Evaluarea Serviciilor Sociale Pentru Persoanele Vârstnice

CAPITOLUL III

EVALUAREA SERVICIILOR SOCIALE PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE

Serviciile rezidențiale pentru vârstnici, asemeni tuturor celorlalte programe sociale destinate acestei categorii vulnerabile au rolul de a asigura menținerea unui grad de normalitate socială continuă. Indiferent de forma pe care o îmbracă, serviciile rezidențiale constituie un model complex de protecție socială ce poate fi oferită persoanelor de vârsta a treia. Acest tip de îngrijire acordată vârstnicilor ar trebui să aibă la bază o concepție autonomă cu o viziune unitară asupra problematicii sociale.

3.1. Teorii cu privire la conceptele de evaluare ale serviciilor acordate vârstnicilor

Pentru a putea discuta despre serviciile sociale acordate vârstnicilor, mai întâi, trebuie să luăm în calcul modalitatea în care acestea trebuie oferite acestei categorii de persoane. Vârstnicii reprezintă o categorie de persoane vulnerabile ce au un anumit set de necesități și, de aceea, persoanele specializate care se ocupă de îngrijirea acestora, precum și instituțiile pe care le reprezintă, trebuie să se conformeze unui anumit set de norme și principii în desfășurarea acestei activități sociale. Fie că înclinăm spre descrierea unui management umanist, fie că facem referire la unul de tip empatic-uman, imperios necesară este evidențierea câtorva concepte ce stau la baza acțiunii de îngrijire a vârstnicilor. Pentru ca serviciile sociale acordate acestora să fie evaluabile, ele trebuie să se supună cerințelor componentei profesionale pe care orice asistent social o îndeplinește. În acest sens, literatura de specialitate ne amintește faptul că orice serviciu social acordat persoanelor vulnerabile trebuie să se bazeze pe anumite calități și trăsături ale asistentului social, precum „competențe sufletești și spirituale, sensibilitate umană, iubire de oameni, altruism, calități și competențe intelectuale și culturale precum inteligența umană, creativitatea, responsabilitatea sau pragmatismul” (Ștefăroi, 2013, p. 20).

Pentru a fi evaluabile, serviciile sociale acordate vârstnicilor trebuie să se raporteze la un anumit obiectiv și la mijloacele prin care acesta își propune să fie atins. În general, scopul acestor servicii pe care instituțiile de profil le prestează, vizează plasarea, tratamentul, istruirea sau reabilitarea persoanelor vârstnice prin încercarea permanentă de îmbunătățire a serviciilor pe care aceștia le primesc și prin sporirea calității ocrotirii vieții acestora (Pop, 2002). Prin intermediul serviciilor sociale, vârstnicii trebuie să atingă un standard ridicat al calității vieții prin raportare la situația anterioară instituționalizării. Acest fapt poate fi materializat numai prin implicarea deplină a asistenților sociali și a instituțiilor pe care le reprezintă. În acest sens, bătrânii trebuie îndrumați în:

dobândirea unei mai mari conștiințe de sine;

conectarea la noi resurse sociale.profesionale;

procesul de luare a deciziilor (Dumitrașcu, 2012).

În prezent, nevoile de îngrijire ale vârstnicilor din România sunt monitorizate și, implit, evaluate de un program special creat în acest sens. Grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice face posibilă identificarea unor etape sau niveluri de îngrijire a persoanelor de vârsta a treia, dar și metodele prin care acestea pot fi evaluate. În scopul prelungirii și îmbunătățirii calității vieții vârstnicilor, serviciile sociale trebuie să acționeze în mai multe direcții, precum: promovarea participării sociale active și demne, promovarea participării și incluziunii sociale sau menținerea unui grad de sănătate fizică și psihică ridicat (Strategia Națională pentru Promovarea Îmbătrânirii Active și Protecția Persoanelor Vârstnice, 2015).

