Evaluarea ȘI Gestionarea Îndatorării

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

DOMENIUL / PROGRAMUL DE STUDIU FINANȚE-BĂNCI

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

Lect.Conf.Univ.dr. LaurentiuDroj

ABSOLVENT

KISS ADAM

ORADEA

2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

DOMENIUL / PROGRAMUL DE STUDIU FINANȚE-BĂNCI

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

EVALUAREA ȘI GESTIONAREA ÎNDATORĂRII

Lect.Conf.Univ.dr Laurentiu Droj

ABSOLVENT:

KISS ADAM

ORADEA

2016

Cuprins

1.Introducere……………………………………….…………………………….4

2.Capitolul I Decizia de finanțare a companiilor………………………………..6

3.Capitolul II Finanțarea companiilor prin surse externe de finantare……….13

3.1 Surse de finanțare a companiilor pe termen scurt…….…………….15

3.2 Surse de finanțare a companiilor pe termen lung…………………20

3.3 Bonitatea bancară………………………………….………………..33

4.Capitolul III  Considerații asupra gestionării îndatorării în cadrul societăților românești……………………………….…………………………………….……….38

4.1Analiza îndatorării ……………………………………..……..….…..39

4.2 Analiza solvabilității…………………………………….……………41

4.3 Analiza lichidității …………………………………..……………….42

5.Capitolul IV Studiu de caz………………………………………….……….45

5.1 Analiza ratelor de structură a activului. . . .. … …….. …………………..46

5.2 Analiza ratelor de structură a pasivului……………………………………….51

5.3 Analiza echilibrului financiar…………………………………………………….56

5.4 Analiza ratelor de structură a capitalului……………………………………59

5.5 Analiza ratelor cinetice ……………………………………………………………..64

5.6 Rata rentabilității financiare……………………………………………………….65

5.7 Analiza riscului de faliment……………………………………………………….65

5.8 Concluzii ale analizei………………………………………………………………..66

6. CapitolulV Încheiere……………………………………………………………………………68

6.Bibliografie…………………………………………………………….…..70

1. Introducere

În lucrare de licență se vor prezenta principalele aspecte teoretice și practice în legătură cu evaluarea și gestionarea îndatorării, respectiv metodele de decizie financiară, de investire, care reflectă deciziile pentru nevoile de finanțare pentru o întreprindere, și au principalul obiectiv, maximizarea profitului.

Conținutul lucrării prezintă finanțarea companiilor prin surse externe de finanțare pe termen scurt, și termen lung, bonitatea bancară, adică lichiditatea, solvabilitatea și îndatorarea companiei, iar analiza acestora în cadrul societățiilor din România. Principalul aspect al acestei lucrări este îndatorarea, care afectează orice întreprindere, deoarece îndatorarea este un aspect de bază al societăților mari și mici.

Primul capitol abordează aspectele teoretice și conceptele de decizii financiare, și decizii investiționale, integrarea acestora în strategia unor companii și importanța lor. Necesitatea surselor de finanțare, pentru decizia de finanțare, conținutul acesteia și elemente de patrimoniu. Realizarea integrării deciziei de finanțare în strategia generală a unei întreprinderi, în care decizia de investiții este văzută fiind separată de decizia de finanțare, crearea de noi indicatori care să reflecte împletirea celor două activități fundamentale ale unei companii cea de investire, care asigură și susține dezvoltarea, respectiv finanțare, care oferă suportul pentru cel dintâi.

Capitolul al II-lea prezintă principalele surse de finanțare ale companiilor, surse externe și interne, tipurile acestora, diferite modalități de finanțare, criteriile de alegere pentru o sursă, bonitatea bancară, adică lichiditatea, solvabilitatea și îndatorarea aspecte teoretice și practice, și reflectarea capacității de plată a datoriilor. Prezentarea capitalurilor, categoriile de capital care se evidențiază de către întreprinderi, capitalurile proprii, capitalurile condiționale și împrumuturile obligatare. Prezentarea tipurilor diferite de surse de finanțare a companiilor, sursele de finanțare pe termen scurt, în care vor fi prezentate sursele proprii, sursele de creditare pe termen scurt, adică surse atrase și împrumutate și definirea acestora, sursele de finanțare pe termen lung. Totodată vor fi prezentate sursele proprii, sursele împrumutate acestora, împrumutul obligatar, împrumutul obligatar privat, împrumutul obligatar public, etc.

În capitolul al III-lea este realizată o prezentare a indicatoriilor financiare de evaluare și gestionare a companiilor mici și mari din România, prezentare care exprimă lichiditatea, solvabilitatea și îndatorarea acestora la nivel național, interpretările lor, când nu este solvabilă o întreprindere, câte companii avem în România care au realizat profit sau nu au realizat, rentabilitatea și gradul de îndatorare al acestora. Se vor analiza din totalul celor aproximativ 700.000 de firme înregistrate la Registrul Comerțului în 2012, și vor fi selectate doar acele întreprinderi în al căror bilanț la 31 decembrie 2012 existau active de cel puțin 1 milion de euro (echivalent). Iar prin acest criteriu de selecție se va urmări o analiză complexă asupra unui eșantion mai restrâns de întreprinderi, care prin dimensiuni și mărimi au un rol determinant pentru economie. Aceste întrepridneri sunt considerate firme cu impact, prin această noțiune înțelegându-se acele firme care, în cazul unui eventual derapaj, ar genera efecte adiționale, secundare semnificative pentru alte întrepridneri și pentru economie.

Capitolul IV-a, studiul de caz, reprezintă substanța principală a lucrării, în care se vor prezenta: situația financiară, analiza ratelor cinetice, analiza îndatorării, lichidității și solvabilității, realizarea diagnosticului financiar ale activului și pasivului, riscul de faliment, rentabilitatea financiară, ratele activului și pasivului aniilor 2013, 2014 și 2015 ale societății S.C. TRANSGAZ S.A. care a fost înființată în anul 2000 și are ca principalul obiect de activitate dispecerizarea gazelor naturale, transportul gazelor prind conducte. Datorită numărului de angajați, peste 4584, și a valorii cifrei de afaceri societatea este încadrată în cadrul societăților mari. Se va prezenta realizarea diagnosticului financiar pe ambele perioade analizate, situația ratelor de structură ale activului și pasivului, evoluția acestora, ratele de îndatorare, lichiditate și solvabilitate.

În capitolul final V, de încheiere vor fi prezentate concluziile generale asupra lucrării de licență, rezumat al teoriei și rezumat al studiului de caz.

Capitolul I

Decizia de finantare a companiilor

Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt indisociabile de relațiile de schimb care există între întreprindere, ca o entitate de decizie, și colaboranții săi financiari. De a se-menea, se cuvine a descrie principiile circulației fluxurilor financiare între întreprindere și mediul său, iar rolul principal al resortului financiar al întreprinderii este de a asigura finan-țarea acestuia. Trebuie achiziționată moneda de pe piețele financiare și pentru aceasta tre-buie emise și vândute titluri investitorilor financiari.

Nevoile de finanțare ale firmei sau ale întreprinderii își au originea în formarea aparatului de producție și în operațiuni privind ciclul de exploatare a companiei.

Există mai multe feluri de conductori în cadrul circuitelor financiare ale unei între-prinderi, fiecare cu funcția și obiectivele sale. Resortul financiar al firmei sau companiilor va trebui să decidă asupra modurilor de finanțare ale acestora. Printre altele, acest resort nu poate să desconsidere afectarea resurselor, ci trebuie să controleze rentabilitatea pentru a putea respecta angajamentele sale față de partenerii săi.

Finanțarea companiilor are ca sursă capitalul. Conținutul acestuia este dat de destinațiile ce se dau elementelor de patrimoniu. Sunt capital numai componentele de patrimoniu susceptibile de a aduce venituri viitoare.

În realizarea echilibrului financiar, calitatea de două decizii este esențială: decizia de investiții și decizia de finanțare.

Decizia de investiții și decizia de finanțare sunt cele două mari categorii importante de decizie financiară pentru o firmă. Gestiunea financiară unei companii este controlată de principalul obiectiv, adică maximizarea profitului.

În lipsa unui obiect unic, ca ghid de decizie, constrângerile financiarea imperative ce se impun firmei nu mai au o prea mare valabilitate. De asemenea, practicile și regulile de evaluare financiare constituie un reper important în luarea deciziilor financiare la nivel de întreprindere și, în fine, compania depinde de mediul său exterior.

Decizia financiară este un proces echilibrat de alegere a voinței optime în privința finanțării și a investițiilor. Importanța deciziei financiare rezultă din faptul că obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei companii are un caracter financiar care constă mai mult în mărirea rentabilității, a profitabilității pe produs, pe activitate și pe total întrepridnere, asigurarea unei permanente stări de lichiditate și cunoașterea riscurilor și asigurarea măsuriilor pentru acoperirea, evitarea lor, aspecte care așează compania pe poziție de conducător, prim pe piață.

Decizia nu este posibilă fără informații de natură financiară, referitoare la: necesarul de fonduri, sursele disponibile, profitul estimat, indicatori eficienței, indicii de structură financiară.

Deciziile financiare pe care le poate lua conducerea firmei se pot grupa în două categorii: decizia de investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea și gestionarea profitului de active și decizia de finanțare, care se referă la structura financiară a firmei, respectiv la modul de constituire a resurselor.

Decizia de investiții va face alegerea între investiția internă în active fizice așadar decizia de investire a unei companii trebuie să aibă la bază rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat și rentabilitatea scontată. În toate cazurile decizia de investire primează asupra deciziei de finanțare, compania nu poate avea greutăți financiare, indiferent de structura financiară a companiei. Întrucât beneficiile viitoare nu sunt cunoscute cu certitudine, presupunerile de investiții implică riscul în mod necesar. În consecință, deciziile de ivnestiții trebuie evaluate în relație cu câștigurile și riscurile așteptate, aceștia fiind factori care afectează valoarea firmei pe piață.

Tot în decizia de investiții este inclusă și decizia de realocare a capitalului când un activ nu mai justifică din punt de vedere economic capitalul angajat pentru el. Astfel, decizia de investiții determină valoarea totală a activelor deținute de întreprindere, structura acestor active și riscul afacerii perceput de furnizori de capital.

Decizia de finanțarea investițiilor impune o selecție a surselor de finanțare, operaționale deosebit de compusă deoarece are nevoie de o serie de criterii legate de costul capitalului, accesul la piața capitalurilor, situația financiară a companiei, motivația personalului de conducere etc.

În funcție de obiectivele de investiții propuse a se realiza, firma va mobiliza toate resursele posibile. În primul rănd va apela la autofinanțare pentru investițiile de înlocuire sau de modernizare a activelor fixe și de creștere a nevoii de fond de rulment. Pentru investițiile strategice, de dezvoltare se va apela la atragerea de noi capitaluri de la acționari, de la bănci sau alte instituții de credit.

Toate aceste decizii de finanțare se concretizează în bugetul activității de investiții, parte componentă a planului financiar al companiei.În acest buget se prevăd toate sursele ce se mobilizează pentru finanțarea investițiilor, precum și obiectivele pentru care se programează cheltuielile necesare realizării lor.

În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele împrumutate. Criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului.

Arta deciziei de finanțare constă în a cântări importanța relativă a următoarelor cinci forțe pentru respectiva întreprindere: beneficiile fiscale, costurile problemelor financiare concretizate în costurile de faliment, costurile indirecte și cele ale conflictului de interese, flexibilitatea financiară, respectiv grija ca decizia de azi să nu pună în pericol opțiunile financiarea viitoare, semnalele pieței referitoare la reacția bursei de valori la diferi-tele anunțuri ale întreprinderilor în ce privește strategia financiară viitoare și inițiativele ma-nagementului dictate de gradul de autonomie pe care managerii din majoritatea întreprinderilor îl obțin din partea proprietarilor.

Decizia de structură financiară depinde de întreprindere, de obiectivele sale de creștere economică, de nivelul rentabilității scontate și de riscurile pe care consimte să și le asume, dar și de terți, adică de acționari, bănci și alți împrumutatori, de stat, ca și de conjunctura economică: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, devalorizări moentare etc.

În relația dintre creditori și acționari pot fi identificate diferite surse de conflict, referitoare la relația dintre valoarea și finanțarea companiei. Prima este legată de majorarea activelor cu valoarea optimă a investiției. Jensen și Meckling (1976) sunt primii care au identificat această sursă de conflict. Îndatorarea întreprinderii este limitată de pericolul majorării activului pe care acționarii sunt tentați să-l realizeze. Majorarea activului poate permite efectul de transfer de bogăție și de profit către acționarii în detrimentul creditorilor. Mai mult, majorarea activului poate conduce la reducerea valorii reale a firmei. A doua sursă de conflict, pusă în evidență pentru prima dată de Myres (1977), este reprezentată de dezinvestire. Atunci când apelează la datorii, pentru a nu se îndatora foarte mult, acționarii sunt tentați să adopte o politică de dezinvestire. Pericolul de dezinvestire este că valoarea companiei se va diminua și, odată cu aceasta, se vor diminua și șansele de realizare în viitor a unor proiecte de investiții.

Deciziile financiare prezintă trăsături specifice în țări diferite. Astfel în Germania, unde se practică un sistem de guvernanță corporativă închis, creditorii și angajații au deja o varietate de drepturi formale de decizie care limitează inițiativa managerială în câteva domenii importante, cum sunt strategiile de investiții, financiare și de restructurare. Drepturile efective de control pentru non-acționari presupun o implicare formală a lor în procesul de decizie –inclusiv având dreptul de a interzice acele decizii care, din punctul lor de vedere, pot avea impact nefavorabil într-o situație dată.

Pentru o economie orientată spre piață și un sistem de guvernanță corporativă orientat spre piață ca în U.K., participarea formală a creditorilor și/sau a angajațiilor reprezentativi în luarea deciziilor companiei poate fi o abatere radicală de la practicile existente.

Decizia de investiții este imposibil de realizat fără decizia de finanțare, iar în accepțiune largă, orice plasament de capital cu scopul obținerii de profit este o investiție. La nivel internațional, deciziile privind furnizarea capitalului investițional se reflectă pe termen mediu și lung în eficacitatea și competivitatea activității firmelor. Datorită valorii acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia internațională a capitalului (în strategia globală de finanțare a întreprinderilor).

