Evaluarea Sc

CUPRINS

INTRODUCERE.

Obiectivul lucrării:

-Evaluarea S.C.„Vrancart” S.A în vederea vânzării unui pachet de acțiuni acțiuni…………4

Scurt istoric al S.C „Vrancart” S.A…………5

CAPITOLUL 1. Cadrul general al activității de evaluare………………………………….9

1.1 Concepte de bază………………………………………………………………………9

1.2 Definirea categoriilor de valoare……………………………………………………..15

1.3 Evaluarea-activitate din sfera serviciilor profesionale……………………………….18

1.4 Tipuri de evaluare și factorii care determină valoarea întreprinderii…………………22

1.5 Necesitatea evaluării și principiile generale privind evaluarea întreprinderii……… ..27

CAPITOLUL 2. Diagnosticul întreprinderii etapă premergătoare evaluării……………..31

2.1 Semnificația termenului de diagnostic și tipologia diagnosticului întreprinderii………

2.2 Competențele cerute de analiza diagnostic…………………………………………….

2.3 Contabilitatea suport cognitiv pentru diagnosticul întreprinderii ………………………

CAPITOLUL 3. Diagnosticul la S.C „Vrancart” S.A………………

3.1 Istoric: Resurse umane, manageriale………………………………………………………

3.2 Diagnostic tehnic………………………………………………………………

3.3 Diagnostic comercial…………………………………………

3.4 Diagnostic juridic……………………………………………………….

3.5 Diagnostic financiar,patrimonial………………………………………………………

72 pag

INTRODUCERE

S.C „Vrancart S.A , cu sediul în Adjud, strada Ecaterina Teodoroiu nr.17, județul Vrancea, este o societate cu capital privat , specializată în fabricarea hârtiei igienico –sanitare, hârtiei pentru carton ondulat, a cartonului ondulat și a confecțiilor din carton ondulat. Valorile pe baza cărora

S.C. „Vrancart” S.A Adjud își desfășoară activitatea se referă la:

Satisfacția clienților;

Consolidarea investiției acționarilor;

Onestitate fașă de parteneri (clienți, investitori, furnizori, angajați, instituții bancare);

Competență tehnică;

Calitate profesionalism;

Direcțiile sale strategice vizează:

Creșterea cotelor de piață pentru o gamă cât mai diversă de produse posibil fabricate pe mașinile de hârtie, carton și cele de prelucrare instalate;

Creșterea gradului de tehnicitate și productivitate al acestor instalații;

Diversificarea gamei de produse conform cerințelor clienților, crearea de noi produse și piețe;

Eliminarea poluării;

Maximizarea eficienței și eficacității întregii activități a firmei;

Perfecționarea continuă a pregătirii personalului angajat;

Susținerea unei imagini impecabile de companie etică și social responsabilă în comunitatea în care activează;

Scopul evaluării S.C „Vrancart” S.A, Adjud este stabilirea valori de piață a acțiunilor cotate la Bursa de valori București în vederea punerii în vânzare a unui pachet de 7000 acțiuni .

Sursele de informații:

Situațiile financiare anuale ale societății

Bursa de valori București;

Presa locală ( Monitorul de Vrancea, Ziarul de Vrancea);

Data evaluării: 31.12. 2008

SCURT ISTORIC SC “VRANCART” ADJUD

Prezentarea firmei Vrancart :

S.C Vrancart S.A Adjud a fost infiintata in anul 1977, sub denumirea de “Combinatul de Celuloza si Hartie”, denumire care a fost schimbata in “Vrancart SA” incepand cu anul 1992.

De la înființare, Combinatul de Celuloză și Hârtie Adjud a pus în funcțiune următoarele instalații:

1983 – Instalația de fabricat celuloză naturală sulfat, din lemn de rășinoase cu o capacitate de 90.000tone/an. În 1992 această instalație a fost închisă și dezafectată, pentru că devenise nerentabilă.

1983 – Mașina de fabricat hârtie kraftliner cu o capacitate de 60.000tone/an, marca “ARTEMA” URSS. După 1992, mașina a fost transformată pentru producția de hârtie fluting, utilizând ca materie primă 100% maculatură și având o capacitate de 40.000tone/an.

1984 – Mașina de fabricat carton ondulat, de producție sovietică cu o capacitate de 17.000tone/an.

1986 – Mașina de fabricat hârtie igenică, produsă de FAMPA , Polonia, cu o capacitate de producție de 15.000tone/an.

După anul 1989 societatea a cunoscut un permanent proces de modernizare, ilustrat prin evoluția tehnologilor achiziționate:

1996- Achiziționarea unei instalații automate de finisat hârtie igenică, furnizată de firma “Italconverting” Italia.

1998 –Achiziționarea unui cazan de producere a aburului tehnologic de 25 tone/h,

16 bar și 250 C0 .

1998 – Modernizarea mașinii de fabricat carton ondulat de către firma “Agnati” Italia: În urma modernizării, a crescut capacitatea de producție la 82 mil.m2 / an (circa 40.000tone/an).

2000 – Linia automată de ștanțat și imprimat cutii, produsă de firma “ Bobust” Elveția.

2001 – Instalația de paletizat carton ondulat, formate plane și cutii.

2002 – Modernizarea sectorului de preparare pastă de hârtie pentru mașina de hârtie igenică.

2004 – Înlocuirea bobinatorului (finisarea hârtie) de la mașina de fluting cu unul nou, produs de “ Over Mecanica” Italia.

2006 – Investiții în modernizarea instalațiilor de epurare a apelor uzate și returnarea lor în circuitul tehnologic.

Vrancart SA este o firma cu capital privat, pachetul majoritar de actiuni fiind detinut de SIF Banat Crisana.

Capital social: 69.542.583,60 lei

Numar mediu angalati: 924

Cifra de afaceri 2008: 115 072 926. lei

Profit brut 2008: 5 743 095 lei

Vrancart SA este lider pe piata producatorilor de hartie igienica intr-un strat din Romania primind din 01.02.2003 certificarea implementarii Sistemului Integrat Calitate – Mediu, in conformitate cu standardul SR EN ISO 9001/2001.

Vrancart SA fabrica urmatoarele tipuri de produse:

– hartie igienica semifabricat (natur si color: roz, verde), din maculatura 100 %, gramaj 40 g/mp +/- 10 g, un strat, bobine de 1,15 m si 2,30 m, diametru bibine 800 – 1100 mm, tub interior 100 mm;

– hartie igienica role (natur si color: roz, verde), fara tub sau cu tub interior de 40 mm, latime role 90 mm, greuteti si lungimi variabile in functie de solicitarea clientilor;

– banda gummata (neimprimata sau imprimata), latime 2,8 cm folosita pentru etichetarea rolelor de hartie igienica;

– tuburi pentru hartie igienica, diametru 33 mm, lungime 1,15 m;

– hartie pentru fabricarea tuburilor cu latime variabila in functie de solicitarea clientilor.

Principalele segmente de piata pentru hartia igienica sunt:

– prelucratori de hartie igienica

– retelele de magazine: cash & carry, supermarket – uri, hypermarket – uri;

– comerciantii en gross;

– comerciantii en detail;

– institutii: armata, spitalele

Misiunea firmei Vrancart: “Sa fim prezenti in fiecare casa din Romania prin produsele din hartie de toaleta si prin ambalajele din hartie si carton”.

Valorile firmei Vrancart:

tratarea tuturor clientilor, interni si externi, in felul in care cu totii am dori sa fim tratati;

incurajarea si promovarea lucrului in echipa in toate aspectele activitatii firmei;

Sloganul firmei:

“Vrancart are grija de tine si de produsele tale !”

Obiectivul firmei pentru hartie igienica:

vanzarea in 2008 a unei cantitati de 17000 to hartie igienica.

Vrancart ofera cel mai bun raport pret/calitate/utilitate pentru hartia igienica intr-un strat, si un gramaj specific care asigura in acelasi timp rezistenta cat si un grad de moliciune ridicat.
Hirtia igienica Vrancart satisface cerinta clientilor de a avea o hartie igienica, fina, cu aspect placut, care sa asigure igiena personala.
Vrancart produce si livreaza urmatoarele produse din hartie igienica:

– hartie igienica semifabricat, pentru prelucrare ulterioara;
– hartie igienica , produs finit ( role );
– prosoape din hartie igienica
– tuburi pentru role;
– banda gumata neimprimata cu latimea de 2,8 cm;
– banda gumata imprimata;
– hartie pentru tuburi in 2 straturi, cu diametrul exterior de 33 mm si lungimea de 1,15 ,
– hartie de ambalaj cu gramaj specific de 50g/mp.

1. Hartia igienica semifabricat

– hartie intr-un singur strat;
– materia prima – deseuri din hartie sortate ( sort I sau II );
– gramaj – 40 ± 5 g;
– creponaj – min 10 %;
– culoare naturala ( crem ) sau colorata pastel;
– bobine de 1,15 – 2,30 m latime, diametre de 80, 90, 100 si 110 cm, tub interior de 100mm;

2. Hartie igienica role

– se obtin prin prelucrarea hirtiei igienice semifabricat.
– role cu hartie creponata, fara tub interior;
– role cu hartie gofrata si tub interior;
– greutate rola – 60 – 115 g;
– culoare natur sau roz, verde, etc.;
– ambalare 40, 50 sau 100 role/bax precum si urmatoarele marci:

– Fantezia : pachete de tip sacosa, cu design placut si imprimate cu cod de bare ce contin 10 role hartie igienica roz , 85 g/rola, gofrata si cu tub interior;
– Rolstar : 40 role/bax;
– Ministar : 4 role/pc;

3. Prosoape din hartie igienica
Se obtin ca si rolele obisnuite prin prelucrarea hirtiei igienice semifabricat.
Greutate – 170 – 200 g / prosop.
*Clientilor Vrancart li se acorda o serie de discounturi, pentru plata la livrare, pentru cantitate, pentru transport, astfel incit oferta Vrancart sa fie cit mai atra

CAP. 1. CADRUL GENERAL AL ACTIVITĂȚII DE EVALUARE

Concepte de bază în evaluare

Teoria evaluării a apărut la sfârșitul secolului al 19-lea. Primul economist care a stabilit elementele în baza cărora se poate determina valoarea unei proprietăți a fost Alfred Marshall (1842-1924). În concepția sa pentru determinarea valorii unei proprietăți trebuie să se aibă în vedere: comparația directă de piață, costul de înlocuire și capitalizarea veniturilor. Irving Fisher (1867-1947), economist american neoclasic, a dezvoltat teoria valorii-venitului, care constă în abordarea pe bază de venit a valorii. Fisher susține că valoarea unei proprietăți este funcție de mărimea veniturilor viitoare actualizate (rentă, chirie, profit, cash-flow) generate de proprietate.

Teoria evaluării se caracterizează prin următoarele aspecte:

– are în vedere bunurile de natura capitalului imobilizat și circulant, bunurile mobile și imobile care formează proprietatea personală, întreprinderile sau afacerile în ansamblul lor și nu bunurile de consum;

– se referă la mărimea valorii bunurilor care aparțin unei proprietăți, fără a avea în vedere, în mod special, sursa valorii;

– nu folosește noțiunea generică de valoare, ci tipuri de valoare (valoare de piață, valoarea justă, valoarea ipotecii, valoarea de lichidare, valoarea de investiții, valoarea specială, valoarea de asigurare etc.);

– definirea tipurilor de valoare, condițiile aplicării lor, procedurile și metodele de estimare a mărimii valorii sunt precizate în Standardele de Evaluare, elaborate de organisme profesionale naționale si internaționale;

– evaluarea are caracter dinamic, înscriindu-se tot mai mult în optica investitorului, ca urmare a tendințelor de globalizare a piețelor de investiții.

Activitatea de evaluare este, așadar, un complex de operațiuni, desfășurate pe baza unor metode și respectând standarde de evaluare, prin care se atribuie o valoare unei proprietăți (întreprinderi, afaceri, proprietăți imobiliare, valori mobiliare – hârtii de valoare, acțiuni, obligațiuni) la un moment dat.

În literatura de specialitate, evaluarea este definită în mai multe moduri. În sens general poate fi reținută explicația cuprinsă în DEX, conform căreia înseamnă „ a stabili prețul, a calcula , a estima, a cântări etc.”. Scopul urmărit prin această lucrare este definirea cuprinsă în Standardele Internaționale de Evaluare : „evaluarea este procesul de estimare a valorii” și definirea „ ca un ansamblu de tehnici, procedee și metode prin care se stabilește valoarea unui bun, grupă de bunuri, activ sau întreprindere” . Cu alte cuvinte, evaluarea reprezintă o apreciere finalizată prin stabilirea unei valori pentru proprietatea respectivă. Dacă ne referim la necesitatea evaluării întreprinderii, aceasta apare ca urmare a ritmului rapid de creștere a vânzărilor și cumpărărilor, caracteristic lumii supuse pieței.

Evaluarea întreprinderii vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat,indu-se tot mai mult în optica investitorului, ca urmare a tendințelor de globalizare a piețelor de investiții.

Activitatea de evaluare este, așadar, un complex de operațiuni, desfășurate pe baza unor metode și respectând standarde de evaluare, prin care se atribuie o valoare unei proprietăți (întreprinderi, afaceri, proprietăți imobiliare, valori mobiliare – hârtii de valoare, acțiuni, obligațiuni) la un moment dat.

În literatura de specialitate, evaluarea este definită în mai multe moduri. În sens general poate fi reținută explicația cuprinsă în DEX, conform căreia înseamnă „ a stabili prețul, a calcula , a estima, a cântări etc.”. Scopul urmărit prin această lucrare este definirea cuprinsă în Standardele Internaționale de Evaluare : „evaluarea este procesul de estimare a valorii” și definirea „ ca un ansamblu de tehnici, procedee și metode prin care se stabilește valoarea unui bun, grupă de bunuri, activ sau întreprindere” . Cu alte cuvinte, evaluarea reprezintă o apreciere finalizată prin stabilirea unei valori pentru proprietatea respectivă. Dacă ne referim la necesitatea evaluării întreprinderii, aceasta apare ca urmare a ritmului rapid de creștere a vânzărilor și cumpărărilor, caracteristic lumii supuse pieței.

Evaluarea întreprinderii vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsurarea avuției reale, dar și a potențialului acestuia de a-și spori bogăția în perioada următoare. Astfel spus, se urmărește și capacitatea întreprinderii de a produce profit, fluxuri de disponibilități la dispoziția proprietarului.

În fapt, întreprinderea poate fi privită ca un portofoliu de investiții mai vechi și mai noi, iar potrivit principiului aditivității valorii investițiilor dintru-un portofoliu, „ valoarea întreprinderii este suma valorii actuale a fiecărei investiții care a dus la constituirea patrimoniului acesteia,respectiv valoarea prezentă a cash-flow-urilor viitoare pe care aceste investiții le promit”2

Datorită faptului că uneori se vorbește de evaluarea firmei, considerăm că este utilă precizarea că, această exprimare, din punct de vedere juridic, nu este întotdeauna corectă deoarece, „ firma, respectiv marca de fabrică sau comerț, este un element care dă valoare de piață întreprinderii”3

Teoria și practica evaluării necesită definirea unor concepte de bază, cu care acestea operează, precum: proprietate / active, valoare, preț, cost, piață.3

Activitatea de evaluare face parte din sfera serviciilor profesionale, precum consultanța, avocatura sau proiectarea , activitate desfășurată de profesioniști care respectă niște principii și standarde specifice, activitate care se finalizează printr-o apreciere, mai precis, prin stabilirea valorii proprietății analizate

Reevaluarea este o operațiune de natură exclusiv contabilă4, activitatea prin care se evaluează din nou o proprietate, cu scopul de a aduce la „prețul zilei" valoarea estimată prin procesul de evaluare, de obicei prin aplicarea unor indici sau coeficienți adecvați de actualizare.

Spre deosebire de activitatea de evaluare, reevaluarea se din ordinul autorităților (Ministerul Finanțelor) și este o activitate administrativă, prin care se dorește reactualizarea valorilor contabile ale proprietăților înregistrate la costuri istorice cu cele actuale, influențate de procesul inflaționist. Ea este o activitate cu impact asupra modificării capitalului social al întreprinderilor ca și a bazei de impozitare.

