciale sunt credite acordate de furnizor cumpărătorului și prezintă următoarele caracteristici:
•este un tip de finanțare nebancară, rezultă că nu este purtător de dobândă dar există posibilitatea aplicării unor penalități de întârziere)
•derulează conform clauzelor din contractul de vânzare/cumpărare, de regulă fiind acordat până la 90 de zile
•este foarte des întâlnit în special în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, cărora nu li se aplică același tratament din partea băncilor comerciale, precum marilor firme)
Creditele comerciale cuprind:
Creditul vânzător: reprezintă vânzările de mărfuri pe credit. Firma va apărea în două ipostaze și anume: cea de împrumutat (prin creditele furnizori) și cea de împrumutător (prin creditele-clienți)
Creditul cumpărător: reprezintă plățile în avans, iar firma poate fi atât beneficiară a avansurilor primite de la clienți, cât și plătitoare de avansuri către furnizorii săi.
Surse proprii de finanțare pe termen scurt
În afara surselor atrase de finanțare, ciclul de exploatare se mai finanțează si din surse proprii exprimate ca surplus al capitalurilor permanente după finanțarea integrala a imobilizărilor.
Chiar dacă presupune implicarea investitorilor de capitaluri la proprietate și la distribuția profitului net, acoperirea financiară a activelor circulante din fonduri proprii reprezintă cea mai sigură sursă de finanțare deoarece condiționează autonomie financiară și înlătură riscul retragerii forțate a capitalurilor.
Surse împrumutate de finanțare pe termen scurt
În cazul unei pierderi de trezorerie si în lipsa surselor atrase si a celor proprii de finanțare pe termen scurt, întreprinderea poate să recurgă la surse împrumutate de natura creditelor bancare pe termen scurt care pot fi credite de mobilizare sau credite de trezorerie.
Acestea prezintă dezavantaje deoarece nu se acordă decât într-un anumit plafon și sunt purtătoare de dobânzi foarte ridicate. În completarea surselor proprii și atrase, întreprinderea poate apela la credite bancare pe termen scurt, cum sunt creditele de trezorerie sau de scont.
Creditele de trezorerie sunt acordate de către bănci firmelor, la cererea acestora, pentru acoperirea nevoilor legate de decalajele existente între cheltuielile și veniturile din exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare (sezonalitate, lungimea acestuia etc.) dar și unele decalaje legate de mărimea creditului comercial,întârzieri în livrări .
Aceste credite, generale, prezintă pentru bancă un risc relativ important deoarece adesea ele sunt legate de activitatea curentă a întreprinzătorului și nu sunt garantate cu active certe. Ca urmare a riscului comercial inerent oricărui întreprinzător, banca însăși trebuie să analizeze, în momentul acordării creditului, situația economică a debitorului spre a se asigura de lichiditatea acestuia și deci de posibilitățile sale de rambursare a creditului.
Scontul reprezintă operațiunea de credit prin care bancherul pune la dispoziția unui client o sumă de bani în schimbul unui efect comercial (trată, bilet la ordin) înainte ca acesta să ajungă, la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision.
Astfel, fenomenul scontării se referă la vânzarea către băncile comerciale (sau andosarea către terți) a efectelor comerciale (titluri de credit) înainte de scadență.
Creditele de scont se acordă de către băncile comerciale în condițiile îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:
posesorul titlurilor de credit (trate, bilete la ordin etc. ) să fie client al băncii la care solicita scontarea;
titlul sa fie acceptat legal la plată;
intervalul de timp din momentul prezentării la scont și scadență să nu depășească 12 luni.
Creditul de scont are avantajul că este mai puțin scump, deoarece efectele scontate reprezintă o garanție suficientă pentru bancă. Ca dezavantaj se reține faptul că apelarea la acest credit de către firmă nu este întotdeauna posibilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid întotdeauna cu portofoliul de efecte deținut de firmă.
Pentru gestiunea ciclului de exploatare, costul creditelor reprezintă un criteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt.
Costul explicit al creditului este determinat de doi factori:
1. Rata dobânzii formată din:
rata dobânzii de referință: rata de referință a Băncii Naționale sau rata dobânzii la creditele interbancare
prima de risc privind tipul de credite, mai mare pentru creditele de trezorerie în comparație cu creditele de scont protejate suplimentar de dreptul cambial
prima de risc privind mărimea întreprinderii, mai mare pentru întreprinderile mici în comparație cu cele mijlocii, respectiv cele mari;
2. Comisioanele aferente
comisioanele de risc privind repercusiunea impozitului băncii pentru creditele acordate, imobilizare a resurselor băncii în credite acordate (fără depozite primite), cel mai mare sold debitor și pentru cea mai mare depășire de plafon prestabilit;
comisioanele de cheltuieli administrative privind decontarea cecurilor, efectelor comerciale privind viramentele bancare și cheltuielile întocmire a documentelor bancare etc. În general, cuantumul dobânzii de bază plătite de beneficiarii de credite este direct proporțional cu volumul creditului, durata de folosire și rata dobânzii:
În general, cuantumul dobânzii de bază plătite de beneficiarii de credite este direct proporțional cu volumul creditului, durata de folosire și rata dobânzii:
La creditele pe termen scurt se folosește calculul dobânzii simple, ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăși dobândă. Dobânda simplă se percepe asupra întregii sume acordate și se plătește la scadență.
Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda post-calculată, adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârșitul anului sau sfârșitul contractului.
La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică volumul său se determină și se reține de bancă la începutul contractului de credit; reținerea ei, încă de la început, din volumul creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic decât cel aprobat, ducând, astfel, la creșterea ratei efective a dobânzii.
Surse de finanțare a companiilor pe termen mediu si lung
Finanțarea externă pe termen mediu și lung a firmelor are următoarele surse de adresare : împrumutul obligatar, împrumutul bancar si leasing-ul.
Accesul la aceste surse este diferit, de la firmă la firmă și de la țară la țară, costurile sunt diferite pentru fiecare tip de finanțare pentru că și riscurile sunt diferite.
Când o firmă alege o sursă de finanțare pe termen mediu sau lung, ea trebuie sa aibă in vedere anumite criterii sau factori pe baza cărora sa se facă selecția.
Deși criteriul final urmărit este cel al maximizării averii acționarilor, lui ii premerg alte criterii importante.
Dintre aceștia amintim: costul, controlul firmei, disponibilitatea fondurilor, modificarea structurii capitalului, efectul asupra profitului pe acțiune, costul de oportunitate.
De asemenea, natura activității desfășurată de firmă, rata de creștere a veniturilor, situația competitivității și structura existentă a activelor dictează ce tip de finanțare este preferabil.
Finanțarea prin împrumut obligatar
Este cunoscut faptul că pentru firme, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creșterea acestuia poate prezenta greutăți, mai ales ca urmare a reticenței investitorilor determinată de situația financiară mai puțin fastă a unor firme sau de riscul prea mare asociat unei astfel de investiții.
În condițiile în care marile firme găsesc că finanțarea prin credit bancar este de ocolit (din cauza costului sau a condițiilor cerute de bănci), ele au ca alternativă împrumutul obligatar.
Deoarece accesul la acest gen de împrumut este limitat doar pentru firmele puternice și el se referă la sume importante ce trebuie să fie împrumutate, cu toată dezvoltarea împrumutului obligatar pe piețele financiare naționale și internaționale, el este totuși mai puțin răspândit ca forma de finanțare a majorității firmelor.
Împrumutul obligatar este un contract pe termen lung în care cel împrumutat emite obligațiuni către investitori și este de acord să efectueze plăți de dobânzi și să ramburseze la anumite date creditul obținut deținătorilor de obligațiuni.
Obligațiunile sunt active financiare care dau naștere la un flux de plăți, dinspre emitent spre investitor, ce constau dintr-o sumă constantă plătită periodic și o plată finală la scadență formată din plata ultimului cupon și o sumă globală numită valoarea la scadență, sau valoarea nominală.
Valoarea sumei restituite la scadența de împrumutat este, în mod obișnuit, apropiată de suma primită de el la emiterea obligațiunii.
Suma transferată de la creditor la cel împrumutat este denumită principal, prețul plătit pentru utilizarea capitalului este, de obicei, exprimat ca procent din principal si se numește rata cuponului, iar suma plătită periodic ca dobândă investitorilor se numește cupon.