De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept obiect finanțarea adoptată de companie în funcție de obiectivele de rentabilitate, de risc și de creștere. După determinarea nevoilor de finanțare statornice ale întreprinderii se decide partea care va fi finanțată prin capitaluri permanente precum și politica de îndatorare.

Decizia de finanțare reprezintă astfel opțiunea companiei de a-și acoperi nevoile de finanțare fie prin fonduri proprii interne sau fonduri proprii externe, fie prin împrumuturi, fie în participație. Actul de decizie asupra finanțării aparține companiei, întrucât ea este cea mai interesată înfolosirea cu eficiență a fondurilor și obținerea unor rezultate bune.

În același timp, decizia de finanțare nu depinde exclusiv de companie, ci și de bancă, de facilitățiile pe care le poate obține în negocierea creditelor sau de acționari și disponibilitățile acestora pentru a subscrie la creșteri de capitaluri libere, posibil de atras etc.

Integrarea deciziei de finanțare în strategia generală a unei companii se realizează dacă inițial, decizia de investiții era văzuta ca fiind separată de decizia de finanțare, cu timpul, teoria și practica financiară au perfecționat și adaptat instrumentele de analiză, ceea ce s-a materializat în crearea unor noi indicatori care reflectă împletirea celor două activități fundamentale ale unei companii cea de investire, care asigură și susține dezvoltarea și finanțare, care oferă suportul pentru cea dintâi.

După aceasta etapă, s-a considerat utilă o nouă abordare în managementul financiar al întreprinderii, integrându-se deciziile de investiții și de finanțare în strategia generală a acesteia.

Logica acestei viziuni este destul de evidentă, întrucât selecția proiectelor de investiții necesare pentru dezvoltarea viitoare a companiei, precum și alegerea celor mai potrivite resurse de finanțare nu trebuie să fie ’’rupte’’ de viziunea generală asupra misiunii obiectivelor de ansamblu pe care firma și le-a propus la un moment dat.

Succesul în afaceri al unui manager presupune parcurgerea a trei etape principale:

Definirea, respectiv elaborarea strategiei companiei.

Acumularea de fonduri pentru finanțarea strategiei.

Utilizarea acestori fonduri pentru realizareastrategiei.

În principiu, decizia de finanțare este cea care se referă la alegerea structurii financiare a întreprinderii dar și la politica de dividende și mărimea autofinanțării. Detaliind, decizia de finanțare vizează: a) Alegerea între finanțarea prin fonduri proprii și finanțarea prin îndatorare, decizie care are o influență hotărâtoare a asupra riscului. b) În cazul finanțării din fonduri proprii, alegerea între finanțarea internă (autofinanțare) și finanțarea externă (majorare de capital). c) Alegerea între sursele de finanțare pe termen scurt și sursele de finanțare pe termen mediu și lung. d) În cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanță majoră o are stabilirea unei proporții între diversele surse de finanțare utilizate.

Criteriul principal de selecție a surselor de finanțare îl reprezintă costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul criteriu care trebuie luat în considerare, managerii trebuind să ia în calcul și alte criterii cum ar fi rentabilitatea financiară, capacitatea de îndatorare, criteriul plăților reale, excedentele previzionate ale fluxului de lichidități, destinația resurselor în alegerea structurii financiare etc.

Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a crește ponderea investițiilor care cer o renumerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce în mod practic, printr-o creștere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obținute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.

Toate sursele de finanțare tind către un cost unitar, dacă avem în vedere factorul risc, astfel încât alegerea proporției fonduri proprii-împrumuturi are loc în funcție de oportunitate. Dacă investiția este mai puțin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă ușor costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin decât creditul. Această apreciere este adesea înșelătoare, întrucât renunțând la împrumuturi te poți priva de o creștere economică aducătoare de profit. Și dimpotrivă, dacă investiția este rentabilă, capitalul propriu pare mai scump, întrucât în acest caz impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.

Pentru alegerea uneia din cele două variante de finanțare trebuie apelat la calculul unor indicatori financiari: rentabilitate, lichiditate și solvabilitate, astfel încât soluția aleasă să genereze creșterea acestora. În mod concret, influența acestori indicatori asupra deciziei de finanțare se prezintă astfel:

a) Dacă rentabilitatea așteptată este superioară ratei dobânzii, atunci este oportună solicitarea de împrumuturi, deoarece în astfel de cazuri masa împrumutului determină creșterea masei beneficiului și deci sporirea capitalului propriu.

b) Decizia de finanțare prin împrumut are o influență pozitivă asupra solvabilității, dar în cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se degradează mult mai repede.

c) Finanțarea prin împrumut are o influență pozitivă și asupra lichidității, având în vedere însă faptul că pentru sursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de utilizare a resurselor să nu depășească scadența sumelor îndatorate.

De asemenea situația finanțării prezintă o importanță deosebită pentru existența și dezvoltarea companiei.

În primul rând compania trebuie să dispună de lichidități pentru a putea onora datoriile la scadență, asigurându-se astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând, din partea firmei se pune problema executării de noi investiții, fie ele tehnologice, de depozitare, comerciale etc. care să determine dezvoltarea întreprinderii. În aceste condiții, este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung, care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar.

Deci sursele de finanțare trebuie să fie adaptate nevoiilor firmei. În acest sens, între-prinderea este confruntată în general cu două tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situația de a fi nevoie să ramburseze resurse financiare înainte de recuperarea avansurilor efectuate, mai ales când realizează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a utiliza, pentru operațiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Costul surselor de finanțare este în raport cu mijloacele așteptate din operațiunile în care sunt angajate. Renumerarea capitalurilor poate fi uneori mai mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obținute. Procedând așa, întreprinderea nu mai efectuează investiții. Însă există posibilitatea ca tocmai realizarea de investiții să asigure rambursarea capitalurilor în viitor.

În general, investițiile de capital sunt finanțate cu preponderență din următoarele surse: emisiuni de de acțiuni, împrumuturi pe termen mediu și lung și finanțare internă prin re-investirea profitului obținut. Mai există și alte surse pe termen mediu și lung – importantă fiind finanțarea nerambursabilă – însă cele trei menționate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanțare diferă în funcție de modul de emitere, de obligațiile pe care le implică din partea firmei, de modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar și de riscurile pe care le implică.

CAPITOLUL 2

Finanțarea companiilor prin surse externe de finanțare

Capitalul este, în esență, orice formă de bunăstare folosită pentru producerea unei bogății mai mari ale companiei. El se găsește într-o afacere sub diferite forme: numerar, stocuri, utilaje și echipamente.

În completarea surselor proprii și atrase, întreprinderea apelează la credite bancare de trezorerie sau de scont. Aceasta au rol de amortizor între creșterea sau reducerea nevoii de capitaluri circulante și diminuarea sau majorarea surselor proprii și atrase de capitaluri circulante. Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută pâna la o limită și anume a unui plafon stabilit de bancă, în relațiile sale de credit cu întreprinderea.

De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele și echipamentele uilizate sunt folosite pentru realizarea de produse necesare satisfacerii anumitor cerințe. Venitul obținut din vânzări va fi folosit pentru cumpărarea unei cantități mai mari de materii prime pentru o posibilă extindere a activității sau pentru cumpărarea unor echipamente suplimentare. Ciclul continuă, capacitatea întreprinderii, și eventual rentabilitatea, crescând până se atinge punctul micșorării veniturilor marginale. În acest, capital inițial al patronului a contribuit la obținerea unei bogății suplimentare atât pentru întreprindere cât și pentru societate în general.

Managerii financiari identifică în mod obișnuit trei categorii principale de necesități de capital, la inițierea unei afaceri: capital de lucru, capital fix și capital suplimentar.

Pe parcursul desfășurării activității de către întreprinderi se evidențiază următoarele categorii de capital: a) Capital economic alocat exploatării, nu ține cont decât de imobilizările utilizate de firmă pentru activitatea sa de exploatare și de creșterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare. b) Capitalul investit cuprinde doar capitalul economic și imobilizările în afara exploatării. c) Capitalul angajat cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara exploatării și financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării și disponibilitățile bănești.

Diferite modalități de finanțare a activelor întreprinderii se referă la:

a) Capitalurile proprii al firmei, care au în general un dublu rol: pe de o parte finanțează o parte din valoarea investițiilor iar pe de altă parte servesc drept garanție creditorilor firmei care finanțează cealaltă parte a investiției. La rândul lor, capitalurile proprii pot proveni din două surse:

-autofinanțare, prin reinvestirea unei părți din profitul net. Amortizarea este o recuperare de aport inițial de capital propriu care finanțează investiția de menținere a capacității produc-tive a companiei. În consecință, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii, încă odată.

-aport de capital al acționarilor sau asociaților prin cumpărarea de către aceștia de acțiuni sau părți sociale, emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă nedeterminată.

b) Capitalurile împrumutate, care pot fi: împrumuturi bancar tradițional, cu garanție materială explicită, împrumuturi comercial din partea firmei partenere, sub formă de avansuri de finanțare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul datoriilor. Creditele de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen scurt. Leasing-ul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosință a activelor fixe închiriate și garantat cu dreptul de proprietate, care este al furnizorului.

c) Capitalurile condiționale care își pot schimba natura în funcție de hotărârea investitorului. În funcție de prevalența avantajelor deținerii de capitaluri proprii sau, dimpotrivă, de capitaluri împrumutate, în cadrul aceleiași companii, investitorul poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferențial de subscriere la emisiuni de noi titluri etc.

Finanțarea prin angajamente la termen este finanțarea externă ce se poate realiza prin: împrumuturi ordinare, împrumuturi obligatare, leasing sau credit-bail (închiriere, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a activelor fixe.).

a)Împrumuturile ordinare (împrumuturi de la bănci sau instituții financiare) prezintă trei mari avantaje, pentru cei ce recurg la ele: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere reduse. Obligațiile anuale cuprind rambursările periodice plus obligația plății dobânzii al creditului nerambursat.

În funcție de dobânda ce li se aplică, împrumuturile ordinare pot fi împrumuturui cu dobândă fixă stabilită de părți, împrumuturi cu dobândă variabilă, variabilitate cunoscută încă de la semnarea contractului și împrumuturi cu dobândă variabilă, în care evoluția variabilității nu este cunoscută de părți la semnarea contractului.

Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor ordinare se poate face după cum urmează: prin anuități constante în cazul unei rate fixe a dobânzii, prin anuități variabile în cazul unei rate fixe a dobânzii, prin anuități variabile în cazul unei rate variabile a dobânzii, prin anuități variabile în funcție de diverse clauze contractuale.

b) Împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori și un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung și într-un cuantum ridicat și este accesibil marilor societăți comerciale pe acțiuni sau statului.

c) Leasingul (credit-bail sau location financement) constituie o alternativă de obținere și utilizare a activelor prin încheierea lor și se folosește mai ales pentru activele cu valoare foarte mare.

2.1 Surse de finanțare a companiilor pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt, în mod curent, se face pe baza creditului pe termen scurt, care înseamnă orice datorie plătibilă în decurs de maxim un an. Însă, după proveniența lor, sursele de finanțare pe termen scurt își au originea atât în sursele permanente, cât și în sursele temporare. Prin urmare, sursele de finanțare a nevoilor ciclice se pot grupa în două mari categorii, și anume:

Surse proprii (permanente) de finanțare (FR, fond de rulment).

Surse de credit pe termen scurt (surse atrase și surse împrumutate).

Creditul pe termen scurt este definit ca orice datorie plătibilă în decurs de un an de zile și se referă la următoarele:

Salariile, impozitele și taxele de plătit.

Creditul furnizori (efectele comerciale de plătit).

Împrumuturile bancare pe termen scurt.

Acceptele bancare.

Primele două surse de finanțare a nevoilor temporare mai sunt cunoscute și sub denumirea de surse spontane de fonduri, deoarece apar în mod natural în decursul derulării afacerilor. Celelalte trei surse sunt denumite surse nespontane de fonduri, deoarece ele nu sunt generate în mod natural în cursul derulării afacerilor.

Sursele poprii de finanțare temporară implică participarea acționarilor și asociaților la finanțarea activității firmei și la distribuirea profitului net. Această sursă este considerată cea mai sigură cale de finanțare, asigurând autonomia financiară și eliminarea riscului.

Sursele proprii, chiar dacă implică participarea investitorilor de capitaluri la proprietate și la distribuția profitului net, constituie totuși cea mai sigură sursă de finanțare, și asigură la reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și a ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital cvasipermanentă. Astfel se pune problema existenței unor surse permanente pentru finanțare acestor nevoi și anume fondul de rulment.

Fondul de rulment este definit ca diferența dintre activele curente și pasivele curente, aceasta din urmă fiind considerate surse de credit pe termen scurt, care se referă la următoarele categorii de fonduri: sumele ce depășesc contul în bancă, împrumuturile bancare pe termen scurt, efectele comerciale emise de companie, salariile și impozitele de plătit, acceptele bancare și creditul furnizori. Prin urmare, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele firme, fondul de rul-ment desemnează fondul de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuității plăților curente. Fondul de rulment este totodată, și un indicator de lichidități: cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt necesare pentru finanțarea activelor circulante.

Ambele modalități de determinare a fondului de rulment duc la același rezultat, cu deosebire că prima oferă posibilitatea aprecierii modalității de finanțare a imobilizărilor, în timp ce a doua modalitate oferă posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt.

Caracterul reînnoibil al stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și al datoriilor de ex-ploatare (DE), pe de altă parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul diferenței dintre cele două mărimi, deci la nivelul de fond de rulment de exploatare (NFRE):

NFRE=NFCE-DE (în care NFCE-nevoia de finanțare a ciclului de exploatare)

Stabilirea politicii fondului de rulment implică găsirea răspunsului la două întrebări: 1) cât de mult trebuie investit în fiecare categorie de active curente? 2) cum trebuie finanțate activele curente?

Având în vedere ca între 1/3 – 1/5 din capitalul unei întreprinderi este investit în active curente, răspunsurile corecte la întrebările de mai sus sunt vitale pentru asigurarea profitabilității companiei respective. Politica fondului de rulment se referă la strategiile pe care trebuie să le adopte firma în privința nivelului stabilit ca obiectiv pentru fiecare categorie de active curente (disponibilități bănești și plasamente) și modalitatea de finanțate a acestor active.