Motivul pentru care este necesară o evaluare și monitorizare continuă și permanentă a serviciilor sociale oferite vârstnicilor este acela ce face trimitere la rapoartele statistice emise de Comisia Prezidențială pentru Analiza Riscurilor Sociale și Demografice din anul 2015, conform cărora, până în anul 2050 se preconizează o diminuare a structurii populației prin „scăderea natalității și prin creșterea nivelului de dependență a persoanelor de vârsta a treia” (Preda, 2015, p. 293). Având o perspectivă de ansamblu asupra importanței sporite pe care o vor căpăta serviciile sociale, consider necesară specificarea manierei în care evaluarea serviciilor de asistență socială ar trebui realizată:

evaluarea nevoilor vârstnicilor;

evaluarea procesului de îngrijire;

evaluarea rezultatului serviciului social;

evaluarea eficienței serviciului.

Literatura de specialitate face referire la evaluarea programelor de asistență socială sau a serviciilor pe care acest domeniu le oferă vârstnicilor ca la o „evalure a serviciilor primare și specializate de asistență socială, precum și la evaluarea celorlate servicii sociale, în acord cu definiția și tipologia serviciilor sociale prevăzute în legislația românescă aflată în vigoare, cât și conform accepțiunii consacrate a termenului în literatura internațională de specialitate” (Neamțu, 2010, p. 31). Evaluarea programelor de asistență socială trebuie făcută într-o manieră profesională, prin „respectarea exigențelor științifice asigură soluționarea unor situații problematice, îmbunătățirea serviciilor și a modului de funcționare, contribuind la elaborarea unor politici sociale eficiente și conectate la realitate” (Holunga, 2013, p. 5). Un alt punct de vedere în ceea ce privește definiția evaluării este cel al lui Carol Weiss care, în 1998 evidenția faptul că evaluarea face referire la „aprecierea sistematică a operațiilor sau a rezultatelor unui program sau unei politici, raportate la un set de standarde explicite sau implicite, un mijloc care contribuie la îmbunătățirea programului sau politicii” (Istrate, 2004, p. 12 apud Weiss, 1998). Literatura de specialitate trasează principalele scopuri ale evaluării programelor de asistență socială: creșterea calității serviciilor, oferă rezultate relevante și eficiente pentru rezolvarea anumitor probleme identificate, găsește argumente pertinente în vederea obținerii resurselor necesare bunului demers al programelor de asistență socială (Cojocaru, 2010). În linii mari, evaluarea programelor de asistență socială se realizează prin intermediul unei cercetări, fie ea calitativă sau cantitativă, scopul principal al acesteia fiind acela de a răspunde prompt solicitanților (cel mai adesea, cei care evaluează programele și serviciile de asistență socială sunt autoritățile sau finanțatorii).

Cercetarea în vederea evaluării trebuie să răspundă anumitor cerințe care, cel mai adesea, sunt fundamentale în vederea obținerii unui rezultat eficient. J. T. Sullivan (1992) face referire la cele mai importante aspecte pe care o cercetare evaluativă în domeniul asistenței sociale ar trebui să le atingă:

planificarea programului;

designul programului;

monitorizarea permanentă a programului;

evaluarea rezultatelor;

eficiența economică.

Primele două etape fac referire la maniera în care programul se desfășoară și la felul în care acesta își propune să atingă obictivele stabilite. În această parte a evaluării se stabilește dacă programul social evaluat se încadrează în parametrii optimi în vederea realizării sale depline. Etapa de monitorizare are menirea de a identifica pașii desfășurării programului social și modul în care aceștia se aplică și evoluează. În cadrul acestei etape, principalul scop este acela de a verifica dacă existența programului îi ajută pe cei cărora acesta li se adresează, în speță vârstnicii. Evaluarea rezultatelor implică ceea ce se propune la demararea proiectului și evaluarea manierei în care acele propuneri au fost adoptate și dacă au fost eficiente sau nu. În privința eficienței economice, Sullivan (1992) se referă la implicațiile financiare privind implementarea proiectului și la raportul cost-beneficiu pe care acesta îl atrage după sine. În aceeași ordine de idei, putem spune că această etapă stabilește care sunt prețurile aplicării programului, dacă merită investiția și dacă „programul ar putea fi făcut mai eficient din punct de vedere economic” (p. 142).

Procesul de evaluare a serviciilor de asistență socială poate fi de mai multe feluri, fiecare dintre acestea diferențiindu-se de celelalte prin scop și obiective. Evaluarea poate fi: sumativă, formativă, raportată la obiective, prestabilită, cu obiective fixate, fără obiective, naturistă, centrată pe utilizare, evaluare diferențiată, evaluarea adaptată, metaevaluarea și analiza previzională.