Deci între evaluare și reevaluare nu există deosebiri de fond, diferența vizând momentele diferite de existență a elementelor care fac obiectul operațiunii.

Deosebit de important este faptul că trebuie făcută o distincție între activitatea de evaluare contabilă (o activitate administrativă efectuată în baza unor hotărâri de guvern) și activitatea de evaluare. Apariția reglementărilor cu referire la înregistrarea activelor în documente contabile, precum și trecerea la Standardele Internaționale de Contabilitate au condus la creșterea importanței activității de evaluare și condus la creșterea importanței activității de evaluare și implicit, la cea a evaluatorului profesionist.

Standardele Contabile Europene sunt elaborate de Uniunea Europeană, fiind reglementate prin Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene, cu modificările și completările ulterioare, care cuprinde normele privind întocmirea și prezentarea conturilor anuale, Directiva a VII-a care reglementează conturile consolidate întocmite de grupul de întreprinderi mici și mijlocii și Directiva a VIII-a privind profesia liberă contabilă orientată spre auditarea conturilor anuale.

Standardele contabile internaționale sunt elaborate de I.A.S.C. (International Accounting Standards Commitee – Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate) și constau din:

– furnizarea de reguli contabile general valabile, acceptate în toate țările lumii, capabile să armonizeze standardele practicate în diverse țări.

– asigurarea aceleași baze pentru elaborarea rapoartelor financiare astfel încât investitorii și creditorii să poată analiza comparativ diverse oportunități de investiții.

– sfera de aplicare a I.A.S. se circumscrie numai la elementele esențiale și la data specificată în textul standardului, cu excepția celor care se aplică retroactiv.

Problemele de valoare și implicit de evaluare în contabilitate nu pot fi discutate decât în relație cu principiile contabile fundamentale. În acest sens pot fi reținute următoarele principii :

1) Principiul costului istoric, care impune înregistrarea în contabilitate a activelor și pasivelor la costul de origine (intrare) consemnat în documente justificative. Cu acest cost figurează în contabilitate de la intrare până la ieșire, el putând fi modificat numai prin reevaluare.

Opțiunea pentru costul istoric se întemeiază pe faptul că este singurul cost evidențiat în documente, deci are un caracter verificabil și o determinare obiectivă.

Costul istoric reflectă valoarea reală a elementelor patrimoniale la intrarea lor în unitate. Ulterior poate să apară efectul de desincronizare între evaluarea la intrare a elementelor patrimoniale bazate pe costul istoric și evaluarea la ieșire întemeiată pe valoarea actuală, putând avea loc o creștere fără bază a rezultatului, ca urmare a variației între cele două momente: intrare și ieșire. Creșterea de rezultat intră în caruselul impozitării și distribuției profitului sub formă de dividende cu implicații directe asupra decapitalizării societății comerciale.

Un asemenea efect a impus utilizarea (pentru evaluarea contabilă) a unor mecanisme în măsură să diminueze, dacă este posibil până la anulare, distorsiunea proprie principiului costului istoric. Astfel, menținând costul istoric ca bază de evaluare s-au căutat corective mergând până la contabilizarea variațiilor de prețuri și retratarea situațiilor financiare în economiile hiperinflaționiste.

2) Principiul Stabilității Unității Monetare, care are în vedere că unitatea monetară este considerată constantă și nu se procedează decât în mod excepțional la reevaluări. În plan teoretic s-au făcut eforturi în căutarea unei unități de măsură care să fie realmente stabilă și care să se poată substitui etalonului monetar. Din nefericire nu s-a găsit un asemenea etalon, și în consecință, unitatea de măsură rămâne tot cea monetară. De asemenea, în condițiile unei economii hiperinflaționiste, conturile anuale privind situația patrimoniului și rezultatul exercițiului pot fi ajustate cu efectele inflației.

3) Principiul Prudenței, care constă în aprecierea cu precauție sau rezonabil a activelor și pasivelor, cheltuielilor și veniturilor, pentru a evita supraevaluarea rezultatului. Potrivit principiului prudenței nu este admisă supraevaluarea elementelor de pasiv și a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de activ și a cheltuielilor, ținând cont de deprecierile, riscurile și pierderile posibile generate de desfășurarea activității exercițiului curent sau anterior.

Aplicarea principiului prudenței se regăsește în următoarele mecanisme contabile:

la închiderea exercițiului se contabilizează datoriile și pierderile probabile și nu se înregistrează activele și profitul probabil;

doar beneficiile realizate la închiderea exercițiului pot fi înscrise în bilanț;

trebuie ținut cont de toate riscurile previzibile și eventualele pierderi care au luat naștere în cadrul exercițiului sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă aceste riscuri sau pierderi nu sunt cunoscute decât între data închiderii bilanțului și data la care el este întocmit;

trebuie să se țină cont de deprecierile activelor, indiferent dacă exercițiul se soldează cu pierdere.

În consecință, minusurile constatate între valoarea de inventar (mai mică) și valoarea de intrare sunt contabilizate prin amortizare, în caz de depreciere ireversibilă sau prin constituirea de provizioane, dacă deprecierea este reversibilă.

delimitarea cât mai exactă a costului produsului sau costurilor perioadei (în ultima structură se cuprind toate cheltuielile angajate care nu pot fi nici imobilizate, nici stocate, nici repartizate pe mai multe exerciții și deci repartizate direct asupra rezultatului exercițiului, ca de exemplu cheltuielile de administrație, cheltuielile de distribuție și costurile subactivității).

O asemenea analiză s-a concretizat în adoptarea formulei “cost de producție parțial” pentru evaluarea bunurilor obținute din producția proprie.

Acest cost este compus din costul de achiziție al materiilor prime și materialelor consumate, celelalte cheltuieli de producție directe precum și cota cheltuielilor indirecte de producție determinate rațional ca fiind legate de fabricarea produselor. În costul de producție pot fi incluse și dobânzile la creditele bancare contractate pentru producția cu ciclu lung de fabricație, aferente perioade

La o analiză mai atentă se apreciază că principiul prudenței tratează în mod discriminatoriu evaluarea activelor. Potrivit acestui principiu se contabilizează numai minusurile, calculate ca o diferență de preț între valoarea de inventar (actuală) și costul istoric, nu și plus valorile. Neînregistrarea plus valorilor generează rezerve latente sau oculte.

Partizanii acestui principiu spun că întotdeauna determinarea profitului este aleatoare și în consecință este mai bine pentru întreprindere a se declara profit minim nu atât pentru sarcina fiscală cât pentru a evita distribuirea dividendelor fictive și a nu crea o imagine prea optimistă asupra rezultatelor.

Activitatea de evaluare este, așadar, un complex de operațiuni, desfășurate pe baza unor metode și respectând standarde de evaluare, prin care se atribuie o valoare unei proprietăți (întreprinderi, afaceri, proprietăți imobiliare, valori mobiliare – hârtii de valoare, acțiuni, obligațiuni) la un moment dat.

Teoria și practica evaluării necesită definirea unor concepte de bază, cu care acestea operează, precum: proprietate / active, valoare, preț, cost, piață.

Proprietatea reflectă drepturile de posesiune asupra unei proprietăți imobiliare (terenuri, construcții etc.) numită proprietate reală, și, de asemenea, asupra unor obiecte fizice, altele decât cele care formează proprietatea imobiliară, numită proprietate personală. Termenul de activ este folosit de multe ori pentru a desemna conceptul de proprietate. În evaluarea unei întreprinderi obiectul evaluării poate fi reprezentat de: activele necorporale, corporale, financiare aflate în proprietatea întreprinderii sau controlate de aceasta.

Valoarea este expresia monetară a utilității unei proprietăți (bunuri și / sau servicii) pentru cumpărătorii și vânzătorii ei. Manifestarea valorii este condiționată de transferabilitatea proprietății, exprimată prin capacitatea sa de a fi schimbată pe bani sau pe un alt bun. Valoarea atribuită prin activitatea de evaluare este o valoare convențională, rezultată în urma unor judecăți, calcule, expertize efectuate de evaluator, care depinde de cantitatea și calitatea informațiilor deținute de acesta și, nu în ultimul rând, de experiența sa. Valoarea rezultată în urma procesului de evaluare are un caracter subiectiv, deoarece reprezintă opinia evaluatorului, exprimată în condițiile specifice ale proprietății evaluate. Conform Standardelor Internaționale de Evaluare conceptul economic de valoare reflectă imaginea pe care o are piața despre beneficiile care îi revin celui care posedă bunurile sau primește serviciile, la data efectivă a evaluării.

În legătură cu valoarea întreprinderii există mai multe curente (școli de gândire) care pot fi grupate în trei categorii:

curent fondist (A. Smith), după care valoarea întreprinderii este dată de fondul de muncă investit în bunurile întreprinderii și stocul de produse finite destinate vânzării, generatoare de profit. Se are în vedere actualizarea profitului care urmează a se realiza în perioada următoare.

curentul materialist sau realist, care are în vedere capitalul ca factor determinant al valorii, în sensul că valoarea de piață a întreprinderii este dată de activele sale în care apare capitalul investit;

curentul nefondist, care pune la baza valorii întreprinderii fluxuri viitoare pe care le generează activele corporale și necorporale în procesul de exploatarea lor.

Prețul are caracter obiectiv, fiind un element tangibil, real, o sumă concretă rezultată în urma unei tranzacții, încheiate între vânzător și cumpărător, acesta fiind solicitat de vânzător și acceptat de cumpărător. El poate exprima de „n” ori valoarea estimată de evaluator sau poate fi mai mic decât valoarea reală. Este deosebit de important de precizat că evaluarea nu are ca obiectiv precizarea a priori a prețului tranzacției. Rolul evaluării este de a da indica un interval de valoare, care ulterior va servi ca bază de negociere a prețului și care ar putea concilia pozițiile divergente dintre vânzători și cumpărători. De fapt în acest interval de valoare se situează „prețul rezonabil”. Prețul de evaluare al unei întreprinderi este relativ și datorită numărului mare de metode de evaluare utilizate, ceea ce indică faptul că nici una dintre ele nu este perfectă; valoarea unei întreprinderi nu poate fi riguros calculată, aceasta rămâne un lucru empiric, numai viitorul justifică sau infirma prețul de evaluare (a posteriori). Prețul de evaluare est important pentru viitorul întreprinderii, el „apasă” asupra cumpărătorului și determină rentabilitatea viitoare a investiției sale, va fi mai dificil de rentabilizat o întreprindere cumpărată la o valoare foarte ridicată, din lipsă de disponibilități; în general, achizițiile reușite se realizează la prețuri moderate. Astfel, rolul evaluării rămâne cel de a favoriza o tranzacție echilibrată.

Costul proprietății / activului reprezintă suma necesară pentru a produce un bun material, imaterial sau serviciu, prin însumarea cheltuielilor pe faze ale procesului de producție, distribuție și vânzare a bunului economic. În evaluarea de active se utilizează categoriile de cost de achiziție, cost de înlocuire, cost de reproducție, cost de creare, cost istoric etc.

Piața reprezintă un sistem de relații între cumpărători și vânzători, între care se schimbă obiecte ale proprietății prin mecanismul prețului.

Definirea categoriilor de valoare

Pentru diferite scopuri ale evaluării și pentru anumite categorii de proprietăți evaluate se utilizează o multitudine de tipuri de valoare. A fost necesară elaborarea standardelor adecvate fiecărui tip de valoare, care țin seama de diferite criterii de evaluare. Astfel, sunt definite în cadrul standardelor de evaluare:

– categoria de valoarea de piață;

– categorii de valori necesare în cazul evaluărilor pentru garantarea creditelor, ipotecii și gajului;

– alte categorii de valori, în afara categoriei de valoare de piață.

Pentru realizarea de tranzacții cu proprietăți/active și pentru înregistrări în documentele financiar-contabile se utilizează valoarea de piață. Grupul European al Asociațiilor de Evaluatori ((TEGVA) și Comitetul Internațional pentru Standardele de Evaluare (IVSC) definesc valoarea de piață ca „suma estimată pentru care un activ ar putea fi schimbat, la data evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere și un vânzător hotărât să vândă, într-o tranzacție liberă (nepărtinitoare), după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acționat în cunoștință de cauză și fără constrângere”.

Pentru garantarea creditelor bancare noțiunea utilizată este valoarea ipotecii, definită de Directiva Consiliului Europei 98/32/EC, astfel: ”valoarea unei proprietăți determinată de un evaluator care efectuează o evaluare prudentă a vandabilității viitoare a proprietății, pe baza luării în considerare a aspectelor mentenabile pe termen lung ale proprietății, a condițiilor normale și celor locale ale pieței, utilizării curente și utilizărilor alternative adecvate ale proprietății. Elementele speculative nu vor fi luate în considerare la stabilirea valorii ipotecii. Valoarea ipotecii va fi susținută cu documente într-o manieră transparentă și clară”. Elaborarea standardului de evaluare pentru garantarea creditelor, ipotecii și gajului a devenit o necesitate pentru lumea financiar bancară, a creditului ipotecar, în speță. Această idee este confirmată de rolul important al evaluatorilor în lumea financiar-bancară din SUA, Marea Britanii, Canada care solicită asigurarea profesională a derulării normale a operațiilor de creditare. Standardul își propune să asigure cadrul în care evaluatorul poate executa lucrări de evaluare pentru instituții specializate în acordarea și garantarea creditelor. Sunt cazuri în care evaluatorul va lua în considerare valoarea de lichidare sau alte categorii de valori în afara valorii de piață, în funcție de circumstanțe sau de cerințele părților, ținând seama de faptul că finanțatorii sunt interesați de garantarea rambursării și nu de preluare a activului sau afacerii respective;

Deși în majoritatea cazurilor evaluarea se referă la valoarea de piață, sunt situații care solicită utilizarea și a altor categorii de valori decât valoarea de piață, respectiv:

– pentru lichidarea întreprinderii se folosește și se determină valoarea de lichidare sau valoarea de vânzare forțată, respectiv: „ suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei proprietăți într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada de timp specificată în definiția valorii de piață”. Valoarea de lichidare se calculează pe baza vânzării activelor individuale, cât mai rapid posibil, luându-se în calcul costurile asociate lichidării (comisioane, onorarii, cheltuieli administrative, taxe și impozite legale);

– investitorii folosesc conceptul de valoare de investiție, definită ca reprezentând „valoarea proprietății pentru un anumit investitor, pentru o categorie de investitori sau pentru obiective de investiții bine identificate”. Valoarea de investiție se determină prin actualizarea fluxurilor viitoare de venit generate de proprietate;

– valoarea de asigurare care este valoarea unei proprietăți care face obiectul unui contract de asigurare;

– valoarea de impozitare care este valoarea unei proprietăți conform definiției date de legislația fiscală referitoare la taxele pentru proprietăți;

– conceptul de valoare a afacerii se definește în Standardele de Evaluare Internaționale și Europene ca fiind ”valoarea globală a unei întreprinderi care va continua să funcționeze și în care repartizarea acestei valori globale a afacerii, pe părțile ei componente, se face funcție de contribuția lor la afacerea totală și nu în funcție de valoarea de piață însumată a componentelor ei”;

– pentru a determina diferența dintre cursul unei acțiuni și valoarea ei reală și, deci, pentru a lua decizia de a vinde sau de a cumpăra acțiuni cotate se utilizează valoarea intrinsecă sau valoarea fundamentală, folosită de analiștii financiari și definită ca fiind „prețul care este justificat pentru o acțiune, atunci când sunt luați în considerare factorii primari de influență”. Ea este o valoare subiectivă, rezultată în urma judecăților efectuate de fiecare analist pentru a o determina. Managerul financiar estimează valoarea intrinsecă prin estimarea atentă a următorilor factori care o determină: valoarea activelor întreprinderii, profiturile viitoare probabile, dividendele viitoare probabile, rata de creștere viitoare probabilă;

– valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăți (exclusiv terenul) vândută pentru materialele recuperabile și nu pentru utilizarea în continuare;

– valoarea specială se referă la un element de valoare cu caracter extraordinar, superior valorii de piață, care apare prin asocierea fizică, funcțională sau economică cu o altă proprietate. De exemplu, o firmă a plătit în București un preț de peste 6 ori mai mare decât prețul pieței la acel moment, pentru o mică suprafață de teren. Situația specială a apărut deoarece terenul respective se află în vecinătatea imediată a proprietății sale, permitea ieșirea la o arteră comercială și îi dădea posibilitatea să realizeze dimensiunile optime pentru construcția ce și-o proiectase;

– valoarea justă este un concept de valoare elaborat de Organismul Internațional de Normalizare Contabilă (IASC) și desemnează o valoare echivalentă a valorii de piață, concept creat datorită faptului că valoarea de piață nu se poate defini în absența unei piețe bursiere suficient de active. Valoarea justă este definită, conform Standardelor Internaționale de Contabilitate, ca fiind suma la care se poate tranzacționa un activ sau deconta o datorie, de bună voie, între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții în care prețul este determinat obiectiv;

– valoarea de utilizare se referă la valoarea cu care un anumit activ contribuie la valoarea întreprinderii din care face parte, fără a avea în vedere suma ce s-ar obține prin vânzarea acestuia. Ea se referă la valoarea unui activ al întreprinderii pentru o anumită utilizare, de către un anumit utilizator, nefiind valoare de piață.