Împrumutul obligatar poate fi obținut de către firme în urma realizării unor emisiuni de obligațiuni care pot fi publice sau private. Principala deosebire dintre emisiunea publica si cea privată a datoriei este că emisiunea privată plasează obligațiunile (datoria) direct la o instituție creditoare, nefiind deci oferită publicului.
Plasarea obligațiunilor este încredințată unui sindicat bancar care, de regulă, garantează plasarea împrumutului (se angajează să cumpere întreaga valoare a obligațiunilor emise), primind pentru aceasta un comision adecvat.
De asemenea, pentru ca firma să realizeze vânzarea obligațiunilor prin care dorește să se împrumute, ea trebuie să încheie un contract cu o firmă de administrare. Aceasta din urma trebuie aleasă de firma care emite obligațiuni și are menirea să-i reprezinte pe deținătorii de obligațiuni.
În mod obișnuit, firma de administrare îndeplinește următoarele trei funcții :
se îngrijește ca termenii (clauzele) contractului de împrumut sa fie respectați.
gestionează fondul de amortizare constituit de emitent în vederea răscumpărării obligațiunilor.
reprezintă pe deținătorii de obligațiuni dacă firma emitentă nu-și onorează obligațiile.
În general, contractul de împrumut obligatar este un document destul de voluminos și el include, în mare, următoarele clauze :
termenii de bază referitori la obligațiune (valoarea nominală, durata împrumutului, rata dobânzii) ;
descrierea activelor folosite pentru garantarea împrumutului ;
descrierea acordurilor protectoare sau restrictive (o serie de limitări si restricții impuse firmei emitente în vederea protejării investitorilor de riscul nerambursării creditului și dobânzilor) ;
înțelegeri privind fondul de amortizare folosit la răscumpărarea obligațiunilor ;
clauza răscumpărării ;
informațiile pe care firma împrumutată trebuie să le ofere pe întreaga perioadă a împrumutului deținătorilor de obligațiuni.
Suma împrumutului, una din principalele caracteristici ale împrumutului obligatar, nu este limitată juridic, firma stabilind-o în funcție de nevoile ei de fonduri și de capacitatea de rambursare pe care o deține. În practică, suma împrumutului obligatar este condiționata de situația de pe piața financiară, adică de capacitatea de absorbție a acesteia.
Durata împrumutului se stabilește în funcție de nevoile de acoperit și de persistența în timp a acestora, dar și de condițiile pieței; dacă rata dobânzii pe piața financiară este scăzută, este normal să se prefere împrumuturi pe termen lung și, dimpotrivă, când rata dobânzii este mai ridicată, împrumutul obligatar se caracterizează prin termene mai scurte pentru nu a ocaziona costuri prea ridicate cu capitalul.
Rata dobânzii sau a cuponului constituie rata de venit promisă investitorilor in obligațiuni. Ea este stabilită de firma emitentă împreună cu firma de administrare în funcție de randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe piața financiară, de riscul estimat în activitatea firmei și de durata împrumutului; nivelul ratei dobânzii trebuie să fie bine fundamentat pentru ca obligațiunile să se vândă într-un termen rezonabil.
Prețul de emisiune este suma plătită de un investitor pentru a cumpăra o obligațiune. Față de valoarea nominală a obligațiunii, prețul de emisiune poate fi mai mare, egal sau mai mic.
Prețul de răscumpărare sau de rambursare este prețul pe care firma emitentă îl plătește la scadență deținătorului obligațiunii. Acest preț, față de valoarea nominală a obligațiunii, poate fi egal sau mai mare (cu prima de rambursare).
Rambursarea împrumutului obligatar se poate face prin următoarele modalități :
rambursarea prin amortismente constante sau serii egale (se retrag de pe piața obligațiuni într-un procent anual constant, adică un număr egal de obligațiuni).
rambursarea prin anuități constante (firma varsă în fiecare an o sumă constantă reprezentând amortismente plus dobânzi în vederea stingerii treptate a datoriei).
rambursarea întregului împrumut la scadență.
Finanțarea prin împrumut bancar pe termen mediu și lung
Împrumutul bancar pe termen mediu și lung este un împrumut obținut pe lângă o bancă sau o altă instituție financiară și care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an.
Acest gen de împrumut este, în mod obișnuit, negociat direct între cel care solicită împrumutul și banca (sau alta instituție financiară).
Împrumutul pe termen mediu și lung este o sursă importantă de finanțare a firmelor. Decât sa aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obține un credit pe termen mediu sau lung structurat în așa fel încât scadența acestuia să coincidă cu viața economică a activelor ce vor fi finanțate. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activele finanțate pot servi la rambursarea ratelor la împrumut.
La angajarea unui împrumut bancar pe termen mediu sau lung, firma trebuie sa ia în calcul trei factori :
costul cu dobânda
garanțiile cerute de creditor
modul și termenele de rambursare
Împrumutul pe termen mediu si lung are trei mari avantaje oferite celor care recurg la el : rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere relativ reduse.
De asemenea, deoarece se negociază direct cu cei care acordă creditele, documentele formale legate de obținerea împrumuturilor sunt minime.
Obținerea sumelor necesare finanțării printr-un împrumut bancar pe termen mediu sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât dacă s-ar recurge la emiterea de obligațiuni.
În plus, un alt avantaj al împrumutului bancar este cel al flexibilității viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar. Astfel, în cazul acestuia din urmă, datorită numărului mare de deținători de obligațiuni, este imposibil să se obțină permisiunea de a modifica condițiile contractului, chiar dacă apariția unor noi condiții economice poate conduce la dorința celui împrumutat sau a deținătorilor de obligațiuni de a le schimba. În schimb, în cazul împrumutului bancar pe termen mediu sau lung, cei împrumutați pot, în general, conveni cu creditorul să modifice mutual condițiile contractuale.
Rata dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu sau lung poate fi ori fixă, pe întreaga perioada de acordare a creditului, ori variabilă. Dacă se utilizează o rată fixa, aceasta va fi, în general, stabilită aproape de rata dobânzii obligațiunilor cu aceeași scadență si același risc ca împrumutul bancar. Daca rata este variabilă, aceasta va fi, în mod obișnuit, stabilită cu un anumit număr de puncte procentuale peste dobânda bancară de referință sau rata interbancară oferită de piață. Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu și lung sunt garantate, iar contractele de credit prevăd și acorduri restrictive care să dea o mai mare certitudine creditorului în legătură cu recuperarea creditului acordat.
În privința rambursării, contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, în mod obișnuit, ca valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de angajare a acestuia. Aceasta înseamnă că firma va trebui să plătească periodic rate egale pentru rambursarea creditului și achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare se reduce riscul creditorului de a nu recupera creditul.
În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu și lung se prevede și o perioadă de grație (perioada în care nu trebuie rambursate rate la credit).
Perioada de grație este destinată să permită firmei împrumutate să se organizeze de așa natură încât sa înceapă să genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a începe rambursarea creditului.
În acest caz, dobânda în sumă absolută se calculează cu formula :
D = C · Tm · r
D = dobânda calculată pentru creditul angajat ;
C = suma inițială a creditului ;
Tm = perioada medie de acordare a creditului ;
r = rata anuala a dobânzii.
Finanțarea prin leasing
O alternativa de finanțare externa pe termen mediu și lung o reprezintă leasing-ul.
Contractul de leasing este o formă specială a contractului de închiriere prin care se obține utilizarea unui activ pe o anumită perioadă fără a obține un titlu legal asupra activului.
Pentru vânzătorii unor bunuri în leasing reprezintă o metodă de creștere a vânzărilor, în timp ce pentru cei care au nevoie de anumite active pentru activitatea de producție, leasing-ul reprezintă o procedură de finanțare.
Finanțarea prin leasing poate fi furnizată de către firme producătoare de bunuri ce pot fi folosite în activitatea economică, dar și de societăți comerciale specializate în asigurarea finanțării prin leasing.
Leasing-ul este o procedură de finanțare a investițiilor prin care o bancă sau o instituție financiară specializată achiziționează un bun mobiliar sau imobiliar pe care-l închiriază unei firme sau unei persoane private, acestea din urmă având posibilitatea să-l cumpere la sfârșitul contractului la un preț convenit (în general la valoarea reziduala).
Finanțatorul care cumpără un bun de la producător își acoperă prețul acestuia prin redevențele plătite de cel care ia în leasing acel bun. Redevența cuprinde, pe lângă amortizarea prețului de cumpărare și dobânda la capitalul investit, cheltuielile de administrare, precum și o cotă de profit. Redevențele sunt de așa natura calculate, încât să asigure amortizarea prețului într-o perioadă sensibil mai scurtă decât durata de folosința efectivă a bunului.