Evaluarea serviciilor de asistență socială poate fi aplicată și prin raportare la resursele umane și la maniera în care acestea contribuie la îmbunătățirea calității vieții vârstnicilor. Departe de a se situa la limita perfecțiunii, în ziua de astăzi, serviciile sociale destinate populației vârstnice sunt privite ca pe o provocare și foarte rar ca pe o dominantă plăcută a profesionalismului social. Pentru ca serviciile sociale să poată fi evaluate prin prisma acestui aspect, trebuie să ne raportăm la implicațiile asistentului social și la felul în care acesta interacționează cu vârstnicii pe care-i are în îngrijire. Principalele calități pe care un asistent social ar trebui să le aibă sunt cele ce fac referire la abordarea profesionistă a asistatului social, abilitatea de a fi empatic, bunele abilități de comunicare și cunoștințele sale cu privire la persoanele vârstnice (Muntean, 2013, p. 59). În condițiile în care asistentul social întrunește acest cumul de calități, evaluarea serviciilor sociale este mult mai ușor realizabilă și este facilitată de prezența profesionalismului în desfășurarea activităților de îngrijire. Astfel, evaluarea poate fi făcută atât de membrii familiei vârstnicului, cât și de instituțiile specializate și ar putea viza recunoașterea nevoii de asistență socială a vârstnicului, calitatea procesului de îngrijire, rolul asistentului social în dezvoltarea bătrânului, gradul de evoluție sau involuție a situației beneficiarului (Cojocaru, 2010).

Pentru ca eficiența evaluării să fie adusă la un nivel de randament maximum, aceasta trebuie să se preteze unor date exact și corecte, care, cel mai adesea, provin de la beneficiari, de la angajații din cadrul programului de asistență socială, de la furnizori, din documente oficieale, rapoarte statistice sau din dosarele beneficiarilor. Pentru ca acest obiectiv să fe atins, se recomandă utilizarea a cel puțin trei surse de culegere a datelor, respectându-se ideea triangulării surselor de date (Holunga, 2013). Sullivan (1992) precizează faptul că datele în evaluarea programelor de asistență socială se culeg, de obicei, prin „anchete, interviuri, focus grupuri sau utilizând înregistrările organizațiilor” (p. 143).

3.2. Implicații ale procesului de asistare a persoanelor vârstnice

Indiferent că este vorba despre metodele pe care le aplică asistenții sociali atunci când vine vorba despre asistarea persoanelor vârstnice, indiferent că amintim despre implicațiile deontologice și profesionale pe care aceștia ar trebui să le aibă în vedere, trebuie să speficificăm faptul că acest grup de persoanel, dependente sau nu, au nevoie de îndrumări speciale, fie ele de tip afectiv sau social. În continuare voi insista pe ceea ce înseamnă supervizare în asistența socială și pe implicațiile acestui fenomen care are la bază anumite coordonate ce necesită o atentă și continuă perfecționare.