Evaluarea – activitate din sfera serviciilor profesionale.

În limbaj curent a evalua înseamnă a aprecia, a stabili o valoare, a calcula, a socoti, a prețui, a determina un preț care să fie utilizat într-o tranzacție. De regulă, se afirmă că un asemenea preț se formează în cadrul !”jocului liber” dintre cerere și ofertă. Acesta înseamnă că ofertantul (vânzătorul) trebuie să solicite un preț, iar cumpărătorul să-l accepte sau să-l negocieze în funcție de puterea sa de cumpărare, respectiv gradul de solvabilitate.

În unele lucrări se menționează:” Evaluarea constă în cuantificarea și pe această bază măsurarea în expresie bănească a mărimii mijloacelor materiale, creanțelor și angajamentelor. Tot prin evaluare se exprimă mărimea cheltuielilor și rezultatelor”

Rezultă că evaluarea întreprinderii vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat, măsurarea avuției (bogăției) reale și a potențialului acestuia de a-și mări bogăția în perioada următoare. Aceasta înseamnă că evaluarea întreprinderi vizează și capacitatea acesteia de a genera profit, fluxuri de disponibilități la dispoziția proprietarului.

De la început trebuie făcută distincția între evaluarea întreprinderii în condițiile de stabilitate economică într-un sistem socio-economic dat și evaluarea în situațiile specifice determinate de schimbări socio-politice.

Evaluarea este o activitate din sfera serviciilor profesionale, cum ar fi: consultanța, proiectarea, avocatura etc. Activitatea de evaluare se conformează unor standarde profesionale și unui cod deontologic specific.

În multe țări, evaluatorii au înființat asociații profesionale, bazate pe asociere voluntară, care să le reprezinte interesele și să le reglementeze atât activitatea firmelor de evaluare cât și pe cea a evaluatorilor individuali. Aceste asociații au rol deosebit în promovarea standardelor profesionale și etice ale activității de evaluare, contribuind la asigurarea reputației evaluatorilor în societate. În general, asociațiile profesionale contribuie la promovarea și dezvoltarea activității prin:

dezvoltarea și actualizarea unui bagaj comun de cunoștințe în domeniu (cursuri de formare și instruire pentru evaluatori, conferințe de informare și schimburi de experiență);

stabilirea criteriilor minime pentru cei care vor să practice această activitate;

elaborarea și adoptarea unui cod de comportament și practică profesională pentru membrii lor (îndatoriri și responsabilități ale evaluatorului, obligațiile evaluatorului față de clienți);

analiza reclamațiilor privind încălcarea standardelor profesionale și etice și adoptarea unor măsuri disciplinare.

În România, în 1992 s-a construit Asociația Naționala a Evaluatorilor din România (ANEVAR), o organizație profesională neguvernamentală, independentă, non-profit, care acționează în interesul public, având drept scop promovarea mijloacelor specifice profesiei, a metodelor și tehnicilor de diagnostic și evaluare a întreprinderilor, părților de întreprinderi și a altor bunuri. În prezent, asociația are peste 6050 de membri titulari (persoane fizice) și 198 de firme asociate. Activitatea sa se desfășoară în 51 de centre teritoriale. Un obiectiv esențial al ANEVAR îl constituie elaborarea de standarde de evaluare a întreprinderilor și proprietăților, prin colaborare cu alte organizații europene (Grupul European al Evaluatorilor, Comitetul Internațional pentru Standarde de Evaluare – organism specializat în cadrul ONU, Organizația Europeană a Evaluatorilor). Rolul standardelor de evaluare este:

– să institue proceduri care să permită certificarea valorii, în condiții comparabile cu legislația internă și internațională, cu practica evaluării și cu standardele contabile;

– să ajute evaluatorii prin definirea elementelor fundamentale ale evaluării, creându-se o bază comparabilă în activitatea practică;

– să asigure parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor.

Alte asociații profesionale care au ca obiectiv evaluarea proprietăților imobiliare, evaluarea afacerilor și auditul financiar sunt Corpul Experților Tehnici, Corpul Experților Contabili și al Contabililor Autorizați din România (CECCAR).

Cerințele minime pentru un evaluator este ca acesta să fie o persoană cu bună reputație, care să poată demonstra că: a obținut o diplomă universitară sau postuniversitară adecvată, la un institut de învățământ superior recunoscut, are cel puțin doi ani de experiență după absolvire și poate demonstra că și-a menținut și sporit cunoștințele sale profesionale printr-un program relevant de pregătire continuă.

Deși activitatea de evaluare, ca orice profesiune liberală, nu este reglementată de către instituții guvernamentale, ea se desfășoară după un cod deontologic, conform unor standarde și proceduri profesionale etice specifice, care implică responsabilitatea evaluatorului.

Rolul declarat al standardelor de evaluare este, în principal:

să institue proceduri care să permită certificarea valorii în condiții comparabile cu legislația internă și internațională cu practica evaluării și cu standardele contabile:

să ajute evaluatorii prin definirea elementelor fundamentale ale evaluării

să asigure parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor

să promoveze în rândul evaluatorilor o abordare orientată către client și spre cerere

să institue pe conștientizarea rolului evaluatorului

să institueie proceduri care conducă la exprimarea exactă a certificării valorii, corecte și neambigue, corespunzătoare cu legislația națională și supranațională, cu standardele de evaluare și cu cele contabile.

Responsabilitatea evaluatorului este, în primul rând, de natură profesională. Referitor la îndatoririle și responsabilitățile evaluatorilor (capitolul 2 din Codul deontologic al profesiei) sunt stabilite în principal următoarele:

obligația evaluatorului de a determina tipul potrivit de a determina tipul potrivit de evaluare în fiecare situație

evaluatorului trebuie să execute competent și conștiincios fiecare evaluare, să fie imparțial, loial și util clientului său

evaluatorul are obligația dea evita abordarea greșită sau aproximările foarte largi pentru a nu furniza rezultate false ale evaluării.

Aceasta decurge din modul în care evaluatorul cunoaște și aplică procedurile, metodele și tehnicile specifice și din modul de aderare la codul de comportament (obligația evaluatorului de a executa competent fiecare evaluare și de a fi imparțial; evaluatorul are obligația de a evita abordarea greșită sau aproximările foarte largi pentru a nu furniza rezultate false ale evaluării; nu este corect ca evaluatorul să accepte un contract de evaluare pentru un domeniu pentru care nu este calificat, cu excepția cazurilor în care a adus la cunoștință clientului acest fapt sau în cazul în care s-a asociat cu un alt evaluator care are calificarea necesară).

Evaluatorul are și răspundere civilă, care se manifestă în virtutea contractului civil dintre evaluator și clientul său, prin care evaluatorul se obligă să furnizeze un serviciu de calitatea promisă în ofertă (prezentarea către client a concluziilor și rezultatelor precise și reale asupra evaluării făcute, indiferent de dorința și indicațiile clientului; angajarea evaluatorului într-o lucrare este o chestiune confidențială, evaluatorul având obligația de a nu dezvălui angajarea sa de către client unor terțe persoane și, de asemenea, obligația de a nu dezvălui sau folosi rezultatele evaluării fără permisiunea scrisă și prealabilă a clientului său, sau fără să fie obligat de o procedură judiciară). Dacă evaluatorul nu reușește să îndeplinească condițiile contractuale și prin aceasta el a produs daune clientului său, acesta din urmă este îndreptățit să solicite despăgubiri. Acordarea de despăgubiri se poate face prin înțelegere între evaluator și client sau prin decizie a instanței civile.

Evaluatorul poartă și răspundere penală, atunci când în legătură cu activitatea de evaluare evaluatorul a încălcat legea penală. Practicile lipsite de etică și profesionalism în activitatea de evaluare sunt legate de:

acceptarea unui contract a cărui plată este condiționată de: prețul de vânzare a proprietății sau afacerii evaluate; decizia judecătorească favorabilă cu privire la proprietatea clientului; orice indicație furnizată apriori de către client;

solicitarea unei părți care reprezintă procent din valoarea rezultată în urma evaluării;

acceptarea de către evaluator a unui contract ce privește o afacere sau o proprietate pentru care el are interese actuale sau viitore.

„Comisia de etică” și „Comisia de disciplină”, conduse de un vicepreședinte ANEVAR, se preocupă de respectarea codului etic și de disciplină în cadrul asociației evaluatorilor din țara noastră și rezolvarea problemelor apărute în acest sens.

Principalele organizații profesionale internaționale cu care ANEVAR are relații sunt:

Grupul European al Evaluatorilor (TEGOVOFA)- a luat ființă în anul 1977 și are ca obiective:

Să recomande standardele și proceduri de evaluare care să fie adoptate în țările Unității Europene.

Să promoveze necesitatea acestor standarde de evaluare în interesul public și al evaluatorului din țările UE

Să acorde asistență și îndrumare evaluatorilor privind legislația UE

În anul 1988 TEGOVOFA a elaborat 17 standarde, 23 de recomandări și 5 articole reunite „ Carte albastră”.

1.4.Tipuri de evaluare și factorii care determină valoarea întreprinderii.

Evaluarea întreprinderii are drept obiectiv să finalizeze o bază de referință sau de negociere. Există peste 200 metode de evaluare utilizate în prezent în diferite țări . Această diversitate a metodelor de evaluare folosite cât și variabilitatea ipotezelor de lucru conduc la concluzia că nu există o singură modalitate (metodă de a determina valoarea întreprinderii.

Alegerea unui grup de metode sau a uneia este un moment important și revine exclusiv evaluatorului sau colectivului de evaluatori. Această opțiune este influențată atât de factori obiectivi, cât și de factori subiectivi.

Factorii obiectivi pot fi:

-scopul evaluării ( vânzarea, privatizarea, fuziunea, etc.);

-mărimea și structura capitalului;

-sectorul de activitate a agentului evaluare

– disponibilitatea informațiilor privind activitatea financiar-contabilă .

În categoria factorilor subiectivi se cuprind:

-experiența și logistica evaluatorului

-interesele celor implicați în tranzacție;

-rezultatele diagnosticului.

Factorii care stau la baza selectării unei metode sau grup sunt următorii:

-natura și talia întreprinderii, a ramurii din care face parte. Dacă este o întreprindere din sectorul primar (metalurgie, construcții de mașini, chimie) unde capitalul investit are o valoare mare predomină metodele patrimoniale. În cazul întreprinderilor comerciale, de prestări de servicii, predomină metodele bazate pe cifra de afaceri și metodele de randament.

-cantitatea și calitatea datelor disponibile. Evaluatorului nu poate aplica o metodă ce necesită informații financiar-contabile, informații economice, informații despre piață și tranzacții, ce nu pot fi obținute.

-patrimoniul întreprinderii. Patrimoniul întreprinderii se exprimă valoric și are capacitatea de a genera venituri și implicit rezultate (profit, pierdere). În cazul unei întreprinderi caracterizată prin activitatea susținută și eficiență, adică are venituri semnificative și în creștere, iar profitul se înscrie în linie ascendentă alături de metodele patrimoniale se pot folosi și metode de randament, cele din urmă favorizează vânzătorul. Dacă din contra, activitatea agentului economic este oscilantă, folosirea metodelor de randament nu mai sunt favorabile vânzătorului , creează avantaje pentru cumpărător.

-poziția întreprinderii pe piața financiară dacă acțiunile proprii sunt sau nu cotate la bursă, dacă deține titluri de plasament. În astfel de situații se impune folosirea mai multor metode de evaluare bursieră, sau a acțiunilor, atât pentru a verifica apropierea (depărtarea) dintre diferitelor valori ale întreprinderii, dar și din considerentul de a crea o zonă de negociere a partenerilor tranzacției.

-interesul clientului este un alt factor ce nu trebuie neglijat. Într-un mod se va evalua un pachet majoritar de acțiuni ale unei societăți cotate la bursă, și alta va fi abordarea pentru evaluarea unui pachet minoritar de acțiuni ce nu sunt cotate la bursă. În alegerea metodelor evaluatorul trebuie să țină seama de faptul că unele metode sunt mai potrivite pentru evaluarea afacerii în ansamblu alte metode, se pretează mai bine pentru evaluarea anumitor tipuri de acțiuni.

– mediul economico-social și politic este un factor ce condiționează și influențează valorificarea potențialului tehnic-productiv al unui agent economic.

În teoria și practica economică întâlnim mai multe metode de evaluare și care se pot grupa astfel:

-metode de evaluare patrimonială

-metode de evaluare pe bază de randament

-metode de evaluare bazate pe fluxul de disponibilități bănești

-metode particulare de evaluare a activelor

Nu există rețete universale valabile în alegerea unei metode dar există câteva criterii de care să țină seama pentru a asigura comparabilitatea rezultatelor obținute prin diferite metode. Astfel:

1. Metodele patrimoniale sunt statice nu produc fluxuri corespunzător valorii de schimb. Pentru a putea compara o valoare patrimonială cu una de randament, prima trebuie divizată în patrimoniul utilizat și patrimoniu neutilizat. Metodele patrimoniale se bazează pe evaluarea separată a tuturor elementelor de care dispune o întreprindere la un moment dat. Pentru a cunoaște componența patrimoniului întreprinderii se apelează la datele contabilității. Valoarea patrimonială a unei întreprinderi se compune din valoarea actuală a elementelor materiale ale capitalului propriu, adică forma corectă de utilizare. Stabilirea valorii patrimoniale are ca punct de plecare datele bilanțului contabil, este vorba de bilanțul ordinar sau cel întocmit special pentru acest scop.

Metodele de evaluare patrimoniale operează cu următoarele valori patrimoniale:

activul net contabil (ANC)

activul net actualizat sau reevaluat (ANA)

activul net corectat (ANCR)

valoarea substanțial a patrimoniului

activul net de lichidare(ANL)

Activul net contabil cunoscut și ca patrimoniul net contabil, sau valoare matematică a patrimoniului, este cea mai simplă metodă de evaluare folosită în România pentru privatizarea întreprinderilor mici prin metoda MEBO. În conformitate cu această metodă activul net contabil se stabilește ca diferență dintre activul total și datorii totale:

ANC=AT-DT

Dacă se dorește eliminarea dividentelor din activul net formula de calcul a ANC este:

ANC=AT-(Dt—d), unde d= dividend de plată.

Activul net actualizat cunoscut și sub denumirea de activ net reevaluat11 , activul net actualizat (ANA) prezintă patrimoniul net a întreprinderii la valorile actualizate .Incidențele inflației sunt eliminate prin aplicarea unor indici calculați fie pe baza evoluției prețurilor fie a cursului de schimb. Indicii de corecție se pot determina și aplica pentru fiecare element de calcul, dar și ca un indice mediu total. La determinarea activului net actualizat trebuie avut în vedere faptul că nu toate elementele patrimoniale își schimbă valoarea. Prin urmare, corecțiile se vor aplica numai la elementele ce-și schimbă valoarea.

Activul net actualizat reprezintă rezultatul actualizării costurilor istorice ale activelor și obligațiilor ținând seama de efectele inflației.

