Evaluarea Psihologica A Mamelor CU Copii Diagnosticati CU Autism

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ A MAMELOR CU COPII DIAGNOSTICAȚI CU AUTISM

LISTA FIGURILOR ȘI LISTA TABELELOR

Lista figurilor

Lista tabelelor

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să realizeze o analiză asupra evaluării psihologice a mamelor cu copii diagnosticați cu autism.

Mamele de copii care suferă de autism au un nivel de stres comparabil cu cel al soldaților pe câmpul de luptă. Aceste mame petrec semnificativ mai mult timp având grijă de copiii lor decât mamele care au copii fără dizabilități.

Cercetătorii americani de la Universitatea din Chicago au monitorizat timp de opt zile la rând un grup de mame cu adolescenți autiști. La sfârșitul fiecărei zile mamele povesteau ce au făcut, iar în patru zile nivelul hormonal le-a fost măsurat pentru a stabili impactul stresului. În urma analizelor a reieșit ca un hormon asociat cu stresul era extrem de scăzut, nivel caracteristic doar persoanelor care suferă de stres cronic cum sunt soldații din teatrele de luptă.

Majoritatea mamelor copiiilor autiști sunt însă femei educate care știu că nu au absolut nicio vină pentru afecțiunea cu care s-au născut copii lor sau cel puțin, nu ele sunt cauza directă. Și cu toate acestea, mamele copiiilor autiști suferă de depresie. Să vedem mai jos, de ce anume se întâmplă acest lucru.

Pe măsură ce copiii autiști cresc, părinții și mamele se pensionează și au responsabilitatea personală și financiară pentru un copil adult care suferă de autism și care depinde de ei în aproape orice. Este o situație des întâlnită, iar mamele copiiilor autiști pot suferi de depresie.

Cele mai multe dintre mamele copiilor cu autism sunt devastate și au nevoie de suport psihologic, motiv pentru care acest subiect este studiat de literatura de specialitate psihologică.

CAPITOLUL 1.

DEFINIREA DIAGNOSTICULUI DE AUTISM LA COPII

1.1. PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA DIAGNOSTICULUI DE AUTISM

Conceptul de autism, etimologic vorbind, provine din grecescul „AUTOS”, care înseamnă „pentru sine însuși”. Acest termen a fost introdus pentru prima oară în psihiatrie în anul 1911 de către E. Bleuler , în lucrarea să „Grupa schizofrenicilor”.

Autismul a fost descris pentru pruma data de către Kanner în 1943. Autorul elimina orice confuzie cu schizofrenia , adultă sau infantila , subliniind că niciodatanu a existat la acești copii relație inițială după care să fi avut loc o retragere : "Exista de la început o extremă solitudine autistică , solitudine care , ori de câte ori este posibil , disprețuiește , ignora , exclude tot ceea ce vine spre copil din exterior" . S-au mai făcut și alte confuzii și substituiri cu alte sindroame , cum ar fi : " encefalo patie infantilă" , "tulburări emoționale grave" , "psihoza infantilă" , "copil fără contact" , "fond encefalopat prin dismaturitate", "oligofrenie" , "întârziere psihică" , stări care sunt insuficiente pentru a acoperi tot ceea ce autismul presupune.

Avrămescu este de părere că studiile următoare atât ale lui Kanner , cât și ale altor autori au subliniat varietatea clinico-evolutiva și diversitatea cauzelor și mecanismelor patologice implicate

Treptat, pornind de la Kanner, au început și mulți alți cercetători și autori să abordeze problema și să aprofundeze studiul autismului și modalitățile terapeutice ale acestuia . Printre aceștia sunt: F. Tustin, D. W. Winncott, Donald Meltzer etc.

Ulterior, în anul 1963, Goshen a realizat studii cu copii autiști și le-a extins asupra familieicopiilor. Autorul scoate în evidență impactul comportamentului mamei care nu a reușit să-și stimuleze copilul în perioada critică, în special aceea din primele 6-l8 luni de viață. Carezultat, copilul poate să nu reușească să prindă semnificația limbajului și să ajungăeventual la o retardare mintală.

În anul 1978, autismul era descris deja ca reprezentând o "tulburare de comportament manifestată prin izolare, închidere în sine, ruperea legăturii cu lumea din jur", cu precizarea că "autismul se întâlnește în schizofrenie, psihopatie etc."

În prezent, autismul este privit ca o dizabilitate de lungă durată a creierului care, se pare că, afectează mai mult băieții decât fetele. Descoperit la timp, persoana cu autism poate fi tratată, astfel încât să se poată apropia de comportamentul normal.

Autismul a fost întotdeauna mult mai frecvent decât am crezut noi. Aproape 5 persoane din 10.000 suferă de autism, indiferent de mediul social. Persoanele autiste sunt de toate naționalitățile, religiile, cultele și din toate paturile sociale.

1.2. DEFINIREA DIAGNOSTICULUI DE AUTISM

Autismul este o afecțiune spectru, ceea ce înseamnă că, în timp, persoanele cu autism dezvolta dificultăți diferite, boala îi va afecta în mod diferit.

Unele persoane cu autism sunt capabile să trăiască o viață relativ independentă, iar altele vor avea nevoie de un însoțitor toată viața. Persoanele cu autism se confruntă fie cu o sensibilitate acută la sunete, atingere, gusturi, mirosuri, lumină sau culori, fie cu o lipsă completă de reacție la acești stimuli.

Tulburarea autistă alături de tulburarea Asperger, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, tulburarea Rett, tulburarea globală (pervazivă) de dezvoltare – inclusiv autismul atipic fac parte din tulburările pervazive de dezvoltare, stabilite de Asociația de Psihiatrie Americană în DSM IV.

Sindromul autist poate apărea singur sau în asocierea cu alte afecțiuni, care afectează funcționarea creierului , cum ar fii: infecțiile virale, tulburări ale metabolismului și epilepsia.

Este important să distingem autismul de retard sau alte boli mentale , pentru că din moment ce se face confuzia diagnosticului se poate apela la tehnici terapeutice neadecvate și ineficiente.

Forma severă a sindromului poate include automutilări extreme, repetitive, comportament agresiv neobișnuit. Programele de educare specială care folosesc metode comportamentale s-au dovedit cel mai bun tratament.

Autismul este definit ca o o „detașare de la realitate, însoțită de o predominare a vieții interioare, o repliere totală asupra lumii lăuntrice, un mod de gândire necritic, centrat pe subiectivitate și rupt de realitate".

Autismul mai este definit că "aplecare asupra lumii sale interioare a subiectului care refuza contactul cu lumea exterioară , aceasta repliere putând fii concepută ca efect al unei ratări radicale a localizării imaginii corpului".

Problema centrală, comună a afecțiunilor din cadrul spectrului autist este deficitul calitativ al interacțiunii sociale și al comunicării, precum și anumite particularități comportamentale.

Există forme severe, așa numitul autism clasic și forme ușoare (Sindromul Asperger) în care limbajul este dezvoltat, intelectul este de nivel normal și dificultățile se regăsesc în special în sfera interacțiunii/comunicării.

Autismul este o tulburare care afectează nu doar funcționarea copilului diagnosticat astfel, ci și familia acestuia. Atât părinții, cât și frații copiilor cu tulburare de spectru autist pot încerca sentimente diverse precum șocul, negarea, furia, depresia, vinovăția, dezamăgirea. Astfel, abordările terapeutice sunt complexe și au cunoscut în ultimii douăzeci de ani diverse schimbări. Dacă, în trecut, părintelui i se acorda un rol pasiv în terapia copilului, acum el este privit ca un factor important al schimbării.

Există la ora actuală variate metode de intervenție terapeutică pe care literatura de specialitate le descrie pe larg. Ceea ce este important de precizat este faptul că niciuna din aceste metode nu "vindecă" autismul, oricare ar fi ea, ci doar poate îmbunătății condiția de viața a copilului, funcționarea acestuia ulterioară.

O abordare complexă a simptomatologiei autiste vizează aspectele deficitare ale acestei tulburări, și anume, comunicarea, jocul, interacțiunea socială, funcțiile executive. Nu putem privi, în cazul autismului, doar o singură latură a sa, aceea cognitiva, a comportamentelor problematice sau a limbajului.

Ca urmare a faptului că autismul este o tulburare de dezvoltare heterogenă diagnosticată pe baza unui model al deficitelor, diagnosticul se pune pas cu pas, descoperind ce comportamente pot fi puse pe seama unor explicații alternative, cum ar fi handicapul mental profund, surditatea sau neglijarea severă, ulterior stabilind dacă trăsăturile rămase ale conduitei copilului corespund cel mai bine cu autismul, sau cu o altă tulburare pervazivă de dezvoltare. Clasificările multiaxiale ca ICD-10 și DSM IV sunt alcătuite pentru a atinge acest scop, cu recunoașterea explicită a necesității de a considera în fiecare caz nivelul intelectual, întârzierile de dezvoltare specifice, alte tulburări psihotice și factorii psihosociali.

Studiile pe familiile copiilor cu autism și pe gemeni demonstrează existența unei componente genetice în autism: într-o familie în care există un copil cu autism probabilitatea este mare ca și următorul copil să fie autist. În aproximativ 80% din cazuri, autismul afectează gemenii monozigoți (cu aceeași zestre genetică) și în numai 30% din cazuri, gemenii dizigoți sau „falșii gemeni.”

1.3. MANIFESTĂRI AUTISTE LA COPII

Copilul autist este o enigmă și o provocare în același timp. Pentru că originile afecțiunii sale se regăsesc chiar la începutul vieții, în perioada post-natală (și, conform ultimelor teorii, chiar ante-natală), semnificația manifestărilor – evitarea contactelor cu ceilalți, absenta comunicării verbale și comportamentul repetitiv – este dificil de înțeles pentru cei din jur, și provoacă frustrare și durere.

Autismul infantil este o tulburare de dezvoltare pervazivă caracterizată de prezența anormală și/sau alterarea curbei de dezvoltare ce se manifestă înainte de 3 ani și prin modele caracteristice de comportament perturbate în cele trei domenii de activitate: interacțiuni sociale, comunicare și comportament restrictiv, repetitiv (ICD-10).

Autismul infantil este o tulburare pervaziva de dezvoltare, cu debut înainte de vârsta de 3 ani, de etiologie necunoscută. Autismul este un handicap global, care împiedică persoana să comunice obișnuit, să înțeleagă relațiile sociale și să învețe prin metodele obișnuite în învățământ.

Copilul autist se caracterizează prin lipsa nevoii de comunicare, limbajul acestuia având un accentuat caracter solilocvic și o structură gramaticala imatura. Sunt prezente frecvent ecolalia întârziată, verbalizările și inversarea pronumelor (tu în loc de eu, existând o discrepanță intre posedarea vocabularului și abilitatea de a-l folosi ca mijloc de comunicare socială.

Există un complex de simptome, care chiar dacă nu sunt investite cu valoare diagnostică, apar adesea în conjuncție cu tulburările autiste: anomalii de orientare și comutare a atenției, tulburări în integrarea senzorială, comportamente automutilante, anxietăți periodice inexplicabile, anxietăți fobice, tulburări de somn și alimentare, abilități excepționale (hiperlexie, învățarea rutelor și locațiilor, construcții din cuburi, hiperacuitate la stimulări unisenzoriale, abilități "savante" pentru calcul, artă, muzică), disfuncții cognitive globale asociate cu tulburări ale sistemului nervos central de aspect microsechelar encefalopat.

O altă trăsătură cu adeavrat esențială a autismului este reprezentată de dificultatea de a putea înțelege și de a se angaja în diverse interacțiuni sociale. Copiii autiști mici cu această tulburare se pot însă agăța într-un mod mecanic de o persoană, ori pot chiar trata adulții ca drept interșanjabili. În cursul dezvoltării copilul se poate angaja în mod pasiv într-o interacțiune socială și de cele mai multe ori așteaptă de la ceilalți, să răspundă în anumite moduri unor cerințe, deoarece nu are sentimentul limitelor și dorințelor altei persoane.

Copilul autist nu știe nici să utilizeze comportamentele de tip non-verbal, precum ar fi „privitul în față”, „expresia verbală”, „posturile și gesturile corporale”, pentru a regla interacțiunea saucomunicarea socială. Pe de o altă parte însă, copilul autist are și dificultăți atât în comunicarea dorințelor sale câtși pentru a-și împărtăși atenția și experiențele cu ceilalți.

Prin urmare, copilul autist nu încearcă să-șiîmpărtășească spontan, altor persoane, bucuria, interesele și realizările lui. Spre exemplu, el nu arată, nu aduce, sau nu specifică obiectele pe care le consideră interesante. Pe de o altă parte însă, conștiința de alții a persoanelor cu autism, este deteriorată considerabil. Prin urmare copiii, pot uita de ceilalți copii (inclusiv de frați), nu au nici o idee despre necesitățile altora, sau nu observă depresia acestora.

Simptome obișnuite ale autismului sunt acțiuni repetitive/monomane, contact și comunicare limitată cu alte persoane și interese foarte restrânse. Răspândirea bolii este cam de 6 la 1000 de persoane, și este de trei sau patru ori mai des întâlnită la băieți decât la fete.

Față de persoanele din jur copilul autist manifestă dezinteres. Nu reacționează la prezența sau absența părinților că și când ar fi singur. Eșuează în a stabili contact cu anturajul. Astfel el ciupește sau mușcă persoanele din jur lipsitt fiind de orice expresie afectivă și poate face o criză de agitație cu autoagresivitate atunci când cineva încearcă să-l scoată din lumea să. În contrast cu incapacitatea de a stabili relații sociale , copilul autist este îndemânatic în a manipula mediul neînsuflețit.

Poate manifesta interes pentru diverse obiecte însă fără a le utiliza într-un anumit scop. Are o memorie bună pentru diverse aranjamente spațiale și preferința pentru ordonarea unor obiecte deoarece el manifestă o nevoie obsedantă pentru imuabil și identic.

Se poate manifesta printr-o criză de mânie și panică atunci când survin schimbări în mediul din jurul său. Afectivitatea unui copil autist este modificată – este detașat de părinți și legat de un obiect ciudat, pericolele reale nu-i provoacă frică, în schimb se sperie de stimuli obișnuiți ca intensitate.

Autistul este incapabil să recepționeze emoțiile celor din jur, să le trăiască adecvat și să răspundă la ele . Autistul este incapabil să recepționeze emoțiile celor din jur, să le trăiască adecvat și să răspundă la ele. Nu este un consumator de stări emoționale, nu poate stabili relații empatice, specific umane cu cei din jur și de aceea nu-și poate modela comportamentul în raport cu contextul social dat, fiind rezervat în fața unei lumi pe care nu o înțelege. Nu este un consumator de stări emoționale, nu poate stabili relații empatice, specific umane cu cei din jur și de aceea nu-și poate modela comportamentul în raport cu contextul social dat, fiind rezervat în fața unei lumi pe care nu o înțelege.