Contractul de leasing specifică condițiile și clauzele înțelegerii privind leasing-ul, incluzând :
perioada leasing-ului (care poate fi de la câteva luni la o perioada ce acoperă viața economică a bunului) ;
suma și perioada plăților cu chiria (redevența) ;
părțile responsabile cu suportarea costurilor, asigurării, întreținerii și reparării activului ;
condițiile anularii înțelegerii ;
opțiunea, daca există, de a cumpăra activele la finele leasing-lui.
Cele mai întâlnite tipuri de leasing sunt : leasing direct, leasing financiar, vânzare și leaseback si leasing-pârghie.
Leasing-ul direct oferă utilizatorului dreptul de folosire a unui bun, în timp ce acel care dă în leasing este producătorul bunului care-și reține dreptul de proprietate asupra bunului.
Cel care dă în leasing primește plăți de chirie de la locatar ca remunerație pentru utilizarea bunului.
Trăsăturile distinctive ale acestui tip de leasing sunt următoarele :
a) în mod frecvent acesta conține clauza ca producătorul (cel care dă în leasing bunul) să aibă responsabilitatea asigurării serviciului de întreținere a bunului ;
b) o alta clauză a acestui tip de leasing este clauza anulării care permite utilizatorului să renunțe la plata chiriei înainte de expirarea termenului de închiriere ; această clauză este importantă pentru utilizator, deoarece înseamnă că el poate returna bunul daca acesta se uzează moral în urma dezvoltării de noi tehnologii sau dacă nu mai este necesar să fie prelungit contractul din cauza declinului în afacerile utilizatorului ;
c) în mod frecvent, acest tip de leasing nu permite amortizarea integrală; cu alte cuvinte, plățile prevăzute în contractul de leasing nu sunt suficiente pentru acoperirea în întregime a costului bunului; aceasta înseamnă că cel care dă în leasing bunul se așteaptă să acopere costurile cu achiziția bunului prin noi închirieri ulterioare la alți utilizatori sau prin vânzarea bunului respectiv.
Leasing-ul financiar presupune ca cel care dă în leasing să fie finanțatorul operațiunii. Firma care va utiliza bunul (locatarul) selectează bunul respectiv și negociază prețul si termenele de livrare cu producătorul (fabricantul). După aceea, firma utilizatoare negociază condițiile de leasing cu o societate de leasing, după care, odată ce termenii leasing-ului au fost stabiliți, se trece la cumpărarea bunului de către finanțator.
Leasing-ul financiar este o formă de finanțare pe termen lung similară împrumutului. Utilizatorul obține utilizarea imediată a bunului, dar în schimb își asumă obligația de a efectua plăți periodice așa cum se specifică în contractul de leasing.
Leasing-ul financiar este definit ca fiind operațiunea de leasing care îndeplinește una sau mai multe din următoarele condiții:
1. riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
2. părțile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului ;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piață) pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată ;
4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasing-ul operațional este definit ca fiind operațiunea de leasing care nu îndeplinește nici una dintre condițiile impuse leasing-ului financiar.
Vânzare si leaseback este operațiunea prin care o firmă, care este proprietara unor bunuri, vinde proprietatea asupra unor astfel de bunuri și încheie simultan cu cumpărătorul o înțelegere prin care acesta îi dă în leasing aceste bunuri pe o anumită perioadă, în anumite condiții.
Cumpărătorul poate fi o societate de asigurări, o bancă comercială, o societate specializată în leasing sau chiar un investitor individual. Operațiunea de vânzare si leaseback este avantajoasă pentru utilizator din două motive: (1) el primește banii din vânzarea activului care pot fi investiți în afara firmei sau în cadrul acesteia pentru creșterea lichidității și (2) utilizatorul continuă să folosească activul, chiar dacă el nu mai este proprietarul acestuia.
Leasing-pârghie desemnează tipul de leasing care recurge la pârghia financiară. În cazul acestei forme de leasing intervine, pe lângă utilizator și societatea de leasing, o a treia parte – finanțatorul – care furnizează o mare parte din fondurile necesare celui ce dă în leasing pentru a putea cumpăra bunurile respective. Acesta din urmă, ca debitor, trebuie să plătească dobânzi pentru împrumutul contractat, ceea ce în mod obișnuit ridica costul leasing-ului.
Bonitatea bancară
Bonitatea unui agent cuprinde elemente care redau capacitatea acestuia de a-și achita obligațiile pe care și le asumă prin semnarea contractului de credite.
Componentele principale care configurează noțiunea de bonitate sunt :
– lichiditate patrimonială, care reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi, prin elementele patrimoniale active, obligațiile de plată pe termen scurt ;
– solvabilitatea, care arată gradul în care capitalul social asigură acoperirea datoriilor
– rentabilitatea exprimată prin rata profitului net calculată în raport cu capitalul social și care caracterizează eficienta întregii activități.
Imaginea bonității se completează și cu elemente cum sunt : corectitudinea,receptivitatea, promptitudinea etc. Bonitatea este verificată de organele bancare pe baza unor surse de informare directe (bilanțul contabil, balanța, contul de profit și pierderi și alte documente) și indirecte (de la partenerii de afaceri și terți persoane), constituind un factor decisiv în acordarea creditelor și, în general, în întreaga activitate de creditare.
Bonitatea, în esența sa, se reflectă, în principal, prin următorii coeficienți :
– coeficientul lichidității patrimoniale
– coeficientul solvabilității patrimoniale
– coeficientul rentabilității
Capitolul 3. Indicatori financiari de evaluare și gestionare a îndatorării în cadrul companiilor românești
Lichiditatea
Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. Rezultă că trebuie să existe un raport între elementele de activ în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub forma lichidă în conturile de disponibilități bănești și cât pot să devină lichide imediat ( stocurile, creantele ).
Lichiditatea mai poate fi definită și drept capacitatea firmei de a transforma plasamentele în disponibilități.
Complexitatea procesului investițional prezintă o serie de particularități care impun metode diverse de apreciere a eficienței sale.
Eficientizarea procesului investițional poate fi asigurată prin selectarea proiectelor de investiții care prin utilizarea capitalurilor să ducă la crearea imobilizărilor în cel mai scurt timp.
Criteriile utilizate în aprecierea proiectelor de investiții pot fi clasificate astfel:
A. Criterii tradiționale(simple);
B. Criterii bazate pe tehnicile de actualizare sau de capitalizare;
Între criteriile tradiționale cele mai întâlnite în practica economică se găsesc:
Criteriul rentabilității;
Criteriul lichidității(al duratei de recuperare a capitalului investit);
Criteriul costului(al economiei sau al depășirii costului de producție).
Criteriul lichidității sau al duratei de recuperare a capitalului investit reflectă acea perioadă în care capitalul, odată ce a fost investit și se află sub formă materială revine la forma inițială, adică la forma bănească, prin încasările nete realizate din exploatarea capacităților create.
Criteriul lichidității de selectare a investițiilor are ca obiectiv ca acestea să se recupereze cât mai repede posibil, adică investitorul să intre în posesia capitalurilor avansate și a rentabilității scontate într-un timp cât mai scurt, pentru a le putea folosi în vederea inițierii altor operațiuni economice. De regulă, lichiditatea se stabilește în număr de ani de recuperare a capitalurilor utilizate pentru investiții în active imobilizate.
Criteriul lichidității urmărește ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de viață a investiției, cu deosebire se are în vedere să fie mai mic decât durata comercială.
Metoda aceasta prezintă, totuși, un inconvenient și anume: elimină de la selecție proiectele de investiție cu o bună rentabilitate, care pot fi esențiale pentru prosperitatea întreprinderii.
Conform acestui criteriu cel mai bun proiect este acela care permite recuperarea cea mai rapidă a investițiilor efectuate.
Ușurința aplicării lui îl face ușor utilizabil în alegerea proiectelor, însă prezintă o serie de dezavantaje specifice criteriilor care nu se bazează pe actualizare:
Nu ia în considerare eșalonarea în timp a fluxurilor de încasări și plăti;
Neglijează efectele ce se produc după recuperarea investițiilor;
Avantajează proiectele care permit acumularea rapidă a capitalului în raport cu cele la care acest proces se realizează pe perioade lungi.
Analiza lichidității
Analiza lichidității societății urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente (de exploatare) din active curente, cu diferite grade de lichiditate, precum și evaluarea riscului incapacității de plată.
