Evaluarea Riscului Privind Asigurarea de Bunuri la O Societate

Evaluarea riscului privind asigurarea de bunuri la o societate

de asigurări.

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

Sistemul de asigurare de bunuri în România

Despre asigurare

Asigurarea sub aspect juridic

Asigurarea sub aspect economic

Asigurarea sub aspect financiar

Asigurările în perioada 1871-1948

Asigurările în condițiile economiei planificate (1949-1990)

Asigurările în etapa de tranziție spre economia de piață

CAPITOLUL 2

Metode de determinare a riscului în asigurări de bunuri

Riscul, noțiuni generale

Principii de calcul al primelor

Indici și valori folosite pentru calculul primei de asigurare

Indici agregați

Prime nete și prime brute

Model de risc colectiv pentru o singură perioadă de timp

CAPITOLUL 3

Evaluarea riscului privind asigurarea de automobile de Allianz Țiriac Asigurări SA

3.1 Despre Allianz-Tiriac Asigurări S.A.

3.2 Metode de evaluare a riscului utilizate de Allinaz Țiriac Asigurări

3.3 Comparație între valorile primelor nete

INCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Motivația

Am ales această temă de licență deoarece pierdere unui bun afectează în mod direct o persoană fizică sau o persona juridică. În timpul unei perioade lungi de timp, prin efort se acumulează o serie de bunuri, de valori care pot dispărea într-o clipă în urma unui incendiu, a unui cutremur, a unui furt sau a unui alt motiv. Această pierdere financiară nu poate fi compensată pe altă cale decât prin asigurare. Un capitol important în asigurare este evaluarea riscului. Fără o evaluare corectă societățile de asigurare nu ar putea funcționa, iar lipsa de asigurare ar afecta în lanț majoritatea domeniilor de activitate. Toți oamenii au nevoie de asigurare, nimeni nu poate să fie protejat în totalitate de un incendiu sau un cutremur. Chiar și cei mai atenți pot doar să micșoreze riscul și nu să îl facă să dispară în totalitate.

Sinteze ale părților principale ale lucrării

Lucrarea este formată din trei capitole. Primul capitol – Sistemul de asigurări de bunuri în România, începe cu o definiție a asigurării, apoi sunt precizate aspecte ale asigurării din diferite puncte de vedere, cum ar fi, juridic, economic, financiar. Am făcut o sinteză a evoluției societății de asigurare în România.

Datorită sistemelor de guvernare și regimurilor politice se poate discuta despre trei perioade distincte în care asigurarea în țara noastră a avut diferite caracteristici. Aceste perioade sunt 1871 – 1948, 1949 – 1900 și perioada de tranziție spre economia de piață din 1900 până astăzi.

Este ales anul 1871 ca începutul primei etape a asigurărilor în România, deoarece în acel an, prin Înalt Decret domnesc nr.699 din 13 martie, a fost autorizată înființarea primei societăți românești de asigurare „Dacia”. În anul 1952, a doua perioadă, a fost organizată Administrația Asigurărilor de Stat – ADAS, cu capital integral român, instituție specializată în operațiuni de asigurări, reasigurări și comisariat de avarie. Crearea ADAS marchează instituirea monopolului de stat în domeniul asigurărilor. Pe teritoriul României funcționează de acum înainte, un singur asigurator, în locul multiplelor societăți private de asigurări, câte înființaseră în deceniile anterioare.

În a trei-a perioadă, după revoluția din decembrie 1989, în România se pot constitui societăți comerciale din domeniul asigurărilor cu capital român, precum și societăți cu capital mixt. Participarea straina poate avea loc numai prin asocierea unor persoane juridice și fizice române cu persoane juridice și fizice străine. Renunțarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor devenise necesară de vreme ce se procedase la organizarea de societăți comerciale cu profil de producție, prestări serivicii, bancar etc.

Capitolul al doi-lea, metode de determinare a riscului în asigurări de bunuri, începe cu noțiuni generale despre termenul ‘’risc’’, continuă cu un exemplu a ceea ce reprezintă riscul, și ordonarea riscurilor după mărimea lor. Aceste lucruri sunt puse în evidență cu ajutorul unor jocuri.

Este discutat și analizat conceptul de risc pentru o societate de asigurari. O măsură a riscului este un instrument de mare ajutor unui decident deoarece concentrează informația despre riscul X într-un singur număr real. Acest capitol prezintă și o metodă de calcul a primei nete și a primei brute, lucru realizabil cu ajutorul indicatorilor și a indicatorilor agregați.

Capitolul al trei-lea, Evaluarea riscului privind asigurarea de automobile de Allianz Țiriac Asigurări S.A., începe cu descrierea societății de asigurare, poziția ei în topul asiguratorilor din România, obiectivul, conducerea și structura portofoliului. Aici este descrisă și aplicată o metodă de calcul a primei nete de risc la asigurarea de tip CASCO.

Am ales acest tip de asigurare deoarece Allianz-Tiriac Asigurări S.A. și-a consolidat poziția numărul 1 pe segmentul asigurărilor de bunuri, proprietăți și răspundere civilă iar aproximativ 60% din cifra încasata din primele brute subscrise este obținută din vânzările de polițe auto CASCO.

Capitolul cuprinde o aplicație excel creatie proprie care calculează în funcție de codul autoturismului, indicii agregați, dispersia, abaterea medie pătratică și prima netă raportanduse la statisticile autoturismelor asigurate din ultimii 5 ani. Există păreri proprii și sunt comentați unii indicatori agregați ce folosesc la formarea primei nete.

Capitolul 1

Sistemul de asigurări de bunuri în România

Despre asigurare

Asigurarea propriu-zisă, în formă cea mai simplă, dar și cel mai frecvent întâlnită în practică, constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă și variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un acord de voință (contract) încheiat între asigurator și asigurat, prin care asiguratorul oferă asiguratului protecție pentru riscurile pe care și le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv sumă asigurată în cazul asigurărilor de viață) în caz de producere a acestor evenimente în schimbul plății de către asigurat a unei sume de bani, numită „primă de asigurare”. Plătind asiguratorului primă de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabila, asiguratul primește în schimb garanția de despăgubire împotriva pierderii posibile și viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condițiile de asigurare. Protecția riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde și se cumpără ca orice altă marfă pe o piață specifică numită „piață asigurărilor”, parte a pieței serviciilor financiare. Problemele asigurării sunt abordate , după caz, sub aspect juridic, economic sau financiar.

1.2 Asigurarea sub aspect juridic

Abordarea juridică este frecventă și justificată întrucât asigurarea, pentru a fi operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O asemenea formă i-o conferă contractul , care constituie „legea părților”, precum și legea propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare și legea cu privire la activitatea de asigurare, în calitate de drepturi și obligații în materie de asigurări, se completează reciproc.

În Codul civil român, definiția dată contractului de asigurare a suferit îmbunătățiri succesive. Astfel în conformitate cu prevederile art. 49 din reglementarea adoptată în 1930, „ prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.

Potrivit dispozițiilor art. 57 din reglementarea adoptată în 1971, „ prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administrației Asigurătorilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, oblindu-se ca, la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terțe persoane, denumită beneficiar, o indemnizație – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite”

După renunțarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat Administrația Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiției date prin legea contractului de asigurare. Potrivit legii din 1995, „ prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limitele și la termenele convenite”.

Formulări asemănătoare găsim și în codurile civile ale altor țări. Referindu-se la definiția juridică a contractului de asigurare, unii specialiști o găsesc insuficient de semnificativă și, în consecință, propun ca aceasta să fie completată printr-o definiție tehnică a operației de asigurare. Yvonne Lambert-Faivre consideră ca „ sub aspectul sau tehnic, care e fundamental, asigurarea este operația prin care un asigurator, organizând pe principiul mutualității un număr mare de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, îi indemnizează pe aceea dintre ei care suferă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate”. Autoarea franceză își motivează opinia prin faptul ca spre deosebire de contractul de asigurare care capătă aspectul unui pariu sau al unui joc al hazardului, operația de asigurare, privită în conplexitatea ei, devine o operație antialeatorie de luptă colectivă împotriva hazardului. Continuând comentariul Yvonne Lambert – Faivre afirmă: „izolat, omul este foarte vulnerabil la loviturile soartei care îl mențin într-o stare de insecuritate, penibilă sub aspect moral și nefastă sub aspect economic. Întreprinderea și asumarea de responsabilități presupun o anumită încredere în viitor; ori, dacă asigurarea nu evită sinistrele ea le diluează efectele între toți asigurații. Cu toate acestea pentru ca o întreprindere de asigurare să poată indemniza efectiv toate sinistrele garantate trebuie ca ea să organizeze mutualitatea riscurilor după reguli matematice riguroase care sunt fundamentul tehnicii sale”.

Revenind la contractul de asigurare, observăm ca acesta prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel contractul de asigurare:

1. este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimțământ al părților. Faptul ca legea prevede în mod expres obligativitatea încheierii în scris a acestuia și cuprinderea anumitor elemente (art.10), nu înseamnă o abdicare de la principiul consensualismului. Acest contract este valabil din momentul în care asiguratorul și asiguratul și-au exprimat acordul de voința cu privire la conținut. Formă scrisă este cerută de legiuitor din dorința de a proteja interesele asiguraților și pe cele ale terților.

