Evaluarea Riscului de Recidiva
CUPRINSUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
Scopul lucrării
Obiectivele lucrării
Locul instituției probațiunii în sistemul justiției penale.
Dezvoltarea Serviciilor de Probațiune – scurt istoric
EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ. FUNDAMENTE TEORETICE
Conținutul conceptului de risc de recidivă
Factori de risc
Predicția actuarială vs. predicția clinică
Instrumente de evaluare a riscului de recidivă
EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ ÎN SISTEMUL DE PROBAȚIUNE ROMÂNESC
Dispoziții legale
Modalități practice de evaluare a riscului utilizate în diferite stadii de dezvoltare a sistemului de probațiune românesc
Pregătirea consilierilor pentru activitatea de evaluare a infractorilor. Ghiduri de bune practici
Concluzii
STUDIU DE CAZ – EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ ÎN CADRUL SERVICIULUI DE PROBAȚIUNE ARGEȘ
Evaluarea riscului de recidivă în practica S.P. Argeș
Introducerea unui instrument de evaluare profesională a riscului de recidivă
Prezentarea chestionarului. Supoziții teoretice
Aplicarea în practică a instrumentului. Analiză statistică
Concluzii parțiale
INTRODUCERE
Scopul lucrării
Lucrarea de față este alcătuită cu scopul de a înfățișa cele mai importante aspecte privind evoluția probațiunii din punctul de vedere al metodelor și tehnicilor de evaluare a infractorilor.
Lucrarea de față se raportează la aspecte specifice din activitatea de probațiune și anume evaluarea nevoilor criminogene și stabilirea nivelului riscului de recidivă ale clienților ce intră în atenția serviciilor de probațiune. Această lucrare își propune să înfățișeze atât aspecte de practică din domeniul evaluării infractorilor, cât și fundamente teoretice ale metodelor și tehnicilor folosite în acest scop.
Utilitatea lucrării se va arăta în cazul în care vom reuși să prezentăm în mod obiectiv această evoluție a modalităților diferite de evaluare a infractorilor din punct de vedere al nevoilor criminogene și al riscului de recidivă utilizate în diferite perioade de timp și în diferite contexte, perfecționarea acestor metode și tehnici, precum și deficiențele întâmpinate. Aceste lucruri constituie o premisă importantă pentru stabilirea unei practici unitare în cadrul serviciilor de probațiune din întreaga țară.
De asemenea, facem precizarea că, în cadrul lucrării, vom prezenta și concluziile parțiale ale introducerii experimentale a unui instrument de evaluare a riscului de recidivă în cadrul S.P. Argeș. Vom prezenta doar concluzii parțiale, deoarece instrumentul nu este încă validat și utilizat la o scară largă pentru a putea formula aprecieri asupra gradului de acuratețe a chestionarului implementat în cadrul activității S.P. Argeș.
Obiectivele lucrării
Lucrarea de față își propune să atingă următoarele obiective:
2.1. Prezentarea valorilor, principiilor și filozofiei Serviciilor de Probațiune pentru a putea urmări mai exact locul instituției în sistemul judiciar penal românesc.
2.2. Prezentarea aspectelor teoretice legate de conceptul de risc de recidivă – diferențierea conceptelor de risc și pericol, factorii de risc în evaluarea infractorilor, conceptele de factori protectivi, corelate cu factorii de risc, diferențierea dintre factorii dinamici și factorii statici, precum și prezentarea diferitelor instrumente de evaluare a riscului de recidivă în practica serviciilor din diferite țări europene și din S.U.A.
2.3. Prezentarea pe scurt a dezvoltării sistemului de probațiune în România, surprinzând evoluția principalelor aspecte legate de evaluarea nevoilor criminogene și a riscului de recidivă pentru clienții serviciilor de probațiune – tehnici, metode, instrumente folosite, precum și pregătirea teoretică a consilierilor pentru utilizarea acestora în activitatea curentă.
2.4. Prezentarea unui studiu de caz – decizia introducerii experimentale a unui instrument de evaluare a riscului de recidivă în cadrul S.P. Argeș, prezentarea chestionarului de evaluarea a riscului de recidivă și a nevoilor criminogene, implementarea în practica serviciului, stabilirea clienților pentru care instrumentul ar fi cel mai potrivit să fie utilizat, analiza datelor statistice în perioada stabilită pentru introducerea experimentală a chestionarului.
Locul instituției probațiunii în sistemul justiției penale
3.1. În Programul de dezvoltare a sistemului de probațiune pe cinci ani (1999 – 2004), a fost definit rolul Serviciului Național de Probațiune. Chiar dacă între timp denumirea serviciilor s-a schimbat în Servicii de Protecție a Victimelor și Reintegrare Socială a Infractorilor, ele urmăresc în activitatea lor aceleași coordonate definite în 1999 și anume, sprijinirea instanțelor de judecată în procesul de individualizare a pedepselor și creșterea gradului de siguranță a populației prin asistență și supravegherea în comunitate a infractorilor, contribuind astfel la reducerea criminalității, precum și a consecințelor și costurilor excesive legate de privarea de libertate.
3.2. Serviciile de Probațiune funcționează conform următoarelor principii:
imparțialitatea, deschiderea și respectul față de toate persoanele supuse probațiunii;
modificarea atitudinilor și a comportamentului infractorilor care cauzează prejudicii morale victimelor infracțiunilor;
sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supuse probațiunii de a se reintegra în societate și de a-și asuma responsabilitatea propriilor acțiuni;
reconcilierea între infractori și comunitățile de care aparțin, recunoscând atât obligațiile care le revin, cât și necesitatea asigurării unui echilibru între nevoile siguranței sociale și nevoile speciale ale infractorului;
nediscriminarea persoanelor supuse probațiunii.
Principiile descrise de lege, după care funcționează Serviciile de Probațiune sunt:
respectarea legilor și a hotărârilor instanțelor de judecată;
evitarea discriminării pe orice temei;
respectarea drepturilor omului și a demnității umane;
sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate și consiliate în vederea reintegrării lor în societate și în vederea asumării responsabilității propriilor acțiuni.
Obiectivele Serviciului de probațiune sunt:
evitarea contagiunii penitenciare și a efectelor perverse ale deținerii asupra persoanei condamnate;
evitarea fenomenelor de etichetare și stigmatizare și a impactului negativ pe care aceste fenomene le au în raport cu persoana care a comis o infracțiune;
facilitarea reintegrării sociale a infractorilor prin menținerea legăturilor comunitare ale acestora (familie, prieteni, loc de muncă etc.) și scăderea riscului de recidivă prin implicarea, angajarea lor în activitățile sociale dezirabile;
soluționarea problemei aglomerării penitenciarelor și reducerea cheltuielilor de întreținere a infractorilor;
valorificarea potențialului acestor persoane în favoarea comunității.
Filozofia Serviciului de probațiune:
Apariția acestui serviciu reprezintă transpunerea faptică a modificărilor intervenite la nivelul filozofiei penale, ale concepțiilor privind abordarea infracționalității, a infractorului și a victimei. În acest sens, probațiunea (reintegrarea socială – noua denumire a termenului consacrat de probațiune) se fundamentează pe paradigma justiției restitutive care susține în principal că:
infracțiunea reprezintă un atentat la bunăstarea comunității;
încarcerarea nu este în multe cazuri o modalitate eficace de pedeapsă, care nu corectează comportamentul infracțional al individului și nu reduce recidiva;
deținerea nu reface echilibrul comunitar;
victima este subiectul principal al actului infracțional, iar împreună cu infractorul și comunitatea constituie una dintre părțile implicate în actul de justiție;
pedeapsa este eficientă, dacă infractorul reușește să înțeleagă consecințele negative ale faptei sale și își asumă responsabilitatea pentru acestea;
principala explicație a fenomenului infracțional este de natură socio-economică.
3.7. Organizarea sistemului actual – Prin publicarea O.G. 92/2000 în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000 s-a creat posibilitatea înființării serviciilor de reintegrare și crearea unui sistem de reintegrare la nivel național. Ordonanța a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 doar cu privire la dispozițiile cu caracter organizatoric și de pregătire a personalului, activitatea serviciilor începând după numirea în funcție a consilierilor de reintegrare. Astfel, au fost înființate 26 de servicii de reintegrare la 1 septembrie 2001, pentru ca la 1 ianuarie 2003 să fie completate toate cele 41 de servicii de reintegrare la nivel național. Deci, în momentul de față, există un sistem național de reintegrare reprezentat de Direcția de Reintegrare din cadrul Ministerului de Justiție și câte un serviciu de reintegrare funcționând în fiecare județ. De asemenea, există o legislație unitară ce reglementează activitatea sistemului formată din: Legea nr. 129/2002, de modificare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 92/2000, Hotărârea de guvern 1239/2000 prin care se aprobă Regulamentul de aplicare al O.G. 92/2000, Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 (de modificare a Legii 50/1996), Legea 211/2004 (prin care denumirea serviciilor de reintegrare a modificată devenind servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor și având atribuții extinse).
4. Dezvoltarea Serviciilor de Probațiune – scurt istoric
4.1. Proiecte legislative. Primul proiect legislativ a fost elaborat de specialiști ai Direcției Generale a Penitenciarelor la începutul anului 1997 și a avut ca scop crearea unui cadru legal pentru funcționarea serviciilor de probațiune la nivel național. Acest proiect a fost elaborat la doar puțin timp de la începerea primului proiect experimental de probațiune la Penitenciarul Arad, fără a avea la bază o experiență practică în domeniu și într-o perioadă scurtă de timp. Această inițiativă legislativă a purtat numele de ante-proiect și a constituit doar un punct de plecare în procesul de elaborare a legislației în domeniul probațiunii.
Ministerul Justiției a elaborat un alt proiect privind probațiunea. Acest nou proiect a apărut în contextul în care România a început să accelereze eforturile de integrare europeană, care presupuneau atingerea aqui-ului comunitar. În aceste eforturi s-a încadrat și pachetul legislativ de modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală, precum și legea de executare a pedepselor. Probațiunea era un element esențial în acest ansamblu de modificări în abordarea filozofiei penale românești. Acest proiect a beneficiat de experiența practică a celor 11 servicii experimentale de probațiune înființate prin colaborarea dintre organizațiile non-guvernamentale și Ministerul Justiției. Principalele puncte tari ale acestui nou proiect au fost: prevederea independenței instituției probațiunii în cadrul sistemului de justiție a cărei coordonare urma să fie asigurată de Ministerul Justiției printr-o Direcție desemnată în acest sens; colaborarea cu societatea civilă; atribuțiile serviciilor de a întocmi referate de evaluare la cererea instanțelor și de a controla modul în care sunt executate măsurile de probațiune. Experții Consiliului Europei au adus critici privind: tehnica legislativă folosită, lipsa unei definiții clare a noțiunii de probațiune, categoriile de infractori supuși probațiunii, faptul că probațiunea nu apărea în legea penală fundamentală română ca sancțiune penală. Ministerul Justiției a ales să schimbe radical proiectul de lege, transformându-l dintr-un proiect care reglementa probațiunea ca instituție, într-unul care reglementa activitatea serviciilor de probațiune ca instituții specializate însărcinate cu supravegherea în comunitate a infractorilor. Principiile, obiectivele și mijloacele de atingere a acestora precum și atribuțiile serviciilor au fost păstrate. Proiectul de lege a fost înaintat Parlamentului României în toamna anului 1998 în același timp cu celelalte proiecte de modificare a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală, dar nu au fost dezbătute în plen fiind abandonate pentru legislatura viitoare.
Ministerul Justiției a scos din pachetul legislativ doar titlul privitor la organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune, care și-au schimbat denumirea în servicii de reintegrare socială, și a propus spre aprobare în luna august 2000, Ordonanța Guvernului 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate. Aceasta împreună cu HG 1239/2000 prin care se aproba Regulamentul de aplicare al ordonanței 92/2000 au constituit bazele legale ale funcționării sistemului național de probațiune. Prin adoptarea OG 92/2000 de către Parlamentul României aceasta a devenit Legea 129/2002 care a modificat unele prevederi sporind atribuțiile serviciilor de reintegrare prin introducerea în categoriile de clienți existenți pe infractorii grațiați și, de asemenea, dând posibilitatea și organelor de urmărire penală să ceară rapoarte de evaluare cu privire la situația infractorilor. De asemenea, s-au mai introdus unele modificări cu privire la personalul de reintegrare ce poate fi angajat în cadrul serviciilor
4.2. Înființarea serviciilor experimentale. Probațiunea a luat naștere în România prin înființarea Serviciului Experimental de Probațiune la Penitenciarul Arad. Prin funcționarea acestui centru de la Arad, s-au creat premisele pentru înființarea prin ordin al ministrului justiției a altor servicii experimentale în Găești, Focșani, Gherla, Dej, Cluj Napoca, Iași, Pitești, Târgoviște, Timișoara, sprijinite financiar și logistic atât de Direcția Generală a Penitenciarelor, cât și de diferite organizații non-guvernamentale. În septembrie 1998 a fost înființat la nivelul Ministerului, Justiției Serviciul de Probațiune care avea ca principală atribuție coordonarea serviciilor experimentale. În noiembrie 2000, denumirea Serviciului de Probațiune s-a schimbat în Direcția de Reintegrare Socială și Supraveghere. Un sprijin foarte important în punerea bazelor sistemului de probațiune în România s-a primit prin parteneriatul cu Fondul Know How al Marii Britanii (ulterior Departament for International Development) și prin asistența financiară primită de la Fundația pentru o Societate Deschisă, Programele Phare ale Uniunii Europene, Programul MATRA al Ministerului Afacerilor Externe din Olanda și Ambasada Norvegiei.
4.3. Serviciile experimentale de probațiune au lucrat într-un mod separat și au avut abordări diferite ale problemelor întâlnite. Aceasta adus la o anume eterogenitate în dezvoltarea serviciilor, eterogenitate caracterizată prin modalități de lucru diferite, datorate instruirii diferite a echipelor, a modelelor adoptate, a lipsei comunicării și a unor materiale de lucru sau a unor lucrări și cercetări în domeniu. Fiecare serviciu experimental de probațiune a făcut activități de pionierat la nivel local. Tratarea problemelor s-a făcut în funcție de situația locală întâlnită de fiecare serviciu, referindu-ne la sprijinul autorităților, interesul acestora, resursele implicate.
Chiar în lipsa unei legislații minime, serviciile experimentale de probațiune au încercat să dezvolte fiecare în parte o metodologie de lucru constând în rapoarte pre-sentențiale, supraveghere în comunitate, activități în penitenciar, proiecte de prevenție, activități de promovare, management informațional, muncă în folosul comunității, „diversion”.
4.4. Organizarea sistemului actual – Prin publicarea OG 92/2000 în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000, s-a creat posibilitatea înființării serviciilor de reintegrare la nivel național. Ordonanța a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 doar cu privire la dispozițiile cu caracter organizatoric și de pregătire a personalului, activitatea serviciilor începând după numirea în funcție a consilierilor de reintegrare. Astfel, au fost înființate 26 de servicii de reintegrare la 1 septembrie 2001, pentru ca la 1 ianuarie 2003 să fie completate toate cele 41 de servicii de reintegrare la nivel național. Deci, în momentul de față, există un sistem național de probațiune, Direcția de Probațiune din cadrul Ministerului de Justiție și câte un serviciu de reintegrare funcționând în fiecare județ. Motivele acestei dezvoltări graduale au fost, în special, lipsa de resurse financiare și materiale precum și imposibilitatea pregătirii în timp util a unui număr de consilieri de probațiune necesar desfășurării activităților în bune condiții. De asemenea, există o legislație unitară ce reglementează activitatea sistemului formată din: Legea nr. 129/2002, care aprobă Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 cu unele modificări, Hotărârea de guvern 1239/2000 prin care se aprobă Regulamentul de aplicare al OG 92/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 (de modificare a Legii 50/1996). Prin intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2005 a Legii nr. 211/2006 privind unele măsuri pentru protecția victimelor Serviciile de probațiune și-au sporit atribuțiile prin faptul că trebuie să ofere gratuit, la cerere, consiliere psihologică și alte forme de asistență victimelor unor categorii de infracțiuni. O altă atribuție a serviciilor de probațiune este stabilită prin legea nr. 275/2006 de executare a pedepselor, prin care se prevede că în cadrul comisiilor de individualizare a pedepselor și de liberare condiționată din cadrul penitenciarelor, fac parte obligatoriu și consilieri de probațiune. De asemenea, prin modificarea art. 482 din Codul de Procedură Penală, anchetele sociale pentru minorii învinuiți, realizate anterior de către primăriile de domiciliu, au fost înlocuite cu referatele de evaluare realizate de serviciile de probațiune.
4.5. Intervenția serviciilor de probațiune în diferite stadii ale procesului penal
Înainte de începerea procesului penal
Intervenția serviciilor de reintegrare constă în redactarea de referate de evaluare pentru organele de urmărire penală. Prin modificările recente operate în Codul de Procedură Penală se permite în momentul de față ca reprezentanți ai serviciilor de probațiune să fie informați și să fie prezenți în cazul în care se intenționează luarea măsurii arestării preventive asupra minorilor. De asemenea, odată cu modificarea art. 482 CPP, ancheta socială redactată de Autoritatea Tutelară pentru minorii cercetați penal a fost înlocuită de referatul de evaluare redactat de serviciile de probațiune.