Tabloul simptomatic este variat și depinde de gravitatea tulburării, de vârsta la care se manifestă și de tipul de autism prezent. Autismul este adesea însoțit de ADHD –tulburare cu deficit de atenție și hiperactivitate, în consecință, copilul poate avea și întreaga simptomatologie a acestei tulburări.

1.4. INFLUENȚA AUTISMULUI ÎN VIAȚA SOCIALĂ A COPILULUI ȘCOLAR ȘI PREȘCOLAR

Când debutul bolii se produce înainte de apariția limbajului, copilul nu va vorbi niciodată. Dacă debutul s-a produs după 1,6-2 ani, apare virarea calitativă specifică a limbajului: se pierde flexibilitatea în exprimare; dinamica, intonația, accentuarea ideilor emise devin ciudate; folosește noțiuni aproximative, confundă sensul concret al cuvintelor cu cel figurativ, condensează noțiuni.

Copilul autist nu achiziționează conștiința de sine, el nu există ca persoană, de aceea exprimarea lui se va face într-o manieră ecolalică, la persoana a III-a singular când este vorba despre propria persoană, spunând, de exemplu, atunci când îi este foame: "dă copilului mâncare". Memoria mecanică bună îl ajută la înregistrarea unor noțiuni abstracte care îi depășesc vârsta, reproducând, fără adresă în comunicare fraze auzite întâmplător, de unde și denumirea tulburării de "limbaj în bandă de magnetofon", sau "limbaj de papagal".

Problemele de comunicare apar la vârste foarte mici (prima copilărie).

Copiii cu tulburări din spectrul autismului nu dezvoltă în mod spontan acel comportament, tipic pentru copiii obișnuiți, de atenție comună/ împărtășită (joint attention, shared attention). Acest comportament presupune indicarea cu degetul către un obiect (alternând privirea între obiectul respectiv și adult), cu intenția de a-l obține, de a spune, comenta ceva despre un obiect, un eveniment sau de a arăta /da cuiva un obiect pentru a împărtăși interesul pentru acel obiect.

Comportamentele de cerere, sunt prezente și la copiii cu autism, însă în scopuri instrumentale sau imperative, copilul considerându-i pe ceilalți că agenți ai acțiunii. Astfel, el poate utiliza contactul vizual împreună cu alte gesturi pentru a indica o jucărie care nu-i mai e la îndemână sau care nu mai merge, a da un obiect unei alte persoane, pentru a căpăta ajutorul unei alte persoane în a obține un obiect, întinzând mâna spre obiectul dorit sau luând mina adultului și ducând-o spre obiectul dorit.

Persoanele care nu comunică verbal nu dezvoltă în mod spontan alternative de comunicare. Acestea trebuie să fie învățate să folosească un sistem alternativ de comunicare (limbajul semnelor, obiecte-simboluri, fotografii, pictograme, cuvinte scrise, ex. sistemul Picture Exchange Communication Sistem/ PECS.)

Pentru persoanele cu autism este foarte dificil să aleagă și să mențină un anumit subiect de conversație; par să nu înțeleagă că o conversație ar trebui să determine un schimb de informații sau că o există are anumite reguli ce trebuie respectate (a asculta partenerul, a aștepta să-ți vină rândul să vorbești, a construipe ceea ce se spune, etc), au dificultăți în a răspunde adecvat unor cerințe indirecte, pe care tind să le interpreteze literal, fără să surprindă nuanțele; nu reușesc să-și adapteze comunicarea la contexte sociale variate, etc. Chiar și cei cu autism înalt funcțional sau sindrom Asperger au probleme de limbaj, în special în ceea ce privește aspectele sale pragmatice.

Reacțiile emoționale ale persoanelor cu autism, atunci când sunt abordate verbal și nonverbal de către ceilalți, sunt de cele mai multe ori inadecvate și pot consta în: evitarea privirii, inabilitatea de a înțelege expresiile faciale, gesturile, limbajul corporal al celorlalți, adică tot ceea ce presupune angajarea într-o interacțiune socială reciprocă și susținerea acesteia.

Indiferent de abilitățile verbale, persoanele cu autism au, în general, probleme în înțelegerea comunicării și dificultăți serioase în înțelegerea și împărtășirea emoțiilor celorlalți.

Ajutând persoanele cu autism să învețe să comunice, indiferent de modalitatea de comunicare folosită, le ajutăm să-și diminueze și comportamentele problemă care apar cel mai adesea datorită dificultății sau a incapacității persoanei de a-și comunica nevoile, dorințele într-un mod adecvat.

CAPITOLUL 2.

PORTRETUL PSIHOLOGIC AL

MAMELOR CU COPII DIAGNOSTICAȚI

CU AUTISM

2.1. COMPORTAMENTUL MAMELOR COPIILOR CU AUTISM

Sindromul autist se caracterizează prin joc stereotip, lipsă de răspunsuri la emoțiile altora, lipsă de abilitați de comunicare, rezisteță la schimbare. De multe ori anormalitățile comportamentale sunt observabile de la cele mai fragile vârste. Totuși, într-un număr mic de cazuri există o perioadă de dezvoltare normală, urmată de regresie și de manifestarea simptomelor autiste.

În general, simptomele se schimbă odată cu dezvoltarea și se pot îmbunătăți considerabil. Un mic segment de indivizi manifestă o înrăutățire în timp a comportamentului ritualistic-repetitiv.

În cele mai multe cazuri se consideră că autismul este o boală pe viață. În România se nasc în fiecare an circa 200.000 mii de copiii și aproximativ 2.000 de noi familii sunt lovite, mai devreme sau mai târziu de această tragedie.

Familia joacă un rol esențial în formarea unei rețele de suport a copilului autist.
Autismul este privit ca o retragere, o repliere în lumea interioară a subiectului prin refuzul contactului cu lumea să exterioară.

Sunt mari probleme de inserție socială și educațională cu care se confruntă copiii autiști, dezvoltarea neuropsihică a copilului și a modelelor prin care aceasta comunică, și nu în ultimul rând rezonanță puternic negativă asupra vieții și dinamicii interioare a familiei autistului.

Diagnosticul de autism poate fi o adevărată provocare pentru întreaga familie. Schimbările emoționale, trecerea de la o stare la alta, disperarea de a face rost de bani pentru tratamentul copilului sunt câteva dintre problemele părinților micuților cu autism.

Nicio familie nu se pregătește pentru venirea pe lume a unui copil cu autism. Este greu pentru părinți să înțeleagă cum de copilul lor care părea să se dezvolte normal, dintr-o dată a pierdut toate achizițiile și a început să dezvolte un comportament ciudat. Sfaturi pentru părinții copiilor cu autism.

Mamele copiilor autiști pot fi de cele mai multe ori depresive și anxioase. Anxietatea și depresia generalizate se manifestă ca stări de neliniște aproape continue, inundate de frică, tensiune psihică și fizică de intensitate redusă, dar persistentă. De obicei, sunt acompaniate și de oricare dintre următoarele simptome:

tensiune motorie: tremurat, tensiune musculară, cârcei și spasme în mușchi, oboseala, fața crispată, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporționată etc.;

tulburări neurovegetative: transpirație, palpitații, tahicardie, mâini reci, gura uscată, amețeli, nevoia de a urină, diaree, gol în stomac, nod în gât etc;

stare de anxietate: teama, neliniște, îngrijorare și anticiparea a fel de fel de nenorociri;

vigilență crescută: atenție încordată excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăți de concentrare, insomnii, senzația de a fi gata, gata să cedeze nervos.

Atunci când gândurile interzise cu conținut sexual ori agresiv, ce pot fi aspru pedepsite, amenință să iasă din inconștient, anxietatea este activată, ceea ce duce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecție și evitare.

Mama depresivă se manifestă prin sentimente de neliniște, hipersensibilitate, surexcitare.

Sunt persoane predispuse natural acestei stări, care, prin autocontrol, autosugestie și un mod de viața rațional, poate fi atenuată.

Stresul permanent, ambiția nemăsurată, epuizarea fizică și intelectuală, surmenajul, zgomotele, mediul ambiant dăunător, conflictele psiho-sociale nerezolvate, favorizează tulburările nervoase.

Fenomenele care le însoțesc în mod frecvent sunt: crampele stomacale, constipația ori diareea, hipertensiunea, palpitațiile, amețelile. Depresia și anxietatea pot avea însă și cauze hormonale precum pubertatea, menopauza, andropauza, ori pot fi provocate chiar de consumul în exces a substanțelor excitante (alcool, cafea, tutun, alte substanțe excitante ale sistemului nervos).

2.2. TRAUMA SUFERITĂ DE MAMELE LA PRIMIREA DIAGNOSTICULUI DE AUTISM

Trauma poate fi cauzată de o mare varietate de evenimente, dar există câteva aspecte comune. Există frecvent o violare a ideilor familiare pe care persoanele le au despre lumea lor și a drepturilor omului, punând persoana într-o stare de extremă confuzie și nesiguranță. Acest lucru apare, de asemenea, atunci când persoane sau instituții de care persoana depinde sau în care persoana își pune speranțele, încalcă sau trădează așteptările individului într-un mod neprevăzut.

De asemenea trauma psihică poate apărea din repetarea unei serii de evenimente mai puțin intense fiecare în parte, prin însumare copleșesc complet capacitatea individului de a face față sau de a integra ideile și emoțiile implicate în această experiență.

Cu toate acestea, persoane diferite vor reacționa diferit la evenimente similare. O persoană poate experimenta un eveniment ca fiind traumatic în timp ce o altă persoană, nu va avea de suferit traume ca urmare a unui eveniment similar într-un context similar. Cu alte cuvinte, nu toate persoanele care experimentează un eveniment cu potențial traumatizant va fi efectiv traumatizată din punct de vedere psihologic.

Manualele de diagnostic DSM 4 si ICD 10 sustin ca trauma din punct de vedere obiectiv este un eveniment care a trecut deja atunci când apar simptomele tulburarii. Tulburările formate după eveniment se numesc tulburări posttraumatice, depășind cu mult posibilitățile individului de a le controla. Trauma nu e un simplu stresor extern, nici doar o simplă stare și ea apare la interactiunea dintre eveniment și trăirea individualizată a acelui element.

Vorbim deci despre existența unei situatii traumatice atunci când interactionează condițiile traumatice din mediu și semnificațiile subiective pe care le atribuie individul acelor condiții. Situația traumatică apare la confluența dintre comportament și trăire. Situațiile traumă sunt acele situații în care individul nu este capabil de comportament și reacție afectivă corespunzătoare.

Momentul diagnosticării copilului cu autism este unul extrem de greu pentru părinți. Mulți se simt inadecvat din cauza reacțiilor pe care le au în acele momente, se simt rușinați de gândurile și sentimentele lor.

Psihanalistul american Mardi Horowitz împarte reacția traumatică în mai multe faze care pot fi observate cu ușurință și în cazul familiilor care află că au un copil cu autism.

La aflarea veștii mama copilului este șocată, plânge, tipa, uneori apar certuri în familie. Când se depistează existența acestui sindrom, se insinuează în mod natural sentimentul de vină. Părinții se întreabă ce au făcut rău, ce ar fi putut face diferit ca să nu ajungă în această situație. Răspunsul este: nimic. Nimeni nu este vinovat de faptul că micuțul are autism. Tulburarea se datorează unor afecțiuni la nivelul creierului, afecțiuni care încă nu se știe cu exactitate din ce cauze apar, dar cert este că nu apar din vina părinților.

Oricine este tentat să spună: așa ceva nu mi se poate întâmpla chiar mie. De obicei părinții încearcă să minimizeze semnele evidente ale autismului, mințindu-se ca micuțul este doar puțin distrat, că așa se joacă el, sperând că își va reveni singur și că se vor trezi cu bine din acest coșmar. De cele mai multe ori apelează și la părerea altor specialiști, care din păcate confirma diagnosticul de autism.

Părinții, mai ales mama se confrunta cu o avalanșă de sentimente contradictorii, de la furie la vâna, de la vâna la acceptare. Își amintesc momentele minunate trăite înainte de a i se pune diagnosticul de autism copilului lor, amintiri amestecate cu durerea trăită la aflarea cumplitei vești. În această fază intră în scena mecanismele de apărare care împiedică fixarea nesănătoasă în acest stadiu și ajută părintele să treacă mai departe la următoarea fază.

De cele mai multe ori, mama încearcă să raționalizeze situația cu care se confruntă. Se vorbește deschis despre sentimentele trăite în această perioadă, iar în cazurile ideale aceste discuții se desfășoară calm, partenerii găsind sprijin unul la celălalt și puterea de a merge mai departe și de a se adapta la noua viață.

Diagnosticul a fost pe deplin acceptat, părinții caută efectiv strategii pe care să le aplice în această situație. Familia se informează cu privire la autism și la ce implica terapia copilului. Cu cât se ajunge mai repede la această etapă cu atât este mai bine pentru copil. Intervenția timpurie are mult mai multe șanse să dea rezultate în comparație cu intervenția tardivă.

Apariția unui copil cu autism în familie reprezintă un moment extrem de stresant și de traumatizant. Ar putea suna ca un clișeu învechit, dar în astfel de situații, fără dragoste, înțelegere și cooperare deplină între soți se poate ajunge foarte ușor la destrămarea familiei.

Terapia autismului este una de durată, destul de costisitoare dar cu ajutorul ei se pot obține rezultate uimitoare. Copilul poate ajunge la un grad de autonomie care să-i permită să frecventeze scoala de masa sub supravegherea unui însoțitor, iar în cele din urmă exista șanse să ajungă un adult care să se descurce singur.

Mamele copiilor autisti au tendința de a generaliza experienta pe care au trait-o la toate situatiile ulterioare prin care trec. Situatiile de trauma nu se finalizeaza dupa ce s-a scurs timpul corespunzator si nici în momentul în care evenimentul traumatic nu mai este întâlnit ci doar în momentul în care cauzele care au determinat trauma au fost depistate si recunoscute de catre persoana si atunci când sentimentul de vinovatie a fost rezolvat.

Autismul nu va dispărea, nu se va vindeca niciodată în totalitate, scopul terapiei fiind atingerea unui grad cât mai ridicat de autonomie.

Tratamentul traumei psihice urmează, în cele mai multe dintre cazuri, două mari direcții: tratamentul psihologic și cel medicamentos. În funcție de severitatea simptomelor, tratamentul medicamentos însoțește sau chiar precede cura psihoterapeutică.

În lipsa unui tratament adecvat, persoana riscă să fie copleșită de efectele traumei, dezvoltând blocaje în unele zone de viață și pierzându-și vitalitatea de a rezolva problemele specifice respectivelor arii.

Aceste blocaje personale pot fi depășite! Încurajez oamenii să-și exploreze interiorul tocmai pentru a scoate la lumină energia rămasă acolo, plus o mulțime de alte calități și capacități personale care pot fi înflorite în urma unei cure psihoterapeutice.

2.3. PERSONALITATEA MAMELOR COPIILOR CU AUTISM

Personalitatea este o construcție teoretică eleborată în scopul înțelegerii și explicării, la nivel teoretic, a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologicnumit persoană umană.