2. este în contract sinalagmatic, adică părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependențe. Astfel, asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte, în atenția asiguratorului, atât la încheierea contractului cât și la producerea sinistrului (art.19); totodată el se obligă să achite primele de asigurare datorate producerii acestuia, acordând indemnizația cuvenită (art.9). Este de menționat ca asiguratorul este ținut să își respecte obligația contractuală numai în măsura în care asiguratul a onorat obligațiile sale contractuale (art.17). În caz contrar asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică (art.19 și 20). Reciprocitatea nu operează, așadar, decât atunci când asiguratul și-a respectat integral obligațiile asumate față de asigurator;

3. este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece obligațiile asumate de asigurat și asigurator depind de un eveniment viitor te în contract sinalagmatic, adică părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependențe. Astfel, asiguratul se obligă să facă declarații de risc exacte, în atenția asiguratorului, atât la încheierea contractului cât și la producerea sinistrului (art.19); totodată el se obligă să achite primele de asigurare datorate producerii acestuia, acordând indemnizația cuvenită (art.9). Este de menționat ca asiguratorul este ținut să își respecte obligația contractuală numai în măsura în care asiguratul a onorat obligațiile sale contractuale (art.17). În caz contrar asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică (art.19 și 20). Reciprocitatea nu operează, așadar, decât atunci când asiguratul și-a respectat integral obligațiile asumate față de asigurator;

3. este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părțile nu cunosc existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Aceasta deoarece obligațiile asumate de asigurat și asigurator depind de un eveniment viitor și incert (fie în ceea ce privește realizarea fie numai în ceea ce privește momentul realizării sale). Acest eveniment, denumit aleatoriu, comportă, pentru fiecare dintre părți, o șansă de câștig sau un risc de pierdere. Spre exemplu, în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, plata despăgubirii de către asigurator va avea loc numai în situația producerii incendiului.Dacă despăgubirea datorată va întrece ca mărime primă achitată de asigurat, avantajul va fi de partea acestuia din urmă. În situația în care nu se va produce nici un incendiu, în perioadă de valabilitate a contractului, avantajul va fi de partea asiguratorului, care a încasat de la asigurat primă convenit, fără să îi datoreze vreo indemnizație. În cazul unui contract de asigurare de deces, avantajul asiguratorului vafi cu atât mai mare cu cât momentul decesului va fi mai îndepărtat de acela al încheierii contractului, dacă primă este fracționata, respectiv dacă raportul dintre prima încasată și indemnizația datorată va fi în favoarea sa, dacă prima se plătește anticipat la încheierea contractului.

Caracterul aleator este esențial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părți, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de către asigurator;

4. este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmărește să obțină un folos, o contraprestație în schimbul obligației ce își asumă. La fel ca și alte contracte oneroase (de vanzare- cumpărare, de schimb, locație, împrumut etc.), contractul de asigurare este opus contractului gratuit (de donație, comodat, etc.), care presupune o obligație numai pentru una din părți, iar nu pentru amândouă. Asiguratul beneficiază de protecția pe care i-o oferă asiguratorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit ci în schimbul unei plăți sub formă primei de asigurare sau a cotizației, după caz.

Cele arătate mai sus nu exclud, însă, posibilitate ca asiguratul să încheie asigurarea în favoarea unui terț, care devine astfel beneficiarul asigurării (art.32.). Asemenea contracte liberale vizează asigurările de persoane;

5. este un contract succesiv adică se eșalonează în timp. Asiguratorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri) o perioadă foarte lungă de timp (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare de deces pe o perioadă nelimitată sau în cazul unui contract pentru asigurare mixtă de viata-deces-supravietuire) cu plată anuală sau subanuala a primei sau o perioadă foarte scurtă (pe timpul duratei unui zbor aerian între două puncte geografice, al unei călătorii efectuate de o navă fluvială sau maritimă ori de un mijloc de transport rutier), cu plată integrală a primei la încheierea contractului.

Faptul, ca valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumită perioadă de timp, face posibilă eșalonarea plății primei de asigurare și evidențiază caracterul succesiv al realizării contractului;

6. este un contract de adeziune, adică deși este redactat și imprimat de asigurator la el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, mai ales la asigurările de persoane, asiguratorul întocmește polițe de asigurare tip, în care toate condițiile contractuale – termen de valabilitate, sumă asigurată, cotă de prima etc. – sunt standard. În asemenea cazuri, solicitanților – asigurați potențiali – nu le rămâne decât să le accepte sau să le refuze în bloc. Evident, la asigurările care prezintă o inportanta deosebită (mai ales la asigurările de bunuri de valori mari), asiguratorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care îl (o) negociază cu viitorul asigurat.

În cazul în care unele formulări din polițele de asigurare tip nu sunt suficient de clare, sunt echivoce ori unele prevederi importante nu sunt scoase în evidență, pierzându-se printre rânduri, se poate ajunge la contestarea lor de către asigurați. În asemenea situații aceștia se adresează instanțelor judecătorești, pretextând ca și-au dat adeziune la condițiile contractuale în necunoștință de cauză, ca au fost induși în eroare de formulările lipsite de precizie etc. Pentru a evită astfel de situații, în unele țări reglementările legale în materie prevăd o serie de dispoziții obligatorii cu privire la modul de întocmire a contractelor de asigurare, carecterul literelor folosite, culorile de tipar, locul unde trebuie amplasate anumite prevederi importante etc.;

7. este un contract de bună credință, adică presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credință de către părți. Întrucât asiguratorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informațiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe bază informațiilor provenite de la acesta, fără putință de a le verifica de fiecare dată, atunci când se constată ca informațiile puse la dispoziția asiguratorului nu au fost corecte, reaua credință a asiguratului se sancționează de o manieră foarte severă (art.19.).

Legea constituie, alături de contract o altă formă juridică de realizare a asigurări.

Asigurarea ex contractu are la bază principiu facultativitatii (voluntariatului), adică ea se încheie din proprie inițiativă de către presoanele fizice și juridice interesate, inpotriva acelor fenomene (evenimente) care le amenință bunurile, viața sau integritate corporală, în scop de indemnizare sau de fructificare (capitalizare).

Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativității, adică persoanele fizice și juridice deținătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (de exemplu locuințele și alte construcții gospodărești proprietate privată), sunt obligate să le asigure inpotriva riscurilor prevăzute de autoritatea publică competența, și să elibereze un înscris probator al asigurării (art.5 și 48).

În afara anumitor bunuri, în asigurarea obligatorie mai pot fi incluse persoanele fizice aflate într-o anumită situație prevăzută de lege (de exemplu cele aflate în timpul unei călătorii cu mijloace de transport public), precum și acele persoane fizice și juridice care poartă o răspundere civilă față de terți, expres prevăzută de lege (de exemplu, respunderea civilă auto).

În România, sfera asigurărilor obligatorii, foarte largă în condițiile monopolului de stat asupra asigurărilor, s-a resptrans la minimum după desființarea monopolului.

Asigurarea contractuală constituie o modalitate de dobândire a securității individuale de către asigurați. Asigurarea obligatorie oferă protecție de asigurare anumitor categorii de persoane fizice și juridice din considerente de ordin social și economic național.

Asigurarea obligatorie se aseamănă cu asigurarea contractuală prin faptul ca își procură fondurile de care are nevoie pentru plata indemnizațiilor pe seama primelor încasate de la asigurat. Ea se aseamănă și cu asigurările sociale prin faptul ca are un caracter obligatoriu, dar se deosebește de acestea prin aceea ca se bazează pe primele încasate de la asigurați, iar nu pe resursele provenind de la asigurați și/sau nonasigurati.

Asigurarea obligatorie, fiind atotcuprinzătoare, este mai puțin costisitoare pentru asigurați, decât asigurarea contractuală care, find selectivă și mai restrânsă, este inevitabil mai scumpă. Extinderea peste anumite limite a asigurării obligatorii pentru a pune cât mai bine în valoare avantajul costului sau redus, ar putea imprima acestui tip de asigurare caracterul unei prelevări forțate, al unui impozit, ori de câte ori ar fi cuprinse în asigurare persoane nelegate între ele (sau imperceptibil legate) prin comunitatea de interese, de risc.

1.3 Asigurarea sub aspect economic

Acoperirea pagubelor provocate de diverse fenomene sau evenimente se poate realiza pe seama a trei categorii de fonduri bănești: fonduri de rezervă financiară, fonduri de rezervă și/sau de asigurare și fonduri de asigurare propriu-zise. Dintre acestea, numai fondul ce se constituie la dispoziția unei organizații specializate, prin metode adecvate, poartă denumirea de fond de asigurare.

În cele ce urmează, sunt prezentate succint trăsăturile caracteristice ale asigurării.

Existența asigurării este legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse bănești destinat indemnizării pagubelor provocate de anumite fenomene (evenimente).

Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar forma bănească. Practica unor organizații de asigurare din străinătate de ași îndeplini obligațiile asumate prin prestații în natură (acordarea de asistență medicală, organizarea funerariilor, în cazul asigurării de deces s.a.) nu infirma această teză. Și în aceste cazuri, fondul de asigurare se constituie în expresie bănească, dar în loc ca indemnizația de asigurare să fie achitată în numeral asiguratului sau unui terț, ea se folosește de organizația de asigurare pentru suportarea cheltuielilor aferente prestației în natură, la care s-a angajat în contract.

Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani (prime de asigurare sau cotizații), pe care le achită persoanele fizice sau juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte dacă s-ar produce anumite fenomene (evenimente).

Cei interesați apelează la asigurare, ca modalitate de protejare inpotriva pericolului (riscului) care îi amenința, numai dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar trebui să o suporte dacă s-ar preoduce fenomenul (evenimentul) respectiv. În cazul în care prima este prea ridicată, asigurarea nu mai prezintă conveniență pentru potențialul asigurat.

Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene (evenimente) viitoare și nesigure. Așadar, în principiu, din acest fond nu se suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumare a acestora în procesul de producție ori în gospodăriile populației, de diminuarea valorilor în diverse motive.

Asigurarea presupune existența unei comunități de risc (pericole). Persoanele fizice sau juridice, amenințate de aceleași pericole, acționează pentru apărarea intereselor comune. Comunitatea se formeza în mod spontan, prin simplă participare la constituirea fondului de asigurare la dispoziția unei organizații specializate (societate comercială de asigurare sau organizație de asugurare mutuală). Membri comunității de risc (asigurații) consimt să contribuie la suportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor (evenimentelor) respective. Împărțirea pagubei între membrii comunității se întemeiază pe faptul ca posibilitatea producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se transformă în realitate, însă numai pentru unii dintre ei, fără ca cineva să știe dinainte „pentru cine?” și „când anume?”. De aceea toți membrii comunității de risc contribuie la formarea fondului din care se vor suporta despăgubirile sau sumele asigurate.

Asigurarea oferă, așadar, avantajul ca membrii comunității, afectați de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlul de indemnizație (despegubire) de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuției acestora la fondul respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului ca pagubă provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunității de risc după principiul mutualității, adică la constituirea fondului de asigurare participă toți asigurații, dar acesta se repartizează numai acelor asigurați care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat. În principiu, împărțirea riscului trebuie să se facă între membrii aceleiași comunități de risc ceea ce înseamnă ca la fiecare risc (sau complex de riscuri), pentru care se încheie asigurarea este necesar ca primele să acopere integral cheltuielile cu plata despăgubirilor (sau a sumelor asigurate), urmărindu-se echilibrarea rezultatelor financiare nu numai pe total societate, respectiv organizație mutuală de asigurare dar și pe fiecare tip de asigurare. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: a) acoperirea pagubelor provocate de femomenele (evenimentele) asigurate la asigurările de bunuri și la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane; b) finanțarea unor acțiuni legate de prevenirea pagubelor; c) constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziția societății comercile sau a organizației mutuale de asigurare etc.

În procesul formării și utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relații economice între participanții la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri bănești sub forma primelor de asigurare, pornesc de la persoanele fizice și juridice asigurate (care alcătuiesc comunitatea de risc) către organizația de asigurare. În etapă următoare, fluxuri bănești, sub forma indemnizațiilor de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate), pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziția organizație de asigurare, către persoanele fizice și juridice afectate de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat.

Prin urmare, asigurarea exprimă relații de distribuție și redistribuție a valorii adugate brute, relații care apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare în vederea desfășurării neîntrerupte a activității economice, păstrării integrității bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice, împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viața ori integritatea corporală, precum și onorării obligațiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice și juridice față de terți.

Fondul de asigurare se formează pe seama contribuției membrilor comunității de risc, iar utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor, respectiv a sumelor asigurate, cuvenite celor îndreptățiți, se face în conformitate cu primcipiul mutualității.

Ca și celelalte componete ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcții.

Astfel, funcția de repartiție – ca funcție principală a asigurărilor – se manifestă, în primul rând în procesul de formare a fondului de asigurare, la dispoziția organizației de asigurare pe seama primei de asigurare (contribuției) suportate de persoanele fizice și juridice cuprinse în asigurarea excontractu sau exlege.

În al doilea rând, această funcție se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinațiile sale legale, și anume: plata indemnizației de asigurare, finanțarea unor acțiuni cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodaresti ale organizației de asigurare și constituirea unor fonduri de rezervă. Tot prin intermediul funcției de repartiție, impozitele datorate de organizația de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, iar contribuțiile cuvenite asigurărilor sociale sunt intreptate către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Spre deosebire de fondul bugetar, în formarea căruia participă cele mai variate categorii de plătitori – contribuabili persoane fizice, agenți economici, instituții publice etc.-, iar repartizarea acestuia nu este legată de participarea beneficiarilor de alocații bugetare la constituirea fondului respectiv, formarea și repartizarea fondului de asigurarea sunt riguros limitate. La contituirea acestui din urmă fond participă, așa cum s-a arătat mai sus numai acele persoane fizice sau juridice care au calitatea de asigurați, iar la repartizarea lui, numai acei asigurați care întrunesc condițiile stabilite prin contract sau prin lege pentru a încasa indemnizația de asigurare.

Funcția de control – ca și funcție complementară a asigurărilor – urmărește modul cum se imcaseaza primele de asigurare și alte venituri ale organizație de asigurare, cum se efectuează plăti cu titlul de indemnizație de asigurare, cheltuieli de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ – gospodărești, s.a., corecta determinare a drepturilor cuvenite asiguraților, gospodărirea juridicioasa a fondului de asigurare și a rezervelor legale constituite, îndeplinirea integrală și la temen a obligațiilor financiare ale asiguratorului față de stat și de terți.

După cum se știe noțiunea de asigurare se folosește în legătură nu numai cu activitatea societăților comerciale de asigurări și a organizațiilor de asigurări mutuale, dar și cu asiguarrile sociale.

În România, fondurile de asiguarri sociale se constituie la dispoziția Ministerului Muncii și Protecției Sociale și a unor organizații obștești. Fondul asigurărilor sociale de stat se formează, în principal, pe seama contribuției agenților economici, a instituțiilor publice și a persoanelor fizice care folosesc muncă salariată. În cazul în care fondul astfel constituit nu este acoperit, el poate fi completat pe seama subvențiilor primite de la bugetul de stat. În practică internațională, sunt folosote și alte soluții pentru formarea fondului asigurărilor sociale de stat. Astfel, în unele țări, la constituirea fondului respectiv participă și salarilatii cu contribuții de diferite mărimi, în timp ce în altele, totalitate cheltuielilor de asigurări sociale de stat se finanțează pe seama veniturilor bugetare, adică în principal a impozitelor și taxelor.

În țara noastră, fondul asigurărilor de stat se utilizează pentru acordarea de pensii (pentru muncă depusă și limită de vârstă, de invaliditate și de urmaș), indemnizații ( în caz de boală, de accidente de muncă și boli profesionale, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, sarcină, lehuzie, îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani și creșterea copilui până la împlinirea vârstei de 2 ani etc.), ajutoare (sociale, pentru procurări de proteze, în caz de deces etc.), trimiteri la odihnă și tratament, acoperirea integrală sau parțială a unor medicamente procurate de salariați și de pensionări etc.

Separat de fondul asigurărilor sociale, se mai constituie fondul pentru pensia suplimentară, pe seama contribuției salariaților, și fondul pentru ajutor de șomaj, pe seama contribuției agenților economici, a instituțiilor publice și a salariaților.

În sferă asigurărilor sociale intră salariații (indiferent dacă sunt angajați cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu contract de muncă pe tremen limitat sau ca zilieri), pensionarii, precum și alte categorii sociale (mici meseriași cu ateliere proprii, țărani cu gospodărie individuală, liber profesioniști etc.).

Din cele de mai sus, rezultă ca între asigurările încheiate prin intermediul societăților comerciale de asigurări și al organizațiilor de asigurări mutuale, pe de o parte, și asigurările sociale, pe de altă, există asemănări dar și deosebiri.

Astfel, asigurările sociale, ca și asigurările mijlocite de societățile comerciale și de organizațiile mutuale, exprimă relații economice, de distribuire și redistribuire a valorii adăugate brute. Numai ca fondurile asigurărilor sociale au alte fluxuri de formare și distribuire decât fondurile de asigurare constituite la dispoziția societăților comerciale și a organizațiilor mutuale de asigurări.

La asigurările mijlocite de societățile comerciale și de organizațiile mutuale, participanții la constituirea fondurilor sunt, de regulă, și beneficiari a indemnizațiilor de asigurare; cu titlu excepțional (la asigurările de persoane), beneficiare ale sumelor asigurate pot să fie terțe persoane, desemnate ca atare de cei care au încheiat asigurarea.

La asigurările sociale participanții la constituirea fondurilor – agenți economici, instituțiile publice și statul – sunt nonbeneficiari direcți ai resurselor distribuite în timp ce nonparticipantii – salariații, pensionarii și menbrii lor familie – sau participanți într-o anumită măsură sunt beneficiari nemijlociți ai fondurilor respective.

În țările în care cheltuielile asigurărilor sociale se finanțează pe seama resurselor generale ale statului, s-a pierdut orice legătură directă între cotizanți și beneficiarii asigurărilor sociale.