În timpul procesului penal – referatele de evaluare
Referatele de evaluare psiho-socială sunt alcătuite la solicitarea instanței pentru individualizarea pedepsei și adecvarea acesteia la gravitatea infracțiunii.
Consilierii de probațiune întocmesc, la cererea instanțelor de judecată, aceste referate cu privire la persoanele care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate sau cu privire la inculpați. Referatul de evaluare se depune de către serviciul de probațiune la instanța de judecată, în termen de 14 zile de la data primirii solicitării, și cuprinde date privind persoana care a comis infracțiuni, nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care îi influențează sau îi pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate.
Pe perioada executării pedepsei – supraveghere, asistență și consiliere în comunitate și în penitenciar, grațiați
Supravegherea în comunitate a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate. Conform Legii 129/2002, consilierii de reintegrare:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art.863 alin.1 lit. a) – d) din Codul penal;
b) supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în art.863 alin.3 lit. a) – f) din Codul penal;
c) supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în art.103 alin.3 lit. a) – c) din același Cod;
Asistența și consilierea persoanelor supravegheate, la cererea acestora. Pentru persoanele aflate în supravegherea serviciului, dar și pentru persoane aflate în deținerea penitenciarului, Serviciul de probațiune oferă servicii de asistență și consiliere, la cererea acestora. Aceste servicii sunt acordate persoanelor care au comis infracțiuni, în scopul sprijinirii lor în satisfacerea nevoilor criminogene și pentru a facilita reintegrarea lor socială.
Resocializarea persoanelor grațiate.
Victimele infracțiunilor
Serviciile de probațiune oferă gratuit, la cerere, consiliere psihologică și alte forme de asistență victimelor categoriilor de infracțiuni prezentate mai jos:
victimele tentativei de omor, omor calificat și omor deosebit de grav (art. 174-176 CP);
victimele infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor familiei (art. 180 alin. 1 și 2, și art. 181 alin. 1 CP);
victimele infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 CP);
victimele infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, ale infracțiunilor de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sexuală (art. 197, 198, art. 201 alin. 2 – 5 și art. 202 CP), ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 CP);
victimele infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 678 – 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare.
EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ. FUNDAMENTE TEORETICE
Conținutul conceptului de risc de recidivă
În sens larg, riscul este definit ca posibilitatea sau șansa de a pierde/câștiga. Acest concept a apărut mai întâi în științele economice unde se raporta la acele oportunități economice ale căror profituri nu sunt garantate, în această analiză intrând și efectele de natură negativă cuantificate în pierderi financiare sau victime în raport cu incertitudinea pricinuită de acestea. În medicină, riscul este definit ca șansele de contactare a unei boli sau virus.
Tema lucrării de față nu a beneficiat de o atenție prea mare în literatura de specialitate românească referitoare la probațiune, de aceea referințele sunt mai degrabă marginale și constatatoare (de genul celor ce afirmă că nu există „în România un instrument validat pe populația românească și acreditat pentru a fi utilizat” în evaluarea riscului). În acest context va trebui să clarificăm de la început cât se poate de exact, conținutul conceptului de risc de recidivă pentru a ne asigura că utilizarea acestuia nu introduce note nedorite de inconsecvență și inconsistență. În prezent, este acceptată înțelegerea riscului de recidivă în termeni de consecințe negative și este definit ca posibilitatea de apariție a unui eveniment negativ viitor care este asociat cu o pierdere sau producerea unei daune sau a unui rău. Riscul este cel mai bine înțeles ca o predicție incertă asupra comportamentului viitor.
Există două aspecte foarte importante ce trebuie avute în vedere când ne referim la riscul de recidivă a infractorilor și anume: diferențierea riscului de conceptul de pericol și înțelegerea corectă a recidivei, care poate fi de mai multe tipuri – rearestare, recondamnare, comiterea unei noi infracțiuni fără a fi cercetat de vreo autoritate judiciară etc. Conceptul de risc de recidivă este destul de nou în literatura de specialitate referitoare la justiția penală și este „definit în dicționare ca având două componente: probabilitate și consecințe nedorite.”
Conceptul de risc de recidivă a apărut în literatura de specialitate în contextul unei noi abordări în cadrul justiției penale, numită „noua penologie” și caracterizată prin managementul justiției și al infractorilor, tratarea infractorilor pe grupuri și agregate, clasificarea infractorilor, încarcerare selectivă după politica bifurcării. Așa cum apare ea, „noua penologie” solicită prezența în câmpul de lucru a unor instrumente care să măsoare cât mai corect riscul de recidivă precum și dezvoltarea unor mecanisme de management al riscului, îndreptându-se către aceeași finalitate a eficienței maxime a justiției penale.
„Conceptele de risc și pericol sunt adesea folosite, în mod incorect, interșanjabil. Primul se referă la o probabilitate ca un anumit eveniment, fenomen să se producă, iar al doilea vizează costurile sau consecințele producerii acestuia. Pentru ca un comportament să fie calificat drept periculos, el trebuie să producă efecte grave: pierderea vieții, traume fizice sau psihice etc. Riscul este o predicție, iar pericolul este obiectul predicției. Primul este o probabilitate, iar al doilea reprezintă un tip de comportament. Folosirea sintagmei de infractor periculos introduce în discuție o prezumție că periculozitatea este o trăsătură internă a persoanei (ca generozitatea sau egoismul etc.) și nu doar un comportament explicit cu consecințe grave. Utilizarea ca sinonime a celor două termene poate determina confuzie.”
Cu privire la sensul conceptului de recidivă, trebuie avută în vedere o îngrădire a sensurilor sale, deoarece există foarte multe interpretări, iar confuzia asupra acestuia afectează înțelegerea întregului ansamblu construit ulterior. Așa cum am amintit deja, recidiva poate fi înțeleasă ca recondamnare, rearestare, revocarea unei măsuri comunitare sau reîncarcerare. Există cercetători care au distins până la 13 sensuri în care poate fi extins conceptul de recidivă. În Codul penal din România recidiva se definește (art. 37) ca fiind o formă a pluralității de infracțiuni ce constă în săvârșirea unei noi infracțiuni de către o persoană ce a mai fost condamnată anterior pentru comiterea altei infracțiuni. În articolul invocat mai sus, legiuitorul român a distins între mai multe forme de recidivă asupra cărora nu vom insista. Considerăm că recidiva se referă atât la fapte de natură penală investigate de autoritățile desemnate în acest sens, dar și la fapte săvârșite de către persoana condamnată pe care aceasta este dispusă să le mărturisească într-un anumit context, dar fără a fi cercetate sau fără a primi vreo pedeapsă pentru săvârșirea acestora. Acest mod de a privi lucrurile nu are consistență pentru domeniul juridic în sine, dar are o mare importanță pentru cercetările și intervenția programată în domeniul social circumscris criminologiei, și are relevanță foarte mare pentru practicienii în probațiune.
Privind conceptul de recidivă așa cum l-am prezentat mai sus, tema lucrării noastre va putea avea mai mult sens și pentru consilierii de probațiune și cercetătorii din acest domeniu cu specializarea în drept, deoarece nu restrângem înțelegerea recidivei doar la persoanele care au primit o a doua condamnare pentru o altă infracțiune. Astfel, recidiva privită în sens stric al condamnării unei persoane pentru o nouă faptă comisă ar reduce obiectul de investigație la aproximativ 3 % din totalul de infracțiuni comise, ceea ce este o reducție periculoasă. De altfel, așa cum se cunoaște din activitatea curentă, în cadrul serviciilor de probațiune există cazuri de clienți – fie pentru referate, fie în supraveghere – despre care există informații din alte surse că au mai comis infracțiuni sau comit în continuare, fără a fi cercetate de către poliție, sau fără ca aceste infracțiuni cercetate să se finalizeze cu vreo pedeapsă. De exemplu, în cadrul S.P. Argeș, un client care a finalizat supravegherea în 2006, a comis pe perioada termenului de încercare alte două fapte de furt (infracțiune pentru care a fost condamnat inițial), dar ambele dosare s-au finalizat fără să primească vreo pedeapsă – a fost scos de sub urmărire penală prin diferite metode care nu pot fi prezentate în acest context. Aceste două fapte au fost mărturisite consilierului de probațiune în cadrul ședințelor de supraveghere lunară – afectând, astfel, evaluarea riscului de recidivă estimat inițial în planul de supraveghere. Aceasta în ciuda faptului că nu s-au primit documente oficiale care să ateste că clientul este pe cale să primească vreo nouă condamnare pentru a putea fi considerat recidivist conform definiției codului penal.
Factori de risc
În cadrul cercetărilor criminologice în domeniul carierei infracționale a fost introdus un termen mediu pentru înțelegerea și explicitarea conceptului de risc de recidivă și anume factorii de risc. Aceștia reprezintă factori anteriori care cresc riscul ca un anumit eveniment să se producă. „O discuție este necesară pentru a sublinia dacă factorii de risc sunt indicatori/simptome sau posibile cauze ale comportamentului infracțional. Spre exemplu, mulți dintre infractori au prieteni delincvenți, dar este imposibil de apreciat dacă au acești prieteni pentru că sunt infractori sau sunt infractori, deoarece au astfel de prieteni. Unii factori de risc pot fi atât cauze, cât și indicatori.” În acest context, putem aminti studiul realizat de Farrington, Human development and criminal careers care arată că există variații simultane ale tendinței antisociale cu variabila consumul de alcool, iar consumul de alcool poate să amplifice tendințele antisociale. Consumul de alcool este considerat atât cauză a tendinței antisociale, dar și indicator al acesteia.
În cazul corelațiilor dintre două sau mai multe variabile dependente, distincția dintre cauze și indicatori este una dificil de realizat. Acest mod static de studiere a relației dintre o variabilă independentă și una dependentă în cadrul cercetărilor criminologice, a fost abandonată lăsând locul, treptat, unei abordări interacționiste. Astfel că, deși cercetătorii folosesc o anumită ordine în prezentarea factorilor de risc, din considerente didactice, cei mai mulți admit că interacțiunea complexă dintre aceștia și comportamentul uman. Și, de aceea, pentru a evita criticile legate de cauzalitate (noțiune extrem de criticată mai ales în cadrul abordărilor de natură postmodernistă a științei), se utilizează frecvent noțiunea de corelație, o noțiune mult mai neutră din acest punct de vedere.
Cei mai importanți factori de risc ai recidivei luați în discuție în literatura de specialitate actuală sunt considerați vârsta și numărul de condamnări anterioare. De asemenea, alți factori de risc corelați cu recidiva considerați relevanți sunt:
vârsta la prima condamnare;
tipul de infracțiune pentru care este condamnat;
sexul condamnatului.
În anumite studii, pe lângă indicatorii de istorie infracțională, există și o serie de variabile sociale care se corelează în unele cazuri cu recidiva, cum ar fi: statusul marital, situația locuirii, abuzul de droguri/alcool, probleme de relaționare etc.; altele arată că tulburările psihice, în special psihopatiile, pot fi raportate la starea de recidivă. Alți cercetători au găsit o serie de factori de risc cu impact asupra recidivei:
impulsivitatea
coeficient de inteligență scăzut
metode de educare
familii destrămate și conflicte familiale
părinți condamnați
deprivarea socio-economică
factorii educaționali-școlari.
Așa cum am spus mai sus, riscul este în genere înțeles ca producere a unui eveniment negativ tradus prin cuvinte ca: suferință, durere, pagubă etc. Centrul de greutate a predicției riscului a fost, prin urmare, factorul de risc, și anume acel factor personal, social, situațional etc. care ar conduce la producerea acelui eveniment. Din păcate, această percepție nu a fost echilibrată pe măsură prin studii asupra factorilor inhibitori sau protectivi care ar putea împiedica producerea evenimentelor nedorite. În general, factorii protectivi sunt opuși factorilor de risc și generează o scădere a riscului de recidivă. Există unele cercetări care arată că în procesul de desistare a infractorului acționează o serie de factori dintre care cei mai importanți se raportează la: încheierea unei căsătorii, schimbarea domiciliului. Iar altele arată că cele mai importante motive de renunțare la cariera infracțională au fost: lungimea sentințelor cu închisoarea, relațiile cu femeile, obținerea unor locuri de muncă satisfăcătoare și îmbătrânirea.
Factorii de risc sau protectivi prezentați mai sus pot fi analizați și din perspectiva dinamicii lor, astfel unii dintre aceștia au un caracter constant, nemodificabil, iar alții sunt de natură a putea fi modificați în procesul de executare a pedepsei sau de reintegrare socială. Prima categorie de factori poartă denumirea de factori statici, iar a doua categorie cuprinde factori dinamici. Unii cercetători au structurat factorii statici și dinamici încercând să discearnă cei mai importanți dintre aceștia astfel:
Predictori statici
vârsta;
istoria infracțională: antecedentele penale, supravegherea. Executarea unor pedepse privative de liberate, condamnările anterioare;
istoria comportamentului anti-social: antecedente penale, condamnări anterioare, abuzul de substanțe, comportament agresiv, probleme comportamentale acasă sau la școală, prieteni delincvenți;
factori familiali: infracționalitate – comportament anti-social, abuzul de substanțe al părinților sau fraților;
factori familiali: practici de creștere a copilului – lipsa supravegherii și a afecțiunii, conflict, abuz;
factori familiali: structura – separarea de părinți, familii destrămate și părinți foster;
sexul;
funcționarea intelectuală: scoruri la teste de inteligență, dificultăți de învățare, nivelul aptitudinilor de citire;
rasă: alb/de culoare, hispanic, indigen;
originea socială: statusul socio-economic al părinților (ocupația părinților, educația sau venitul părinților).
Predictori dinamici:
personalitate antisocială / sociopată / psihopată, tulburări de personalitate sau indicii despre o gândire egocentrică;
grupul de prieteni: socializarea cu alți infractori;
nevoi criminogene: atitudini anti-sociale, modul de petrecere a timpului liber, educația, statutul ocupațional, autoritatea, comportament inadecvat în penitenciar;
conflicte interpersonale: conflicte în familie, conflicte cu alții;
probleme personale: anxietate, depresie, nevroză, stimă de sine scăzută, antecedente psihiatrice, episoade psihotice, tentative de sinucidere;
realizări sociale: status marital, nivelul educației, istoria locurilor de muncă, venitul, mobilitatea spațială;
abuzul de substanțe: abuz de alcool sau drog.
Predicția actuarială vs. predicția clinică
În cadrul cercetărilor criminologice au fost utilizate două tipuri de metode: actuarială și clinică. De-a lungul timpului, după cum vom vedea în capitolul următor, au existat mai multe etape în privința evaluării riscului de recidivă, în aceste etape specialiștii folosind separat, metoda acutarială, clinică sau combinându-le. Amândouă abordările aduc beneficii cercetărilor în domeniu, dar, în același timp, sunt vulnerabile la diferite critici.
Predicția de tip actuarial se bazează pe o „analiză statistică prin care comportamentul unei persoane este estimat după cum alții, aflați în aceleași circumstanțe sau cu trăsături personale similare, au reacționat în trecut. Prin urmare, comportamentul individului este estimat în baza unei raportări la un grup de persoane ce prezintă similarități.”
Critica cel mai des amintită pentru a combate această abordare se referă la imposibilitatea transferării raționamentelor de la nivel de grup la nivel individual. De asemenea, este reclamată ca o abordare ce se pretinde științifică, dar care se folosește uneori de date care pot fi ușor puse la îndoială. O astfel de critică este ridicată de către K. Hines care susține că „pericolul este reprezentat de posibilitatea de a ne baza pe date care par de încredere și științifice, dar care la o investigare amănunțită se arată departe de a fi riguroase”. Haines oferă ca exemplu datele cu privire la condamnările anterioare prezentate de către Criminal Records Office, care sunt cel puțin nesigure din punctul său de vedere, dar joacă un rol foarte important în abordările predictive de evaluare a riscului.
De asemenea, cele mai multe dintre instrumentele statistice de estimare a riscului de recidivă conțin factori statici ce nu pot fi influențați în viitor, în acest fel fiind inutilizabil în eventuala intervenție viitoare pentru reducerea riscului. O dificultate importantă în utilizarea instrumentelor actuariale provine din aceea că la infractorii primari riscul nu poate fi evaluat în mod corect, deoarece instrumentele de acest tip se bazează pe antecedentele penale. Instrumentele actuariale devin mai puțin utile și în cazul infracțiunilor care se produc cu o frecvență scăzută, deoarece frecvența infracțiunilor foarte grave este mică, chiar și în rândul infractorilor care au o istorie infracțională cu astfel de fapte.
