Evaluarea Politicii Publice
UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
LUCRARE DE ABSLOVIRE
Evaluarea politicii publice
Coord. Student
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL 1. Noțiuni introductive
1.1. Analiza politicilor publice – Noțiuni de bază
1.2. Evaluarea
1.2.1. Scopul evaluării
1.2.2. Materia primară a evaluării
1.2.3. Definiții ale evaluării
2.1 Tipuri de evaluare
2.2. Metode și tipuri de evaluare
2.3. Modele utilizate în evaluarea de programe
3.1. Metode cantitative utilizate în evaluarea de proiecte
3.2. Metode calitative utilizate în evaluarea de proiecte
3.2.1. Observația
3.2.2. Interviul individual
3.2.3. Focus grupul (FG)
3.2.4. Analiza documentelor
3.3. Metode complexe de cercetare
CAPITOLUL 2. Politicile publice din România
2.1. Evaluarea politicilor publice în România
2.2. Intarirea capacitatii administrative
CAPITOLUL 3. Implementarea evaluării politicii publice
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………
Introducere
Am ales această temă deoarece evaluarea Politicii este o etapă cheie a ciclului de politici care permite instituțiilor publice să analizeze gradul de reușită a intervențiilor de politică și veniturile investițiilor financiare într-un mod transparent și comparat.Rezultatele evaluării politicii ne ajută să formăm o calitate mai bună a formulării de politică și o utilizare mai atentă și mai eficace a resurselor. Evaluarea Politicii mai asigură niveluri înalte de răspundere și responsabilitate pentru implementare, ceea ce, la rîndul său, sporește eficiența și eficacitatea cheltuielilor publice în realizarea obiectivelor naționale și de integrare în UE.
Termenul "evaluare" poate lua sensuri foarte diferite: evaluarea cantității previzionale de activități, evaluarea nevoii de ajutor pentru o persoană dependentă, evaluarea nevoilor unui întreg cartier, evaluarea pertinenței și a tipurilor de impact avut asupra populației de o politică publică. Termenul de "evaluare" este utilizat în legătură cu o politică publică sau cu un program de activități.
Nu se poate evalua corect un program sau o politică fără o definiție suficient de precisă a obiectivelor acțiunii sau dacă sunt puse în evidență principii foarte generoase, dar prea generale. Este necesară deci o identificare corectă a obiectivelor politicii sau ale programului ce trebuie evaluat.
Una din mizele majore ale evaluării se situează în domeniul managementului. Fiindcă pune în evidență obiectivele explicite sau implicite, acțiunile deja efectuate și practicile profesionale, evaluarea permite ca acestea să fie redirecționate, dă posibilitatea evoluției acestora. Evaluarea deschide calea ajustării, nu opune ci conciliază cunoașterea și acțiunea, judecata de valoare și procesul de schimbare.
CAPITOLUL 1
Noțiuni introductive
1.1. Analiza politicilor publice – Noțiuni de bază;
Principalul termen cu care avem de a face este cel de politici publice. Avem de a face cu un termen care a cunoscut multe definiții și interpretări. A fost destul de greu de găsit un omolog în diferite limbi pentru forma originală, public policy. Traducerea cuvânt cu cuvânt ar fi fost politică publică, ceea ce ar fi dus la o confuzie cu politica. Soluția, adoptată prima dată de francezi și adoptată și la noi a fost de a scrie politici.
Definiția cea mai simplă este probabil acea dată de Thomas Dye, după care politicile publice sunt „tot ceea ce o administrație decidă să facă sau nu” . S-ar putea ca definiția aceasta să fie prea simplă, și poate că definiția următoare este mai bună: politicile publice sunt „un set de decizii intercorelate luate de un actor politic sau de un grup de actori în ceea ce privește selectarea scopurilor și mijloacele de atingere a lor într-o anumită situație în care aceste decizii ar trebui să fie, în principiu, în puterea de a le aduce la împlinire a acelor actori” . Dintr-un alt punct de vedere o politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice.
Am putea continua cu astfel de definiții, dar deja putem identifica termenul cel mai important din ecuația politicilor publice, cel de decizie. Politicile publice sunt un proces extrem de complicat, în care există mulți actori, multe decizii, multe legături cu alte politici publice adoptate sau în curs de adoptare, cu rezultate diferite pentru cei afectați de măsurile luate (sau care nu au fost luate). Pentru a simplifica acest proces s-a introdus ceea ce se numește ciclul politicilor, în care procesul este împărțit în mai multe etape. Etapele ar putea fi:
Identificarea problemei, referitor la modul în care problema ajunge pe agenda guvernului;
Formularea politicilor, fază în care sunt formulate diferite opțiuni pentru o politică de adoptat; Luarea deciziilor, în care este ales un anumit mod de acțiune;
Implementarea, prin care politicile sunt puse în practică;
Evaluarea, fază în care administrația și alți actori implicați monitorizează rezultatele, existând posibilitatea ca politica să fie reformulată.
1.2. Evaluarea
1.2.1. Scopul evaluării
Evaluarea este un proces prin care se măsoară performanța unui program și se găsesc soluții la problemele existente. De fapt, evaluarea poate avea, printre multe altele, rolul de a analiza rezultatele unui program, de a le compara și de a identiifica dacă sunt propice în raport cu costurile sale, de a ajuta autoritățile să răspundă în fața cetățenilor pentru acțiunile lor, de a ajuta la procesul de distribuire a resurselor și de a ajuta la a face un management mai bun al programelor. Datele rezultate în urma evaluării sunt folositoare atât pentru îmbunătățirea procesului de implementare a programelor, cât și a celui de luare a deciziilor. Prin evaluare este identificată eficacitatea proiectelor și programelor, prin a răspunde mai exact la următoarele întrebări:
1- Ce funcționează?
2 – Pentru cine funcționează?
3- In ce condiții funcționează?
Evaluarea susține totodată procesul de planificare a viitoarelor activități, de repartizare a resurselor umane, financiare etc.
1.2.2. Materia primară a evaluării
Cea mai importantă materia a evaluării este alcătuită din proiecte, programe și politici publice. Proiectele reprezintă unitatea cu gradul cel mai scăzut de generalitate. Un proiect este efortul organizat de a pune în practică o idee. Desigur, ne referim în acest studiu mai ales la proiectele de dezvoltare socioeconomică. Printre elementele esențiale ale unui proiect se numără: scopul, obiectivele, actorii implicați (inițiatori, beneficiari direcți și indirecți, finanțatori etc.) activitățile, calendarul, resursele și efectele multiplicatoare.
Proiectele pot fi inițiate și implementate de diferite entități printre care: instituțiile administrației publice, organizațiile non-guvernamentale și chiar firmele din sfera privată. De regulă proiectele reprezintă punerea în aplicare a obiectivelor specifice ale unor programe. Programul este unitatea cu gradul de generalitate mai ridicat decât proiectul, însă cu o structură asemănătoare. Implementarea unui program se realizează prin implementarea mai multor proiecte, care detaliază și pun în aplicare unul sau mai multe dintre obiectivele programului. Politica publică reprezintă unitatea cu gradul cel mai ridicat de generalitate, ce corespunde unei direcții strategice de acțiune într-un anumit domeniu.
Un exemplu de politică publică, specifică administrației publice din România este dezvoltarea capacității administrative; un program subsecvent acestei politici este Modernizarea Administrației Publice Locale, iar unul dintre proiectele care pun în aplicare acest program este Evaluarea Programelor în Administrația Publică. Proiectul este implementat la nivelul unei primării și detaliază și aplică unul dintre obiectivele programului: creșterea responsabilității pentru cheltuirea banilor publici. Programele și proiectele pot fi finanțate de instituții ale administrației publice centrale și locale, de organizații internaționale (Uniunea Europeană, Banca Mondială etc.), organizații non-profit și alte entități. De obicei, finanțatorul este cel interesat de rezultatele proiectului, de evaluarea îndeplinirii obiectivelor propuse. În numeroase cazuri, instituțiile publice co-finanțează sau sunt parteneri în proiectele de dezvoltare care afectează grupurile de oameni, comunitățile din raza lor de acțiune. Mai mult, un management performant presupune organizarea activității instituțiilor publice pe bază de proiecte, pentru a fi mai ușor administrată, îmbunătățită, urmărită și verificată. Este o tendință susținută și încurajată în întreaga Uniune Europeană. Nevoia de evaluare în sistemul administrativ este în continuă creștere. Reforma administrației publice, dezvoltarea capacității administrative presupune dezvoltarea capacității de evaluare. Aceasta poate fi realizată prin crearea unui cadru legislativ, a unei capacități instituționale și prin dezvoltarea resursei umane în domeniul evaluării.
1.2.3. Definiții ale evaluării
Evaluarea proiectelor și programelor în administrația publică este o etapă specifică, extrem de utilă în planificarea și managementul proiectelor, o tehnică de cercetare și un instrument pentru implinirea politicilor publice, utilizat cu succes de către responsabili de managementul instituțiilor și al organizațiilor, de coordonarea proiectelor și a programelor derulate din fonduri publice sau private. Înalți funcționari publici, politicieni, manageri, directori de instituții și organizații, directori de programe și coordonatori de proiecte utilizează diferite modele de evaluare pentru a sesiza, în timp util, efectele intervențiilor pe care le implementează sau intenționează să le implementeze. Scopul este de a sesiza și a contracara la timp efectele nedorite asupra grupurilor de oameni, comunităților și societății, precum și pentru a încuraja elementele pozitive ale programelor și proiectelor.
Mai mult, scopul implicit al evaluării este de a colecta sistematic informații despre rezultate, output si administrarea proiectelor pentru îmbunătățirea implementării și generarea unor decizii performante în viitor. Pe scurt, diferitele modele de evaluare sunt utilizate pentru a minimiza pierderile și a maximiza beneficiile intervențiilor asupra grupurilor sociale de mici sau mari dimensiuni. De-a lungul evoluției sale, evaluarea a primit numeroase definiții. O sinteză a definițiilor evaluării date de diferite dicționare relevă anumiți termeni-cheie: determinarea meritului, a valorii, estimare, prețuire etc.
În primul rând, trebuie remarcat aspectul de proces. Sute de actori (individuali sau corporatiști) din diverse zone ale structurilor guvernamentale și neguvernamentale sunt implicați într-un moment dat în una sau mai multe aspecte ale procesului de formare a politicilor publice. Acești actori, care deseori interacționează pe parcursul procesului, au valori și interese diferite, percepții diferite asupra situațiilor, au preferințe diferite cu privire la cursul de adoptat în anumite politici publice.
Un alt element care adăugă complexitate procesului de analiză a politicilor publice este dat de durata ciclurilor de politici publice. Din faza de implemetare până la evaluare pot să treacă ani de zile, ca să nu mai vorbim de necesarul de timp pentru a urmări un ciclu de politică publică de la lansarea problemei până la implementare și evaluare, unde avem de-a face uneori cu secvențe temporale de zeci de ani. În special pentru studiile de impact problema duratei ciclurilor de politică publică este critică.
O politică publică implică multiple departamente guvernamentale, adeseori atât la nivel central cât și la nivel local. E important să știm cum să ne orientăm și să ne calibrăm analiza, asupra cărui aspect să insistăm mai mult în analiză. O serie de specialiști considera că e de preferat să ne oprim cu analiza asupra unui subsistem precis de politica guvernamentală, încercând să evităm abordările generale vizând un întreg program guvernamental.
Evaluarea de proiecte sau programe este strâns legată de sensul acestor termeni, fără a se rezuma însă la ei. În definițiile evaluării apar de asemenea ca o constantă o serie de elemente legate de metodologie. În cartea sa despre „Analiză și cercetare în administrația publică”, Dan Șandor (2005) descrie sintetic faptul că evaluarea programelor se referă la o analiză sistematică pentru a vedea măsura în care proiectele și programele au fost implementate conform intențiilor și și-au atins obiectivele. Comisia Europeană propune cinci criterii relevante în evaluare: relevanță, eficiență, eficacitate, sustenabilitate și impact (www.evalsed.info). Pornind de la acestea, putem defini evaluarea ca fiind procesul prin care, cu ajutorul unor metode și instrumente specifice, putem măsura gradul în care proiectele au obiective și rezultate relevante, resursele sunt consumate economic, pentru a atinge obiectivele propuse, dacă proiectul are șanse de a continua și după încheierea finanțării, măsura în care activitățile își ating grupul țintă și dacă impactul lor este resimțit pe termen lung.