Supervizarea în asistența socială acordată vârstnicilor

Supervizarea reprezintă o activitate realizată de un personal specializat, iar în domeniul asistenței sociale oferită vârstnicilor, este corelată cu activitatea asistenților sociali pregătiți în această direcție profesională. În opinia autorilor de specialitate care au aprofundat bazele teoretice ale acestui domeniu, supervizarea reprezintă „proces esențial de dezvoltare a competențelor și ne susține în observarea atentă a interacțiunilor dintre părinți și copil, ne împiedică să reacționăm irațional la gesturi care trezesc un ecou în noi sau care sunt cauzate de prejudecățile și valorile proprii, modelele noastre internalizate de funcționare a lumii și experiențele de viață” (Killen, 2003, p. 190). Putem începe abordarea acestui subiect prin trimiterile cu privire la calitățile de profesionist pe care trebuie să le întrunească un supervizor din domeniul asistenței sociale. Înainte de toate, amintim că un supervizor este persoana care, „prin glasul propriilor experiențe și cunoștințe, facilitează profesul de perfecționare și profesionalizare a novicelui” (Ponea, Porumb, Racleș, Rogojanu, 2009, p. 46). Pentru ca existența unui supervizor să fie necesară, trebuie ca asistenții sociali să-și dorească în permanență perfecționarea lor profesională în domeniul pe care-l practică. Rolul unui asistent social este, așa cum precizam și în capitolele anterioare, acela de a asigura un standard ridicat de calitate a vieții persoanelor pe care le au în îngrijire. Atât asistentul social, cât și supervizorul acestuia, trebuie să îndeplinească patru roluri fundamentale în lucrul cu persoanele asistate: rolul de formator, rolul de mentor, de rolul de consultant și rolul de evaluator. Asistentul social formează, mentorează, consiliază și evaluează beneficiarii vârstnici și încearcă să le ofere noi perspective în ceea ce privește bunul demers al propriei lor vieți, iar supervizorul parcurge aceleași etape însă, de această dată, ele se aplică activității pe care asistentul social o desfășoară. În acest sens, fiecare dintre aceste roluri pe care le are supervizorul constituie fundamentul contribuției acestuia la o bună desfășurare a vieții vârstnicului:

rolul de formator al supervizorului se fundamentează în baza ideii conform căreia asistentul social este ajutat să pună în practică teoria pe care o cunoaște cu privire la îngrijirea persoanelor de vârsta a treia;

rolul de mentor al supervizorului contribuie la buna dezvoltare a metodei de lucru aplicată de asistenții sociali în îngrijirea vârstnicilor;

rolul de consultant al supervizorului întrunește un set de recomandări pe care acesta le oferă asistentului social pentru o mai bună desfășurare a muncii sale;

rolul de evaluator al supervizorului are menirea de a oferi un feedback asistentului social supervizat în vederea unei perfecționări profesionale (Ponea et. al, 2009).

Aceeași autori subliniază ideea conform căreia pentru ca supervizorul să dea dovadă de profesionalism, acesta trebuie să fie o persoană:

deschis la minte;

demnă și onestă;

care să ofere un feedback eficient și constructiv;

concentrată pe proactivitate și pe atingerea rezultatelor propuse;

care să dețină abilitățile de bază ale unui asistent social;

să fie la curent cu toate noutățile teoretice și practice din domeniul asistenței sociale.

Supervizarea trebuie să întrunească trei funcții reprezentative, și anume una administrativă, una de sprijin și una educațională. Rolul supervizării în asistența socială acordată vârstnicilor este foarte importantă, întrucât asistenții sociali trebuie să manifeste o atitudine proactivă în atragerea unor noi comportamente profesionale perfecționate. Un asistent social pregătit din toate punctele de vedere va acorda o atenție și o importanță mult mai mare elementelor de detaliu de care au nevoie în îngrijirea persoanelor de vârsta a treia. În acest fel, fiecare vârstnic ce va ajunge într-un spațiu instituționalizat va avea garanția unei îngrijiri profesionale de excepție. Funcțiile procesului de supervizare corespund anumitor standarde impuse de profesie și sunt redate de facilitare, dezvoltare profesională, socializarea personalului și de oferirea serviciilor. Dintr-o altă perspectivă, aceste funcții ale supervizării pot fi descrise ca având un rol educativ, administrativ și unul de suport (Kadushin, Harkness, 2002).

Facilitarea presupune existența unui context profesional potrivit activității de supervizare, această funcție având rolul de a ajuta la crearea unui spațiu de lucru optim activității de asistență socială de îngrijire a vârstnicilor. Dezvoltarea profesională prevede formarea permanentă a asistentului social în vederea deprinderii unei mai mari dexterități în lucrul cu vârstnicii. Această sarcină îi revine supervizorului, cel care trebuie să se asigure că toți asistenții sociali pe care îi urmărește sunt pregătiți atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere practic. Funcția de socializare a personalului are menirea de a asigura asistenților sociali care formează echipa pe care supervizorul o are în supraveghere formarea identității personale și a propriilor valori și cunoștințe pe care aceștia le aplică în lucrul cu persoanele de vârsta a treia. În final, funcția de oferire a serviciilor face referire la „asigurarea permanentă a unor servicii de calitate la cele mai înalte standarde profesionale; adaptare continuă a serviciilor la nevoile clientului. Supervizorul monitorizează calitatea serviciilor oferite asigurându-se că intervenția asistentului social protejează clientul de orice risc” (Holunga, 2013, p. 11).