Un alt tip de acuzație îndreptățită ce poate fi adusă instrumentelor de evaluare a riscului de natură actuarială, în special utilizate în cadrul justiției pentru minori, se bazează pe faptul că această abordare are „tendința de a instituționaliza și exagera formele de discriminare existente”. Bazându-se pe aprecierea că tinerii de culoare sunt condamnați la o pedeapsă custodială mult mai devreme în cariera lor infracțională decât tinerii albi, acest indicator capătă o importanță exagerată care determină ulterior rata condamnărilor. Astfel că tinerii de culoare se găsesc în situația de a nu beneficia de anumite tipuri de sancțiuni care sunt la dispoziția instanțelor, de natură comunitară (probation order), deoarece aceștia reprezintă un risc ridicat de recondamnare.
În cadrul predicției clinice se utilizează ca principiu raportarea a comportamentului uman pornind de la ideea că cel mai bun predictor al comportamentului viitor este comportamentul trecut. „Metoda evaluării clinice este un instrument esențial de diagnosticare folosit în evaluarea sănătății mentale. Este o evaluare individuală a factorilor de personalitate și situaționali, considerați a fi relevanți în apariția comportamentelor riscante și a interacțiunii dintre acești factori.” Această metodă individuală de evaluare a riscului este asemănătoare metodelor de evaluare din asistența socială și managementului de caz utilizând ca tehnici de lucru interviul, observația și documentarea, tehnici ce sunt destinate să colecteze informații sociale, personale și de mediu cu privire la persoană. Evaluarea clinică a riscului a fost frecvent folosită în perioada experimentală a serviciilor de probațiune din România (Cluj, Argeș, Dâmbovița, București) și în activitatea de evaluare a riscului pentru persoanele supravegheate după crearea unui sistem de probațiune la nivel național. Această evaluare folosește raționamentul profesional, bazat pe cunoștințe, abilități profesionale, auto-evaluarea infractorului, observația și experiența în domeniu.
Avantajele acestei metode sunt evidente și se raportează la următoarele aspecte: colectează informații cu privire la nevoile, motivația și atitudinile persoanei, prin aceasta oferind sugestii utile pentru intervenția specializată; anticipează răspunsul persoanei la un anumit tratament sau program; încorporează în analiză și elemente ce țin de mediul sau contextul situațional în care s-a comis fapta.
Metoda clinică de estimare a riscului de recidivă este criticată totuși pentru gradul scăzut de acuratețe al evaluării rezultate din cauza subiectivismului inerent oricărei relații profesionale concrete. Capacitatea de predicție a metodei este considerată slabă de către mai mulți autori, recomandându-se utilizarea sa numai în completarea estimării statistice. Blackburn identifică o serie de surse de eroare care pot distorsiona calitatea estimării clinice. Printre acestea, el enumeră factorii personali specifici specialistului sau infractorului, cum ar fi vârsta, sexul, clasa socială, experiența sau stilul specialistului, atitudini și valori care pot să conducă la concluzii subiective. O altă critică frecventă constă în aceea că rezultatele metodei depind, în mare măsură, de calitatea interacțiunii dintre practician și persoana al cărui comportament se evaluează. Concluziile analizei pot fi distorsionate de capacitatea fiecărui participant de a comunica sau de a lăsa o impresie bună.
Surse de eroare. Deoarece fiecare dintre metode are neajunsurile și avantajele sale, este recomandată o abordare holistică în evaluarea riscului de recidivă. Așa cum am spus deja, ambele metode sunt failibile și determină o serie de erori, dintre cele mai importante referindu-se la: informații insuficiente, subiectivismul practicianului, tendința clienților de a se prezenta într-o lumină favorabilă, utilizarea unei singure forme de predicție.
Informațiile insuficiente asupra unui client pot determina concluzii false cu privire la riscul de recidivă pe care acesta îl prezintă la un moment dat. Această problemă este cu atât mai dificilă în cazul infractorilor care se află la prima faptă. Inexistența antecedentelor penale sau a altor documente oficiale referitoare la comportamentul trecut al persoanei, ar putea conduce la o creștere a riscului de predicție negativă falsă. Informații cu privire la comportamentul trecut al subiectului sunt obținute de obicei din cazierul judiciar. Acesta, însă, nu prezintă decât o cifră oficială a infracționalității, care nu coincide cu amploarea fenomenului în realitate. Multe infracțiuni nu sunt declarate la poliție, multe dintre cele raportate la poliție rămân fără autor cunoscut, doar o parte dintre cele cu autor cunoscut ajung la parchet și se finalizează cu o condamnare care, apoi, să fie consemnată în cazierul judiciar. Prin urmare, există o mare probabilitate ca cineva să fi comis fapte penale în trecut, dar fără ca acestea să ajungă la cunoștința poliției sau fără ca autorul să fi suferit o condamnare. Astfel, din datele cazierului judiciar, poate să rezulte că subiectul nu a mai comis fapte penale, dar acesta să aibă deja un pattern infracțional bine consolidat. Pe de altă parte, trebuie luate în calcul și predicțiile falșilor pozitivi, care prezic apariția comportamentului negativ (de exemplu violența), dar care în mod repetat nu apar în realitate. Un astfel de exemplu poate fi cel al unui infractor, bărbat, în vârstă de 24 de ani, judecat pentru o infracțiune de furt, la care s-a evaluat un comportament violent în familie. Datorită acestui fapt, putem considera că există o probabilitate crescută a recidivei asociată cu un comportament violent, lucru care nu se verifică.
Deoarece procesul de evaluare clinic presupune interacțiunea dintre practician și client evaluarea riscului poate fi denaturată prin variatele surse de erori dependente de subiectivismul procesului de intervievare, observație și autoevaluare a infractorului. În acest sens, există riscul ca percepțiile și înțelegerea specialistului să fie distorsionate de mai mulți factori, cum ar fi: apartenența la o altă clasă socială, nivel de educație diferit, prejudecăți, experiențe traumatice personale etc. Toate aceste riscuri pot fi îndepărtate în cazul în care există o dublare a analizei clinice cu o analiză statistică, iar analizele de risc sunt supervizate de către o terță persoană.
„De cele mai multe ori, analizele de risc au loc în momente critice pentru infractori (întocmirea referatelor de evaluare, evaluarea socio-familială pentru liberare condiționată, stabilirea frecvenței întrevederilor persoanelor supravegheate etc.), iar concluziile acestora pot cântări greu în luarea unei decizii cu privire la gradul de libertate de care aceștia se vor bucura, ceea ce face ca mulți subiecți să depună eforturi considerabile pentru a face impresie bună sau a se pune într-o lumină favorabilă. Această tendință se poate concretiza în mai multe forme, de la interpretări distorsionate, până la construirea unor minciuni.”
Utilizarea unei singure forme de predicție poate duce la mai multe forme de eroare în aprecierea riscului de recidivă. În predicția actuarială sursele de eroare provin din limitele metodologice ale calculului statistic, precum și din cauza faptului că se iau în calcul doar factorii statici transferându-se concluziile de la nivel de grup spre nivel individual. Utilizând doar evaluarea clinică se trece în cealaltă extremă, accentuându-se importanța factorilor interni, ce țin de personalitatea infractorului, fără a le corela cu indicatorii statistici. Așa cum am afirmat, recomandabilă este utilizarea unor metode care să cuprindă atât evaluări clinice cât și predicții de tip auctorial.
Instrumente de evaluare a riscului de recidivă
În decursul timpului, cercetătorii din domeniul criminologiei au încercat să pună la dispoziție o serie de instrumente care să evalueze riscul de recidivă, astfel încât să aducă beneficii și îmbunătățiri atât practicienilor din domeniu (probațiune, penitenciar), cât și celor care trebuiau să i-a decizii în privința persoanelor care comit infracțiuni (magistrați, procurori). Aceste instrumente pot fi clasificate în trei generații conform unor criterii stabilite de către James Bonta după cum urmează: 1. gradul de obiectivitate; 2. structurarea acestora; 3. indicatorii cuprinși în analiză; 4. relevanța în activitatea de reabilitare.
Prima generație de instrumente de estimare a riscului de recidivă are în componență abordări de natură subiectivă realizate fără o structură rațional aleasă. Aceste instrumente sunt bazate pe analize realizate la data comiterii primei infracțiuni, dar depindea în mare măsură de persoana care realiza evaluarea. Persoane diferite puteau aprecia diferit probabilitatea ca un infractor să recidiveze.
„În această etapă se află sistemul penal român: nu se vorbește explicit despre riscul de recidivă, sunt utilizați indicatori nerelevanți sau într-o manieră neordonată (comportamentul la instanță sau în penitenciar, numărul de frați, ocupația părinților etc.). De asemenea, există în textul Codului penal actual o sintagmă care ridică numeroase probleme de interpretare: pericolul social al faptei. În mod concret, acest concept nu este explicitat undeva și doar practica instanțelor a schițat câteva dimensiuni ale acestuia. Din păcate, pericolul social se referă doar la faptele pentru care persoana este trimisă în judecată și este apreciat în funcție de gravitatea consecințelor lor, atât materiale, pecuniare, cât și psihologice. Frecvența cu care respectivele comportamente s-au manifestat în trecut, factorii personali, situaționali sau de mediu care au concurat la declanșarea și continuarea acestuia nu își au locul în ecuația de stabilire a pericolului social. Întreg raționamentul privitor la pericolul social se rezumă la fapta din dosar și nu la definirea largă și în context a pericolului pe care respectivul comportament îl mai reprezintă în prezent sau îl va prezenta în viitor. În cazul unei infracțiuni de furt calificat, pericolul social al faptei este apreciat în funcție de cuantumul sau valoarea bunurilor sustrase. Acesta este, însă, doar un fragment din puzzle-ul unei evaluări temeinice a pericolului social al faptei (sau al comportamentului). În luarea unei decizii de sancționare, magistratul mai trebuie să știe care este stabilitatea comportamentului în istoria persoanei, care sunt factorii ce interacționează cu acest comportament, care este frecvența acestuia etc. Având toate aceste informații, pe baza principiului comportamentul trecut anticipează comportamentul viitor ar putea să formuleze o evaluare clinică riguroasă asupra comportamentului individului.”
A doua generație de instrumente provine din America de Nord sau Canada unde există astfel de preocupări de mai bine de 30 ani. Pornind de la un studiul al lui Burgess din 1928 care stabilea o serie de factori relevanți în evaluarea recidiviștilor și acorda un punctaj, totalul încadrând apoi persoana la un nivel de risc, s-au creat o serie de instrumente și scale de evaluare a riscului în SUA. Toate aceste instrumente de evaluare a riscului de recidivă se bazau în proporție foarte mare pe factori statici, acest aspect fiind lipsit de relevanță pentru planificarea unei intervenții viitoare a serviciilor sociale.
La începutul anilor '90, utilizarea instrumentelor de predicție a recidivei s-a extins și în Europa. Marea Britanie a adaptat o serie de instrumente dezvoltate peste ocean. Unul dintre acestea a fost realizat de Copas și încerca să estimeze probabilitatea de recidivă a foștilor deținuți și pentru a fundamenta deciziile de liberare condiționată. Instrumentul dezvoltat de Copas a fost numit Offender Group Reconviction Scale (OGRS) și a fost elaborat în baza unui studiu asupra a 14 000 de foști deținuți și foști condamnați cu sancțiuni comunitare în anul 1990. Structura grilei de evaluare a riscului de recidivă cuprinde 6 predictori: 1. vârsta infractorului, 2. vârsta la prima condamnare, 3. sexul, 4. numărul sentințelor custodiale, 5. numărul de condamnări, 6. tipul de infracțiune. OGRS a fost creat pentru a asista ofițerii de probațiune în redactarea rapoartelor de evaluare pentru instanță, dar nu avea rolul să înlocuiască evaluarea consilierului de probațiune, ci doar să o asiste pentru o mai mare acuratețe.
Deși aceste instrumente și-au dovedit uneori utilitatea, există o serie de critici care li se adresează. Aceste critici susțin că instrumentele au fost construite pe baza unor populații deținuți ceea ce nu implică o relevanță mare pentru infractori care nu au ajuns în penitenciar; sau că nu se raportează la factorii protectivi, sau nu pot anticipa cu ce tip de infracțiuni pot recidiva persoanele evaluate etc. „Cea mai serioasă critică constă în faptul că aceste instrumente cuprind indicatori statici care țin de istoria infracțională a individului, ceea ce nu oferă direcții de acțiune în procesul de reabilitare”.
A treia generație de instrumente de evaluare a riscului de recidivă așează în prim plan conceptul de risc/nevoie, plecând de la prezumția că nevoile criminogene sunt indicatori ai riscului de recidivă și, reducând nevoile, scade, implicit, și riscul de recidivă. Cele mai multe instrumente ce aparțin acestei generații se numesc instrumente de evaluare risc/nevoie. Principalul avantaj al acestor instrumente se referă la faptul că în urma aplicării acestora se oferă modalități de intervenție pentru serviciile corecționale și stabilește dimensiuni ale evaluării eficienței acestora, după modelul:
Evaluarea nevoilor/riscului stabilirea obiectivelor intervenției implementarea programului evaluarea impactului (I. Durnescu, op. cit. p. 72)
Importanța celei de-a treia generații de instrumente constă în corelarea riscului de recidivă estimat cu intensitatea programelor de intervenție sau cu gradul de libertate ce trebuie restrânsă în beneficiul protecției publicului. „Demersul instituțiilor de reabilitare din actualul curent criminologic (al lui Something Works) este definit ca administrare a sentințelor penale într-o manieră legală, umană și eficientă, astfel încât cazurile cu risc scăzut de recidivă să rămână așa, iar cele cu risc înalt să fie incluse în programe de reabilitare pentru a li se diminua acest risc”.
Unul dintre instrumentele cele mai cunoscute și utilizate pe continentul european este Offender Assessment System – OaSys. El a fost dezvoltat de experții ai Ministerului Afacerilor Interne din Marea Britanie, dar apoi a fost adoptat și de alte țări cum ar fi Olanda. Instrumentul este împărțit în mai multe secțiuni. Prima secțiune cuprinde: date de identificare a cazului, informații despre comportamentul infracțional, analiza infracțiunii, evaluarea factorilor legați de comportamentul infracțional, sănătate și alte considerații. Riscurile ce sunt analizate în cea de-a doua secțiune sunt: riscul de producere a unei infracțiuni grave, riscul pentru copii, riscul pentru sine (sinucidere, autoflagelare, adaptabilitatea la mediul carceral și vulnerabilitatea) și alte riscuri (de evadare, de control, de încălcare a condițiilor de liberare temporară sau concediu penitenciar). Planificarea sentinței și a supravegherii include câteva formulare pentru elaborarea referatului de evaluare, planul inițial de executare, revizuirea planului și formularul de solicitare a informațiilor de la alte instituții. În ultima secțiune, infractorul are posibilitatea de a-și exprima propriile gânduri și perspective. (cf. Durnescu, op. cit., p. 75)
Estimarea riscului de recidivă pornește, ca și în cazul altor instrumente, de la principiul consacrat – cel mai bun predictor al comportamentului viitor este comportamentul trecut – motiv pentru care analiza comportamentului infracțional vizează culegerea de informații despre istoria infracțională. Analiza infracțiunii cuprinde un paragraf în care este descrisă infracțiunea după regula ce-când-unde-cum și referiri la existența unei arme sau a unei motivații sexuale. Un aspect important urmărit în această secțiune este și cel legat de victimă și consecințele infracțiunii asupra acesteia. În continuare, sunt vizate aspecte care acoperă motivația, factorii dezinhibitori (alcool, droguri, pornografie, probleme psihiatrice, evenimente traumatice – divorț, deces etc.), atitudinea infractorului față de faptă (dacă își acceptă responsabilitatea) și analiza unui eventual pattern de comportament. Factorii ce pot fi analizați în raport cu infracțiunea acoperă o arie largă de arii criminogene, cum ar fi: locuința, educația și locul de muncă, managementul financiar, relații sociale, stil de viață, consumul de droguri sau de alcool, echilibrul emoțional, abilități cognitive și comportament, precum și atitudini. Fiecărei arii dintre cele arătate mai sus îi corespund în medie 6 întrebări care analizează în detaliu amplitudinea unei eventuale nevoi. În planul de supraveghere sau planificarea sentinței, nevoile criminogene și circumstanțele comiterii faptei sunt exprimate sub forma unor obiective ce trebuie îndeplinite într-un anumit interval de timp, prin utilizarea unor metode și prin stabilirea clară a responsabilităților. De remarcat este că acest plan este completat cu aspecte ce vizează motivația de schimbare a subiectului, protecția victimei și elemente de discriminare. De asemenea, formularul cuprinde și o secțiune referitoare la cooperarea cu alte agenții/instituții. (cf. Durnescu, op. cit., p. 77)
Acest instrument își dovedește importanța atât pentru practicieni, dar și pentru management, deoarece se raportează cu succes la o serie de obiective stabilite de guvern: estimarea probabilității de recidivă; identificarea și clasificarea nevoilor criminogene; evaluarea riscului comiterii de fapte grave, riscul pentru sine și alte forme de risc; asistarea specialiștilor în managementul riscului; leagă evaluarea de planul de supraveghere și de planificare a sentinței etc. Pe baza concluziilor aplicării instrumentului, se pot apoi construi politici penale care să cuprindă aspecte relevante în vederea atingerii scopurilor instituționale.
EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ ÎN SISTEMUL DE PROBAȚIUNE ROMÂNESC
Dispoziții legale
Serviciile de probațiune au fost înființate în 2001 (un număr de 27) și 2002 (restul de 14 servicii) în baza OUG 92/2000, modificată prin Legea 129/2001. Această lege este fundamentul pe care s-a construit ulterior întregul sistem de probațiune românesc și ea stabilește atribuțiile legale ale serviciilor locale precum și dinamica dezvoltării acestora. Prin HG 1239/2000 s-a detaliat modalitatea de aplicare în practică a dispozițiilor OUG 92/2000 modificată prin Legea 129/2001. Ulterior prin diferite legi speciale (legea 211 – 2004, legea 275 – 2006) atribuțiile serviciilor de probațiune au sporit, fără a interveni modificări în ceea ce privește Regulamentul de aplicare 1239 – 2000. Precizări în acest sens au intervenit doar în cadrul protocoalelor de colaborare dintre Direcția de Probațiune și alte instituții implicate în aplicare diferitelor legi speciale, precum și în diferite documente emise de către Direcția de Probațiune, cum este Circulara privind referatele realizate de serviciile de probațiune în baza art. 484 CPP modificat.
În cadrul OUG 92/2000 modificată prin Legea 129/2001 între atribuțiile serviciului de probațiune, cele mai importante le reprezintă redactarea de referate de evaluare la solicitarea instanțelor de judecată și a organelor de urmărire penală și supravegherea persoanelor condamnate la o pedeapsă cu suspendare. Conform OUG 92/2000 modificată prin Legea 129/2001, consilierii de reintegrare:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art.863 alin.1 lit. a) – d) din Codul penal;
b) supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute în art.863 alin.3 lit. a) – f) din Codul penal;
c) supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în art.103 alin.3 lit. a) – c) din același Cod.
Ne vom raporta la activitatea de redactare a referatelor de evaluare solicitate de organele de urmărire penală sau instanțele de judecată și supravegherea persoanelor condamnate deoarece celorlalte atribuții stabilite prin OUG 92/2000 modificată prin Legea 129/2001 sau alte legi speciale în sarcina serviciilor de probațiune – cum ar fi desfășurarea de programe de resocializare în colaborare cu personalul socio-educativ din cadrul penitenciarelor, prevenția infracționalității, consilierea victimelor, referatele de evaluare pentru minorii învinuiți etc. – nu considerăm că ar fi potrivită sau recomandată activitatea de evaluare a riscului de recidivă.
În ceea ce privește dispozițiile OUG 92/2000, modificată prin Legea 129/2001, nu există nicio referință la evaluarea riscului de recidivă pentru vreo categorie de clienți. Aceasta în principal, deoarece în această lege sunt reglementate atribuții ale serviciului și nu se raportează la practică, nedetaliind modul în care ar trebui să fie realizate aceste atribuții. În acest sens, Regulamentul de aplicare a dispozițiilor OUG 92/2000, aprobat prin HG 1239 – 2000 intervine și descrie procedurile de urmat în realizarea atribuțiilor serviciului, precizând etapele și modalitățile de urmat în activitatea practică.
Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 descrie în secțiunea 2 (art. 6 – 15) procedura de urmat în redactarea referatelor de evaluare. În cadrul procedurilor stabilite, nu se fac referiri la aprecierea riscului de săvârșire a unor noi fapte penale decât pentru clienții aflați în supraveghere pentru care instanța de judecată solicită un referat de evaluare pe parcursul termenului de încercare și nu pentru inculpați. Conținutul referatului evaluare este inclus în 5 capitole după cum urmează: a) introducere; b) sursele de informații utilizate la întocmirea referatului; c) date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul; d) factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul; e) perspectivele de reintegrare în societate. La art. 12 și 13 se introduc anumite precizări diferențiate pentru realizarea referatelor pentru inculpați și pentru persoanele precizate la art. 1 din OUG 92 – 2000. Astfel, în cazul inculpaților, datele despre persoana acestora se referă la: trecutul infracțional; mediul familial și social; nivelul instrucției școlare și al pregătirii profesionale; comportamentul persoanei înainte și după comiterea faptei; factorii care au favorizat comportamentul infracțional; dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligațiile stabilite de instanța de judecată. În ceea ce privește clienții prevăzuți la art. 1 din OUG 92 – 2000, regulamentul stabilește că datele privind persoana acestora se referă la mediul familial și social, evoluția persoanei din punct de vedere educațional și profesional, comportamentul pe perioada supravegherii, precum și modul în care a executat obligațiile stabilite de instanța de judecată. În art. 14 se distinge iarăși între cele două categorii de clienți, prin referirea diferențiată la factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul. În privința inculpaților, acești factori se referă atât la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracțional, cât și la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestuia. În timp ce în privința persoanelor supravegheate acest capitol va cuprinde și referiri privind riscul de săvârșire din nou a unor infracțiuni și riscul pentru siguranța publică, precum și riscul de sinucidere sau de autovătămare.
Pornind de la aceste distincții făcute în textul HG 1239/2000, în practica serviciilor de probațiune au apărut mai multe tipuri de abordare. În serviciile unde majoritatea consilierilor au avut la bază ca pregătire dreptul, iar experiența profesională în domeniul probațiunii la nivelul anului 2001 – 2002 nu era una bogată, practica a fost una restrictivă, în sensul că au interpretat art. 12, 13, 14 în sensul că nu trebuie să existe nicio referință la riscul de recidivă în referatele pentru inculpați redactate la solicitarea instanțelor de judecată și organele de urmărire penală. De asemenea, o altă dezbatere pe această temă a fost prilejuită de termenul de risc de recidivă, considerându-se că, în sens juridic, prin recidiva unui client se înțelege doar condamnarea sa într-un dosar penal ulterior celui pentru care este cercetat. Mulți dintre inculpați, aflându-se pentru prima oară în atenția instanțelor de judecată, nu pot fi considerați recidiviști, chiar dacă există informații că au săvârșit alte fapte (pentru ele întocmindu-se dosare penale). Lipsa unor condamnări definitive pentru comiterea unor fapte penale, face imposibilă raportarea consilierilor de probațiune la recidiva clienților, fiind în acest sens o discriminare și o încălcare a prezumției de nevinovăție. Pentru a nu forța interpretările în această direcție a discriminării și a încălcării principiilor de drept, s-a optat pentru termenul de „risc de a comite o altă faptă de natură penală”. Chiar și în aceste condiții, practica în serviciile de probațiune a rămas neunitară. Așa cum am precizat în capitolul II, 1 „Conținutul conceptului de risc de recidivă”, în prezenta lucrare, riscul de recidivă se raportează la riscul persoanelor de a comite alte infracțiuni, fie că sunt constatate și tratate în acest sens de autorități, fie că sunt doar mărturisite și neîncadrate de vreo autoritate îndreptățită în acest sens.
Putem aprecia că, deși au existat între timp precizări atât în ghidurile de bune practici, cât și în circularele Direcției de Probațiune, practica în unele servicii s-a menținut bazându-se pe interpretarea restrictivă a acestor texte de lege. Există și o altă abordare, care susține că raportarea la nivelul riscului de recidivă pentru inculpați poate ajuta în evaluarea perspectivelor de reintegrare în societate, referatul de evaluare căpătând astfel mai multă coerență și consistență. Această abordare ține seama de faptul că, deși textul legii nu precizează în mod expres că riscul de recidivă poate fi evaluat și consemnat în cadrul referatului pentru inculpați, nici nu se interzice acest lucru în mod expres. Fructificând experiența serviciilor de probațiune experimentale, a consultanților occidentali angajați în proiectul „Probațiunea în România” unele servicii de probațiune (ex. S.P. București și S.P. Argeș) au considerat că referințele la riscul de recidivă pot ridica gradul coerență al unui referat și calitatea evaluării inculpaților și au continuat să includă referințe de acest tip în referatele de evaluare pentru inculpați.
Odată cu modificarea art. 482 Cod Procedură penală, care prevedea înlocuirea anchetei sociale pentru cauzele cu minori cu referatele de evaluare, Direcția de Probațiune a încercat să clarifice anumite aspecte în privința întocmirii diferențiate a referatelor de evaluare, pentru minorii învinuiți și pentru inculpați, emițând Circulara nr. 44341 din 30.03.2007. Această circulară cuprindea recomandări cu privire la două aspecte: a) Aplicarea noilor prevederi legale, pentru a asigura o practică unitară în cadrul serviciilor de probațiune și pentru a adapta aceste prevederi la metodologia de lucru deja existentă în servicii; b) Competența teritorială a serviciilor de probațiune în vederea întocmirii referatelor de evaluare. În acest document nu se precizează nimic referitor la aprecierea riscului de recidivă pentru inculpați, în timp ce pentru minorii învinuiți nu există niciun fel de posibilitate de apreciere a vreunui risc, atâta timp cât aceștia nu au măcar calitatea de inculpat. Nu toate aspectele administrative și de procedură au fost lămurite în această circulară, Direcția de Probațiune revenind cu o nouă circulară privind uniformizarea practicii nr. 51358 din 03.05.2007. Recomandările Direcției în acest document re refereau la: a) interpretarea unitară a art. 482 din Codul de Procedură Penală: persoanele cărora se aplică prevederile acestui articol, organele care pot solicita referat, faza procesuală a solicitării, sancțiuni, termene; b) stabilirea competenței serviciilor de probațiune în cazul solicitării de referate de evaluare pentru copiii străzii; c) întocmirea rapoartelor de evaluare pentru minorii care au săvârșit o faptă penală, dar nu răspund penal; d) imposibilitatea întocmirii referatului de evaluare în lipsa inculpatului major. Totuși nici în această recomandare nu există referiri la posibilitatea evaluării riscului de recidivă pentru inculpați, lăsând astfel posibilități de interpretare.
În privința activității de supraveghere HG 1239/2000 prevede că riscul de recidivă va fi stabilit în cadrul Planului de supraveghere într-un capitol separat. Art. 22 lin. 2 prevede că planul de supraveghere „va include un capitol distinct privind nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate și riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni sau al punerii în pericol a siguranței publice. La evaluarea riscului se ține cont și de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului constituie o activitate permanentă, orice modificări intervenite fiind consemnate în dosarul de supraveghere de către consilierul responsabil de caz.” După cum se observă, nu pe precizează nicio modalitate sau tehnică de evaluare a riscului de recidivă, pentru realizarea acesteia fiecare serviciu de probațiune și-a constituit propria practică. După cum vom arăta în capitolul III, 3, precizările privind modalitatea de evaluare a riscului în planul de supraveghere vor fi promovate de către Direcția de Probațiune prin ghiduri de bune practici.
Modalități practice de evaluare a riscului utilizate în diferite stadii de dezvoltate a sistemului de probațiune românesc
Perioada experimentală. Practica S.P. Argeș. În perioada 1997 – 2001, Ordinele Ministrului Justiției prin care se înființau serviciile de probațiune experimentale în diferite județe cum ar fi Arad, Cluj, Iași, Vrancea, Argeș, Dâmbovița, București, Timișoara, nu precizau aspecte ce țin de practica pe care serviciile respective urmau să o desfășoare. În absența oricărei dispoziții în acest sens, activitățile desfășurate în cadrul serviciilor au urmat modelul practicilor promovate de către consultanții britanici în cadrul proiectului „Probațiunea în România”. Aceștia au fructificat atât experiența proprie, cât și documente ce reglementau practica propriu – zisă, încercând să nu impună o anumită manieră de lucru, ci prin colaborare locală, fiecare serviciu să ajungă la cele mai bune metode și tehnici de lucru pentru a face față cu bine provocărilor ce presupuneau apariția unei noi instituții în peisajul social românesc. Pentru a putea înțelege mai exact această situație, vom prezenta pe scurt exemplul S.P. Argeș. În cadrul Serviciului Experimental de Probațiune, consultantul Liz Early a încercat să modereze propunerile consilierilor de probațiune în vederea stabilirii celei mai bune abordări în ceea ce privește redactarea de referate către instanțele de judecată, supravegherilor clienților și asistării acestora precum și colaborării strânse între parchete și serviciu în privința cauzelor cu minori. Folosindu-se de prezentări multiple, de exemple și dezbateri, în cadrul echipei s-a reușit crearea unei practici relevante în ariile de lucru amintite mai sus. În ceea ce privește evaluarea riscului de recidivă, consultantul britanic a menționat modalitățile de apreciere folosite în special în cadrul Youth Offending Team, Wirrall, precum și în documentele amintite mai sus. De asemenea, au fost cuprinse în dezbateri aspecte ce țin de modalitatea redactării referatelor, de scopul referatelor de evaluare, de aprecierea asupra gravității infracțiunii comise de clienți și de stabilirea riscului pentru ordinea publică și de recidivă. Activitatea de evaluare a riscului de recidivă a fost inclusă în pregătirea consilierilor în ceea ce privește redactarea referatelor de evaluare, precum și în pregătirea pentru supravegherea clienților în comunitate. Evaluarea riscului de recidivă a fost contextualizată, legată fiind de scopul pentru care se redactează referatele de evaluare și se realizează supravegherea infractorilor în comunitate. Mai exact, de creșterea calității referatelor de evaluare prin furnizarea către instanță a unor aprecieri profesionale referitoare la nevoile criminogene și la influența acestora asupra comportamentului infractorului precum și la planificarea unei intervenții eficiente pentru clienții condamnați în comunitate raportând nevoile criminogene și nivelul riscului de recidivă al unui client la gradul de intensitate a intervenției. În esență, activitatea de evaluare a riscului de recidivă pornea de la principiul că manifestarea unui comportament trecut este un predictor important asupra comportamentului viitor în cazul unui client. În acest context, redactarea unui referat de evaluare constituie o evaluare mai largă asupra unei persoane care a săvârșit fapte penale, iar evaluarea riscului de recidivă este doar o parte a acestei complexe evaluări. De asemenea, o idee importantă în cadrul stabilirii practicilor în perioada experimentală se raportează la procesul de evaluare a riscului care trebuie să fie unul continuu pe perioada supravegherii persoanelor condamnate în comunitate, însă nu este vorba de vreo știință exactă și nici de a propune garanții ferme cuiva asupra evaluărilor realizate. Analiza asupra riscului de recidivă în cazul clienților pentru care instanța a solicitat un referat de evaluare s-a raportat și la modalitățile cele mai bune de reducere a acestui risc, punându-se în balanță efectele unei sentințe custodiale asupra comportamentului infractorului cu cele ale unei sentințe comunitare. În cea ce privește estimarea riscului de recidivă, existau două dimensiuni: a) natura și gravitatea unei posibile viitoare infracțiuni, b) probabilitatea ca fapta să se producă. O problemă delicată în aprecierea riscului unei persoane pentru care instanța a solicitat referat de evaluare poate fi pusă în următorii termeni: „Cum poți evalua riscul atunci când nu ai avut decât una sau două întâlniri cu clientul?” Rezolvarea acestei dificultăți se face prin utilizarea cunoștințelor profesionale și a expertizei pentru a extrage de la client informații relevante care să poată creiona propria judecată asupra cazului, având în minte că evaluarea realizată produce consecințe pentru persoana evaluată. Pentru ca judecata implicată în evaluarea riscului să fie cât mai exactă, este nevoie să fie indicați factorii de risc ai persoanei și așezați în contextul social și personal al respectivului client. Pentru a fi identificați mai corect factorii de risc poate fi utilizată o listă de verificare în acest sens. În momentul identificării riscului, se pune problema diminuării acestuia în cadrul unei intervenții de natură comunitară sau custodială. În cadrul deciziilor comunitare, se adoptă pentru clienți programele de lucru și strategiile pentru supravegherea lor în așa fel, încât riscul să se diminueze.
Acesta este pe scurt modalitatea găsită în cadrul Serviciului Experimental de Probațiune Argeș de a identifica și de a stabili un nivel al riscului de recidivă pentru diferiți clienți aflați în evidențele serviciului. Practica aceasta nu a fost singulară, și alte servicii experimentale desfășurau activități de evaluare a riscului de recidivă pentru inculpați, spre exemplu la S.E.P. Cluj, București, Iași sau Dâmbovița (ultimul serviciu beneficiind de pregătirea furnizată de același consultant).