Activul net corectat se obține plecând de la valorile reale ale elementelor patrimoniale cuprinse în activul și pasivul bilanțului. Pentru corectarea elementelor de patrimoniu se are în vedere bilanțul contabil. Activul net corectat cuprinde corecțiile ce se fac posturilor și conturilor din bilanț ca urmare a verificărilor, inventarierii și reevaluării efectuate de evaluatori. Este valoarea mai des folosită pentru evaluare și se determină atunci când se are în vedere continuarea activității întreprinderii. Activul net corectat (ANC) se obține prin reevaluarea elementelor de activ, în special imobilizări și active circulante, având în vedere deprecierea monetară, evoluția prețurilor, utilitatea, modalitățile de amortizare, alți factori care pot antrena și genera distorsiuni și unele elemente de pasiv se impune a fi reevaluate.

Valoarea substanțială a patrimoniului . Teoria și practica economică cunosc mai multe categorii de valorii substanțiale2 :

-valoarea substanțială brută, care se calculează pornind de la activul brut contabil corectat la care se adaugă activele folosite de întreprindere dar nu aparțin ei.

-Valoarea substanțială redusă , care se calculează având ca punct de plecare valoarea substanțială brută din care se scad datoriile întreprinderii pe termen scurt și cele care nu sunt purtătoare de dobânzi.

Activul net de lichidare(ANL) este un caz particular de evaluare folosit numai când întreprinderea se lichidează, își încetează activitatea. Noțiunea de valoare de lichidare sau ANL trebuie nuanțată funcție de modul de încetare a activității întreprinderii: lichidare progresivă sau lichidare imediată. În cazul în care întreprinderea este în dificultate temporară dar este redresabilă, se va lichida ca societate comercială dar continuă să funcționeze prin fuziune sau la alți proprietari activul net de lichidare se calculează ca diferență dintre valoarea la termen actualizată și capitalul investit de cumpărător pentru a redresa activitatea societății comerciale.

2.Metode de evaluare pe bază de randament au în vedere capacitatea întreprinderii de a produce rezultate pozitive, profit. Punctul de plecare al metodelor de evaluare bazate pe randament îl constituie rezultatul exercițiului, dar care se impune a fi corectat datorită modificării metodologice de calcul, a diferitelor distorsiuni, a incidenței fiscalității. Aplicarea acestor metode presupune parcurgerea mai multor etape: -precizarea valorilor de rentabilitate

-stabilirea orizontului de prognoză

-definirea conceptelor de actualizare și capitalizare

-aplicarea formulelor specifice.

3.Metode bazate pe fluxul de lichidități se recomandă a fi folosite pentru acele întreprinderi ce au un grad mare de capitalizare, unde amortizarea este mare datorită capitalului imobilizat și a politicilor de amortizare. Conform teoriei financiare sunt trei tipuri de fluxuri ce caracterizează lichiditățile unei întreprinderi : a) fluxurile de trezorerie degajate de activitatea de exploatare(cash-flow)

b) dividentele vărsate acționarilor

c) suplimentul de rentabilitate generat de investiție abordat în raport cu condițiile de piață ale momentului.

Metodele de evaluare pe bază de cash-flow. Termenul de cash-flow preluat din literatura anglo-saxsonă înseamnă fluxul de trezorerie disponibil pe care îl degajă un activ sau o societate.

Determinarea cash-flow-ului se face în conformitate cu Standardele internaționale de contabilitate

IAS-7. Modeluș de calcul are în vedere faptul că fluxul de trezorerie al unei întreprinderi este generat de cele trei tipuri de activități:

activități de exploatare,

activitîți de investiții,

activități de finanțare.

Stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor are la baza actualizarea lor și se folosesc următoarele:

-metoda disponibilităților succesive-după această metodă valoarea întreprinderii este egală cu suma actualizată a fluxurilor anuale. Se folosește când apar diferențele semnificative de la un an la altul. Calculul valorii întreprinderii se face cu relația:

V= Fd1 /(1+i)+Fd2 /(1+i)+…………Fdn /(1+i)n unde:

Fd -fluxul de disponibilități(cash-flow)

i-rata de actualizare ,

n-intervalul de ani.

-metoda disponibilităților total –este indicată a se folosi atunci când fluxurile anuale nu prezintă variații mari, iar perioada de prognoză este destul de mare. Valoarea întreprinderii este dată de suma actualizată a fluxurilor anuale de disponibilități pe perioada prognozată.

-metoda standard – cunoscută sub denumirea de „ Discounded cash-flow” în literatura engleză sau metoda de actualizarea a fluxurilor viitoare în literatura franceză esența metodei constă în însumarea fluxurilor de disponibilități care rămân în unitate până în anul „ n” când se apreciază că proprietarul ar trebui să-și reconsidere afacerea. Se stabilește valoarea reziduală a activului.

Metode de evaluare bursieră. Aceste metode se aplică în cazul particular al societăților cotate la bursă, dar nu exclud și utilizarea lor la întreprinderile necotate. Cele mai des folosite întreprinderi metode sunt:

metoda Irving-Fisher

metoda Gordon-shapiro

metoda Bates.

1.5 Situațiile care fac necesară evaluarea întreprinderii

Evaluarea întreprinderii răspunde multiplelor cerințe. Sfera persoanelor interesate de rezultatele evaluării este, de asemenea, mare. Poziția lor în raport cu elementul evaluat, scopul și obiectivele urmărite, vor influenta procesul de evaluare, valoarea estimată și prețul tranzacțiilor. Printre cei interesați de specificul activității de evaluare menționăm:

-orice investitor deținător de capital și care poate avea următoarele intenții:

cumpărarea unei întreprinderi, a unei afaceri, în ansamblu, cu scopul asumării funcției de exploatare productivă și de conducere a acesteia. În această situație, sunt posibile mai multe strategii: achiziționarea unei întreprinderi pentru a desfășura o activitate productivă pe cont propriu; dezvoltarea unei activități prin preluarea unui concurent sau prin fuziune; diversificarea activității prin desfășurarea de activități multiple.

cumpărarea de părți de întreprindere (portofoliu de acțiuni) cu scopul de a obține, de la suma astfel investită, un randament cât mai mare în condițiile unui risc asumat dat.

-acționarii, interesați de o evaluare cât mai corectă a întreprinderii pentru a cunoaște perspectivele de evoluție ale acesteia, evoluție ce le va dicta comportamentul investițional viitor (vânzarea sau cumpărarea de noi acțiuni);

-băncile, interesate să cunoască:

nivelul de îndatorare, calitatea garanțiilor și potențialul financiar viitor al clienților lor;

performanțele economico-financiare potențiale ale întreprinderilor;

-fondurile de investiții și instituțiile financiare de plasament, pentru buna gestionare a portofoliilor lor;

-societățile de asigurări, pentru calculul primelor de asigurare sau al garanțiilor oferite de întreprinderi;

-echipa de conducere a fiecărei întreprinderi este permanent interesată să cunoască estimările de valoare asociate întreprinderii pe care o conduce, pe de o parte, pentru că un mod de a evalua performanțele manageriale este acela de a măsura periodic valoarea întreprinderii, evoluția pozitivă de valoare fiind asociată cu gestiunea satisfăcătoare a întreprinderii, iar pe de altă parte pentru a:

fundamenta deciziile de bază ale întreprinderii (de investiții, de finanțare prin emisiunea de acțiuni sau obligațiuni, de stabilire a echilibrului financiar, de distribuire a dividendelor);

preciza unii parametri din contractul de muncă;

defini strategia sau căile de urmat în cazul apariției unor evenimente majore în viața întreprinderii;

cunoaște în cadrul gestiunii curente îndeosebi a fluxului de lichidități și a valorii pe care întreprinderea ar putea-o obține prin vânzarea activelor sale.

-furnizorii și creditorii unei întreprinderi pentru fundamentarea și negocierea termenelor de plată sau pentru argumentarea deciziei de conversie a datoriilor;

-salariații, în special prin forța conferită de puterea sindicatelor, pot cere salarii mai mari numai când întreprinderea are o evoluție favorabilă, materializată în creșterea valorii, altfel ei acționează în sensul falimentului ei și, deci, pentru pierderea propriului loc de muncă;

-statul este interesat adeseori de evaluarea întreprinderilor, în special din considerente fiscale. Pentru cazul țării noastre, un câmp extrem de vast îl reprezintă determinarea unei valorii avantajoase a întreprinderilor, în vederea privatizării;

-intermediarii care sunt consultanți externi (în management, finanțe, legislație) pot fi interesați de procesele de evaluare (fiind remunerați în funcție de valoarea tranzacției), deoarece ei „dau tonul” negocierilor și determină convenirea prețului tranzacției, în funcție de abilitatea lor de a înțelege motivația și obiectivele vânzătorului si cumpărătorului.

Spre deosebire de piața întreprinderilor cotate, care este reglementată, piața întreprinderilor necotate nu este organizată, prin urmare tranzacțiile efectuate în acestei piețe sunt influențate de următoarele aspecte:

– contabilitatea acestor întreprinderi este mai simplă (de obicei situațiile financiare nu sunt auditate; structura capitalului utilizat este mai simpla, ponderea capitalului împrumutat în finanțarea întreprinderilor este de obicei redusă la 10-15%; cheltuielile cu compensarea proprietarilor, respectiv salarii, prime, cheltuieli de deplasare etc., sunt importante având ca rezultat diminuarea nivelului profitului brut impozabil);

inexistenta unor repere sau referințe de preț;

inexistența unor informații larg răspândite despre tranzacțiile anterioare;

transferul proprietății asupra unei întreprinderi mici se face, de obicei, prin plata în rate cu un avans de 20 – 30%, restul sumei urmând să fie plătită în rate, cu o rată a dobânzii convenită;

vânzătorul, pe o astfel de piață, nu poate fi niciodată sigur că toți potențialii cumpărători au luat cunoștință de tranzacție și, prin urmare, a obținut cel mai bun preț posibil.

Literatura de specialitate grupează cumpărătorii întreprinderilor necotate în funcție de motivațiile lor individuale, astfel:

companii cotate, care de regulă dispun de un capital mai mare. Managementul acestor companii nu este dispus să-și asume riscuri prea mari și urmăresc, prin cumpărarea întreprinderii, să-și realizeze anumite avantaje strategice. Aceste companii tind să cumpere întreprinderi mari și vor să fie investitori pe termen lung;

companii necotate, care tind să cumpere întreprinderi mai mici, dar să fie investitori pe termen lung. Criteriul principal de cumpărare este mărimea fluxurilor financiare nete ce se poate obține după cumpărare;

companii necotate, care consideră achiziționarea de întreprinderi necotate ca o tranzacție financiară (pentru revânzare) fără a fi investitori pe termen lung. Ele nu se implică în managementul întreprinderilor cumpărate și tind să achiziționeze întreprinderi mari, pentru a căror cumpărare fac împrumuturi mari, pe care le garantează chiar cu acțiunile întreprinderii pe care o cumpără;

managerii sau salariații întreprinderii oferite spre vânzare, tranzacția fiind percepută de aceștia ca o investiție pe termen lung. Acești cumpărători sunt informați referitor la funcționarea întreprinderii. Ei tind să ia credit externe mari, fapt pentru care aceste tranzacții nu au o valoare adăugata semnificativă după cumpărare.

În general, evaluarea unei întreprinderi este necesară în situații precum:

– operațiunile de achiziții de întreprinderi/afaceri, vânzarea – cumpărarea unei participații la o întreprindere/afacere, fuziunea cu o altă întreprindere, majorări de capital sau estimarea aportului în natură la constituirea unei alte întreprinderi sau în cazul unei asocieri temporare. Evaluarea, în toate aceste situații, joacă un rol major pentru că furnizează o opinie independentă privind valoarea întreprinderii / afacerii / participației, o marjă în cadrul căreia se negociază în cele mai multe cazuri prețul. Cumpărătorul și vânzătorul au de cele mai multe ori o imagine a priori cu privire la valoarea afacerii, imagine care rare ori este apropiată de realitate. Prețul este bazat și pe considerații subiective, sunt cazuri în care așteptările vânzătorului sunt foarte ridicate pentru că el a depus mulți ani efort în afacerea respectivă („capital sentimental”).

– dezinvestițiile se pot referi la vânzarea unei mici întreprinderi unui grup important sau la vânzarea unei întreprinderi în dificultate (lichidarea întreprinderii). În acest ultim caz vânzătorul este obligat să accepte evaluarea efectuată de cel care achiziționează. Mai precis, logica evaluării depinde de situația cumpărătorului în raport cu vânzătorul.

– exproprieri, pretenții de despăgubiri. Proprietățile pot fi expropriate de autorități. În acest caz, evaluatorul trebuie să determine suma pierderilor ce vor fi compensate, alături de valoarea de piață a proprietății sau afacerii expropriate. În mod uzual, despăgubirile sunt legate de pierderea definitivă sau temporară de goodwill ca urmare a exproprierii. De asemenea, în cazul în care expropriatul este o întreprindere, ea poate fi despăgubită și pentru pierderile cauzate de inactivitate în timpul exproprierii (Ex: cazul în care construirea unei autostrăzi prin fața întreprinderii afectează traficul și posibilitatea de acces a clienților, rezultând o pierdere de clientelă).

– suport în caz de litigii. În țările cu economie dezvoltată sunt multe cazuri în care prin acțiunea in instanță o întreprindere dorește să-și recupereze pierderile de valoare în afaceri. (Ex: pierderi în afaceri datorită contrafacerii produselor, nerespectarea contractelor, denigrarea mărcii etc.). În toate aceste cazuri evaluarea afacerii va furniza o valoare reală a pierderii și va fi folosită în instanța pentru susținerea cauzei.

– dispute între acționari. Nu sunt rare cazurile în care pentru o întreprindere necotată la bursă apare necesitatea evaluării afacerii pentru că un acționar dorește să se retragă.

– solicitările instituțiilor financiare. Evaluarea poate fi cerută de instituții financiare sau alți furnizori de capital care vor să aibă, înainte de a decide finanțarea sau de a continua finanțarea, valoarea întreprinderii împrumutate. De regulă, în aceste cazuri evaluatorul prezintă atât valoarea în condiții de exploatare, cât și valoarea de lichidare a afacerii.

– acțiunile juridice cu scop patrimonial (succesiunea, falimentul, constituirea de ipoteci etc. În primul caz, este vorba de o schimbare a proprietății familiale și nu de vânzare, evaluarea efectuându-se pentru calculul drepturilor de succesiune.)

– disputele între soți. În practică este posibil ca evaluarea unei afaceri să fie necesară în cazul divorțului, dacă unul dintre soți deține acțiuni la una sau mai multe întreprinderi.

– aprecierea cursului acțiunii unei întreprinderi cotate.

– aprecierea managementului valorii întreprinderii.

CAP.2

DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII ETAPĂ PREMERGĂTOARE EVELUĂRII.

2.1 Semnificația termenului de diagnostic și tipologia diagnosticului întreprinderii.

Orientarea economiei noastre spre piață a determinat ample modificări de structură la nivelul întreprinderii (asocieri, restructurări, modernizări, repoziționări strategice) și a antrenat creșterea responsabilității managerilor și a profesioniștilor contabili, în general.

În acest nou cadru, evantaiul deciziilor pe care managerii întreprinderii trebuie să îl adopte s-a amplificat. Ei se confruntă cu probleme de concurență și risc, găsindu-se de cele mai multe ori în situația de a lua decizii în condiții de incertitudine pronunțată și de a determina câmpul constrângerilor care trebuie să orienteze acțiunile lor. Toate aceste schimbări cer o bună capacitate managerială, dinamism și informații complete despre mediul intern și extern întreprinderii. Acestea sunt numai câteva rațiuni care solicită managerilor și profesioniștilor contabili analize, previziuni și acțiuni de control.

Date fiind aceste condiții, diagnosticul are rolul de „centru de sistem” în orientarea deciziilor manageriale, astfel încât consecința acestora să fie performanța. Diagnosticul nu se reduce la a fi un element de recuzită al managerului și face ca actul managerial să nu se desfășoare sub zodia spontaneității și a intuiției.

Termenul de diagnostic provine din grecescul „diagnostikos” care semnifică „apt de a discerne”. În medicină, unde este curent utilizat, el reflectă acțiunile de:

determinare a naturii unei maladii, pe baza simptomelor pe care aceasta le prezintă;

depistare a cauzelor care au generat maladia;

formulare, pe această bază, a recomandărilor de însănătoșire sau preîntâmpinare a îmbolnăvirii;

administrare a tratamentului și control al consecințelor survenite în urma respectării sfatului medicului.