În bilanțul contabil, activele sunt așezate în ordinea creșterii gradului de lichiditate, adică sunt trecute mai întâi activele fixe și apoi activele circulante.
În acest context, posturile din partea de sus a activului bilanțier au gradul de lichiditate cel mai redus(cu o perioadă mai mare de recuperare):
– imobilizările necorporale(brevete, licențe, mărci de fabrică și comerciale, etc.),
– corporale(terenuri, clădiri, mașini, instalații, utilaje, etc.)
– financiare(participații, titluri de cumpărare)
Posturile din partea de jos a activului bilanțului contabil au gradul de lichiditate cel mai mare; se înscriu aici activele circulante(stocuri, creanțe, lichidități), mult mai lichide decât imobilizările, din această cauză fiind numite și alocări ciclice(temporare).
Recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere). La sfârșit, în activul bilanțului sunt înscrise pierderile dacă există, care se asimilează cu o distrugere de capitaluri proprii.
Lichiditatea se exprimă prin rate, care se deosebesc în:
Rata lichidității generale;
Rata lichidității reduse;
Rata lichidității imediate.
Rata lichidității generale (curente)- permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru finanțarea unui element de activ vor rămâne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ. Astfel, se îndeplinește regula de echilibru financiar minim.
Rata lichidității generale se calculează ca un raport între activele circulante(ACR) și totalitatea datoriilor scadente sub un an (pasive curente – PCR), conform relației.
unde reprezintă rata lichidității generale.
Pasivele curente sunt formate din obligațiile fată de furnizori, cele fiscale și salariale, creditele pe termen scurt precum și partea din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este în cadrul exercițiului financiar curent.
Se apreciază că situația acestei rate este satisfăcătoare dacă prezintă o valoare mai mare decât 100(>1) ceea ce semnifică existenta unui fond de rulment. Rata lichidității curente este echivalentă cu rata fondului de rulment():
unde: CP = capitalul permanent, IMO = activ imobilizat.
Rata lichidității reduse- exprimă lichiditatea întreprinderii, excluzând din analiză stocurile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil activității normale a întreprinderii sunt considerate imobilizări. Această rată exprimă faptul că rezerva de stocuri păstrată de firmă poate prezenta un grad insuficient de lichiditate în cazul unei nevoi urgente. Rata lichidității reduse mai poartă numele și de rata trezoreriei, rata rapidă sau „testul acid” și se poate calcula:
Rata lichidității reduse este o rată a lichidității parțiale; situația favorabilă este cea în care [0.8, 1], iar dacă valoarea acestei rate este mai mare decât 1 înseamnă că stocurile nu sunt finanțate din datoriile pe termen scurt.
3.1.1.3 Rata lichidității imediate()- mai poartă numele de rată ”cash” și asigură interfața elementelor celor mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:
Această rată mai este cunoscută și sub denumirea de rata solvabilității imediate, iar interpretarea acesteia impune o atenție deosebită.
Un nivel ridicat al acesteia indică o solvabilitate mare, dar acest lucru se poate datora unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. O valoare ridicată a ratei lichidității imediate nu constituie o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad de lichiditate redus.
Invers, o valoare redusă a lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar dacă întreprinderea nu arată valoarea reală a disponibilităților sale, deținând în schimb creanțe, valori de plasament, stocuri cu un grad mare de lichiditate etc.
Este o rată a capacității de plată imediată ce exprimă măsura în care datoriile scadente azi pot fi achitate din disponibilitățile curente. Situația normală este cea în care valoarea ratei este >0,3, iar situația favorabilă este când indicatorul tinde spre 1. Dacă valoarea acestuia este mai mare decât 1, atunci se constată o folosire ineficientă a disponibilităților.
3.2 Solvabilitatea
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unității patrimoniale de a face fată obligațiilor pe termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente, fie din prelevări anterioare.
3.2.1 Analiza solvabilității
Analiza solvabilității firmei, urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resursele totale.
În cadrul studiilor de evaluare economică și în special în cazul transmiterii dreptului de proprietate, se recomandă utilizarea următorilor indicatori :
a. solvabilitatea generală dată de raportul dintre active circulante și datorii curente. Limita trebuie să fie între 1.2–1.8
b. solvabilitatea imediată dată de raportul dintre active circulante minus obligații supra stocuri. Intre 0.65-1
c. solvabilitate globală dată de raportul dintre active circulante plus active fixe supra datorii totale. Trebuie sa fie > 1
Cel mai adesea solvabilitatea se apreciază prin rata îndatorării, Datorii/Pasiv, și levierul Datorii/Capitaluri.
În contextul răspunderii materiale limitate a acționarilor, prin capitalurile lor proprii , o solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50% și un levier mai mic de 100%.
Pentru întreprinderile solide se pot admite rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în pasiv) și, respectiv levier de până la 200%.
Gradul de solvabilitate se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la datoriile scadente.
Altfel spus, un agent economic este solvabil atunci când are capacitatea să-și onoreze toate plățile devenite scadente.
Pentru a aprecia solvabilitatea unui agent economic, se calculează indicatorul Solvabilitate patrimonială(), ca raport între Datorii și Pasiv:
Situația normală este cea în care valoarea indicatorului este mai mare decât 1,5; sunt acceptate valori cuprinse între [1;1,5], însă această situație poate conduce la risc de insolvabilitate sau la risc de nerambursare.
3.3 Îndatorarea
îndatorării globale
Ratele de îndatorare permit să se examineze repartiția sau structura capitalurilor de care dispune întreprinderea, adică a capitalurilor proprii și acelor împrumutate.
3.3.1 Coeficientul de îndatorare
O primă rată de această natură se referă la coeficientul total de îndatorare, calculat ca raport între datoriile totale, pe de o parte, și capitalul propriu, pe de altă parte.
Formula de calcul al coeficientului total de îndatorare este următoarea :
Această rată reflectă mărimea sumelor împrumutate și a capitalului propriu. Cu cât acest raport este mai mare cu atât întreprinderea va depinde mai mult de finanțatorii săi, din această cauză mai poartă denumirea și de rată de autonomie financiară.
Cu cât raportul este mai mic, cu atât întreprinderea va putea depăși o criză de restrângere a creditului. Raportul arată dacă o întreprindere mai poate să contracteze un împrumut nou.
În cazul în care capitalul propriu este mai mic decât datoria, capacitatea teoretică de împrumut este saturată.
3.3.2 Rata capacității de rambursare (rata de acoperire), permite să se judece puterea întreprinderii de a-și rambursa datoriile pe termen lung și mediu prin sumele generate de autofinanțarea.
Aceasta se calculează astfel:
Rata capacității de rambursare=
Cu cât această rată este mai mică, cu atât capacitatea de rambursare a datoriilor întreprinderii este mai mare.
3.3.3 Rata creditelor de trezorerie măsoară gradul de îndatorare a activității de exploatare; apelarea de către firmă la credite pentru acoperirea necesităților de exploatare.
Formula de calcul este:
Rata creditelor de trezorerie=
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ PRIVIND EVALUARE SI GESTIONAREA ÎNDATORĂRII LA SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE GAZE NATURALE ROMGAZ S.A.
4.1 Prezentarea societății S.N.G.N. Romgaz S.A.
Societatea Natională de Gaze Naturale Romgaz SA cu sediul central în Medias, este cel mai mare producător de gaze naturale din Romania.
Obiectul de activitate principal al societații este extracția hidrocarburilor.
În anul 1909, la Sarmasel în timp ce se fora la peste 300 de metri adâncime pentru săruri de potasiu, au izbucnit libere gazele naturale. Acest fenomen a marcat începutul unei noi industrii.
În urma acestor evenimente a fost acceptată ideea că emanațiile din diferitele zone ale Bazinului Transilvaniei sunt dovada existenței unei acumulări importante de gaze naturale.
Importanța energetică a noii resurse, pentru dezvoltarea economică, a determinat continuarea cercetarii acestor acumulări de gaze naturale, explorarea și exploatarea lor, transportul și utilizarea lor în mai multe zone din Transilvania.
Dintre realizările importante pot fi menționate utilizarea gazelor la cazanele de abur de la Sarmasel, iluminatul cu gaze naturale al străzilor din stațiunea Bazna, construcția conductei de transport gaze naturale Sarmasel-Turda și contrucția retelei de distribuție gaze din Turda.