După 1 septembrie 2001 când au luat ființă primele 26 de servicii de probațiune în baza OG 92/2000, Direcția de Probațiune și-a propus ca obiectiv să implementeze o practică unitară la nivel local. Acest lucru a rămas un deziderat. În ciuda eforturilor comune ale Direcției de Probațiune manifestat prin programe educaționale complete pentru toți consilierii de probațiune, editarea de ghiduri de bune practici, întâlniri regionale și naționale multidisciplinare, fiecare serviciu local a dezvoltat o practică diferită în ceea ce privește aspecte importante ale activității de probațiune. Evaluarea riscului de recidivă s-a făcut în toate serviciile de probațiune pentru clienții aflați în supraveghere, deoarece era o obligativitate legală, art. 22 alin. 2 din HG 1239/2000 arătând acest lucru în mod expres, ca și anexa 2 din același act normativ. În ceea ce privește efectuarea referatelor de evaluare, practica din perioada experimentală nu s-a impus la nivelul întregii țări. Modalitatea de evaluare a riscului de recidivă nu a fost nici ea unitară și varia de la serviciu la serviciu, neexistând o metodologie oficială sau vreun instrument recomandat în acest sens de către autoritatea în cauză, Direcția de Probațiune. Dincolo de recomandările realizate în ghidurile de bune practici (a căror analiză va face obiectul capitolului următor) editate de Direcția de Probațiune, putem afirma fără să greșim că nu a existat un instrument testat sau validat pentru uzul serviciilor până în anul 2006
În urma centralizării răspunsurilor la două întrebări în privința evaluării riscului, în cadrul a 19 servicii – alese după regiunea geografică, toate situate în sudul țării – a reieșit un tablou asimetric. Cele două întrebări au fost adresate șefilor de serviciu cu scopul de a obține un punct de vedere autorizat și se refereau la modalitatea de evaluare a riscului pentru inculpați și pentru persoanele supravegheate:
Evaluați riscul de recidivă pentru inculpați? Sau vă mențineți strict pe prevederile regulamentului 1239/2000?
În capitolul risc din planul de supraveghere folosiți vreun instrument, tehnică, metodologie etc. de apreciere a riscului de recidivă? Dacă răspunsul e da, vă rog să prezentați doar în câteva cuvinte.
Din analiza răspunsurilor, se poate observa că unele servicii nu folosesc deloc referințe la riscul de recidivă în cadrul referatelor de evaluare, altele au evaluat riscul, dar au renunțat din diferite motive, iar alte servicii fac mențiuni cu privire la risc doar în cazul inculpaților majori. Între cele 19 servicii, 3 dintre acestea au fost servicii experimentale (Argeș, Dâmbovița, București – în ordinea cronologică a înființării), dar niciunul nu are în prezent o practică similară în privința evaluării riscului de recidivă la inculpați, deși au avut imput similar în privința pregătirii teoretice și practice în cadrul proiectului „Probațiunea în România”. Pe de altă parte, se poate observa că, în privința evaluării riscului de recidivă pentru persoanele supravegheate, toate serviciile care au răspuns folosesc aceeași metodă, deși o descriu în modalități distincte, și anume metoda clinică bazată pe analiza factorilor de risc și a celor protectivi. În tabele de mai jos putem urmări aceste diferențe similarități.
Tabel 1 – răspunsuri referat de evaluare
Evaluați riscul de recidiva pentru inculpați? Sau vă mențineți strict pe prevederile regulamentului 1239 / 2000?
Tabel 2 – răspunsuri supraveghere
În capitolul risc din planul de supraveghere folosiți vreun instrument, tehnică, metodologie etc. de apreciere a riscului de recidivă? Dacă răspunsul e da, vă rog să prezentați doar în câteva cuvinte.
Așa cum se observă și din tabelul 2 de mai sus, unele servicii (Dolj, Olt) folosesc un instrument de diagnoză (vezi Anexa 2), introdus în 2006 în cadrul proiectului desfășurat de Direcția de Probațiune cu partenerii olandezi (Matra). Acest instrument de diagnoză are menirea de a evalua nevoile criminogene ale persoanelor supravegheate, în acest fel asistând consilierul de probațiune în planificarea intervenției viitoare.
Pregătirea consilierilor pentru activitatea de evaluare a infractorilor. Ghiduri de bune practici
Studii independente. În vederea formării profesionale a consilierilor de probațiune, direcția de resort din Ministerul Justiției a organizat mai multe cursuri de instruire teoretică și practică. În urma desfășurării acestor cursuri, s-au editat mai multe ghiduri de bune practici în domeniile considerate esențiale pentru dezvoltarea inițială a consilierilor – referatele de evaluare, supravegherea în comunitate, managementul serviciilor, dezvoltarea comunitară și evaluarea serviciilor. Înaintea editării acestor ghiduri, studiile și materialele editate despre probațiune erau foarte puține, iar aceste ghiduri au acoperit un gol în acest sens. Totuși, printre puținele studii tipărite se află și cel coordonat de S. Poledna, Probațiunea în România, redactat de către un colectiv care a avut contact direct cu probațiunea, fie lucrând în cadrul Serviciului experimental de probațiune din Cluj, fie în Direcția de Probațiune. În cadrul acestui volum, este cuprins și un material despre referatele de evaluare, în care este descrisă în amănunt practica serviciului din Cluj în privința redactării referatelor de evaluare. Parcurgând etapele conceperii și redactării referatelor de evaluare, se observă că, în practica serviciului, evaluarea riscului era o activitate curentă. Deși nu exista la data respectivă niciun instrument de evaluare a riscului de recidivă validat pe o populație românească, consilierii de probațiune din Cluj considerau evaluarea riscului și motivarea sa în referatul înaintat instanței de judecată ca un lucru util. Conform practicii descrise, consilierii de probațiune, în urma interviurilor cu clienții și a cercetărilor asupra mediului comunitar de origine, trebuiau să poată răspunde la următoarele întrebări. „1. ce aspecte comportamentale pot conduce pe infractor la comiterea în viitor de noi infracțiuni, 2. cât de probabil este ca aceste infracțiuni să fie comise, 3. în ce condiții ar putea să fie comise, 4. cu ce consecințe pentru posibilele victime, 5. care va fi victima – victimele potențiale”. Deși nu afirmă direct că folosesc vreun instrument de evaluare a riscului de recidivă, sunt descrise mai multe tehnici și metode care pot ajuta consilierii să răspundă la întrebările de mai sus, și anume: O.G.R.S. (offender group reconviction scale) – instrument din a doua generație după Bonta, de care am amintit într-un capitol anterior și L.S.I. – R. (the level of service inventory – revised) un instrument din a treia generație dezvoltat și implementat în Canada. În același studiu, este prezentat chiar și modelul de referat de evaluare folosit de către Serviciul Experimental de Probațiune Cluj, din modelul arătat reieșind că evaluarea riscului de recidivă se realiza în mod curent și avea chiar un capitol separat. În acest capitol, consilierul de probațiune trebuia să stabilească riscul de recidivă, riscul de vătămare pentru public și riscul de autovătămare. Autoarea menționează, în același timp, și aspecte asupra cărora trebuie să se concentreze consilierul de probațiune pentru a putea stabili riscul de recidivă care se referă la: analiza infracțiunii și a carierei infracționale, dacă e cazul, factorii statici și dinamici care pot oferi informații asupra probabilității recidivei, atitudinea față de victimă și motivația pentru schimbare.
Tot în cadrul aceluiași volum coordonat de S. Poledna, este un alt studiu realizat de A. Deteșan care se raportează strict la evaluarea riscului de recidivă în activitatea de probațiune. După ce urmărește câteva modalități de evaluare a riscului de recidivă atât din punct de vedere teoretic (metode pe care le-am prezentat într-un capitol anterior II, 3) cât și raportat la practica serviciului experimental de probațiune din Cluj-Napoca, autoarea concluzionează că, pentru a realiza o evaluare de succes, trebuie realizată una de tip holistic „prin combinarea metodei clinice, care se bazează pe raționamentul profesional al evaluatorului și metodei actuariale prin care se face o predicție a probabilității de apariție a unui comportament la un individ prin comparație cu apariția comportamentelor la alții aflați în circumstanțe similare sau cu profile similare.”
Ghidurile de bune practici amintite la începutul capitolului au fost editate de către Direcția de probațiune din Ministerul Justiției tocmai în ideea de a clarifica metodologia de lucru în domeniile cele mai sensibile și de a ajuta consilierii de probațiune să-și completeze cunoștințele și abilitățile. În privința activității de evaluare a riscului de recidivă, două dintre ghiduri sunt de interes a fi menționate: Referatul de evaluare și Supravegherea și asistența persoanelor condamnate, precum și Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. Ghidurile tematice amintite au constituit punctul de plecare în definirea unor metodologii de lucru în cadrul unei instituții absolut nouă în peisajul justiției penale în România, cu atât mai mult cu cât ele au fost alcătuite de consilieri de probațiune, cu experiență practică relevantă. Astfel că, ele au servit cu succes acestui scop. Deși aceste ghiduri lasă loc la completări și îmbunătățiri, la data conceperii lor au constituit un îndreptar pentru consilierii de probațiune precum și o clarificare în măsura în care cadrul legal nu lămurea îndeajuns anumite aspecte. Acesta este și cazul activității de evaluare a riscului de recidivă. Cadrul legal nu prevedea nimic în privința evaluării riscului de recidivă pentru referatele de evaluare, iar Direcția de Probațiune nu a clarificat prin circularele și adresele emise in timp aspectul acesta. Totuși în ghidul de bune practici Referatul de evaluare, autorii se ocupă îndeaproape de prezentarea evaluării riscului, de metode și tehnici considerate eficiente în această activitate. Autorii constată că metoda care poate fi folosită în activitatea de evaluare a riscului este cea clinică, deoarece nu există în țara noastră scale de evaluare statistice, bazate pe cercetări asupra comportamentului infracțional. Această metodă clinică este discutată în termenii evaluării factorilor de risc, prezentându-se factorii de natură statică și cei dinamici și realizării unei ierarhizări în analiza individuală a clientului. Acești factori sunt apoi corelați cu factorii protectivi, considerați puncte forte ale clientului pe baza cărora se poate construi intervenția ulterioară de reducere a riscului. Pentru identificarea cât mai exactă a acestor factori, autorii propun în două anexe tabele în care sunt listate o serie de exemple ajutătoare. De asemenea, este atrasă atenția asupra unor aspecte delicate care ar putea avea consecințe nedorite privind clienții și anume ca o serie de clienți să fie considerați de risc și să fie supuși unei intervenții intensive pe baza unei predicții eronate sau alți clienți să fie evaluați fără risc, dar care ulterior să comită alte fapte de natură penală. Recomandările pentru a evita aceste erori se referă la:
„însușirea cunoștințelor și metodelor de evaluare a riscului;
aplicarea unitară a metodologiei (pentru fiecare client în parte, de către același consilier);
discutarea cazului cu colegii sau supervizorul”.
În 2004, a fost editat un manual de practică ce a reunit toate tematicile importante în activitatea de probațiune și au fost revizuite și aduse la zi cu informații noi și lămuriri suplimentare. În privința referatului de evaluare, se menține aceeași prezentare a evaluării riscului prin metoda clinică a stabilirii importanței și influenței factorilor de risc (statici și dinamici) și a factorilor protectivi asupra persoanei inculpate. Precizarea care se aduce în acest material se referă la nivelul riscului ce trebuie încadrat în unul din cele trei: scăzut, mediu (există risc, dar poate fi ținut sub control prin intervenție specializată) și mare (riscul este iminent).
O altă precizare importantă adusă de manualul din 2004 se raportează la noțiunea de motivație pentru schimbare. Se recomandă folosirea interviului motivațional și identificarea stadiilor motivației clientului pentru schimbare, așa cum au fost ele descrise de Prochaska și DiClemente în studiile lor asupra comportamentului adictiv. Se consideră utilă identificarea nivelului motivației clientului pentru schimbare, deoarece corelată cu nivelul riscului de recidivă ne ajută la estimarea perspectivelor de reintegrare în societate.
Spre deosebire de activitatea de întocmirea a referatelor de evaluare pentru inculpați, unde cadrul legal nu prevede expres evaluarea riscului de recidivă, în activitatea de supraveghere în comunitate, evaluarea riscului de recidivă este un proces continuu și este prevăzut în mod clar în cuprinsul art. 22, alin. 2 din HG 1239/2000. Astfel că ghidul de bună practică pe tema supravegherii în comunitate a luat în discuție acest aspect, considerând că evaluarea riscului privește atât recidiva, cât și conceptul de periculozitate, precum și riscul pentru autovătămare. Autorii ghidului arată că în evaluarea generală a persoanei condamnate, în vederea completării capitolului III din planul de supraveghere, se raportează la: indicatori generali de risc (factori statici); indicatori specifici de risc (factori dinamici); factori protectivi; față de cine există risc; ce fel de risc există; nivelul riscului (scăzut, mediu, mare); obiectivele planului de intervenție (în vederea micșorării riscului). Foarte important de precizat în acest context este aspectul ridicat de autorii ghidului referitor la corelarea nivelului identificat de risc de recidivă cu intensitatea intervenției sociale, precum și orientarea acestei intervenții către acoperirea nevoilor criminogene. Din această concepție a intervenției psiho-sociale creată pentru diminuarea riscului de recidivă, se relevă și scopul principal al muncii de reintegrare și supraveghere, și anume, scăderea riscului de a comite fapte de natură antisocială a persoanelor supravegheate.
În cadrul Manualului de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii din 2004, este prezentată evaluarea riscului de recidivă tot în baza aceleiași metode de tip clinic, prin raportare le factorii de risc (dinamici și statici) și protectivi. Numai că, în acest material se insistă asupra evaluării de tip calitativ – „ceea ce înseamnă că fiecărui factor trebuie să i se aprecieze și determine ponderea și semnificația pe care o au în raport cu comportamentul infracțional”. Și se insistă asupra a ceea ce am definit mai sus ca fiind raționament profesional – importante fiind „cunoștințele de care dispune consilierul și experiența sa practică”.
Am considerat ca fiind deosebit de relevantă această incursiune în materialul prezentat în ghidurile de bune practici din două motive:
a) deoarece ele sunt alcătuite de consilieri de probațiune cu experiență practică importantă, care s-au confruntat cu dificultățile implementării OG 92/2000 și ale HG 1239/2000;
b) au girul Ministerului Justiției prin direcția de profil, care este, conform legii, cea care controlează și coordonează activitatea serviciilor de probațiune locale.
Astfel, punctele de vedere luate în discuție, în special cu privire la activitatea de evaluare a riscului de recidivă în cadrul referatelor de evaluare pentru inculpați, au o dublă importanță: judecățile de valoare emise și materialul expus de autorii ghidurilor are relevanță pentru practicieni (consilieri de probațiune), clarificând aspecte controversate și sunt atestate și autorizate de instituția care are această responsabilitate – Direcția de Probațiune din Ministerul Justiției. Ghidurile de bune practică fiind editate de către Direcția de probațiune putem să considerăm materialul prezentat în ele ca fiind puncte de vedere asimilate acesteia și deci, activitatea de evaluare a riscului de recidivă în cadrul referatelor pentru inculpați ca pe o practică utilă și importantă – în ciuda faptului că nu este prevăzută exprese de lege.
Concluzii
În urma analizei practicii a jumătate dintre serviciile de probațiune românești, a ghidurilor de bune practici și a cadrului legislativ în domeniu se pot contura următoarele concluzii:
Se observă aceeași practică utilizată de serviciile de probațiune în privința evaluării riscului de recidivă în planurile de supraveghere – folosirea metodei clinice bazate pe evaluarea cantitativă și calitativă a factorilor de risc și protectivi precum și recurgerea la raționamentul profesional.
Există o practică neunitară în cadrul sistemului în privința evaluării riscului de recidivă în cadrul referatelor de evaluare pentru inculpați.
Se constată lipsa unui instrument științific de măsurare a recidivei sau de stabilire a corelației risc – nevoie în practica serviciilor
În 2006, pe piața ideilor a apărut un instrument de evaluare a recidivei testat pe o populație (penitenciară) românească, dar neutilizat în cadrul serviciilor de probațiune.
STUDIU DE CAZ – EVALUAREA RISCULUI DE RECIDIVĂ ÎN CADRUL SERVICIULUI DE PROBAȚIUNE ARGEȘ
Evaluarea riscului de recidivă în practica S.P. Argeș
În cadrul S.P. Argeș practica utilizată în perioada experimentală cu privire la evaluarea riscului de recidivă s-a menținut. Astfel, în cadrul referatelor de evaluare au fost incluse în capitolul IV „Factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul” se menționa nivelul riscului de recidivă precum și referințe la riscul pentru public sau de autovătămare unde era cazul. Această evaluare se realiza în urma enumerării factorilor de risc (statici și dinamici) și a celor protectivi și se raporta la probabilitatea de apariție a comportamentului infracțional în cazul inculpaților. În această ecuație a delimitării nivelului riscului pentru un inculpat, interveneau și referințe la mobilul comiterii faptelor penale și nivelul motivației pentru schimbare pe care o prezenta clientul la data evaluării. Argumentul principal pentru care s-a menținut evaluarea riscului de recidivă în cadrul referatului de evaluare este acela că prin stabilirea nivelului riscului de recidivă se pot aprecia cu acuratețe sporită perspectivele de reintegrare în societate, referatul căpătând astfel mai multă coerență și se ridică gradul de obiectivitate în aprecierea unui inculpat – așa cum este cerut de art. 6 din HG 1239/2000.
În privința evaluării riscului de recidivă pentru clienții aflații în supravegherea S.P. Argeș, este folosită metoda clinică descrisă în Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii. De altfel, unul dintre autorii materialului era la vremea respectivă consilier de probațiune în cadrul S.P. Argeș.
Criticile care se pot aduce acestei modalități de lucru se raportează la două aspecte:
metoda clinică utilizată, care se bazează pe raționamentul profesional al consilierului, implică foarte mult experiența practică și cunoștințele consilierului de probațiune, în lipsa acestora evaluările riscând să devină subiective și eronate;
această metodă nu are la bază niciun studiu de natură statistică cu privire la grupurile de infractori români și la ratele de recidivă privindu-i pe aceștia pentru a se putea întemeia un raționament cu privire la relevanța în acest sens a factorilor de risc (în special cei statici) identificați în cazul clienților serviciului de probațiune; astfel, ierarhizarea factorilor în funcție de ponderea și importanța lor se face raportat studiile realizate în alte state occidentale, care raportate la o populație românească ar putea avea rezultate diferite.
Introducerea unui instrument de evaluare profesională a riscului de recidivă
Având în vedere criticile ridicate mai sus cu privire la procesul de evaluare a riscului de recidivă în activitatea curentă a S.P. Argeș, această problemă a fost discutată și analizată în mai multe rânduri atât în cadrul ședințelor ordinare cât și în discuțiile între consilieri prilejuite de o serie de cazuri ce prezentau dificultăți de abordare în acest sens. Problema evaluării riscului de recidivă a fost ridică și alți colegi din țară cu prilejul seminarilor și cursurilor de instruire tematice și adusă la cunoștința Direcției de Probațiune. De asemenea, aveam cunoștință (toți consilierii S.P. Argeș) despre existența studiului în domeniul evaluării riscului de recidivă pentru infracțiunile patrimoniale, elaborat de Ioan Durnescu. Acesta a activat în cadrul sistemului de probațiune încă din perioada experimentală în calitate de inspector, ulterior și ca director, după care a părăsit sistemul pentru a se dedica unei cariere universitare. La data finalizării studiului s-a pus în discuție în cadrul S.P. Argeș oportunitatea de a introduce un instrument de evaluare a riscului pentru a ne asista în activitatea curentă precum și pentru a îmbunătăți atât referatele de evaluare, cât și intervenția psiho-socială stabilită în cazul persoanelor supravegheate. Toți membrii echipei S.P. Argeș au considerat că introducerea unui astfel de instrument ar fi nu numai de dorit, dar și-au manifestat chiar optimismul în privința beneficiilor pe care le-ar aduce în activitatea de probațiune prin creșterea calității evaluărilor generale ale clienților noștri. Concluzia discuțiilor din cadrul echipei S.P. Argeș a fost că ar trebui să facem toate demersurile pentru a introduce chestionarul de evaluare a riscului. Prin adresa nr. 244/27.01.2007 S.P. Argeș a solicitat Direcției de Probațiune acordul pentru aplicarea în cadrul serviciului a instrumentului de evaluare a riscului de recidivă prezentat în teza de doctorat al domnului Ionuț Durnescu. Argumentele prezentate Direcției referitoare la utilitatea acestui instrument (chestionarul Durnescu) au fost următoarele:
1. Într-un studiu asupra percepției magistraților de la instanțele locale din județul Argeș, realizat în anul 2004 de către managerul informațional, a reieșit că majoritatea magistraților au indicat ca arii de interes atunci când solicită și consultă referatele de evaluare informațiile ce au legătură cu evaluarea riscului de recidivă și a perspectivelor de reintegrare a inculpaților și au sugerat ca arie de îmbunătățire găsirea unor modalități de creștere a acurateței acestui tip de evaluare;
2. În ședințele de analiză curentă a activității, consilierii din cadrul S.P. Argeș au ridicat problema inexistenței unei măsuri medii între riscul de recidivă mic și mediu și între cel mediu și mare, având dificultăți în a propune un nivel de risc pentru o serie de clienți;
3. În atelierul de autoevaluare pentru 2007 desfășurat conform Modelului de Excelență Românesc una din ariile de îmbunătățire găsite de către echipa S.P. Argeș este cea referitoare la lipsa unui instrument mai exact de evaluare a riscului de recidivă.
Prin adresa nr. 29455/19.02.2007 Direcția de Probațiune a fost de acord cu aplicarea experimentală a chestionarului prezentat în teza de doctorat a domnului Ioan Durnescu, cu mențiunea întocmirii unui raport de evaluare a constatărilor și rezultatelor obținute, precum și a recomandărilor de îmbunătățire a acestui chestionar, raport înaintat către Direcția de Probațiune în atenția managerului informațional de la acea vreme.
Din cele prezentate până acum, se poate observa că decizia managerială de a introduce un instrument profesional de evaluare a riscului de recidivă a fost luată:
în mod democratic în urma discuțiilor în cadrul echipei;
consultând forul superior și obținând acordul;
în urma analizelor calitative și cantitative asupra muncii de evaluare a infractorilor aflați în atenția S.P. Argeș
obținând acceptul celui care a conceput instrumentul de evaluare.
În acest context, este important de amintit că decizia de a introduce acest instrument de evaluare a riscului de recidivă s-a luat cu scopul principal de a îmbunătăți activitatea de evaluare a infractorilor aflați în evidențele S.P. Argeș. Aceasta nu înseamnă că va substitui cu totul evaluarea realizată de consilierul de probațiune, ci doar că va asista în această activitate în încercarea de profesionalizare și diminuare a subiectivității în privința evaluărilor realizate de consilierul de probațiune. De altfel, în discuțiile prilejuite de modalitatea de aplicare practică a chestionarului Durnescu, s-a decis de comun acord cu toți membrii echipei ca atunci când există diferențe între evaluarea consilierului și cea a chestionarului, acestea să fie menționate, consilierul având ultimul cuvânt în privința rezultatului final. Chestionarul este un simplu instrument care nu se va substitui judecății profesionale a consilierului, așa după cum însuși Copas (cel care a creat un instrument de evaluare a riscului pentru uzul consilierilor de probațiune din Marea Britanie) preciza cu privire la O.G.R.S. (offender group reconviction scale): „scala nu poate mai fi mai mult decât … un sprijin în raționamentul ofițerilor de probațiune … și nu poate fi un substitut al acestuia. Un raport de evaluare poate să reflecte un punct de vedere diferit de cel care rezultă direct din aplicarea scalei, în funcție și de alte informații relevante cu privire la circumstanțele și istoria infractorului” .
Prezentarea chestionarului. Supoziții teoretice.
Chestionarul privind evaluarea riscului de recidivă și a nevoilor criminogene propus în lucrarea de doctorat a lui I. Durnescu „Fenomenul recidivei în domeniul criminalității patrimoniale” are un număr de 15 capitole (vezi anexa 1). Toți itemii identificați în aceste capitole sunt corelați cu de studii statistice românești și mai ales internaționale, fiecare dintre ei având relevanță din punctul de vedere al ratelor de recidivă.
Itemii incluși chestionarul utilizat sunt în mare parte factori de risc, o parte dintre aceștia sunt factori de risc statici (vârstă, sex, istorie infracțională etc.), iar o parte sunt factori dinamici (consum de alcool, consum de droguri educație, sănătate etc.). Fiecare dintre acești itemi poate fi considerat o ipoteză de lucru. Cele 15 capitole amintite sunt: I. Date introductive; II. Istorie infracțională, III. Comportament instituțional la ultima condamnare, IV. Date despre fapta pentru care este inculpat sau condamnat subiectul, V. Date despre familia de origine, VI. Familia proprie, VII. Situația locuirii (în ultimele 6 luni), VIII. Educație, IX. Locul de muncă, X. Sănătate mentală, XI. Consum de substanțe, XII. Situația financiară (de la liberare ), XIII. Atitudinea față de infracțiune, XIV. Stil de viață (ultimele 6 luni premergătoare comiterii faptei), XV. Gândire și comportament
Teoriile de fundamentare ce stau la baza elaborării chestionarului de evaluare a riscului de recidivă sunt cunoscute în literatura de specialitate ce fac obiectul criminologiei și sunt considerate de autorul scalei ca fiind complementare în explicarea fenomenului recidivei: teoria controlului social (Hirschi, 1969), modelul dezvoltării umane (Sampson și Laub, 1995), teoria asociațiilor diferențiale (Sutherland, 1974), teoria recăderii (Marlatt și Gordon, 1985, Annis și Davis, 1989) și modelul carierei infracționale (Farrington, 1995).
Principala prezumție de la care pleacă Hirschi în dezvoltarea teoriei controlului social este că: „actele delincvente se produc atunci când legăturile individului cu societatea sunt slabe sau fracturate” Elementele de legătură dintre individ și societate identificate de Hirschi sunt: A. ATAȘAMENT – definit ca sensibilitate față de opiniile și expectanțele celorlalți. În contrast cu conformarea, comportamentului deviant reprezintă o insensibilitate față de poziția celuilalt. B. ANGAJAMENTUL – este componenta rațională a conformării la regulă. Frica de consecințe ar putea opri pe cineva să comită fapte penale. De obicei, oamenii investesc timp, energie etc. în diverse tipuri de activități, iar comiterea de unor fapte deviante poate să conducă la pierderea investițiilor în comportamentul convențional. C. IMPLICAREA – se referă la implicarea individului în activități convenționale, astfel încât acesta nu este tentat să se angajeze într-o carieră infracțională. Acest aspect este cuprins în cercetare la întrebările legate de situația ocupațională, educațională și stilul de viață. D. CONVINGERILE – fac parte din acel etos specific fiecărui grup sau societate. Teoria controlului social a lui Hirschi presupune existența unui set comun de valori și norme specifice unei colectivități. Violarea acelor norme determină din partea colectivității o reacție de răspuns.
Pornind de la premisa că interacțiunea dintre individ și societate trebuie să fie dinamică și nu statică așa cum o descrie Hirchi, cercetătorii Sampson și Laub (1995) au revalorificat statistic baza de date din cercetarea soților Gluek (1950) și au concluzionat că modelul teoretic al dezvoltării sociale propus de aceștia recunoaște importanța comportamentului în mica copilărie și diferențele individuale, în ceea ce privește auto-controlul, precum și a factorilor de la maturitate care, în opinia lor, are o relevanță la fel de mare. Sampson și Laub particularizează cu doi factori specifici vieții adulte și demonstrează că în desistarea din cariera infracțională, un rol crucial îl joacă stabilitatea locului de muncă și atașamentul față de soție sau prietenă (aceste aspecte sunt luate în considerare în chestionarul propus de I. Durnescu prin întrebările legate de frecvența schimbării locului de muncă, satisfacția subiectului în raport cu locul de muncă și în evaluarea calității relațiilor afective în care este ancorat individul).
Teoria asociațiilor diferențiale formulată de Sutherland susține că, dacă o persoană primește un exces de definiții favorabile încălcării legii față de definiții nefavorabile încălcării legii, atunci acea persoană este mai probabil că va deveni delincventă. Astfel, într-o societate care conține o varietate de subculturi, unele medii sociale tind să încurajeze infracționalitatea, iar altele nu. Indivizii devin delincvenți prin asocierea cu oameni care susțin normele delictuale. După Sutherland, comportamentul infracțional este dobândit în cadrul grupurilor primare. Teoria lui Sutherland definește și o serie de variabile specifice acestui model: frecvența, durata, prioritatea și intensitatea definițiilor.
Un alt model teoretic important în explicarea recidivei este cel oferit de teoria recăderii a lui Marlatt și Gordon (1985), care s-a dezvoltat, inițial, din dorința de a înțelege recidiva comportamentului adictiv. Recăderea este definită ca eșec în menținerea unei schimbări comportamentale și nu ca eșec în inițierea unei schimbări, iar menținerea schimbării este privită ca fiind o rezultantă a mai multor factori. Aspectele care țin de capacitatea individului de „a reuși” sunt cruciale, deoarece determină acțiuni subsecvente. Alți factori importanți în menținerea schimbării comportamentale sunt motivația și presiunea socială. În estimarea riscului de recidivă la infractorii din România aceste dimensiuni au fost particularizate prin itemii referitori la comportamente, emoții și cogniții ce au însoțit individul în perioada dintre liberare și recidivă.
În studiul său longitudinal Cambridge Study in Delinquent Development, David Farrington a monitorizat un număr de 411 de băieți în zona de sud a Londrei, de la vârsta de 8 ani până la 32 de ani. Factorii de risc cei mai reprezentativi identificați în copilărie s-au raportat la impulsivitate, nivel de inteligență scăzut, părinți cu antecedente penale, sărăcie și practici ineficiente de creștere și educare și s-au menținut în perioada adultă. Principalele modalități de desistare a carierei infracționale au fost căsătoria, ocuparea unui loc de muncă și mutarea domiciliului în afara Londrei. (aspecte incluse în chestionarele de evaluare a riscului în capitolul I „istoria infracțională”).
Aplicarea în practică a instrumentului. Analiză statistică
Introducerea chestionarului (sau instrument – în acest capitol termenii sunt interșanjabili) Durnescu în activitatea curentă a S.P. Argeș a avut ca scop îmbunătățirea generală a evaluării infractorilor aflați în atenția serviciului (inculpați și supravegheați) și, în special, creșterea calității și diminuarea subiectivității în evaluarea riscului de recidivă.
În prezentul capitol, vom descrie procesul de implementare a chestionarului și vom supune analizei rezultatele obținute în cadrul serviciului. Instrumentul de evaluare a fost introdus la 1 martie 2007, după aprobarea Direcției de Probațiune. Inițial s-a avut în vedere că: Instrumentul nu a fost validat, adică nu și-a probat eficacitatea în practică. Testarea în cadrul S.P. Argeș este doar primul pas în realizarea acesteia. Instrumentul ar trebui să fie valid la nivel național, deci în orice serviciu din țară (cu unele rețineri în privința Bucureștiului, aici fiind mult mai mulți consumatori de droguri decât în alte zone ale țării). De asemenea, instrumentul a fost destinat inițial să măsoare recidiva după infracțiuni patrimoniale, dar poate fi utilizat și în cazul altor infracțiuni (așa cum reiese din cercetarea originală realizată de I. Durnescu, în eșantionul studiat au fost reprezentate și celelalte fapte frecvent întâlnite în practica serviciilor de probațiune)
În privința aplicării, s-a căzut de acord cu autorul chestionarului asupra următoarelor aspecte:
1. Aplicarea instrumentului ar trebui să dureze în jur de 35/40 minute.
2. Instrumentul va fi aplicat la întocmirea următoarelor documente: referat, planul de supraveghere, la fiecare 6 luni (pentru a măsura evoluția / scorul ar trebui să scadă în timp) și la închiderea cazului.
3. Consilierii ar trebui să completeze scala numai după ca au explicat subiectului despre utilitatea instrumentului. Ar fi etic ca subiecții să își dea consimțământul pentru completarea acestui instrument.
4. La întrebările din evaluarea statistică, consilierii trebuie să se limiteze la citirea întrebărilor și doar la explicarea termenilor, dacă este cazul. Ei nu ar trebui să adauge nimic la întrebări.
5. Întrebările din secțiunea „Evaluare clinică" sunt exemplificative și nu limitative. Dacă cred de cuviință, consilierii mai pot adresa și alte întrebări ce vizează aspectul analizat.
La aproximativ 6 luni de la introducerea chestionarului Durnescu, a avut loc la sediul S.P. Argeș o întâlnire a autorului cu toți membrii echipei S.P. Argeș. Discuțiile s-au axat pe 3 teme: a) fiabilitatea instrumentului, b) accesibilitatea instrumentului, c) validitatea instrumentului. În urma analizei, s-au stabilit următoarele: a) pentru a se urmări fiabilitatea pentru 5 clienți, se vor aplica instrumentele de către 2 consilieri pentru a testa dacă rezultatele sunt identice (probleme vor apărea dacă diferențele vor fi mai mari de 3 puncte), b) din discuții a reieșit că este accesibil pentru consilieri și consumă în jur de 35-40 de min. din timpul interviului, c) trebuie verificat în timp dacă concluziile aplicării chestionarului sunt confirmate – perioada de timp ar trebui să fie de cel puțin 2 ani, pe categorii de risc mare, mediu, mic; verificarea la sfârșitul anului dacă riscul estimat de chestionar coincide cu cel estimat de consilier.
De asemenea, s-au operat unele modificări, astfel în cazul capitolului Educație (unde întrebările nu se potrivesc clienților care au terminat de mult școala) se evaluează relațiile cu colegii doar dacă clienții sunt minori sau își continuă studiile și după minorat. Prin aceasta ne conduce către analiza factorilor protectivi, faptul că urmează o formă de educație ne indică o serie de factori cu raportare la relațiile sociale întreținute de client.
Instrumentul nu este recomandat și nu se aplică infracțiunilor rutiere. Dar în cazul în care clientul are o istorie infracțională se va aplica și acestuia. Forma finală a chestionarului în urma dezbaterilor menționate este prezentată în Anexa 1.
Analize statistice. Vom prezenta mai jos rezultatele aplicării chestionarului Durnescu pe categorii de clienți, inculpați, persoane supravegheate; pe categorii de infracțiuni; categorii de vârstă – minori majori, fiecăruia atribuindu-i nivelul de risc evaluat în chestionar în comparație cu cel evaluat de consilier, unde este cazul. De asemenea, vor fi relevate rezultate confirmate (în cazul în care există informații asupra recidivei clienților).
Inculpați. În perioada 01.03. – 31.12.2007 instanțele de judecată au solicitat un număr de 87 de referate de evaluare. În cadrul S.P. Argeș au fost aplicate un număr de 71 de chestionare pentru inculpați, dintre aceștia 14 erau minori la data completării chestionarului și 57 majori, diferența de 16 dintre solicitări și chestionare rezultând fie din cauză că nu s-a întocmit referatul (un număr de 12 solicitări – din diferite cauze: refuz colaborare, domiciliu necunoscut, minori sub 14 ani, infracțiuni rutiere etc.), fie că s-a întocmit referatul (pentru 4 solicitări) dar, din motive obiective la data respectivă nu a putut fi aplicat în condiții optime și chestionarul de risc. În privința categoriilor de infracțiuni, cele mai multe chestionare au fost aplicate inculpaților care au săvârșit infracțiunea de furt, fiind cea mai des întâlnită infracțiune. Surprinzător este că magistrații au solicitat totuși referate de evaluare pentru o serie de fapte destul de grave (ucidere din culpă art. 178 C.P., vătămare cauzatoare de moarte art. 183 C.P., tentativă de omor art. 20 rap. la art. 174 C.P.), care sunt mai puțin susceptibile să primească sancțiuni comunitare, considerând referatul de evaluare important în individualizarea pedepselor chiar și pentru astfel de fapte. Numărul de chestionare aplicate pe categorii de infracțiuni este prezentat în tabelul de mai jos.
Tabel – referate / categorii infracțiuni
Tabel referate inculpați minori / categorii de infracțiuni
Din totalul de 71 de inculpați cărora li s-a aplicat chestionarul Durnescu de evaluare a riscului de recidivă a rezultat nu număr de 10 clienți cu risc mare, 9 clienți cu risc mediu și 52 clienți cu risc mic (vezi tabel). Nu toate evaluările au coincis cu cele ale consilierului de probațiune responsabil de caz, astfel că în referat a fost menționat nivelul riscului evaluat de consilier. Din cei 71 de inculpați nivelul riscului evaluat de consilieri apare după următoarele cifre: risc mare 12 inculpați, risc mediu 15 inculpați, risc mic 44 inculpați (vezi tabel).
Tabel – risc propus în referat
Tabel – risc evaluat de instrument
Există astfel unele diferențe între evaluări în privința a 8 inculpați. Aceste diferențe le prezentăm într-un tabel mai jos luând ca termen de referință evaluarea riscului propusă de consilier, deoarece aceasta ajunge în fața instanței de judecată. Găsim astfel două tipuri de diferențe: a) risc mare evaluat în referat și risc mic evaluat de instrument (R. mare – I. mic), o diferență care ridică probleme, deoarece sunt evaluări radical diferite); b) risc mediu evaluat în referat și risc mic evaluat de instrument (R. mediu – I mic), o diferență care nu este îngrijorătoare și care poate fi explicată pentru fiecare caz în parte. Explicațiile pentru diferențele de al doilea tip (mai puțin grave), rezidă în luarea în considerare a mai multor factori și evaluarea acestora în mod diferit față de chestionarul Durnescu, spre exemplu e vorba de gravitatea infracțiunii care a fost luată în considerare în 3 cazuri de trafic de persoane (legea 678/2007) conducând consilierul către o prudență sporită în evaluarea riscului celor trei clienți; iar în celelalte 3 cazuri au fost luate în calcul trăsăturile de personalitate precum și anumite situații ce țin de relațiile de natură familială și socială pe care inculpatul le-a descris într-un mod pozitiv la aplicarea chestionarului, dar care ulterior, din alte surse, s-au dovedit a nu fi similare cu cele prezentate de client. În privința diferențelor flagrante (risc mare referat – risc mic instrument), în două cazuri (ambele cu infracțiuni de furt) există o explicație, rămânând ca timpul să confirme care evaluare a fost mai aproape de adevăr: consilierul de valorificat informații privind cariera infracțională a inculpatului și vârsta la care a început aceasta, deși cei doi nu fuseseră condamnați anterior pentru faptele comise.
Tabel diferențe referat de evaluare
Din verificările efectuate asupra clienților evaluați cu risc mediu sau mare la sfârșitul perioadei de aplicare a chestionarului, a reieșit că a recidivat un singur client evaluat cu risc mare. Despre unii dintre clienți există informații că au comis fapte penale, dar înainte de cea pentru care a fost aplicat chestionarul Durnescu, iar alți clienți (9 din cei evaluați cu risc mare și mediu) se aflau arestați în penitenciar la data evaluării și nu aveau astfel posibilitatea să recidiveze. Pentru a testa în cele mai bune condiții rezultatele aplicării chestionarului S.P. Argeș va întocmi o listă cu datele complete ale inculpaților pentru care a evaluat riscul cu ajutorul chestionarului Durnescu și o va verifica (prin serviciul de cazier judiciar) după doi ani.
Supravegheați. În perioada 01.03. – 31.12.2007 instanțele de judecată au încredințat un număr de 58 de supravegheri. În cadrul S.P. Argeș au fost aplicate un număr de 47 de chestionare pentru supravegheați, dintre aceștia 3 erau minori la data completării chestionarului și 44 majori. Diferența de 11 dintre supravegheri încredințate și chestionare aplicate rezultând din diferite cauze: 5 clienți nu s-au prezentat încă la S.P. Argeș pentru punerea în aplicare a dispozițiilor sentinței penale, 2 neaplicate din motive obiective ce țin de activitatea curentă, 3 persoane supravegheate pentru comiterea unor infracțiuni rutiere intrate în evidențele S.P. Argeș după discuția de la 6 luni în care s-a stabilit că acestor persoane aplicarea chestionarului nu este relevantă și un singur refuz de colaborare. În privința categoriilor de infracțiuni, cele mai multe chestionare au fost aplicate supravegheaților care au săvârșit infracțiunea de furt la fel ca în cazul referatelor de evaluare. În cazul minorilor aflați în supravegherea S.P. Argeș al căror risc de recidivă a fost evaluat prin aplicarea chestionarului Durnescu, 2 au săvârșit infracțiuni pe lege specială (legea 535 / 2004), iar unul a săvârșit infracțiunea de furt.
Tabel – persoane supravegheate / categorii infracțiuni
Din totalul de 47 de persoane supravegheate cărora li s-a aplicat chestionarul Durnescu de evaluare a riscului de recidivă, a rezultat un client cu risc mare, 4 clienți cu risc mediu și 42 clienți cu risc mic (vezi tabel). Nu toate evaluările au coincis cu cele ale consilierului de probațiune responsabil de caz, astfel că în planul de supraveghere a fost menționat nivelul riscului evaluat de consilier, dar mult mai puține (2) decât în cazul referatelor de evaluare. Din cei 47 de supravegheați nivelul riscului evaluat de consilieri și menționat în planul de supraveghere este următorul: risc mare 1 supravegheat, risc mediu 6 inculpați, risc mic 40 inculpați (vezi tabel).
Tabel – risc propus în planul de supraveghere
Tabel – risc evaluat de instrument
În privința diferențelor dintre evaluări, acestea sunt într-un număr mult mai mic (2) față de referat și este prezent doar un singur tip. Astfel, luând ca termen de referință nivelul riscului evaluat în planul de supraveghere, avem două evaluări diferite de tip plan de supraveghere risc mediu, instrument risc mic (P. mediu – I. mic), iar ca infracțiuni e vorba despre un supravegheat care a săvârșit infracțiunea de furt calificat și altul care a săvârșit o infracțiune pe lege specială (legea 535 / 2004).
Tabel diferențe de evaluare – supraveghere
Cu privire la recidiva efectivă a clienților intrați în supravegherea S.P. Argeș, în perioada aplicării chestionarului Durnescu, avem informații că 2 clienți au recidivat comițând o altă faptă și aflându-se în curs de cercetare penală. Cei doi care au recidivat sunt minori aflați în supraveghere, unul pentru furt calificat – recidivând tot cu o faptă de furt și celălalt pentru infracțiune pe lege specială (legea 535/2004) recidivând cu o faptă de tâlhărie. În privința evaluării riscului, unul dintre recidiviști (aflat în supraveghere pentru furt calificat) a fost evaluat similar cu risc mic, atât de consilierul de probațiune, cât și de chestionarul Durnescu, iar în cazul celuilalt (aflat în supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii pe lege specială nr. 535/2004) consilierul a evaluat un nivel de risc mediu, iar instrumentul a evaluat un nivel de risc scăzut.
Percepția și aplicabilitatea. Întrebările relevante procesului de validare stabilite la începutul procesului de implementare de comun acord cu autorul chestionarului sunt: 1. Ce cred practicienii despre rezultatul instrumentului? Măsoară fidel ceea ce ar trebui să măsoare? Sunt diferențe între aprecierile consilierilor și rezultatul exprimat de instrument? Aici am putea să urmărim evoluția subiecților analizați în timp pentru a observa dacă cei estimați cu un risc mare chiar recidivează. 2. Instrumentul este util si pentru stabilirea obiectivelor intervenției? 3. În cazul aplicării periodice, oferă informații utile pentru evaluarea impactului intervenției? 4. Instrumentul se bazează pe un limbaj accesibil, iar întrebările sunt clare? Consilierii au dificultăți in aplicarea lui? consumă mai mult timp decât cel estimat? În vederea realizării acestui deziderat, a fost aplicat un chestionar pentru a afla opinia consilierilor de probațiune despre experiența aplicării în practică a chestionarului Durnescu. (chestionarul este prezentat în Anexa 3). Precizăm de la început că în cadrul S.P. Argeș activează un număr de 8 consilieri. Rezultatele chestionarului de percepție aplicat va fi raportat la cifre și nu la procente, deoarece considerăm mai relevantă pentru un număr atât de mic de respondenți. Întrebările chestionarului încearcă să testeze percepția consilierilor cu privire la două aspecte: utilitatea introducerii chestionarului Durnescu și aplicabilitatea acestuia.
Astfel toți consilierii consideră utilă introducerea unui instrument general de evaluare a riscului, și toți consilierii consideră utilă introducerea chestionarului Durnescu în practica SP Argeș începând cu 2007 (6 consilieri consideră foarte utilă și 2 utilă). Cu privire la conținutul chestionarului Durnescu, majoritatea consilierilor (7 răspunsuri) consideră că informațiile statistice sunt prezentate clar și pe înțelesul clienților. În privința evaluării clinice părerile sunt oarecum împărțite 4 consilieri considerând că întrebările prezentate le permit explorarea aspectelor relevante ale situației clientului, iar 4 respondenți consideră că aceste întrebări îi ajută doar parțial, unele trebuind reformulate. Toți consilierii chestionați consideră că ar fi utilă continuarea aplicării instrumentului în practica S.P. Argeș, 4 dintre ei considerând că există beneficii vizibile și 4 că ar trebui operate unele modificări ale chestionarului. Se poate concluziona că în privința utilității chestionarul Durnescu este perceput în mod pozitiv de toți consilierii.
Raportându-ne la aplicabilitatea chestionarului Durnescu în activitatea S.P. Argeș toți cei 8 consilieri consideră că acest instrument i-a ajutat în practica zilnică. Trebuie menționat că toți consilierii din cadrul S.P. Argeș au avut posibilitatea să folosească instrumentul pentru evaluarea riscului atât în cazul inculpaților cât și în cazul supravegheaților, răspunsurile la chestionarul de percepție fiind date în cunoștință de cauză. Aplicarea instrumentului în cazul inculpaților și persoanelor supravegheate este considerată relevantă de toți consilierii din cadrul S.P. Argeș. În privința identificării altor arii de practică unde chestionarul Durnescu ar putea fi aplicat, 4 consilieri au răspuns că nu pot identifica alte arii, 2 au considerat că în momentul actual de dezvoltare a S.P. Argeș cele două arii constituie maximul unde se poate utiliza, iar doi au găsit și altă aplicabilitate: în cazul reevaluării persoanelor supravegheate intrate în atenția serviciului anterior anului 2007 și în cazul evaluării persoanelor care solicită asistență și consiliere urmând să participe la programele de grup desfășurate de S.P. Argeș. Referitor la persoanele evaluate cu ajutorul instrumentului după tipul infracțiunilor săvârșite majoritatea consilierilor au indicat infracțiunile de tip patrimonial după cum urmează: 8 răspunsuri pentru infracțiunile de furt, înșelăciune și distrugere, 7 răspunsuri pentru infracțiunile de tâlhărie, piraterie, tulburarea de posesie și tăinuire, 6 răspunsuri pentru infracțiunile de gestiune frauduloasă și delapidare. Tot o majoritate de răspunsuri se îndreaptă și către infracțiunile de fals (7 răspunsuri). Alte infracțiuni indicate au fost: 4 răspunsuri pentru infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice; 3 răspunsuri pentru infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege; 2 răspunsuri pentru Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială. De asemenea, au fost indicate și infracțiuni contra persoanei, dar într-o mai mică măsură: 1 răspuns pentru infracțiunea de omucidere și câte 2 răspunsuri pentru infracțiunile de lovire și vătămare corporală, infracțiuni contra libertății persoanei, infracțiuni privitoare la viața sexuală. Când li s-a cerut să arate care li s-au părut cele mai relevante aspecte în privința aplicării chestionarului Durnescu consilierii s-au raportat la următoarele: posibilitatea evaluării mai exacte a riscului de recidivă pentru clienți – 6 răspunsuri; combinarea evaluării clinice cu cea auctorială – 6 răspunsuri; identificarea mai clară și exhaustivă a nevoilor criminogene pentru clienții evaluați – 6 răspunsuri; eliminarea subiectivismului în evaluarea riscului de recidivă pentru diferite categorii de clienți ai S.P. Argeș – 4 răspunsuri. în privința dezavantajelor aplicării instrumentului de evaluare a riscului, cei mai mulți consilieri (6 răspunsuri) au indicat timpul prea mare necesar aplicării, unul a considerat că resursele materiale consumate constituie principalul dezavantaj și 2 consilieri au apreciat că instrumentul nu se poate aplica pentru toate infracțiunile sau nu măsoară ce își propune în toate cazurile. Punând în balanță răspunsurile consilierilor se poate concluziona că aceștia consideră aplicarea instrumentului de evaluare a riscului în practica SP Argeș ca fiind utilă și relevantă, iar ajutorul dat în realizarea cu succes a activităților este unul vizibil.
Concluzii parțiale
Vom prezenta pe scurt concluziile pe două criterii, beneficiile aduse S.P. Argeș prin aplicarea chestionarului Durnescu și problemele întâmpinate.
Principalele beneficii ce reies atât din analiza prezentată în cadrul lucrării de față, cât și din percepția consilierilor de probațiune din cadrul S.P. Argeș asupra subiectului relevate prin răspunsurile la chestionarul de percepție aplicat, sunt următoarele:
1. Chestionarul de evaluare a riscului de recidivă și a nevoilor criminogene este un instrument de evaluare științifică a riscului și de stabilire a nevoilor criminogene capabil să măsoare cu acuratețe riscul de recidivă. Chestionarul este testat pe o populație penitenciară românească. El a fost elaborat după standarde științifice universitare, formulat având la bază ipoteze ale teoriilor științifice criminologice relevante la nivel internațional și prin valorificarea studiilor românești.
2. Instrumentul poate fi utilizat în estimarea perspectivelor de reintegrare din procedura de întocmire a referatului de evaluare, ceea ce reduce în mod semnificativ gradul de subiectivism al evaluării exclusiv prin metoda clinică, introducându-se o practica unitară în cadrul S.P. Argeș în privința acestui tip de evaluare – toți inculpații avuți în vedere se S.P. Argeș în perioada 01.03. – 31.12.2007 au fost evaluați folosindu-se aceleași proceduri, fără niciun fel de discriminare.
3. Estimarea riscului de recidivă realizată în mod obligatoriu (conform HG 1239/2000) cu ocazia întocmirii planului de supraveghere, adică aproape imediat după intrarea persoanei condamnate în supravegherea S.P. Argeș, ajută la identificarea mai exactă a nevoilor criminogene și la fixarea obiectivelor intervenției pe parcursul perioadei de supraveghere, în vederea diminuării riscului sau al menținerii sale la un nivel scăzut. De asemenea, în planul de supraveghere trebuie stabilită frecvența întrevederilor dintre persoana condamnată și consilierul de probațiune (în cazul în care instanța nu dispune altfel), iar stabilirea acestei frecvențe se poate realiza în funcție de nivelul riscului prezentat de persoana condamnată la data evaluării (cu cât riscul de recidivă este mai ridicat, cu atât și frecvența întrevederilor trebuie să fie mai mare). Această legătură între nivelul riscului și stabilirea frecvenței întâlnirilor consilierilor cu persoana condamnată este, totuși, la data la care vorbim, un deziderat, care s-a cristalizat ca obiectiv de îmbunătățire a activității pentru anul 2008.
3. Chestionarul Durnescu include atât factori de risc, cât și factori protectivi, lucru care duce atât către o evaluare mai echilibrată, scoțând în evidență aspecte pozitive, cât și la o planificare mai eficientă a intervenției psiho-socială mai eficientă, identificându-se punctele pozitive în situația clientului, pe care se poate construi astfel această intervenție.