Pornind de la această accepțiune dată termenului de diagnostic, similitudinea pașilor parcurși pentru diagnosticarea stării de sănătate a unei persoane și pentru descrierea stării de funcționalitate a unei întreprinderi a determinat preluarea lui de către specialiștii din domeniul gestiunii și evaluării întreprinderii.

Prin urmare, pentru cei care gestionează întreprinderea, diagnosticul este demersul prin care se:

apreciază „starea sănătate” sau de funcționalitate a întreprinderii;

identifică factorii, interni și externi, care determină tendința sa de evoluție și se estimează impactul modificării lor, luând în considerare mediul dinamic în care întreprinderea își desfășoară activitatea;

conștientizează avantajele competitive ale întreprinderii, în raport cu concurența (punctele forte), care trebuie utilizate în scopul fructificării oportunităților oferite de mediul extern întreprinderii;

surprind punctele slabe din activitatea întreprinderii, în scopul adoptării măsurilor corective și minimizării riscurilor la care este supusă întreprinderea, ținându-se seama de aceste disfuncționalități.

Pentru experții care evaluează întreprinderea, diagnosticul este etapa premergătoare lucrării de evaluare, prin intermediul căreia întreprinderea poate fi foarte bine cunoscută (din punct de vedere juridic, al obiectului ei de activitate, al potențialului său intern, al relațiilor sale de piață, al performanțelor economico-financiare etc.), astfel încât să se poată identifica elementele care vor determina creșterea valorii întreprinderii sau, dimpotrivă, scăderea sa. Practic, nu se poate realiza o prognoză cu privire la evoluția întreprinderii fără a cunoaște situația ei prezentă, ceea ce înseamnă că metodele de evaluare, în special cele bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de venituri, depind de pertinența muncii de diagnostic.

Tipologia diagnosticului :

Studiile cu privire la metodologia analizei diagnostic relevă utilizarea practică a mai multor forme de diagnostic (global sau aprofundat, expres, funcțional), în raport cu natura problemelor de analizat și cu urgența acestora, fără ca principiile generale ale demersului de diagnosticare să fie alterate.

Diagnosticul global (aprofundat) reprezintă modelul de bază care analizează întreprinderea într-o perspectivă globală (concurențial, tehnologic, social și financiar), avându-se în vedere atât aspectele de ordin strategic, cât și cele care privesc gestiunea sa curentă.

Uneori, urgența sau gravitatea unor aspecte care derivă din funcționarea întreprinderii nu justifică sau nu permit așteptarea rezultatelor unui diagnostic global. Se procedează, în astfel de cazuri, la realizarea diagnosticului expres. Acesta are drept obiective identificarea, într-un termen suficient de scurt, a dificultăților și cauzelor unor aspecte punctuale, cum ar fi: costurile, calitatea produselor, aprovizionarea tehnico-materială, trezoreria, precum și formularea măsurilor de salvare a situației și de ierarhizare a acțiunilor de realizat, după natura urgenței și importanței lor.

Altă formă pe care o poate îmbrăca diagnosticul este cea a diagnosticului funcțional, care are calitatea unui diagnostic specializat pe funcții ale întreprinderii (tehnic, comercial, financiar, al managementului și organizării), destinat să evidențieze probleme de funcționare internă a întreprinderii care își pun amprenta asupra performanțelor sale economico-financiare.

Diagnosticul tehnic, în perioadele care se caracterizează printr-o mare intensitate concurențială și schimbări tehnologice tot mai rapide, se va concentra asupra evaluării rezultatelor de natură tehnică și a contribuției lor la realizarea performanțelor de ansamblu ale întreprinderii. El face posibilă ca definirea strategiei întreprinderii, pe termen mediu și lung, să se realizeze ținând seama de adaptarea permanentă a tehnicii, a tehnologiei, a cercetării, a competenței profesionale în domeniu, pentru ca aceste eforturi să se concretizeze în produse sau servicii acceptate și așteptate de piață, precum și în creșterea valorii întreprinderii.

Obiectivul diagnosticului comercial îl reprezintă controlul modului în care sunt îndeplinite sarcinile specifice funcției comerciale a întreprinderii, concretizate în: identificarea nevoilor consumatorilor și ale principalelor segmente de piață, aprecierea poziției întreprinderii în raport cu concurenții, evaluarea capacității de marketing și măsurarea performanțelor comerciale ale întreprinderii.

Frecvent munca de diagnostic este redusă la diagnosticul financiar, datorită rolului pe care acesta îl are în testarea funcționalității întreprinderii și în elaborarea strategiei sale. Reperele diagnosticului financiar sunt următoarele: analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii și, în mod special, a rentabilității sale; analiza echilibrului financiar și a stării de lichiditate a întreprinderii; analiza previzională a riscului. Prin urmare, diagnosticul funcției financiare se concentrează asupra aprecierii politicii de finanțare și a politicii de investiții, în perspectiva funcționării întreprinderii analizate. Diagnosticul financiar se bazează pe concluziile celorlalte diagnostice funcționale și valorifică informațiile privind operațiile derulate în cadrul fiecărei funcții a întreprinderii prin intermediul contabilității, care a înregistrat datele referitoare la aceste operațiuni. Așadar, diagnosticul financiar analizează informațiile privind activitatea întreprinderii, într-o anumită perioadă de timp, sub aspectul gestiunii financiare, a modului de alocare a resurselor de finanțare la nevoile de finanțat, astfel încât să ofere o apreciere a situației financiare a întreprinderii.

Diagnosticul managementului și organizării analizează reușita sau eșecul întreprinderii, prin prisma evaluării competențelor manageriale. În practică nu există un model normativ de referință care să permită, prin comparație, aprecierea succeselor sau insucceselor echipei manageriale a unei întreprinderii, în corelație cu starea întreprinderii și cu perspectivele sale de evoluție. Literatura de specialitate subliniază că diagnosticul managementului trebuie să se aprecieze prin coerența sau incoerența ansamblului activității de management, înțelegându-se prin aceasta gradul de armonizare a stilurilor de conducere, cu metodele de planificare și control, cu finalitățile întreprinderii și cu strategia sa.

Competențele cerute de analiza diagnostic. Calitatea diagnosticului depinde, în mod evident, de caracteristicile și aptitudinile celor ce practică această activitate. Dat fiind faptul că realizarea diagnosticului presupune cunoștințe multiple, deoarece implică abordarea simultană a aspectelor economice, financiare, de marketing, sociale, juridice, psihologice, analiștii ar trebui să fie persoane cu pregătire complexă, polivalentă.

În practică, se întâlnește frecvent tendința de specializare a celor care exercită munca de diagnostic, uneori cu consecințe mai puțin pozitive asupra concluziilor diagnosticului, care derivă din supralicitarea unor aspecte ce țin de specialitatea analistului în munca de diagnostic.

De exemplu, un specialist în domeniul finanțelor va acorda totdeauna o atenție mai mare problemelor delicate care privesc capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri financiare pozitive din activitatea desfășurată, posibilitatea întreprinderii de a-și finanța creșterea, cuantificarea nivelului de risc care antrenează sau nu variații negative asupra indicatorilor de rezultat; un specialist în relații umane va fi tentat să acorde atenție sporită aspectelor de personal și de motivare a acestuia, de recrutare și formare a personalului, nivelului de excelență profesională, gradului de armonizare a dimensiunii umane cu cea economică, de altfel, aspecte care pot reprezenta cauze fundamentale ale disfuncționalităților din întreprindere.

Practica dovedește faptul că nu sunt chiar frecvente cazurile în care analiștii se por dovedi „specialiști generaliști”, care posedă cunoștințe și competențe permanent actualizate, de înalt nivel. Din această cauză, se consideră că acest inconvenient poate fi depășit dacă diagnosticul este efectuat de o echipă care reunește specialiști polivalenți, fiecare dintre aceștia dispunând de posibilitatea de a-și actualiza permanent cunoștințele în domeniul său de interes, astfel încât pe ansamblu, rezultatele diagnosticului să poarte amprenta acestei echipe de specialiști. În practica țărilor dezvoltate nu există reguli absolute, nici criterii total obiective, cu privire la constituirea echipei de diagnostic, dar se au în vedere câteva precauții în acest sens.

Există astfel posibilitatea ca diagnosticul să fie realizat de o echipă alcătuită din specialiști din interiorul întreprinderii, condusă de managerul acesteia. Această manieră de a realiza diagnosticul prezintă dezavantaje care se traduc în lipsa de obiectivitate și de „depărtare” necesare pentru a face aprecieri veridice cu privire la situația întreprinderii sale. Se consideră că șeful echipei de diagnostic, în persoana managerului întreprinderii, deși își cunoaște foarte bine întreprinderea, nu poate fi în același timp „judecător și parte”.

Pe de altă parte, își poate concentra eforturile asupra muncii de diagnostic o echipă alcătuită din specialiști externi întreprinderii, care au calitatea de experți. Avantajul acestei forme este, bineînțeles, aspectul profesional al muncii de diagnostic și obiectivitatea sa. Dezavantajul îl poate constitui rezerva în ceea ce privește colaborarea din partea specialiștilor din întreprindere. O manieră de realizare a diagnosticului, care elimină inconvenientele celorlalte două forme, anterior prezentate, o reprezintă realizarea diagnosticului de către o echipă mixtă, alcătuită din specialiști externi și cadre din interiorul întreprinderii diagnosticate.

2.2 Competențe cerute de analiza diagnostic.

Termenul de „diagnostic” este de origine greacă 10 și înseamnă apt de a discerne, adică capacitatea de discernământ pentru a delimita cu obiectivitate un subiect după manifestările sale. Folosit la început mai ales în domeniul medical, ulterior, odată cu evoluția societății, câmpul său de aplicare s-a extins, și în economie, tehnică etc.

În plan economic, diagnosticul la nivelul unei firme presupune evidențierea și semnalizarea disfuncționalităților activității sale, cercetarea și analiza faptelor și responsabilităților, identificarea cauzelor, propuneri de măsuri și aplicarea lor care să conducă la reglementarea stării de fapt.

Diagnosticul unei întreprinderi se impune a se efectua nu numai în cazul ca acesta se află în dificultate, ci și atunci când activitatea se desfășoară normal, dar se urmărește îmbunătățirea performanțelor. În primul caz, diagnosticul va evidenția disfuncționalitățile, în cel de-al doilea diagnosticul vizează optimizarea situației existente.

Calitatea diagnosticului depinde, în mod evident, de caracteristicile și aptitudinile celor ce practică această activitate. Dat fiind faptul că realizarea diagnosticului presupune cunoștințe multiple, deoarece implică abordarea simultană a aspectelor economice, financiare, de marketing, sociale, juridice, psihologice, analiștii ar trebui să fie persoane cu pregătire complexă, polivalentă.

În practică, se întâlnește frecvent tendința de specializare a celor care exercită munca de diagnostic, uneori cu consecințe mai puțin pozitive asupra concluziilor diagnosticului, care derivă din supralicitarea unor aspecte ce țin de specialitatea analistului în munca de diagnostic.

De exemplu, un specialist în domeniul finanțelor va acorda totdeauna o atenție mai mare problemelor delicate care privesc capacitatea întreprinderii de a degaja fluxuri financiare pozitive din activitatea desfășurată, posibilitatea întreprinderii de a-și finanța creșterea, cuantificarea nivelului de risc care antrenează sau nu variații negative asupra indicatorilor de rezultat; un specialist în relații umane va fi tentat să acorde atenție sporită aspectelor de personal și de motivare a acestuia, de recrutare și formare a personalului, nivelului de excelență profesională, gradului de armonizare a dimensiunii umane cu cea economică, de altfel, aspecte care pot reprezenta cauze fundamentale ale disfuncționalităților din întreprindere.

Practica dovedește faptul că nu sunt chiar frecvente cazurile în care analiștii se por dovedi „specialiști generaliști”, care posedă cunoștințe și competențe permanent actualizate, de înalt nivel. Din această cauză, se consideră că acest inconvenient poate fi depășit dacă diagnosticul este efectuat de o echipă care reunește specialiști polivalenți, fiecare dintre aceștia dispunând de posibilitatea de a-și actualiza permanent cunoștințele în domeniul său de interes, astfel încât pe ansamblu, rezultatele diagnosticului să poarte amprenta acestei echipe de specialiști. În practica țărilor dezvoltate nu există reguli absolute, nici criterii total obiective, cu privire la constituirea echipei de diagnostic, dar se au în vedere câteva precauții în acest sens.

Există astfel posibilitatea ca diagnosticul să fie realizat de o echipă alcătuită din specialiști din interiorul întreprinderii, condusă de managerul acesteia. Această manieră de a realiza diagnosticul prezintă dezavantaje care se traduc în lipsa de obiectivitate și de „depărtare” necesare pentru a face aprecieri veridice cu privire la situația întreprinderii sale. Se consideră că șeful echipei de diagnostic, în persoana managerului întreprinderii, deși își cunoaște foarte bine întreprinderea, nu poate fi în același timp „judecător și parte”.

Pe de altă parte, își poate concentra eforturile asupra muncii de diagnostic o echipă alcătuită din specialiști externi întreprinderii, care au calitatea de experți. Avantajul acestei forme este, bineînțeles, aspectul profesional al muncii de diagnostic și obiectivitatea sa. Dezavantajul îl poate constitui rezerva în ceea ce privește colaborarea din partea specialiștilor din întreprindere. O manieră de realizare a diagnosticului, care elimină inconvenientele celorlalte două forme, anterior prezentate, o reprezintă realizarea diagnosticului de către o echipă mixtă, alcătuită din specialiști externi și cadre din interiorul întreprinderii diagnosticate.

2.3 Contabilitatea suport cognitiv pentru diagnosticul întreprinderii.

Diagnosticul financiar trebuie să utilizeze toate sursele de informații susceptibile să evidențieze caracteristicile economico-financiare ale întreprinderii. Contabilitatea financiară se dovedește o sursă de informații privilegiată pentru acest tip de analiză, deoarece ea pune la dispoziția analistului informațiile cele mai elaborate, sistematice, sintetice și omogene, necesare evaluării situației financiare a întreprinderii, a performanțelor sale și a riscurilor asociate obținerii acestora. Credibilitatea informațiilor contabile sporește ca urmare a intervenției auditorilor care certifică documentele contabile de sinteză.

Sistemul contabil românesc a dobândit noi valențe ca urmare a adoptării în economia noastră a principiilor liberalismului economic. Modificarea structurii proprietății, reorganizarea întreprinderilor românești pe baze comerciale, formarea pieței financiare, apariția noilor utilizatori ce doresc informații care să le permită evaluarea vulnerabilității și profitabilității întreprinderilor sunt numai câțiva factori care au promovat reforma sistemului contabil românesc. Ținând seama de aceste realități, reforma sistemului contabil românesc și-a fixat drept obiective prioritare următoarele:

schimbarea destinației informațiilor contabile, prin practicarea dualismului contabil, astfel încât acestea să răspundă nevoilor de gestiune internă, reprezentând în acest fel un mijloc de control și pilotaj al întreprinderii, și, în același timp, să răspundă nevoilor de informare a partenerilor de afaceri;

reconsiderarea rolului documentelor contabile de sinteză și a contabilității rezultatelor, rol mult minimizat în condițiile economiei centralizate, dar cărora țările cu economie de piață le acordă semnificația de sursă de informație pentru analiza performanțelor economico-financiare ale întreprinderii;

schimbarea modului de a gândi utilitatea informațiilor contabile, prin renunțarea la idea furnizării informațiilor exhaustive, a căror caracteristică esențială era considerată comparabilitatea, prin trecerea la furnizarea informațiilor caracterizate prin pertinență și fidelitate în reflectarea realității, care să satisfacă necesitățile informaționale ale utilizatorilor acestora, fiind posibilă achiziționarea lor la un cost inferior față de avantajele pe care le procură destinatarilor lor;

promovarea criteriilor de evaluare patrimonială bazate pe principii financiare, în măsură să țină seama de evoluția raportului cerere-ofertă, de costul trecerii timpului, de ansamblul riscurilor care pot intervenii în activitatea economico-financiară a unei întreprinderi;

reconsiderarea fundamentală a normalizării contabilității, în sensul renunțării la “normalizarea de tip politico-statal” și deschiderii către realizările altor țări sau organisme internaționale, în acest domeniu.