Unul din aspectele importante ale politicii fondului de rulment este prevederea finanțării creșterii activelor curente odată cu creșterea cifrei de afaceri, pe măsura dezvoltării firmei. Prin urmare, o firmă în dezvoltare necesită de un flux de numerar suplimentar pentru a fi imediat investit în efecte comerciale de primit, alte active circulante și stocuri.

Sursele spontane (atrase) de finanțare reprezintă împrumuturi pe termen scurt, care se creează prin decalajul, în timp, între momentul vânzării sau prestării serviciului și momentul în care beneficiarul îl plătește. Aceste surse generează obligații față de terți, stat și salarii, iar pe durata existenței lor, de la apariție până la stingere, sunt folosite pentru finanțarea pe termen scurt a activelor circulante. Aceste resurse în practica financiară sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase, care se referă de fapt la pasivele de exploatare.

Variația surselor atrase influențează nevoia de fond de rulment, așa cum rezultă din relația: NFR=(S+C)-

În care: NFR – necesarul de fond de rulment, S-stocuri, C- creanțe-clienți, Dts-datorii nebancare pe termen scurt.

Sursele atrase sunt o manifestare a fenomenului de utilizare a unor disponibilități ce aparțin altora, pentru acoperirea unor plăți corespunzătoare mijloacelor circulante (pasive de tipul I), sau a creditului comercial de care beneficiează compania (pasive de tipul II). Din cadrul surselor atrase menționăm următoarele categorii de credite nebancare pe termen scurt:

a) Salariile și impozitele de plăți, reprezintă un credit repetabil și continuu pe termen scurt, care crește pe măsura dezvoltării companiei, reprezintând o sursă „gratuită” de finanțare, pentru că nu există o rată a dobânzii la acest tip de credit.

b) Creditul furnizori este cea mai importantă categorie de credit pe termen scurt și apare spontan ca rezultat al achizițiilor de materii prime și materiale pe credit. Acest credit este o importantă și convenabilă sursă de finanțare, mai ales pentru firmele mici, care nu pot recurge la finanțarea bancară.

Creditul comercial adică creditul furnizor este acordat de furnizori clienților având ca obiect bunuri și servicii curente. Beneficiarii creditului sunt clienții care plătesc ulterior primirii bunurilor.

Creditul comercial are dublă semnificașie pentru întreprindere, și anume: este o sursă de credit pentru finanțarea achizițiilor și este o utilizare de fonduri, în măsură în care firma finanțează vânzările pe credit către proprii săi clienți. Diferența dintre cele două categorii de credite comerciale poartă denumirea de „credit comercial net”: Ccn=Ccp-Cepl

În care Ccn-credit comercial net, Ccp-efecte comerciale de primit, Cepl-efecte comerciale de plătit.

Creditul furnizori apare în derularea curentă a evenimentelor, în care firma cumpără materii prime și materiale pe credit de la alte firme și înregistrează poziția sa de debitor în bilanțul contabil la efectele comerciale de plătit. Această sursă este importantă și convenabilă mai ales pentru finanțarea microîntreprinderiilor și întreprinderilor mici și mijlocii.

Creditul furnizori face o parte importantă a îndatorărilor pe termen scurt, ele finanțând o cotă parte din activele circulante, în funție de sectorul de activitate. Factorii de influență a creditului furnizori sunt aceeași ca și în cazul creditului clienți, schimbându-se doar poziția în cadrul relațiilor comerciale.

Creditul furnizori face o parte importantă a îndatorărilor pe termen scurt, ele finanțând o cotă parte din activele circulante, în funție de sectorul de activitate. Factorii influență a creditului furnizori sunt aceeași ca și în cazul creditului clienți, schimbându-se doar poziția în cadrul relațiilor comerciale. În analiza creditului furnizori trebuie reținute următoarele:

Viteza de rotație mică, înseamnă că întreprinderea folosește sursele furnizorului și, cu toate că reflectă o situație favorabilă, poate conduce la o înrăutățire a relațiilor comerciale,

Dacă durata în zile a unei rotații este mai mare de 30 de zile și nu este efectul unei înțelegeri prealibile, atunci firma trebuie să-și analizeze condițiile de plată și cauzele lipsei de lichiditate,

Dacă tendința vitezei de rotație este de creștere, există semnale că firma se confruntă cu greutăți de plată,

În situația în care cumpărătorul se găsește în poziția dominată față de furnizor, el poate negocia credite furnizori avantajoase.

Sursele nespontane de finanțare vizează următoarele categorii de surse: creditarea bancară pe termen scurt efectele de comerț, creditul pe stocuri, acceptele bancare ș.a.

Finanțarea bancară pe termen scurt (surse împrumutate) apare în situațiile în care nevoile de finanțare sunt superioare surselor proprii și a celor atrase de capitaluri circulante. Aceste surse apar în bilanțurile contabile la poziția „credite pe termen scurt” și sunt a doua formă de finanțare pe termen scurt, în ordinea importanței, după creditul comercial. Principalele forme de împrumuturi pe termen scurt pe care le oferă băncile firmelor interesate sunt: împrumuturi operaționale, creditele de legătură, creditul de scont, creditul pe termen foarte scurt.

Efectele de comerț sunt bilete la ordin negarantate, fiind emise de firmele cu situație financiară forte bună. Aceste instrumente financiare se vând, altor firme în principal, dar se vând și companiilor de asigurări etc. Deși costul efectului de comerț este mai mic decât costul împrumutului bancar, perioada de scadență pentru efectul de comerț este scurtă, de obicei 90 de zile sau chiar mai puțin.

Creditul furnizori face o parte importantă a îndatorărilor pe termen scurt, ele finanțând o cotă parte din activele circulante, în funție de sectorul de activitate. Factorii influență a creditului furnizori sunt aceeași ca și în cazul creditului clienți, schimbându-se doar poziția în cadrul relațiilor comerciale.

Acceptele bancare reprezintă o sursă de fonduri pe termen scurt echivalentă cu efectul de comerț dar este emisă de către o firmă a cărei poziție în clasamentele de credit nu dovedește o calitate bună. Prin acceptarea instrumentului financiar, banca garantează plata la scadență.

Costurile ciclului de exploatare cuprind costurile surselor de finanțare pe termen scurt, dar și costurile legate de stocare. Obiectivul managementului financiar în domeniul stocurilor este acela de a pune la dispoziția agenților economici stocurile necesare pentru atingerea cotelor de producție cu costuri minime. Deoarece costul de deținere a stocurilor este mare, managerul stocurilor este important pentru profitabilitatea companiei.

Alegerea surselor de finanțare pe termen scurt are la bază următoarele principii (criterii): armonizarea, costul, disponibilitatea și flexibilitatea.

Costul surselor atrase de finanțare tinde spre zero, ca urmare a faptului că salariile și impozitele de plătit apar temporar ca disponibilități bănești până la plata lor. Ele reprezintă o sursă „gratuită” de credit, pentru că nu există o rată explicită a dobânzii la acest tip de credit.

Costul creditului furnizori este legat de bonificațiile ce se acordă beneficiarului de către furnizorul de produse în cazul în care plata se face pe loc sau la intervale foarte scurte de timp. Creditul furnizori, cunoscut sub denumirea de efecte comerciale de plătit, este cea mai importantă categorie de credit pe termen scurt și reprezintă pentru firmele mici princi-pala sursă de finanțare, pentru că aceasta nu au posibilitatea să apeleze la credite bancare.

Costul creditelor bancare pe termen scurt depinde de gradul de risc al celui care face împrumutul, de mărimea împrumutului,de nivelul ratelor dobânzilor în economie și de scadența împrumutului. Rata de referință este rata dobânzii pe care banca o percepe de la clienții cei mai buni, la împrumuturi pe termen scurt.

2.2 Surse de finantare a companiilor pe termen lung

În general, companiile își finanțează investițiile pe termen lung și mediu din trei surse diferite, care nu se exclud reciproc: finanțarea directă furnizată de piețele de capital sub forma acțiuniilor comune, finanțare directă furnizată de piețele de capital sub forma împrumuturilor cu dobândă pe termen lung și mediu, finanțare create intern de către companie sub forma profiturilor reținute. Aceste finanțări diferă între ele prin modul în care sunt emise obligațiile pe care la nivelul managemantului firmei se impun, o măsura în care sunt afectate de sistemul fiscal, precum și în ceea ce privește riscul.

Mai există și alte surse de finanțare: surse bugetare interne și externe (subvenții, prime de export, fondurile pre-structurale și strucurale), surse diferite de finanțare pe termen lung și mediu, dar și surse atrase în mod gratuit de la angajați, stat, furnizori etc., împrumuturile de la asociați, împrumuturile participative, titlurile subordonate, care sunt asimilate fondurilor proprii.

Această parte a lucrării analizează în capitolele distincte sursele proprii, surse împrumutate și sursele bugetare precum și restricțiile și criteriile utilizate în procesul de finanțare a companiei.

Sursele proprii

În cadrul surselor proprii, principala alegere se face între autofinanțare și aporturi noi de capital.

Sursele proprii sunt:

-Interne: autofinanțarea, vânzarea de active fizice și financiare;

-Externe: aporturi noi de capital, subvenții de la bugetul statului.

Autofinanțare, reprezentând acumularea de capital degajată în cursul exercițiului contabil încheiat, este cea mai eficientă soluție de finanțare a nevoilor permanente, în general capitalul intern din autofinanțare nu este costisitor.

Autofinanțarea are la bază capacitatea de autofinanțare disponibilă după plata dividendelor.

Autofinanțarea = CAF – Dividende plătite

CAF este generată de mărimea amortizărilor și provizioanelor calculate și neutilizate încă precum și de profitul net nerepartizat încă.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă lichiditățile potențiale generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului, care pot fi folosite pentru autofinanțare, fiind un in-dicator care exprimă independența financiară a companiei.

Vânzarea de active fizice și financiare reprezintă activitatea de dezinvestire a capitalurilor alocate anterior în activele companiei, în scopul oferirii unei surse interne de finanțare a investițiilor viitoare. Această sursă se degajă numai dacă vânzarea activelor se realizează cu un câștig de capital. De altfel, încasările din vânzarea activelor presupun recuperarea dintr-o dată a capitalului rămas, care astfel s-ar fi recuperat în timp calea amortizării.

Autofinanțarea, deși reprezintă metoda de bază în constituirea fondurilor, în condițiile unei dezvoltări de proporții mari a firmei, aceasta devine insuficientă și de aceea se apelează la surse externe de capital: surse proprii, constituite prin aporturi noi de capital sau, prin subvenții de la bugetul statului; surse împrumutate, constituie prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni sau contractarea unor noi credite bancare pe termen mediu și lung; surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare la un preț prestabilit a bunurilor mobiliare închiriate.

Leasing-ul sau creditul-bail reprezintă o formă specială de închiriere a bunurilor prin care chiriașul obține avantajele legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de către societatea de leasing. În schimbul avantajelor oferite, compania plătește societății de leasing o chirie, care în mod normal trebuie să acopere amortizarea bunului închiriat și dobânzile corespunzătoare fondurilor investite de societate pentru cumpărarea bunului respectiv, dar să ofere și o marjă de profit societății de leasing. Pe durata contractului chiria se contabilizează ca o cheltuială de exploatare, iar la închirierea acestuia valoarea reziduală a bunului majorează valoarea imobilizărilor. Leasingul reprezintă, deci, un mod de finanțare particular care se poate analiza ca un împrumut. Costul acestei surse de finanțare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale.

Aporturile noi de capital sunt mobilizate pentru creșterea capitalului social. Alături de aceasta, majorarea capitalului social, poate îmbrăca și alte forme, între care: încorporarea rezervelor, fuziunea și absorbția, conversia datoriilor. Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operațiune de finanțare directă, deoarece procură întreprinderii lichidități suplimentare, celelalte nefiind altceva decât conversii ale posturilor de pasiv fără a determina creșterea surselor de finanțare.

Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acțiuniilor vechi, fie emisiunea de noi acțiuni la valoare nominală a vechilor acțiuni sau la o valoare majorată în funcție de valoarea bursieră a vechilori acțiuni.

Prin majorarea valorii nominale a vechilor acțiuni rezultă o valoare nominală nouă determinată astfel:

Valoarea nominală nouă=Valoare nominală veche + aportul suplimentar de la acționarii vechi

Aportul suplimentar de la acținoari vechi = Creșterea capitalului / N (Număr acționarilor)

Această soluție întâmpina obstacole, datorită faptului că este greu ca toți acționarii vechi să constimă să-și aducă aportul la majorarea de capital.

Emisiunea de noi acțiuni la care subscrie, atăt vechii acționarii, cât și alții noi, este o soluție mai ales practică. Emisiunea de acțiuni noi influențează asupra diluării calorii capitalului pe acționar, a diluării beneficiului pe acțiune dar și a diluării calorii capitalului pe acționari (în condițiile în care, vechii acționari vor primi un anumit număr de drepturi de subscriere, care port fi vândute către noii acționari ce doresc să subscrie la capitalul firmei.

Fuziunea și absorbția sunt strategii de creștere externă de formare a grupuriilor sau corporațiilor. În acest caz se emit acțiuni de aport care nu au ca scop majorare de capital. Conform legii 31/1990, fuziunea reprezintă o operațiune juridică care are ca finalitate fie majorarea capitalului unei societăți prin absorbția altei societăți, sau nașterea unei noi societăți prin contopirea a două sa mai multor societăți.

Operațiunea de fuziune trebuie să fie precedată de întocmirea unui proiect de fuziune ce urmează a fi aprobat în cadrul fiecărei adunări generale. Conform ordinului finanțelor publice, fuziunea se poate realiza între societăți de forme diferite. Ea se exprimă juridic prin două modalități:

-contopirea, operațiune prin care două sau mai multe societăți comerciale își încetează activitatea pentru a da naștere unei noi societăți.

-absorbția, operațiune prin care o societate absoarbe una sau mai multe societăți care își încetează activitatea, dar cu al căror patrimoniu se îmbogățește.

Proiectul de fuziune trebuie să cuprindă:

-forma, denumirea și sediul social al societăților participante.

-fundamentarea și condițiile fuziunii, stabilirea și evaluarea activului și pasivului;

-raportul de schimb al acțiunilor sau părților sociale;

-data situației financiare de fuziune;

-modalități de predare a acțiuniilor sau a părților sociale și data la care acestea au dreptul la dividende.