În relațiile interpersonale contează nu atât cum este omul în realitate, ci cum se manifestă el în contactele cu ceilalți. Cu alte cuvinte este important de avut în vedere acele însușiri și trăsături care se exteriorizează, care sunt făcute publice. În personalitatea omului exista mai multe fațete ale acesteia:

personalitatea reală;

personalitatea autoevaluata, adică imaginea de sine;

personalitatea ideală, adică imaginea dorită, cea pe care individul aspira să și-o formeze;

personalitatea percepută, imaginea individului despre alții;

personalitatea proiectată, ceea ce crede individul că gândesc alții despre el;

personalitatea manifestată, cea exteriorizata în comportament

Personalitatea mamelor copiilor autiști este diferită de cea a mamelor unor copii normali. Acestea, pe lână faptul că au suferit o adevărată traumă, sunt înclinate spre introversie și spre autoizolare. Stima de sine devine și ea scăzută, fiind afectată foarte grav întraga imagine de sine.

Stima de sine se formează încă din copilărie, prin preluarea unor atribute emise de părinți, prin valorizări pe care copilul le primește din partea grupului de studiu, prin compararea cu rolurile pe care le îndeplinește și care îi oferă prestigiu ori îl aruncă în dizgrație.

Această evaluare personală poate fi diferită de la o persoană la alta sau chiar de la o situație la alta., fapt ce ne demonstrează cât de complex poate fi omul. Psihologia a încercat să explice de ce unele persoane prezintă o stimă de sine ridicată, în timp ce alții nu au tocmai o părere bună despre propria persoană, însă nu a existat o terie care să mulțumească pe toată lumea.

Dimensiunea evaluativă a stimei de sine în cazul mamelor cu copii autițti se referă la modul în care o persoană se consideră în raport cu ceilalți, cât și cu propriile așteptări. În acest sens, evaluarea imaginii de sine diferă de evaluarea comportamentelor.

Cu toate acestea, eșecul personal al mamelor cu copii autiști în a diferenția între comportament și persoană au frecvent ca și consecință formarea unei stime de sine scăzută. Perceperea unui eșec ca simptom al lipsei de valoare este mai mult decât injustă și poate dăuna grav persoanei.

O stimă de sine scăzută, așa cum au mamele copiilor cu autism afectează foarte grav atât viața personală, cât și pe cea profesională, iar în aceste condiții este destul de dificil să poți ajunge la performanță.

Importanța imaginii sau a stimei de sine în personalitate este evidentă, însă în satisfacția personală nu putem vorbi decât despre o stimă de sine crescută, ce poate favoriza dezvoltarea potențialului uman. Fiecare individ își dorește să-și atingă obiectivele, să se dezvolte și să avanseze.

Atunci când stima de sine este crescută, individul se automotivează din ce în ce mai mult și poate ajunge mai ușor acolo unde își dorește, având atitudinea potrivită de atragere a succesului. Când stima de sine este scăzută, atunci și individul se demotivează. În lipsă de voință și perseverență, o astfel de persoană se va mulțumi cu puțin și nu va mai depune niciun fel de efort pentru a progresa.

CAPITOLUL 3.

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ A MAMELOR COPIILOR AUTIȘTI

3.1. EVALUAREA PSIHOLOGICĂ IN GENERAL

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate s-a impus utilizarea sintagmei de testare și evaluare psihologică care subliniază de fapt specificul celor două activități și legătura indestructibilă dintre ele. Testarea psihologică nu oferă o imagine atât de completă a condiției psihice umane ci are doar un scop precis bine definit evaluând doar anumite dimensiuni psihice.

În trecut, testele psihologice erau produse, fără o întemeiere teoretico-experimentală foarte riguroasă.

Mariana Roșca definește testul psihologic ca fiind o situație standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a unui eșantion din manifestările psihice.

Evaluarea psihologică reprezintă o activitate deosebit de complexă în ceea ce privește investigarea individului, realizată prin intermediul instrumentelor psihodiagnostice (teste, chestionare), în scopul cunoașterii caracteristicilor sale psihice esențiale.

În sens restrâns, prin evaluare psihologică se înțelege administrarea de teste în vederea evaluării și diagnozei psihice a individului.

În sens larg, eveluarea psihologică desemnează un demers psihodiagnostic complex, care se bazează pe un ansamblu de strategii și tehnici (testul psihologic, observația, interviul, analiza produselor activității) utilizate pentru cunoașterea și evaluarea condiției psihologice a individului.

În general, o evaluare psihologica începe cu un interviu cu un psiholog, apoi continuă cu administrarea unor teste psihologice, care poate dura uneori mai multe întâlniri separate. Evaluarea psihologică poate include, de asemenea, interviu cu persoane semnificative din viața persoanei evaluate, precum și analiza de documente relevante.

Conform lui Minulescu, evaluarea psihologică este activitatea specifică în care examinatorul folosește diferite tipuri de instrumente pentru a obține informații valide despre structura, dinamica psihică și personalitatea unei persoane.

Ca plan de acțiune ordonată în vederea atingerii obiectivului propus propus, strategia de psihodiagnoza presupune parcurgerea următoarelor etape importante: documentarea; stabilirea scopului și a obiectivelor; stabilirea ipotezelor de lucru; alegerea și precizarea metodelor, mijloacelor și subiecților; specificarea condițiilor în care se va derula demersul de cercetare; identificarea modalităților de prelucrare și interpretare a datelor, precum și validarea acestora.

În urma evaluarii psihologice, se realizează un raport psihologic care are rolul de a structura și interpreta informația obținută, astfel încât acesta să fie cât mai comprehensivă. De regulă, un raport psihologic cuprinde următoarele secvențe:

Obiectivele evaluării;

Componentele evaluate;

Testele administrate;

Un scurt istoric al cazului;

Observații relevante din timpul examinării;

Descrierea și interpretarea rezultatelor;

Recomandări (sugestii de intervenție sau optimizare a funcțiilor deficitare identificate).

De asemenea, pentru o înțelegere mai bună a aspectelor identificate, rezultatele se pot discuta împreună cu persoana căreia i s-a realizat evaluarea.

Validitatea unor metode de evaluare psihologică se referă la calitatea lor de a fi valabile în raport cu măsurarea unui fenomen real.

Există o corespondență importantă, de fapt o corelație între test și situația reală, spre exemplu între o trăsătură măsurată cu ajutorul unui test și manifestarea reală a trăsăturii respective. Această corelație ține foarte mult de validitatea testului și exprimă forța sa de a fi valabil sau nu.

În concepția lui Serge Legendre, validitatea este ,,capacitatea unui instrument de a măsura realmente ceea ce trebuie să măsoare, după utilizarea pe care vrea să o facă“. Pe aceeași linie, a teoriei clasice a testului psihologic, Gustave Lienert considera că validitatea unui test dă gradul de precizie cu care acest test măsoară faptic acea caracteristică a personalității sau acel mod de comportament pe care trebuie să-l măsoare ori pretinde să-l măsoare.

În ceea ce privește coerența testului, aceasta presupune examinarea particulară a fiecărui item pentru a stabili gradul său de relevanța față de dimensiunea vizată. Pentru aceasta insă se va stabili procentajul de reușită sau de alegere (de primire a unui răspuns semnificativ) pentru fiecare item în parte.

Într-un examen psihologic însă ne referim de fapt la individul în sine; starea prezentă poate fi explicată pe baza condițiilor precedente și poate fi comparată cu o condiție de normalitate pornind de la un cadru teoretic dat sau de la ceea ce se numește “diagnostic diferențial”; psihologia diferențială constituie una dintre principalele surse de formare a psihodiagnozei și are în vedere variabilitatea unei trăsături la nivelul indivizilor dintr-un grup, dintr-un lot larg de subiecți până la o populație, un grup foarte bine delimitat, în funcție de scop.

Se măsoară diferența între rezultatele persoanei și modul în care se comportă această trăsătură psihică la nivelul eșantionului de referință.

Evaluarea psihologică urmărește evidențierea eventualelor tulburări psihice care ar putea exista, dar și modalitățile de funcționare deficitare ce se pot îmbunătăți semnificativ prin psihoterapie.

Evaluarea psihologică are în vedere investigarea comportamentelor și a funcțiilor psihice ale individului, țintind și pe reliefarea punctelor tari, a resurselor de care dispune clientul, în încercarea sa de a depăși anumite dificultăți.

Rezultatele obținute de către client sunt confidențiale și se pot concretiza sub formă de avize, rapoarte psihologice sau profiluri psihologice.

Evaluarea psihologică este un proces ce implică un scop bine precizat, o serie de instrumente de evaluare – printre care și testul – precum și o serie de variabile specifice situației.

Pornind de la cele prezentate mai sus, putem considera evaluarea psihologică o problemă, care poate fi rezolvată prin mai multe modalități atâta vreme cât sunt respectate anumite cerințe: stabilirea clară a scopului evaluării, respectiv, utilizarea unor instrumente valide de evaluare.

Se poate observa faptul că, vorbim de instrumente de evaluare, și nu doar de un instrument specific. Evaluarea psihologică este realizată cel mai adesea pe baza a două categorii de instrumente: instrumente psihometrice și instrumente nepsihometrice. În cadrul primei categorii – instrumentele psihometrice – sunt cuprinse în general testul psihologic, chestionarele, observația standardizată respectiv alte proceduri care au la bază indicatori psihometrici (standardizarea, fidelitatea, validitatea, etalonarea). În cadrul celei de a doua categorii – instrumentele nepsihometrice – sunt cuprinse acelea care nu au indicatori psihometrici estimați: interviul nestandardizat, analiza produselor activității, analiza de Curriculum Vitae etc.

În concluzie, evaluarea psihologică nu înseamnă numai diagnoză, notare, clasificare și nu este o etichetă pe un destin. Cunoaștem copiii pentru a le înțelege și stimula dezvoltarea prin programe adecvate și nu pentru a-i eticheta.

Astăzi, în foarte multe țări, nu se mai absolutizează rolul coeficientului intelectual (Q.I.) și nu se ia o decizie asupra copilului doar pe baza acestuia.

Așadar, evaluarea este mai mult o bază pentru terapie decât o modalitate de diagnostic, fiind un act de mare responsabilitate pentru toți factorii implicați.

3.1.1. Evaluarea depresiei și a anxietății

Evaluare

Pentru evaluarea standard a depresiei se utilizează următoarele scale:

Hamilton Depression Scale (HAM-D);

Montgomery-Asberg Depression Rating Scale (MADRS);

Global Assessment Scale (GAS);

Clinical Global Impressions (CGI).

Se mai utilizează evaluarea cognitivă.

Evaluare clinică

istoria familială și antecedente heredocolaterale;

istoria psihiatrică, istoricul tratamentului (probleme de complianță, responsivitate la tratament, durata tratamentului;

factori de rezistență somatici (anemie feriprivă, hipoproteinemie, disfuncție tiroidiană), adicție și consum de alcool, lipsa suportului socio-familial.

Probleme de diagnostic diferențial

tulburare depresivă datorată unei condiții medicale generale;

tulburare depresivă indusă de substanțe;

doliu;

tulburare schizoafectivă;

schizofrenie;

tulburări de personalitate;

tulburare de adaptare cu dispoziție depresivă;

tulburări primare ale somnului;

tulburări anxioase cu depresie.

Evoluție

Durata minimă naturalp a unui episod depresiv este evaluată la 3-9 luni. Se recunosc:

episod depresiv unic;

1-3 episoade depresive pe parcursul vieții;

episoade multiple;

episoade depresive în cadrul tulburării bipolare tip I, II și III. În acest context, remarcăm tendința de viraj dispozițional de tip hipomaniacal sau maniacal sub medicație antidepresivă, în special antidepresive triciclice și antidepresive din noua generație, cu acțiune duală (tulburare bipolară tip IV).

În cadrul evoluției episodului depresiv sub tratament se recunosc următoarele faze: acută, de răspuns terapeutic, remisiune, recădere și recurență.

Fig. 1 Evoluția episodului depresiv (după Malhi și Bridges, 1998)

Perspectiva biologică demonstrează diferențe semnificative între primul episod de depresie și depresia cu episoade multiple.

Primul episod depresiv este asociat unui deficit predominent presinaptic al unui singur neuromediator, responsivitatea terapeutică fiind dependentă de adecvanța terapeutică.

Prin adecvanță terapeutică se înțelege alegerea unui antidepresiv cât mai apropiat de modelul etiopatogenic al bolii.

Inadecvanța terapetuică este o sursă importantă de remisiuni incomplete cu recidive și complicații somatice potențiale sau cu rezistență terapeutică. Un aspect de risc particular este reprezentat de tendința la viraj dispozițional.

Primul episod depresiv are următoarele caracteristici biologice:

Sinapsă cu plasticitate conservată;

Alterări ale unei singure linii biochimice;

Conservarea structurilor hipocampice;

Risc cardiovascular minim;

Nivel cortizolic în limite normale.

Depresia cu episoade multiple implică:

Sinapsă displastică;

Alterări structurale hipocampice;

Risc cardiovascular înalt;

Hiperactivitate cortizolică ce amplifică comorbiditățile somatice.

Notă: Condițiile de stres de tip PTSD modifică integrarea și adaptarea la condiții noi (coping modificat prin brutalitatea schimbării statutului) amplifică hipercortizolemia, perturbă imunitatea, crește riscul cardiovascular și de alteări neurostructurale, în special asupra sistemelor cerebrale implicate în cogniție.

Diagnosticul diferential al tulburării distimice si pentru celelalte entităti ale tulburării depresive se realizează la fel ca diagnosticul diferential al tulburării depresive recurente si al episodului depresiv sever).

Diferențierea gradelor de severitate a episoadelor depresive

Dispoziția depresivă variază de la o zi la alta, este adesea neinfluențată de circumstanțe, dar poate totuși prezenta o variație diurnă caracteristică. În unele cazuri, anxietatea, suferința și agitația psihomotorie pot domina depresia, iar schimbarea dispoziției poate fi mascată de tulburări adiționale cum ar fi: iritabilitatea, consumul excesiv de alcool, comportamentul histrionic, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente sau a preocupărilor hipocondriace.

Pentru stabilirea diagnosticului de episod depresiv, indiferent de gradul de severitate, este necesară o perioadă de minimum 2 săptămâni, putând fi acceptate și perioade mai scurte de timp, dacă debutul este rapid iar simptomele neobisnuit de severe.

3.2. EVALUAREA PSIHOLOGICA A PERSOANELOR CU BOLI DIN SPECTRUL AUTIST

Autismul nu se poate vindeca. Persoana cu autism poate doar să-și îmbunătățească starea, comportamentul față de societate. Și asta, cu mult efort depus de cei din jur și multă răbdare. Există anumiți doctori sau terapeuți care îi învața și îi ajută pe copiii cu autism să se integreze oarecum în societate și de aceea este important să se înceapă acest tratament cât mai devreme.