Succesul american în exploatarea și utilizarea gazelor naturale a fost unul dintre motivele care au determinat înfiintarea Soietații Maghiare de Gaz Metan UEG, de către Ministerul de Finanțe Ungar și Deutsche Bank, societate care avea ca obiect de activitate exploatarea, explorarea, distribuirea, transportul și utilizarea gazelor naturale din regiunile din Transilvania.
Unirea Transilvaniei cu România a adus modificări în sectorul gazelor naturale, cum ar fi fuziuni, externalizari, reorganizări ale societăților comerciale din acest sector.
În 1925 s-a înființat Societatea Națională de Gaz Metan SONAMETAN, care a funcționat cu o Direcție de Exploatări Tehnice la Mediaș.
În anul 1947 se nationalizează activele companiei de către noul regim politic din România, dar profesionalismul angajaților firmei a permis continuarea amplului plan de dezvoltare, exploatare, distribuție, explorare și transport a gazelor naturale pe tot teritoriul României, atingându-se un maxim al dezvoltării in anii ’70.
În anul 1991 societatea națională de gaze primește numele de ROMGAZ, nume care după anul 2000 s-a consacrat ca brand pentru ativitatea de explorare, exploatare si inmagazinare de gaze naturale din România.
Tradiția, managementul responsabil și experiența de cooperare pe teritoriul țării cu o serie de companii străine, au determinat ca societatea să se orienteze către activitatea de cooperare în afara granițelor.
Astfel, în anul 2008, Romgaz a devenit co-titular de drepturi și obligatii petroliere în 3 perimetre de explorare din Slovacia și în 2 perimetre de explorare din Polonia.
Romgaz a parcurs un drum lung pe scara dezvoltării sale, de la companie de nivel local la una cu caracter international, încadrandu-se astăzi în rândul companiilor europene de top.
Obiectul de activitate al firmei
În conformitate cu actul constitutiv al Romgaz, obiectul principal de activitate al societății este extractia hidrocarburilor,cercetarea geologică pentru descoperirea de noi zăcăminte și înmagazinarea subterană a gazelor naturale.
Printre obiectele secundare de activitate ale Romgaz se numără:
– depozitarea subterană a gazelor naturale;
– cercetarea geologica pentru descoperirea rezervelor de petrol (gaze naturale, țiței și condensat);
– punerea în producție, intervenții, reparații capitale la sondele ce echipează depozitele, precum și la sondele de extracție a zăcămintelor de gaze naturale, pentru activitatea proprie și pentru terți.
4.2 Analiza ratelor de structură ale activului
În această parte am realizat un tabel cu principalele elemente ale ale activului la societatea S.N.G.N. ROMGAZ S.A.
Tabel nr 1
TABEL PRIVIND EVOLUȚIA RATELOR DE STRUCTURĂ A ACTIVULUI IMOBILIZAT
Tabel nr 2
In acest tabel am prezentat evolutia ratelor de structura a activului imobilizat.
4.2.1 Rata activelor imobilizate (RAI) reprezintă ponderea elementelor patrimoniale puse la dispoziția întreprinderii în mod permanent, reflectând gradul de imobilizare a activului.
RAI=
Rata activelor imobilizate se apreciază în mod variat în funcție de natura activității. Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului fix. La societatea analizată, rata activelor imobilizate înregistrează valori de 53,31 % din totalul activelor imobilizate în 2012 și de 59,62 % din totalul activelor imobilizate în 2013, și de 57,77% din totalul activelor imobilizate în 2014.
4.2.1.1Rata imobilizărilor necorporale (RIN)
RIN =
La societatea analizată, rata imobilizărilor necorporale înregistrează valori reduse datorită obiectului de activitate al societății. Și anume de 2,09% în 2012, de 3,66% în 2013, iar în 2014 de 3,65%.
4.2.1.2 Rata imobilizărilor corporale (RIC) este dependentă de felul activității întreprinderii și de caracteristicile tehnice ale acesteia.
RIC =
La societatea analizată, rata imobilizărilor corporale înregistrează o tendință de creștere de la 50,93% în 2012 la 53,38% în 2014. Valorile înregistrate oscilează de la o ramură de activitate la alta.
În ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă rata imobilizărilor corporale este relativ scăzută.
4.2.1.3 Rata imobilizărilor financiare (RIF) reflectă politica de investiții financiare a societății, cât și legăturile financiare stabilite cu întreprinderile la care deține asociații la capitalul social.
RIF =
Poziția acestei rate este strâns legat de mărimea firmei și de politica sa financiară, având valori ridicate în cazul holdingurilor. La societatea analizată, rata imobilizărilor financiare este foarte scăzută, adică de 0,29 %în 2012, de 0,91% în2013, și în 2014 este de 0,74%.
TABEL-EVOLUȚIA RATELOR DE STRUCTURA A ACTIVELOR CIRCULANTE
Tabel nr. 3
4.2.2 Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în total activ, fiind complementară cu rata activelor imobilizate.
RAC=
Rata activelor circulante se clasifică în mod diferit în funcție de domeniul activității. În dinamică, o tendință de creștere este favorabilă dacă indicele cifrei de afaceri este mai mare indicelui activelor circulante, exprimând accelerarea vitezei de rotație. La fel, reducerea ratei poate fi apreciată pozitiv dacă este consecința schimbării cifrei de afaceri într-o proporție mai mică decât cea a valorii activelor circulante, însemnând o accelerare a vitezei de rotație. In procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata activelor de trezorerie.
Rata activelor circulante la societate analizată înregistrează o tendință de scădere de la
46,67 % în 2012 la 41,84 % fată de 2014.
4.2.2.1 Rata stocurilor (RSt) reflectă ponderea stocurilor în totalul activelor circulante.
RSt =
Rata stocurilor este influențată de natura activității întreprinderii și de durata ciclului de exploatare, înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției de mărfuri și valori scăzute în sfera serviciilor.
Interpretarea evoluției în timp a stocurilor necesită corelarea acestora cu cifra de afaceri. La societatea analizată, rata stocurilor înregistrează valori în cădere, respectiv 4,60 % în 2012 și 4,46 % în 2013, iar în 2014 de 3,51%.
4.2.2.2 Rata creanțelor comerciale (RCr) reflectă politica financiară a întreprinderii și este influențată de natura clienților și de termenele de plată acordate partenerilor de afaceri.
RCr =
Rata creanțelor înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă care realizează plata în numerar (comerțul cu amănuntul, prestările de servicii către populație) și valori mai ridicate în cazul decontărilor fără numerar.
Analiza structurii creanțelor trebuie aprofundată avându-se în vedere:
– natura creanțelor
– certitudinea realizării lor;
– termenul de realizare (creanțe sub 30, 60, 90 de zile sau peste 90 de zile)
Ca principiu, rata creanțelor din exploatare trebuie să dețină ponderea majoritară și să prezinte o tendință de creștere, cu condiția realizării unei viteze de rotație superioare.
La societatea analizată, rata creanțelor comerciale înregistrează valori destul de mari cu tendință de scădere în 2014.
4.2.2.3 Rata disponibilităților (RDb) reflectă ponderea disponibilităților bănești și a valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii.
RDb =
Valoarea mare a activelor de trezorerie indică o stare favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie. În caz opus, întreprinderea face apel la credite bancare pe termen scurt pentru finanțarea nevoilor de exploatare.
Însă, o valoare foarte mare poate semnifica o utilizare ineficace a resurselor disponibile. De regulă, nivelul disponibilităților este variabil, nivelul minim acceptat fiind de 5% din totalul activelor circulante, iar nivelul maxim de 25%. Analiștii apreciază că treapta optimă al ratei disponibilităților este de 10%.
La societatea analizată, rata disponibilităților prezintă ponderea mică din totalul activelor circulante respectiv de 1,51% în 2012, de 0,39% în 2013, și de 0,68% în 2014 din totalul activelor.
4.3 Analiza ratelor de structură ale pasivului
În acest subcapitol am realizat un tabel, incluzând principalele elemente de pasiv în perioada 2012-2014 la societatea S.N.G.N. ROMGAZ SA. Tabel nr.4
TABEL -EVOLUTIA RATELOR DE STRUCTURĂ A PASIVULUI
Tabel nr. 5
4.3.1 Rata stabilității financiare (RSF) exprimă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent sau stabil fată de total resurse.
RSF =
RSF 2012 = = 92,60%
RSF 2013 = = 93,18 %
RSF 2014 = = 93,62%
Preponderența capitalului permanent în resursele financiare conferă un grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare. Valoarea minim acceptabilă a ratei pentru o firmă industrială este de 50%, iar o valoare normală fluctuează în jurul a 66% și are o tendință de creștere.