În ciuda posibilităților pe care le oferă diagnosticului exploatarea informațiilor contabile, informația contabilă nu răspunde, decât parțial, nevoilor analizei. Principalele aspecte care contribuie la această insatisfacție sunt:

situațiile financiare se limitează la a furniza informații retrospective sau contemporane, relative la situația întreprinderii. Caracterul de “anterioritate istorică” a informațiilor contabile apare astăzi ca un handicap. Informațiile ex-post și analiza lor nu mai corespund exigențelor întreprinderii de astăzi, afectată de mutațiile economice și sociale ale acestei epoci, a cărei activitate se caracterizează printr-un grad mare de diversificare și integrare în alte sectoare de activitate, care acționează într-un mediu dinamic și care solicită managementului său adaptări și corecții permanente. Promovarea metodologiei de analiză pe bază de fluxuri financiare creează posibilitatea cunoașterii realității dinamice a întreprinderii și lărgirii cadrului analizei performanțelor economico-financiare ale întreprinderii;

înscrierea valorilor în situațiile financiare nu se realizează în concordanță cu fenomenul de evoluție a prețurilor, fapt ce conduce la o prezentare deformată a realității;

unele informații incluse în situațiile financiare au caracter subiectiv (de exemplu, valoarea netă a imobilizărilor corporale și amortizarea lor sunt afectate de duratele de utilizare reținute etc.);

aplicarea unor norme contabile puternic marcate de fiscalitate, în condițiile creșterii exigențelor față de comunicarea financiară, reduce valoarea informațională a situațiilor financiare și conduce la utilizarea unor tehnici de disimulare a situației reale, cunoscute sub numele de “contabilitate creativă”.

Pentru a atenua limitele conținutului situațiilor financiare și pentru a asigura o mai mare deschidere a acestora spre nevoile analizei, teoria și practica în domeniu recomandă mai multe direcții de acțiune. Dintre acestea consemnăm:

reducerea importanței acordate rezultatului contabil și aprecierea calității acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Informația de tip “cash-flow” este considerată de utilizatorii de informații una dintre cele mai inteligibile și obiective informații, care prezintă faptele fără a lăsa loc interpretărilor subiective. În condițiile de sublichiditate ce caracterizează, în prezent, un mare număr de întreprinderi analiza fluxurilor de trezorerie devine prioritară analizei rezultatelor contabile;

restrângerea fenomenului de contabilitate creativă prin “procesul de armonizare a contabilității” la nivel european și internațional, proces care, deși la nivelul țărilor Uniunii Europene se derulează de circa două decenii, continuă să reprezinte un ideal spre care tind legislatorii care se ocupă de pregătirea și ameliorarea conținutului situațiilor financiare.

Situațiile în care se impune realizarea diagnosticului întreprinderii . Literatura de specialitate precizează că rațiunea de a realiza o analiză diagnostic corespunde unor situații diferite, în principal, este vorba de:

cazul întreprinderii în dificultate;

cazul întreprinderii aflate în stare de funcționalitate normală;

procesele de restructurare și privatizare a întreprinderilor.

În primul caz, recurgerea la diagnostic este impusă de stringenta necesitate de a identifica, în manieră cauzală, principalele aspecte negative din activitatea întreprinderii și de a defini măsurile de redresare susceptibile să determine ameliorarea situației analizate. În aceste condiții, diagnosticul poate reprezenta punctul de plecare în reproiectarea întreprinderii, a sistemului său organizatoric, al managementului său. În condiții de totală disfuncționalitate a întreprinderii, diagnosticul poate fi, însă, o etapă preliminară în procesul de dizolvare și lichidare a întreprinderii.

În al doilea caz, recurgerea la diagnostic reprezentă voința managerului întreprinderii de a ameliora performanțele economico-financiare prin dezvoltarea activității întreprinderii în mod profitabil (reorientarea activității, diversificarea producției, cucerirea de noi piețe, motivarea personalului etc.) și de a-i asigura funcționalitatea, pe termen lung. Prin rolul său informativ, diagnosticul orientează managerul întreprinderii în procesul de elaborare, evaluare și control al deciziilor și amplifică cunoștințele sale cu privire la diferite variabile de gestiune. Mai mult, diagnosticul efectuat în scop informativ modifică repartiția de putere în întreprindere. În acest sens, teoriile manageriale (teoria semnalului, teoria agentului principal) evidențiază maniera în care asimetria informațiilor, care se manifestă între agenții economici participanții la activitatea întreprinderii, creează avantaje managerilor care, de regulă, sunt cel mai bine informați, și pot profita de lipsa de informare a celorlalți (acționari, creanțieri, furnizori etc.), având în vedere că informațiile privesc performantele întreprinderii și capacitatea ei de a rezista diferitelor stări de risc ce pot surveni în activitatea sa. Astfel, diagnosticul prin capacitatea sa informațională produce „efecte” de putere managerului întreprinderii.

Fără îndoială, rațiunile care impun utilizarea diagnosticului l-au determinat pe autorul american P. Drucker să afirme că diagnosticul este un instrument important, aflat la dispoziția managerului întreprinderii, susceptibil să-l ajute să înțeleagă trecutul și prezentul întreprinderii, precum și să-i orienteze acțiunile în prezent și viitor. Un manager eficace, menționează autorul, trebuie să aloce circa 50% din timpul său diagnosticului.

Așa cum rezultă din aspectele până acum prezentate, diagnosticul este cerut, cu precădere, de conducerea întreprinderii. Însă, și alți participanți direcți sau indirecți la activitatea întreprinderii (acționari, bănci, clienți, furnizori, salariați, puterea publică) sunt interesați să cunoască situația întreprinderii cu care intră în relație, pretinzând un diagnostic aprofundat sau selectiv asupra activității acesteia.

La cele două situații anterior menționate, care cer o analiză diagnostic, se mai pot adăuga și altele, dacă avem în vedere faptul că economia noastră se caracterizează printr-un proces de restructurare și privatizare. Pregătirea acestor procese cere respectarea unor proceduri de evaluare care, la rândul lor, sunt rezultatul unei munci de diagnoză ce vizează cunoașterea generală a întreprinderii. Numai în urma diagnosticului global se poate determina valoarea orientativă a întreprinderii, care va servi drept bază în procesul de negociere între părțile interesate, în vederea stabilirii valorii sale finale.

CAP:3 DIAGOSTIC S.C. VRANCART S.A

Termenul de „diagnostic” este de origine greacă și înseamnă apt de a discerne, adică capacitatea de discernământ pentru a delimita cu obiectivitate un subiect după manifestările sale. Diagnosticul la nivelul societății S.C.Vrancart S.A presupune evidențierea și semnalizarea disfuncțiilor precum și îmbunătățirea performanțelor în perioada anterioară , prezentă și viitoare. Prin intermediul acestui diagnostic se identifică propriile-i puteri și slăbiciuni ale întreprinderii, în raport cu mijloacele de care dispune, precum și cu oportunitățile ivite și amenințările la adresa ei. Datele necesare au drept sursă de informare următoarele documente:

Documente contabile și financiare

Raport de audit 2006,2007,2008

Procese verbale ale Consiliului de Administrație

Planuri de dezvoltare

Dări de seamă ale Adunării Generale.

Ca agent economic întreprinderea funcționează în condițiile concrete pe care le oferă mediul său extern care este format dintr-un ansamblu de factori de natură economică, socială, culturala, politică, juridica, demografică, ecologică, etc. După felul în care acționează acești factori, mediul extern se prezintă sub 3 forme:

1. Mediul stabil este dat de evoluția fenomenelor în mod normal fără să ridice probleme;

2. Mediul instabil este caracterizat prin frecvente schimbări care impun adaptarea întreprinderii;

3. Mediul tulburent comparativ cu celelalte doua medii este comparativ ostil și impune schimbări radicale rapide, o evaluare globală a prezentului. La noi arata că mediul cu pondere în societatea noastră este mediul tulburent datorită situației politice, economice și sociale .

Mediul extern al întreprinderilor se prezintă sub 2 forme:

– micromediul;

– macromediul.

1. Micromediul este format din prestatorii de servicii, furnizorii, forța de muncă, clienții, concurenții, organisme publice, furnizorii de mărfuri.

Furnizorii de mărfuri sunt firme sau persoane particulare care livrează materiale, mașini și utilaje, pentru intreprinderi. Întreprinderile trebuie să cunoască oferta furnizorilor, politicile comerciale, climatul intern, prețurile si rimnicitatea.

– comerciantii en – gross pot fi si furnizori de deseuri hartie pentru Vrancart

Prestatorii de servicii sunt firme și persoane particulare care pun la dispoziție credite, mijloace de transport.

Banca Raiffeisen

firme particulare de transport auto.

O amenintare speciala o constituie posibila substituție a produselor indigene cu produse din import datorita eliminării taxelor vamale prin intrarea României în Uniunea Europeana. Fără taxe vamale, aceste produse de foarte bună calitate vor fi mai ieftine și vor concura produsele românești .

Organismele publice sunt o componentă a micromediului care poate influența în mod decisiv atingerea obiectivelor de către întreprinderi.

2. . Macromediul .

Acesta reprezinta ansamblul de variabile, factori si forte, necontrolabile de catre firma si care impreuna constituie climatul general in care isi desfasoara activitatea aceasta. O firma poate face foarte putin, aproape nimic, pentru a influenta factorii cu actiune generala referitori la macromediu. Ce trebuie sa faca este sa monitorizeze evolutia acestora si sa intuiasca caracterul si dimensiunea eventualelor modificari pentru a se pregati in scopul mentinerii si dezvoltarii partii sale de piata.

Macromediul deține locul esențial în ceea ce privește orientarea activității întreprinderii în conformitate cu nevoile societății, el influiențând acțiunile întreprinderii prin mai multe tipuri de comportamente: comportamentul cumpărătorului și comerțului, comportamentul și poziția concurenței și cel guvernamental.

Macromediul exercită o gamă variată de influențe asupra întreprinderii, prin intermediul unui complex de factori, care, de altfel, constituie componentele lui, trebuie abordate într-o strânsă interdependență, chiar dacă sunt de natură foarte diversă : economică, demografică, tehnică, politică, juridică, psihosocială, culturală, educațională, ecologică etc.

Mediul socio-cultural:

Mediul demografic: este reprezentat de populatie si structurile sale. Prin analiza trendurilor in structura populatiei este posibila anticiparea comportarii consumatorilor pe o anumita piata, in masura in care numarul mare de nevoi si dorinte ale acelor indivizi sunt exprimate de trasaturile demografice cum ar fi: varsta, sexul, starea civila, ocupatia, domiciliul.

Mediul cultural: este constituit de ansamblul valorilor, normelor, credintelor si traditiilor la care se raporteaza membrii unei societati si din sistemul serviciilor culturale existente intr-un spatiu social determinat: tara, zona, localitate.

Mediul consumatorului final: O consecinta a schimbarilor in mediul geografic si in cel cultural este modificarea atitudinilor si a stilului de viata a consumatorilor. Ei au inceput sa pretinda o diversitate mare a produselor si, nu in ultimul rand, mici cadouri din partea magazinelor pe care obisnuiesc sa le frecventeze.

Mediul economic: conditioneaza totalul de bani aflat la dispozitia pietei. El reprezinta suportul puterii de cumparare al clientilor, fie ei agenti economici sau consumatori individuali.

Cele mai importante variabile economice pe care operatorii de marketing trebuie sa le urmareasca atenti pentru a putea lua decizii corecte la timpul potrivit sunt urmatoarele:

· Veniturile si puterea de cumparare: Cei cu venituri mari au alte interese, nevoi si preferinte decat cei cu venituri mici. Iata de ce, operatorii de marketing trebuie sa cunoasca forma repartitiei veniturilor pe clase sociale si pe categorii de populatie.

Mediul natural-tehnologic:

Mediul natural: este constituit din ansamblul resurselor naturale ale unei tari care sunt necesare desfasurarii activitatii operatorilor de piata. Resursele naturale sunt formate din bogatiile actuale si cele potentiale pe care le furnizeaza natura.

Criza materiilor prime: pune probleme deosebite firmelor care utilizeaza resurse rare, ele confruntandu-se cu costuri de productie in crestere pe care consumatorul sa nu fie dispus sa le accepte prin pretul produselor finite. Singura ramura care da mai multa energie decat consuma este agricultura.

Cresterea costului energiei: se datoreaza cresterii pretului petrolului. Este necesar un efort considerabil de cercetare pentru tehnologii care economisesc energie pe unitate de masura a fiecarei unitati destinate utilizatorilor industriali sau consumatorilor finali.

Cresterea poluarii: este principalul factor de scadere a calitatii mediului natural.

Mediul tehnologic: afecteaza atat pe producatori cat si pe consumatori, ca efect al schimbarilor tehnologice care au loc intr-un ritm tot mai rapid. Pentru consumatori, schimbarile tehnologice ofera economie de timp si organizarea timpului (de exemplu: cuptoare cu microunde, robotii de bucatarie, congelatoare etc.).

Mediul politic-legislativ: Dreptul de a derula afaceri este garantat prin actele normative in vigoare in tara respectiva, prin deciziile guvernamentale si prin vointa politica a fortelor conducatoare in stat.

Mediul legislativ se refera la protectia: consumatorilor,a societatii, a concurentii si la autoreglementari.

Protectia consumatorilor: obliga firmele sa asigure un standard calitativ si cantitativ minimal produselor si serviciilor oferite. Cantitatea trebuie marcata clar si vizibil pe ambalaj. Totodata, produsele trebuie sa fie de o calitate rezonabila, iar bunurile sa fie potrivite pentru scopul, asa cum a fost facuta reclama. In ce priveste controlul asupra preturilor, consumatorul nu trebuie indus in eroare. Un pret induce in eroare daca indica o valoare mult mai mica decat pretul real. Pentru ca pretul sa fie real este necesar ca in cadrul unei tranzactii descrierea comerciala sa nu contina erori.

Protectia societatii: se refera la apararea consumatorilor si a mediului lor, de consecintele propriilor lor decizii. Campaniile de promovare nu trebuie sa contina descrieri false, nu trebuie sa dea indicatii eronate de pret, iar bunurile furnizate trebuie sa fie sigure din toate punctele de vedere.

Protectia concurentei: Inainte de lansarea unui produs nou, este esential sa se ia in calcul daca exista aspecte originale care pot fi brevetate. Un brevet este un monopol acordat pe o perioada limitata de timp de catre guvern prin intermediul oficiului de brevete pentru o idee noua si inventiva in domeniul productiv. Conditii de brevetare: sa fie originala, sa cuprinda o componenta inovativa in domeniul sau, sa poata fi aplicata la scara industriala, sa nu intre intr-o categorie exclusa. Protectia concurentei se refera si la aspecte cum sunt: dreptul de design, de autor, marca fabricii.

Autoreglementarea: actioneaza pe doua fronturi: reclama in mass-media si cercetarile de piata.

Mediul informational: In anii care vor veni, va fi din ce in ce mai important sa se inteleaga cine sunt cumparatorii, cine nu sunt, unde si de ce isi cheltuiesc banii si ce oferte de produse sau servicii sunt necesare pentru a-i atrage sau a-i pastra. In conditii actuale, sistemele informationale reprezinta

principalul instrument de asigurare a competivitatii pe piata, precum si de mentinere a unor relatii profitabile cu clientii. Totodata, ofera firmelor posibilitatea de a beneficia de ultimele noutati de pe piata.

Pentru perioada 2006-2008 Consiliul de Administrație a formulat o strategie care are ca obiective creșterea continuă a profitabilității ți integrarea în standardele de calitate, mediu, sănătate cu respectare restricțiilor impuse pentru protecția mediului. În cadrul acestei stategii s-au stabilit următoarele punctele tari și slabe precum și eliminarea punctelor slabe pe fiecre, produs fabricat, conform tabelului nr.1.

Analiza produs. Puncte tari. Puncte slabe. Strategii pentru eliminarea punctelor slabe.