Fiecare copil are nevoie de un anumit ajutor, dar cel mai important este să învețe cum să comunice, pas care este destul de dificil întrucât ei înțeleg cuvintele doar dacă le vizualizează. În acest sens terapeuții îi învața pe copii cum să comunice folosindu-se de imagini.

De asemenea, copiii mai sunt învățați cum să se comporte în societate, cum să salute persoanele cu care intra în contact, cum să aștepte la rând și cum să respecte direcțiile. Unii dintre ei au nevoie de atenție mai specială cum ar fi : să învețe să-și controleze temperamentul.

Unul dintre testele principale de screening și diagnostic utilizate pentru depistarea și confirmarea tulburărilor din spectrul autismului este ADOS (Autism Disorder Observation Schedule). Acesta este un test amănunțit în urma căruia să pot obține rezultate de o acuratețe ridicată care pot sta la baza constituirii unui plan de intervenție care să includă atât servicii psihologice cât și medicale. ADOS este un tip de evaluare semi-structurata care poate fi utilizată pentru a analiza aproape orice persoană suspectă că ar avea o tulburare din spectrul autismului, de la copiii care nu verbalizează deloc la adulții care sunt fluenți verbal.

Diagnosticarea și intervenția timpurie oferă copilului cu autism mai multe șanse de a se dezvolta mai aproape de normal, însă rar diagnosticul este stabilit înainte de 3-4 ani. Ultimele cercetări arata însă ca bebelușii cu autism pot fi recunoscuți după gângurit.

Oamenii de știință americani au observat că sunetele scoase de bebelușii cu autism sunt diferite și au reușit cu ajutorul unui sistem de analiza vocală să detecteze diferența în 86% din cazuri. Cu ajutorul aceleiași tehnologii, specialiștii au reușit să descopere problemele de vorbire la copii foarte mici.

"Această descoperire poate ajuta medicii pediatri să depisteze copiii care suferă de o tulburare de spectru autist, pentru a-i trimite la un control specializat. Astfel, acești copii pot beneficia de diagnostic și tratament timpuriu, crescând eficienta tratamentelor," declara prof. Steven Warren, Universitatea din Kansas, din echipa de cercetători.

Studiul s-a bazat pe analizarea a aproximativ 1.500 de înregistrări audio efectuate cu ajutorul unor aparate atașate la hainele a 232 de copii cu vârste cuprinse între 10 luni și 4 ani, scrie DailyMail.

Deși exista studii anterioare care au sugerat o legătură între voce și autism, aceasta nu a fost folosită până în prezent drept metoda de diagnostic.

Noul sistem numit Lena (Language Environment Analysis) ar putea fi de un real folos în diagnosticarea autismului, susțin cercetătorii.

Copiii mai mari care suferă de autism au probleme în a realiza contactul vizual, așa că bebelușilor li s-au arătat poze cu fețe de oameni – unele personaje din fotografii se uitau la copii, altele nu. Senzorii atașați pe pe pielea capului au căutat diferențele în activitatea creierului.

Astfel, la copiii care nu au dezvoltat boala s-a înregistrat o diferență mare între activitatea creierului în cele două momente (în care li s-au arătat fotografii diferite). Diferența era mult mai mică în cazul copiilor care au dezoltat această tulburare.

Modul în care copiii folosesc privirea pentru a regulariza interacțiunea socială este un factor important luat în calcul în diagnosticarea autismului.

Cercetătorii spun că testul nu este 100% sigur și că el trebuie să fie îmbunătățit până când va ajunge să fie folosit în mod curent. „Cu cât vom identifica autismul mai devreme și vom oferi o intervenție mai rapidă, cu atât rezultatele vor fi mai bune”, este de părere și Christine Swabey de la organizația „Autistică”.

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate s-a impus utilizarea sintagmei de testare și evaluare psihologică care subliniază de fapt specificul celor două activități și legătura indestructibilă dintre ele. Testarea psihologică nu oferă o imagine atât de completă a condiției psihice umane ci are doar un scop precis bine definit evaluând doar anumite dimensiuni psihice.

În trecut, testele psihologice erau produse, fără o întemeiere teoretico-experimentală foarte riguroasă.

În cazul cuplurilor, evaluarea se poate face atta prin intermediul testului psihologic, cât și prin intermediul metodelor calitative, nestandardizate, precum observația, convorbirea, interviul semi sau nestructurat etc.

Evaluarea psihologică în cazul cuplurilor se referă la depistarea principalelor cauze care au provocat probleme, precum și la starea de sănătate psihologică a indivizilor, care este foarte importantă în identificarea măsurilor de remediere a problematicii cu care cei doi parteneri se confruntă.

Cea mai obiectivă evaluare a cuplurilor se realizează în timpul ședințelor de terapie, de către psihoterapuet. Principalele metode prin care specielistul poate realiza o psihodiagnoză a cuplului cu care lucrează sunt:

Observația:

Observația experimentală se realizează într-un spațiu creat de către psihoterapeut, în care există condițiile prilenice stabilite inițial, încercându-se astfel și o neutralizare a influenței altor factori.

Psihologul stabilește încă de la început, în absolut toate detaliile, condițiile de desfășurare a observației, elaboramd în același timp un ghid comple de observație.

Observația este responsabilă de meritul că ne putem astăzi permite studierea activității psihice în condițiile vieții cotidiene. Astfel, activitatea psihică a unui elev (de exemplu) se manifestă în condiții ludice, în procesul de educație etc., a unui muncitor la locul de muncă, în contactul cu colegii săi de muncă etc. Chiar și așa, interpretarea rezultatelor obținute pe bază de observație crește și riscul unei anumite doze de subiectivitate.

Toate rezultatele obținute în urma observației trebuie să fie consemnate chiar în timpul observării, dar fără ca cel observat să știe acest lucru, sau imediat după ce observația s-a finalizat.

Câteodată, observația psihologică poate fi combinată cu utilizarea unor procedee speciale de înregistrare sau de consemnare a fenomenelor observate, precum: cronometrul, aparatul video sau foto, reportofonul etc.

Observația are ca scop înțelegerea. Observația întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; observatorul va limita observațiile variabile care intră  în formularea ipotezelor  sau a  întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcând astfel că existe:

– observația  directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului.

Dar psihologul trebuie să-și situeze  observația la un nivel care integrează  organizarea și  finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).

Odată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar  cu  referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la gânduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);

–   observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația  clinică  vizează   descrierea  unui  subiect prin individidualitatea lui.

Chestionarul:

Chestionarul reprezintă un instrument de cercetare cantitativă, alcătuit dintr-un ansamblu de întrebări scrise, care determină răspunsuri ce urmează a fi cât mai obiectiv interpretate.

Chestionarul reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebăriscrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care,  prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prinautoadministrare, determină din partea persoanelor anchetaterăspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris, sub formă de tabel..

Fiind un instrument de cercetare foarte complex, elaborarea să trebuie să fie o acțiune interdisciplinară, antrenând (pe lângă cunoștințele de marketing) o serie întreagă de alte cunoștințe (de sociologie, psihologie, statistică, informatică, știința comunicării etc.).

Prin urmare, pentru a se asigura succesul în culegerea informațiilor de marketing, cei care le redactează și le utilizează trebuie să stăpânească bine teoria convorbirilor, precum și tehnicile de comunicare, astfel încât să fie capabili să obțină cooperarea din partea receptorilor (de întrebări), să se facă ușor înțeleși, să poată interpreta în toate felurile posibile răspunsurile primite la întrebări, să sesizeze dificultățile pe care le întâmpină intervievații și erorile pe care ei le comit, să descopere sursele de erori (care trebuie eliminate cât mai rapid posibil) etc.

Convorbirea:

Convorbirea solicită din parte subiectului investigat răspunsuri, atitudini și modalități de a le exprima având avantajul că poate determina o cercetare cât mai focalizată. În funcție de metoda folosită putem vorbi de:

convorbire liberă;

convorbire semi-dirijată;

convorbire dinamice;

convorbire reflexă;

convorbire dirijată.

Interviul nestructurat

Interviul nestructurat reprezintă o metodă de intervievare care se bazează în principal pe construirea de întrebări de către intervievator, în funcție de răspunsurile oferite de intervievat.

Printr-un interviu nestructurat, intervievatorul încearcă să afle cât mai multe despre caracterul celui din fața sa, despre abilitățile sale, despre experiența sau despre așteptările și obiectivele sale. Legându-se de răspunsurile oferite, el poate să intre mai mult în amănunte și să-l determine pe intervievat să explice mai detaliat, cu mai multe informații ceea ce afirmă.

Practic, este o invitație pentru candidat la a se descoperi în fața intervievatorului, în ceea ce înseamnă felul lui de a fi, ceea ce știe să facă din punct de vedere profesional și relațional și cum anume face.

Într-un interviu nestructurat ideal, cel care intervivează urmărește explicațiile, istorisirile candidatului și generează spontan întrebări bazate pe acestea, întrebări care vor duce la obținerea de informații detaliate și revelatoare despre subiectele discutate. Succesul utilizării acestei metode ține în cea mai mare măsura de abilitatea intervievatorului de a genera întrebări din răspunsurile pe care le primește și de a muta discuția în direcția pe care și-o dorește.

Sistemul de evaluare clinică (SEC)

Acesta este unul dintre cele mai avansate (state of the art) sisteme de psihodiagnostic și evaluare clinică validate științific și este adresat atât copiilor și adolescenților, cât și adulților.

SEC cuprinde următoarele probe psihologice:

5 scale si chestionare care evalueaza tabloul clinic si pun in evidenta cele mai importante componente ale acestuia (distresul, tabloul de tip depresiv si de tip anxios etc) si starea de sanatate (starea de dezvoltare posttraumatica, chestionarul de autoevaluare a sanatatii mintale, emotii pozitive, emotii functionale negative etc);

15 scale si chestionare care evalueaza mecanismele etiopatogenetice asociate starii de sanatate (scala de atitudini si convingeri, scala de irationalitate pentru copii si adolescenti, inventarul ideilor, chestionarul de convingeri personale, scala stimei de sine, scala de autoeficienta, chestionarul gandurilor automate etc)

SCID I și SCID II

Aceste chestionare scot în evidență tulburările clinice (afective, depresive, alimentare, somatoforme și de adaptare, schizofrenia și alte tulburări psihotice, inclusiv cele produse de substanțe) și tulburările de personalitate (de tip obsesiv-compulsiv, pasiv-agresiv, evitant, dependent, depresiv, paranoid, antisocial etc).

Versiunea KID-SCID reprezinta interviul clinic structurat pentru tulburarile sugarului, copilului si ale adolescentului (masoara tulburările de comportament disruptiv, tulburările afective și psihotice, tulburările anxioase, tulburările produse de comsumul de substanțe și tulburările de adaptare)

CAS (Cognitrom Assessment System)

Aceasta este cea mai complexă baterie de teste psihologice existentă pe piața românească și include 24 de teste de evaluare a aptitudinilor cognitive, 3 inventare de personalitate, 1 chestionar de evaluare a intereselor profesionale si 4 scale de evaluare a emoțiilor.

Teste proiective

Testul arborelui (Koch) – utilizat în psihologia educațională, psihologia clinică, psihodiagnostic, resurse umane etc.

Desenul familiei – utilizat în psiholigia clinică pentru identificarea relațiilor cu membrii familiei, a conflictelor interne sau a trăsăturilor psihotice (tendințe depresive sau maniacale).

Desenul persoanei – utilizat în psihologia clinică pentru semnalarea unor tipuri de identificare sexuală, maniera de adaptare la problemele întâmpinate de subiect, identificarea tendințelor regresive și a inhibițiilor în dezvoltarea personalității.

Testul apercepției pentru copii – utilizat în evaluarea psihologică a copiilor (identificarea principalelor nevoi și pulsiuni; concepția despre mediul înconjurător; conflictele semnificative; testarea realității, a judecății, a proceselor gândirii, funcționarea autonomă, maturitate/imaturitate).

Testul de apercepție tematică – utilizat în evaluarea candidaților care doresc să se angajeze în domenii care cer un nivel înalt al abilităților de lucru cu oamenii sau un bun control al stresului (domeniul militar, juridic, diplomație, educație); în evaluarea pacienților care au un diagnostic psihiatric în vederea stabilirii tipului de terapie adecvat; în evaluarea unor tulburări de personalitate.

Evaluarea funcționării eu-lui – utilizat în psihologia clinică pentru diagnosticarea persoanelor cu vârsta de peste 18 ani în vederea stabilirii gradului de organizare și funcționare a personalității (memorie, concentrare, atenție, capacitatea de conceptualizare, creativitate, nivelul de competență și eficiență în stăpânirea mediului ambiant, gradul și tipul de relaționare).

Testul Rorschach – acesta este cel de-al doilea cel mai uzilizat test în evaluarea judiciară după MMPI și al doilea cel mai răspândit test ca utilizare de către membrii Societății pentru Evaluarea Personalității. Este folosit în diagnosticarea tulburărilor de gândire care nu sunt evidente și în diferențierea gândirii psihotice de cea non-psihotică atunci când pacientul nu admite deschis că prezintă o gândire psihotică.

Rezultatele evaluării psihologice în cazul copiilor autiști instrumentează în mod esențial activitatea psihologului practician și contribuie la progresul cunoștințelor științifice în toate domeniile teoretice și aplicative ale psihologiei.

3.3. EVALUAREA PSIHOLOGICA A MAMELOR CU COPII CU AUTISM

În cazul mamelor ai căror copii sunt autiști, evaluarea se poate face atta prin intermediul testului psihologic, cât și prin intermediul metodelor calitative, nestandardizate, precum observația, convorbirea, interviul semi sau nestructurat etc.

Evaluarea psihologică în cazul acestor mame se referă la depistarea principalelor cauze care au provocat probleme, precum și la starea de sănătate psihologică a indivizilor, care este foarte importantă în identificarea măsurilor de remediere a problematicii cu care aceștia se confruntă.

În general, starea depresivă a mamelor ai căror copii sunt autiști foarte rar exprimată în mod direct, dar este recunoscută destul de ușor dacă individul este întrebat. Este ca și cum acesta n-ar îndrăzni să mărturisească spontan că suferă de o stare depresivă.

Întreaga fenomenologie depresivă a mamelor cu copii autiști cuprinde o serie de manifestări, comune la orice vârstă, precum: dispoziția depresivă susținută timp de minim două săptămâni, scăderea rapidă a interesului sau a plăcerii în activitățile obișnuite, lipsa de energie, fatigabilitate, scăderea încrederii și stimei de sine, sentimente de vinovăție excesivă, gânduri recurente de sinucidere, indecizie, diminuarea absolut evidentă a capacității de concentrare, schimbări privind activitatea psihomotorie, tulburări de somn, modificări ale apetitului și secundar ale greutății corporale.

Unele studii de specilaitate demmonstrează faptul că cei mai mulți dintre mamele care prezintă tulburări de anxietate pot prezenta și un risc mult ami crescut pentru depresie și pentru scăderea interacțiunilor sociale.

Recunoașterea asocierii anxietății cu tulburări de dispoziție a stat intotadeauna la bază mai multor tipuri de dezbateri care au încercat în mod frecvent să răspundă la întrebarea:

Anxietatea și depresia sunt constructe distincte ori există un continuum care are la o extremitate anxietatea „pură” (fără depresie), la cealaltă extremitate are depresia „pură” (neînsoțită de anxietate) și al cărui centru este marcat de coexistența simptomelor de anxietate și de depresie?

Tulburãrile de tip anxios în cadrul unui cuplu infertil alcãtuiesc de fapt un grup heterogen de entități clinice care se suprapun parțial sau se deosebesc uneori cu dificultate și clinicianul are probleme mai ales cu manifestările de anxietate subclinicã care însoțesc alte tulburãri mentale sau somatice.

Specialiștii sunt de părere că în momentul de față atât depresia cât și tulburările anxioase reprezintă rezultatul interacțiunilor factorilor ereditari, ale unor neurotransmițători și a experienței individuale.

Fensterheim și Jean Baerr susțin faptul cã orice fel de teamã care este atât de puternicã încât poate împiedica persoana sã îndeplineascã o acțiune este, de fapt, o reacție cu caracter patologic.

Anxietatea este astfel definitã ca o teamã difuzã, fãrã obiect bine precizat, în timp ce fobia este definitã ca fiind o teamã cu obiect bine precizat (de animale, de furtunã, de înãlțime etc.). Autorii menționați considerã cã pot fi incluse în cadrul fobiilor și frici cu caracter mai abstract, cum ar fi frică de responsabilitate, de pierdere a controlului, de a lua parte la evenimente sociale, de a fi singur sau de a fi respins.

Copiii care cresc alături de o mamă depresivă prezintă structuri cerebrale diferite de ale celorlalți copii susțin oamenii de știință canadieni. Această concluzie se bazează pe examinarea, cu tehnici de imagistică medicală, a creierului unor copii de 10 ani, ale căror mame suferă de depresie cronică.

Doctorul Sonia Lupien, coordonatoarea cercetării, de  la Universitatea din Montreal,  susține că acești copii au amigdalele (ca structură cerebrală) mai mari decât de obicei. Amigdala joacă un rol crucial în relațiile emoționale, funcționează ca un semnal de avertizare major în fața unei amenințări și determină atitudinea în cazul unui risc real sau emoțional.

Creșterea volumului amigdalelor la copiii mamelor depresive s-ar explica – însă nu este decât o ipoteză – prin necesitatea de a dezvolta un sistem întărit de protecție emoțională. Studii realizate anterior arătaseră că amigdalele erau mult crescute la copiii care stătuseră multă vreme la orfelinat înainte să fie adoptați, în timp ce volumul acestora era perfect „normal” la cei care fuseseră adoptați în fragedă copilărie.

Dr. Lupien recomandă efectuarea unor studii aprofundate asupra eventualelor consecințe pe termen lung ale acestui aspect și elaborarea unor strategii de îngrijire specifică a copiilor care au mame cu depresie cronică.

3.4. METODE DE PREVENȚIE A TRAUMELOR ÎN CAZUL MAMELOR COPIILOR AUTIȘTI

De-a lungul timpului, oamenii au ajuns la concluzia că este mult mai bine să previi decât să tratezi. Așa au luat naștere o serie de acțiuni preventive, din domenii cât se poate de variate, printre care și consilierea preventivă, a cărei menire este aceea de a preîntâmpina apariția unor probleme sau situații critice în viața oamenilir. Ea are rol proactiv, încercând să pregătească oamenii (copii, tineri sau adulți) să știe cum să procedeze în diverse situații de viață, previzibile sau nu, și cum să-și gestioneze adecvat emoțiile pentru a face față cu succes unor solicitări variate.

Promovarea și menținerea sănătății psihice a mamelor cu copii autiști se realizează prin programele de prevenție și cele de educație pentru un stil de viață sănătos. Recunoașterea importanței pentru sănătatea publică reprezintă cel mai semnificativ aspect al promovării sănătății fizice și mentale. Prevenția are trei componente:

Prevenția primară- are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea comportamentelor protectoare. Prevenția primară se realizează mai ales în familie și școală. Aici se dezvoltă atitudini de respingere a comportamentelor de risc (fumat, consum de droguri sau alcool, prostituție etc), legate de siguranță prin activitățile de educație pentru sănătate în cadrul orelor de consiliere și orientare.

Prevenția secundară- implică reducerea factorilor de risc la grupurile predispuse spre îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de risc.

Prevenția terțiară- are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii și creșterea calității vieții persoanelor care suferă de o boală.

Principalul obiectiv al educației pentru sănătate a mamelor cu copii autosto constă în formarea și educarea în rândul populației-țintă, a unei concepții și conduite corespunzătoare, în scopul apărării sănătății, dezvoltării armonioase și fortificării organismului, adaptării sale la condițiile mediului ambiental natural și social, cât și al participării active a acesteia la opera de ocrotire a sănătății populaționale

Educația pentru sănătate a mamelor cu copii autiști este un proces ce se desfășoară de-a lungul întregii vieți, ajutându-i pe oameni să se adapteze la solicitările mediului în toate etapele vieții. Esența procesului se bazează atât pe ideea programelor de îmbogățire a vieții, cât și pe cea a viziunii transpersonale. Se regăsesc aici fundamente filosofice și temeiuri bazate pe: dialog, estetică, creativitate, intuiție, înțelepciune, emoție, self, dragoste, muncă, joc, integrare, cooperare, reflecție și experimente practice.

CAPITOLUL 4.

INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA MAMELOR AI CĂROR COPII AU FOST DIAGNOSTICAȚI CU AUTISM

4.1 . Metodologia cercetării

4.1.1. Context

Evaluarea psihologică a mamelor aii căror copii au fost diagnosticați cu autism se impune ca o reală necisitatea în ceea ce privește promovarea ideii de sănătate mintală.

Trauma suferită la aflarea diagnosticului de catr mame este atât de mare în cât poate afecta foarte grav întregul mecansim de funcționare a vieții psihice.

Se poate considera de fapt ca aceste mame sunt mai predispuse la depresie anxietate decât alte mame ale unor copii normali.

4.1.1. Obiective

Identificarea principalelor probleme de ordin psihologic cu care se confrunta mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu autism;

Determinarea gradului de depresie și anxietate al mamelor ai căror copii au fost diagnosticați cu autism;

Realizarea potretului psihologic al mamelor ai căror copii au fost diagnosticați cu autism.

4.1.2. Ipoteze

Ipotezele de la care s-a pornit au fost construite în așa manieră încât să conducă laatingerea obiectivel, astfel:

Se presupune că mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu auitsm prezintă niveluri ridicate ale depresiei;

Se presupune că că mamele ai căror copii aufost diagnosticați cu autism prezintă niveluri ridicate la anxietate.

4.1.3. Instrumente utilizate

Cercetarea de față îmbină metodele cantitative cu cele calitative, așa încât se utilizează următoarele instrumente:

Scală de Anxietate „Hamilton” (Anexa 1)

Scala de anxietate Hamilton evaluează global anxietatea și identifică atât simptomele psihice cât și somatice. Cuprinde 14 întrebări și recomandat este să fie aplicată de către un psiholog/psihiatru.

Examinatorul evaluează prezenta și intensitatea simptomului în momentul întrevederii; simptomele ce nu pot fi observate direct de către acesta sunt evaluate cerându-se subiectului să le descrie într-o perioadă ce cuprinde cele 3 zile de dinaintea interviului. Durata întrevederii nu poate depăși 30 de minute, aceasta fiind bine să se desfășoare la aceeași oră a zilei (de obicei între orele 9-10 dimineața, pentru a se evita variațiile circadiene ale simptomatologiei).

Interviul este asemănător oricărui alt interviu clinic. Scala HÂȘ poate fi aplicată fie o singură dată fie la începutul și sfârșitul unui tratament, fie săptămânal, pentru a urmări evoluția anxietății.

Pentru toți itemii s-a convenit ca fiecare nivel îl include pe cel precedent (de exemplu, nivelul 3 include nivelurile 2 și 1). O funcționare normală se cotează întotdeauna cu 0.

Pentru evaluarea cantitativă a atacurilor de panică se recomanda utilizarea următoare a scalei: HAS – P (Hamilton Anxiety Scale – panique), spre deosebire de HAS – G (Hamilton Anxiety Scale – Generalisee).

HAS – G (anxietatea generalizată)

Dacă a existat un atac de panică în ultimele 3 zile înaintea examinării, examinatorul trebuie să se întrebe cu privire la anxietatea dintre atacuri. În asemenea cazuri sau atunci când nu exista atacuri de panică clinicianul se servește de HAS – G pentru a evalua anxietatea generalizată; criteriile HÂȘ pentru anxietatea generalizată sunt – scor global 0-5 = absenta anxietății / 6-14 = anxietate minoră / superior sau egal cu 15 = anxietate majoră.

Inventarul de Depresie Becck

Inventarul de Depresie Beck – ediția a doua (BDI – ÎI) (Beck Depression Inventory- Second Edition) este un instrument de auto-evaluare alcătuit din 21 de itemi, construit să măsoare severitatea depresiei la adulți și adolescenți cu vârsta peste 13 ani. Această versiune a inventarului (BDI-II) a fost construită pentru evaluarea simptomelor corespunzătoare criteriilor de diagnostic pentru tulburările depresive cuprinse în Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale – ediția a IV-a al Asociației Americane de Psihiatrie (DSM – IV, 1994).

BDI – IA a înlocuit instrumentul original (BDI) care a fost construit de Beck, Ward, Mendelson, Mock și Erbaugh (1961). Din versiunea nouă (BDI – ÎI) au fost scoși patru itemi (pierderea în greutate, modifi carea imaginii corporale, preocuparea legată de aspecte somatice, dificultatea de a lucra) și au fost înlocuiți cu alți patru itemi (agitație, lipsa valorii personale, dificultăți de concentrare, lipsa energiei) pentru a cuprinde simptome tipice depresiei severe sau depresiei care necesită spitalizare.

Au fost modificați doi itemi pentru a permite obținerea informațiilor despre modificările (atât creșterea cât și descreșterea) în apetitul alimentar sau în ritmul de somn.

Pentru multe dintre afirmațiile (sau alternativele) referitoare la alte simptome au fost utilizate cuvinte diferite. Spre deosebire de BDI – IA, BDI – ÎI constituie o revizuire substanțială a versiunii originale BDI.

Interviul de tip poveste (Anexa 3)

Interviul de tip povestea vieții oferă un model ce poate fi aplicat în numeroase discipline: sociologie, antropologie, etnologie, istorie, psihologie, consiliere și terapie

Dintre metodele de cercetare calitativă, povestea vieții ne ajută să înțelegem mai bine traiectoria psihosocială a persoanei intervievate. Cercetătorul poate afla din analiza textului informații despre persoanele intervievate pe care studiile cantitative nu le pot evidenția întotdeauna.

Observația

Ca metodă științifică, observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat. Observația nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexive de clasificare și sistematizare.

Observația are ca scop înțelegerea. Observația științifică întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; observatorul va limita observațiile variabile care intră  în formularea ipotezelor  sau a  întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcând astfel că existe:

– observația  directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului.

Dar psihologul trebuie să-și situeze  observația la un nivel care integrează  organizarea și  finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).

Odată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar  cu  referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la gânduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);

–   observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația  clinică  vizează   descrierea  unui  subiect prin individidualitatea lui.

În urma aplicării metodei observației, se va completa o fișă, care va cuprinde următoarele aspecte:

Aspectul fizic general (îngrijit, dezordonat, haotic etc);

Starea psihologică principală (veselă, tristă, inhibată, frustrată etc);

Prezența sau absența de ticuri nervoase;

Manifestări comportalemtale generale;

Stilul de comunicare;

Aspecte legate de personalitate;

Prezența sau absența de prejudecăți, idei fixe etc.

Convorbirea

Convorbirea solicită din parte subiectului investigat răspunsuri, atitudini și modalități de a le exprima având avantajul că poate determina o cercetare cât mai focalizată.

În funcție de metoda folosită putem vorbi de:

convorbire liberă;

convorbire semi-dirijată;

convorbire dinamică;

convorbire reflexă;

convorbire dirijată.

4.1.4. Populația investigată

Pentru cercetarea de față s-a ales o populație compusă din 20 de femei, mame ai unor copii diagnosticați cu autism, cu vârste cuprinse între 26 și 43 de ani, din Județul Constantă, în egală măsură din mediul rural și urban.

4.2. Analiza și interpretarea rezultatelor

În urma aplicării testelor de depresie anxietate se constată că mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu autism prezintă semne seerioase ca aparținând acestor două tulburări.

În acest context, la Scală de depresie Beck, participantele au obținut o medie care indica un grad de depresie foarte crescut.

Așadar media de 2,270 obținută de cele 20 de participante la studiu este foarte relevantă în cercetarea de fată și ne confirmă o primă premisă în acest sens.

În ceea ce privește anxietatea,lucrurile nu sunt atât de grave ca în cazul depresiei, însă sxorurile indica un nivel de anxietate destul de crescut și de îngrijorător de altfel, pemru aceste mamae a căror labilitate psihică oricum este profund afectată.

După cum se poate observa și în tabelul de mai sus, media de 15 indica existența unui grad de anxietate importnat, în ceea ce le privește pe mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu autism.

Chestionarul care măsoară starea de bine psihologică, respectiv satisfacția vieții mamelor este compus din 5 itemi.

Chestionarul este un de tip structurat, fiecare item având 7 variante de răspuns (acord total, acord, acord ușor, indecis, dezacord ușor, dezacord, dezacord total).

Răspunsurile primite nu au fost tocmai îmbucurătoare, și în urma centralizării datelor putem trage concluzia conform căreia, mamele ai căror cooii au fost diagnosticați cu autism sunt în mare parte nesatisfăcuți din puct de vedere personal.

Am grupat răspunsurile primite, astfel încât am considerant dezacordul ca fiind staisfactie scăzută, răspunsurile nici aprobatoare, nici dezaprobatoare ca reprezentând satisfacția medie, iar acordurile le-am considerat ca reprezentând un grad înalt de satisfacție.

Fig. 1. Starea de bine psihologică

Este totuși important de precizat faptul că, dintre cei 15% de subiecți care au răspuns că sunt de acord cu marea majoritate a afirmațiilor prezente în chestionar, 70% au vârste cuprinse între 40 și 43 de ani, fapt ce ne determină să tragem concluzia coform căreia, a doua jumătatea a vârstei adulte este mai satisfăcătoare și mai încărcată de emoții pozitive.

Dintre cei 55% respondenți care și-au exprimat dezacordul fata de afirmațiile prezente în chestionar, marea majoritate sunt încadrați pe piața muncii și sunt în proporție de 60% de sex femenin. Vârstele acestora sunt cuprinse între 38 și41de ani.

O altă chestiune deosebit de interesantă se referă la ultima afirmație din chestionar- “ Dacă aș putea să-mi trăiesc din nou viața, nu aș schimba nimic.”, fata de care niciun respondent nu și-a exprimat acordul. Era oarecum previzibil un astfel de răspuns, însă proporția de 100% este alaramantă și deosebit de îngrijoarătoare, pentru mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu autism.