Cheia unei înțelegeri corecte este diferența între sistematic și continuu din care rezultă diferența între evaluare (sistematică dar secvențială – realizată în anumite momente din viața unui program) și monitorizare (proces continuu de colectare a datelor în timpul implementării unui program). La fel trebuie înțeleasă și definiția dată de N.C. Allum, M.W. Bauer și G. Gasgell: „Termenul de evaluare se referă la activitatea de colectare, analiză și raportare sistematică a informațiilor care pot fi utilizate pentru schimbarea atitudinilor și pentru îmbunătățirea unui proiect sau program”.
Sintetizând, putem reliefa următoarele elementele esențiale ale unei evaluări:
Evaluarea este un instrument util în managementul politicilor, programelor și proiectelor;
Implică aprecieri pe baza unor criterii;
Evaluarea este utilă în oricare dintre stadiile dezvoltării unui program:
o În stadiul de design;
o Înainte de implementare – evaluarea ex-ante;
o În timpul implementării – evaluarea concomitentă;
o Ulterior implementării – evaluarea ex-post;
Evaluarea este un proces explicativ: pornește de la anumite întrebări pentru care găsește răspunsuri;
Este mai comprehensivă decât monitorizarea;
Evaluarea este o activitate sistematică și implică analize științifice (colectarea de date, analiza lor, compararea lor pe baza anumitor criterii);
Evaluarea stă la baza luării unor decizii în legătură cu programul evaluat: modificarea designului sau a modului de implementare. Deciziile se pot referi la continuarea, modificarea sau chiar stoparea programului.
În opinia unuia dintre autorii clasici în domeniul evaluării, Michael Quinn Patton, „Evaluarea este colectarea sistematică de informații despre activitățile, caracteristicile și rezultatele programelor pentru a fi utilizate de anumite persoane cu scopul de a reduce nesiguranțele, pentru a spori eficacitatea și a lua deciziile oportune în legătură cu programele respective” . Această definiție, dacă nu este înțeleasă adecvat poate produce confuzii. Cheia unei înțelegeri corecte este diferența între sistematic și continuu din care rezultă diferența între evaluare (sistematică dar secvențială – realizată în anumite momente din viața unui program) și monitorizare (proces continuu de colectare a datelor în timpul implementării unui program). Pentru a înțelege ce este evaluarea, trebuie făcută distincția între aceasta și alți termeni cu utilizare paralelă, interșanjabili. Diferite autorități sau agenții dau sensuri diferite acelorași termeni. Pentru a ne încadra în contextul general al integrării europene și pentru că ne referim la evaluarea de programe în sfera publică, vom adopta terminologia utilizată de către Comisia Europeană în domeniul evaluării de programe.
2.1 Tipuri de evaluare
Evaluarea prealabilă deciziei – Acest tip de evaluare este destinată să clarifice decizia decidentului care are de optat între mai multe soluții posibile pentru ameliorarea situației unei populații țintă sau pentru a rezolva o problemă dată.
Este o formă specifică de consiliere pentru decident. Evaluarea ex ante constă în a analiza dinainte eventualele avantaje și inconvenientele ce pot apărea în urma aplicării uneia dintre soluțiile posibile. Evaluarea vizează să dea și informații precise cu privire la costurile directe și indirecte ale fiecărei opțiuni. Analiza consecințelor previzibile ale fiecărei opțiuni trebuie să îl ajute pe responsabil să decidă în cunoștință de cauză.
Evaluarea ex ante contribuie astfel ca programul definitiv să ofere răspunsuri adecvate la dificultățile identificate (programul este pertinent) și la obiectivele politice ale decidentului (programul este coerent).
Evaluarea intermediară – Acest tip de evaluare este realizat pe parcursul punerii în aplicare a
unei politici publice:
■ Dacă de la început se prevede o durată de punere în aplicare mai lungă (de ex. 5 ani), este interesant ca după doi ani să se cunoască stadiul în care s-a ajuns;
■ Când pentru un program nu s-a stabilit o durată determinată, trebuie știut după câțiva ani, dacă menținerea sa fără schimburi sau modificarea, respectiv încetarea sa, sunt oportune.
Acest tip de evaluare are drept scop evitarea abaterilor și preconizarea ajustărilor pe parcurs : după un anumit timp, evaluarea oferă un punct de vedere critic asupra primelor realizări și a primelor rezultate ale activităților, ceea ce permite efectuarea de propuneri pentru ceea ce eventual trebuie corectat.
Evaluarea posterioară activității – Este un demers sistematic de a obține, de a clasa și de a sintetiza informații multiple, în scopul de a efectua o apreciere:
■ Cu privire la adecvarea între acțiunile efectuate și obiectivele
vizate inițial.
■ Cu privire la conformitatea între ceea ce s-a făcut efectiv și așteptările din momentul în care s-a luat decizia de a institui o politică sau un program.
Evaluarea ex post dă posibilitatea de a aprecia dacă efectele sau rezultatele acțiunilor întreprinse corespund cu ceea ce era prevăzut. Ea contribuie deci la o apreciere a programului în întregime, și mai ales a impactului înregistrat. Permite să se repună în discuție retrospectiv bazele politicilor care au fost decise.
2.2. Metode și tipuri de evaluare
Un prim pas în înțelegerea metodelor de evaluare este realizarea distincției între tipuri de evaluare, metode de evaluare și tehnici de evaluare. Tipurile de evaluare reprezintă perspectivele teoretice din care poate fi abordată evaluarea. Aici se încadrează, în funcție de diferitele tipuri de clasificare, următoarele: evaluarea formativă, sumativă, reactivă, prestabilită, ex-ante, interim, expost, analiza impactului, evaluarea bazată pe teorie etc. Dintr-un punct de vedere general, putem distinge două mari abordări:
Evaluarea sumativă, care analizează rezultatele la un anumit moment de la începerea programului cu scopul de a stabili performanța programului și de a estima valoarea sa. Acest moment poate fi finalul programului (dacă acesta se desfășoară pe o perioadă precisă de timp) sau la sfârșitul unui ciclu al programului, cel mai des un an, dacă acesta este continuu.
Evaluarea formativă se face de obicei în timpul implementării (este o evaluare intermediară) cu scopul de a analiza situația și de a ușura îmbunătățirea programului. Mai există posibilitatea de a face o evaluare formativă înainte de a lua decizia începerii unui program. Ambele abordări au obiective diferite. Evaluările formative vizează ameliorarea performanței programului, câtă vreme evaluările sumative ne spun dacă un program trebuie continuat sau ales din două sau mai multe alternative. Evaluările sumative sunt folosite de obicei ca sugestii pentru alocarea resurselor sau pentru a îmbunătăți răspunderea publică, clienții mai des întâlniți fiind cei care iau decizia, fie înalți funcționari publici, fie politicieni. Evaluările formative sunt privite mai mult ca un instrument de management, pentru dezvoltarea și îmbunătățirea programelor. Cele două abordări aplică procese diferite de evaluare, dar, cu toate aceste diferențe, trebuie văzute ca procese complementare. Un alt tip de evaluare este cel de monitorizare sau de rutină și se referă la colectarea continuă de date despre activitățile și outputurile unui program. Printr-o astfel de monitorizare managerii programului primesc feedback despre îndeplinirea funcțiilor programului, dacă sunt atinse populațiile țintă și/sau se produc efectele dorite.
O astfel de monitorizare denotă preocuparea pentru menținerea calității programului, urmărirea proceselor acestuia și a rezultatelor obținute la nivel operațional, reprezentând un factor necesar menținerii unor servicii publice de calitate. O altă clasificare a tipurilor de evaluare se referă la unitatea de analiză. Astfel putem avea:
Evaluarea procesului (sau a implementării), care se concentrează asupra modului în care programul a fost implementat și asupra proceselor și procedurilor prin intermediul cărora acesta funcționează;
Evaluarea impactului (sau a rezultatelor), care se concentrează asupra faptului dacă un program are sau nu efectul dorit. În cadrul analizelor de impact, se măsoară efectele nete ale intervenției, principala problemă fiind diferențierea dintre efectele datorate programului și cele datorate altor cauze. În final, ceea ce ne interesează aici este dacă scopul și obiectivele programului au fost atinse.
Din punctul de vedere al momentului în care se efectuează evaluările putem distinge patru momente diferite de timp:
•Evaluări pe parcurs, efectuate în mijlocul programului cu scopul de a ne ajuta la îndeplinirea următoarei faze a programului;
Evaluări ulterioare (ex post), desfășurate după ce programul s-a încheiat;
Evaluări în timp real, se efectuează pe tot parcursul desfășurării programului, furnizându-ne informații despre progresul programului și realizările sale (evaluarea de monitorizare este un astfel de tip);
Evaluări retrospective, orientate spre impactul programului (efectele pe termen lung) și care se desfășoară la câțiva ani după încheierea programului;
Evaluări prospective (ex ante), care ne permit să luăm decizia dacă să începem sau nu un program. Un alt tip de clasificare (adaptat după Trochim, 2002) analizează tipurile majore de evaluare și componentele fiecăruia. Astfel, în evaluarea formativă sunt incluse:
Evaluarea nevoilor, care ne spune cine are nevoie de program, cât de mare este nevoia și cum ar putea fi aceasta satisfăcută;
Posibilitatea evaluării, care ne spune dacă evaluarea este fezabilă și cum ar putea beneficiarii să determine și să influențeze cât de folositoare va fi aceasta;
Conceptualizarea structurată, ce conține definirea programului, a populației țintă și posibilele rezultate;
Evaluarea implementării, ce investighează procesul prin care se realizează programul, incluzând și posibilele strategii alternative.
În evaluarea sumativă avem:
Evaluarea rezultatelor, care ne arată dacă avem efecte datorate doar programului asupra populației țintă;
Evaluarea impactului, care este o categorie mai largă și încearcă să stabilească toate efectele, intenționate sau nu, ale programului, făcând o cât mai clară distincție între acestea;
Analiza cost-eficiență și analiza cost-beneficiu ce ne răspund la întrebarea „cât de eficient este programul” în termeni bănești;
Analiza secundară, ce reexaminează datele existente pentru a pune noi întrebări și a folosi metode care nu au fost folosite anterior;
Meta-analiza, care integrează estimările mai multor studii de evaluare pentru a ajunge la un răspuns general la o întrebare de evaluare.
2.3. Modele utilizate în evaluarea de programe
Cercetarea privind modelele de evaluare a programelor și proiectelor a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani, însă a fost mereu în atenția cetcetătorilor și practicienilor. Designul modelelor de evaluare și selectarea modelului potrivit pentru evaluarea unui anumit proiect sau program au devenit scopul a numeroase investigații. Demersul este specific autorilor clasici în domeniul evaluării, cărora li s-au alaturat o serie de autori proveniți mai ales din mediul academic.
Instrumentarul este vast: evaluarea formativă, evaluarea sumativă, cea care pune un accent pe beneficiari, pe experți sau pe diverși participanți în proiect, evaluarea realistă, cea bazată pe teorie sau orientată pe utilizarea practică sunt doar câteva exemple. Un model de evaluare stipulează întrebarea la care un anumit tip de evaluare încearcă să răspundă și stabilește criteriile luate în considerare pentru evaluare. Acestea au în vedere șase categorii de modele de evaluare, care se regăsesc și în contribuțiile altor autori: Birkmayer și Weiss, Pawson, Jorgensen și Stame (2004). Modelele orientate spre rezultate (modelul scopului îndeplinit și modelul efectelor produse) se înscriu în evaluarea sumativă. Modelul scopului îndeplinit este modelul clasic în care rezultatele sunt evaluate strict prin prisma scopului și a obiectivelor prestabilite ale unui program. Întrebarea de bază este în acest caz: În ce măsură au fost realizate obiectivele?, iar criteriile de evaluare sunt derivate din scopul și obiectivele programului. Modelul efectelor produse urmărește identificarea tuturor consecințelor pe care un program sau un proiect le produce sau ar putea să le producă. Acest model este însă adesea criticat pentru inexisteța unor criterii clare de evaluare.
Evaluatorul poate reduce această problemă prin aplicarea modelului la o analiză înainte și după intervenție. Întrebarea fundamentală în cazul acestui model este: „Care sunt efectele evidente ale programului?”, iar criterile de evaluare sunt deschise, din moment ce toate consecințele ar trebui dezvăluite. Modelele explicative sunt modele orientate pe proces și corespund evaluării formative. Acest model de evaluare urmărește evoluția proiectului din momentul designului, pe parcursul implementării și până după implementare. Întrebările: „Cât de mulțumitor este nivelul activităților?”, „Există probleme de implementare?” sunt specifice acestui tip de model, iar performanța este analizată pe tot parcursul proiectului, de la idee pană la finalizare și la impactul asupra grupului țintă, și reacțiile acestuia.
Modelele sistemice, materializează o abordare sistemică în câmpul evaluării. Acestea analizează input-ul, structura, procesele și output-ul în termeni de rezultate. Evaluarea poate fi organizată pe compararea dintre input-ul, procesul și output-ul planificat și cele realizate efectiv sau pe anumite tipuri de benchmarking care compară rezultatele unui anumit proiect cu rezultatele unor proiecte similare implementate de organizații similare într-un context comparabil, care sunt considerate excelente. Întrebarea fundamentală în acest caz este dacă a funcționat programul ca un întreg, iar performanța este analizată fie comparând input-ul, procesul și output-ul realizat cu cele preconizate, fie comparându-le cu cele dintr-un alt proiect considerat reper de bună practică.
Modelele economice (cost-eficiență, cost-eficacitate și cost-beneficiu) au la bază, pană la un anumit nivel, perspectiva sistemică. Ele sunt diferite de modelele sistemice pentru că raportează rezultatele la costurile implicate de proiect. Modelul cost-eficiență, are ca interogație de bază gradul în care productivitatea este la un nivel satisfăcător. Criteriul de evaluare este comparația dintre rezultatele obținute și cheltuielile implicate. Modelul cost-eficacitate este preocupat de măsura în care proiectul sau programul a fost construit și implementat eficace, iar criteriul de performanță pune față în față efectele proiectului cu resursele implicate. Modelul cost-beneficiu are ca preocupare principală măsura în care utilitatea proiectului este mulțumitoare, iar criteriul de evaluare este utilitatea raportată la costuri. Modelele centrate pe actorii implicați (modelul orientat pe beneficiar, modelul orientat pe participanți, modelul orientat pe opinia experților) au la bază criterii de evaluare propuse de participanții la proiect, fie că este vorba de inițiatori, implementatori, contractori, subcontractori sau de beneficiari. Modelul orientat pe beneficiar are ca întrebare de bază nivelul de satisfacțe al beneficiarului, iar criteriile de evaluare sunt formulate de beneficiari. Modelul orientat pe participant își propune să afle dacă participanții la proiect sunt mulțumiți, și tot participanții sunt cei care stabilesc criteriile de evaluare. Modelul orientat pe opinia experților își propune să investigheze măsura în care calitatea profesională a proiectului este satisfăcătoare. Criteriile de evaluare sunt stabilite în cazul acestui model de către experții într-un anumit domeniu.
Modelele centrate pe teorie evaluează validitatea teoriei programului care stă la baza unei anumite intervenții. În literatura de specialitate există câteva variante pentru modelele care intră în această categorie: fie teoria programului este reconstruită și comparată cu analiza empirică a programelor, fie observația empirică este utilizată pentru analiza relațiilor dintre context, mecanisme și rezultat, după cum este sugerat în abordarea „sintezei realiste” .
Modelele centrate pe teorie sunt considerate a fi o extensie a modelelor orientate spre rezultate. Însă, modelele clasice orientate spre rezultate au în vedere obiectivele și efectele concrete ale intervențiilor, iar scopul evaluării este analiza rezultatelor acestora, în timp ce, în cazul modelelor centrate pe teorie accentul se pune pe „cutia neagră” deschisă prin teoria programului care relevă mecanisme care ridică întrebări asupra unui conglomerat de activități și intervenții. Întrebările specifice acestui model sunt: „Ce funcționează și în ce context? Există erori detectabile în teoria programului? Pentru evaluare, teoria programului este reconstituită și evaluată pe baza analizelor empirice – criteriul de evaluare cel mai sigur în acest caz. Există un număr din ce în ce mai mare de modele propuse în literatura de specialitate. Din perspectiva actualului proiect de cercetare, pe lângă modelele propuse mai sus, rețin atenția și următoarele modele de evaluare, atât prin actualitatea lor, cât și prin posibilitatea de a fi aplicate în administrația publică românească.
3.1. Metode cantitative utilizate în evaluarea de proiecte
Datele obținute prin sondajul de opinie aplicat în cadrul studiului de evaluare trebuie interpretate prin prisma și în contextul datelor regăsite în arhive, al datelor provenite din recensăminte și al celorlalte date statistice existente. Scopul unui astfel de sondaj ar fi:
1. să verifice valabilitatea datelor obținute inițial, pe un eșantion mai larg și mai reprezentativ;
2. adresarea unor întrebări în legătură cu probleme care nu au fost abordate anterior Astfel se obțin date predominant cantitative (legate de nivelul de angajare a forței de muncă, sursele de venit etc.).
Dacă se utilizează sondajul de opinie, trebuie avute în vedere următoarele elemente:
utilizarea întrebărilor potrivite
construcția eșantionului
alegerea celor mai relevante tehnici de analiză a datelor Chestionarul Instrumentul de bază al sondajului de opinie (și al interviului structurat) este chestionarul. Chestionarul poate fi construit doar în momentul în care știm foarte clar cum se prezintă problema studiată. Din cauza complexității realității sociale trebuie să descompunem problemele de-a lungul diferitelor dimensiuni.
Fiecare dimensiune trebuie descompusă în indicatori. Doar ca urmare a acestei operaționalizări putem ajunge la măsurare. În momentul în care știm ce vrem să măsurăm vom traduce indicatorii în întrebări care să apară în chestionar. Pentru ca să putem construi un chestionar bun trebuie să avem o cunoaștere cât mai bună a subiectului, să avem o schemă explicativă a fenomenului (o teorie), să cunoaștem cât mai bine populația care va fi chestionată și să stăpânim tehnica de construcție a chestionarului.
Există câteva cerințe de bază, cum ar fi folosirea unui limbaj accesibil: chestionarul trebuie să fie cât mai ușor de înțeles. Dacă întrebările vor fi redactate într-un limbaj esoteric mulți nu vor înțelege nimic sau vor înțelege greșit, iar răspunsurile vor fi inutilizabile sau va fi necesară introducerea unor întrebări filtru, pentru că nu toată lumea poate sau trebuie să răspundă la toate întrebările (de exemplu, dacă punem o întrebare referitoare la promptitudinea funcționarilor de la serviciul de stare civilă al Primăriei X trebuie să folosim o întrebare filtru care să ne spună dacă cei chestionați au apelat la respectivul serviciu și la întrebarea de bază vor răspunde doar cei care au apelat la respectivele servicii).
Întrebările pot fi:
factuale: referitoare la anumite comportamente sau situații cunoscute de subiecți. Exemple: ce venit are familia, dacă a fost la vot, cu cine a votat la ultimele alegeri, etc.;
de opinie: referitoare la atitudinile și credințele celor chestionați;
de cunoștințe: se folosesc pentru a cunoaște cât mai bine persoana investigată. Uneori acestea pot constitui chiar scopul cercetării. Ne-am putea propune să aflăm care este competența civică a populației și vom apela la întrebări de genul „Menționați numele unui parlamentar din județ”, „Cine este prefect?”, „Ce instituție răspunde de curățenia străzilor?” și multe altele de acest gen. Nivelul de cunoștințe poate fi folosit și ca nivel de control al valabilității opiniilor. De exemplu, o proastă opinie despre o instituție s-ar putea să provină din necunoașterea atribuțiilor acesteia sau a realizărilor ei.
Din punctul de vedere al formei întrebărilor avem întrebări închise și întrebări deschise, existând posibilitatea să avem și întrebări mixte (semideschise sau semiînchise). O întrebare închisă este aceea în care există variante de răspuns care sunt oferite subiectului sau în care operatorul va încerca să încadreze răspunsul liber primit. Cele mixte oferă variante de răspuns, dar care s-ar putea să nu epuizeze variantele de răspuns și atunci oferă și varianta “Alta și anume…”, cerând subiectului să precizeze care este aceasta.
Elaborarea variantelor de răspuns trebuie făcută cu mare grijă. Variantele oferite trebuie să fie clare, cât mai complete (în caz că există posibilitatea altor răspunsuri, se apelează la întrebări mixte), și, în cazul în care se cere un singur răspuns ca variantele să fie mutual exclusive (altfel subiectul s-ar putea să aibă probleme, fiind pus să aleagă între două variante care sunt adevărate). Problema întrebărilor cu posibilități multiple de răspuns merită tratată. În general se recomandă evitarea acestora dacă se dorește să aflăm mai mult despre fiecare din itemii în chestiune.
3.2. Metode calitative utilizate în evaluarea de proiecte
3.2.1. Observația
Reprezinta o metodă de bază, o modalitate de studiu, care stă la baza oricărui tip de experiment.Este cea mai veche metoda de cercetare din psihologie, utilizată atât în studiile de tip cantitativ, cât și în cele de tip calitativ.
Primele cercetări centrate pe această metodă au fost cele antropologice în scopul înțelegerii altor culturi.
Etimologie: "observare" (latină): a privi, a fi atent la.
În cadrul observației are loc constatarea și notarea fidelă a fenomenelor, așa cum se desfășoară ele în realitate.
În cadrul experimentului de laborator, observația este subordonată scopurilor acestuia și va urmări obținerea unor date suplimentare care să ne ajute la explicarea modificărilor survenite în variabilă dependentă.
Scopurile observației sunt:
1) de a vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, acțiuni, norme și valori;
2) de a descrie contactul și persoanele observate pentru a permite înțelegerea a ceea ce se întâmpla acolo;
3) de a contextualiza, social și istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect înțelese;
4) de a integra, a vedea viața socială ca un proces de evenimente interconectate;
5) de a evita utilizarea prematură a teoriei și conceptelor înainte ca fenomenul respectiv să fie cu adevărat înțeles;
6) de a oferi un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisă spre aspectele neașteptate și neprevăzute.
Caracteristica esențială a observației este caracterul său de non-interventie.
Observatorul urmează fluxul evenimentelor, dar nu intervine pentru a le modifica.
Caracteristici:
1) are un caracter flexibil;
2) gradul de structurare poate varia de la un grad mare de structurare până la o situație liberă de orice tenta de urmărire sistematică;
3) observația se poate focaliza pe aspecte și dimensiuni specifice, înguste sau poate avea un caracter general.
În ceea ce privește conștientizarea prezenței observatorului de către subiectul (subiecții) observației, putem întâlni mai multe modalități:
1) observator prezent și neimplicat (ex. asista la o clasă);
2) observator prezent și implicat (ex. observatorul înlocuiește profesorul la clasa respectivă);
3) observator ascuns și neimplicat (ex. oglinzi cu un singur sens – în anchete, la poliție).
În funcție de explicațiile care sunt oferite participanților, putem întâlni:
– explicarea completă a motivelor observației și a aspectelor urmărite, până la
– explicații false sau omiterea oferirii de explicații.
Timpul observației poate varia de la o simplă observației la observații multiple, în situații asemănătoare sau diferite.
3.2.2. Interviul individual
Interviul este una dintre metodele tradiționale din domeniul științelor sociale folosite la strângerea informațiilor inițiale pentru analiza situației, precum și la evaluarea programelor și politicilor publice. Principalele tipuri de interviuri sunt: interviul de tip conversație și interviul bazat pe ghid (interviul structurat). Diferența între aceste tipuri provine din nivelul de formalizare a chestionarului, precum și din metodele folosite pentru analizarea datelor. Cu excepția cazului în care scopul interviului este acela de a decide frecvența cu care revine o anumită părere, interviul poate fi folosit pe post de instrument de colectare a datelor pentru cercetarea cantitativă. Interviul este un instrument de analiză cât se poate de util pentru identificarea problemelor, soluțiilor sau evaluarea implementării.
Valoarea interviurilor informale rezidă în posibilitatea de a surprinde problemele în contextul practic larg și, în același timp, în posibilitatea de a strânge informații cu privire la soluțiile practice care au fost deja identificate la nivelul mai multor instituții. Este unul dintre cele mai bune instrumente pentru a strânge părerile oficialilor importanți, principalelor instituții, partenerilor sociali și grupurilor țintă în vederea creării unei imagini de ansamblu asupra domeniului de politici publice, precum și pentru a obține o primă listă a problemelor ce trebuie remediate prin formularea politicii publice. Intervievarea principalelor instituții, partenerilor sociali și grupurilor țintă este o metodă folosită la scară largă pentru a evalua programele și proiectele finanțate de organizații internaționale. Interviurile sunt folosite de obicei în etapa inițială de concepere a politicii publice, atunci când nu există informații cu privire la problemele relevante, ceea ce face imposibil un sondaj de opinie. Interviurile semi-structurate, bazate pe ghid, se folosesc în fazele ulterioare, atunci când sunt necesare informații standardizate și când este posibilă o eșantionare reprezentativă.
Principalele etape ale interviurilor sunt:
1. Selectarea persoanelor ce urmează a fi intervievate (reprezentanții principalelor instituții, partenerilor sociali și grupurilor țintă, șefii instituțiilor responsabile, specialiștii cei mai cunoscuți în domeniu, principalii inițiatori de politici din domeniu, etc.). Cantitatea nu este neapărat un criteriu; în principiu sunt suficiente 20 – 60 interviuri pentru a explora aria problemei.
2. Ghidul de interviu sau lista cu principalele întrebări trebuie pregătită. În cazul interviurilor informale, lista cu întrebări nu se consideră a fi obligatorie. Uneori este mai fructuoasă o discuție liberă pe marginea subiectului. De la un interviu la altul se pot adăuga întrebări, iar lista de întrebări se poate modifica pe durata procesului de intervievare. Interviurile calitative ar putea fi efectuate chiar de către cei care se ocupă de formularea politicii publice. Din acest motiv, ar putea fi prevăzută organizarea de cursuri de pregătire în legătură cu modul de realizare și conducere a unui interviu (prezentarea interviului, principii de comunicare, prezentarea scopului interviului etc.). În acest caz, valoarea adăugată o reprezintă profesionalismul discuțiilor, lucru care uneori nu poate fi asigurat de către un specialist contractat.
3. Trebuie luate notițe în timpul interviului sau acesta trebuie înregistrat audio sau video. Ulterior, interviul trebuie transcris.
4. Trebuie respectate o serie de reguli simple: o scurtă prezentare introductivă a interviului, stabilirea principiilor de comunicare, prezentarea scopului interviului. Dacă este necesar, se recomandă ca o primă transcriere a interviului să fie oferită persoanei intervievate pentru a verifica reflectarea corectă a opiniilor formulate în cursul interviului; se recomandă de asemenea, trimiterea unui email sau a unei scrisori de mulțumire ulterior. Interviul poate fi considerat una dintre etapele ce trebuie parcurse pentru a crea o rețea de specialiști și persoane implicate în domeniul respectiv de politici publice, întrucât cooperarea și contribuția acestora ar putea fi necesară pe toată durata etapelor următoare de analiză a politicii.
3.2.3. Focus grupul (FG)
Focus grupurile presupun un număr mai mare de participanți, care provin dintr-un grup cu trăsături principale similare (de exemplu, reprezentanții IMM-urilor, părinți, reprezentanții minorităților naționale etc.). Focus grupurile sunt organizate pentru discuții detaliate cu reprezentanții principalelor instituții, partenerilor sociali și grupurilor țintă vizați de politica respectivă. Acestea se dovedesc eficiente în cazurile în care politica publică respectivă depinde de înțelegere, percepții sau motivații, precum și în cazurile în care politica publică generează controverse și divergențe de opinii.
Metoda focus grupurilor a apărut inițial în domeniul marketingului, în scopul de analiza impactul strategiilor de marketing. Evident, discuțiile din cadrul focus grupurilor trebuie să fie conduse de către un facilitator neutru. În continuare sunt prezentate principalele etape ale focus grupurilor:
1. Selecția participanților, stabilirea numărului de sesiuni, categorii de focus grupuri (separate sau mixte). Evident, ședințele separate sunt organizate pentru grupurile omogene de participanți (de exemplu, o sesiune pentru părinți, una pentru profesori, una pentru elevi). Numărul participanților variază de la 6 la 10. De obicei, participanții nu se cunosc între ei.
2. Ghidul de interviu nu trebuie să aibă mai mult de 4 – 6 întrebări. Discuția nu trebuie să dureze mai mult de 1,5 – 2 ore. Subiectele de discuție trebuie să fie stabilite cu mare grijă. În cazul în care sunt mai multe grupuri, este nevoie să fie elaborat câte un ghid pentru fiecare dintre acestea. 3. Pentru soluționarea detaliilor tehnice – de preferat discuția ar trebui să fie înregistrată, iar dacă acest lucru nu este posibil – trebuie să existe o persoană care să ia notițe exacte pe marginea discuției.
4. Participanților li se va prezenta subiectul, iar discuția ar trebui să înceapă cu anumite probleme, de ordin general, înainte de a trece la detalii.
5. Informațiile obținute în urma focus grupurilor trebuie să fie prezentate în rezumat în analiza finală și în raport, fiind identificate părerile comune cât și cele divergente, importanța aspectelor evaluate de diferite grupuri. Raportul va conține unele dintre cele mai des întâlnite și mai demne de remarcat afirmații din cadrul discuției și al concluziilor.
3.2.4. Analiza documentelor
Un alt domeniu în care pot fi identificate și măsurate externalitățile negative este mediul. Cei care formulează politicile publice trebuie să știe dacă politica publică sau propunerea legislativă îmbunătățesc sau înrăutățesc starea naturii. La nivel de politici publice care nu sunt direct corelate cu aspecte de protecția mediului, evaluarea impactului asupra mediului va fi mai mult de ordin calitativ, pe baza analizei documentelor și a experienței experților.
Politicile publice cu un impact semnificativ asupra mediului implică, de regulă, costuri considerabile pentru toți membrii societății. De exemplu, politicile publice care abordează aspecte privind gestionarea deșeurilor, în special gestionarea deșeurilor periculoase, implică în mod evident costuri extrem de ridicate, fiind asociate și cu investiții în tehnologii complicate. Într-un astfel de caz, costurile trebuie să fie distribuite între toți cei care produc deșeuri. De asemenea, politicile publice privind dezvoltarea regională care presupune dezvoltarea din diferite perspective economice, pot crea anumite externalități negative pentru mediu. Principalii factori de mediu care trebuie monitorizați din perspectiva externalităților negative sunt: calitatea aerului, calitatea și cantitatea surselor de apă de suprafață și ape subterane, gestionarea deșeurilor, poluarea prin zgomot, zona costieră și resursele marine, resursele de sol și teren, resursele pentru activități recreative, resursele forestiere, biodiversitatea/ariile protejate, climatul global. Monitorizarea principalilor indicatori ai mediului natural este asigurată de agenții speciale, dotate cu tehnologiile necesare și specialiști în domeniu.
Cu toate acestea, calculul costurilor și beneficiilor în cazul impactului asupra mediului nu diferă de calculul costurilor și beneficiilor în alte sectoare. Totuși, majoritatea politicilor publice și a normelor legislative nu au un impact semnificativ asupra mediului deoarece impacturile asupra mediului sunt generate la nivel de proiect în special atunci când se implementează proiecte majore de infrastructură sau proiecte industriale. De regulă, există agenții speciale la nivel național care se ocupă de aspecte privind protecția mediului și evaluează proiectele cu impact asupra mediului. Prin urmare, atunci când cei care formulează politicile publice evaluează alternativele, pot descoperi că acestea au un impact semnificativ asupra resurselor naturale menționate anterior, prin urmare trebuie să coopereze cu agenția în cauză și să realizeze o analiză detaliată a impactului asupra mediului.
3.3. Metode complexe de cercetare
Studiul de caz este metoda utilizată cu predilecție de Robert Stake. Cazul poate fi orice „sistem delimitat care este interesant. O instituție, un program, o responsabilitate, o colecție sau o populație poate reprezenta cazul” . El face o clasificare a caracteristicilor specifice studiilor de caz și identifică următoarele categorii :
1. Descrieri care sunt complete, holistice și care implică miliarde de variabile care nu sunt foarte clar izolate;
2. Date care se pot aduna, cel puțin în parte, prin observații personale;
3. Un stil de scriere informal, probabil narativ, posibil cu citate ad-literam, ilustrații și chiar aluzii și metafore;
4. Comparațiile sunt mai degrabă implicite decât explicite;
5. Temele și ipotezele pot fi importante, dar ele rămân subordonate pentru înțelegerea cazului. Metoda studiului de caz este utilizabilă în evaluarea de programe mai ales când sunt îndeplinite următoarele condiții:
1. Evaluatorul optează pentru un spectru larg al analizei, mai degrabă decât pentru fidelitate;
2. Anterior evaluării, sunt cunoscute prea puține probleme și întrebări legate de obiectul evaluării;
3. Evaluarea va fi folosită în principal de persoane care, neavând experiența programului, doresc o informație contextuală extensivă pentru a decide în ce măsură programul acoperă nevoile identificate;
4. Studiile de caz vor fi considerate ca fiind suficient de credibile de către client;
5. Descoperirea este o prioritate mai mare decât confirmarea. De multe ori, studiul de caz nu este menționat printre metodele clasice de colectare a datelor în cercetările sociale. „Acest lucru se întâmplă datorită faptului că nu avem de a face cu o metodă în sine, ci mai degrabă cu o metodă care folosește la rândul ei alte metode, cum ar fi: analiza documentelor, observația participativă sau non-participativă sau interviul”. Principalul punct forte al studiului de caz, recunoscut chiar de către criticii lui Stake este facilitarea generalizării naturaliste, mai avantajoasă pentru elaborarea unor teorii și pentru studii exploratorii, decât pentru confirmarea unor teorii sau testarea unor ipoteze. În funcție de tipul și de scopul evaluării, studiile de caz pot fi exploratorii, explicative și descriptive. Studiile de caz exploratorii sunt cele prin care se investighează o problemă prea puțin cunoscută pentru a fi formulate întrebări și a fi definite probleme premergător evaluării. Cele explicative încearcă identificarea unor relații (de exemplu cauză-efect) care explică fenomenul studiat. Studiile de caz descriptive sunt cele care se raportează la o teorie și încearcă să vadă în ce măsură cazul studiat corespunde respectivei teorii.
CAPITOLUL 2
2.1. Evaluarea politicilor publice în România
După ce structurile guvernamentale au luat cunoștință de existența unei probleme publice, precum și nevoia de a se face ceva pentru soluționarea acesteia, factorii de decizie trebuie să se hotărască asupra unui curs de acțiune. Ei explorează opțiunile disponibile, lansând astfel procesul de formulare de politici publice. Formularea reprezintă dezvoltarea unui plan, a unei metode, prescrieri, în acest caz pentru ușurarea unei nevoi, pentru acționarea asupra unei probleme. Implică astfel dezvoltarea de alternative de politici publice pentru a trata problemele de pe agenda publică. Prin termenul de alternative ne referim la opțiuni de politică publică, cursuri de acțiune alternative sau la strategii alternative de intervenție pentru a soluția sau preveni o probelmă.
Termenul de alternative poate fi ambiguu, deoarece câteodată poate să se refere la o singură alegere în defavoarea alteia (atunci când alternativele se află în competiție între ele), iar altă dată poate să se refere la încă o măsură de politică publică care ar putea contribui la rezolvarea problemei, dar în conjucție cu alte alternative. În cazul formulării, există o metodă stabilită de a acționa. Sunt propuse mijloace pentru a soluționa ceea ce cineva percepe ca fiind nevoile existente în societate.
Se stabilește cât de bine este făcut, cine participă și cine câștigă avantaje (acest aspect variind de la o problemă la alta). Subactivitățile asociate formulării alternativelor sunt:
stabilirea criteriilor de luare a deciziei;
identificarea alternativelor posibile;
analizarea alternativelor din perspectiva criteriilor de luare a deciziei;
determinarea a ceea ce este fezabil – adesea prin proiectarea sprijinului și prin testarea fezabilității se rafinează propunerile;
selectarea – se face selecția acelor alternative fezabile și se continuă identificarea de noi alternative; Aceste activități pot avea loc foarte sistematic, aproape științific, sau într-o manieră destul de aleatorie. Uneori procesul este reconstruit ca având o bază rațională și științifică, când de fapt procesul a fost realizat destul de accidental. Cadrul temporal pentru formularea alternativelor poate fi măsurat în ani sau în minute. În urma acestor activități poate să nu rezulte nimic concret, adică o soluție pentru problemă.
Problema poate fi soluționată în afara administrației publice în timpul procesului de formulare. Este posibil ca anumite conflicte între diferite definiții și interpretări formulate de participanții la procesul de elaborare a politicilor publice să fie prea intense, lucru care poate îngreuna sau chiar împiedica soluționarea unei probleme. Pe de altă parte, rezultatul poate fi un curs clar de acțiune. În aceste condiții, administrația publică încearcă să legitimeze acest curs de acțiune pentru a putea fi aplicat pentru soluționarea problemei. Are loc o nouă rundă de activități, implicând noi discuții, cercetări, întâlniri, planificări, testări și coordonare. Sunt dezvoltate strategii, sunt identificate punctele de compromis, sunt făcute concesii, sunt analizate costuri. Din nou, este posibil să nu fie autorizat un program concret, pentru motivele enunțate mai sus. O mare parte din ceea ce are loc în interiorul Guvernului/administrației publice nu are un rezultat programatic imediat, deși poate fi baza pentru dezvoltarea ulterioară de politici publice.
Formularea alternativelor încorporează atât planificarea rațională, cât și reacții subiective – marja de opțiuni se reduce la ceea ce factorii de decizie pot sau nu să accepte. Astfel, în esență procesul constă în stabilirea acțiunilor care sunt posibile și care nu. Pentru a stabili acest lucru, se iau în calcul actorii importanți, precum și valorile importante la nivelul societății. În lista de alternative este bine să fie inclusă și opțiunea de a lăsa situația prezentă să continue nemodificată. Se argumentează că există numeroase schimbări aflate în desfășurare, dintre care unele ar putea contribui la rezolvarea problemei asupra cărora ne-am concentrat atenția. În cadrul procesului de formulare a alternativelor pot avea loc următoarele situații. Formularea alternativelor poate avea loc fără o definire clară a problemei sau fără ca cei responsabili de formulare să aibă prea mult contact cu grupurile afectate. De asemenea, în cadrul formulării alternativelor pot exista mai multe seturi de actori care propun soluții complementare sau care se află în competiție.
Formularea și reformularea pot avea loc pe parcursul unei perioade lungi de timp, fără a exista vreodată suficient sprijin pentru o propunere anume. Există adesea mai multe puncte de apel pentru cei care pierd în procesul de formulare la orice nivel. Procesul în sine nu are niciodată efecte neutre: cineva pierde și cineva câștigă, chiar și în exercițiile științifice. Formularea alternativelor este în mare măsură o activitate politică, deși nu neapărat partizană. Întregul proces de analiză a politicii publice se desfășoară în jurul unor alegeri. Deși se poate ajunge la acord în legătură cu scopurile și obiectivele de îndeplinit, mijloacele de îndeplinire a acestor obiective pot cauza discuții suplimentare interminabile. Abordarea generală recomandată de Patton și Sawicky (1993) este de a identifica un număr cât mai mare de alternative, pentru ca apoi să se poată delimita câteva care sunt într-adevăr utile pentru soluționarea problemei. Sunt câteva capcane aici: identificarea unor alternative marginale (diferențele între ele sunt minime), eliminarea timpurie a unor alternative care nu par fezabile sau par inacceptabile din punct de vedere politic, al costurilor, sau sunt foarte noi și se așteaptă un nivel ridicat de rezistență. Pentru identificarea alternativelor se recomandă o atitudine cât mai deschisă și utilizarea unor surse cât mai variate de informații.
Se includ aplicarea metodelor de cercetare clasice (ancheta cu chestionar, interviu etc.) pentru investigarea problemei atunci când există resursele necesare; analiza status-quo-ului, adică realizarea de prognoze asupra a ceea ce s-ar întâmpla în cazul continuării tendințelor curente; comparații cu o stare ideală; contactarea unei rețele de experți în domeniu; analiza literaturii de specialitate; comparații cu alternative aplicate în practică pentru identificarea situațiilor similare, e vorba de consultarea modelelor de succes aplicate deja în alte părți; înregistrarea alternativelor sugerate de alții, atunci când analistul nu are libertate de identificare a tuturor alternativelor noi. Realizarea de tipologii pentru clasificarea problemelor poate, de asemenea, ajuta în investigarea de alternative, atât în interiorul clasei de probleme, cât și dezvoltarea de idei din clasele paralele de probleme.
Problema cea mare apare atunci când alternativele identificate trebuie adaptate la problema în discuție. Aici analiza devine într-o anumită măsură o formă de artă, întrucât nu există rețete funcționale definite în prealabil. Experiența se obține în timp și se pot obține sugestii în urma verificării soluțiilor care au fost deja verificate în practică. Computerul poate fi util de asemenea, având în vedere faptul că sunt programe care pot ajuta analiza calitativă a unor opțiuni prin identificarea temelor comune, care pot ajuta procesele de luare a deciziei prin căutări paralele sau prin identificarea arborilor de decizie, însă în ultimă instanță factorul uman este cel care stabilește parametrii de rezolvare a problemei și care are responsabilitatea deciziei și a judecății finale.
2.2. Intarirea capacitătii administrative
Crearea unei administrații publice moderne și eficiente , care să se apropie de cetățean , a reprezentat una din prioritățile incluse pe calendarul procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Recomandările formulate în Raportul de țară pe anul 2003 al Comisiei Europene se refereau la necesitatea întăririi capacității administrative ,atât din punctul de vedere al structurilor instituționale , cât și acela al formulării politicilor și strategiilor , al redefinirii mecanismelor de implementare și monitorizare a acestora și nu în ultimul rând , al întăririi capacității de management în implementarea responsabilităților descentralizate.
Întărirea capacității administrative , ca element esențial al reformei trebuie să conducă la o bună funcționare a statului prin structurile sale centrale și locale , la o mai bună aplicare a acquis-ului comunitar și la o mai mare absorbție a fondurilor comunitare.
Capacitatea administrativă reprezintă abilitatea instituțiilor și autorităților publice de a derula acțiuni eficace ,eficiente și sustenabile.
Pentru atingerea criteriului de integrare europeană stabilit la Madrid în 1995, și anume întărirea capacității de aplicare a acquis-ului comunitar este necesară definirea unui set de indicatori ce permit evaluarea capacității administrative orizontale.
Indicatorii SIGMA de măsurare a capacității administrative
Astfel, SIGMA face distincția între principiile administrației publice și principiile pe care se bazează conceptul clasic weberian al birocrației, practicat în aproape toate administrațiile publice, ce au în vedere următoarele aspecte:
-structura ierarhică de putere și autoritate formală și neambigua;
-separarea clară a proprietății personale de proprietatea oficială;
-recrutarea și promovarea bazată pe merit;
-diviziunea muncii și specializarea;
-management bazat pe reguli generale, formale și stabile;
-management bazat pe documente/dosare oficiale.
Cele mai importante puncte forte ale acestui sistem sunt diviziunea muncii, primatul legii, ierarhia și profesionalismul personalului, în timp ce principalele puncte slabe sunt slabă coordonare, supra-reglementarea și slabă motivare a personalului. Conceptual weberian al birocrației se afla în centrul tradițiilor administrative ale Europei continentale, în timp ce administrațiile publice anglo-saxonă și scandinava s-au dezvoltat pe baza unei moșteniri tradiționale diferite.
Așa cum am mai arătat principiile spațiului administrativ european sunt:
-eficiența și eficacitatea;
-încrederea și predictibilitatea;
-proporționalitatea;
-respectarea termenului limita ;
-deschiderea și transparentă;
-responsabilitatea și răspunderea.
Aceste principii, ce se referă la structurile/procedurile administrative ale statelor membre ale Uniunii Europene, cunoscute sub denumirea de acquis-neformalizat, sunt limitate. Deși convergenta există, în anumite domenii diferențierea rămâne însă principală caracteristică a sistemelor administrative europene.
Unele dintre aceste principii definite de SIGMA sunt noi chiar și pentru vechile state membre, fiind departe de a reprezenta standarde obișnuite, în special gradul de deschidere și transparentă al administrației publice rămâne încă de negociat în cadrul Uniunii Europene. Atât principiile generale, cât și detalierea acestora nu reprezintă norme comune ale Uniunii Europene, dar reprezintă efectele așteptate ale reformelor administrative, care sunt promovate în toate țările de către Comisia Europeană.
SIGMA a identificat șase domenii principale ale administrației publice și a dezvoltat un set de linii directoare referitoare la reforma administrației publice, denumite liniile de bază ale SIGMA:
-capacitatea de coordonare și sistemul de elaborare a politicilor publice;
-funcția publică (civil service);
-managementul cheltuielilor publice;
-achizițiile publice;
-controlul financiar intern;
-auditurile externe.
Aceste arii principale reflectă nu numai interesul Comisiei Europene în ceea ce privește procesul de aderare, dar ele sunt cruciale atât pentru vechile, cât și pentru noile state membre, în scopul participării acestora la procesul de integrare europeană și pentru a asigura o funcționare normală în cadrul politic și economic al Uniunii Europene.
Coordonarea elaborării politicilor publice este vitală pentru statele membre pentru a obține o poziție națională coerentă în cadrul sistemului european de luare a deciziilor. În timpul procesului de aderare, coordonarea națională a politicii Uniunii Europene este tot atât de importantă pentru reprezentarea intereselor naționale, dar și pentru a furniza instituții indentificabile și de încredere pentru partenerii de negociere.
Dezvoltarea unei funcții publice profesioniste și imparțiale reprezintă o condiție absolut necesară pentru a pune în practică principiile administrative europene și pentru a organiza implementarea efectivă a acquis-ului comunitar.
Cele două arii privind managementul cheltuielilor publice și controlul financiar prezintă un interes deosebit pentru Comisia Europeană și pentru statele membre, referitor la distribuția resurselor din fondurile structurale și de coeziune economică. Standardele comune (obișnuite) în ceea ce privește managementul cheltuielilor publice asigura un anumit nivel pentru toate țările aflate pe câmpul de jos al pieței interne și un control financiar sănătos.
Începând din 1999, SIGMA a evaluat capacitatea administrativă a statelor candidate la Uniunea Europeană pe baza unor indicatori de Evaluare de Bază (Baseline Assessment Indicators). Remarcile privind capacitatea administrativă cuprinse în Rapoartele de țară privind progresele înregistrate, începând cu anul 1999, nu s-au referit însă în mod explicit la criteriile SIGMA. În 2002 și 2003, SIGMA a publicat evaluări în domeniul funcției publice, auditului extern și achizițiilor publice. În plus, SIGMA a pregătit , în 2003, un Raport consolidat privind achizițiile publice pentru opt din statele candidate. Începând cu 2002, evaluările înaintate în toate domeniile cheie, sunt de asemenea valabile și pentru Albania, Bosnia-Herzegovina, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Kosovo.
Trebuie însă să remarcăm că unii dintre acești indicatori sunt ușor de cuantificat, în timp ce alții presupun mai mult estimări calitative.
Indicatori de evaluare de bază ai SIGMA (bazat pe Verheijen (2000) și SIGMA Assessment 2003) sunt următorii :
-elaborarea politicilor publice și capacitatea de coordonare coerentă cadrului de elaborare a politicilor publice;
-mecanisme de consultare interministerială și de planificare a Agendei;
-mecanisme de rezolvare a conflictelor plus capacitatea de coordonare centrală;
-capacitatea strategică generală plus coordonarea afacerilor Uniunii Europene;
-implicarea Consiliului de Miniștri (a Guvernului) în deciziile bugetare plus evaluarea impactului.
B. Funcția publică
-statutul legal al funcționarilor publici plus legalitatea, responsabilitatea și răspunderea funcționarilor publici
-imparțialitatea și integritatea funcționarilor publici
-eficiența și managementul funcționarilor publici și controlul personalului
-profesionalismul, stabilitatea funcționarilor publici
-dezvoltarea capacității funcției publice în domeniul integrării europene
C. Sistemele de management al cheltuielilor publice
-principii bugetare sănătoase înscrise în Constituție, în legea finanțelor publice și/sau în alte legi
-echilibrul dintre puterea legislativă și cea executivă
-definirea sferei bugetului de stat și existența unor angajamente eficiente pentru transferul fondurilor extra-bugetare
-un proces bugetar logic, secvențial și transparent, stabilit prin reguli clare și bine definite
-aranjamente eficace pentru managementul bugetului de investiții publice
-mecanisme de monitorizare eficace pentru implementarea bugetului
-existența unei clasificări comune, compatibilă cu standardele UE în ceea ce privește contabilitatea și raportarea
-capacitățile de actualizare a sistemelor de management al cheltuielilor publice
D. Achizițiile publice
-includerea în legislația referitoare la achizițiile publice a unui set de principii bine definite
-o bază legală clară și capacități adaptate pentru organizarea achizițiilor la nivel central
-mecanisme eficace de implementare și training în domeniul achizițiilor
-prezența controlului și procedurile de analizare a plângerilor
-capacitatea de actualizare a sistemului de achiziții publice
E. Controlul financiar intern
-o bază statutara coerentă și comprehensiva pentru definirea sistemelor, principiilor și funcționarii controlului financiar
-managementul sistemelor de control și procedurile
-existența unui mecanism funcțional independent de inspecție /audit intern
-sisteme de prevenire și luare de măsuri împotriva iregularităților și pentru acoperirea pagubelor
-capacitatea de actualizare a sistemelor de control financiar
F. Auditul extern
-autoritatea Instituției Supreme de Audit de a audita resursele și fondurile publice, inclusiv fondurile UE
-îndeplinirea cerințelor stabilite de către standardele de audit INTOSAI
-existența independenței operaționale și funcționale necesară
-raportarea, regularitatea, corectitudinea, punctuozitatea, contrapartidă potrivită în cadrul parlamentului
-îndeplinirea cerințelor în procesul de integrare europeană
-capacitatea de actualizare a calității auditului extern
A Capacitatea statelor membre de coordonare și de elaborare a politicilor
Toate guvernele au nevoie de coordonare intra-guvernamentala la nivel național cu scopul de a “fi mai eficient, de a avea mai puține conflicte și programe redundante și de a utiliza resursele publice limitate mai rațional pentru a atinge obiectivele politicilor lor.
O bună coordonare ajuta la elaborarea politicilor evitând conflictul său suprapunerea unora cu altele și asigură o mai bună implementare a deciziilor.
Printre celelalte organizații cu un puternic rol executiv, Ministerul de Finanțe ar trebui să joace un rol central în mașinăria de coordonare, făcând politicile guvernamentale mai eficiente din punct de vedere economic și sustenabile din punct de vedere bugetar.
Coordonarea poate fi definită drept o funcție de control central de sus în jos (coordonarea ierarhică) sau poate fi văzută mai mult ca un proces deliberat de cooperare între indivizi și organizații(auto-coordonarea sau negocierea).
Coordonarea ierarhică sau coordonarea condusă într-o structură de autoritate rigidă poate fi eficace, dar se poate dovedi dăunătoare în cazul existenței unor conflicte de interese.
Pot să apară efecte negative în cazul în care jucătorii refuza să coopereze sau să acționeze diferit decât ceea ce se așteaptă de la ei în timpul implementării unei decizii.
O altă distincție ce trebuie făcută este cea dintre coordonarea pozitivă și coordonarea negativă.
Coordonarea negativă cere jucătorilor să “evite daunele produse intereselor protejate de alți jucători implicați”.Coordonarea negativă este mult mai prezenta în practică: unitatea responsabilă pentru găsirea soluției pentru o anumită problemă se concentrează pe evitarea situației ca alte unități/ arii să fie afectate negativ de respectivă soluție. În procesul legislativ, coordonarea interministerială prin intermediul co-semnaturii sau semnăturii circulare reprezintă instrumentul tipic al coordonării negative. Coordonarea negativă se bazează pe o legătură de tip conservator, care-i determina pe jucători să se pună de accord asupra celui mai mic numitor comun.
Coordonarea pozitivă determina jucătorii să coopereze pentru a produce un bun comun. Preferințele actorilor individuali sunt integrate și rezultatul coordonării este un aranjament inovativ. Acest tip de coordonare poate fi o procedură complexă, costisitoare, iar interesul diferiților jucători poate fi stabilit(identificat), fiind necesar să se verifice care soluție alternativă trebuie să fie adoptată. Pe de altă parte, un astfel de sistem poate fi direcționat (încadrat) prin introducerea unui grad înalt de automatizare la toate nivelele și prin notificarea în prealabil a noilor inițiative și identificarea din timp a eventualelor conflicte de interese (ex. Danemarca, Finlanda, Austria).
Instrumentele de coordonare pot fi concentrate la nivelul centrului Guvernului sau dimpotrivă dreptul/ obligația de a iniția procesul de coordonare poate fi descentralizata. Ceea ce este important este că schimbările în configurația departamentelor/ministerelor să înfrângă atitudinile separationiste specifice și să faciliteze coordonarea pozitivă prin intermediul unor comitete speciale de coordonare interministerială.
Analizând mecanismele și structurile din cadrul sistemelor de coordonare ale diferitelor state membre putem observa diferențe semnificative. Ca urmare, nu există un model universal valabil. Totuși, noile state membre se pot inspira din acordurile de coordonare existente în vechile state cu scopul de a-și dezvolta și ele propriile acorduri ( vezi Kassim și alții 2000:237, un studiu al acordurilor naționale de coordonare a politicilor UE).
Caracteristicile similare pentru sistemele de coordonare ale statelor membre au în vedere asigurarea unui suport pentru șefii de guvern prin intermediul unei expertize specializate și unităților organizaționale( uneori secretariatele pentru afaceri europene sunt plasate pe lângă Primul-Ministru).
În plus, ministerele de afaceri externe joacă un rol cheie în coordonarea politicilor europene, în timp ce coordonarea interministerială și adaptările organizaționale și procedurale în cadrul ministerelor de resort este asigurată prin intermediul unor comitete și mecanisme special planificate( instituite ). Ministerele de afaceri externe există în multe state membre, dar nu se afla, în mod necesar, în centrul eforturilor de coordonare.
Presiunea de a dezvolta capacitățile de formulare a politicilor și capacitățile de coordonare eficace cresc după aderare, în special atunci când se încearcă să se exercite o influență în cadrul procesului european de luare a deciziilor. Pentru că pozițiile prezentate în cadrul instituțiilor UE să fie coerente, este necesar să existe o poziție unificată care se înaintează către Bruxelles sau către reprezentanții altor state. În plus, calitatea de membru presupune pregătirea perioadei în care țară va deține președenția Consiliului de Miniștrii și o profundă înțelegere a negocierilor care au loc în cadrul Conferințelor interguvernamentale.
Indicatorii SIGMA solicita existența unui cadru coerent de elaborare a politicilor, stabilit prin lege ori prin alte reguli de procedura formalizate, care este înțeles și acceptat de către toți actorii implicați.
Sunt necesare acorduri de consultare inter-ministeriala în ceea ce privește propunerile de politici publice care să prioritizeze propunerile înaintate Guvernului Național cu scopul de a găsi soluții la eventuale dispute sau interese aflate în competiție. Trebuie de asemenea dezvoltată și planificarea pe termen-mediu a agendei guvernamentale și programe strategice legislative.
Capacitatea de coordonare centrală ar trebui să fie condusă de un organism administrativ eficace care să asigure acorduri de întărire a coordonării, să furnizeze un suport statistic Guvernului și să monitorizeze implementarea deciziilor. Capacitatea strategică centrală trebuie să fie furnizată de către cancelaria Primului-Ministru sau de către Secretariatul General al Guvernului. Pentru coordonarea afacerilor europene, indicatorii de bază ai Sigma prevăd o supervizare strategică ministeriala colectivă, acorduri de lucru inter-ministeriale, monitorizarea progreselor, unități administrative care să sprijine aceste acorduri, o capacitate de integrare europeană adecvată a ministerelor în chestiune.
Guvernul nu este singurul implicat în deciziile bugetare, însă pot fi puse în practică mecanisme care să fixeze limite general acceptate în ceea ce privește cheltuielile guvernamentale, cât și limite pentru fiecare organism administrativ care să asigure o funcționare adecvată și să evite disputele inter-ministeriale. Propunerile de politici publice trebuie să includă o analiză de impact a costurilor bugetare, a impactului economic, social și de mediu, a eficienței și a posibilităților de punere în practică.
Ca urmare, evaluările Comisiei europene în ceea ce privește coordonarea politicii și a procesului de elaborare a politicilor în vechile state membre tind să descrie cadrul instituțional și mecanismele de coordonare, evaluând eficienta politicii referitoare la fiecare cerință. Cu toate acestea, dat fiind complexă țesătură a coordonării și a elaborării politicii, nu au fost făcute raportări privind îndeplinirea sau nu a indicatorilor de bază stabiliți de către SIGMA.
Gradul de coordonare orizontală și eficacitatea eforturilor de coordonare poate fi măsurată cu ajutorul metodelor de benchmarking. Acestea implica comparații între organizații cu scopul de a identifica bunele practici.
Indicatorii de bază SIGMA reprezintă astfel de instrumente de benchmarking pentru standardele procedurale și legale comune.
Scală de coordonare a lui Metcalfe descrie mecanismele și instrumentele de coordonare, în timp ce metodă scorurilor CE (EC Scoreboards) permite așa numita metodă de coordonare deschisă, care se focalizează pe efecte, impact ca formă de măsurare a acțiunilor coordonate.
Însă, toate aceste instrumente pot fi deasemenea utilizate pentru a identifica punctele slabe din cadrul unei organizații sau a unei țări( schema de evaluare matricială identifica anumite elemente ale acestor instrumente prezentate).
B. Funcția publică
Existența unei funcții publice profesioniste și neutre constituie o precondiție pentru succesul construirii “spațiului administrativ european”. În afara acestui motiv, funcția publică a fost identificată ca fiind una din ariile importante care necesită o atenție deosebită.
Funcționarii publici trebuie să facă subiectul unor principii legale care să le asigure stabilitatea profesională ( recrutare bazată pe merit, reglementarea sistemului de avansare în carieră) și imparțialitatea(prevederi legale care să interzică funcționarilor să fie implicați în decizii referitoare la probleme în care ei au un interes personal).
Un salariu adecvat, o schemă de salarizare bine reglementata și transparentă și sancțiuni disciplinare împotriva mitei ajuta la instaurarea unui regim care să evite corupția.
Indicatori de bază în ceea ce privește funcția publică impun existența unor baze legale care să definească statutul, drepturile și obligațiile funcționarilor publici.
Ei ar trebui să fie încadrați prin intermediul principiului legalității acțiunilor, responsabilitatea față de superiori în virtutea dreptului administrativ și prin introducerea unor mecanisme de răspundere. Imparțialitatea și integritatea funcționarilor publici ar trebui să fie garantată prin măsuri legale și sancțiuni disciplinare în caz de corupție și prin structuri salariale în mod legal.
Interdepenta față de influența partidelor ar trebui să-i apere pe funcționarii publici. Un management eficient de personal și un control al angajărilor presupun stabilirea unor sisteme guvernamentale transversale pentru managementul personalului, practici de management motivațional, de control și de acces public la datele privind salariile angajaților.
Menținerea profesionalismului și stabilității funcționarilor publici solicita o selecție deschisă și competitiva bazată pe merit și pe criterii transparente, cât și condiții adecvate ale oportunităților de carieră.
Pentru dezvoltarea capacităților administrative referitoare la integrarea europeană trebuie desemnat un personal adecvat (vezi în legislația romana – consilierii de integrare europeană, managerii publici). Unitățile responsabile cu integrarea europeană presupun un înalt nivel de calificare și stabilitate și programe de training speciale pentru întreaga funcție publică. În rapoartele de evaluare făcute înainte, principalele cerințe erau evaluate prin întrebări mult mai detaliate.
Bazele legale și sistemele de management ale funcției publice erau descrise și evaluate făcându-se referire la modul în care ele erau puse în practică și la măsura în care funcționarii publici lucrau în acord cu aceste cerințe.
În acest context, trebuie să notăm faptul că în schimbul acestei independente și al securității funcției publice aveau obligația de a fi onești și loiali față de orice guvern ales în mod legal și să urmeze instrucțiunile legale ale acestor politicieni.
C.Achizițiile publice
Indicatorii de bază ai SIGMA stabilesc de asemenea principiile pentru legislația în domeniul achizițiilor publice.
Programul legislativ ar trebui să includă stabilirea unei Autorități (Agenții) a Achizițiilor publice și autorități de luare a deciziilor la diferitele nivele de guvernare (central, județean, local).
Totodată trebuie stabilite următoarele aspecte: o definire comprehensivă (cuprinzătoare) a entităților, sursele fondurilor publice și regulile privind modul de desfășurare a achizițiilor publice. În procesul legislativ ar trebui incluse și propuneri privind legislația secundară.
CAPITOLUL 3
Implementarea evaluării politicii publice
Evaluarea este legată de măsurarea performanței, cel mai des a performanței unei instituții. Măsurarea performanței este un proces prin care se stabilește cât de aproape suntem de scopurile anunțate, incluzând informații despre eficiența cheltuirii resurselor, rezultatele obținute, calitatea acestora și eficacitatea operațiunilor. Pentru a măsura performanța unui program trebuie să construim indicatori. Acești indicatori pot fi foarte utili pentru monitorizarea programului – atunci când sunt colectate și arhivate date privitoare la acești indicatori, la perioade similare de timp (pot fi lunare, trimestriale, semestriale, anuale, în funcție de specificul programului). Indicatorii de performanță se pot construi în legătură cu următoarele aspecte:
Considerații financiare;
Satisfacția clienților;
Operații interne;
Satisfacția angajaților;
Satisfacția comunității.
În spatele fiecărui program stă o logică a intervenției, o legătură între alocarea de resurse și obiectivele propuse. Există două moduri în care putem privi această legătură: De sus în jos, pornind de la problema de rezolvat și de la obiectivul global pe care dorim să-l atingem. Acesta va putea fi atins doar pe baza atingerii unor obiective specifice, corespunzătoare priorităților. La rândul lor, acestea pot fi atinse doar pe baza îndeplinirii unor activități la nivelul specificat în obiectivele operaționale. De jos în sus, astfel: Operațiunile programului vor fi realizate folosind resurse umane, financiare sau tehnice (inputuri); Operațiunile se vor concretiza într-un număr de outputuri (număr de kilometri de străzi reparate, număr de locuințe construite, număr de programe care au fost evaluate, etc.); Rezultatele sunt efectele imediate ale programului asupra beneficiarilor (scăderea numărului de defecțiuni ale mașinilor, număr de oameni care s-au mutat în casă nouă, număr de programe care s-au îmbunătățit); Rezultatele se transformă în impact asupra îndeplinirii obiectivelor globale, referindu-ne aici la succesul în rezolvarea pe termen lung a problemelor (de exemplu îmbunătățirea traficului, rezolvarea crizei locuințelor, funcționarea eficientă a Primăriei).
Indicatorii unui program pot fi definiți drept orice valori care pot fi calculate sau măsurate și care ne pot da informații despre gradul de succes al îndeplinirii obiectivelor unui program. Obiectivele sunt așteptări exprimate în termeni cantitativi (de exemplu, se așteaptă o creștere economică anuală de 5%, se dorește crearea a 100.000 de locuri de muncă), iar indicatorii sunt măsurători reale, (indicatorul creștere economică se măsoară la trecerea unui an de la anunțarea obiectivului; dacă este mai mare sau egal cu 5%, obiectivul a fost îndeplinit, la fel dacă au fost create 100.000 de locuri de muncă sau mai multe).
Pot exista mai mulți indicatori pentru fiecare obiectiv și de aceea este foarte important ca indicatorii propuși să fie cu adevărat cele mai bune măsuri ale îndeplinirii obiectivelor. Indicatorii pot fi grupați în șapte mari categorii: beneficii sociale (BS), costuri sociale (CS), rezultate (R), beneficiile programului (BP), costurile programului (CP), outputuri (O) și inputuri (I). Indicatori sociali (BS și CS) Un indicator social cum ar fi beneficiile sociale sau costurile sociale se referă la societatea ca întreg, nu doar la organizația sau instituția care desfășoară programul. În general, efectele oricărui program se regăsesc la nivelul întregii societăți, nu doar la nivelul celor direct implicați. De exemplu, un program de construcție a unei autostrăzi Cluj-Oradea va avea efecte nu doar în domeniul transporturilor și nu doar pentru cei care vor beneficia de noua construcție. Efectul se va regăsi și în domeniul dezvoltării economice (cu toate consecințele sale) pe ruta autostrăzii și, posibil, într-o scădere economică în zona vechii căi de acces dintre cele două orașe. În domeniul indicatorilor sociali trebuie să avem o relație cauză-efect clară între programul în sine și beneficiile și costurile sociale. De exemplu, dacă după construcția autostrăzii respective, în zonă se înregistrează o creștere economică de 8%, suntem siguri că se datorează doar autostrăzii? Trebuie luate în calcul și alte elemente: nivelul creșterii economice generale, poate că există alte programe publice sau private care duc la creșterea economică, poate că vremea mai bună a contribuit la creșterea recoltei, poate că s-au descoperit în zonă zăcăminte de petrol etc. Pentru a determina beneficiile sociale avem nevoie de măsurarea creșterii veniturilor sau averilor personale sau publice care s-a realizat datorită programului respectiv precum și determinarea posibilelor economii (publice sau private) datorită acelui program.
Costurile sociale cuprind resursele consumate în timpul desfășurării programului, plus scăderea veniturilor sau a averilor și cheltuielile suplimentare care apar datorită programului. În momentul în care beneficiile sociale depășesc costurile sociale respectivul program se justifică și organizația care-l desfășoară are o contribuție pozitivă pentru societate. În principiu acesta ar trebui să fie modul cel mai potrivit de evaluare a programelor din domeniul public; în realitate, datorită dificultății măsurării acestor indicatori, utilitatea practică este deseori contestată.
Rezultatul (outcome) unui program al administrației publice este diferit de cel al unei firme private. Pentru aceasta din urmă scopul principal este profitul și rezultatul oricărei activități ar trebui să se traducă în profit. Pentru sfera publică se preferă exprimarea rezultatelor dorite într-o formă nonfinanciară.
De exemplu, pentru un program de instruire a personalului, sau de perfecționare (cum ar fi un curs de evaluare a programelor) scopul este de a oferi un serviciu educațional. Înțelesul cuvântului educație este extrem de larg, mergând de la sensurile cele mai largi până la unele restrânse. În sensul cel mai restrâns (prea des întâlnit în mentalitatea unor participanți la astfel de cursuri) perfecționarea se referă doar la obținerea diplomei. Avem astfel un prim indicator: Numărul de absolvenți ai cursului. Instruirea presupune și faptul că pregătim forța de muncă pentru un anumit scop, astfel că un alt indicator este Numărul de cursanți care au aplicat cunoștințele dobândite.
Un proces de învățământ poate presupune și trezirea sau creșterea interesului pentru cunoaștere, și de aceea Numărul celor care continuă cursurile la un nivel superior poate fi un bun indicator. Acești indicatori sunt indicatori de bază, relativ ușor de măsurat. Mai greu de măsurat sunt indicatorii care reflectă mai fidel valoarea programului educațional cum ar fi:
– Creșterea nivelului de cunoștințe;
– Succesul profesional pe care-l înregistrează după absolvirea cursului, măsurat pe mai mulți ani; – Valoarea respectivelor cursuri de perfecționare, după opinia cursanților, la fel, măsurată pe mai mulți ani.
Trebuie să fim foarte atenți în momentul în care alegem indicatorii. Pentru o instituție este important să aibă mulți angajați care se perfecționează, dar acesta nu este un indicator absolut al succesului. Acest număr mare poate proveni dintr-un număr mare de cursuri care sunt oferite pe piață, din faptul că taxele sunt suportate parțial sau integral de către instituție (în condițiile în care cursurile ar trebui plătite din buzunarul propriu al fiecărui participant interesul ar fi mult mai mic; mulți sunt doresc să participe la orice curs, pe orice temă, desfășurat într-o stațiune de la munte sau de la mare), etc.
Acest indicator poate deveni cu adevărat relevant doar în momentul în care este pus în relație cu alții. Beneficiile programului Indicatorul Beneficiile programului (BP) este măsura financiară a rezultatului programului. Beneficiile sunt direct măsurabile și se referă la resursele sau veniturile generate de program. Pentru o instituție publică beneficiile unui program pot include:
– Taxele aplicate;
– Alocații bugetare – chiar dacă din punctul de vedere al guvernului ar putea fi considerate costuri;
– Granturi, sponsorizări, donații.
Chiar dacă scopul unei instituții nu este acela de a genera beneficii, acestea nu pot fi neglijate, pentru că doar pe baza acestora se poate desfășura activitatea de bază – prestarea unor servicii publice. În general, toate instituțiile încearcă să obțină venituri proprii și să se bazeze cât mai puțin pe alocațiile sau transferurile bugetare. Gradul în care se reușește (în condițiile în care legislația permite) poate constitui un indicator de succes. Costurile programului Costurile programului (CP) sunt măsura financiară a resurselor consumate pentru desfășurarea programului. Cele mai des întâlnite costuri sunt:
– Cheltuielile de personal – salariile personalului;
– Cheltuieli administrative;
– Cheltuieli de capital sau investiții.
Cheltuielile programului sunt foarte ușor de calculat, în general putând fi luate din cifrele contabile. Doar în măsura în care aceeași resursă este folosită de mai multe programe trebuie găsit un mod de împărțire a cheltuielilor aferente (de exemplu, dacă în aceeași clădire funcționează două programe, cheltuielile administrative de genul încălzire, apă, electricitate pot fi împărțite ori în funcție de numărul personal, ori în funcție de suprafața pe care o ocupă fiecare unitate care desfășoară un program). Outputul Outputul este o măsură non-financiară a activităților întreprinse. În cazul unei universități ar putea exista următorii indicatori:
– Numărul de studenți;
– Numărul de ore de curs predate;
– Numărul de studenți care au apelat la Serviciul de Orientare Profesională. Trebuie făcută diferența între output și rezultat. Numărul de studenți (indicator de output) ne spune cât de mare este activitatea universității; numărul de absolvenți (indicator al rezultatului) ne spune care este rezultatul acelei activități.
Indicatorii de input sunt măsuri non-financiare ale resurselor consumate în desfășurarea programului. La capitolul input putem avea indicatori cum ar fi:
– Numărul de personal;
– Spațiile utilizate;
– Numărul de mașini, calculatoare, altă aparatură;
– Alte resurse alocate (dacă este cazul).
O presupunere destul de des întâlnită este că fiecare creștere a inputului se va regăsi într-o creștere a outputului (și mai încolo în rezultate și în îndeplinirea scopului). Acest lucru este în general adevărat, dar nu întotdeauna și nu trebuie generalizat sub forma: „unica posibilitate să obținem rezultate este să mărim inputurile”. Pentru un program de control (indiferent dacă este pe linie de plata impozitelor, urbanism, circulație, comercial, etc.), acești indicatori de mai sus ar putea fi următorii:
Scopul: Determinarea unui comportament corect din partea celor implicați Indicatori ai programului:
Beneficii sociale: – Venituri sporite pentru cei care respectă legea;
Costuri sociale: – Costurile directe ale programului; – Venituri mai mici a celor sancționați (de exemplu se poate închide până la intrarea în legalitate o activitate economică); – Un climat aspru de control poate descuraja anumite inițiative, ceea ce duce la o scădere a încasărilor din taxe și impozite.
Rezultate: – Scăderea procentajului celor care nu respectă legea; – Condiții mai bune pentru cei care respectă legea.
Beneficiile programului: – Încasările sporite din taxe și impozite datorate unui comportament corect; – Încasările din amenzi; – Alocații bugetare.
Costurile programului: – Cheltuielile de personal – salariile personalului; – Cheltuieli administrative; – Cheltuieli de capital sau investiții.
Outputuri: – Numărul de cazuri care trebuie controlat; – Numărul de acțiuni de control; – Numărul de amenzi date.
Inputuri: – Numărul de agenți sau inspectori; – Spațiile pentru birouri sau ghișee; – Numărul de mașini, calculatoare, altă aparatură .
Indicatorii unui program trebuie să servească două scopuri:
1. Să ne asigure că organizația care-l desfășoară își îndeplinește datoria față de societate;
2. Să ne asigure că resursele organizației sunt consumate în modul cel mai potrivit. În funcție de scopul ales, putem vorbi de eficacitate (Ce face organizația respectivă, dacă și-a atins scopurile?) și de eficiență (Cum își atinge scopurile?). În cazul unui program de învățământ scopul (de a oferi educație) va fi atins pe baza mijloacelor: angajând profesori, oferind spații de învățământ, calculatoare, cărți, prin predarea unui anumit număr de ore.
Un indicator de eficacitate este orientat spre rezultat (am obținut rezultatele dorite?), iar indicatorii de eficiență se vor referi la modul în care am ajuns la rezultatele dorite. Un indicator de eficacitate este o măsură a performanței exprimate în termenii rezultatelor. Performanța este o măsură a progresului înspre îndeplinirea unor obiective măsurabile. Indicatorii de eficiență sunt măsuri ale activităților întreprinse într-un program, încercând să ne răspundă la întrebarea dacă resursele au fost cheltuite în mod corect.
În momentul în care trebuie decis ce program să fie pus în aplicare, sau trebuie evaluat modul în care funcționează programele deja existente trebuie să vedem ce beneficii aduc sau pot aduce acestea și cu ce costuri. Două metode de a măsura eficiența unui program sunt analiza cost-beneficiu (ACB) și analiza cost-eficiență (ACE). Diferența dintre cele două metode provine din modul în care exprimăm rezultatele programului. În ACB acestea sunt reprezentate în termeni bănești, iar în ACE în termeni concreți.