Tabelul nr.1

Analiza SWOT a produsului

Direcțiile stategice vizează :

– creșterea cotelor de piață pentru o gamă cât mai diversă de produse posibil de fabricat pe mașinile de hârtie, carton și cele de prelucrare instalate;

– creșterea gradului de tehnicitate și productivitate al acestor instalații;

– diversificarea gamei de produse conform cerințelor clienților, crearea de noi produse și piețe;

– eliminarea poluării

– maximizarea eficienței și eficacității întregii activități a firmei;

– dezvoltarea unui grad ridicat de stabilitate la perturbațiile exterioare prin flexibilitate

tehnologică și reducerea timpilor de răspuns la cerințele, în continuă modificare, ale clienților;

– perfecționarea continuă a pregătirii personalului angajat, concomitent cu evoluția mentalității acestuia, dezvoltarea spiritului de echipă pentru atingerea stadiului de firmă care este într-un permanent proces de învățare;

– susținerea unei imagini impecabile de companie etică și social responsabilă în comunitatea în care activează. 14

Deși anul 2007 a fost un an greu, deoarece societatea a trebuit sa facă eforturi financiare deosebite pentru a se încadra în standardele de mediu stabilite de U.E., printr-un management adecvat societatea și-a îndeplinit obiectivele stabilite prin B.V.C.

3.1 Prezentarea societății.

S.C. Vrancart S.A. Adjud, cu sediul social în municipiul Adjud, str. Ecaterina Teodoroiu, nr. 17, judetul Vrancea, înregistrata la Oficiul Registrului Comertului Vrancea sub nr. J39/239/1991, C.U.Î. 1454846, C.I.F. RO1454846, cod IBAN RO54RNCB 0268 0087 9340 0001 deschis la B.C.R. Adjud, prin reprezentantii săi legali ec. Mihai Marcel Botez – Director General si ec. Tatiana Botez – Director Economic.

S.C. Vrancart S.A Adjud , folosețte ca materie primă maculatura. Prin folosirea maculaturii ca materie prima se inlocuieste in procesul tehnologic de fabricare a hartiei materia lemnoasa, aceasta dovedind atentia deosebita pe care societatea noastra o acorda economisirii resurselor naturale si o reala preocupare pentru protectia mediului.
Maculatura folosită este reciclata de SC VRANCART SA Adjud este colectata in proportie de peste 50% de la generatorii primari de maculatura prin centrele proprii de colectare situate in: Bucuresti, Iasi, Focsani, Botosani, Medias, Constanta, Bacau, Ploiesti, Arad si Adjud.
SC VRANCART SA colecteaza maculatura si de la colectorii de maculatura autorizati, avand relatii de colaborare cu importanti furnizori de maculatura reciclabila din Romania si din strainatate.
In prezent, societatea prin structura produselor sale finite este singura fabrica de profil care utilizeaza ca materie prima sortimentele de hartie si carton recuperate, cuprinse in toate cele cinci grupe prevazute in standardul SR EN 643:2003, dupa cum urmeaza:
1. grupa 1 – sortimente obisnuite
2. grupa 2 – sortimente medii
3. grupa 3 – sortimente superioare
4. grupa 4 – sortimente kraft
5. grupa 5 – sortimente speciale
Maculatura reciclata de SC VRANCART SA Adjud ca materie prima in procesul de fabricatie, trebuie sa respecte normele de calitate prevazute de standardul SR EN ISO 643:2003, respectiv:
– maculatura trebuie sa fie lipsita de corpuri straine (corpuri metalice, lemn, sticla, cauciuc, celuloid, celofan, piele, sfori din material textil, materiale plastice si sintetice, parafina, polietilena si alte rasini sintetice, hartie hidrorezistenta, etc);
– maculatura nu trebuie sa contina: praf, pamant, negru de fum, ambalaje de la produse toxice;
– maculatura nu trebuie sa prezinte degradari datorita putrezirii sau sa fie mucegaita;
– umiditatea maculaturii trebuie sa fie de maxim 10%.
Prin recuperarea si predarea maculaturii la punctele de colectare si valorificare a materialelor refolosibile, societatea contribuie nu numai la economisirea unor importante materii prime, ci si la protejarea mediului inconjurator.

Vrancart produce si livrează urmatoarele produse: hartie igienica, hartie fluting pentru carton ondulat, carton ondulat si microondulat si ambalaje din carton.

3.2 Resurse umane, manageriale:

Pe parcursul anului 2007 s-au produs mutării în ceea ce privește numărul și structura personalului S.C. „VRANCART” S.A. Adjud. Astfel, dacă în luna ianuarie 2008 numărul mediu de personal a fost de 831 angajați, în luna decembrie a aceluiași an a ajuns la 1031 angajați. Această creștere se datorează în principal, dezvoltării activității de colectare a maculaturii și a creșterii volumului de hârtie igienică prelucrată.

În anul 2008 s-a aplicat o majorare colectivă de salarii cu 21 %.

Conform structurii organizatorice cuprinse în organigramele din 2006,2007,2008 situația resursele umane se prezintă ca în tabelului nr.1

Tabel nr.1

Structura resurselor umane după nivele de pregătire profesională conform tabelul nr.2.

Tabelul nr.2

Pentru implementarea Sistemului de Securitate și Sănătate în Muncă (SSM) s-au inițiat atât la nivelul societății cât și pentru fiecare loc de muncă în parte, o serie de măsuri de prevenire și protecție, cum ar fi:

-evaluarea riscurilor profesionale în vederea eliminării sau reducerii factorilor de risc;

-organizarea activității de informare și consultare a lucrătorilor sau reprezentanților

acestora;

– instruirea în domeniul SSM pentru toate categoriile de personal;

-controlul periodic privind modul de respectare a reglementărilor de securitatea muncii;

În anul 2008 valorile determinărilor de noxe profesionale la locurile de muncă din cadrul societății, s-au situat sub limitele valorilor maxime admise, existând o preocupare permanentă pentru eliminarea acțiunii factorilor nocivi profesionali.

Conducerea executivă a S.C. "Vrancart" S.A. Adjud este asigurată de:

ec. Botez Mihai Marcel – director general

ec. Botez Tatiana – director economic

ing. Gherghe Nicoleta – director Fabrica Carton Ondulat

ing. Călărețu Veta – director Fabrica Hârtie Igienică

dr.ing. Banarie Cristian – director Fabrica Hârtie K25

ing. Toader Gabriela – director Utilități

ing. Vintilă Dănuț – director centre integrate

ing. Sava Romeo – director dezvoltare și personal

ing. Dima Dorian – director mentenanță

ing. Turcu Thoader – director administrativ

ec. Dorneanu Dorin Mihai – director vânzări H.I.

ing. Mereuță Iulian Vasile – director vânzări C.O.

Toate persoanele sunt menținute în funcție atât timp cât își realizează sarcinile și ating target-urile stabilite, luându-se în calcul eventualele nerealizările datorate cauzelor obiective.

Managementul Resurselor Umane are o contribuție importanta in realizarea obiectivelor organizației. Un obiectiv esențial al acestui departament îl constituie atingerea standardelor de performanta stabilite pentru angajații săi.

Eficienta Departamentului Resurse Umane se bazează pe o buna colaborare pe orizontala si verticala, atât

intre departamentul Resurse Umane si celelalte departamente, cat si la nivel superior.

Se are în vedere un sistem de indicatori care gravitează în jurul productivității munci .

Indicatorii utilizați sunt: Wa =

Productivitate anuală (Wa)

2006:Wa = 64 836 501 / 862 = 75216,35 lei/sal.

2007:Wa = 85 358 589 / 924 = 92 379,42lei/sal.

2007: Wa = 115 072 962/ 1204 = 95 575,55 lei/sal.

Productivitatea zilnică (zile/om)

Wz =Ca /Timp(zile/om)

2006 :Wz= 64 836 501 / 18102=3 581,73 lei/ zi sal.

2007: Wz = 85 358 589 / 19404 = 4 399,02 lei/zi sal.

2008: Wz = 115 072 962 / 25284 = 4551,21 lei/zi sal.

Productivitatea orară (Wh)

Wh =Ca / Timp(ore/om)

2006: Wh= 64 836 501 / 144 816=447,71 lei / ora sal.

2007 :Wh =85 358 589 / 155 232 =549,87 lei/ora sal.

2008:Wh=115 072 962 / 202 272 =568,90 lei/ora sal.

Tabelul nr.3

Din datele prezentate productivitatea muncii a crescut ceia ce a dus la creșterea cifrei de afaceri in

decursul perioadei studiate .Un rol deosebit în creșterea productivității muncii l-a avut buna coordonare Resurselor Umane.

Specialiștii îsi desfășoară activitatea coordonați de Directorul Resurse Umane ec .Sava Romeo.

Rolul Directorului Resurse Umane este extreme de important deoarece:

Asigură pentru societate forma de organizare optimă realizării obiectivelor;

Prin întreaga sa activitate trebuie asigură continuu dezvoltarea potențialului angajaților, concomitent cu îmbunătățirea microclimatului;

Formulează si creează un sistem de recrutare si de selectei care sa duca la creșterea eficientei si

eficientizării muncii;

Trebuie să evalueze corect performanta angajaților pentru a-i motiva si recompensă.

3.3 Diagnostic tehnic:

În cadrul societatii, functioneaza urmatoarele capacitati de productie:

a)Mașina de fabricat carton ondulat, având capacitatea existenta de productie de 82.500 mii

mp/an;

b)Mașina de fabricat hârtie miez pentru carton ondulat, cu o capacitate de productie de 50.000 tone/an, în conditiile functionarii cu 100% maculatura ca materie prima. În urma investitiilor finalizate în anul 2007 privind modernizarea instalatiei de preparare pasta, acest utilaj este capabil sa realizeze capacitatea proiectata de 200 t/zi de functionare, fata de 130 t/zi, cât se putea realiza la finele anului 2005.

c) Mașina de fabricat hârtie de toaletă, cu o capacitate de producție de 19.500 tone/an;

S.C. „Vrancart” S.A cuprinde în dotare de asemenea și atelierele tehnice:

Atelierul mecanic

Activitatea atelierului a fost completată în anul 2008 prin preluarea utilajelor de transport intern (încălzitoare frontale, macara, buldoexcavator), asigurând astfel o mai bună gestionare a resurselor. De-a lungul întregului an o atenție deosebită s-a acordat pregătirii profesionale a personalului prin organizarea bilunară de cursuri, cu susținerea trimestrială de examinări.

În anii 2006-2008, pe lângă activitățile curente au mai fost executate o serie de lucrări de anvergură:

1. La Fabrica de hârtie igienical:

extindere depozit produs finit

montat grindă electropalan

confeconfecționat cale rulare plan

izolat tubulatură ventilație

2. La Fabrica de carton ondulat:

lucralri sistem ventilatie

turnat beton rampal

montat cale rulare

3. La Fabrica de hârtie K25:

confecționat și montat separator impurități

definitivat canal scurgere

lucrări mecanice benzi transportoare

montat ventilator 23/3

consolidat trasee cota 0

revizie și reparție pomă vid

Atelierul electric

Din luna martie 2007 activitatea de întreținere electrică a fost reorganizată, permițând astfel utilizarea unui număr de personal mai mare pentru lucrările de reparații curente. Astfel, pot fi evidențiate o serie de realizări ale atelierului:

– creșterea eficientei utilizarii fortei de munca concretizata în crerterea numărului de lucrări efectuate cu același număr de personal;

– urmărirea strictă a realizării planului de revizii PRAM la nivelul societății și reducerea timpilor de realizare a lucrărilor de întreținere curenta;

– reducerea timpilor de reparație la motoarele electrice în cadrul formației de bobinaj.

În același timp, personalul din cadrul atelierului a participat la execuția unor lucrări în societate, dintre care enumerăm:

– alimentarea cu energie electrică a noii stații de compresoare;

– iluminatul exterior pe latura de vest a societății;

– iluminatul interior în stațiile electrice de la mașina de hârtie igienică și mașina de carton

– montarea unui echipament de protcție contra descărcărilor electrice atmosferice ;

– reabilitarea instalației de împământare la mașina de hârtie K25, atelierul mecanic, cantină.

Mentenanță predictivă :

Activitatea compartimentului s-a axat ca și în anii anteriori pe monitorizarea cu ajutorul aparaturii de diagnosticare a vibrațiilor utilajelor dinamice din societate și predicționarea defectelor încă din faza incipientă. Activitatea este procedurată și, de-a lungul anului, au existat doar câteva cazuri la care nu s-au putut evidenția defectele în timp util. Concomitent s-au realizat masurători termografice care au putut pune în evidență defecte în primul rând în stațiile electrice, dar și unele probleme tehnologice. Ele au fost cuprinse în rapoarte care au fost înaintate beneficiarilor.

Diagnostic comercial

S.C. „VRANCART” S.A deține o activitate comercială variată cuprinzând mai multe ramuri. Cele mai importante sunt :

Activitatea de aprovizionare cu maculatură.

Pe parcursul anului 2008 s-au achiziționat 72532,85 to, maculatură din care sort II=25743,12 to, utilizată de fabrica de hârtie igenică și sort III=46789,73to utilizată de fabrica de hârtie K25. Cantitățile de maculatură achiziționate au fost dictate de programele de producție ale celor două fabrici nefiind suficiente pentru a putea funcționa la capacitate cu ambele instalații.

Factorul principal care a dus la creșterea achizițiilor de maculatură a fost modernizarea centrelor existente. Astfel s-a ajuns la crearea unei autonomii reale în procesul de aprovizionare cu materii prime. Un alt avantaj al achizițiilor de maculatură prin centre proprii este faptul că maculatura este preluată de la generatorii de deșeuri fiind excluși intermediarii între S.C.Vrancart S.A ți acești generatori.

În anul 2008 s-au achiziționat prin centre proprii o cantitate de 25229 to față de 13994 to achiziționate în anul 2007, deci s-a înregistrat o creștere cu 11235to respectiv o medie de 80% mai mare.

Dacă în anul 2007 ponderea achizițiilor reprezenta 23,72% , în anul 2008 în media anuală ponderea achizițiilor prin centre proprii a ajuns la 34,78% din totalul maculaturii achiziționate .

Pentru anul 2009 se preconizează înființarea de noi centre de achiziție și creșterea capacității de achiziție a celor deja existente prin retehnologizare.

Activitate de vânzăre în cadrul Fabricii de Hârtie igienică.

Pe parcursul anului 2008 activitatea de vânzări a avut o evoluție ascendentă începută încă din ultim parte a anului 2007.

Astfel, la sfârșitul anului 2008 , Fabrica de Carton Ondulat a realizat o creștere cantitativă a vânzărilor de 31,2%, de la 24060 to în anul 2007, la 31588 to în anul 2008.

Cota de piață internă a cunoscut și ea o creștere înregistrând un procent de 17% față de anul precedent când deținea 13%. În anul 2008 a câștigat teren în detrimentul concurenților interni prin creșterea cererii de piață.

Evoluția principalelor segmente de piață ale firmei S.C.” Vrancart” S.A se prezintă astfel:

Tabelul nr:4

Cota de piață internă a crescut situându-se în jurul procentului de 23% în 2008 față de 13 % în 2007 și 11% în 2006 , această creștere a avut loc pe fondul atingerii capacității maxime de producție.

Principalii concurenți ai firmei sunt:

– Comceh Călărași

– Petrocart Piatra Neamț

– Pehart Petrești

– Letea Bacău

Cote de piață în anul 2008:

Tabel nr.5

Aceste a poate fi reprezentată grafic astfel:

Activitatea de vânzări în cadrul Fabricii de Hârtie pentru carton ondulat.

În decursul anului 2008 s-a realizat pe mașină o producție de 35.606 tone din care 24.660 tone la Fabrica de Carton Ondulat, 632 tone la Fabrica de Hârtie Igienică pentru confecționat tuburi și 10.314 tone au fost livrate în afara societății, cu 2.596 tone mai mult decât în anul 2007.

Cantitatea livrată către terți înregistrând o creștere de 34% față de anii precedenți. Cota de piață internă înregistrând o creștere de la 9% în 2006 la 11% în 2007 ajungând la o cotă de 19,5 % în 2008.