-orice alte date care prezintă interes pentru operațiunea de fuziune;

Operațiunea trebuie anunțată la Registrul Comerțului unde se parcurg două etape și anume, în prima etapă se depun hotărârile fiecărei societăți comerciale care funcționează, însoțite de bilanțurile contabile și de declarație societății comerciale care își încetează existența despre modul cum au reușit să stingă pasivul, în a doua etapă, se efectuează operațiunea propriu-zisă.

Totodată sunt reglementate și formele fuziunii: fuziunea prin crearea unei noi întreprinderi consecutiv cu dispariția personalității juridice distincte a întreprinderilor participante; fuziunea prin absorbție, atunci când o întreprindere este absorbită de alta, pierzându-și astfel personalitatea juridică; fuziunea de fapt atunci când combinarea activitățiilor întreprinderilor anterioare independente conduce la crearea unei noi entități economice.

Fuziunea reprezintă un mijloc adecvat de realizare a unor obiective economice, deoarece ea nu necesită îndeplinirea unor condiții speciale. Sub acest aspect, fuziunea apare mai puțin restrictivă decât celelalte modalități de formare, respectiv, majorare a acapitalului social.

În concluzie: Fuziunea, reprezintă procedeul de concentrare prin care două sau mai multe întreprinderi dispar din punctul de vedere juridic pentru a se uni într-o singură și nouă întreprindere. Aceasta nu conduce în mod real la o majorare de capital, ci la o concetrare a capitalurilor provenite de la întreprinderile ce au fuzionat.

Absorbția se caracterizează prin trecerea unei sau a mai multor întreprinderi sub controlul altei întreprinderi. Nici această metodă nu conduce la o majorare efectivă de capital, ci la o concentrare a acestuia în cadrul celei care a „aborbit” întreprinderea sau întreprinderile ce-și pierd poziția de persoane juridice.

Alte surse de finanțare asimilate fondurilor proprii

În literatura de specialitate au fost menționate câteva surse de finanțare, asimilate fondurilor proprii: economiile salariale, finanțarea din salariile angajațiilor, din impozite și alte contribuții, împrumuturile participative, titlurile subordonate, împrumuturile de la asociați etc.

Economiile salariale pot constitui o sursă importantă în finanțarea pe termen mediu a întreprinderii, iar personalul poate participa într-o măsură semnificativă la formarea fondurilor proprii ale întreprinderii. Experiența întreprinderilor private din țările cu economie dezvoltată a evidențiat mai multe modele privind participarea salariaților la formarea fondurilor proprii ale companiilor, a căror reușită depinde în mod fundamental de facilitățile fiscale acordate atât firmei, cât și salariaților.

Practicile folosite în statele dezvoltate au scos în evidență cinci modalități principale de participare a salariaților la formarea fondurilor proprii, denumite generic „accesul salariaților la acționariat”: participarea salariaților la creșterea societății; planurile de acționariat; planurile de economisire ale întreprinderilor în favorarea salariaților; opțiunea de subscriere sau de cumpărare de acțiuni de către salariați, care are corespondent în tehnica anglosaxonă „Leverage Management Buy-Out” (L.M.B.O.) și este cunoscută în țara noastră sub denumirea de privatizare de tip M.E.B.O.

Remarcăm faptul că salariații deținători de acțiuni se bucură de același drepturi ca oricare alt acționar, cu mențiunea că acțiunile nominative ale acestora nu pot fi înstrăinate un anumit interval de timp (de obicei 3-5 ani).

Practica fiscală din Franța și S.U.A. prevede exonerarea de la impozitul pe venit a prelevărilor din salarii în acest scop. Trebuie să subliniem că dacă în întreprinderile americane planul de acționariat este o modalitate des utilizată, în Europa utilizarea planurilor de acționariat este mai redusă în favorarea planurilor de economisire ale întreprinderii ce asigură avantaje mai importante; este o tehnică care se poate aplica tuturor societăților pe acțiuni indiferent dacă sunt cotate sau nu la bursa de valori. De obicei se urmărește crearea pentru salariații acestora a unor condiții favorabile de dobândire a titlurilor financiare cu drept de proprietate asupra întreprinderii, opțiunile de subscriere sunt accesibile întregului personal al companiei, adică salariaților și colectivului de conducere. Astfel, se permite cumpărarea de acțiuni la un preț anterior determinat pe parcursul unei perioade de subscriere. În țările dezvoltate care utilizează această tehnică, există totuși restricția de acces limitat la subscriere a salariaților sau a presonalului de conducere ce dețin un anumit procent din capitalul întreprinderii.

Considerăm astfel că participarea salariaților la crearea fondurilor proprii ale întreprinderii prezintă o importanță economico-financiară deosebit de mare. De asemenea, unele din tehnicile prezentate ar putea fi folosite și în țara noastră, cu efecte multiple: accelerarea procesului de privatizare, scăderea inflației, restabilirea echilibrului monetar, creșterea capitalurilor proprii și a celor permanente ale întreprinderilor, stimularea și susținerea procesului investițional etc.

Finanțarea din salariile angajațiilor, din impozite și alte contribuții. Deoarece cele mai multe companii plătesc angajați numai periodic, la două săptămâni sau lunar, salariile plătibile se colectează într-un cont, care în esență reprezintă un împrumut de la angajații săi. De exemplu, dacă întreprinderea „E” S.A. plătește salariile lunar iar cheltuielile cu salariile sunt de 50.000 lei pe săptămână, atunci la sfârșitul lunii compania datorează angajațiilor săi 200.000 lei în salariile pentru serviciile pe care ei deja le-au prestat în timpul lunii, în consecință, angajații finanțează prin propriul efort prin așteptarea unei luni întregi pentru plată. Mai mult, dacă salariile se plătesc pe data de 15 a lunii următoare (cum se întâmplă la noi cel mai frecvent) atunci finanțarea asigurată de angajați ar fi de 300.000 lei în cazul exemplului de mai sus.

Împrumuturile participative reprezintă o formă de împrumut creată în Franța începând din 1978, deși era deja practicată în special în țările anglo-saxone sub forma împrumuturilor subordonate. Acestea pot fi considerate drept o creanță de ultim rang care se situează între un împrumut și o participație. Ajutorul acordat întreprinderii este asemănător capitalului de risc. Totuși, împrumuturile participative sunt asimilate capitalurilor proprii.

Dobânda împrumutului participativ nu este limitată la dobânda bancară iar cheltuielile financiare aferente împrumuturilor participative nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal, excepție făcând tot împrumuturile de acest tip contractate de la Banca Franței.

Împrumutul participativ nu este prea larg utilizat prin sistemul bancar, dar este folosit mai mult în cadrul acordării creditelor pentru echipamentele întreprinderilor mici și mijlocii. Situația firmelor beneficiare a unor astfel de împrumuturi este relativ confortabilă, în ciuda costurilor suplimentare pe care aceasta trebuie să le suporte. Acest tip de finanțare nu lezează totuși poziția de control a acționarilor majoritari.

Împrumuturile de la asociați sunt utilizate atunci când compania înregistrează nevoi mici de finanțare pe termen scurt. Acordarea acestor împrumuturi determină creșterea datoriilor firmei și nicidecum a fondurilor proprii, pentru primirea lor nefiind necesară îndeplinirea nici unei formalități juridice. În principiu nu sunt purtătoare de dobândă, dar dacă aceasta există, valoarea se stabilește în funcție de rata scontului practicat de BNR.

Surse împrumutate de finanțare

Finanțarea prin angajamente la termen este finanțarea externă ce se poate realiza prin: împrumuturi obligatare; leasing sau credit-bail.

Împrumuturile ordinare (împrumuturi de la bănci și/sau instituții financiare) prezintă trei mari avantaje, pentru cei ce recurg la ele: rapiditate, felxibilitate și costuri de obținere reduse.

Împrumutul obligatar se caracterizează prin relații contractuale stabilite între o masă de creditori, și un singur debitor.

Leasingul („credit-bail” sau „location financement”) este o adaptare a pieței de capitaluri la capacitatea limitată de finanțare a investițiilor.

Împrumutul obligatar

Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit încheiat între o masă de creditori și un singur debitor, o modalitate de procurare de resurse financiare pe termen lung și într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plăți asumate. Împrumutul obligatar este accesabil marilor societăți comerciale pe acțiuni sau statului.

Decizia, pentru emisiunea de obligațiuni, aparține, de asemenea, adunării generale a acționarilor, dacă întreprinderea este autorizată legal să lanseze obligațiuni. Emisiunea și vânzarea obligațiunilor se face prin instituții de credit, care acționează ca intermediar, în nume propriu sau cu garant al emisiunii.

Împrumutul obligatar este o metodă de finanțare, externă și directă pe care putem împărți în două feluri: Împrumutul obligatar privat și public.

Împrumutul obligatar privat.

Pentru a emite un împrumut obligatar, societățile pe acțiuni trebuie să aibă cel puțin doi ani existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor, fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terți precum bănci, consorții bancare etc. Decizia de emisiune de obligațiuni revine consiliului de administrație al societății pe acțiuni sau adunării generale a acționarilor cu o majoritate de cel puțin două treimi.

Este cunoscut faptul că pentru companii, de multe ori, capitalul propriu este nesatisfăcător, iar creșterea acestuia prezintă greutăți atât sub aspectul condițiilor juridice, cât mai ales ca urmare a reticenței subscriitorilor determinată de existența riscului de pierdere chiar și a riscului de pierdere a controlului pentru conducătorii firmei sau pentru acționarii majori.

Pe de altă parte, finanțarea întreprinderiilor prin apelul la credite bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor restrictive ale contractului de credit, cerute de bănci.

Acești factori vor obliga companiile să recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esențial că remunerația se deduce din profitul impozabil, făcându-l mai accesibil.

Împrumuturile obligatare se pot emite fie individual, de către societăți comerciale puternice, fie grupat. Această de a doua variantă poate avea loc prin asocierea mai multor agenți economoci care să garanteze solidar împrumutul sau prin intermediul unor instituții sau organisme de plasament colectiv, constituie ca societăți anonime, care repartizează fondurile recepționate sub formă de credite întreprinderilor aferente cu nevoi de finanțare.

Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent că suportă costuri administrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată firmelor împrumutate. Chiar și firmele mari pot folosi împrumuturi obligatare grupate când au nevoi relativ reduse de finanțare și nu doresc să-și consume capitalul de încredere față de public prin împrumuturi obligatare individuale frecvente, păstrându-și această alternativă doar pentru împrumuturi mai consistente.

Împrumutul obligatar public

Alături de îndatorare pe termen scurt prin bonuri de tezaur, statul recurge la piața financiară și în scopul împrumuturilor pe termen lung. În ultimă instanță, în țările cu economie de piață statul, sau diverse instituții ale sale, este principalul emitent de obligațiuni, urmărind obținerea de resurse necesare finanțării unor lucrări publice, pentru acoperirea deficitului bugetar, dar și pentru restrângerea cantității de numerar existentă în circulație prin colectarea lichidităților existente pe piață.

Apelul la economiile publice poate fi lansat pe piața internă sau pe piețele financiare externe. Durata de viață a unui împrumut obligatar a căpătat, în ultimul timp, tendința de reducere, determinată de marea fluctuație a ratei dobânzii, dar și de aversiunea subscriitorilor față de lichiditate.

Obligațiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe acțiuni, o instituție guveernamentală sau municipală, a cărei rambursare este în mod obișnuit garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. În timp ce pentru emitent obligațiunile reprezintă datorii care generează plăți periodice sub formă de dobânzi, pentru subscriitori ele reprezintă drepturi de creanță.

Obligațiie reprezintă un împrumut acordat de o masă de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primește un înscris care se numește certificat de obligațiune sau mai simplu obligațiune, care are înscrisă valoarea nominală. Obligațiunile reprezintă valori mobiliare, emise în diferite sume și pot fi transmise liber de la un deținător la altul, prin negociere pe piața bursieră sau extrabursieră.

Împrumuturi obligatare ordinare sunt împrumuturi obligatare cu emisiuni de obligațiuni ordinare și se poate realiza numai de societăți comerciale cotate la bursă, cu condinția să aibă cel puțin 2 ani de vechime și două bilanțuri legal aprobate. Capitalul societății trebuie să fie în întregime liber, adică să nu fie grevat de alte împrumuturi. Adu-narea generală a acționarilor este cea care decide asupra efectuării împrumutului, iar realizarea practică revine consiliului de administrație, care trebuie să-l finalizeze în decursul unei perioade determinate anticipat. Plasarea titlurilor este încredințată unui sindicat bancar care, de regulă, garantează asupra reușitei plasamentelor, contra unui comision consistent, eventual obligându-se să cumpere titlurile rămase nevândute. Obligatarii sunt organizați într-o colectivitate cu personalitate civilă, fiind reprezentați în interesele lor față de societatea comercială de către un mandatar remunerat de emitentul obligațiunilor.

Leasing-ul

Leasing-ul reprezintă o metodă de finanțare care, în esență, se poate asimila împrumutului, compania utilizatoare de obiective de investiții ce se dobândesc nu are calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chiriaș în acest contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă determinată, în general, până la amortizarea activului fix- în cursul căreia nici o parte nu poate rezilia contractul.

Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor imobiliare (sau mobiliare), prin care chiriașul obține avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanțarea achiziției acestuia este făcută de către societatea de leasing. În schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderiea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie care cuprinde amortizarea bunului închiriat, dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și marja de profit a societății de leasing.

Din punct de vedere financiar, deși este un contract oneros, leasing-ul prezintă avantaje în raport cu creditul obișnuit: suplețe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrate a necesarului de capital, avantaje fiscale.

Credit-contract de închiriere este o operațiune de finanțare care permite companiei să dispună de un bun după cum crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiții, ci plătind o chirie.

Întreprinderea își alege bunul pe care dorește să-l exploateze, examinând ea însăși împreună cu furnizorul caracteristicile tehnice și condițiile de cumpărare; comanda este adresată producătorului prin intermediul societății de credit-bail; contractul intră în funcți-une începând cu livrarea materialului către utilizator; durata închirierii este prevăzută, în general, pentru perioada de viață economică a utilajului sau pentru perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractului există trei posibilități: fie înapoiarea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract, fie reînnoirea creditului contract de încheiere.

Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, din costul capitalului imobilizat, prin prețul serviciilor furnizate de firma de credit-bail, precum și dintr-o primă de risc. De cele mai multe ori plățile periodice sunt stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăților să depășească valoarea cu 15-20% valoarea bunului închiriat. Desigur că plățile pot fi stabilite și porporțional sau progresiv, contractul dintre părți precizând acest lucru.

Leasing-ul se poate analiza ca o închiriere însoțită de opțiunea de a cumpăra bunul. El se poate aplica atât în tranzacții mobiliare, cât și imobiliare. În primul caz operațiunile vizează închirieri de echipament, utilaje, etc. care au fost cumpărate de societatea de leasing în scopul închirierii. Chiriașul apare uzufructier cu obligația de a plăti regulat redevențele. Dacă nu plătește, se realizează contractul aplicându-se clauzele penalizatoare prevăzute în contract: restituirea bunului și plata redevențelor restante. În cel de al doilea caz operațiunile vizează clădiri, instalații etc., închiriate pentru perioade lungi care merg pâna la 10-25 ani; în acest caz societățiile de leasing beneficiează de înlesniri fiscale și au statut de bănci sau instituții financiare.

Avantaje ale creditului-bail. Această modalitate de finanțare a cunsocut, în ultimul timp, o dezvoltare considerabilă mai ales în domeniul imobiliar. Pe plan financiar, creditul-bail este o operațiune care nu modifică structura financiară a firmei, ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal, ceea ce creează firmei posibilitatea unor împrumuturi bancare.

Operațiunile de împrumut obișnuit nu acoperă, în general decât 50-60% din valoarea proiectelor de finanțat, restul concretizându-se în participarea cu fonduri proprii.

Spre deosebire de creditul bancar, creditu-bail acoperă 100% valoarea bunului închiriat, firma putându-și rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea altor împrumuturi de dezvoltare.

Creditul-bail permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a firmei. Pe plan fiscal plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza impozabilă.

Inconveniente ale leasing-ului. Pentru utilizator, leasing-ul este o tehnică de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării. Aparent, leasing-ul nu grevează îndatorarea, în sensul că nici un împrumut de acest gen nu apare în bilanț; în fapt însă, afectează inevitabil autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată. Ratele utilizate, respectiv redevențele care cumulează chiria, comisionul de serviciu și cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel puțin acoperitoare.

Costul împrumutului pe termen lung și mediu. Costul unei surse de finanțare și al împrumutului se poate defini drept rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, și vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plății remunerației și altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte.

Costul împrumutului obligatar. Pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau de rambursare, costul actuarial este egal cu dobânda nominală. Pentru împrumutul obligatar, în volumul costurilor figurează, alături de dobânda stabilită la nivelul ratei dobânzii pe piața financiară și de numărul de ani pentru care se emit obligațiunile, și alte cheltuieli: de emisiune, de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor de obligațiuni, prime de emisiune, prime de rambursare etc. Toate aceste cheltuieli se stabilesc de la început în cotă procentuală, urmînd să se deducă din suma totală a împrumutului.

Rata dobânzii nominale este cea care permite calcularea remunerației pe baza valorii nominale a obligațiunii și se stabilește în momentul emisiunii împrumutului. Rata dobînzii poate să fie fixă, cînd cuponul rămîne nemodificat ca volum pe toată durata împrumutului, și variabilă, cînd valoarea cupoanelor se modifică în funcție de diverși factori și în primul rând de oscilația dobânzii pe piața financiară.

Rata dobânzii nominale nu trebuie confundată cu rata actuarială a investirii în obligațiuni, care ține cont atât de rata dobânzii nominale cât și de primele de emisiune, primele de rambursare, comisioane și cheltuieli diverse de emisiune. Rata actuarială pentru subscriitor este randamentul anual al unui împrumut care se determină actualizând pentru suma fluxurilor pozitive primite în timpul duratei de viață a împrumutului, în timp ce pentru emitentul obligațiuniilor, rata actuarială reprezintă costul brut al împrumutului.

Rata actuarială a împrumutului obligatar reprezintă rata efectivă plătită de debitor și încasată de creditori, determinată nu numai de rata nominală a dobânzii, dar și de alși factori: emisiunea la scont, emisiune la primă și prețul de rambursare.

Costul leasing-ului. Determinarea costului operațiunii de leasing prezintă oarecare dificultate întrucât este un mod de finanțare particular, care grupează fluxuri de lichidități variate de la o operațiune la alta (existența sau nu a opțiunii de cumpărare, servicii diverse oferite utilizatorului de către societatea de leasing etc.).

Deciziile de investire și de finanțare sunt separate pentru societatea de leasing, față de utilizator, prin urmare și costul operațiunilor trebuie calculat separat.

2.3 Bonitatea bancară

Analiza bonității financiare urmărește reflectarea capacității de plată a datoriilor firmei. Bonitatea evidențiează o stare financiară legată de capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile la diferite termene; poate fi considerată și un indicator al echilibrului financiar.

Bonitatea se analizează cel puțin din următoarele puncte de vedere: lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt; solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor totale pe termen mediu și lung; îndatorarea.

Lichiditatea

O restricție importantă ce condiționează buna desfășurare a activității întreprinderii o reprezintă asigurarea lichidității și solvabilității acesteia.

Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei companii de a-și onora la termen, cu mijloacele bănești de care dispune, obligațiile scadente pe termen scurt. Aceasta se obține prin compararea activelor circulante cu datoriile pe termen scurt. Lichiditatea patrimonială a unei firme nu trebuie confundată cu lichiditatea activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea activelor disponibile de a se transforma rapid în bani.

Lichiditățile patrimoniale utilizează mai multe rate, și anume: a) lichiditatea generală (Lg):care se calculează ca raport între activele curente și datoriile curente.

Lc=Active ccurente / Datorii curente

Activele curente cuprind de regulă: valorile mobiliare cu un grad ridicat de lichiditate; creanță față de clienți; disponibilitățile bănești existente în caserie și în conturi la bănci; stocurile.

În calculul acestei rate nu vor fi luate în considerare următoarele elemente de activ: valoarea materiilor prime și a materialelor fără posibilități de valorificare; valoarea produselor finite fără comenzi; valoarea lucrărilor executate și a produselor și serviciilor facturate, cu caracter litigios, fără posibilități certe de încasare; debitorii litigioși greu de încasat.

Activele curente pot fi stabilite și indirect, plecând de la activele circulante, din care se scad stocurile nefavorabile și creanțele incerte. Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt, fiind formate din următoarele elemente: datorii față de furnizori; împrumuturile bancare pe termen scurt; ratele la creditele pe termen lung scadente în perioada considerată; impozitele și taxele plătit; alte cheltuieli plătibile (ex: cheltuieli cu personalul).

Dacă o firmă trece prin dificultăți financiare, aceasta începe să acumuleze credite bancare. Dacă datoriile curente cresc mai rapid decât activele curente, lichiditatea generală scade, ceea ce poate fi semnalul apariției unor probleme.

Lichiditatea generală este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidității pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea acti-velor care pot fi transformate în lichidități pâna la scadența datoriilor. Nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat și cu nivelul mediu înregistrat în ramura în care își desfășoare activitatea întreprinderea.

Valoarea supraunitară a acestei rate reprezintă expresia existenței unui fond de rul-ment pozitiv, care îi permite firmei să facă față obligațiilor curente de plată, în timp ce o valoare redusă a lichidității generale poate reflecta apariția unor dificultăți în achitarea datoriilor firmei.

Totuși, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol pentru solvabilitatea firmei, atunci când stocurile se reduc treptat, în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, fără a afecta însă continuitateaciclului de exploatare.

Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,8 și 2. În activitatea practică trebuie evitată însă o evoluție descendentă a acestei rate deoarece reflectă o activitate în declin, determinând creditorii și furnizorii să devină circumspecți în acordarea de noi credite comerciale și bancare.

Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea firmei de rambursare rapidă a datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităților existente. Se calculează ast-fel: Li= Disp bănești / Datorii curente

Stocurile sunt de obicei, cel mai puțin lichide dintre toate componentele activelor cu-rente ale unei firme, pierderi posibile pot să apară, mai ales, în momentul în care se pune problema lichidării acestora. De aceea acest raport se consideră un test acid pentru măsurarea capacității firmei de a-și onora obligațiile pe termen scurt, a cărui valoare trebuie să fie cuprinsă între 80% și 100%.

Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea firmei de rambursare rapidă a datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităților existente. Se calculează ast-fel: Li= Disp bănești / Datorii curente

Pentru aprecierea corectă a acestei rate trebuie să se țină seama de condițiile de desfă-șurare a activității întreprinderii, de corelația dintre termenele de plată a obligațiilor și cele de încasare a creanțelor, precum și de viteza de rotație a capitalurilor.

O valoarea ridicată a acestei rate reflectă o lichiditate ridicată, dar care poate fi con-secința unei utilizări mai puțin eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, un nivel ridicat al acestei rate nu reprezintă o garanție a solvabilității, dacă celelalte elemente ale activelor circulante au un grad scăzut de lichiditate.

În teoria economică se apreciează că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2 și 0,3 reflectă o stare bună de administrare a companiei din punct de vedere financiar.

Pentru asigurarea echilibrului financiar și menținerea lichidității firmei, se impune o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligațiilor cu cele de încasare a creanțelor, precum și luarea unor măsuri manageriale, tehnice, economice și financiare corespunzătoare, care să asigure un circuit normal al capitalurilor. În acest sens, de un real folos în urmărirea lichidității afacerii se dovedește bugetul de trezorerie care cuprinde intrările și ieșirile pre-vizionate de numerar, pe o anumită perioadă de timp. De regulă, companiile operează cu un buget de trezorerie zilnic pentru o lună în avans, și cu un buget de trezorerie lunar pentru perioade de șase până la 12 luni în avans.

Solvabilitatea

Solvabilitatea exprimă capacitatea firmei de a face față angajamentelor sale în caz de lichidare, ceea ce înseamnă încetarea exploatării și punerea în vânzare a activelor sale.

a) Solvabilitatea generală (Sg), se calculează ca raport între activele totale și datoriile totale: Sg=

Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii firmei. Pentru a avea o situație normală, este necesară ca activele totale să reprezinte dublul datoriilor totale.

b) Solvabilitatea patrimonială (Sp) numită și rata autonomiei financiare, se calculează ca raport între capitalul propriu și total: Sp=Cap propriu / Cap total

Se consideră că valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 30%, iar nivelul său normal este de 50%.

Îndatorarea

Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii și capitaluri proprii, apreciindu-se ca fiind bun când rata este pâna la 60% pentru îndatorarea generală și de pâna la 30% pentru îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori între 60%-100% (cea generală) și respectiv 30%-70% (cea financiară).

Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate, evidențiază importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând finanțarea externă prin datorii cu fondurile proprii, ratele pun în evidență componența datoriilor din pasiv, dar și repartiția capitalurilor permanente între fondurile proprii și cele împrumutate pe termen lung.

Analiza îndatorării firmei poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Gradul de îndatorare generală, Leverage, Git, sau coeficientul total de îndatorare sau rata levierului, reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității firmei, firma analizată depinzând într-o mare măsură de creanțierii săi. Acest indicator poate fi interpretat și ca o rată a autonomiei financiare scurte, sunt garantate de capitalurile proprii ale firmei. Valoriile favorabile sunt cele mai mici decât 1. Formula:

Git= D / Cp

b) Gradul de îndatorare financiară sau rata datoriilor financiare pe termen mediu și lung exprimă gradul de îndatorare pe termen mediu și lung. Compania mai poate beneficia de credite bancare pe termen lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 0,5.:=, unde, = suma datoriilor financiare pe termen mediu și lung.

Cperm= capitalurile permanente, care se calculează astfel:

Cperm=CP+Dftml

c) Rata independenței financiare Rif măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. Când rata independenței financiare este mai mare de 0,5 – aceasta arată că firma mai poate beneficia de credite bancare pe termen mediu și lung. Formula de calcul este:Rif= Cp / Cperm.

d) Rata capacității de împrumut Rci, compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung, valorile favorabile fiind mai mari decât 1.

Rci= CP / Dftml

e) Rata capacității de rambursare Rcr exprimă capacitatea firmei de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung. 3. Rcr= Dftml / CAF

f) Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (Rcbts) exprimă alegerea realizată de firmă între împrumuturile pe termen mediu și lung și creditele bancare curente.

Rcbts= .

Cap III

Consideratii asupra gestionării îndatorării în cadrul societăților românești

Din totalul celor aproximativ 700.000 de firme înregistrate la Registrul Comerțului, în jur de 600.000 nu se aflau în procedura de insolvență la 1 martie 2014. Din totalul acestora, au fost selectate acele întreprinderi în al căror bilanț la 31 decembrie 2012 existau active de cel puțin 1 milion de euro (echivalent).

Prin acest criteriu de selecție se urmărește o analiză complexă asupra unui eșantion mai restrâns de întreprinderi, care prin dimensiuni și mărimi au un rol determinant pentru economie. Aceste întreprinderi pe care le-am considerat firme cu impact, prin această noțiune înțelegându-se acele firme care, în cazul unui eventual derapaj, ar genera efecte adiționale, secundare semnificative pentru alte întreprinderi și pentru economie.

Analizând la nivel general baza de date, rezultă că cea mai mare parte a firmelor, peste 580.000, este formată din întreprinderi mici și mijlocii, care au în situația lor patrimonială active mai mici de 1 milion de euro. În mod evident și ele sunt de o importanță determinantă pentru economie, însă prezenta analiză se referă doar la aceste firme considerate cu impact major și imediat. Considerăm însă rezultatele analizei reprezentative și pentru eșantionul neanalizat.

În urma selecției au fost identicate doar 19.832 de firme care au îndeplinit criteriile menționate. Practic piața este formată dintr-un număr foarte mare de întreprinderi mici și un număr mic de întreprinderi mari.

Dar deși aceste firme mari reprezintă mai puțin de 3% din totalul firmelor active, ele au cifra de afaceri cumulată mai mare decat PIB-ul României, iar numărul angajaților depășește o treime din populația angajată la nivel național.

(http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf)

Principala sursă de analiză a acestor studii o reprezintă datele publice disponibile pe site-ul Ministerului Finanțelor. Perioada de timp analizată este aferentă anilor 2010, 2011 și 2012. Pentru fiecare societate au fost luate în considerare informații generale precum: numele societății; industria de care aparține; județul în care este înregistrată; numărul de salariați; total active; total datorii; cifra de afaceri; profitul sau pierderea finală.