La asigurările mijlocite de societățile comerciale și organizațiile mutuale, pe măsură ce se amplifică riscul asigurat, crește costul asigurării, urmărindu-se ca între primele încasate și indemnizațiile plătite și alte cheltuieli efectuate să existe un echilibru permanent. În schimb, la asigurările sociale, largile protecției sociale nu antrenează neapărat majorarea contribuției pentru salariatui (în țările în care o asemenea contribuție se percepe), ci sporirea contribuției agenților economici, a instituțiilor publice și, evident, a statului.

Așadar, la asigurările sociale, solidaritatea națională tinde să înlocuiască solidaritatea dintre membrii comunității de risc, ce se manifestă la asigurările mijlocite de societățile comercialesi organizațiile mutuale.

1.4 Asigurarea sub aspect financiar.

Societatea de asigurări de viață nu este numai prestatoare de servicii în favoarea asiguraților, dar și un intermediu financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc prime eșalonat, și persoane juridice și fizice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Asigurările de viața oferă pesoanelor fizice nu numai o protecti de asigurare, dar și un instrument de economisire și fructificare a resurselor bănești.

Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seama societățile de asigurări de viață, deși și societățile de asigurări de bunuri și de răspundere civilă dispun de anumite resurse financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasare pe piață.

Societățile de asigurare apar pe piața financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată către diverși solicitanți de resurse financiare. Astfel ofertă societăților de asigurare se adresează: băncilor comerciale, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea resurselor lor de creditare; societăți comerciale de producție, preocupate să își majoreze capitalul activ; autorități publice centrale și locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanțarea unor investiții importante din fonduri extrabugetare; deținătorilor de terenuri și imobile destinate vânzării etc.

Plasarea disponibilităților banestipe piața capitalurilor de împrumut se face în condiții de dobândă,cursuri de schimb valutar etc., care se modifică de la o perioadă la altă în fuctie de ritmul creșterii economice, rata inflației, gradul de ocupare afortei de muncă, prețurile practicate pe piață externă etc.

Este important de menționat ca în spatele societatilor de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoane fizice, care au încheiat asigurări de viața în dublu scop: pe de o parte, de a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, iar pe de altă, pentru a-și fructifica economiile încredințate societăților de asigurare. Pentru persoanele fizice titulate ale unor contracte de asigurare de viață, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadente de valorificare mai lungi sau mai scurte.

Evoluția conjuncturii în perioadă de valabilitate a contractului de asigurare va influienta atât mărimea nominală a sumei acumulate, cât și mărimea reală a acesteia, la data încasării ei. De aceea asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie de incertitudini.

În concluzie, într-o economie de incertitudini, asigurarea favorizează afluirea economiilor populație către piața financiară.

Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, desfășurată în România, se întinde pe o perioadă de 126 de ani împărțită în trei etape distincte:

1871 – 1948; 1949 – 1990, iar ultima a început în 1991. În acest interval de timp au fost înființate diverse tipuri de societăți de asigurare, având diferite forme de proprietate și metode de conducere la fel de diferite.

1.5 Asigurările în perioadă 1871-1948

Este ales anul 1871 ca începutul primei etape a asigurărilor în România, deoarece în acel an, prin Înalt Decret domnesc nr.699 din 13 martie, a fost autorizată înființarea primei societăți românești de asigurare „Dacia”.

Până atunci în țara noastră existau agenții ale unor societăți de asigurare austriece, italiene, engleze și maghiare. Printre acestea, se numărau: „Anker”, „Vaterlandische Wechselseite” – toate din Viena; „London Insurance Cy”, „Grescham” din Londra; „ Erste Ungarische Versicherung” din Budapesta etc.

Doi ani mai târziu,adică în 1873, a fost creată o a două societate de asigurări. „România”. În 1881 cele două societăți, „Dacia” și „România”, au fuzionat și au creat astfel societate „Dacia-Romania”, care a devenit una din cele mai puternice societăți de asigurare din țara noastră. Au mai fost înființate și alte societăți de asigurare, cum ar fi: în 1882 societate „Națională”; în 1897 a fost întemeiat societatea „Generală” la Brăila; în 1907 a luat ființă societatea „Agricolă” s.a.

Până la primul război mondial, societățile de asiguarare românești nu au activat decât în ramuri de incendiu și viața. După război, au mai luat ființă 22 de societăți, unele noi, altele succesoare ale întreprinderilor de asigurare străine („Fonciera” – Cluj „Agronomul”), „Steaua Romaniei” (care a preluat portofoliul lui „Münchener”) etc.

După 1927, guvernul a aprobat înființarea de societăți de asigurare starine, printre care: „Norwich”, „Standard”, „Sun” s.a.

După apartenența capitalului social și formă de organizare, distingem următoarele tipuri de societăți de asigurare private:

Societăți de asigurare române organizate ca societăți anonime pe acțiuni;

Societăți de asigurări străine;

Societăți – Cooperative.

Bunurile proprietate privată puteau fi asigurate la societăți de asigurare private, române și străine, ori la societăți cooperative, bunurile proprietate de stat și cele aparținând comunelor puteau fi asigurate numai la instituții publice de asigurare.

Instituții publice de asigurare.

În anul 1915, a luat ființă Casa de Asigurări a Ministerului de Interne care a fost reorganizată în 1936, iar în 1942 s-a transformat în Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.), care deținea monopolui asigurării bunurilor de stat și comunale. În 1949, această regie a fost transformată în societate de stat de asigurări.

Prin legea din 1942, s-a lărgit sfera asigurărilor de stat, prin includerea unor ramuri noi de asigurare sau a unor riscuri noi: casco, răspundere civilă, stricăciuni, accidente, viața, inundații, grindină. Mai primeau bunuri publice în asigurare și alte instituții, ca de exemplu:

– Eforia bisericii ortodoxe române – secția asigurări, care asigură bisericile proprietate parohială; bisericile proprietate a primăriilor erau asigurate la R.A.A.S.;

– Casa armatei – secția asigurări, care asigură caii proprietate de stat utilizați de ofițeri.

În 1930, a apărut o lucrare de mari proporții intitulată Asigurări agricole, grindină. Mortaliateta vitelor. Sub semnătură profesorului N. Ghiulea de la Universitatea din cluj. Lucrarea cuprindea principiile asigurării în general, și ale asigurării agricole, riscurile agricole, formele asigurării agricole etc., precum și considerente personale privind necesitatea și posibilitățile de organizare a asigurării agricole în România și un anteproiect de lege pentru organizarea asigurării riscului de grindină și mortalitatea vitelor. Aceste propuneri nu au căpătat formă legală.

Bazele juridice ale activității de asigurare.

Principalele acte normativă care au reglementat activitatea de asigurare au fost următoarele:

Codul comercial din 1886;

Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările ulterioare din 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 și 10 aprilie 1936;

Legea pentru convertirea în lei a anunitor prestări prevăzute în unele contracte de asigurare din 24 martie 1937;

Articolele 557-621 ale Codului comercial care modifiva prevederile art.49-96 ale legii asigurărilor (prorogat prin decretul lege din 31 decembrie 1940);

Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viață (pe bază tarifelor suplimentare de prieme legiferate);

Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi societăți de asigurare în România.

Dintre toate acestea, cel mai important act normativ care reglementa activitatea societăților de asigurări a fost legea pentru constituirea și înființarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare.

În perioada 1871-1949, activitatea de asigurare s-a desfășurat în cadrul economiei de piață, în condiții de concurență. Partea hotărâtoare a segmentului pieței de asigurări a revenit întreprinderilor private, organizate sub forma de societăți comerciale de asigurare pe acțiuni. Alături de societățile pe acțiuni, au coexistat și societăți cooperative, care aveau o reglementare proprie, dar ele ocupau un loc modest în această ramură a economiei naționale.

1.6 Asigurările în condițiile economiei planificate (perioada 1949 – 1990)

În urma naționalizării principalelor mijloace de producție, a băncilor și a societăților de asigurări din iunie 1948, activitatea de asigurare a fost organizată pe alte baze. Societățile de asigurări au trecut inproprietate statului cu toate activele și pasivele lor. Instituțiile publice au fost și ele încorporate în stucturile organizatorice ale economiei naționale planificate.

Atunci a intervenit un element de noutate: capitalul sovietic s-a infiltrat în diverse ramuri ale economiei românești, inclusiv în asigurări. În domeniul asigurărilor a fost creată societatea „Sovron-Asigurare”.

În anul 1952, a fost organizată Administrația Asigurărilor de Stat – ADAS, cu capital integral român, instituție specializată în operațiuni de asigurări, reasigurări și comisariat de avarie. Crearea ADAS marchează instituirea monopolului de stat în domeniul asigurărilor. Pe teritoriul României funcționează de acum înainte, un singur asigurator, în locul multiplelor societăți private de asigurări, câte înființaseră în deceniile anterioare.

Administrația Asigurărilor de Stat își desfășură activitatea pe baza legii sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor. ADAS era condusă de un Consiliu de administrație, ca organ colectiv de conducere, lua decizii în probleme ce-i fuseseră conferite prin lege și celelalte reglementări în materie.

1.7 Asigurările în etapa tranziției spre economie de piață

Revoluția din decembrie 1989 a generat modificări structurale în toate domeniile vieții social economice din țara noastră, inclusiv în cel al asigurărilor și al reasigurărilor. Trecerea la economia de piață a făcut impetuos necesară modificarea structurilor organizatorice existențe în activitatea de asigurări și reasigurări, reglementarea pe baze noi a raporturilor contractuale în materie de asigurare și reasigurare, perfecționarea instrumentelor și tehnicilor de lucru folosite de societățile comerciale specializate în operatiide asigurare, intermediere și alte prestări de servicii.

În România se pot constitui societăți comerciale din domeniul asigurărilor cu capital român, precum și societăți cu capital mixt. Participarea starina poate avea loc numai prin asocierea unor persoane juridice și fizice române cu persoane juridice și fizice străine.

Societățile comerciale din domeniul asigurărilor se constituie cu avizul prealabil al Oficilului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Finanțelor.

Crearea acestui organism are drept scop supravegherea aplicării dispozițiilor legale cu privire la activitatea de asigurare, prevenirea stării de insolvabilitate a societăților comerciale din domeniul asigurărilor și apărarea drepturilor asiguraților.

Trecerea la economia de piață a făcut necesară adoptarea unei noi forme de organizare a activității de asigurare și reasigurare în țara noastră. Renunțarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor devenise necesară de vreme ce se procedase la organizarea de societăți comerciale cu profil de producție, prestări serivicii, bancar etc.

În acesta sens, în locul Administartiei Asigurărilor de Stat, care și-a încetat activitatea pe 31 decembrie 1990, au luat ființă trei societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor.

Este vorba de:

„Societatea Asigurarea Românească S.A.”, care a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viață, în suma de 6100 mil. lei, cele aferente asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme și altor asigurări în suma de 1000 mil. și, în limitele acestora, pasivele corespunzătoare;

Societate „ Astra S.A.” a preluat activele societăților mixte cu participarea ADAS din străinătate, cele aferente asigurărilor și operațiilor de asigurare în relațiile cu străinătatea, în suma de 3500 mli. de lei, și, în limetele acestora pasivele corespunzătoare;

Agenția „Carom S.A.” a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor asigurați la sociatati de asigurări din străinătate, și în cazurile de pagube produse în starinatate de automobiliști români asigurați la societăți de asigurare din țara noastră.

La înființarea celor trei societăți de asigurări cu capital de stat, s-a făcut o delimitare a obiectului lor de activitate, astfel:

Asigurarea românească, în caliate de societate de asigurări și reasigurări practica:

a) asigurări obligatorii prevăzute de acte normative; b) asigurări facultative de bunuri, persoane și de răspundere civilă; c) reasigurarea intoate categoriile de asigurări care formează obiectul de activitate al societății.

Astra în calitate de societate de asigurări și reasigurări, practica: a) asigurări facultative de persoane, altele decât cele de viață și asigurări de bunuri și răspundere civilă. În categoria de bunuri intră:

asigurările de autovehicule (casco);

asigurările maritime di de transport;

asigurările de aviație;

asigurările de incendiu și alte pagube de bunuri;

asigurările de răspundere civilă;

asigurările de credite și garanții;

asigurările de pierderii financiare și riscuri asigurate.

b) Astra practica reasigurări în toate categoriile de asigurări menționate mai sus.

Carom, în calitate de agenție de prestări de servicii în domeniul asigurărilor, prestează servicii pentru societăți de asigurări din România și din starinatate, pentru alte persoane juridice, precum și pentru persoane fizice cu privire la:

– constatarea și evaluarea pagubelor, acauzelor și a responsabilităților în producerea acestora;

– stabilirea drepturilor la despăgubiri și la alte sume cuvenite din asigurare;

– plata despagubirior și a altor drepturi cuvenite din asigurare

– recuperarea de la societățile de asigurări a despăgubirilor și a altor sume în sarcina acestora, potrivit asigurărilor încheiate.

Toate cele trei societăți comerciale constituie persoane juridice române, având formă juridică de societăți pe acțiuni; ele își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu statutele acestora. Separat de cele trei societai, constituite în urma reorganizării Administrației Asigurărilor de Stat, la care ne-am referit până aici, a luat ființă și Banca de Export Import a României, numită pe scurt Eximbank.

În atribuțiile principale ale acestei societăți pe acțiuni cu capital integral de stat, figurează și unele operații de asigurări și reasigurări.

Astfel Eximbank:

asigură bănci și societăți finaciare din România pentru credite acordate persoanelor fizice și juridice străine;

asigură bănci și societăți financiare străine pentru finanțarea operațiunilor agenților economici din România;

asigură societăți comerciale și bănci cu sediul în Romaniapentru investițiile efectuate în străinătate și societăți comerciale și bănci străine pentru investițiile efectuate în România;

asigură în numele și în contul statului, ca agent al acestuia, contra riscurilor politice și comerciale, credite de export import acordate pe termen scurt, mediu și lung;

Eximbank își desfășoară activitate pe baza legilor române și a statutului propriu.

Separat de societățile cu capital de stat, ființează societățile cu capital privat sau mixt, care își desfășoară activitatea în domeniul asigurărilor și reasigurărilor. Numărul total al societăților de asigurare, cu capital de stat privat ori mixt a crescut treptat, ajungând, la finele anului 1996, la 47; din acestea 39 erau constituite sub forma de societăți pe acțiuni, iar 8 sub forma de societăți cu răspundere limitată. La această dată numărul agenților de intermediere în domeniul asigurărilor ajunsese la 223.

În ceea ce privește obiectul activității desfășurate, societățile de asigurări și asigurari-reasigurari prezentau structura de ramura arătată în tablelul nr. 1.1. (Anexa nr. 1).

Capitolul 2

Metode de determinare a riscului în asigurări de bunuri

2.1 Riscul, noțiuni generale

Termenul “risc“ este perceput ca reprezentând posibilitatea de a suporta o pagubă. “Teoria riscului” are ca obiect determinarea probabilității de producere a unei pagube (pierderi) și evaluarea mărimii pagubei (pierderii).

Din punct de vedere istoric teoria riscului a început să se contureze în secolul al XX-lea prin lucrările lui G.Bolhmann (1900), “Die Theorie des mittleren Risikos, CA” și F.Lundberg (1910), “ Teori för riskmassor” s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XX-lea prin lucrările lui H.Ammeter (1948, 1953), R.E.Beard (1947, 1959) și a luat amploare după apariția în 1970 a cărții lui Hans Bülhmann, “Mathematical Methods în Risk Theory”.

Evident, apare un interes pentru ordonarea diferitelor activități după mărimea riscurilor pe care le incumbă. Se poate evindentia cu ajutorul unor jocuri.

Să presupunem că există o șansă de 50% de a câștiga 5 milioane de u.m. și o șansă de 50% de a pierde aceeași sumă. În acest joc câștigul mediu este nul. Un astfel de joc este numit joc corect.

Să presupunem că există o șansă de 40% de a câștiga 5 milioane de u.m. și o șansă de 60% de a pierde aceeași sumă. În acest joc, jucătorul are o pierdere ( așa zis, câștig negativ) medie de un milion de u.m.

Vom considera al doilea joc ca fiind mai riscant clasificat după media variabilei aleatoare “pierderea”, care reprezintă “riscul”. Dacă în primul joc suma pierdută sau câștigată este de 10 milioane de u.m., între cele două jocuri corecte, considerăm mai riscant pe al doilea, adică pe cel cu dispersia rezultatelor mai mari.

În funcție de atitudinea lor față de risc, persoanele pot fi clasificate în persoane oștile, neutre sau favorabile riscului. Astfel o persoană ostilă riscului va juca dacă și numai dacă șansele realizării unui profit bănesc îi sunt favorabile, o persoană neutră față de risc va refuza un joc corect, iar o persoană favorabilă riscului va accepta un joc corect.

Să considerăm următorul exemplu:

O persoană are o casă evaluată la 250 milioane u.m. și există o șansă de 6% ca aceasta să se distrugă complet ca urmare a unui incendiu, explozii, etc. O societate de asigurări se oferă să îi asigure casa la valoarea integrală pentru o primă de asigurare de 15 milioane u.m.. În cazul neacceptării asigurării, riscul (pierderea) persoanei este dat de variabilă aleatoare

In cazul acceptarii ofertei de asigurare, riscul (pierderea) persoanei este

o (marime determinate). Avem:

,

.

Este de așteptat că o persoană ostilă riscului să încheie asigurarea, pe când o persoană favorabilă riscului va refuză oferta de asigurare. Evident, acest “comportament matematic” nu este obligatoriu. În adoptarea deciziei, alături de ostilitatea față de risc stau și alți factori, de exemplu utilitatea. Economiștii consideră că preferințele indivizilor satisfac pricipiul scăderii utilității marginale a averii sau, altfel spus creșteri successive ale averii, cu valori monetare egale, adăugă din ce în ce mai puțin la utilitatea totală. Astfel, principiul utilității marginale implică faptul că persoana ar trebui să fie ostilă riscului. Totuși, când valorile monetare ce reprezintă diferența dintre câștig și pierdere sunt mici oamenii încep să fie neutri sau favorabili riscului. În felul acesta, o persoană este dispusă să joace la un joc o sumă de o mie lei și mult mai greu va accepta același joc dacă suma este de 100 milioane de lei.

În asigurări se urmărește reducerea costului acceptării riscului, fie prin mutualizarea riscurilor independente, fie prin împărțirea riscului. Mutualizarea riscurilor funcționează numai dacă riscul poate fi divizat în cazuri individuale independente care, puse laolaltă, dau un ansamblu mult mai sigur, în sensul că presupune costuri acceptabile și se poate stabili o primă de asigurare suportabilă sau convenabilă fiecărui caz. Această metodă poate fi explicate prin următorul caz. Presupunem că un avocat și un doctor au venituri ce fluctuează de la o lună la alta, deci să își pună veniturile la comun și să le împartă direct proporțional cu câștigurile medii realizate în perioadă anterioară înțelegerii. Evident, dacă ambii au o lună bună sau proastă din punct de vedere al veniturilor, înțelegerea de mutualizare nu prezintă interes, dar în cazul în care unul are o lună bună iar celălalt are o lună proastă atunci prin mutualizare se realizează un venit mai stabil. În acest caz dacă sunt persoane ostile față de risc vor accepta mutualizarea veniturilor.

Mutualizarea veniturilor nu funcționează atunci când cazurile individuale nu mai sunt independente, cum este situația expunerii la un risc general, global (cutremure, inundații, epidemii).

Metoda împărțirii riscului funcționează prin reducerea mizei și a scăderii utilității marginale. Să presupunem că cineva solicită la Lloyd’s (circa 7000 de membri individuali organizați în “sindicate”, grupuri de 20 de persoane) asigurarea unui “risc industrial” de un miliard de dolari, ce nu poate fi mutualizat. Riscul este prea mare pentru a fi acceptat de cineva la o primă convenabilă. Astfel că fiecare sindicat va accepta probabil 1% din risc, urmând să revândă (reasigure) o parte din riscul asumat altor societăți de asigurare, iar cealaltă parte să o împartă între cei douăzeci de membri ai sindicatului. În felul acesta, riscul este divizat până când partea asumată de fiecare membru este atât de mică încât diferența dintre utilitatea marginală în cazul unui câștig și utilitatea marginală în cazul unui dezastru devine acceptabilă. În aceste condiții asigurarea are o primă rezonabilă și întregul pachet poate să fie vândut clientului la un preț care să facă afacerea atractivă.

Există și coasigurarea, adică o metodă de a împărți riscul între mai mulți asiguratori direcți, fiecare având o relație contractual directă cu asiguratulsi, ca atare, fiind răspunzător numai pentru partea sa din riscul total.

Evaluare riscului în asigurări este coplicata de doi factori: hazardul moral și selecția adverse. Hazardul moral este dat de faptul că un asigurat poate acționa astafel încât să mărească probabilitatea de producere a evenimentului asigurat. Hazardul moral poate ridica prețul unei asigurări, ca de exemplu:

Aflată într-o excursie, o persoană care are casa asigurată contra furturilor își amintește că a plecat de acasă fără să încuie ușa. Evident, este greu de crezut că persoană își va întrerupe excursia și se va întoarce ca să încuie casă sau că se va agita tot mai mult ca în cazul în care nu ar fi avut asigurare casă găsească o cunoștință care să îi protejeze casa.

Selecția adversă caracterizeza faptul că persoanele care reprezintă riscuri crescute sunt mai înclinate să încheie o asigurare decât persoanele la care același risc este mai scăzut. Să ne gândim ca la vârste tinere probabilitatea de deces a fumătorilor este mai mare decât a nefumătorilor. Dacă asiguratorul nu face distincție între cele două grupe, atunci va atrage în asigurările de deces mai mulți fumători decât nefumători și, ca atare, va avea costuri mai mări decât s-ar fi așteptat. Selecția adversă mai este numită și antiselectie sau autoselecție.

2.2 Principii de calcul al primelor

Pentru o societate de asigurări, riscul este o variabilă aleatoare pozitivă, ce reprezintă suma de bani pe care instituția trebuie să o plătească în cazul în care se întâmplă un eveniment cauzator de dăuna, iar pentru un asigurat riscul reprezintă variabilă aleatoare ce exprimă pierderea suferită dintr-un bun dacă se produce un eveniment cauzator de dăuna. O măsură a riscului este o funcție definită pe mulțimea variabilelor aleatoare reprezentând riscurile la mulțimea numerelor reală.

Măsuri obișnuite ale riscului în actuariat sunt principii de calcul ale primelor. Alte măsuri sunt utilizate pentru determinarea rezervelor și a necesarului de capital la unui asigurator pentru evitarea insolvabilității. Ele măsoară cozile superioare ale funcției de repartiție. Recent au fost introduse așa numitele măsuri distorsionate de risc, măsuri obținute prin distorsionarea funcției de repartiție sau supraviețuire a riscului X.

O măsură a riscului este un instrument de mare ajutor unui decident deoarece concentrează informația despre riscul X într-un singur număr real.

Din punctul de vedere al unei persoane ce deține o poliță de asigurare, un sistem de asigurare este un mecanism (conceput) pentru reducerea impactului financiar nefavorabil al unor evenimente aleatoare cauzatoare de pierderi. Un contract de asigurare este un acord între două părți (doi parteneri, asigurat și asigurator) pentru preluarea riscurilor celeilalte părți. Asiguratorul își ia angajamnetul să plătească pentru consecințele financiare ale daunelor produse la bunul asigurat. În schimbul acestei acoperiri asiguratul plătește o valoare fixă, prima. Spre deosebire de plățile efectuate de asigurat, se observă că plățile efectuate de asigurator sunt aleatoare.

Aspectul actuarial al calcului primelor constă în a calcula o sumă minimă suficientă pentru a acoperi daunele și, mai mult, pentru a mări surplusul, suficient pentru ca portofoliul să fie considerat stabil. Principalii inidcatori folosiți pentru calculul primlor de asigurare sunt indicele de despăgubire a bunului de ordin j pe perioadă dată și indicele mediu de despăgubire al unui bun pe perioadă dată (dacă perioadă dată este 1 an atunci I reprezintă un indice mediu anual de despăgubire).

2.2.1 Indici și valori folosite pentru calculul primei de asigurare.

Notăm astfel:

T = perioada de timp la care se referă informațiile și datele disponibile;

N = numărul de bunuri de același tip asigurate pe perioada T;

= valoarea de asigurare a bunului de ordin j;

= valoarea totală de asigurare:

V = valoarea medie de asigurare pentru un bun:

n = numărul de bunuri care au fost despăgubite pe perioada T,

valoarea de despăgubire a bunului de ordin j,

S = suma totală a despăgubirilor plătite pentru cele n bunuri pe perioada T:

v = valoarea medie de despăgubire pe un bun pe perioada T:

indicele de despăgubire a bunului de ordin j pe perioadă dată (este raportul dintre valoarea de despăgubire și valoare de asigurare a bunului):

I = indicele mediu de despăgubire al unui bun pe perioadă dată ( este raportul dintre suma totală a despăgubirilor și valoarea totală de asigurare a bunurilor considerate pe perioadă dată):

Observație: dacă T = 1 an, atunci I reprezintă un indice mediu anual de despăgubire. În contextul de mai sus deducem relația:

unde,

reprezintă ponderea valorii de asigurare a bunului de ordin j în valoarea totală de asigurare a celor N bunuri pe perioadă dată.

2.2.2 Indici agregați

Considerăm ca perioada de timp este de T ani și că asigurarea bunurilor este anuală. Indexând mărimile, N, V, n, S și v avem:

indicele mediu anual de despăgubire pentru un bun din anul

Variabilă aleatoare de selecție „indicele mediu anual de despăgubire” I este:

unde p, este fregventa relativă cu care apare numărul , această fregventa putând fi definită în diferite moduri, cu diferite semnificații economice concrete, ca, spre exemplu:

a) b) c)

d) e) f)

Observație: Valoarea medie a lui I, M(I), este tot un indice anual de despăgubire dar datorat unei informații globale (numit și indice anual mediu agregat de despăgubire).

J = indicele mediu global de despăgubire pentru un bun asigurat pe perioada de T ani este raportul dintre suma totală a despăgubirilor și valoarea totală de asigurare a bunurilor de același tip asigurate pe perioada respectivă:

2.2.3 Prime nete și prime brute

(sau ) = prima netă unitară, reprezintă suma plătită pentru asigurarea unui bun cu valoarea de asigurare de 1 u.m. O relație de calcul a ei este:

unde se numește „adaos de risc” sau abaterea medie pătratică a unei variabile aleatoare I, unde

se numește variația sau dispersia variabilei aleatoare I.

prima brută unitară, dată de relația:

unde este un adaos (supliment) la prima netă, datorat fondului suplimentare acoperă parțial cheltuielile de funcționare și dezvoltare ale asiguratorului.

Dacă V etse valoarea de asigurare a bunului, atunci prima netă totală și prima brută totală a asigurării bunului sunt date de relațiile:

Există și alte modalități pentru calculul sau evaluarea primelor nete. Astfel relația:

unde definește principiul dispersiei pentru calculul primei (principiul primei este regulă ce atribuie riscului X prima Π(X), un număr real, iar relația:

definește principiul exponențial al primei. Riscul X este variabilă aleatoare ce reprezintă mărimea despăgubirii cuprinsă între 0 și valoarea de asigurare a bunului. În relațiile de mai sus , riscul este variabilă aleatoare indice anual de despăgubire I.