Principalii concurenți:

Ecopaper Zărnești

Ambro Suceava

Celrom Drobeta Turnu –Severin

Celhart Donaris Brăila

Creșterea volumului vânzărilor pe piață a produselor societății este o rezultantă a eforturilor susținute în această direcție de compartimentul de marketing al unității care în decursul anilor 2006-2008 a dezvoltat o politică pe urătoarele direcții:

Monitorizarea atentă a concurenței.

Elaborarea periodică a studiului de piață.

Analiza piețelor de consum și a comportamentului cumpărătorului.

Analize menite să anticipeze , să identifice și să satisfacă cerințele clienților într-un mod profitabil.

Promovarea de noi linii de produse.

Elaborarea de strategii de marketing publicitate, participarea activă la târguri și expoziții de profil.

3.5 Diagnostic juridic

Dreptul societății comerciale:

S.C. Vrancart S.A Adjud a luat ființă prin Decretul Prezidenția nr. 167/1977l sub numele de Combinatul de Celuloză și Hârtie denumire care a fost schimbată în anul 1992 în „Vrancart”

Forma de organizarea societății este ca societate pe acțiuni cu capital privat înregistrată în Oficiul Registrului Comerțului Vrancea sub numărul J39/239/1991, cod unic de înregistrare 1454846, CIF RO 1454846.

Capitalul social al societății în ura majorărilor din ani 2006,2007 a ajuns în 2008 la suma de 69. 542.583 acesta fiind divizat în 695.425.836 acțiuni cu o valoare nominală de0,1 lei fiecare.

Structura acționariatului este următoarea:

SIF BANAT-CRIȘANA = 74,71732% reprezentând un număr de 519. 603.523 acțiuni

Alți acționari, din care:

Persoane juridice = 18,51014% reprezentând un număr de 128.724.308 acțiuni.

Persoane fizice = 6,77254% reprezentând un număr de 47. 098.005 acțiuni.

Dreptul civil: Societatea deține drept de proprietate asupra terenurilor ți imobililor unde se desfășoară activitatea firmei.

În patrimoniul societății se regăsesc utilaje, mijloace de producție, mijloace de transport pentru aprovizionare și desfacere a producției precum și alte imobilizări corporale asupra cărora societatea deține drept de proprietate.

În anul 2008 societatea nu a contactat nici un credit finanțarea investițiilor realizându-se prin repartizarea profitului ți dividendelor.

Pentru toate imobilizările corporale aflate în dotare: – clădirii, mijloace de transport societatea a încheiat contracte de asigurării cu societatea de asigurări „ASIROM”.

Dreptul Comercial: Socitatea S:C „Vrancart” S.A a încheiat contracte ferme cu toți furnizori precum și cu toți clienții .

Piața de desfacerea a produselor societății este compusă din :

1. prelucratorii de hartie igienica:

– reprezinta cea mai importanta categorie a clientilor Vrancart;

– reprezinta un client dar in acelasi timp un concurent pentru Vrancart la role de hartie igienica;

– au o prezenta accentuata in zonele de referinta putand asigura unele avantaje:

– distanta redusa fata de beneficiari;

– gama mai variate de produse: prelucreaza si hartie in doua straturi, ofera si servetele, batiste nazale etc.;

– preturi mai bune datorita unor costuri de productie mai mici;

– unii dintre prelucratori au o dotare tehnica superioara fata de Vrancart putand realiza ambalare automata;

– au o putere mare de negociere cu furnizorii de semifabricat datorita ofertei bogate existente pe piata (chiar si din import), concurentei mare care exista intre firmele producatoare de hartie igienica, a volumului mare de marfa pe care-l pot achizitiona;

– sunt pretentiosi din punct de vedere al calitatii, pretului etc;

– au cunostinte si informatii temeinice asupra pietei locale (functioneaza si sistemul relatiilor).

2. retelele de magazine:

– reprezinta a categorie de clienti a carei pondere in comertul romanesc creste de la an la an;

– au o putere mare de negociere cu furnizorii de hartie igienica pentru ca fac parte din mari concerne, pe piata exista o oferta foarte bogata de role de hartie igienica (chiar si din import), datorita concurentei mare care exista intre firmele producatoare de hartie igienica, a volumului mare de marfa pe care-l pot achizitiona, a faptului ca unii prelucratori de semifabricat datorita costurilor mai mici si negocierii preturilor cu furnizorii de semifabricat pot veni cu oferte mai atractive;

– sunt pretentiosi din punct de vedere al calitatii, pretului etc;

– au cunostinte si informatii temeinice asupra pietei locale;

– practica un sistem de promovare agresiv.

3. comerciantii en – gross:

– firmele din aceasta categorie sunt amenintati de catre retelele de magazine,ponderea comerciantilor en gross avand tendinta sa scada atat in randul clientilor Vrancart cat si in cadrul comerctului propriu zis.

– doresc tot mai multe mai multe facilitati pentru a face fata concurentei exercitata de retelele de magazine;

– pot fi si furnizori pentru Vrancart (deseuri hartie).

4. comerciantii en – detail:

– au o pondere mica in portofoliul de clienti ai firmei fiind de regula comercianti din zona;

5. consumatorii finali (persoanele fizice):

au o pondere foarte mica in portofoliul de clienti ai firmei, sunt de regula salariatii firmei.

Dreptul muncii: Societatea a încheiat contracte colective de muncă cutoți angajații . Stilul de conducere adoptat între toatele nivelele, având loc în fiecare lună la care participă și reprezentații ai muncitorilor unde se discută toate problemele căutându-se soluții viabile deasemeni au loc ședințele acționarilor unde sunt prezentate și analizate situațiile financiare trimestiele, semestrialeși anuale.

Remunerearea managementului se face în baza contractului de mandat.

Remunerarea membrilor Consiliului de Administrație se face conform reglementărilor în vigoare ale Legii nr.31/1990 republicată și Hotărârilor A.G.A. ale S.C. Vrancart S.A.

Pentru remunerarea auditorilor s-a încheiat contacte de audit firma agreată a fost firma cu cea mai bună ofertă privind raportul calitate – preț.

Dreptul fiscal: Societatea este înscrisă la Registrul Comerțului cu nr J39/239/1991 ți are codul fiscal RO1454846 .

Conform Ordonanței de Guvern nr.3/1992 societatea este obligată să calculeze și să verse la termen taxa pe valoare adăugată aferentă fiecărui an. Având in vedere legislația în vigoare societatea se obligă la înregistrarea și plata tuturor decontărilor legate de asigurările sociale ți protecție socială – impozit pe salarii, contribuții la fondul de sănătate, la fondul de șomaj, la pensie suplimentară, la fondul de solidaritate socială, la asigurări sociale. Toate aceste datorii sunt înregistrate în contabilitate ți achitate la zi fără ca societatea să aibă vero datorie la aceste fonduri

Dreptul de mediu: Din activitatea S.C. Vrancart S.A rezultă:

Emisii de aer cald ( după ce areul umed de la uscarea hârtiei este trecut prin hote deabsorbție), care sunt evacute prin coșuri de evacuare la înățțime.

Emisii de gaze de ardere, de la cazan generator de abur tehnologic (CTAT) , 2 generatoare de abur tehnologic și instalația de coincinerare deșeuri de fabricație, care sunt eliminate prin coșuri la înălțime.

Emisii rezultate din procesele de fabricație-emisii difuzate depulberi datoarate menipulării materialelor auxiliare solide ți a prelucrării hârtiei igeneice.

Zgomot rezultat de la funcționarea instalațiilor de ardere și producție.

Pentru acestea s-a întocmit planul de monitorizare și raportare emisii gaze cu efect de seră ți s-a obținut autorizația nr. 15/29.02.2008 revizuită la data de 29.10.2008 privind emisiile de gaze cu efect de seră, eliberat de A.R.P.M.- galați datorită introduceri în fluxul tehnologic a unei noi surse de emisii și anume a unei instalații coincinerare deșeuri de fabricație.Pentru emisiile de zgomot s-a efectuart în luna aprilie 2008 determinării ale emisiei de către A.S.P. Vrancea și de către ECOIND București rezultatele au demonstrat că valorile se situează sub limitele maxime admise

Se poate considera că activitatea Vrancart, prezintă impact nesemnificativ asupra factorului de mediu aer iar nivelul emisiilor în aer se încadrează în:

-H.G.nr.1218/2006 și H.G:nr.355/2007 pentru noxe și pulberi.

-H.G.nr/.Pentru zgomot.

-O.U.G.nr.508/2002 și O.U.G.nr. 933/2002 pentru microclimat.

S.C. Vrancart deține “Autorizația de Gospodărire Ape nr.1 din 01.01.2008” valabilă până la 31.12.2014, indicatorii de calitate impuși sunt conform autorizației. Apele uzate evacuate din stația de epurare în râul Siret se încadrează în limitele impuse de Autorizasția de Gospodărire Ape.

Depozitarea deșeurilor lichide și solide se face conform Ordinului M.M.G.A. nr.1274/2005.

Pentru protejarea mediului societatea a terminat în decursul anului 2009 ecologizarea depozitelor de deșeuri , nămolul de la stația de epurare este coincinerat în instalațiie proprie, aburul tehnologic este reutilizat la instalația de fabricare a hârtiei pentru carton ondulat.

Concluzii:

Datorită valorilor pe care își defsășoară activitatea și anume:

-satisfacția clienților

-caliate ți profesionalism

-onestitate față de parteneri(clienți, investitori,furnizori , angajați, instituții bancare)

-punctualitateți seriozitate în realizarea obligațiilor contactuale

Activitatea S.C.Vrancart s-a concretizat prin creșterea cotei de piață, creșterea profitului net creearea unei clientele fidele.

Singurl factor negativ care ar putea perturba activitatea firmei este mediul economic concretizat prin deprecierea monedei naționale, scăderea valorii acțiunilor la bursă, majorarea dobânzilor la credite pe tremen lung.

3.6 Diagnostic financiar-patrimonial.

Diagnosticul economico – patrimonial îndeplinește un rol foarte important deoarece ajută la fundamentarea premiselor evaluării, realizează o funcția d de sintetizare în raportul de evaluare, reprezintă interfața între diagnostic și evaluare. Sursele utilizate sunt:
– situațiile financiare 2006-2008 (tabel nr.6).

– alte materiale de documentare din evidența contabilă.

Bilant functional : tabel nr.6

În vederea stabilirii diagnosticului S.C „Vrancart” S.A se va analiza:

– structura activului întreprinderii

– structura pasivului întreprinderii

– analiza lichidității (solvabilității)

– analiza rentabilității

– analiza fondului de rulment.

Analiza structuri de activ. Metoda folosită pentru analiza structuri de activ este metoda ratelor și anume:

Rata activelor imobilizate determinată ca raport între active imobilizate (Ai) și activul total (AT) pentru perioada 2006-2008:

Rai=

R2006 =64 062 777 / 86 911 863 = 0,7

R2007 = 71 734 314 / 99 989 575 = 0,7

R2008 = 84 568 377 / 119 752 795 = 0,7

Din datele analizate se observă menținerea ratei imobilizărilor la aceiași valoare pe perioada studiată ceia ce arată stabilitatea întreprinderii.

Rata activelor circulante (Rac) determinată ca raport între activele circulante (Ac) și activul total care reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor în perioada 2006-2008.

Rac=

R2006 = 21 964 111 / 86 911 863 =0,2

R2007 = 27 816 794 / 99 989 575 = 0,2

R2008 = 34 321 132 / 119 752 795 =0,2

Din datele analizate se observă menținerea ratei activelor circulante la aceiași valoare pe perioada studiată care arată stabilitatea întreprinderii.

Pentru a aprecia eficiența valorificării activelor vom calcula și raportul :

Cifra de afaceri/ Active și Profit /Active în aceiași perioadă de timp.

a) În funcție de cifra de afacerii(Ca)

Ifa 2006 = 64 836 501 / 86 911 863 =0,7

Ifa2007 = 85 663 359 / 99 989 575 = 0,8

Ifa2008 =115 072 962 / / 119 752 795 = 0,9

b) În funcție de profit (Pr)

Ifa 2006= 6 202 857 / 86 911 863 =0,07

Ifa2007 = 6 584 525 / 99 989 575 =0,06

Ifa2008 = 6 635 467 / 119 752 795 =0,05.

Analiza structuri de pasiv. Metoda folosită este metoda ratelor care evidențiază eficiența structurii pasivului:

Rata stabilități financiare (Rfs) calculată ca raport între capitalul permanent ți capitalul total.

Rfs =

Rfs2006 = 67 015129 / 86 547 839 =0,7

Rfs2007 = 72 684 590 / 99 989 575 = 0,7

Rfs”008 =78 164 337 / 119 752 795 =0,6

Datele analizate arată menținerea ratei stabilității financiare în cadrul valorilor normale (0,5-0,7)

Rata de îndatorare globală (Rig) care măsoară ponderea datoriei totale (Dt) la capital total ( CT).

Rig =

Rig2006 =19 547 839 / 86 547 839 =0,2

Rig2007 = 27 304 985 / 99 989 575 =0,2

Rig2008 = 19 547 839 / 119 752 795 =0,1

Rata de îndatorare a scăzut în anul 2008 datorită creșterii capitalurilor totale ale întreprinderii cu o medie de 1,1 în 2007 față de 2006 și 1,19 în 2008 față de 2007.

Analiza lichidității. Problematica lichidității și solvabilității fiind o analiză problematică s-a calculat situația patrimoniului netă, s-a stabili fondul de rulment și corelația dintre fond de rulment – nevoia de fond de rulment și trezoreria netă, analiza ratelor de solvabilitate și lichiditate pentru stabilirea echilibrului financiar în perioada studiată 2006-2008

a)Situația patrimoniului:

Situația netă (SN)

SN = Activ total – Datorii totale

SN2006=86 026 743 -19 547 610 =66 479 133

SN2007 = 99 989 575 – 27 304 985 = 72 684 590

SN2008 =119 752 795 – 36 876 740 = 82 876 055

SN = Capitaluri proprii

b)Corelația FR-NFR ȘI TN:

Fondul de rulment(FR)

FR = Capitaluri proprii + Datorii pe termen lung – Active imobilizate nete

FR2006=66 479133 + 4 070 000-64 062 777 = 8 776 356

FR2007=72 684 590 + 6 360 000 – 71 734 314 =7 310 267

FR2008=82 876 055 + 10 780 000-84 568 377 =9 078 678

Nevoia de fond de rulment (NFR)

NFR = Stocuri + Creanțe –Datorii pe termen scurt

NFR2006=7 906 112+ 13 412 850 -15 477 610 =5 841 352

NFR2007=9 678 588 + 17 400 379 -22 310 000 = 4 768 967

NFR2008=11 577 344 + 22 207 189 -26 092 848 =7 691 685

Trezoreria netă (TN)

TN = FR-NFR

TN2006 = 8 776 356 -5 841 352 =2 935 004

TN2007 =7 310 267 – 4 768 967 =2 541300

TN2008 =9 078 678 -7 691 685 =1 386 993

Datele prezentate pot fi reprezentate grafic (graficul nr.2)astfel:

Graficul nr.2

Tabel nr.7

Din datele analizate se observă că fondul de rulment are o valoare pozitivă, iar capitalul permanent este mai mare decât activul imobilizat, punându-se astfel în evidență fondul de rulment ca o expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung, dar și a contribuției acestuia la realizarea echilibrului financiar pe termen scurt.

De asemenea , se poate spune că societatea respectă condiția de echilibru financiar având o trezorerie netă pozitivă, ceia ce duce la o independență financiară de remarcat.

b)Analiza ratelor de lichiditate și solvabilitate.

Rata de lichiditate generală sau patrimonială( Rlg).

Rlg= Activ circulant / Datorii pe termen scurt

Rlg2006 =1,4

Rlg2007 =1,2

Rlg2008 =1,3

Valoarea ratei de lichiditate generală se apreciază a fi cuprinsă între intervalul 1,2 și 1,6 aceasta reflectând elementelor patrimoniale curente de a se transforma în lichidități pe termen scurt pentru a putea onora obligațiile de plată.

Rata de lichiditate restrânsă (Rlr)

Rlr =(Active circulante – Stocuri) / Datorii termen scurt

Rlr2006 =1,3

Rlr2007 =1,2

Rlr2008 =1,7.

Se apreciază că rata de lichiditate restrânsă este bună Rls >1 exprimând capacitatea întreprinderii de a și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități.