Evaluarea Scolara In Procesul Didactic

EVALUAREA ȘCOLARĂ ÎN PROCESUL DIDACTIC

I.1 Evaluarea școlară: – repere conceptuale

– evoluția semantică

Odată cu intrarea sa în sistemul de învățământ, elevul se află sub semnul valorii și valorizării. Valoarea este o dovadă că activitățile desfășurate au o însemnătate deosebită, ceea ce duce la necesitatea unei semnificări, a unei clasificări sau ierarhizări a acestor activități.

Evalurea reprezintă, alături de predare și învățare, o componentă operațională fun-damentală procesului de învățământ. Ea constituie elementul reglator și autoreglator, de conexiune inversă, prin sistemul de învățământ privit ca sistem cibernetic. În perspectiva corelațiilor sistemice de predare-învățare-evaluare, evaluarea ne informează despre eficiența strategiilor și metodelor de predare-învățare dar, în același timp, asupra corectitudinii stabilirii obiectivelor operaționale și a măsurii în care acestea se regăsesc în rezultatele școlare.

În ,,Dictionaire de pedagogie”, Larousse, conceptul de evaluare în pedagogie este definit ca fiind ,,un dispozitiv care a luat naștere spre mijlocul secolului al XX-lea în țările anglo-saxone și care rezultă din transpunerea în domeniul învățământului conceptelor și modelelor aplicate în secolul al XIX-lea în lumea economiei, în special în industrie”.

Evaluarea pedagogică reprezintă o acțiune managerială proprie sistemelor socio-umane, care solicită raportarea rezultatelor obținute, într-o anumită activitate, la un ansamblu de criterii specifice domeniului în vederea luării unei decizii optime.

În domeniul educației și al învățământului, evaluarea urmărește să aprecieze cu obi-ectivitate și prin mijloace științifice, efectele unei acțiuni pedagogice.

În ultimii ani, conceptul de evaluare a suferit importante transformări în domeniul învățământului și al procesului de învățare, secolul al XX lea fiind decisiv pentru evoluția evaluării. Plecand de la primele idei științifice ale lui Tyler, urmate la scurt timp de cele ale lui Benjamin Bloom și ale colaboratorilor săi, direcția practicilor evaluative s-a înscris pe un nou traseu pentru a se adapta la noile cerințe educative și sociale.

În concepția tradițională, evaluarea se situa la finalul procesului de învățare. În prezent evaluarea este parte integrantă a procesului de învățământ, parte ce elaborează relații circulare și interactive. În timp ce învață, elevul execută numeroase procese de apreciere critică și valorizare ce îi sevesc ca fundament pentru luarea deciziilor orientative în formarea și dezvoltarea proprie.

Prin evaluare, cadrul didactic ia în seamă ceea realizează efectiv sau ceea ce vrea să facă mai departe. Fiind un proces care se desfășoară în mai multe etape, pe de-o parte evaluarea îi oferă în final cadrului didactic informații privind nivelul de cunoștințe al elevului, în acel moment, în comparație cu prevederile programei școlare și cu așteptările lui. Pe de altă parte, eșecurile și lacunele constatate în pregătirea elevilor îi permit cadrului didactic să își autoaprecieze activitatea desfașurată și să caute soluții pentru îmbunătățirea activității.

Evaluarea îl ajută pe elev să înțeleagă cum este perceput de cadrul didactic și modul în care acesta îi apreciază pregătirea. Din cauza faptului ca autoevaluarea elevului nu corespunde cu evaluarea cadrului didactic, a aparut necesitatea elaborarii unor etaloane, a unor standarde la care să se raporteze atât cei care sunt evaluați cât și cei care evaluează. Evaluarea are ecou și asupra calității relațiilor la nivelul clasei de elevi. Fiecare clasă de elevi are o ,,personalitate” a ei care se raportează la un sistem valoric. Ea funcționează ca un ,,spațiu de comparație” în interiorul căreia se validează competențe recunoscute de către cadrele didactice. Statutul fiecărui elev este modelat și prin intermediul rectificărilor rezultate prin evaluare. O autentică educație trebuie să ne provoace capacitățile de a evalua permanent ceea ce știm și ceea ce facem cu ceea ce știm. În calitate de dascăli, suntem datori să le oferim elevilor nu doar cunoștințe, ci repere privind statutul și valoarea lor.

Prin intermediul evaluării, familia elevului află unde se situează elevul din punct de vedere al pregătirii școlare, care sunt ,,punctele forte”, dar și ,,punctele slabe”.

Atât pentru evaluator cât și pentru evaluat, evaluarea reprezintă un indicator ce evidențiază permanent succesele, eșecurile și nivelul pregătirii școlare, raportat la obiectivele stabilite prin curriculum.

Importanța evaluării se motivează atât prin necesitatea certificării și ierarhizării rezultatelor obținute de elevi, cât și prin rolul ei de feed-back – atât pentru elev, cât și pentru factorii responsabili de proiectarea și de bunul mers al procesului.

Asigurarea reușitei școlare presupune transformarea evaluării într-un proces continuu, integrat în structura proceselor de instruire și intervenția ei activă pe tot parcursul predării și învățării.

În evoluția conceptului de evaluare identificăm trei categorii de definiții:

definiții vechi – evaluare = masurare

definițiile pedagogiei prin obiective – evaluarea era interpretată in raport de obiectivele

educaționale

definițiile noi – evaluare = emitere de judecăți de valoare

Deci, a evalua înseamna a emite judecăți de valoare privind învățarea de către elev pe

baza unor criterii adecvate obiectivelor fixate, în vederea luării unor decizii.

Actul evaluării presupune măsurare, apreciere, decizie.

Teoria și practica evaluativă au fost marcate de patru paradigme docimologice:

evaluarea comparativă – funcția ei principală era de a compara, clasifica și ierarhiza

elevii;

evaluarea criterială – are rolul de a furniza informații funcționale permițând elevilor să se

situeze în raport cu atingerea obiectivelor comune pentru toți elevii

(standard unitare) și oferă soluții ameliorative;

evaluarea corectivă – scopul ei este de a-i oferi elevului informații suplimentare în funcție

de dificultățile constatate pentru a-i facilita învățarea

evaluarea conștientizată/formatoare – este în dezvoltare