4. Un beneficiu important în privința evaluării riscului se referă la integrarea aspectelor actuariale cu cele clinice care permit o abordare individualizată a subiectului – lucru remarcat și în răspunsurile la chestionarul de percepție aplicat consilierilor din cadrul S.P. Argeș (6 consilieri din 8 au apreciat acest lucru). Prin aplicarea acestui protocol de evaluare, subiectul nu mai este evaluat doar din perspectiva comportamentului probabil al persoanelor ce fac parte din același grup, ci și ca o persoană individuală ce se comportă într-un mediu concret.
Probleme întâmpinate în timpul aplicării:
1. Existența unor diferențe între evaluarea consilierilor și cea realizată prin instrument (11% în cazul inculpaților dintre care doar 2% ridică probleme și suscită interpretări și 4% la persoanele supravegheate).
2. Timp prea mare consumat în aplicarea chestionarului față de necesarul de timp la dispoziție, având în vedere atribuțiile consilierilor ce sporesc lună de lună, iar schema de personal nu se modifică în același ritm (5 consilieri din 8 au remarcat acest lucru).
3. Consum de resurse materiale (hârtie, toner imprimantă, copiator) în condițiile subfinanțării serviciilor și a dependenței de resursele tribunalelor locale (doar 1 consilier a remarcat acest aspect în cadrul răspunsurilor la chestionarul de percepție, dar el trebuie avut în vedere în cazul introducerii chestionarului de evaluare a riscului și la alte servicii de probațiune, deoarece nu toate tribunalele dispun de aceleași fonduri și nu toate aleg să le valorifice ajutând S.P.)
Aceste concluzii sunt parțiale, deoarece rezultatele evaluărilor riscului realizate prin chestionarul Durnescu vor fi verificate după doi ani pentru a se observa ratele de recidivă pe categorii de risc. Atunci vom putea constata dacă instrumentul evaluează cu acuratețe riscul de recidivă. De asemenea, aceste date ar trebui pentru conformitate să fie corelate și comparate cu datele obținute în aceleași condiții de aplicare în alte servicii de probațiune din țară.
Bibliografie
XXX, O.G. 92/2000
XXX, Legea nr. 129/2002
XXX, Hotărârea de guvern 1239/2000 prin care se aprobă Regulamentul de aplicare al O.G. 92/2000
Cod penal și Cod de procedură penală, Ed C.H. Beck, București, 2006
Abraham Pavel, Nicolăescu Victor, Iașnic Ștefăniță Bogdan, Introducere în Probațiune, Ed. Național, 2001
Abraham Pavel, Nicolăescu Daniela, Justiția terapeutică, Ed. Concordia, Arad, 2006
Balahur Doina, Probațiune și Reintegrare comunitară, Raport de cercetare, Anul III, nr. 10 / 2004, Ed. Didactică și Pedagogică, București 2004
Boboș Mihaela Doina, Drăgotoiu Mariana, Pușcașu Dumitru, Referatul de Evaluare, Anul I, nr. 7 – 2002, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002
Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de Asistență Socială, Ed. Polirom, Iași, 1999
Chapman Tim, Huogh Michael, Evidence based practice,1998, London
Chlecea Septimiu, Iluț Petru, Enciclopedie de psihosociologie, Ed. Economică, București, 2003,
Cioclei Valerian, Manual de criminologie, București, Ed. ALL Beck, 2005
Costandache Costel, Florea Nicoleta, Groza Radu, Mihăilă Pansela, Supravegherea și asistența persoanelor condamnate, Anul I, nr. 6 / 2002, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2002,
Durnescu Ioan, Heines Kevin, Lazăr Cristian, Willie Aurelia, Probațiunea în România, Editura Didactică și Pedagogică București, 2002,
Durnescu Ioan, Fenomenul recidivei în domeniul criminalității patrimoniale, Lucrare de doctorat, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Filozofie, Catedra de Sociologie și Asistență Socială, Iași, 2006
Durnescu Ioan (editor), Manualul Consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Ed. Themis
Durnescu Ioan, Lazăr Cristian, Evaluarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, Anul I, nr. 5 – 2002, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2002
Haines Kevin, Drakeford Mark, Young People and Youth Justice, MacMillan, 1998, London
Haines Kevin, Mansell Carol, Shaw Roger, Goathly Ruth, Probațiunea în România, Raport 2003,
Haines Kevin, Willie Aurelia, Lazăr Cristian, Durnescu Ioan, Opiniile judecătorilor referitoare la sistemul de reintegrare socială și supraveghere, Anul I, nr. 8 / 2002, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2002,
Ghid de practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, (colectiv de autori), Asociația Alternative Sociale, Iași, 2005
Giddens Anthony, Sociologie, București, ed. BIC ALL, 2000,
Groza Dalina, Libertatea ființei nelibere, Sculptura pentru orbi, Ed. Sedona, Timișoara, 1999
Groza Dalina, Probațiunea ca ansamblu de sancțiuni și măsuri comunitare. Autoritatea de implementare. Dificultăți de asimilare a probațiuni în procedurile penale române în Caiete de Drept Penal, Ed. C.H. Beck, 2007
Ivan Gheorghe, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, Anul III, nr. 9 – 2004, Ed. Oscar Print, 2004, București,
Mitrache, C. & Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală. Universul juridic. București, 2003
National standards for supervision of offenders in the community, London, 1992, Home Office Probation Service Division
Poledna Sorina, Bujan Liviu, Comportament Delincvent, factori de risc și factori protectivi, Anul III, nr. 11 – 2004, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2004
Poledna Sorina, Modalitățile de intervenție psihosocială în activitatea de probațiune, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002
Polendna Sorina coord., Probațiunea în România, Presa Universitară Clujeană, 2001
Rotariu, Traian și Iluț Petre, Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Teorie și practică. Polirom, Iași, 1999.
Rotariu, Traian coordonator, Metode statistice aplicate în științele sociale, Ed. Polirom, Iași, 2006
Sociologie juridică și a delincvenței, colectiv de autori, Ed. Universității din Pitești, 2006
Anexa1.
Evaluarea riscului
de recidivă și a nevoilor criminogene
Date introductive
1. Numele și prenumele subiectului ______________________________________
2. Numele și prenumele consilierului care completează scala ___________________
3. Motivul completării scalei:
4. Data completării scalei _________
5. Genul subiectului M F
5. Vârsta subiectului la momentul completării scalei ____
II. Istorie infracțională
1. Vârsta la prima condamnare (inclusiv cu o măsură educativă)__________
2. Număr de condamnări anterioare ______ pentru ce fapte (în ordine cronologică)?
___________________________________
___________________________________
___________________________________
Număr de sentințe cu privare de libertate (inclusiv CR) ____
Durata detenției în ani (cumulat, dacă au fost mai multe sentințe cu privare de libertate)___________
III. Comportament instituțional la ultima condamnare
III. A Condamnare la închisoare cu executare
1. Ați avut tentative de evadare ? Da / Nu, dacă da, câte ? ______
2. Ați evadat ? Da / Nu, dacă da, de câte ori ?___
2. Ați avut rapoarte de pedepsire ? Da / Nu, dacă da, câte ?________
3. Ați avut recompense ? Da / Nu, dacă da, câte ?________
III. B. Suspendare sub supraveghere sau libertate supravegheată
1. Ați respectat măsurile și, eventual, obligațiile ? Da / Nu, dacă nu, de ce
__________________________________________________________________________________________________________________________________________
2. Vi s-a revocat suspendarea ? Da / Nu, dacă da, de ce ?
__________________________________________________________________________________________________________________________________________
3. Ați solicitat asistență și consiliere ? Da / Nu, dacă da, pentru ce anume? __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
IV. Date despre fapta pentru care este inculpat sau condamnat subiectul
V. Date despre familia de origine (în care s-a născut și crescut subiectul)
1. Tip de familie – Nucleară (cu soția/concubina sau/și copiii) / Lărgită (cu bunici sau rude apropiate). ________
2. Cum apreciați relația cu părinții ?
3. Număr de frați ______
4. Aveți cel puțin un părinte condamnat Da / Nu
5. Aveți cel puțin un frate / soră condamnat(ă) Da / Nu
VI. Familia proprie
1. Sunteți (în ultimele 6 luni):
– singur
căsătorit
divorțat
în concubinaj
altele, care ______________________
2. Cât timp ați stat cel mai mult cu o femeie ? (în luni)____________
3. Aveți copii – nu
– da, câți ______
Cum apreciați relația cu soția/prietena ?
VII. Situația locuirii (în ultimele 6 luni )
1.Cu cine ați locuit în ultimele 6 luni premergătoare comiterii faptei? (singur, cu familia, cu rude, cu prieteni
etc.) ___________
2. Locuiți într-o casă:
Proprietate personală sau a părinților 1
Locuința închiriată 2
Locuința socială 3
Instituție 4
Altele 5, care ___________
3. În câte locuri ați locuit în ultimii 2 ani ? ________________
4. Cum ați caracteriza cartierul în care locuiți ?
_____________________________________________________________________
5. Credeți ca aveți probleme cu locuința ?
Aglomerată 1
Condiții precare 2
Probleme interpersonale cu vecinii 3
Probleme interpersonale cu colocatarii 4
Altele, care 5 __________________
6. Se obțin ușor droguri în acest cartier ? Da / Nu / Nu știu
7. Vă simțiți în siguranță în acest cartier ? Da / Nu
8. Se comit multe infracțiuni în acest cartier ? Da / Nu / Nu știu
VIII. Educație
1. Care a fost ultima clasă absolvită ? _______
2. Ați repetat vreodată clasa ? dacă da, de câte ori _______
3. Ați avut corigențe? Da / Nu
4. Ați fost exmatriculat? Da / Nu Dacă da, de ce ?
_____________________________________________________________________
5. Cum apreciați relația cu colegii ?
IX. Locul de muncă (se completează numai dacă subiectul nu mai urmează cursurile școlare)
1. Ați avut vreodată un loc de munca? Da / Nu
2. Ați avut un loc de muncă în ultimele 6 luni premergătoare comiterii faptei?DA / Nu
3. Daca da, ce ? ________________________
4. Cât timp ați lucrat cel mai mult într-un singur loc ?(în luni) ____________
5. Cum apreciați ultimul loc de munca?
__________________________________________________________________
X. Sănătate mentală
1. Ați avut vreodată motive să solicitați tratament din partea unui psihiatru sau psiholog? Da / Nu
2. Daca da, de ce ? ____________________________
3. Ați urmat un tratament psihiatric ? Da / Nu
4. Daca da, pentru ce ? ____________________________
5. Vă simțiți des trist sau deprimat ? Da / Nu
XI. Consum de substanțe
1. Aceste întrebări se adresează experienței dvs. cu drogurile (substanțe interzise). Vă rugăm să puneți un X în dreptul propoziției care vi se potrivește cel mai bine.
2. Cât de des consumați alcool (ca perioada de referința, în ultimele 6 luni )?
(medie pe săptămână, în litri) _____________
3. Ce băutură alcoolică vă place să consumați ? _____________
5. Cam în ce cantitate o dată (în litri)? _____________
XII. Situația financiară (de la liberare )
1. Care a fost principala sursă de venit ?
Salariul 1
Ajutorul de șomaj 2
Familia / Soția / Partenera 3
Prietenii 4
Activități ilegale 5
Altele 6 care ____________________
2. Ați avut probleme financiare ăn ultimele 6 luni premergătoare comiterii faptei?
Da / Nu
XIII. Atitudinea față de infracțiune
Vă rugăm să ne spuneți ce credeți despre infracțiunea pe care ați comis-o ultima dată. Vă rugăm să încercuiți DA dacă sunteți de acord cu acea afirmație sau NU dacă nu sunteți de acord cu aceasta.
XIV. Stil de viață (ultimele 6 luni premergătoare comiterii faptei)
1. Cum vă petreceți timpul liber ? (maxim 2, pe cele mai importante)
Activități în casă 1
Hobby 2
Ascult muzică 3
Mă uit la tv. 4
Fac sport 5
Ies la bar 6
Ies în oraș cu prietenii 7
Altele 8 care _____________
2. Cât de des vă simțiți plictisit ? (unde 1 – niciodată, 2 – rar, 3 – câteodată, 4 – des și 5 – tot timpul)
1 2 3 4 5
3. Vă considerați un retras ? Da / Nu
4. Prietenii dvs. săvârșesc infracțiuni ?Da / Nu
XV. Gândire și comportament
Vă rugăm să încercuiți DA dacă sunteți de acord cu următoarele afirmații sau NU dacă nu sunteți de acord următoarele afirmații:
Evaluarea rezultatelor
Estimarea statistică
Scorul final se calculează prin însumarea sau scăderea tuturor punctajelor alocate la fiecare capitol. Acolo unde nu a fost așezat nici un semn în fața punctajului, se va interpreta ca fiind cu „+”. După această operațiune, se va localiza scorul obținut pe grila de mai jos:
Dacă se dorește o localizare mai precisă în interiorul intervalului, se poate consulta fișa scorurilor.
Estimarea clinică
În acest scop vor fi revăzute evaluările clinice de la fiecare capitol al instrumentului și vor fi prezentate sintetic răspunsurile la întrebările de mai jos.
Pot fi introduse în analiză și alte aspecte care nu sunt acoperite de aceste întrebări.
Fișa scorurilor
Anexa 3
Chestionar
Vă rugăm să aveți amabilitatea de a răspunde la întrebările de mai jos referitoare la aplicabilitatea practică a chestionarului de evaluare a riscului de recidivă introdus cu titlu experimental în activitatea S.P. Argeș în cursul anului 2007.
Considerați că un instrument de evaluare a riscului de recidivă ar fi util în activitatea curentă a serviciilor de probațiune?
Da;
Nu;
Nu știu.
Apreciați că introducerea chestionarului de evaluare a riscului de recidivă în practica S.P. Argeș începând cu anul 2007 este:
Foarte utilă;
Utilă;
Mai puțin utilă;
Inutilă.
După cum cunoașteți, Chestionarul de evaluare a riscului de recidivă este aplicat inculpaților, în cazul redactării referatelor de evaluare solicitate de instanțele de judecată și persoanelor aflate în supravegherea S.P. Argeș, în vederea întocmirii planului de supraveghere. Considerați că ariile practice sus-menționate (referatele de evaluare psiho-socială și activitatea de supraveghere) sunt relevante pentru atingerea obiectivului propus de acest chestionar?
Da;
Nu;
Nu știu.
Pot fi identificate și alte arii de aplicabilitate practică a chestionarului de evaluare a riscului de recidivă?
Da;
Nu;
În stadiul de dezvoltare actual al SP Argeș este maxim ce se poate utiliza.
Argumentați răspunsul………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………
În practica de zi cu zi, utilizarea chestionarului v-a ajutat?
Da;
Nu;
Nu știu.
Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este „da”, atunci:
6. Care sunt elementele care vi s-au părut cel mai relevante în aplicarea chestionarului? (bifați-le pe acelea care ocupă cea mai mare pondere în opinia dvs.)
Posibilitatea evaluării mai exacte a riscului de recidivă pentru clienți;
Combinarea evaluării clinice cu cea auctorială;
Identificarea mai clară și exhaustivă a nevoilor criminogene pentru clienții evaluați;
Eliminarea subiectivismului în evaluarea riscului de recidivă pentru diferite categorii de clienți ai S.P. Argeș;
Altul, exemplificați……………………………………………………………………………….
Credeți că informațiile statistice din cadrul chestionarului de evaluare a riscului de recidivă sunt formulate clar și pe înțelesul clienților?
Da;
Nu;
Nu știu.
În ceea ce privește evaluarea clinică din cadrul chestionarului, opinați dacă aceasta permite consilierului să exploreze aspectele relevante privind situația clientului:
Da, în totalitate;
Parțial, unele dintre întrebări trebuie reformulate;
Nu, clienții nu înțeleg sensul majorității întrebărilor.
Indicați principalul dezavantaj în aplicarea chestionarului de evaluare a riscului de recidivă:
Nu măsoară ceea ce își propune să măsoare;
Resursele materiale consumate (hârtie, toner imprimantă etc);
Timpul prea mare necesar aplicării;
Beneficii mici în raport cu efortul depus;
Altul, exemplificați…………………………………………………………………………….
Chestionarul de estimare a riscului de recidivă este aplicabil persoanelor care au comis:
Infracțiuni contra persoanei:
Omucidere;
Lovire și vătămare corporală;
Infracțiuni contra libertății persoanei;
Infracțiuni privitoare la viața sexuală;
Infracțiuni contra demnității.
Infracțiuni contra patrimoniului:
Furt;
Tâlhărie;
Piraterie;
Gestiune frauduloasă;
Înșelăciune;
Delapidare;
Distrugere;
Tulburarea de posesie;
Tăinuire.
Infracțiuni contra autorității:
Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege;
Infracțiuni de fals;
Infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice;
Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială (familie, sănătate
publică, asistența celor în primejdie);
Infracțiuni contra capacității de apărare a României.
Este utilă continuarea aplicării chestionarului în practica S.P. Argeș?
Da, există beneficii vizibile;
Da, cu unele modificări ale chestionarului;
Nu, cred că este inutilă aplicarea în continuare a acestui chestionar.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evaluarea Riscului de Recidiva (ID: 127761)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.