Îngrijorător și surprinzător în același timp mai este și faptul că 80% dintre chestionatoii proveniți din mediul urban se considera nesatisfăcuți în ceea ce privește viața personală. Probabil că agitația urbană, aglomerația, stresul cotidina, poluarea sau agitația generală sunt factori care determină aceasta instatisfacție de care au dat dovada adulții chestionați.

Chestionarul care măsoară starea de emoțională a adulților este unul tot strcturat, alcătuit din 14 itemi, cu 5 variante de răspuns (foarte rar sau niciodată, rar, uneori, adesea, foarte des sau întotdeauna).

La acest chestionar, proporțiile au fost relativ egale, așa încât mamele chestionate au obținut scoruri echilibrate în ceea ce privește emoțiile pozitive și negative.

Am ales să prezint rezultatele în antiteză, pentru a fi mai ușor observabile diferențele între ele.

Începând cu primii doi itemi, rezultatele se prezintă după cum urmează în figură de mai jos:

Fig. 2. Emoții pozitive și negative

Următorii itemi fac referire la diferența dintre starea de bine și starea de rău. Și aici diferențele au fost cât se poate de evidente și de semnificative.

Fig 3. Bine și rău

Așadar, diferențele sunt clare, majoritatea respondentilo (40%)r având adesea o stare de bine. Totuși, interesant este ca un alt procent de 35% dintre respondenți consideră că au uneori o stare de rău.

Următorii itemii fac referire la plăcere și neplăcere. Aici, după cum era și firesc, răspunsurile au fost echilibrate, întrucât este normal să ai zile în care te sânți plăcut și zile în care te simți neplăcut, iar respondenții au fost cât se poate de realiști în acest sens.

Fig. 4. Plăcut și neplăcut

După cum se poate observa, există un oarecare echilibru între plăcerile și neplăcerile vieții, iar acest fapt este complet justificat.

La acest item răspunsurile au fost cât se poate de previzibil, întrucât în viața trecem prin mai multe stări. Este dificil să poți afirma că te simți întotdeauna plăcut sau neplăcut. Varinta “uneori” este cea mai plauzibilă și cel mai frecvent întâlnită și în acdrul adulților chestionați.

Următorul item face referire la momentele de interes și de dezinteres. Și în acest caz m-am aștepta ca proporțiile să fie egale și așteptările mi s-au adeverit, în mare măsură.

Fig. 5. Interesat și dezinteresat

Este interesant ca la acest item am avut și răspunsuri extreme, întrucât este destul de greu de crezut că cineva nu a fost niciodată interesat cu nimic, așa încât putm crede că respondenții fie n-au înțeles afirmația, fie nu acordat suficientă seriozitate chestionatului și au oferit un răspuns eronat, în mod intenționat sau nu.

În orice caz, răspunsurile sunt îmbucurătoare și previzibile. Interesul și dezinteresul fac parte din viața omului, indiferent de vârstă.

Următorii doi itemi au făcut referire la fericire și tristețe și putem spune că sunt intemii cheie ai chestionarului.

De data aceasta răspunsurile au fost variate, iar diferențele dintre cele două concepte au fost destul de evidente.

Fig. 6. Fericire și tristețe

După cum se poate observa, cei mai mulți dintre respondenți se consideră adesea fericiți și uneori triști.

De precizat ar di că dintre cei 10% de respondenți foarte des triști, toți, în proporție de 100% sunt diovorțați și provin din mediul urban.

Așadar, raspunsrurile au fost variate și relativ diferite și dificil de clasificat sau categorisit.

Următorii otemi fac referire la satrile euforice și de furie. Ambele stani sunt unele necrosepunzatoarea vârstei adulte, însă, tocmai din acest motiv am vrut să aflu în ce măsură sunt ele trăite de indivizi la această vârstă.

Răspunsurile au fost relativ echilibrate și au corespuns, în mare parte cu așteptările mele.

Fig. 7. Furie și euforie

După cum am mai spus, mă așteptam la astfel de răspunsuri, întrucât aceste emoții nu sunt tocmai frecvent întâlnite în rândul mamelor.. Ele sunt specifice vârstelor tinere, care caută adrenalină și acțiuni.

Totuși, mamele chestionate au considerat ca într-o anumită măsură, încă mai dispun și de aceste emoții la această vârstă.

Ultimii itemi ai chestionarului fac referire la satrile de bucurie și deprimare, stări specifice vârstelor adulte.

Majoriatea cercetărilor prezintă faptul că, adulții nu sunt tocmai bucuroși și fericiți la acasta vârsta, și, din păcate, nici cercetarea de față nu face o excepție în acest sens.

Fig. 8. Bucurie și deprimare

Așadar, marea majoriotate a chestionaților se considera mai mult deptimati decât bucuroși, iar acest fapt este deosebit de îngrijorător.

Dintre cei 40% care se consideră deprimați, în proporții de 80% a u vârste cuprinse între 27 și 31 de ani.

Interviul aplicat mamelor ai căror copii au fost diagnosticați cu atism a scos la iveală o suferință psihologică profundă, asociată unor stări depresive și anxuioase foarte grave, așa cum s-a și intuit, de altfel, încă de la începutul cercetării de fată.

Pentru a discuta puțin despre cauzele producerii acestor stări, am încercat să pătrund în istoricul problematicii și să aflu câteva detalii despre momentul aflării diagnosticului de autism. Am constatat însă ca acest item a fost unul foarte sensibile, ia cele mai multe dintre mame au povestit cu lacrimi în ochi. Cu toate acesta însă, din răspunsurile obținute am reusir să realizez un clasament al modului în care li s-a comunicat mamelor diagnosticul, după cum urmează în figură de mai jos:

Fig. 9 Primirea diagnosticului de autism

Apreciem totuși ca cele mai multe mame au primit diagnosticul cu calm și cu compasiune, deși există și câteva cazuri relativ iolate care au primit vestea într-un mod brutal și fără prea multe explicații, situație complet inadecvata din parteea unui medic/psiholog.

La itemul care întrebă dacă viața mamelor s-a schimbat de la aflarea diagnosticului, răspunsul tuturor participentelor, în proporție de 100% a fost afirmativ, acestea admițând că starea lor psiholofica s-a degradat, au devenit mai triste și mai temătoare, mai puțin încrezătoare în viitor și mai antisociale, decât înainte.

În ceea ce privește măsura în care starea psihologică a participentelor la studiu s0a schimbat, aceste au fost foarte vehemene și cele mai multe dintre ele s-au îndreptat către o singură variantă.

Fig. 10 Schimbarea vieții

Observăm așadar că un diagnostic de autism schimba aproape complet viața mamelor, precum și a copilului, amândoi devenind mult mai depresive și mai nefeicite iar întreaga lor existență se trasforma într-o luptă cu boala.

Tot din relatările mamelor afla și că starea lor psihologică afeteaza viața copilului care simte și preia toate aceste stări, deși, după vum se știe deja, copiii autiști sunt relativ lipsiți de emoții și de sentimente.

Referitor la evoluția staii psihologice a paticipantelor de aflarea diagnosticului și până în momentul de față, aflam că în cazul celor mai multe dintre ele starea s-a înrăutățit.

Fig. 11 Evoluția stării psihologice

Important de precizat este faptul că tooate mamele a coror evoluție psihologică a fost pozitivă, au primit diagnosticul cu mai mult de 5 ani în urmă, ceea ce ne determina să credem că s-au obișnuit sau poate chiar resemnat cu ideea.

În ceea ce privește viața socială a acestor femei se comstata că avem de-a face cu forme ușoare de autoizolare și de refuz de colaborare cu cei din jur, chiar dacă aceștia încearcă să ajute.

Se constată că în cazul acestor femei intervine o așa-numită conduita a revoltei, care le determina pe femei să fie mult mai reticente la toți cei de lângă ele și să aibă așteptări mult mai scăzute.

Testarea ipotezelor

Testarea ipotezelor s-a realizat cu ajutoraul programului de statostica SPSS 20.0, confirmându-se în același timp ambele idei de la care s-a pornit.

Se presupune că mamele ai căror copii au fost diagnosticați cu auitsm prezintă niveluri ridicate ale depresiei.

În acest context s0a constatat că ipoteza se validează, obținând și un P < 0.005, care exclude dn start ipoteza de nul

Se presupune că că mamele ai căror copii aufost diagnosticați cu autism prezintă niveluri ridicate la anxietate.

Și aceasta a doua ipoteză se confirma, ca urmare a tabelului de mai sus.

4.3. DISCUȚII

Cercetarea de fata și-a atins toate obiectivele propuse și a reușit să analizeze în ce măsură mamele sunt afectate din punct de vedere psihologic de diagnosticul de autism al copilului.

Tot în cadrul acestei cercetări s-au discutat și câteva aspecte importante, legate de depresie de anxietate, simptone foarte grave și relativ greu de depistat.

Primirea diagnosticului de autism este un stresor punctual, la care familia se adaptează mai devreme sau mai târziu. În schimb, traiul și îngrijirea unui copil cu autism este un stresor continuu, care exercită presiune asupra familiei și pune la încercare mecanismele de adaptare ale membrilor acesteia. Unele mame care trec prin această situație nu doar că reușesc să funcționeze bine, ci devin mai puternice.

Mamele depresive nu sunt, de obicei, mame prea bune, chiar dacă funcționând relativ bine, uneori pot să își mascheze tulburarea și să își îndeplinească rolul parental.

Pentru a îmbunătăți sănătatea mentală a copiilor, e mai important, uneori, să o tratezi pe mama decât să tratezi copilul direct. Să încerci să schimbi tiparele negative ale familiei, pentru a reuși să încorporezi flexibilitate, îndrăzneală, coeziune și capacitate de rezolvare a problemelor. Părinții pot face echipă bună împreună pentru eliminarea depresiei copiilor deși, uneori, tocmai relația lor defectuoasă va face acest front comun de lucru, foarte dificil de menținut.

Depresia are un efect cât se poate de direct asupra mecanismelor fundamentale ale creșterii copiilor.

Acești copii pot să sufere nu numai de depresie, ci și de sindromul deficitului de atenție, anxietatea despărțirii și tulburări de comportament. Nu se descurcă bine la școală sau în diverse situații sociale, chiar dacă sunt inteligenți și au unele calități ale personalității atrăgătoare. Au adeseori multe probleme fizice de genul: alergii, astm, răceli frecvente, diverse infecții, dureri de cap intense, dureri de stomac și se plâng ca nu se simt în siguranță. Adesea manifesta diverse îngrijorări și tendințe paranoice.

Copiii persoanelor cu depresie majoră, chiar dacă pornesc de la același nivel cognitiv cu alți copii de vârsta lor, o iau în jos pe la doi ani. Pe la patru ani, sunt vizibil mai triști, mai puțin interactivi, retrași și cu activitate redusă.

În vreme ce comportamentul parental deficitar în familiile cu părinți depresivi poate să le provoace copiilor depresie, comportamentul parental adecvat poate ajuta la ameliorarea sau eliminarea ei.

E adevărat, lumea copiilor este definită de părinții lor, copiii pot învăța o anumită debilitate sau flexibilitate de la mama, tata sau alte persoane care îi îngrijesc.

Unul dintre cele mai des întâlnite mituri despre depresie se referă la faptul că este „normal", pentru anumite persoane, să se simtă deprimate; vârstnicii, tinerii, lehuzele, femeile aflate la menopauză, persoanele suferind de diferite maladii cronice fac parte din această categorie. Adevărul este, însă, că depresia nu este o parte normală a vieții pentru nici unul dintre noi.

Conform unui studiu al Organizației Mondiale a Sănătății, depresia și alte probleme de sănătate mintală constituie cauza principală de reducere a timpului de lucru, pe pla mondial. În S.U.A., depresia este o cauză majoră de invaliditate, fiind depășită doar de bolile cardio-vasculare.

Efectele depresiei pot fi de-a dreptul invalidante pentru pacient. Dacă nu este eliminată, depresia poate duce la pierderea productivității, declin funcțional și chiar creșterea mortalității. În S.U.A., ea este un predictor semnificativ al suicidului la vârsta a treia. (Holdevici, I., 2005)

Persoanele depresive pot fi refractare la ideea de a căuta ajutor deoarece considera că acestlucru este o dovadă de slăbiciune personală sau un defect de caracter sau cred că trebuie să fiecapabili să iasă singuri din această stare. Astăzi se știe că depresia, ca și orice altă afecțiune medicală, are o bază biologică și chimică.Tratamentul depresiei este sigur și de regulă eficace chiar și în cazul persoanelor cu depresie severă.

Mergând pe această idee, multe forme de tratament implica acum pregătirea părinților pentru intervențiile terapeutice asupra copiilor lor. Acestea se bazează pe ascultare. Fermitatea, iubirea, consecventa și atenția trebuie să se reunească în abordarea parentală a copiilor depresivi.

Un alt lucru extrem de important este, conștientizarea și înțelegerea necesității urgențe de a vă trata voi ca părinți problemele legate de depresie.

Vindecarea trebuie să vină în primul rând de la părinte, pentru problema lui și apoi cu grijă, atenție și implicare pentru tratarea copilului. Un copil care și-a văzut părintele că rezolva o problemă, capăta din asta o forță enormă de vindecare pentru a trăi o viață sănătoasă!

Deși unele familii ajung să dezvolte reziliență în timp, în multe cazuri autismul duce la dezbinarea familiei, la conflicte maritale sau la tulburări afective și anxioase în rândul membrilor familiei. Există o serie de intervenții terapeutice care au rolul de a facilita adaptarea familiilor implicate și de a le dezvolta reziliența.

Studiul de față este unul cât se poate de autentic și de obiectiv, bazat exclusiv pe date reale. Nu se cunoaște însă gradul de sinceritate al participantelor din momentul completării chestionarelor și interviului susținut.

Consider că cercetarea de față poate reprezenta un reper important în dezvoltarea altor studii în domeniu, la scară mai mare, poate chiar la nivelul internațional, așa încât să putem observa mai bine diferențele dintre culturii în ceea ce privește copiii, respectiv mamele copiilor cu autosm, cele care probabil că suferă mai mult decât pacienții în cauză.

CONCLUZII

Familiile copiilor diagnosticați cu autism au griji specifice și adesea au nevoie de multe informații despre problema copilului, serviciile speciale, facilitațile medicale, diferitele ramuri terapeutice.

Pentru a veni in intampinarea parintilor care au copii cu autism va prezentam un articol scris de un psiholog, articol preluat de pe site-ul www.sportautism.ro. Tot pe acest site veti putea gasi si alte informatii legate de astfel de copii si, de asemenea, cei de la organizatia  Sport Pentru autism asteapta voluntari.