Trebuie admis că analiza efectuată prezintă o serie de neajunsuri datorate limitărilor informațiilor financiare publice. Fiind întocmită pe baza datelor afișate pe site-ul Ministerului Finanțelor, o serie de indicatori nu au putut fi analizați. Pentru o relevanță mai mare a informațiilor, indicatori precum profitul operațional EBITDA, separarea datoriilor pe termen scurt de cele pe termen lung ar fi fost necesar să fie analizate.

3.1 Analiza îndatorării

Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii și capitaluri proprii, apreciindu-se ca fiind bun când rata este pâna la 60% pentru îndatorarea generală și de pâna la 30% pentru îndatorarea financiară. Pentru a fi considerate satisfăcătoare, ratele amintite trebuie să aibă valori între 60%-100% (cea generală) și respectiv 30%-70% (cea financiară).Formula de calcul este următoarea:

Gradul de Îndatorare = (Datorii totale/ Activ total) x 100

Pentru perioada celor trei ani analizați, gradul de îndatorare mediu pentru toate societățile analizate este următorul:

Gradul de îndatorare a fost analizat separat pentru societățile care au realizat profit și cele care au realizat pierdere, rezultatele astfel obținute prezentând două diagnostice diferite: gradul de îndatorare mediu al societăților care realizează profit este în limita recomandată 50%, dar gradul de îndatorare mediu al societăților care realizează pierdere în 2012 este de 84%.

Tabel 2 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf)

Tabel 2 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf) (mild €)

Tabel 3 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf) (mild €)

Analizând acest aspect cu rezultatele studiului Coface, conform căruia întreprinderiile care au intrat în insolvență în 2013 au cunoscut degradări continue ale acestui indicator, ajungând în anul antecesor intrării în procedura de insolvență la nivelul de 104% grad de îndatorare, putem estima că o mare parte din aceste întreprinderi se află în prezent în pragul insolvenței.

Totalizat, pentru întreaga bază de 18.932 de societăți cu impact, situația pentru fiecare segment de îndatorare este prezentat în tabelul următor:

Tabel 4 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf) (mild €)

Analiza băncii centrale din România (BNR) arată că stocul de datorie financiară a întreprinderrilor și a populației față de instituții financiare (bănci și IFN, rezidente sau din străinătate, inclusiv creditele scoase în afara bilanțului de către bănci) a crescut ușor (1 la sută) în perioada decembrie 2013 pâna în iunie 2015, la un sold de 71,7 miliarde euro. Aceste rezultate reflectă, tendințele pe de o parte, iar pe de altă parte, încă modeste, la nivel agregat, de acordare de credite noi, iar pe de altă parte, eforturile instituțiilor de credit de diminuare a expunerilor neperformante contractate în perioada de creștere accelerată a creditului și ulterior.

3.2 Analiza solvabilității

Solvabilitatea este echivalentul ratei de acoperire a datoriilor, fiind inversul gradului de îndatorare, și indică ponderea activului total (AT) în datoriile totale. Formula pentru calcularea solvabilității este: Solvabilitatea = (Activ total/ Datorii totale) x 100.

Eșantionul de interest ales pentru această analiză din majoritatea întreprinderilor, se regăsesc la cele două margini ai intervalelor de solvabilitate alese. Aproximativ peste 6000 dintre întreprinderile analizate au avut o solvabilitate peste 200% în anul 2012. Pe de altă parte, 7967 dintre întreprinderi au avut o solvabilitate sub 125%, iar restul situându-se între cele două intervale.

Tabel 5 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf)

De remarcat discrepanța între datorii de 19,73 mld€ cu active de 84,37 mld€, aparținând celor 6.800 de companii solvabile și datorii de 35,57 mld€ cu active de 25,97 mld€ pentru cele 4.000 de companii insolvabile. Această structură reflectă fragilitatea unui sistem afectat de depresiune înainte de a avea timp să se maturizeze și este specifică perioadelor de criză.

În urmei acestei analize, trebuie ținut cont de faptul ca ea se referă doar la acele întreprinderi care nu sunt în insolvență. Deci an de an -teoretic- întreprinderile cu indicatorii cei mai slabi sunt eliminate din eșantion ca urmare a intrării în insolvență. Și, cu toate acestea, performanțele pe ansamblu nu se îmbunătățesc.

3.3 Analiza lichidității

Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei companii de a-și onora la termen, cu mijloacele bănești de care dispune, obligațiile scadente pe termen scurt. Aceasta se obține prin compararea activelor circulante cu datoriile pe termen scurt. Lichiditatea patrimonială a unei firme nu trebuie confundată cu lichiditatea activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea activelor disponibile de a se transforma rapid în bani.

Pentru caracterizarea lichidității patrimoniale se utilizează mai multe rate, dar utilizând informațiile din tabelele analizei îndatorării a companiilor profitabili, și companiilor cu pierderi aniilor 2010, 2011 și 2012, vom utiliza lichiditatea generală Lg: care se calculează ca raport între activele curente și datoriile curente. Lc= .(mild €)

Tabel 6 (Sursă: http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf)

Tabel 7 (http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf)

Rata lichidității generale compară ansamblul activelor circulante cu cele ale datoriilor pe termen scurt, dar deoarece noi avem doar datorii totale putem calcula o rată mai puțină exactă în total,dar aproape de realitate, care reflectă lichiditatea între companiile profitabili și companiilor care nu au realizat profit. Această rată reflectă capacitatea sau incapacitatea companiei de a-și achita datoriile numai din activele circulante deținute în patrimoniu. Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât societatea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, care ar putea fi cauzată de rambursarea datoriilor pe termen scurt la cererea creditorilor.

La analiza noastră putem observa: companiile profitabile au o rată mai mare decât 1, aceasta arată un aspect favorabil companiilor profitabile, dar în cea ce privește companiilor cu pierdere putem observa că rata lichidității generale îi aproape de 1, care înseamnă un aspect economic nefavorabil, care a rezultat o insuficiență de trezorerie companiilor care au realizat pierdere. Probabil rezultatele reale pot fi altfel, încât companiile care nu au realizat profit să aibă o rată generală sub rata de 1, care arată că societățile au avut o trezorerie insuficientă.

Capitolul IV

Studiu de caz

S.C.TRANSGAZ.S.A.

Evoluția cifrei de afaceri, a rezultatului net și a activelor totale ale societății.

Pentru efectuarea diagnosticului financiar se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea activității economice dintr-o firmă si anume: bilanț, contul de profit și pierdere, unele note explicative, balanța de verificare cât și la informațiile conținute în bilanțul financiar și în bilanțul funcțional.

Necesitatea formulării unor concluzii pertinente privind situația întreprinderii impune analiza în dinamică a indicatorilor selectați, motiv pentru care rezultatele financiare ale societății vor fi urmărite pe parcursul a doi ani succesivi: 2012 , 2013 și 2014.

Societatea comercială SC Transgaz S.A. a fost înființată în anul 2000 și are ca principalul obiect de activitate dispecerizarea gazelora naturale. Datorită numărului mare de angajați: 4584 și a valorii cifrei de afaceri, societatea este încadrată în cadrul societăților mari. Principalii clienți sunt persoane fizice saud juridice.

Principalii indicatori financiari ai societății comerciale SC TRANSGAZ S.A. pentru anii 2013 și 2014 sunt:

Iar pentru anii 2014 și 2015 sunt:

Tabel 8

În tabelele de mai sus putem observa că societatea în analiza anului 2013 și 2014 se înregistrează o creștere a principalilor indicatori financiari, creștere accentuată și de evoluția producției vândute., iar în analiza anului 2014 și 2015 putem ovbserva o scădere a principali-lor indicatori financiari, scădere care rezultă din scăderea producției vândute.

Realizarea diagnosticului financiar aniilor 2013 și 2014,

5.1 Analiza ratelor de structură ale activului:

a) Perioada 2013-2014

În perioada analizată 2013-2014, activele companiei Transgaz se află într-o tendință de creștere la toate tipurile de active de la o perioadă la alta. Analiza evoluției și structurii activelor se realizează cu ajutorul ratelor de structură.

Tabel 9

b) Perioada 2014-2015

În perioada 2014-1015 observăm că valoarea activelor este în scădere care este un aspect economic nefavorabil pentru societate nu ca și în perioada analizată precedentă. Analiza acestor date se realizează cu ajutorul ratelor de structură, care se realizează prin raportarea fiecărui post de activ la totalul activului.

Tabel 10

Diferența dintre cei doi ani, diferență de sume și procentuali, (2013-2014, 2014-1015): Diferența dintre cei doi perioade analizate ne arată evoluția activelor, creșterea sau scăderea lor.

(http://bvb.ro/FinancialInstruments/Details/FinancialInstrumentsDetails.aspx?s=TGN, calcule din bilanțul anual 2014 și 2015 al societății TransGaz Sa.)

Tabele privind evoluția ratelor de structură a activului imobilizat, în perioada 2013 și 2014, respectiv 2014 și 2015: Ratele activelor imobilizate reflectă ponderea capitalurilor fixe în cadrul patrimoniului firmei. În situația noastră avem valori normale, și chiar bune.

Tabel 11

1. Rata activelor imobilizate (RAI) :

Rata activelor imobilizate se apreciază în mod diferit în funcție de specificul activității. Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului fix. La societatea analizată, rata activelor imobilizate înregistrează valori de 82,22% din totalul activelor imobilizate în 2013, de 68,53% din totalul totalul activelor imobilizate în 2014, și de 66,51% din totalul totalul activelor imobilizate în în 2015.

2. Rata imobilizărilor necorporale (RIN):

Creșterea valorii ratei imobilizărilor necorporale semnifică fie o expansiune a entiățtii pe piața comercială, fie o perfecționare a sistemului informațional intern și extern (economic), sau o consolidare a activității de cercetare care se desfășoară în cadrul companiei. În situația noastră compania Transgaz dispune de pondere ridicată a imobilizărilor corporale care arată procentul pentru cumpărarea sau producția unor imobilizări identice, astfel, compania Transgaz dispune de resurse financiare suficiente pentru a aloca licențe, brevete, pentru susține activitatea de dezvoltare.

3. Rata imobilizărilor corporale (RIC): Compania Transgaz are o rată a imobilizărilor corporale redusă care are o tendință de scădere de la 17,66% în 2013, 13,86% în 2014, la 12,68% în 2015 ca urmare a creșterii valorii activului total al societății în ambele perioade analizate.

4. Rata imobilizărilor financiare (RIF): Nivelul acestei rate este strâns legat de mărimea întreprinderii și de politica financiară a acestuia, având valori ridicate în cazul holdingurilor. La societatea analizată, rata imobilizărilor financiare este de 0,17% în anul 2013, 1,02% în 2014, și 1,18% în 2015, care sunt sume mici dar putem observa o tendință de creștere în perioadele analizate.

Tabel-evoluția ratelor de structura a activelor circulante, perioadelor 2013-2014-2015: Evoluția ratelor de structură ale activului în perioadele analizate ne arată o creștere ale ratelor activelor circulante, și al ratelor dispionibilitățiilor bănești, iar ratele stocurilor, creanțelor și ai investiției pe termen scurt se află într-o stare normală economică.

Tabel 12

1. Rata activelor circulante (RAC):

Rata activelor circulante la societate analizată înregistrează o tendință de creștere de la 17,71% în 2013 până la 31,46% și de la 2014 până la 33,29% în 2015. Situația poate fi apreciată pozitiv fiind un aspect favorabil pentru compania Transgaz prin creșterea lichidității imediate, dar poate fi și nefavorabilă și anume încetinirea procesului productiv sau a derulării afacerii prin creșterea stocurilor. În situația noastră rata stocurilor are o tendință de creștere care poate să determine și cauza de creștere a activelor circulante.

2. Rata stocurilor (RSt):

Rata stocurilor este influențată de natura activității firmei și de durata ciclului de exploatare, în care companiile din sfera producției și din distribuției de mărfuri au valori mai ridicate și valori scăzute în sfera serviciilor. La societatea Transgaz, rata stocurilor înregistrează valori reduse , respectiv 0,86% în 2013, 0,78% în 2014, și 1,49% în 2015. Observăm o tendință de scădere apoi o creștere mai mare de la 0,78% în 2014 la 1,49% în 2015.

3. Rata creanțelor comerciale (Rcr):

S.C. Transgaz S.A. are valori reduse a ratelor de creanță, dar putem observa o tendință de creștere în perioadele analizate 2013 și 2014 mulțumită realizării unei viteze de rotație superioare, după care până în anul 2015 rata creanțelor scade pâna la 17,64%.

4. Rata disponibilităților bănești (RDsp):

Rata disponibilităților bănești , de rgulă este fluctuant între 5%, din activele circulante care este nivelul minim acceptat, și maxim pâna la 25% din activele circulante. Analiștii economici apreciază că nivelul optim este de cca. 10%. În cazul nostru valorea disponibilității bănește este sub nivelul minim dar putem observa o tendință de creștere în perioadele analizate de la 0,30% în 2013, 0,52% în 2014, pâna la 3,40% în 2015, care aproape ajunge nivelul minim de rata disponibilitățiilor bănești care este un aspect economic favorabil pentru societate.

5.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului în perioadele 2013-2014-1015:

a) Analiza ratelor de structură ale pasivului în perioada 2013-2014: Analiza ratelor de structură ale pasivului, în perioada analizată se află într-o creștere, iar analiza acestora urmărește caracterizearea surselor de formare a mijloacelor economice și evoluția în timp a acestora.

b) Analiza ratelor de structură ale pasivului în periada 2014-2015:

În perioada analizată 2014-2015, pasivele companiei Transgaz se află într-o mică scădere, care nu afectează mult compania, dar totuși este important. Rata referitoare la structura pasivului reflectă competența resurselor de care dispune întreprinderea.

Tabel 14

c) Diferența dintre cei doi ani, diferență de sume și procentuali, (2013-2014, 2014-1015):

În tabelul de mai jos observăm evoluția pasivelor, în 2013-2014 se manifestă o tendință de creștere, iar în 2014-2015 o tendință de scădere ale pasivulor companiei.

Tabel 15

Tabel, evolutia ratelor de structură a pasivului, în perioadele 2013-2014 și 2014-2015:

Evoluția ratelor de structură a pasivului explică politica de finanțare care constă în resursele de care poate beneficia compania în cele mai avantajoase condiții de cost și de durată.

Tabel 16

1. Rata stabilității financiare (RSf):

Rata stabilității financiare exprimă măsura în care compania dispune de resurse financiare cu caracter stabil sau permanent față resursele totale. O valoare normală a acestei rate este în jur de 66 %, iar peste valoarea normală putem spune că firma are o stabilitate financiară foarte bună. În 2013, 2014 și 2015 se situează peste această valoare, însă prezintă o situație financiară în scădere de nefavorabil față de perioada 2013 până în 2014, dar în 2015 avem o tendință de creștere care este un aspect economic favorabil. Societatea Transgaz are o stabilitate financiară foarte bună, rata acestuie depășește rata normală de 66%.

2. Rata autonomiei financiare globale (RAFG):

Rata autonomiei financiare exprimă cât din patrimoniul firmei este finanțat pe resursele proprii al societății, valoarea minimă a acestora este în jur de 33% dar valoarea normală ar trebuii să fie mai mare decât 50%. În cazul nostru arta autonomiei financiare al firmei Transgaz înregistrează o tendință de scădere de la 77,45% în 2013 la 70,41% 2014, dar de la perioada 2014 până în 2015 se înregistrează o tendință de creștere, care este un aspect economic favorabil, deși societatea se află într-o stare foarte bună de autonomie financiară care înseamnă că firma are o autonomie ridicată, prezentănd garanții aproape certe pentru a beneficia de credite bancare pe termen lung.

3. Rata autonomiei financiare la termen (RAFT):

Această rată reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent. Pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent. În ambele perioade de analiză, 2013, 2014 și respectiv, 2015 rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori foarte mari peste 50%, care este valoare recomandată, respectiv 93.17% în anul 2013 și 94,14% în anul 2014 în anul 94,74% 2015. Rata autonomiei financiare la termen este în ușoară creștere.

4. Rata îndatorării globale (RIG):

Îndatorarea globală este subunitară, prin natura ei, valoarea maxim admisibilă fiind 50%, mergând până la 66%, pe măsură ce valoarea raportului se diminuează, îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește. Rata de îndatorare globală arată ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare. În analiza noastră observăm o tendință de creștere de la 22,55% în 2013 până la 29,59% în 2014, de la 2014 avem o tendință de scădere de la 29,59% până la 27,92% în 2015, care este un aspect favorabil pentru societate. Societatea are valori sub nivelul maxim, astfel are o rată bună de îndatorare globală.

5. Rata de îndatorare la termen:

Rata de îndatorare la termen reflectă măsura în care datoriile pe termen lung și mediu participă la crearea capitalulilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă este mai mică de 50%. În cazul nostru ratele de îndatorarare la termen în ambele perioade analizate au fost scăzute, aproape egale sub nivelul de 50%, chiar aproape de 0%, care înseamnă că societatea Transgaz are o rata de îndatorare la termen foarte bună.

5.3 Analiza echilibrului financiar în perioadele 2013-2014-2015:

5.3.1.Situația netă:

Formula de calcul pentru situația netă este:

SN=AT-DT

SN = Activ Total – Datorii Totale

Activele totale și datoriile totale se calculează astfel: Activ Total = Active Imobilizate + Active Circulante + Ch. în avans; Datorii totale = Datorii pe termen scurt +Datorii pe termen mediu si lung +Venituri in avans +Subventii din investitii+Provizioane.

T0=2013 T1=2014 T2=2015

Tabel 17

ΔSN(2014-2013)=SN1-SN0=3326967426-3047566676=279400750

ΔSN(2015-2ö14)=SN2-SN1=3569237972-3326967426=242270546

Situația netă pozitivă reflectă creșterea valorii patrimoniale a societății, adică activul net, degrevat de datorii, respectiv averea netă a acționarilor, iar valoarea obținută întodeauna este egală cu capitalul propriu al societății.

Situația netă pozitivă reflectă: buna gestiune financiară a societății, creșterea valorii patrimoniale a societății, adică activul net degrevat de datorii, rezultatul profitului obținut de întreprindere din activitate, ca urmare a unei gestiuni economice bune.

Situația netă negativă reflectă: slaba gestiune financiară a societății, scăderea valorii patrimoniale a societății, rezultatul pierderii obținute de întreprindere din activitatea ei, ca urmare a unei gestiuni economice slabe.

In ambele perioade analizate, situația neta este pozitivă Se observă o tendință de creștere de la o perioada la alta, aspect economic favorabil pentru societate, așadar societatea Transgaz dispune de o stare de gestiune financiară bună.

5.3.2 Fondul de rulment(FR):

Formula de calcul este: FRP = Capital propriu-Active imobilizate nete

FR 2013 = 3270806821-3235714620=35092201

FR 2014 = 3534019770-3237917681=296102089

FR 2015 = 3767185827-3293068024=474117803

∆FR1(2015-2014)= 474117803-296102089=178015714

∆FR2(2014-2013)= 296102089-35092201=261009888

După cum vedem fondul de rulment în ambele perioade analizate sunt pozitive, și avem o tendință de creștere în fiecare an. Fondul de rulment reflectă echilibrul financiar pe termen lung al societății, adică întreprinderea dispune de o marjă de securitate, care protejează de evenimente neprevăzute potențiale. Societatea Transgaz dispune de o marjă de securitate bună, reflectând un echilibru financiar pe termen lung.

5.3.3 Fondul de rulment propriu (FRP):

Formula de calcul este: FRP = Capital propriu-Active imobilizate nete

FRP2013 = 3047566676-3235714620=-188147944

FRP2014 = 3326967426-3237917681=89049745

FRP2015 =3569237972-3293068024=276169948

∆FRP0 (2014-2013) =89049745-(-188147944)=277197689

∆FRP1 (2015-2014) =276169948-89049745=187120203

Fondul de rulment propriu în perioadele 2014 și 2015, care este un aspect economic favorabil pentru societatea Transgaz, pentru că dispune de o marjă de securitate pe termen lung, care protejează societatea de evenimente neprevăzute potențiale. Fondul de rulment în 2013 a fost negativ și s-a înbunătățit prin creșterea capitalului propriu din 2014, deci întreprinderea în 2013 a avut un dezechilibru financiar.

5.3.4 Fond de rulment împrumutat (FRI):

Formula de calcul este: FRI = FR-FRP

FRI2013 =35092201-(-188147944)=223240145

FRI2014 =296102089-89049745=207052344

FRI2015 = 474117803-276169948=197947855

∆FRP0 (2014-2013) =207052344-223240145=-16187801

∆FRP1 (2015-2014) =197947855-207052344=-9104489

FRI reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanța nevoile pe termen scurt al societății. In ambele perioade analizate, FRI înregistrează valori pozitive dar are o tendință negativă, aspect economic nefavorabil.

5.3.5 Nevoia de fond de rulment (NFR):

Formula de calcul este: NFR = Nevoi temporare-Surse temporare

Nevoi temporare2013 =34054464+39541837+255504589+2407674= 331508564

Nevoi temporare2014 =36644893+890869085+534392030+712522=1462618530

Nevoi temporare2015 =73991632+873224139+532691723+10094687=1490002181

Surse temporare2013 =293422628+370858357=664280985

Surse temporare2014 = 895398410+295583227= 1190981637

Surse temporare2015= 251228063+933020393=1184248456

NFR2013 =687378564-664280985=23097579

NFR2014=1462618530- 1190981637= 271636893

NFR2015= 1490002181-1184248456=305753725

ΔNFR0 (2014-2013) = 271636893-23097579= 248539314

ΔNFR1 (2015-2013) =299020544-271636893=27383651

Nevoia de fond de rulment reflectă realizarea echilibrului financiar pe termen scurt. Societatea Transgaz dispune de valori pozitive în perioadele analizate, și se manifestă o tendință de creștere care este un aspect economic nefavorabil, fiindcă atunci când nevoia de fondul de rulment este pozitivă, reprezintă un dezechilibru financiar pe termen scurt.

5.3.6 Trezoreria netă (TN):

TN2013=FR0-NFR0=35092201-23097579=11994622

TN2014=FR1-NFR1=296102089- 271636893=24465196

TN2015=FR1-NFR1=474117803-305753725=168364078

ΔTN0 (2014-2013)=TN1-TN0=24465196-11994622=12470574

ΔTN1 (2015-2014)=TN1-TN0=168364078-24465196=143898882

Societatea Transgaz dispune de o trezorerie netă pozitivă în toate perioadele analizate, și se manifestă o tendință de creștere. Trezorerie netă reflectă echilibrul financiar al societății, adică există un surplus monetar la sfârșitul exercițiului. Valoarea trezoreriei nete întodeauna este egală cu disponibilitățiile bănești al societății.

5.4. Analiza ratelor de structură ale capitalului

5.4.1.Ratele de chilibru aniilor 2013-2014-2015:

a) Rata de finanțare a activelor fixe:

Formula de calcul este: Capital permanent / Active imobilizate nete

RFR 2013=3270806821/3235714620=1,01

RFR 2014=3534019770/3237917681=1,09

RFR 2015=3767185827/3293068024=1,14

Rata de finanțare a activelor fixe supraunitară, reflectă existența unui fond de rulment pozitiv, adică activele fixe ale societăți sunt finanțate din surse permanente, și se află în echilibru financiar pe termen lung. În perioadele analizate, rata de finanțare a activelor fixe este supraunitară, fapt ce reflectă echilibru financiar pe termen lung, iar rata prezintă o tendință de creștere care este un aspect favorabil pentru societate.

b) Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment (RNFR) :

Formula de calcul este ; FR / NFR

RNFR 2013= 35092201/23097579=1,52

RNFR 2014= 296102089/ 271636893= 1,09

RNFR 2015=474117803/305753725=1,55

Dacă rata de finanțare a nevoii de fond de rulment este mai mică decât 1, atunci înseamnă că trezoreria netă este negativă, și se manifestă un dezechilibru financiar. În cazul nostru, societatea Transgaz are valori pozitive, peste 1, adică trezoreria netă este pozitivă, și se manifestă un echilibru financiar.

5.4.2 Ratele de lichiditate:

a) Rata lichiditatii generale:

Formula de calcul este: Active circulante/ Datorii pe termen scurt

RLG 2013=696965512/293422628=2,38

RLG 2014=1486371204/295583227=5,03

RLG 2015=1648271572/251228063=6,56

Cu cât aceasta rată este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie. Această rată este supraunitară în perioadele analizate fiind un aspect economic favorabil pentru societate și reflectă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile pe termen scurt din activile circulante.

b) Rata lichidității reduse:

Formula de calcul: (Creanțe + Disponibilități bănești) / Datorii pe termen scurt

RLr 2013=(395411837+11994622)/293422628=1,38

RLr 2014=(890869085+24465196)/295583227=3,96

RLr 2015=(873224139+168364078)/ 251228063=4,14

În cazul analizat, societatea înregistrează valori peste intervalul recomandat, în perioadele analizate, cu tendință de creștere, aspect economic favorabil pentru societate.

c) Rata lichidității imediate:

Formula de calcul: Disponibilități bănești / Datorii pe termen scurt

RLi2013=11994622/293422628=0,04

RLi 2014=24465196/295583227=0,08

RLi 2015=168364078/251228063=0,67

Rata lichidității imediate exprimă capacitatea societății de a-și rambursa datoriile scadente pe termen scurt din conturile disponibile din bănci, iar valoarea minim recomandată acestei rate este de 0,3. În cazul nostru societatea în primele două ani analizate, în 2013 și 2014, are valori sub nivelul minim, așadar societatea nu a avut capaciatatea minimă de a-și achita datoriile pe termen scurt din conturi, dar observăm o creștere care deja se află peste nivelul minim recomandat în anul 2015, care este un aspect economic favorabil pentru societate, și care rezultă din tendința de creștere al disponibilitățiilor bănești al societății.

5.4.3 Capacitatea de autofinanțare (CAF):

Formula de calcul: CAF = Rezultatul net + Ch calculate cu amortizări și provizioane – Venituri calculate reluări asupra amortizărilor.

CAF 2013=331.408.303+206401912-22479161=515331054

CAF 2014=502.516.063+262709497-32810186=732415374

CAF 2015=488729002+11556529-164940261=335345270

Capacitatea de autofinanțare exprimă potențialul financiar de creștere economică a societății comerciale, în perioadele analizate societatea Transgaz are o capacitate de autofi-nanțare pozitivă înregistrând valori în creștere de la 2013 la 2014, dar observăm că de la 2014, avem o tendință de scădere al capacității, care este un aspect economic nefavorabil, totuși societatea înregistrează valori pozitive.

5.4.4 Ratele de solvabilitate:

Solvabilitatea exprimă capacitatea firmei de a face față scadențelor cu surse proprii. Pentru caracterizarea acesteia se folosesc următoarele rate:

a) Solvabilitatea generală (Sg), se calculează ca raport între activele totale și datoriile totale:

Sg= Active totale / Datorii totale

Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii firmei. Pentru a avea o situație normală, este necesară ca activele totale să reprezinte dublul datoriilor totale.

Sg 2013= 3935087806/887521130=4,43

Sg 2014= 4725001407/1398033981=3,37

Sg 2015= 4951434283/1382196311=3,58

În analiza noastră în fiecare an, activele totale înregistrează valori peste 2, adică activele totale sunt de 3, sau 4 ori mai mare decât datoriile totale care este un aspect favorabil pentru societatea Transgaz. Observăm o tendință de scădere de la 2013 la 2014 dar în 2015 avem o creștere.