Rolul primordial al supervizorului este acela de a crea un context benefic care poate permite asistenților sociali să experimenteze noi modele comportamentale (Muntean, 2007, p. 257 apud Zorga, 1997). Acesta, prin prisma cerințelor profesionale, trebuie să fie într-o continuă formare. Caracteristica dominantă a activității de supervizare în asistența socială, cu precădere asupra programelor de asistență acordate persoanelor de vârsta a treia este empatia, prin intermediul căreia supervizorul poate transmite un feedback sincer și eficient asistentului social. Mai departe, asistentul social va relaționa în același mod cu vârstnicul, prin empatie fiind tot mai aproape de necesitățile acestuia și de atingerea scopului. Din punct de vedere al funcțiilor educative, administrative și de suport, putem spune că primele două fac referire la cunoștințe și seturile de valori ale supervizorului, iar cea de-a treia vine în sprijinul acestora prin responsabilitatea susținerii morale a asistentului social care este supervizat.

În evidențierea importanței supervizării în domeniul asistenței sociale au fost elaborate câteva principii, conform cărora, fiecare activitate întreprinsă de un asistent social în câmpul profesional poate duce la evoluția sau involuția procesului de îmbunătățire a calității vieții unui vârstnic asistat social:

nevoia de supervizare esteprezentă la toți asistenții sociali. Ținând seama de acest aspect, putem spune că indiferent de nivelul de pregătire profesională sau de experiența în domeniu, fiecare dintre asistenții sociali își pot îmbunătăți metodele de lucru, de înțelegere și ascultare prin intermediului unui superviser care să-l îndrume;

supervizarea trebuie să fie o activitate încurajată de instituția de asistență socială: conform acestui principiu, dacă dorința instituției este aceea de a avea un personal calificat, pregătit, cu performanțe crescute și dacă scopul ei este acela de a oferi vârstnicilor servicii profesionale și de calitate, atunci apelează cu siguranță la personal calificat în domeniul supervizării în asistența socială;

supervizarea este privită ca pe o responsabilitate comună, adică performanțele profesionale pornesc din vârful piramidei, acolo unde managerul împarte responsabilitățile cu superviser-ul, iar asistentul social primește responsabilități comune cu acesta din urmă. În finalitatea sa, acest principiu conturează nevoia de comunicare ierarhică, scopul fiind același, acela de a asigura beneficiarului final (vârstnicului) servicii profesionale de cea mai înaltă calitate;

negocierea este tehnica principală a supervizării. Acest principiu își dorește să evidențieze faptul că ultimul aspect care ar trebui să intervină în munca profesională depusă de asistentul social în relația cu vârstnicul sau cu colegii de departament este conflictul. Negocierea absoarbe probabilitatea ca neînțelegerile să apară;

supervizarea reprezintă o activitate cu caracter permanent și imediat, adică trebuie realizată cu constanță, pentru ca rezultatele să poată fi evaluate și, după caz îmbunătățite. În condițiile în care asistentul social nu este supervizat în permanență, acesta poate pierde din vedere anumite aspecte importante pe care trebuie să le pună în practică și, astfel, calitatea serviciilor pe care el le oferă începe să scadă;

supervizarea conturează dezvoltarea competențelor și a criticii reflexive: alături de responsabilitate, aceste caracteristici sunt deosebit de importante atunci când vine vorba despre specificul asistenței sociale. Cu atât mai mult, atunci când serviciile sau programele de asistență socială se adresează vârstnicilor, competențele trebuie să fie atent studiate, iar gradul de responsabilizare a relației cu beneficiarul crește semnificativ

supervizorul sprijină asistentul social: acest principiu dovedește faptul că relația dintre cei doi trebuie să fie una amiabilă, propice dezvoltării unui ambiect profesional potrivit. Conflictele generate de poziția ierarhică nu trebuie să intervină în cadrul supervizării deoarece, de cele mai multe ori, consecințele se răsfrâng asupra beneficiarilor;