În funcție de dinamica familiei, ceilalți membrii pot fi de mare ajutor sau pot fi un factor de stres în plus; pe stradă, străinii privesc la comportamentul "ciudat" al copilului cu autism, unii dintre ei nu au multe maniere și nu stau pe gânduri când e vorba de a ține o prelegere despre educația copilului. Sunt momente în care parcă nu-i pasă nimănui, nimeni nu înțelege.Să ai un copil diagnosticat cu autism este o experiență care te pune la încercare. Fiecare zi este altfel. Unele zile sunt ok atât pentru părinți cât și pentru copil, altele sunt presărate cu încercări care testează răbdarea la cote maxime.Sunteți nevoiți să găsiți o cale de a face față nevoilor propriului copil și de a vă păstra puternici în acelați timp. Cu siguranță în timp ați găsit modalități personale de a face față noului rol de părinte al unui copil cu autism.

Primele semne comportamentale ale unei tulburări de spectru autist sunt observabile de către părinți în primii ani de viață ai copilului. De aici și până la primirea diagnosticului urmează o perioadă mai lungă sau mai scurtă de confuzie privind cauza comportamentului, sentimente de vinovăție, tensiune crescută în relațiile familiale.

La acestea se adaugă frustrările din perioadă anterioară stabilirii unui diagnostic adecvat, când familia are parte de reasigurări false sau diagnostice incorecte sau derutante.

În acest context, primirea diagnosticului de tulburare de spectru autist conduce la un amestec de sentimente contradictorii: pe de o parte, ușurare, pe de altă parte, neîncredere sau îngrijorare.

Autismul este o tulburare de neurodezvoltare, care face parte, conform manualului de diagnostic DSM IV, din grupul tulburărilor pervazive de dezvoltare care cuprind: autismul infantil, tulburarea Asperger, tulburarea dezintegrativă a copilăriei, sindromul Rett și tulburările pervazive de dezvoltare nespecificate (PDD-NOS) sau autismul atipic.

Este deja foarte cunoscut faptul că chiar și cele mai precoce forme ale schizofreniei nu încep înaintea pubertății iar, în aceste cazuri, dezvoltarea socială și cea a comunicării nu sunt întotdeauna perturbate din punct de vedere calitativ în cursul primei copilării. Termenul de psihoză nu este însă adecvat suferinței autiste întrucât copilul nu deformează realitatea după ce și și-a construit-o, ci pur și simplu nu-o construiește. Unele tipuri de bizarerii legate de toate conduitele de siguranță dau uneori impresia unui delir, însă de fapt nu este vorba despre acest lucru, iar acțiunea neurolepticelor este relativ limitată și, orin urmare, prea puțin recomandabilă în autism (eventual în cazul absenței unor terapii alternative comportamentale).

Autismul infantil s-a înscris foarte rapid ca și domeniu privilegiat al etologiei umane. încă din anul 1966, când Hutt și colaboratorii săi au realizat un studiu etologic al stereotipii lor autistice, demonstrând astfel multiplicarea tuturor acestora în cazul creșterii masive a complexității mediului.

Așa cum am mai amintit deja, etologii își desfășoară toate studiile cu precădere în mediul natural; cu toate acestea însă, nu este exclusă variația acestui mediu în vederea observareii consecințelor sale asupra comportamentului copilului (spre exemplu, introducerea în mediu a unei anumite persoane necunoscute, separarea copilului de o persoană cunoscută etc.).

Spectrul condițiilor autiste cuprinde deci autismul, sindromul Asperger, precum și autismul atipic. Simptomele principale ale acestei tulburări vizează afectarea comunicării verbale și nonverbale, sociale, precum și împărtășirea emoțiilor, înțelegerea moșului în care gândesc și simt, menținerea unei conversații, comportamente de rutină ori repetitive cunoscute și sub denumirea de stereotipuri, cum ar fi repetarea unor cuvinte sau a unor acțiuni, urmarea obsesiva a rutinelor sau jucatul în moduri repetitive. Toate simptomele tulburării pot fi observate, de regulă, de la vârsta de 18 luni.

Copilul autist, mai ales atunci când este hipertonic, se prezintă în mod frecvent ca fiind că un copil foarte vioi, independent și voluntar în timpul primului an de viață. Deficitele sale de ordin intelectual ori social nu ies în evidență decât odată cu trecerea timpului, întrucât vizează mai ales stabilirea de relații sociale reciproce și diverse operații mintale abstracte ori verbale. Copilul autist nu a atins încă acest stadiu și de aceea prăpastia nu va putea apare decât de-a lungul anilor ce urmează. Autiștii cel mai puțin atinși sau cei mai inteligenți pot da uneori chiar iluzia unei supradotări în primii ani de viață.

Copiii cu autism învața de fapt să interpreteze tot ceea ce gândesc și simt alții mai greu. Toate indiciile sociale subtile, precum zâmbetul, o simplă grimasă sau chiar un clipit din ochi pot să nu însemne aproape nimic pentru ei. Acești copii nu pot interpreta gesturile și expresiile faciale.

Acești copii au dificultăți în a înțelege lucrurile din perspectiva altei persoane. La vârsta de 5 ani, copiii normali reușesc să înțeleagă că alte persoane au diferite informații, emoții și cerințe fata de ei. O persoană cu autism însă nu poate înțelege toate aceste lucruri. Exact ceasta incapacitate a lor nu le poate permite să prezică sau să înțeleagă acțiunile altora.

Deși nu este genearl este cât se poate de comun faptul că persoanele cu autism prezintă diverse probleme în a-și controla emoțiile, comportându-se astfel complet imatur: plâng în clasă sau au diverse crize verbale care par inadecvate pentru cei din jur. Copilul cu autism poate fi chiar agresiv fizic, uneori făcând relațiile sociale cu mult mai dificile. Au o tendință foarte frecvența de a-și pierde controlul, mai ales atunci când sunt într-un anumit mediu nou sau copleșitor, sau când se simt frustrați ori furioși. Pot rupe diverse lucruri, ataca persoane sau se pot răni. În frustrarea lor unii chiar se și lovesc cu capul de pereți, își smulg părul său se mușcă de brațe.

Până la vârsta de 3 ani, marea majoritate a copiilor autiști au depășit încercările întâlnite în învățarea imbajului; cea mai timpurie dintre acestea fiind gânguritul. La prima sa aniversare, un sugar normal spune diverse cuvinte, se întoarce atunci când își aude numele, arata atunci când vrea o jucărie și când nu vrea ceva arata foarte clar că răspunsul este nu.

Unii copii cu autism rămân practic muți pentru întreaga lor viață. Alții însă, care prezintă mai târziu semne de autism, arata și gânguresc în primele lor luni de viață, însă apoi se opresc. Alții pot fi complet întârziați și dezvolta limbajul la vârsta de 5 sau 9 ani. Unii copii pot învăța să utilizeze sisteme de comunicare, cum ar fi fotografiile sau limbajul semnelor.

Medicul specialist Simona Drugă ne prezintă în acest articol informații clinice despre această tulburare. Informațiile sunt utile atât pentru profesioniști cât și pentru părinți.

Unii părinți sunt ușurați când un specialist le validează ceea ce ei suspectau deja. Diagnosticul îi ajută să își explice lor și să le explice și celorlalți comportamentul copilului.

De asemenea, le permite să acceseze programe de intervenție personalizată pentru copilul lor și să valorifice resursele disponibile pentru a-l ajuta cât mai mult.

Mulți părinți sunt însă șocați și neîncrezători la primirea diagnosticului, nu pot accepta acest diagnostic pentru copilul lor, pun sub semnul întrebării competența medicului și consultă o serie de alți specialiști. Anticipând consecințele pe care diagnosticul le are asupra vieții lor și a copilului, mulți părinți se îngrijorează foarte mult.

Primii ani din viața unui copil pot ascunde probleme nebănuite. Lipsa contactului vizual cu părinții, întârzierea în dezvoltarea limbajului, dezinteresul față de cei din jur sau reacțiile de teamă față de obiecte inofensive sunt doar câteva dintre semnele care atrag atenția că ceva nu este în regulă.

Nimeni nu-și dorește să afle că fiul sau fiica să are autism, însă numărul românilor care primesc această veste crește constant, de la an la an. Viața capătă brusc o altă direcție, un alt sens, iar familia se vede nevoită să lupte pe mai multe fronturi: cu boala, cu informațiile insuficiente, dar mai ales cu societatea încă incapabilă de a înțelege că a fi autist nu înseamnă a fi neuman, ci doar străin de această lume.

În momentul diagnosticării copilului structura și echilibrul familiei se modifică, toate resursele acesteia focalizându-se pe nevoile copilului cu autism. Copilul începe să ocupe un loc central în familie.

Echilibrul și relațiile intrafamiliale sunt afectate de el în mod predominant.

Problemele devin mai pregnante după diagnosticare însă membrii familiei sunt de cele mai multe ori „în criză” dinainte de aflarea diagnosticării. Anomaliile comportamentale ale copilului, întârzierea limbajului, lipsa de comunicare a copilului, tulburările de somn, bâjbâiala diagnostica își pun amprenta asupra vieții de familie și asupra stategiilor de management al stresului.

Relațiile maritale se modifică în timp iar comunicarea dintre memebri familiei are de suferit. De la focalizarea intereselor asupra întreținerii relației maritale și planuri de viitor, totul devine focalizat pe copil.

Părinții copilului cu autism, pe fondul problematicii și cerințelor acestuia, manifesta structuri specifice în sfera emoțională marcate de conflicte interioare și inatisfactii, obiectivate comportamental specific.

Familia trece printr-un impas la aflarea veștii că în locul copilului sănătos, așteptat și mult dorit, s-a născut un copil cu autism.

Prezența copilului cu autism determina modificări care afectează atât echilibrul interior cât și echilibrul exterior al familiei, în special relația familie – societate.

În cazul părinților copiilor cu autism, estimarea de sine poartă amprenta unor stresori specifici și se obiectivează comportamental prin diminuarea și gravitarea relațiilor interpersonale în jurul copilului și a problematicii acestuia.

Cunoașterea semnelor și manifestărilor timpurii ale autismului ar trebui să fie o prioritate știind că prin colaborare și acțiune timpurie membrii unei echipe interdisciplinare (medic de familie, psihiatru de copii, psihologi, analiști comportamentali, tutori, logoped și terapeut ocupațional împreună cu familia copilului) reușesc să lucreze cu un copil diagnosticat cu autism astfel încât acesta să învețe alături de copiii de aceeași vârstă și să se integreze ulterior într-un mediu socio-profesional.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G., (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Busuresi: Editura Didactică și Pedagogică, București.

Aniței, M., (2010). Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2010;

Ardelean, M. (2006). Tulburări din Spectrul Anxietății, Anxietate, Obsesie, Compulsie, București: București: Editura: Medicală Callisto.

Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The exercise of control. New York: Freeman, 1997;

Bojan, C. (2012). Contribuția terapiei ocupaționale în tratamentul de reabilitare al sclerozei multiple, în Revistă de Neurologie și Psihiatrie a Copilului și Adolescentului din România, Vol. 15, Nr. 3, București.

Cantor, R.M. (2009). Molecular genetics of autism. Current Psychiatry Reports.

Cosnier, J. (2007). Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor. Iași: Editura Polirom.

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă,. Iași: Editura Polirom,

Gherguț, A., (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – Strategii diferențiate și incluzive în educație. Iași: Editura Polirom.

Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Fundației România de Mâine.

Hamilton, C. E. (2000). Continuity and discontinuity of attachment from infancy through adolescence. Child Development.

Kumar, R.A., and Christian, S.L. (2009). Genetics of autism spectrum disorders. Current Neurology and Neuroscience Reports, 9.

Piven, J. (2000). The broad autism phenotype. În P.J. Accardo, C. Magnusen, and A.J. Căpute (Eds.), Autism: Clinical and research issues (pp. 214-224). Baltimore, MD: York Press

Reser, J.R., (2011). Conceptualizing the Autism Spectrum în Terms of Natural Selection and Behavioral Ecology: The Solitary Forager Hypothesis. Evolutionary Psychology, 9 (2).

Siegel, B. (2003). Helping children with autism learn: Treatment approaches for parents and professionals. Oxford: Oxford University Press.

Străchinaru, I. (1994). Psihopedagogie specială, Vol. I. Iași: Editura Trinitas.

Șchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor Ciclurile vieții. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Verza, F. (2000). Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate.

Vrăsmaș, E., (2007). Dificultățile de învățare în scoala-domeniu nou de studiu și aplicație. București: Editura V&Integral.

Vrasmaș, T. (2000). Învățământul integrat și/sau incluziv. București: Editura Aramis.

Vrășmaș, T., Daunt, P., Mușu, I. (1996). Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale, Children Firsth, UNICEF, Lucrare editată cu sprijinul UNICEF în România, București.

ANEXE

Anexa 1

Scala Hamilton pentru anxietate

(Ham – A)

Vă prezentăm o scală în care sunt prezentate o serie de simptome. Apreciați pe baza scalei gradul de manifestare a simptomelor la dumneavoastră și încercuiți cifra corespunzătoare.

0 – simptom absent

1 – simptom ușor

2 – simptom moderat

3 – simptom sever

4 – simptom foarte sever

Anexa 2

INVENTARUL DE DEPRESIE BECK

A. TRISTEȚE

1.Nu mă simt trist.

2.Mă simt trist.

3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

4.Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B. PESIMISM

1.Viitorul nu mă descurajează.

2.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.

3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

4.Simt că viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.

C. SENTIMENTUL EȘECULUI

1.Nu am sentimentul ratării.

2.Simt că am avut mai mult ghinion decât persoanele din jur.

3.Dacă îmi privesc viața retrospectiv o văd că pe o totalitate de eșecuri.

4.Mă simt complet ratat ca persoană.

D. INSATISFACȚIE

1.Obțin aceeași satisfacție din lucruri ca și înainte.

2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.

3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.

E. VINOVĂȚIE

1.Nu mă simt în mod particular vinovat cu nimic.

2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.

4.Mă simt tot timpul vinovat.

F. SENTIMENTUL PEDEPSEI

1.Nu simt să fiu pedepsit.

2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

3.Aștept să fiu pedepsit.

4.Simt că sunt pedepsit.

G. NEPLĂCEREA DE MINE ÎNSUMI

1.Nu sunt nemulțumit de mine.

2.Sunt nemulțumit de mine.

3.Sunt dezgustat de mine însumi.

4.Mă urăsc.

H. AUTOACUZARE

1.Nu cred să fiu mai rău decât alții.

2.Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.

3.Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.

4.Mă acuz pentru tot ce se întâmpla rău.

I. AUTODISTRUCTIE

1.Nu am nici o idee de sinucidere.

2.Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în aplicare.

3.Mi-ar plăcea să mă sinucid.

4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.

J. PIERDEREA CONTROLULUI

1.Nu țip mai mult decât de obicei.

2.Acum țip mai mult decât înainte.

3.Tip tot timpul.

4.Obișnuiam să strig dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.

K. IRITABILITATE

1.Nu sunt mai nervos decât înainte.

2.Mă plictisesc și mă enervez mult mai ușor decât înainte.

3.În prezent mă simt tot timpul irititat.