2.2.4 Model de risc colectiv pentru o singură perioadă de timp

Pentru un portofoliu de polițe de asigurare notăm:

N = numărul solicitărilor de despăgubire în perioadă dată;

= mărimea celei de a i-a solicitare de despăgubire (este o solicitare individuală și considerată variabilă aleatoare independentă dintr-un portofoliu omogen);

S = mărimea solicitării totale de despăgubire;

– funcția generatoare a momentelor variabilei aleatoare X;

X = variabilă aleatoare identic repartizată cu variabilele aleatoare ;

*

* *

Pentru toate tipurile de expunere la risc, o evaluare corectă dă posibilitatea de a stabili necesarul de capital care susține financiar riscul respectiv sau să încerce o reducere în însăși expunerea respectivă la risc.

Capitolul 3

Evaluarea riscului privind asigurarea de automobile de Allianz Țiriac Asigurări S.A.

3.1 Despre Allianz-Tiriac Asigurări S.A.

Allianz- Țiriac Asigurări S.A. este una dintre cele mai importante companii de asigurare din România și a rezultat prin preluarea, în anul 2000, a pachetului majoritar de acțiuni al Societății de Asigurări Ion Țiriac S.A. (ASIT) de către Allianz AG din Germania.

ASIT constituită în anul 1994, și-a consolidat poziția pe piata românească a asigurărilor, devenind încă din anul 1995 prima societate în topul companiilor private de asigurări din România. ASIT a cunoscut în cei șase ani de la înființarea sa o evoluție permanent ascendentă. Interesul pentru protecția afacerilor clienților săi, calitatea serviciilor oferite și profesionalismul de care au dat dovadă angajații societății, au determinat recunoașterea ASIT, într-o perioadă scurtă de timp, drept o societate de asigurări puternică și viabilă atât pe plan național cât și internațional.

Societatea Allianz- Țiriac Asigurări S.A. are un număr de peste 1800 de angajați și peste 4000 de agenți care asigură o legătură permanentă cu clienții săi. De asemenea colaborează cu cca. 180 de agenții de intermediere având la rândul lor peste 750 de angajați și agenți în subordine, și cu majoritatea firmelor de brokeraj în asigurări.

Obiectivul companiei de a avea o rată de creștere a afacerii superioară ratei de creștere a pieței asigurărilor, creează în permanență oportunități de carieră pentru persoane dinamice care doresc un parcurs profesional de succes pe termen lung. Una din politicile Allianz- Țiriac Asigurări S.A. este cea de expansiune la nivel mondial, compania neretragandu-se de pe niciuna din piețele pe care activează. Astăzi, peste o jumătate din venitul din prime al grupului este obținut în afara granițelor Germaniei.

Auditul societății este asigurat de firme cu renume internațional – KPMG- societate cotată AAA (securitate financiară remarcabilă) de către Standard and Poor ‘s.

Conducerea grupului internațional este deținută de către Allianz AG Munchen, printre cei mai mari membrii europeni și nord-americani numărându-se Assurances Generales de France, Cornhill Insurance, Riuonione Adriatica de Securita, Elvia, Fireman’s Fund.

Structura portofoliului cunoaște o paletă largă de forme de asigurare care cuprinde : asigurări generale, asigurări de viață, asigurări obligatorii.

Creșterea calității și adaptarea serviciilor acordate clienților este unul din obiectivele principale ale societății. Clienții beneficiază de forme de asigurare adecvate activităților lor specifice și de o soluționare promptă a daunelor.

Nivelul de siguranță pe care îl oferă clienților este susținut, pe lângă propria putere financiară, printr-un extins program de reasigurări care reprezintă unul din instrumentele principale de protecție a intereselor și rezultatelor financiare ale societății.

Pe o piață în care concurența a devenit tot mai dură, Allianz-Tiriac Asigurări S.A. a reușit să-și consolideze poziția numărul 1 pe piața românească. Allianz-Tiriac Asigurări S.A. deține acum o cotă de 21% din piața în condițiile în care diferenta față de principalul competitor a crescut până la 6 puncte procentuale. A dovedit astfel că a ales cea mai eficientă strategie de dezvoltare, sustenabila pe termen lung. În fapt, rezultatele financiare au arătat capacitatea companiei de a genera consecutiv profituri în creștere, care în permanență au depășit costurile de capital.

Aceste circumstanțe au generat accesul la resurse financiare suplimentare folosite pentru finanțarea programelor de dezvoltare pe termen scurt și mediu.

Allianz-Tiriac Asigurări S.A. a îmbunătățit permanent rezultatul investițional, în ciuda faptului că randamentele instrumentelor disponibile pe piețele financiare s-au diminuat, atât în ce privește instrumentele cu venit fix emise de instituțiile statului cât și valorile medii ale dobânzilor oferite de băncile comerciale.

Bilanțul contabil, vezi tabelul 3.1 (vezi Anexa 2), la 31.12.2009 arată că activele societății s-au majorat cu peste 2000 de miliarde lei , până la 8570 miliarde lei, Allianz-Tiriac Asigurări S.A. rămânând și la 31.12.2009 asiguratorul cu cea mai mare valoare a activelor. Creșterea activelor companiei cu o rată de aproape 31% se datorează, în principal, evoluției creanțelor, respective plasamentelor deținute, ale căror valori au înregistrat plusuri de 29%, respective 69%, comparativ cu anul 2008. Astfel nivelul creanțelor totale ale societății au ajuns la un la 3657 miliarde lei, această valoare incluzând creanțele provenite din operațiuni de asigurare directă, cele provenite din operațiuni de reasigurare și alte creanțe.

Anul 2009 a fost al noua-lea an consecutiv în care Allianz-Tiriac Asigurări S.A. și-a consolidate poziția numărul 1 pe segmental asigurărilor de bunuri, proprietăți și răspundere civilă. Compania a ajuns să dețină o cotă de piață ce depășește 25% din piața asigurărilor generale, primele brute subscrise depășind 6860 mld.lei. Cifra evidențiază o creștere cu peste 38% față de veniturile realizate în anul anterior (4969 mld lei).

Aproximativ 60% din această sumă a fost obținută din vânzările de polițe auto casco care au generat prime brute subscrise de 4150 mld lei.

Creșterea se datorează pe de o parte atragerii de noi clienți, persoane fizice și juridice. Tendința a fost susținută de menținerea ratei ridicate a cererii de finanțare a achiziției de autovehicule în sistem leasing și prin angajarea de credite comerciale. Relațiile excelente pe care Allianz-Tiriac Asigurări S.A. le are cu partenerii săi reprezentând compani de brokeraj, societăți de leasing, dar și instituții bancare, au contibuit substanțial la creșterea vânzării de polițe auto. Pe de altă parte, în contextul în care, în ultimii ani traversăm o perioadă de înnoire a parcului auto din România, majorarea primei medii pe segmentul asigurărilor auto reprezintă un fenomen ce putea fi anticipat.

Cea mai ridicată rata de creștere a veniturilor (66%) a fost înregistrată de asigurările de bunuri și proprietăți aparținând persoanelor fizice, valoarea primelor brute subscrise de Allianz-Tiriac Asigurări S.A. pe acesta clasă de asigurări ajungând în 2009 la aproximativ 241 mld. lei. Acesta evidențiază atât creșterea cererii în rândul populației din România, dar și faptul că Allianz-Tiriac Asigurări S.A. reușește să-și îmbunătățească în permamenta imaginea în interiorul segmentului reprezentat de persoanele fizice.

Tabelul 3.1 Structura portofoliului* de asigurari generale

anul 2008 2009

sursa : Raport anual – 2009 Allianz-Tiriac Asigurari S.A.

3.2 Metode de evaluare a riscului utilizate de Allinaz Țiriac Asigurări

Din punctul de vedere al Allianz Țiriac Asigurări riscul se referă la evenimente. Evenimentele sunt incerte și pot influienta realizarea obiectivelor unei organizații.

În practică actuarială standard, riscul este definit ca posibilitatea apariției unui eveniment care are un anumit impact. Riscul este măsurat prin consecințe (impact) și verosimilitatea apariției.

Riscul este variabilă aleatoare ce reprezintă mărimea despăgubirii cuprinsă între 0 și valoarea de asigurare a bunului. Principiul primei este regula ce atribuie riscului X prima Π(X). Unul din indicii vitali pentru determinarea primei de risc este indicele anual de despăgubire I.

Activitatea de evaluarea a riscului, prin complexitatea ei determină existența unui sistem de indicatori prin care pot fi reflectate fenomenele și aspectele specifice riscului. Analiza acestora este importantă pentru societatea de asigurări și determină prima brută de asigurare care influienteaza direct încasările viitoare. Procesul de management al riscurilor, înseamnă, stabilirea contextului general, evaluarea riscurilor: identificarea riscurilor, analiza riscurilor și cuantificarea acestora, decizia cu privire la modul de a acționa, acțiunea propriu-zisă, rezultate și ajustări.