În dinamică, o creștere a ratei stabilității financiare este considerată favorabil dacă este rezultatul modificării capitalului propriu într-un ritm superior modificării datoriilor pe termen mediu și lung. În mod asemănător, diminuarea ratei poate fi considerată o situație pozitivă dacă se datorează în exclusivitate reducerii datoriilor pe termen mediu și lung, fără însă ca rata să scadă sub nivelul minim acceptabil.
4.3.2 Rata autonomiei financiare globale (RAFG) exprimă cât din patrimoniul firmei este finanțat pe seama resurselor proprii.
RAFG =
RAFG 2012 = = 90,38%
RAFG 2013 = = 88,70 %
RAFG 2014 = = 89,35 %
Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, rata autonomiei financiare poate să difere de la o întreprindere la alta.
Totuși, analiștii apreciază că valoarea minim admisibilă este de 33% iar băncile folosesc ca prag minim o rata de 30% a activului net (capitaluri proprii) fata de totalul pasivului, deși sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțare într-o proporție de cel puțin 50%.
În cazul în care capitalul propriu reprezintă cel puțin 66% din totalul resurselor , societatea are o autonomie financiară mare, prezentând garanții aproape certe pentru a dobândi credite bancare pe termen mediu și lung.
Rata autonomiei financiare globale înregistrează o tendință de scădere de la 90,38% cât înregistra în 2012 la 88,70 % în 2013, iar în 2014 89,35. Pragul minim de 30% a fost depășit în întreaga perioadă analizată.
4.3.3 Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) este mai concludentă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arată gradul de independentă financiară a unității pe termen lung.
RAFT 2012= = 97,60 %
RAFT 2013 = 88,70 %
RAFT 2014 = 89,35 %
Această rată reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent. Pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent, deci RAFT>50 %.
În perioada de analiză, 2012,2013 și respectiv 2014, rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori mari, care este valoare recomandată, respectiv 97,60 %în anul 2012 și 88,70 % în anul 2013, în 2014 de 89,35 %.
4.3.4 Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul întreprinderii, indiferent de durata și originea lor.
RÎG 2012= = 7,39 %
RÎG 2013= = 10,84 %
RÎG 2014= = 10,34 %
Prin natura ei, rata de îndatorare globală este subunitară, valoarea maxim admisibilă fiind 50%, mergând până la 66%, pe măsură ce valoarea raportului se diminuează, îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară creste.
Rata îndatorării globale arată ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare. În perioada vizată acesta rată înregistrează o tendință creștere de la o perioadă la alta, în 2012 înregistra o de pondere 7,39%, iar în 2014 o pondere de 10,34%.
4.3.5 Rata de îndatorare la termen reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă este mai mică decât 50 %.
RÎT 2012 = = 0 %
RÎT 2013 = = 4,33%
RÎT 2014 = = 4,23%
În perioada analizată rata de îndatorare la termen are de 0 % în 2012 și de 10,33% în 2013, iar în 2014 de 10,23%, această pondere fiind considerată ca fiind normală deoarece se află în pragul de 50%.
4.4 Analiza lichidității la S.N.G.N. ROMGAZ SA în perioada 2012-2014
4.4.1 Ratele de lichiditate
4.4.1.1 Rata lichiditatii generale (RLG)
RLg=
Active circulante = Stocuri +Creante + Disponibilitati banesti +Cheltuieli în avans
Disponibilitati bănești = Investitii pe termen scurt + Casa si conturi la banci
RLG 2012 = = 6,32
RLG 2013 = = 7,33
RLG 2014= = 6,75
Evoluția grafică a rata lichiditatii generale
Rata lichidității generale compară totalitatea activelor circulante cu cel al datoriilor pe termen scurt. Această rată exprimă capacitatea sau incapacitatea unei societății de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.
Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât firma este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, care ar putea fi cauzată de rambursarea datoriilor pe termen scurt la cererea creditorilor, ceea ce înseamnă că existenșa unui fond de rulment este echivalată cu rata fondului de rulment
Aceasta rată este mai mare decât 1 în toată perioada analizată, și anume în 2012 este de 6,32, în 2013 este de 7,33 iar în 2014 rata este de 6,75 fiind un aspect economic pozitiv pentru societate și reflectă capacitatea societății S.N.G.N. ROMGAZ SA de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt.
4.4.1.2 Rata lichidității reduse (RLr)
RLr=
RLr 2012 = = = 5,70
RLr 2013 = = = 5,28
RLr 2014 = = 6,18
Evoluția grafică a ratei lichidității reduse
Rata lichidității reduse exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile scadente pe termen scurt numai din creanțe și disponibilități banești. Băncile impun, adesea o limită minimă a acestei rate de 80 % adică RLr ≥ 0,8.
În cazul analizat, societatea înregistrează valori mai mari decât valoarea minimă recomandată, în toată perioada analizată, cu tendința de creștere în 2014 față de 2012, aspect economic pozitiv pentru societate.
4.4.1.3 Rata lichidității imediate (RLi)
RLi=
RLi 2012 = = 3,27
RLi 2013 = = 3,55
RLi 2014 = = 4,14
Evoluția ratei lichidității imediate reprezentat grafic
Rata lichidității imediate reflectă capacitatea societății de a-și rambursa datoriile scadente pe termen scurt din disponibilitățile bănești existente în conturile bancare și casă, adică această rată asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt. Nivelul minim recomandat pentru aceasta rată este de 0,3.
În cazul analizat, societatea înregistrează în anul 2012 o valoare de 3,27 care este mai mare decât valoarea minimă recomandată, în anul 2013 valoarea înregistrată este de 3,55 și în 2014 este de 4,14. Tendința de creștere din perioada analizată, reprezintă un aspect pozitiv pentru societate.
TABEL -EVOLUȚIA RATELOR LICHIDITĂȚII
Tabel nr. 6
4.5 ANALIZA SOLVABILITĂȚII LA S.N.G.N. ROMGAZ SA
Efectul de levier financiar (ELF) reprezintă efectul îndatorării asupra rentabilității capitalurilor proprii, ce semnifică și riscul societății îndatorate de a nu putea face fată angajamentelor luate, afectându-i solvabilitatea.
Solvabilitatea constituie capacitatea întreprinderii de a face fată obligațiilor pe termen lung și mediu și depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadențe și de cheltuielile financiare (costul îndatorării). Solvabilitatea este un obiectiv prioritar al întreprinzătorului care vrea să-și păstreze autonomia financiară și flexibilitatea întreprinderii și rezultă din echilibrul dintre fluxurile de încasări și fluxurile de plăti, dar și dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică dintr-o bună adecvare între necesarul de finanțare pe termen lung și resursele de finanțare cu caracter permanent.
Solvabilitatea se definește mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanțului. Conform teoriei patrimoniale, o întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Ratele de solvabilitate folosite în analiza financiară sunt:
4.5.1 Activul net contabil
ANC = Total activ – Total datorii.
ANC 2012 = 11.044.440.896 – 815.407.326 = 10.229.033.570
ANC 2013= 10.477.167.835 – 1.135.715.277 = 9.341.452.558
ANC 2014 = 11.170.867.040 – 1.123.472.764 = 10.047.394.276
Evoluția activului net contabil reprezentat grafic
Activul net contabil este un indicator de foarte des utilizat în analiza financiară, fiindcă este utilizat pentru a estima valoarea unei societăți.
Nu este o valoare de piațetă însă este util să existe o bază de pornire în estimarea valorii de piață a unei întreprinderi.
Este suma pe care asociații unei societăți ar primi-o in caz de lichidare, adică ceea ce rămâne din valorificarea activului, după plata datoriilor.
4.5.2 Rata solvabilității patrimoniale
Rsp =
Rsp 2012 = = 0.47
Rsp 2013 = = 0.89
Rsp 2014 = = 0.87
Evoluția ratei solvabilității patrimoniale reprezentat grafic
Rata solvabilității patrimoniale exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se încadreze între 0,3 – 1. Se poate observa că în perioada analizată această rata este cuprinsă între intervalul recomandat, reflectând o situație normală.