4.Lucrurile care mă iritau înainte nu mă mai enervează în prezent.

L. INTROVERSIUNE

1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decât înainte.

3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

4.Mi-am pierdut orice interes față de ceilalți.

M. LIPSA DE HOTĂRÂRE

1.Mă hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.

2.Iau deciziile cu mai mare greutate decât înainte.

3.Am mari dificultăți în a mă hotărî.

4.Nu pot lua nici o decizie.

N. SCHIMBAREA IMAGINII DESPRE SINE

1.Nu cred că arăt mai rău decât înainte.

2.Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv.

3.Simt că modificările permanente în felul cum arăt mă fac neatractiv.

4.Cred că arăt urât.

O. DIFICULTĂȚI ÎN MUNCĂ

1.Pot lucra tot atât de bine ca și înainte.

2.Fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.

3.Trebuie să mă forțez ca să fac ceva.

4.Nu mai pot lucra nimic.

P. TULBURĂRI DE SOMN

1.Dorm ca și înainte.

2.Nu mai pot dormi cum dormeam.

3.Mă trezesc cu 1-2 ore mai repede și readorm greu.

4.Mă trezesc cu câteva ore mai repede și nu mai pot readormi.

R. OBOSEALĂ

1.Nu obosesc mai repede ca înainte.

2.Obsesc mai repede ca înainte.

3.Obosesc fără să fac aproape nimic.

4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.

S. ANOREXIE

1.Apetitul meu nu e mai diminuat ca înainte.

2.Pofta mea de mâncare nu e mai bună ca înainte.

3.Apetitul meu este mult mai rău acum.

4.Nu mai am deloc pofta de mâncare.

T. PIERDERE ÎN GREUTATE

1.Nu am scăzut în grutate deloc sau aproape deloc.

2.Am pierdut în greutate peste 3 kg.

3.Am pierdut în greutate peste 5 kg.

4.Am pierdut în greutate peste 7 kg.

U. PREOCUPĂRI SOMATICE

1.Nu sunt mai supărat decât până acum în legătură cu sănătatea mea fizică.

2.Mă supăra starea mea fizică.

3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gândi la altceva decât cu greutate.

4.Sunt atât de supărat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.

V. PIERDEREA LIBIDOULUI

1.Nu simt nici o modificare în interesul pentru sexul opus.

2.Sexul opus mă interesează mai puțin.

3.Sexul opus mă interesează mult mai puțin.

4.Mi-am pierdut orice interes față de sexul opus.

Anexa 3

STARE DE BINE PSIHOLOGICĂ

SATISFACȚIA VIEȚII

Mai jos sunt prezentate cinci afirmații cu care puteți fi de acord sau dezacord. Folosind scală de mai jos, indicați gradul dumneavoastră de acord cu fiecare item, punând cifra corespunzătoare opiniei dumneavoastră. Vă rog să fiți deschis și onest în răspunsul dumneavoastră.

7 – Acord total

6 – Acord

5 – Acord ușor

4 – Nici acord, nici dezacord (indecis)

3 – Dezacord ușor

2 – Dezacord

1 – Dezacord total

1. În cele mai multe cazuri, viața mea e aproape de idealul meu. __________________

2. Condițiile vieții mele sunt excelente. _____________________________________

3. Sunt satisfăcut/ă cu viața mea. __________________________________________

4. Până acum am obținut lucrurile importante pe care mi le-am dorit în viață. _______

5. Dacă aș putea să-mi trăiesc din nou viața, nu aș schimba nimic. ________________

Anexa 4

STAREA DE BINE EMOȚIONALĂ

Vă rugăm să vă gândiți la ce ați făcut și ați trăit în ultimele patru săptămâni. Apoi indicați cât de mult ați trăit fiecare din următoarele sentimente, folosind scală de mai jos. Pentru fiecare item selectați un număr de la 1 la 5 și scrieți-l alături de sentimentul dat.

1 – Foarte rar sau niciodată

2 – Rar

3 – Uneori

4 – Adesea

5 – Foarte des sau întotdeauna

Anexa 5

Ghid de interviu

Când ați primit diagnosticul de autism pentru copilul Dvs?

Cum vi s-a comunicat acest diagnostic?

Considerați că viața Dvs. s-a schimbat de la aflarea diagnosticului?

Cum ați descrie starea Dvs. psihologică?

Cum v-ați fi descris înainte de aflarea diagnosticului pentru copilul Dvs?

Considerați că diagnosticul copilului Dvs. vă afectează viața într-un mod negativ?

În ce măsură considerați că starea Dvs. psihologică îl influențează pe copilul Dvs?

Cum ați descrie evolutța stării Dvs. pshologice? S-a îmbunătățit sau s-a înrăutățit?

Ce ne puteți spune despre viața Dvs. socială?

Vă considerați susținută de cei din jur?

Ce așteptări aveți de la ceilalți în ceea ce privește atingerea unei stări de bine?

BIBLIOGRAFIE

Allport, G., (1991) Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Busuresi: Editura Didactică și Pedagogică, București.

Aniței, M., (2010). Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București, 2010;

Ardelean, M. (2006). Tulburări din Spectrul Anxietății, Anxietate, Obsesie, Compulsie, București: București: Editura: Medicală Callisto.

Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The exercise of control. New York: Freeman, 1997;

Bojan, C. (2012). Contribuția terapiei ocupaționale în tratamentul de reabilitare al sclerozei multiple, în Revistă de Neurologie și Psihiatrie a Copilului și Adolescentului din România, Vol. 15, Nr. 3, București.

Cantor, R.M. (2009). Molecular genetics of autism. Current Psychiatry Reports.

Cosnier, J. (2007). Introducerea în psihologia emoțiilor și sentimentelor. Iași: Editura Polirom.

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă,. Iași: Editura Polirom,

Gherguț, A., (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale – Strategii diferențiate și incluzive în educație. Iași: Editura Polirom.

Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Fundației România de Mâine.

Hamilton, C. E. (2000). Continuity and discontinuity of attachment from infancy through adolescence. Child Development.

Kumar, R.A., and Christian, S.L. (2009). Genetics of autism spectrum disorders. Current Neurology and Neuroscience Reports, 9.

Piven, J. (2000). The broad autism phenotype. În P.J. Accardo, C. Magnusen, and A.J. Căpute (Eds.), Autism: Clinical and research issues (pp. 214-224). Baltimore, MD: York Press

Reser, J.R., (2011). Conceptualizing the Autism Spectrum în Terms of Natural Selection and Behavioral Ecology: The Solitary Forager Hypothesis. Evolutionary Psychology, 9 (2).

Siegel, B. (2003). Helping children with autism learn: Treatment approaches for parents and professionals. Oxford: Oxford University Press.

Străchinaru, I. (1994). Psihopedagogie specială, Vol. I. Iași: Editura Trinitas.

Șchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor Ciclurile vieții. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Verza, F. (2000). Psihologia vârstelor. București: Editura Pro Humanitate.

Vrăsmaș, E., (2007). Dificultățile de învățare în scoala-domeniu nou de studiu și aplicație. București: Editura V&Integral.

Vrasmaș, T. (2000). Învățământul integrat și/sau incluziv. București: Editura Aramis.

Vrășmaș, T., Daunt, P., Mușu, I. (1996). Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale, Children Firsth, UNICEF, Lucrare editată cu sprijinul UNICEF în România, București.

ANEXE

Anexa 1

Scala Hamilton pentru anxietate

(Ham – A)

Vă prezentăm o scală în care sunt prezentate o serie de simptome. Apreciați pe baza scalei gradul de manifestare a simptomelor la dumneavoastră și încercuiți cifra corespunzătoare.

0 – simptom absent

1 – simptom ușor

2 – simptom moderat

3 – simptom sever

4 – simptom foarte sever

Anexa 2

INVENTARUL DE DEPRESIE BECK

A. TRISTEȚE

1.Nu mă simt trist.

2.Mă simt trist.

3.Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

4.Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B. PESIMISM

1.Viitorul nu mă descurajează.

2.Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor.

3.Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

4.Simt că viitorul este fără speranță și nimic nu se mai poate îndrepta.

C. SENTIMENTUL EȘECULUI

1.Nu am sentimentul ratării.

2.Simt că am avut mai mult ghinion decât persoanele din jur.

3.Dacă îmi privesc viața retrospectiv o văd că pe o totalitate de eșecuri.

4.Mă simt complet ratat ca persoană.

D. INSATISFACȚIE

1.Obțin aceeași satisfacție din lucruri ca și înainte.

2.Nu mă mai bucur de lucruri ca înainte.

3.Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

4.Sunt nesatisfăcut sau plictisit de orice.

E. VINOVĂȚIE

1.Nu mă simt în mod particular vinovat cu nimic.

2.Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

3.Mă simt vinovat majoritatea timpului.

4.Mă simt tot timpul vinovat.

F. SENTIMENTUL PEDEPSEI

1.Nu simt să fiu pedepsit.

2.Simt că s-ar putea să fiu pedepsit.

3.Aștept să fiu pedepsit.

4.Simt că sunt pedepsit.

G. NEPLĂCEREA DE MINE ÎNSUMI

1.Nu sunt nemulțumit de mine.

2.Sunt nemulțumit de mine.

3.Sunt dezgustat de mine însumi.

4.Mă urăsc.

H. AUTOACUZARE

1.Nu cred să fiu mai rău decât alții.

2.Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele.

3.Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele.

4.Mă acuz pentru tot ce se întâmpla rău.

I. AUTODISTRUCTIE

1.Nu am nici o idee de sinucidere.

2.Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în aplicare.

3.Mi-ar plăcea să mă sinucid.

4.M-aș sinucide dacă aș avea ocazia să o fac.

J. PIERDEREA CONTROLULUI

1.Nu țip mai mult decât de obicei.

2.Acum țip mai mult decât înainte.

3.Tip tot timpul.

4.Obișnuiam să strig dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea.

K. IRITABILITATE

1.Nu sunt mai nervos decât înainte.

2.Mă plictisesc și mă enervez mult mai ușor decât înainte.

3.În prezent mă simt tot timpul irititat.

4.Lucrurile care mă iritau înainte nu mă mai enervează în prezent.

L. INTROVERSIUNE

1.Nu mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

2.Ceilalți oameni mă interesează mai puțin decât înainte.

3.Mi-am pierdut interesul față de ceilalți oameni.

4.Mi-am pierdut orice interes față de ceilalți.

M. LIPSA DE HOTĂRÂRE

1.Mă hotărăsc tot la fel de ușor ca înainte.

2.Iau deciziile cu mai mare greutate decât înainte.

3.Am mari dificultăți în a mă hotărî.

4.Nu pot lua nici o decizie.

N. SCHIMBAREA IMAGINII DESPRE SINE

1.Nu cred că arăt mai rău decât înainte.

2.Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv.

3.Simt că modificările permanente în felul cum arăt mă fac neatractiv.

4.Cred că arăt urât.

O. DIFICULTĂȚI ÎN MUNCĂ

1.Pot lucra tot atât de bine ca și înainte.

2.Fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva.

3.Trebuie să mă forțez ca să fac ceva.

4.Nu mai pot lucra nimic.

P. TULBURĂRI DE SOMN

1.Dorm ca și înainte.

2.Nu mai pot dormi cum dormeam.

3.Mă trezesc cu 1-2 ore mai repede și readorm greu.

4.Mă trezesc cu câteva ore mai repede și nu mai pot readormi.

R. OBOSEALĂ

1.Nu obosesc mai repede ca înainte.

2.Obsesc mai repede ca înainte.

3.Obosesc fără să fac aproape nimic.

4.Sunt prea obosit ca să fac ceva.

S. ANOREXIE

1.Apetitul meu nu e mai diminuat ca înainte.

2.Pofta mea de mâncare nu e mai bună ca înainte.

3.Apetitul meu este mult mai rău acum.

4.Nu mai am deloc pofta de mâncare.

T. PIERDERE ÎN GREUTATE

1.Nu am scăzut în grutate deloc sau aproape deloc.

2.Am pierdut în greutate peste 3 kg.

3.Am pierdut în greutate peste 5 kg.

4.Am pierdut în greutate peste 7 kg.

U. PREOCUPĂRI SOMATICE

1.Nu sunt mai supărat decât până acum în legătură cu sănătatea mea fizică.

2.Mă supăra starea mea fizică.

3.Sunt supărat pe problemele mele fizice și nu mă pot gândi la altceva decât cu greutate.

4.Sunt atât de supărat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva.

V. PIERDEREA LIBIDOULUI

1.Nu simt nici o modificare în interesul pentru sexul opus.

2.Sexul opus mă interesează mai puțin.

3.Sexul opus mă interesează mult mai puțin.

4.Mi-am pierdut orice interes față de sexul opus.

Anexa 3

STARE DE BINE PSIHOLOGICĂ

SATISFACȚIA VIEȚII

Mai jos sunt prezentate cinci afirmații cu care puteți fi de acord sau dezacord. Folosind scală de mai jos, indicați gradul dumneavoastră de acord cu fiecare item, punând cifra corespunzătoare opiniei dumneavoastră. Vă rog să fiți deschis și onest în răspunsul dumneavoastră.

7 – Acord total

6 – Acord

5 – Acord ușor

4 – Nici acord, nici dezacord (indecis)

3 – Dezacord ușor

2 – Dezacord

1 – Dezacord total

1. În cele mai multe cazuri, viața mea e aproape de idealul meu. __________________

2. Condițiile vieții mele sunt excelente. _____________________________________

3. Sunt satisfăcut/ă cu viața mea. __________________________________________

4. Până acum am obținut lucrurile importante pe care mi le-am dorit în viață. _______

5. Dacă aș putea să-mi trăiesc din nou viața, nu aș schimba nimic. ________________

Anexa 4

STAREA DE BINE EMOȚIONALĂ

Vă rugăm să vă gândiți la ce ați făcut și ați trăit în ultimele patru săptămâni. Apoi indicați cât de mult ați trăit fiecare din următoarele sentimente, folosind scală de mai jos. Pentru fiecare item selectați un număr de la 1 la 5 și scrieți-l alături de sentimentul dat.

1 – Foarte rar sau niciodată

2 – Rar

3 – Uneori

4 – Adesea

5 – Foarte des sau întotdeauna

Anexa 5

Ghid de interviu

Când ați primit diagnosticul de autism pentru copilul Dvs?

Cum vi s-a comunicat acest diagnostic?

Considerați că viața Dvs. s-a schimbat de la aflarea diagnosticului?

Cum ați descrie starea Dvs. psihologică?

Cum v-ați fi descris înainte de aflarea diagnosticului pentru copilul Dvs?

Considerați că diagnosticul copilului Dvs. vă afectează viața într-un mod negativ?

În ce măsură considerați că starea Dvs. psihologică îl influențează pe copilul Dvs?

Cum ați descrie evolutța stării Dvs. pshologice? S-a îmbunătățit sau s-a înrăutățit?

Ce ne puteți spune despre viața Dvs. socială?

Vă considerați susținută de cei din jur?

Ce așteptări aveți de la ceilalți în ceea ce privește atingerea unei stări de bine?