Deoarece Allianz-Tiriac Asigurări S.A. și-a consolidat poziția numărul 1 pe segmentul asigurărilor de bunuri, proprietăți și răspundere civilă iar aproximativ 60 % din cifra încasata din primele brute subscrise este obținută din vânzările de polițe auto CASCO am decis că studiul de caz să fi făcut pe acest tip de asigurare.

Definiție: Asigurarea auto CASCO este poliță prin care posesorii de autovehicule se pot proteja împotriva consecințelor financiare ce decurg din producerea unor evenimente asigurate.

Produsul de acest gen pe care îl oferă Allianz-Tiriac Asigurări S.A. se numește CASCO Navigator și are ca principale caracteristici: – autivehiculul este asigurat împotriva pagubelor produse în urma accidentelor, furtului, fenomenelor naturale, incendiilor sau exploziilor; – se poate încheia asigurarea Casco Navigator pentru perioade subanuale, dar nu mai mici de 6 luni; – se poate plăti o primă de asigurare mai mică în cazul în care se va alege o variantă de asigurare cu franșiză mai mare.

Aplicația de mai jos calculează prima netă pentru asigurarea de tip CASCO pentru autovehicule. Este luat ca exemplu autoturismul ce are codul 3 în baza de date de tipul Audi A4 1.9 tdi. Aplicația calculează automat prima netă și ceilalți indicatori agregați.

Tabelul 3.2 Aplicație de calcul a indicatorilor agregați și a primei nete pentru asigurare de tip CASCO

Aplicatia este creatie proprie pe baza metodei de evaluare a riscului din Capitolul 2.

Datele în funcție de care aplicația calculează prima netă sunt în tabelurile din (vezi Anexa 3).

Fig 3.1 Indicele mediu anual de despăgubire pentru autoturimul Audi A4 1.9 tdi cu codul 3

sursa datelor Allianz Tiriac Asigurari S.A.

Indicele mediu anual de despăgubire, I, este format din raportul dintre suma totală a despăgubirilor și valoarea totală de asigurare a bunurilor. Se observă în Fig 3.1 că valoarea din anul 2005 este mai ridicată. Condițiile meteorologice grele din perioada 01.01.2005 – 13.03.2005 au sporit numărul de accidente auto indiferent de categoria automobilului, fie că e de lux fie că nu. Valoarea medie a lui I, M(I) este tot un indice anual de despăgubire dar datorat unei informații globale deci un indice anul mediu agregat de despăgubire. În cazul de față pentru autoturismul cu codul 3, M(I) are valoarea 0.026264 iar prima netă este 0.036416, valorile fiind apropiate și direct proporționale. Din această analiză se observă că indicele mediu anual de despăgubire I, influienteaza direct prima de netă a cărei valoare reprezintă informațiile despre riscul de despăgubire concentrate intrun număr real. O aplicație ce măsoară riscul este în instrument de mare ajutor unei societăți de asigurare.

Fig 3.2 Valori totale de asigurare pentru Audi A4 1.9 tdi cu codul 3

sursa datelor Allianz Tiriac Asigurari S.A.

Se observă o scădere a valori totale de asigurare încasate de Allinaz Țiriac Asigurări S.A.

Piața auto din România a înregistrat în 2009 o scădere de 24,5%, la sub 1.000.000 de automobile vândute, pentru acest an fiind estimate 1.245.000 de unități. Involuția pieței se datorează în principal condițiilor dificile la nivel mondial, în special în ce privește creditarea. Numărul scăzut de automobile cumpărate face să scadă valoarea totală de asigurare încasată pe polițe de tip CASCO de către societatea de asigurare. Sectorul asigurărilor generale a cunoscut scăderi drastice ale afacerilor pe majoritatea ramurilor – CASCO (-28,4%), RCA (-7,2%), credite și garanții (-75,4%), daune la proprietăți (-55,4%), doar asigurările de incendiu și calamități naturale consemnând o ascensiune: 731 mii euro subscrieri, în creștere față de T1 2008, cu peste 9 procente.

3.3 Comparație între valorile primelor nete

În acest subcapitol, sunt comparte primele nete calculate cu aplicația (vezi Anexa 4) creată în conformitate cu metoda de evaluare a riscului descrisă în capitolul 2 și programul de calcul al primei nete Allianz Țiriac Asigurări S.A.. (vezi Anexa 5) și (vezi Anexa 6).

Se observă că valorile primelor nete de asigurare calculate de Allinaz Țiriac sunt mai mari decât cele calculate cu aplicația proprie conform rezultatelor din tabelul 9 (vezi Anexa 7).

Fig. 3.2 Prime de asigurare.

sursa datelor Allianz Tiriac Asigurari S.A.

Figura 3.2 evidențiază în primul rând ca autoturismele de lux, de la 1 la 30, au o primă de asigurare ușor mai mare decât celelalte, indiferent de modul de calcul, fie calculat cu aplicația creație proprie în conformitate cu modul de evaluare a riscului din capitolul 2, fie calculat cu programul Allianz Țiriac. Prime de asigurare mici au mașinile ce conferă o siguranță deosebită și au un preț de achiziție moderat, atât al autoturismului cât și a pieselor. Deci valoarea totală de despăgubire va fi mai mică inplicit indicele mediu anual de despăgubire I va avea o valoare scăzută.

Tot din această figură reiese că Allianz Țiriac are un supliment de risc adăugat la prima netă. Primele calculate cu aplicația proprie sunt aproape procentual mai mici. Acest supliment de risc adăugat oferă societății de asigurare un surplus de bani încasați, deci un surplus de siguranță. Bineînțeles că prima finală va fi prima brută care rezultă din prima netă și un adaos suplimentar (vezi capitolul 2.2.3). Mai nou societățile de asigurare au introdus și un tip de polițe care sunt calculate în funcție de profilul clientului. De exemplu, unui client, fost asigurat, sau șofer de mai mulți ani, i se vinde o poliță de asigurare la un preț mai mic chiar dacă prima de risc brută pentru autoturismul respectiv face valoare de asigurare mai mare. Se consideră că riscul sau probabilitatea producerii lui poate fi diminuat și de calitățile posesorului acelui automobil, de grijă sa față de mașină și de numărul de km parcurși.

Încheiere

Conștientizarea și manifestarea nevoii de protecție o oricărui om, ca și decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual și faculativ, sunt determinate în mare măsură de factori obiectivi (economici, sociali, educaționali) și de factori subiectivi (experiențe anterioare, cunoașterea avantajelor și protecției oferite de asigurare).

Aceste avantaje nu depind numai de asiguratorii priviți individual ci și de existența unei piețe sănătoase a asigurărilor, de reglementări stricte care să nu permită unor societăți neprofesionale, ale căror eșecuri să afecteze încrederea clienților și, în întregime perfermantele întregii piețe.

Bibliografie

Anghelache Constantin, coord. Verejan Oleg – Analiza actuarială în asigurări, Ed. Economică, București, 2006.

Bistriceanu Gheorghe D. – Asigurări și reasigurări în România, Ed. Universitară, București, 2006.

Ciurel Violeta – Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale,

Ed. All Beck, București, 2000

Covrig Mihaela – Metode matematice folosite în asigurări de bunuri, Teză de doctorat, București, 2009

Dobre Ion – Teoria deciziei – Ed. , Bucuresti, 2007

Dobre Ion, Badescu Adrian-Victor – Teoria deciziei: Studii de caz, Ed. Scripta, 2000

Iulian Mircea – Modele matematice în asigurări, Ed. Plus, București, 2004.

Purcaru Ion – Matematică și asigurări, Ed. Economică,București, 1994

Purcaru Ion, Iulian Mircea, Gheorghe Lazăr – Asigurări de persoane și de bunuri, Ed. Economică, 1998.

Spircu Liliana – Analiza datelor: aplicatii economice, Ed. , Bucuresti, 2005.

Văcărel Iulian, Bercea Florian – Asigurări și reasigurări, Ed. Marketer, București, 1993 

www.allianztiriac.ro

Bibliografie

Anghelache Constantin, coord. Verejan Oleg – Analiza actuarială în asigurări, Ed. Economică, București, 2006.

Bistriceanu Gheorghe D. – Asigurări și reasigurări în România, Ed. Universitară, București, 2006.

Ciurel Violeta – Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale,

Ed. All Beck, București, 2000

Covrig Mihaela – Metode matematice folosite în asigurări de bunuri, Teză de doctorat, București, 2009

Dobre Ion – Teoria deciziei – Ed. , Bucuresti, 2007

Dobre Ion, Badescu Adrian-Victor – Teoria deciziei: Studii de caz, Ed. Scripta, 2000

Iulian Mircea – Modele matematice în asigurări, Ed. Plus, București, 2004.

Purcaru Ion – Matematică și asigurări, Ed. Economică,București, 1994

Purcaru Ion, Iulian Mircea, Gheorghe Lazăr – Asigurări de persoane și de bunuri, Ed. Economică, 1998.

Spircu Liliana – Analiza datelor: aplicatii economice, Ed. , Bucuresti, 2005.

Văcărel Iulian, Bercea Florian – Asigurări și reasigurări, Ed. Marketer, București, 1993 

www.allianztiriac.ro