În perioada analizată valoarea ratelor solvabilității patrimoniale la S.N.G.N. ROMGAZ SA se încadreze între 0,3 – 1, rezultând astfel aspect pozitiv pentru societate
4.5.3 Rata solvabilității generale
Rsg =
Rsg2012 = = 13,54
Rsg2013 = = 9,23
Rsg 2014= = 9,94
Evoluția ratei lichidității imediate reprezentată grafic
Intervalul de siguranță financiară este150%-300%. Rezultatele obținute în urma analizei au valori peste limitele admisibile, ceea ce reflectă un bun echilibru financiar pe termen lung.
4.5.4 Rata îndatorării totale:
RDT =
RDT 2012 = = 0,08
RDT 2013 = = 0,12
RDT 2014 = = 0,12
Evoluția ratei îndatorării totale reprezentată grafic
4.5.5 Rata îndatorării pe termen lung:
RDTL =
Această rată exprimă dependența de creditorii pe termen lung, este majorată de inflație, fiind un indicator de risc proporțional cu valoarea lui și cu variabilitatea beneficiilor. Mărimea lui variază de la un sector de activitate la altul.
RDTL 2012 = = 0
RDTL 2013 = = 0,05
RDTL 2014 = = 0,04
Evoluția ratei îndatorării pe termen lung reprezentată grafic
4.5.6 Capacitatea de îndatorare
Rata exprimă ponderea capitalului propriu în capitalul permanent, depinde de structura financiară și arată posibilități de îndatorare crescute pentru valori ≥ 0,5.
Cî =
Cî 2012 = = 0,98
Cî 2013 = = 0, 95
Cî 2014 = = 0,95
Evoluția capacității de îndatorare
Efectuarea structurii financiare optime depinde într-o foarte mare parte de capacitatea de îndatorare a societății. Investitori sunt dispuși sa investească numai dacă firma are capacitatea de a returna capitalurile împrumutate și de a le remunera conform exigențelor pieței financiare. Din acest motiv, impun o serie de limite exprimate sub formă de rate și indicatori financiari pe baza cărora se încadrează firma într-un anumit nivel de risc.
Unul dintre cele mai frecvente riscuri este tendința proprietarilor de a se antrena in acțiuni speculative atunci când fondurile utilizate sunt împrumutate. Se pot obține in acest fel câștiguri foarte mari prin asumarea unor riscuri pe măsură. In caz de faliment suporta consecințe minime deoarece majoritatea capitalului nu le aparține, riscul fiind transferat astfel asupra creditorilor.
TABEL -EVOLUȚIA RATELOR SOLVABILITĂȚII. Tabel nr.7
4.6 Ratele de îndatorare
4.6.1 Rata levierului (RL)
RL=
Datorii totale=datorii termen scurt +datorii termen lung + provizioane + venituri in avans
RL2012= = 0,081
RL 2013 = = 0,122
RL 2014 = = 0,115
Rata levierului este rata care compară mărimea datoriilor totale cu cea a capitalului propriu. În general normele bancare impun o rată a levierului subunitară, pentru acordarea de credite cu garanție sigură.
Societatea analizată în toți acești 3 ani, înregistrează o rata a levierului sub limita recomandată, astfel că în general, valoarea capitalului propriu depășește cu mult nivelul datoriilor, aspect economic favorabil pentru societate.
4.6.2 Rata datoriilor financiare (RDF)
RDF=
RDF2012 = = 0
RDF2013 = = 0,043
RDF 2014 == 0,042
Rata datoriilor financiare exprimă ponderea datoriilor financiare în totalul capitalurilor permanente. Ea măsoară gradul de îndatorare pe termen mediu și lung a societății. Normele bancare impun o valoare maximă de 0,5 pentru aceasta rată.
Societatea analizată se încadrează in aceasta limită, astfel că ar putea solicita un nou credit bancar pe termen mediu și lung.
Capacitatea de autofinanțare (CAF)
Capacitatea de autofinanțare exprimă potențialul financiar de creștere economică a societății, sursă internă de finanțare, generată de activitatea comercială a unității după deducerea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.
Metoda adițională
CAF = Rezultatul net + Ch calculate cu amortizări și provizioane – Venituri calculate reluări asupra amortizărilor
CAF2012 = 1.244.049.106 + 39.785.288 – 79.937.604 = 1.203.896.790
CAF2013 = 995.554.378 + 839.910.016 – 681.960.814 = 1.153.503.580
CAF2014 = 1.409.881.221 + 253.739.180 – 16.373.519 = 1.418.881.620
În perioada analizată, firma are o capacitate de autofinanțare pozitiva, înregistrând valori destul de mari, înregistrându-se o tendință de scădere în 2013 față de 2012, dar în 2014 aceasta crește din nou.
4.6.3 Rata creditelor de trezorerie (RCT)
RCT=
NFR = Nevoi temporare – Surse temporare
Nevoi temporare = Stocuri + Creanțe + Investiții financiare pe termen scurt + Ch in avans
Surse temporare = Datorii de exploatare + Venituri in avans
Nevoi temporare2012 = 507.853.938 + 1.979.767.245 + 2.500.059.813 + 1.934.349 = 4.989615.345
Nevoi temporare2013 = 463.945.691 + 1.230.866.521+ 2.493.876.619 + 1.939.022 = 4.190.627.853
Nevoi temporare2014 = 392.111.912 + 1.411.975.267 + 2.793.962.818 + 43.514.966 = 4.641.564.963
Surse temporare2012 = 815.407.326 + 1.588.193 = 816.995.519
Surse temporare2013 = 713.083.875 + 1.362.273 = 714.446.148
Surse temporare2014 = 692.608.797 + 2.305 = 692.611.102
NFR2012 = 4.989615.345 – 816.995.519 = 4.172.619.826
NFR2013 = 4.190.627.853 – 714.446.148 = 3.476.181.705
NFR2014 = 4.641.564.963 – 692.611.102 = 3.948.953.861
Nevoia de fond de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt.
Nevoia de fond de rulment pozitivă reprezintă dezechilibru financiar pe termen scurt.
Nevoia de fond de rulment negativă reprezintă echilibru financiar pe termen scurt.
Nevoia de fond de rulment este pozitivă în perioada analizată, fiind un aspect economic relativ pozitiv pentru societatea analizată.
Se manifestă o tendință de scădere, aspect pozitiv pentru societate.
RCT2012 = = 0,20
RCT 2013 = = 0,21
RCT 2014 = = 0,18
În perioadele analizate rata creditelor de trezorerie sunt pozitive, prin urmare societatea solicită credit pe termen scurt în perioada analizată pentru a-și finanța activitatea.
4.6.4 Rata de rambursare a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare (RCAF)
RCAF=
RCAF2012= = 0
RCAF2013= = 3,66
RCAF2014= = 3,04
Aceasta rata reflectă în număr de ani capacitatea unității de a-și rambursa datoriile pe termen lung contractate, pe baza capacitații de autofinanțare. Normele bancare impun un maxim de 3 ani pentru rambursarea datoriilor pe seama capacitații de autofinanțare.
Societatea analizată înregistrează valori puțin peste perioada recomandată de către bancă aspect favorabil pentru societate.
4.7 Rata rentabilității financiare (Rf)
Rf=
Rf 2012 = = 12,46 %
Rf 2013 = = 10,71 %
Rf2014 = = 14,52%
Rata rentabilității financiare, este rata măsoară capacitatea firmei de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu. Rentabilitatea financiară remunerează acționarii societății fie prin acordarea de dividende, fie prin majorarea rezervelor, care de fapt reprezintă o creștere a valorii intrinseci a acțiunilor societății.
S-a manifestat o tendință de scădere a ratei rentabilității financiare de la o perioada la alta. Adică de 12,46 %în 2012, în 2013 de 10,71 % și în 2014 de 14,52 %.
CAPITOLUL 5. CONCLUZII
Problematica finanțării firmei nu poate fi investigată științific fără o abordare adecvată a conceptului de cost al capitalului, ca principală variabilă de integrare a informațiilor de pe piața financiară, între cei ce pun capitalurile la dispoziție și cei care au nevoie de acestea.
Finanțarea reprezintă totalitatea modalitatilor prin care agentul economic reușește sa dispună in timp util de resursele financiare necesare realizării proiectelor propuse in condiții de eficienta maxima.
Decizia de finanțare reprezintă alegerea întreprinderii de a-și acoperi nevoile de finanțare a proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participație.
Decizia de finanțare este personală fiecărei întreprinderi și fiecărui proiect în parte.
Sistemul resurselor de finanțare externă include resurse atrase și resurse împrumutate.
Alegerea oricărei surse externe de finanțare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul trebuie să previzioneze consecințele stingerii datoriilor formate și influenta acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activității sale.