supervizorul se asigură de prezența resurselor necesare asistentului social în vederea obținerii unor performanțe ridicate în câmpul profesional. Atunci când supervizorul sesizează absența unor resurse necesare desfășurării actului profesional în care este implicat asistentul social, trebuie să ia măsuri solicitând suplimentarea resurselor; pe de altă parte, supervizorul trebuie să fie atent și la utilizarea corectă și eficientă a resurselor;

supervizarea folosește tehnici de educare a adulților, ceea ce înseamnă că procesul de învățare este alimentat continuu de activitatea celor doi, supervizorul și asistentul social. Supervizorul are puterea de a face propuneri în ceea ce privește situația ierarhică a poziției unuia dintre asistenții sociali, fiind influențat de gradul de cunoștințe teoretice și practice de care dispune asistentul social (Holunga, 2013).

În ceea ce privește tipurile de supervizare, amintim mai multe forme pe care aceasta le îmbracă: supervizare educațională, supervizare administrativă și suportivă. Indiferent de forma supervizării, acesta are rolul de a asigura asistentului social accesul la o formare specializată, continuă, în vederea obținerii de performanțe în munca sa. Atunci când vorbim despre lucrul cu persoanele de vârsta a treia, ținem cont de faptul că acestea trec printr-o schimbare fizică, afectivă, psihică și comportamentală masivă și, de aceea, asistentul social trebuie să fie în permanență pregătit pentru a face față acestor schimbări. Familia vârstnicilor care ajung să die instituționalizați, de cele mai multe ori, preferă să-l lase pe bătrân în grija asistenților sociali, socotind că aceștia i-ar purta mai atent de grijă (Runcan, 2013, p. 85). Acesta este motivul pentru care supervizorul și asistentul social trebuie să dea tot ceea ce este mai bun din punct de vedere profesional pentru a ajuta la îmbunătățirea calității vieții vârstnicului.

Rolul asistentului social în procesul de îngrijire și protecție a persoanelor vârstnice

Obiectivul prioritar al asistenței sociale este acela de a asigura continuu creșterea calității vieții indivizilor. Acest obiect poate fi dus la bun sfârșit numai în condițiile existenței unui mijloc de îmbunătățire a bunăstării sociale, cea care este privită de autorii literaturii de specialitate ca fiind „deplina coordonare a activităților voluntare sau guvernamentale cu scopul de a preveni, trata sau contribui la soluționarea sau ameliorarea unor probleme sociale recunoscute ca atare și având scopul de a crește starea de bine a indivizilor” (Sandu, p. 17). Specialiștii în domeniu demonstrează faptul că principala atribuțiune pe care un asistent social ar trebuie s-o aibă în lucrul cu vârstnicii este perfecționarea propriei creativități (Dumitrașcu, 2012). Acest fapt este susținut de ideea conform căreia vârstnicul poate fi adesea un beneficiar dificil, cu expectanțe incomensurabile. Atunci când beneficiarul consideră că anumite aspecte nu se potrivesc relației dintre el și asistentul social, acesta manifestă un comportament diferit față de cel anterior unei astfel de situații. De aceea, adidtentul social trebuie să știe cum să se comporte cu vârstnicii și cum să își utilizeze creativitatea pentru a le asigura acestora un trai îndelungat, decent și calitativ. În cazul persoanelor de vârsta a treia care prezintă anumite mosificări de comportament, rolul asistentul social devine acel al unui „mediator între prejudecăți, stereotipii și realitate” (Guttman, 2009, p. 10).

Relația dintre asistentul social și vârstnic trebuie să se undamenteze în baza unor caracteristici:

asistentul social trebuie să fie neutudin punct de vedere emoțional;

asistentul social trebuie să-și canalizeze atenția nu asupra satisfacerii intereselor proprii, ci asupra atingerii unui maximum de performanâî în ceea ce privește serviciile pe care le oferă (Dumitrașcu, 2012).