5.4.5 Ratele de indatorare:

a) Rata levierului:

Formula de calcul: Datorii total/ Capital propriu

RL 2013 =887521130/3047566676=0,29

RL 2014=1398033981/3326967426=0,42

RL 2015=1382196311/3569237972=0,38

Rate levierului compară mărimea datoriilor totale cu cea a capitalului propriu, la care normele bancare impun o rată a levierului mai mică decât 1, pentru acordarea de credite cu garanție sigură. În perioadele analizate ratal levierului se află sub limita recomandată, astfel valoarea capitalului propriu depășește valoarea datoriilor totale care este un aspect economic favorabil pentru societatea Transgaz.

b) Rata datoriilor financiare:

Formula de calcul: Datorii pe termen mediu și lung / Capital permanent

RDF 2013= 108382716/3270806821=0,03

RDF 2014=77553797/3534019770=0,02

RDF 2015=75453685/3767185827=0,02

Rata datoriilor financiare arată ponderea datoriilor financiare în totalul capitalurilor permanente, și măsoară gradul de îndatorare pe termen lung și mediu. Normele bancare impun o valoare maximă de 0,5 pentru această rată, iar în perioadele analizate ale societății Transgaz valoriile se încadrează în această limită, astfel poate solicita un nou credit bancar pe termen mediu și lung.

c) Rata creditelor de trezorerie

Formula de calcul: Credite pe termen scurt / NFR

RCT2013 =0

RCT2014 =0

RCT2015 =0

Rata creditelor de trezorerie caracterizează gradul de îndatorare bancară, iar în periadele analizate rata creditelor de trezorerie este 0, prin urmrae societatea Transgaz poate solicita credite pe termen scurt.

d)Rata de rambursare a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare:

Formula de calcul este: Datorii pe termen mediu și lung / CAF

RCAF 2013=108382716/515331054= 0,21

RCAF 2014= 77553797/732415374= 0,10

RCAF 2015= 75453685/335345270= 0,22

Societatea analizată înregistrează valori reduse în ambele perioade analizate, aspect favorabil pentru societate.

5.5 Analiza ratelor cinetice (de gestiune):

a) Durata de rotatie a stocurilor:

Formula de calcul (Stocuri / CA)*360

Dst 2013 = 34054464/1.484.714.077*360 zile 8,25

Dst 2014= 36644893/1.618.089.040*360 zile 8,15

Dst 2015=73991632/1.581.469.944*360 zile 16,84

În cazul analizat, durata de rotație a stocurilor se situează sub limita recomandată însă având în vedere obiectul de activitate al societății, capacitate de rotație a stocurilor este normală, rotația stocurilor fiind recomandată sub 30 de zile.

b) Durata de încasare a creanțelor:

Formula de calcul: (Creanțe / CA)*360

Dcr 2013= 395411837/1.484.714.077*360 zile 95,87

Dcr 2014=890869085/1.618.089.040*360 zile 198,7

Dcr 2015=873224139/1.581.469.944*360 zile198,8

Societatea înregistrează valori peste limita recomandată și în creștere în perioadele analizate, care este un aspect economic nefavorabil pentru societatea Transgaz, fiind limita recomandată se află sub 30 de zile.

c)Durata de achitare a furnizorillor:

Formula de calcul: (Furnizor / CA)*360

Dfz 2013= 79.731.833/1.484.714.077*360 zile 19,33

Dfz 2014=76.439.745/1.618.089.040*360 zile 17

Dfz 2015= 91.006.829/ 1.581.469.944*360 zile 20,71

În ambii ani analizați, durata de plată a furnizorilor este mai mare decât durata de încasare a clienților, aspect economic favorabil pentru societatea Transgaz, deoarece încasarea clienților se face mai rapid decât plata furnizorilor, limita recomandată fiind de 30 de zile.

5.6 Rata rentabilității financiare

Formula de calcul: (Profit net / Cap propriu)*100

Rf 2013= 331.408.303/3047566676*100=10,87%

Rf2014= 502.516.063/3326967426*100=15,10%

Rf2015= 488.729.002/3569237972*100=13,69%

În periodele analizate observăm o tendință de creștere de la 2013 la 2014, iar de la 2014 o tendință de scădere la 2015. Rata rentabilității financiare măsoară capacitatea întreprinderii de a realiza profit în urma utilizării capitalului propriu.

5.7 Analiza riscului de faliment

a) Metoda lui Altman:

Z=1,2*R5+1,4*R4+3,3*R1+ 0,6*R3+ R2

R1= Rezultat curent/Active totale

R2= Cifra de afaceri/ Active totale

R3= Valoarea de piață a capitalurilor proprii/ Valoarea datoriilor totale

R4= Profitul reinvestit/Active totale

R5=Active circulante/Active totale

Z2013=3,125907141

Z2014=2,72312724

Z2015=2,7872

Interpretare în funcție de valorile lui Z: Dacă Z este mai mică decât 1,8 starea de faliment este iminentă; Dacă Z este mai mare decât 3 situația financiară este bună, și societatea este solvabilă. Dacă Z se află între valorile 1,8 și 3 atunci situația financiară este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment.

Deoarece Z în anul 2013 are valoarea 3,12, în anul 2014 are valoarea 2,72, iar în anul 2015 are valoarea 2,78 situația societatii este dificilă. Din punct de vedere bancar societatea are un grad puțin mai redus de încredere deoarece societatea se află între valorile 1,8 și 3, dar mai aproape de 3, care nu-i atât de rău, dar observăm o tendință de creștere între anii 2014 și 2015 care este un aspect economic favorabil pentrun societatea Transgaz.

b) Metoda Conan-Holder:

Z=0,16*R1+0,22*R2-0,87*R3-0,10*R4+0,24*R5

R1= (Active circulante – Stocuri) / Active totale

R2= Capitaluri permanente / Active totale

R3= Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

R4= Cheltuieli cu personalul / Valoarea adăugată

R5= EBE / Datorii totale

Z2013= 0,2876

Z2014= 0,3196

Z2015= 0,3224

Situația societății Transgaz este foartă bună, deoarece Z se află peste pragul de 0,16, care arată o probabilitate a producerii riscului de faliment sub 10 %, dar dacă societatea s-ar afla sub valoarea de 0,16 atunci ar crește procentul de probabilitate a producerii riscului de faliment.

5.8 Concluzii

În concluzie evaluarea și gestionarea îndatorării este foarte importantă pentru o com-panie, deoarece conducătorii, acționarii sau managerii companiei prin deciziile de finanțare și investire din surse externe sau proprii, afectează într-un grad ridicat bunăstarea economică a societății.

În analiza noastră societatea S.C. TRANSGAZ S.A, are un aspect economic foarte bun, pornind de la rezultatele anuale care reflectă, profitul și rentabilitatea companiei, care în principiu este foarte bună pe nivel național, deoarece compania este conducător pe piața de gaze.

Ratele de structură ale activelor și pasivelor în perioadele 2013-2014 au o tendință de creștere, care în perioada 2014-2015 scade, dar tendința de scădere în viitor s-ar putea să se schimbe, compania Transgaz fiind prim pe piață, astfel își poate mări resursele financiare, și profitul anual.

Realizarea diagnosticului financiar în fiecare an s-a îmbunătățit print-un mod diferit, dar putem spune că societatea mai are puncte slabe, de exemplu la durata de încasare a creanțelor, societatea Transgaz are valori peste limita de 30 de zile, ceea ce reflectă faptul că activitatea întreprinderii trebuie îmbunătățită prin mărirea valorii cifrei de afaceri, sau prin diminuarea valorii creanțelor, adică să-și diminueze durata de încasare a creanțelor.

Alte puncte mai slabe, dar nu foarte rele, se pot observa la riscul de faliment al metodei lui Altman, unde valorile în ultimii 2 ani se află sub 3, adică situația este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment, dar acest fenomen se poate îmbunătăți pe parcursul aniilor viitori.

Puncte tari al societății Transgaz sunt, ratele de lichiditate, cu cât aceasta rată este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, iar în cazul nostru societatea Transgaz înregistrează valori peste valoarea 1, care este un aspect economic bun.

Alt punct care are valori pozitive, și aspect favorabil pentru societatea Transgaz este trezoreria netă care, este pozitivă în toate perioadele analizate, și se manifestă o tendință de creștere, iar trezoreria netă reflectă echilibrul financiar al societății, adică există un surplus monetar la sfârșitul exercițiului.

Riscurile de faliment, la ambele metode sunt destul de bune, mai ales la metoda Conan-Holder, societatea înregistrând valori care reflectă probabilitatea producerii riscului de faliment sub 10 %, iar metoda lui Altman ne arată valori în care societatea are situație dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment, dar Z se află mai aproape de 3, care reflectă situație financiară bună.

Capitolul V

Încheiere

În concluzie lucrarea prezintă principiile, metodele evaluării și gestionării îndatorării a companiilor, deciziile pe care o societate trebuie să le ia, pentru finanțări în viitor, care are la bază realizarea integrării deciziei de finanțare în strategia generală a unei întreprinderi, în care decizia de investiții este văzută separat de decizia de finanțare, creând noi indicatori care reflectă împletirea celor două activități fundamentale ale unei companii cea de investire, și cea de finanțare.

Sursele deciziilor de finanțare, sursele externe și interne pe termen lung și scurt, care au diferite categorii, de exemplu managerii financiari identifică în mod obișnuit trei categorii principale de necesități de capital, la inițierea unei afaceri: capital de lucru, capital fix și capital suplimentar, iar diferite modalități de finanțare a activelor întreprinderii se referă la capitalurile proprii, împrumutate și condiționale, care au un rol important în rolul finanțării companiei. Pe de altă parte finanțarea prin angajamente la termen este finanțarea externă ce se poate realiza prin: împrumuturi ordinare, împrumuturi obligatare, leasing sau credit-bail (închiriere, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit,a activelor fixe.).

Bonitatea bancară are deasemenea un rol important, în evaluarea și gestionarea îndatorării, pentru că urmărește reflectarea capacității de plată a datoriilor firmei. Bonitatea evidențiează o stare financiară legată de capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile la diferite termene și poate fi considerată și un indicator al echilibrului financiar. Bonitatea se analizează din următoarele puncte de vedere: lichiditatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor pe termen scurt, solvabilitatea, care reflectă capacitatea de plată a datoriilor totale pe termen mediu și lung și îndatorarea. Fără bonitate bancară o companie nu poate exista fiind un factor important, de care depinde toată analiza și rentabilitatea viitoare a companiei.

Analiza in totalul celor aproximativ 700.000 de firme înregistrate la Registrul Comerțului, ne arată că la solvabilitatea acestora din eșantionul de interes ales pentru această analiză, majoritatea întreprinderilor, se regăsesc la cele două margini ale intervalelor de solvabilitate alese. Peste 6000 dintre întreprinderile analizate au avut o solvabilitate peste 200% în anul 2012. Pe de altă parte, 7967 dintre întreprinderi au avut o solvabilitate sub 125%, restul situându-se între cele două intervale.

În ceea ce privește lichiditatea companiilor românești, putem observa următoarele aspecte: companiile profitabile au o rată mai mare decât 1, această arată un aspect favorabil companiilor profitabile, la companiile cu pierdere putem observa că rata lichidității generale este aproape de 1, ceea ce înseamnă un aspect economic nefavorabil, care duce la o insuficiență de trezorerie a companiilor care au realizat pierdere. Probabil rezultatele reale pot fi altfel, adică companiile care nu au realizat profit să aibă o rată generală sub rata de 1, ceea ce arată că societățile au avut o trezorerie insuficientă.

Gradul de îndatorare, a companiilor românești a fost analizat separat pentru societățile care au realizat profit și cele care au realizat pierdere, rezultatele astfel obținute prezentând două diagnostice diferite: gradul de îndatorare mediu al societăților care realizează profit este în limita recomandată 50%, dar gradul de îndatorare mediu al societăților care realizează pierdere în 2012 este de 84%.

Studiul de caz care este substanța principală a lucrării, ne arată cum se desfășoară în practică evaluarea și gestionarea îndatorării pentru o societate, în cazul nostru societatea S.C. TRANSGAZ S.A, care a fost înființată în anul 2000 și are ca principal obiect de activitate dispecerizarea gazelor naturale și transportul gazelor prind conducte.

După concluziile din studiul de caz societatea, are un aspect economic foarte bun, pornind de la rezultatele anuale care reflectă, profitul și rentabilitatea companiei și în principiu este foarte bună la nivel național, fiind conducător pe piață.

Are un aspect economic bun, pentru că societatea este profitabilă și aproape toate valorile analizate se îmbunătățesc, și se manifestă un echilibru financiar anual, la fiecare an analizat, mulțumită analizei trezoreriei nete, care reflectă un surplus monetar la sfârșitul exercițiului. Riscurile de faliment sunt sunt destul de bune, mai ales la metoda Conan-Holder societatea înregistrând valori care reflectă probabilitatea producerii riscului de faliment sub 10%, iar metoda lui Altman ne arată valori în care societatea este în situație dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment, dar Z se află mai aproape de 3, ceea ce reflectă o situație financiară bună.

Consider că această lucrare are un rol important în evaluarea și gestionarea îndatorării, pentru o societate, arătând cum se desfăsoară o analiză prin diferite tehnici și metode bazate pe teorii stabile, cum se poate finanța o societate din surse diferite, cum își poate alege deciziile de finanțare sau de investire, și cum afectează rentabilitatea acestora.

Bibliografie

Gheorghe Sandu, (2002), Finanțarea întreprinderii, București: Editura economică

Horea Cristea, Nicolae Ștefănescu, (2003) Finanțele întreprinderii, București: Editura CECCAR

Ion Stancu, (1996) Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderii, Analiza și gestiunea financiare, București: Editura Economică

Nicoleta Bărbuță-Mișu, Prof.univ.dr.Florian Cătinianu, Asist. Univ. Drd. Claudiu Tiberiu Albulescu, Ec. Claudia Ștefu, (2008), Finanțele firmei, Timișoara: Editura MIRTON

Mihai Toma, Petre Brezeanu, (1996) Finanțe și gestiunea financiară, Bucuresti: Editura Economica

Nicoleta Bărbuță-Mișu, (2009), Finanțarea întreprinderilor, București: Editura Economică și Pedagogică

Vasile Duran, (2004) Finanțele firmei, Timișoara: Editura Eurostampa

Georgeta Vintilă, (2010) Gestiunea financiară a întreprinderii, București: Editura didactică și pedagocică, R.A.

Dorina (Lezeu) Popa, Cornelia Meșter (2006), Analiză economico-financiară, Elemente Teoretice și aplicații practice, Oradea: Editura universității Oradea

Lorant Eros-Stark, Ioan Marius Pantea, (2001) Analiza situației financiare a firmei, București: Editura economică

Prof.univ.dr.Lucian BUȘE, (2005), Analiză economică financiară, București: Editura economică

Mihai Toma, Felicia Alexandru, (1998), Finanțe și Gestiune financiară de întreprindere, București: Editura Economică

http://citrestructuring.ro/studiu_citr-group.pdf