Investitorul poate opta pentru alegerea unei surse de finanțare pe termen scurt sau o sursă de finanțare pe termen mediu și lung.
Indicatorii financiari de evaluare și gestionare a îndatorării în cadrul companiilor românești, sunt : lichiditatea, solvabilitatea si gradul de indatorare.
Lichiditatea se refera la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma in bani. Rezultă că trebuie sa existe un raport intre elementele de activ in sensul ca se poate stabili cat din valoarea activului se afla sub forma lichida in conturile de disponibilitati banesti si cat pot sa devina lichide imediat ( stocurile, creantele ).Lichiditatea mai poate fi definită și drept capacitatea firmei de a transforma plasamentele în disponibilități.
Analiza lichidității societății urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile curente (de exploatare) din active curente, cu diferite grade de lichiditate, precum și evaluarea riscului incapacității de plată. Lichiditatea se exprimă prin rate, care sunt de trei feluri: rata lichiditatii generale, rata lichiditatii reduse si rata lichiditatii imediate.
Rata lichidității generale permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru finanțarea unui element de activ vor rămâne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ.
Rata lichiditatii reduse, este o rata a lichiditatii partiale si exprimă faptul că rezerva de stocuri păstrată de firmă poate prezenta un grad insuficient de lichiditate în cazul unei nevoi urgente
Rata lichiditatii imediate, asigură interfața elementelor celor mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt. Este o rata a capacitatii de plata imediata ce exprima masura in care datoriile scadente azi, pot fi achitate din dispoibilitatile curente.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unității patrimoniale de a face fată obligațiilor pe termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente, fie din prelevări anterioare.
Analiza solvabilității firmei, urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resursele totale.
In cadrul studiilor de evaluare economica si in special in cazul transmiterii dreptului de proprietate, se recomanda utilizarea urmatorilor indicatori: solvabilitatea generala, solvabilitatea imediata si solvabilitatea globala.
Ratele de îndatorare permit să se examineze repartiția sau structura capitalurilor de care dispune întreprinderea, adică a capitalurilor proprii și acelor împrumutate.
Indatorarea se calculeaza cu ajutorul urmatorilor indicatori: coeficientul total de indatorare, rata capacitatii de rambursare si rata creditelor de trezorerie.
Coeficientul total de indatorare reflectă mărimea sumelor împrumutate și a capitalului propriu. Cu cât acest raport este mai mare cu atât întreprinderea va depinde mai mult de finanțatorii săi, din această cauză mai poartă denumirea și de rată de autonomie financiară.
Rata capacității de rambursare permite să se judece puterea întreprinderii de a-și rambursa datoriile pe termen lung și mediu prin sumele generate de autofinanțarea.
Rata creditelor de trezorerie măsoară gradul de îndatorare a activității de exploatare; apelarea de către firmă la credite pentru acoperirea necesităților de exploatare.
Rata activelor imobilizate se apreciază în mod diferit în funcție de specificul activității. Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului fix.
La S.N.G.N. ROMGAZ SA, rata activelor imobilizate înregistrează valori de 53,31 % din totalul activelor imobilizate în 2012 și de 59,62 % din totalul activelor imobilizate în 2013, și de 57,77% din totalul activelor imobilizate în 2014.
Rata lichidității generale compară ansamblul activelor circulante cu cel al datoriilor pe termen scurt. Această rată exprimă capacitatea sau incapacitatea unei societății de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.
Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât societatea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, care ar putea fi cauzată de rambursarea datoriilor pe termen scurt la cererea creditorilor, ceea ce înseamnă că existenșa unui fond de rulment este echivalată cu rata fondului de rulment
Aceasta rată este mai mare decât 1 în toată perioada analizată, și anume în 2012 este de 6,32, în 2013 este de 7,33 iar în 2014 rata este de 6,75 fiind un aspect economic pozitiv pentru societate și reflectă capacitatea societății S.N.G.N. ROMGAZ SA de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt.
Rata solvabilității patrimoniale exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv, a cărei valoare minimă trebuie să se încadreze între 0,3 – 1. Se poate observa că în perioada analizată această rata este cuprinsă între intervalul recomandat, reflectând o situație normală.
În perioada analizată valoarea ratelor solvabilității patrimoniale la S.N.G.N. ROMGAZ SA se încadreze între 0,3 – 1, rezultând astfel aspect pozitiv pentru societate
Rata rentabilității financiare, este rata măsoară capacitatea firmei de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu. Rentabilitatea financiară remunerează acționarii societății fie prin acordarea de dividende, fie prin majorarea rezervelor, care de fapt reprezintă o creștere a valorii intrinseci a acțiunilor societății.
S-a manifestat o tendință de scădere a ratei rentabilității financiare de la o perioada la alta. Adică de 12,46 %în 2012, în 2013 de 10,71 % și în 2014 de 14,52 %.
BIBLIOGRAFIE
1Toma M., Finanțe și gestiune financiară,Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, pg 140
2 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întrepr.,Ed. Didactică si pedagogică,editia a V-a,pg 379
3 Levasseur, M., Quintart, A., 1992
4 Anamaria Ciobanu,Abordări practice în finanțele firmei,Editura Irecson,pg 322
5 Bistriceanu Gh.,Adochitei M.,Negrea E.,Finanțele agenților economici,Editura Didactică și Pedagogică,București, 1995
6 Bran P. Decizia financiară în unitatea economică, Editura Științifică și Enciclopedică. București, 1980
7Mărgulescu D. Și colectivul,Analiza economico-financiră a societăților comerciale,Ediția a II-a,Supliment la Revista Tribuna Economică,București,1994,pg 145
8 Tudorache, D., Săcăreanu, C-tin, Finanțele publice. Finanțele firmei, Ed. Universitară, București, 2006, pag. 297.
9Bucătaru, Dumitru, Finanțele întreprinderii, Ed. Junimea, Iași, 2007, pag. 128.
10Stancu, Ion, Finanțe, Ed. Economică, Bucuresti, pag. 445.
11Onofrei, Mihaela, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 250.
12Stancu, Ion, Finanțe, Ed. Economică, București, pag. 878
13Alexandru Buglea, Analiză financiară.Concepte și studiu de caz.Editura Mirton,Timișoara 2005,pg. 575
14 Onofrei, Mihaela, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 250.
15Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București,
16Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
17Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
18Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
19Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
20Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
21Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
22Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
23Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
24Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
25Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
26Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
27Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
28Chirilă Emil Gestiunea financiară a întreprinderii
29Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 30Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 31Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 32Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
=== BIBLIOGRAFIE_ ===
BIBLIOGRAFIE
1Toma M., Finanțe și gestiune financiară,Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994, pg 140
2 Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întrepr.,Ed. Didactică si pedagogică,editia a V-a,pg 379
3 Levasseur, M., Quintart, A., 1992
4 Anamaria Ciobanu,Abordări practice în finanțele firmei,Editura Irecson,pg 322
5 Bistriceanu Gh.,Adochitei M.,Negrea E.,Finanțele agenților economici,Editura Didactică și Pedagogică,București, 1995
6 Bran P. Decizia financiară în unitatea economică, Editura Științifică și Enciclopedică. București, 1980
7Mărgulescu D. Și colectivul,Analiza economico-financiră a societăților comerciale,Ediția a II-a,Supliment la Revista Tribuna Economică,București,1994,pg 145
8 Tudorache, D., Săcăreanu, C-tin, Finanțele publice. Finanțele firmei, Ed. Universitară, București, 2006, pag. 297.
9Bucătaru, Dumitru, Finanțele întreprinderii, Ed. Junimea, Iași, 2007, pag. 128.
10Stancu, Ion, Finanțe, Ed. Economică, Bucuresti, pag. 445.
11Onofrei, Mihaela, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 250.
12Stancu, Ion, Finanțe, Ed. Economică, București, pag. 878
13Alexandru Buglea, Analiză financiară.Concepte și studiu de caz.Editura Mirton,Timișoara 2005,pg. 575
14 Onofrei, Mihaela, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004, pag. 250.
15Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București,
16Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
17Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
18Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
19Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
20Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
21Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
22Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
23Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, ediția a II-a, Editura Didactică si Pedagogică, București
24Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
25Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
26Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
27Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
28Chirilă Emil Gestiunea financiară a întreprinderii
29Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 30Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 31Dorina Popa – Analiza financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea 32Emil Chirilă – Gestiunea financiară a întreprinderii – suport pentru studiu individual- Editura Universității Oradea
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evaluarea ȘI Gestionarea Îndatorării LA Snc (ID: 139963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.