Procesul de îngrijire și de protecție a persoanelor vârstnice trebuie realizat în conformitate cu valorile generale ale asistenței sociale. Beneficiarului trebuie să îi fie respectate pe deplin drepturile de care dispune, așa cum el este obligat să respecte anumite condiții impuse de contractul de prestare al serviciilor sau programelor de asistență socială. Printre drepturile vârstnicului pe care asistentul social și instituția pe care o reprezintă ar trebui să le respecte, se numără:

dreptul la respect presupune faptul că beneficiarul trebuie tratat cu respect, ca pe o persoană demnă, integră, morală și rațională, care are drepturi și libetăți inalienabile;

dreptul la bunul său renume presupune existența libertății beneficiarului de a nu își da consimțământul în ceea ce privește anumite aspecte ale situație sale;

dreptul la confidențialitate îi îngrădește asistentului social sau instituției care oferă servicii sociale libertatea de a face anumite specificații cu privire la situația beneficiarului;

dreptul la politețe și considerație pe care beneficiarul îl are, presupune ca din partea asistentului social să primească respect și bună purtare;

dreptul la noninterferență se referă la faptul că asistentul social trebuie să fie foarte atent la maniera în care își desfășoară activitatea profesională care-l vizează pe beneficiar. De exemplu, asistentul social nu trebuie să-și încalce limitele și să ofere consiliere sau terapie pe care doar un psiholog acreditat o poate face, de altfel, asistentul social nu poate pătrunde în casa beneficiarilor care au solicitat servicii de asistență decât în cazul în care acesta este invitat în casă sau în baza unui mandat; în condițiile în care asistentul social este primit în casă, el nu are dreptul de a eticheta, comenta sau povesti condițiile de viață ale beneficiarului de servicii de asistență socială (Dumitrașcu, 2012).

dreptul de a spune adevărul;

dreptul de a accepta responsabilități face referire la sfera comportamentului prosocial și înseamnă că beneficiarul vârstnic are dreptul de a beneficia de anumite îndatoriri sau responsabilități sociale.

Responsabilitatea principală a asistenților sociali specializați în lucrul cu vârstnicii este aceea de a contribui la evoluția stării de bunăstare a persoanelor vârstnice aflate în dificultate. Ceea ce asistentul social ar trebui să știe că este prioritar în acest domeniu, este faptul că interesele bătrânilor au prioritate, indiferent de felul în care ei cataloghează aceste interese. Asistentul social trebuie să țină seama întotdeauna și de contextul etic pe care trebuie să fie discpus să îl aplice. Acest context al acțiunii asistentului social „determină analiza valorilor și forțelor care constituie condițiile îngrăditoare ale acțiunii specialistului. Ca principiu etic, asistenții sociali sunt persoane de încredere, iar valoarea acestora constă în competență” (Țigmeanu, 2008, p. 9). În acest fel, instituția angajatoare trebuie să se asigure de faptul că asistentul social își dedică timpul beneficiarilor pe care-i îngrijește și, cel mai important, că o va face într-o manieră obiectivă care se fundamentează pe un criteriu disciplinar. De cele mai multe ori, asistentul social care lucrează cu beneficiari de vârsta a treia, trebuie să: determine și să identifice necesitățile vârstnicului și să traseze obiective specifice în vederea unei bune ameliorări a situației; respecte drepturile beneficiarului, precum și calitatea sa de client, fie ea și temporară; aibă un comportament proactiv și participativ și să urmărească satisfacerea nevoilor beneficiarilor; elaboreze planul de îngrijire al fiecărui beneficiar în parte, împreună cu specificațiile aferente; trebuie să țină cont de dorințele beneficiarului și de modul în care acestea pot fi atinse; semnaleze evoluția sau involuția stării fizice, psihice, afective și comportamentale a beneficiarului pe care-l îngrijește; să păstreze contactul cu familia beneficiarului și să o înștiințeze de involuția sau evoluția semnalată.

În lucrul cu persoanele de vârsta a treia, asistentul social are menirea de a „redeschide socialul, de a-l face accesibil, de a pune la dispoziții spații pentru experiențe sociale” (Dörner, Plog, Teller, Wendt, 2014, p. 50). Ținând seama de această afimație, ne putem întoarce la ideea de facilitator a asistentului social. Acest rol pe care asistentul îl are în crearea unui climat optim de dezvoltare pentru beneficiar ne determină să înțelegem faptul că rolul lui fundamental este acela de a schimba nivelul de trai al beneficiarului sau de a-i proiecta acestuia o nouă perspectivă asupra calității propriei vieți.