De exemplu, pentru un program de reducere a numărului de fumători, analiza cost-beneficiu se va concentra asupra diferenței dintre banii cheltuiți pe programul anti-fumat și beneficiile provenite din reducerea costurilor medicale asociate bolilor datorate fumatului, câtă vreme analiza cost-eficiență se va referi la suma cheltuită pentru fiecare fumător care s-a lăsat. Respectivele metode sunt folosite de multă vreme, începând în SUA prin Flood Act Control (1937), ulterior găsindu-și aplicarea în tot mai multe arii, de la Planning, Programming and Budgeting System, sistem de construire al bugetelor aplicat din anii ‘60, la programe finanțate de Banca Mondială etc. O primă problemă legată de metodologia analizelor de eficiență se referă la măsurarea costurilor și beneficiilor. Trebuie spus că există mai multe puncte de vedere din care putem calcula costurile și beneficiile unui program.
Să luăm cazul unui program de transport local: avem trei părți implicate: călătorii, regia de transport local și Consiliul Local (cifrele sunt imaginare, reprezentând costurile și beneficiile pentru 1 călător, de obicei se preferă folosirea cifrelor totale). Am estimat valoarea timpului care se pierde cu deplasarea cu mijloacele de transport în comun estimând un venit orar de 5 RON (echivalentul unui salariu 800 RON). Evaluarea se poate face din punctul de vedere al fiecărei părți implicate.
Orașul are o singură posibilitate: să reducă subvențiile pentru fiecare călător. Aceasta va duce povara în spinarea regiei. Beneficiile sunt greu de sporit, având în vedere că am presupus că prin încurajarea transportului în comun s-a făcut deja o economie la capitolul străzi. Regia de transport poate solicita aprobarea sporirii tarifului biletelor, dar acest lucru va duce, cel mai probabil, la scăderea numărului de călători, deci la sporirea cheltuielilor/călător.
Multe programe (mai ales cele sociale) realizează de fapt un transfer de resurse către cetățeni, ceea ce nu este deloc rău. În cazul programului de mai sus este sprijinit călătorul, care va reuși să economisească niște bani. Există o bună șansă ca respectivele economii să fie cheltuite într-un fel sau altul și o parte dintre bani să intre înapoi în buget prin intermediul taxelor și impozitelor. La programele acestea de transfer de resurse către cetățeni ne interesează să vedem dacă întradevăr acest transfer este necesar și gradul de echitate al transferului – nu cumva favorizăm anumiți cetățeni în detrimentul altora? Dacă este vorba de ajutorarea unor categorii defavorizate (cum ar fi diferitele tipuri de gratuități pe liniile de transport pentru elevi, studenți sau pensionari) este în regulă, dar dacă vor beneficia de facilități categorii socio-profesionale care nu au cu adevărat nevoie de ele, înseamnă că programul nostru nu se desfășoară bine. Este greu de calculat cum se traduc anumite rezultate în termeni bănești.
Problema este cea mai spinoasă când vorbim de valoarea unei vieți omenești. Putem să facem anumite calcule, cum ar fi impozitele pe care le plătește un om în toată viața lui, deci și ce valoare se pierde dacă acesta moare cu 10 ani înainte de a-și încheia „activitatea” de contribuabil, dar nici un program nu-și poate propune să cheltuiască doar o anumită sumă pentru o viață umană. Există alte programe pentru care este iarăși greu de transformat beneficiile în bani. Să luăm exemplul unui program de alfabetizare desfășurat într-o comunitate de rromi.
Cum stabilim valoarea atașată alfabetizării unei persoane? Este practic imposibil să aflăm. Rezultatele se pot converti în bani pe mai multe criterii: – pe baza valorii de piață a serviciului/produsului oferit, lucru realizabil doar în condițiile în care pe piață există astfel de programe (ar fi valabil pentru training, învățământ, servicii sanitare, în general acolo unde statul nu deține monopolul); – pe baza deciziilor politice luate până atunci: dacă raportăm beneficiile la un cost mediu al programelor aprobate deja în domeniul studiat. Apare problema instabilității criteriilor care au stat la baza aprobărilor date; – pe baza dorinței de a plăti o anumită sumă pentru un anumit serviciu (în engleză Willingness to Pay – WTP). Acest lucru se poate constata pe baza unui sondaj de opinie prin care să aflăm cât ar fi dispuși să plătească posibilii beneficiari ai unui astfel de serviciu. O altă problemă apare în momentul în care un program se desfășoară pe mai mulți ani: cea a deprecierii valorii, a diferenței între banul pe care-l ai astăzi și banul pe care-l vei obține mâine. 1 miliard de lei (vechi sau noi) înseamnă mai mult astăzi decât va însemna mâine și mai puțin decât a însemnat ieri. În plus, banul de astăzi va reprezenta mai mult peste o anumită perioadă chiar dacă-l ținem doar în bancă (datorită dobânzilor). Pentru a aduce valoarea la un numitor comun trebuie introdus un factor de depreciere anuală, care este, din punct de vedere conceptual, inversul dobânzii.
Pentru programele federale din SUA acesta a fost fix, de 7%, în perioada lui Reagan a crescut la 10%, iar din timpul președinției lui Clinton se recomandă să fie calculat în funcție de dobânda stabilită de Trezorerie. În România ar fi mai greu de calculat, pentru că inflația a fost diferită în fiecare an și în plus mai există această depreciere. Probabil că o soluție ar fi ori raportarea la dobânda stabilită de BNR (incluzând și deprecierea), ori, pentru programele deja desfășurate, convertirea în euro și aplicarea unei deprecieri anuale de 7-10%. Acest factor de depreciere poate influența mult ACB, pentru că multe programe încep prin cheltuieli masive la început (pentru construcția sau achiziția de clădiri, echipamente etc.), iar beneficiile încep să apară după câțiva ani.
Evaluarea multi-atribut (Multi Attribute Utility Technology – MAUT) este o tehnică aplicată în procesele de luare a deciziei pentru stabilirea celei mai bune alternative în condițiile existenței unor criterii diferite. MAUT poate fi folosită și în evaluare, atât în evaluarea programelor viitoare, cât și în cea a celor deja existente. Avantajul este că putem include în analiză mai multe tipuri de rezultate (știm că un program dă de obicei mai mult de un singur rezultat, voit sau nu) și să obținem la sfârșit o singură evaluare.
Pentru a ajunge la acest lucru se întocmește o listă de rezultate, pentru fiecare având stabilit un minimum și un maximum. Rezultatele se trec în funcție de distanța la care se află de minimum și de maximum, astfel încât să avem o scală comună și realizând o estimare a rezultatului. După aceea se trece la acordarea unei importanțe fiecărui rezultat (de exemplu un rezultat poate avea o importanță de la 1 la 10). Prin înmulțirea importanței cu estimările rezultatelor obținem cifrele finale. Să presupunem că avem două programe de învățământ. Programul A are 400 de absolvenți, dintre care și-au găsit locuri de muncă în specialitatea lor în proporție de 50%. Programul B a avut 200 de absolvenți, s-au angajat în specialitatea lor în proporție de 75%. Care program este mai bun? Observăm că avem două rezultate diferite: număr de absolvenți și angajare în specialitate.
În cazul procentului angajării putem spune că minimum este 0 și maximum 100%, deci lăsăm cifrele așa cum sunt. Numărul minim sau maxim de absolvenți ar putea fi calculat în mai multe feluri. Cel mai simplu este să luăm 0 ca minim și 400 ca maxim. Programul A va avea 100%, iar programul B 200/400X100%=50%. Obținem următorul tabel cu rezultate exprimate în aceeași unitate de măsură (%).
CONCLUZII
Având în vedere ceea ce am prezentat mai sus, vine și o întrebare firească și anume cum ne dăm seama dacă politicile publice sunt sau nu eficiente? Un model este doar o abstractizare a reprezentării vieții politice. Când ne gândim la sisteme politice, ori la elite sau grupuri ori la procese decizionale, raționale sau incrementalism sau jocuri, abstragem lumea reală într-o încercare de a simplifica, clarifica și în sau incrementalism sau jocuri, abstragem lumea reală într-o încercare de a simplifica, clarifica și înțelege ce este cu adevărat important în politică. Înainte de a ne începe studiul asupra politicii publice, să expunem câteva criterii generale pentru evaluarea utilității conceptelor și modelelor. Ordonează și simplifică realitatea. Desigur, utilitatea unui model se găsește în capacitatea sa de a ordona și simplifica viața politică așa încât să le putem concepe mai clar și să putem înțelege relațiile pe care le găsim în lumea reală. Totuși, o prea mare simplificare poate conduce la inadvertențe în modul în care noi percepem realitatea. Pe de o parte, dacă un concept e prea îngust sau identifică doar fenomenele superficiale, nu putem explica politica publică. Pe de altă parte, dacă un concept e prea larg și sugerează legături prea complexe, poate deveni atât de complicat si de greu de folosit încât nu mai este de folos înțelegerii. Altfel spus, unele teorii ale politicilor pot fi prea complexe pentru a fi folositoare, în timp ce altele pot fi prea simpliste.
Identifică aspectele semnificative. De asemenea, un model ar trebui să identifice aspectele cu adevărat semnificative ale politicii publice. Ar trebui să dirijeze atenția de la variabilele sau circumstanțele irelevante înspre cauzele reale și consecințele semnificative ale politicii publice. Desigur, ceea ce e “real”, “relevant” sau “semnificativ” este, într-o anumită măsură o funcție a valorilor personale ale unui individ. Dar putem fi cu toții de acord că utilitatea unui concept este legată de abilitatea de a identifica ceea ce e cu adevărat important în politică. Este congruent cu realitatea. În general, un model trebuie să fie congruent cu realitatea – adică, trebuie să aibă referiri empirice reale. Am putea avea dificultăți cu un concept care identifică un proces care nu există în realitate sau care simbolizează fenomene care nu există în lumea reală. Totuși, nu trebuie să ne grăbim să negăm conceptele nerealiste dacă acestea reușesc să ne dirijeze atenția către motivele pentru care sunt nerealiste.
De exemplu, nimeni nu contestă că procesul decizional guvernamental e complet rațional – autoritățile publice nu acționează întotdeauna pentru a maximiza valorile sociale și pentru a minimiza costurile societății. Totuși conceptul de proces decizional rațional poate fi folositor, chiar și nerealist, dacă ne ajută să ne dăm seama cum este procesul decizional guvernamental irațional în realitate și ne îndeamnă să ne întrebăm de ce. Furnizează o comunicare semnificativă. Un concept sau un model trebuie și să comunice ceva semnificativ. Dacă prea mulți oameni sunt în dezacord asupra sensului unui concept, utilitatea lui în comunicare este diminuată. De exemplu, dacă nimeni nu e de acord asupra a ceea ce constituie elita, conceptul de elită nu înseamnă același lucru pentru toți.
Dacă cineva definește o elită drept un grup de autorități publice democratic alese, care sunt reprezentative pentru public în general, se comunică o idee diferită de către cel care folosește acest concept față de cel care definește elita ca fiind o minoritate ne-reprezentativă care ia decizii pentru societate, bazându-se pe propriul interes. Dirijează anchete și cercetări. Un model ar trebui să ajute la dirijarea anchetelor și cercetărilor în politica publica. Un concept ar trebui să fie operațional – adică, ar trebui să se refere direct la fenomenele lumii reale, care pot fi observate, măsurate și verificate. Un concept sau o serie de concepte inter-dependente (la care ne referim cu termenul de “model”) trebuie să sugereze relații din lumea reală care pot fi testate și verificate. Dacă ideile sugerate de un concept nu pot fi dovedite adevărate sau false, nu e cu adevărat folositor în dezvoltarea unei științe a politicii. Sugerează explicații. În fine, o abordare-model trebuie să sugereze o explicație pentru politica publica. Trebuie să sugereze ipoteze pentru cauzele și consecințele politicii publice – ipoteze care pot fi testate cu date din lumea reală. Un concept care doar descrie politica publica nu e la fel de util ca un concept care explică politica publica sau care cel puțin sugerează niște explicații posibile.
BIBLIOGRAFIE
1. Androniceanu, A., 1999, Managementul Schimbărilor, București, Ed. Economica.
2. Bardach, E., 2003, Policy Analysis and Public Participation. Journal of Public Policy Analysis and Management. no. 22, pp. 115-117.
3. Bardach E., 1977, The Implementation Game: What Happens after a Bill Becomes a Law. Cambridge, Massachusetts, MIT Press.
4. Baumgartner, F.R. & Bryan, D.J. 1993. Agendas and Instability in American Politics. Chicago, University of Chicago Press.
5. Boardman, A.E., Greenberg, D.H., Vining, A.R. și Weimer, D.L., 2004, Analiza CostBeneficiu. Concepte și Practică, București, Editura Arc.
6. Cobb, R. și Elder, C.D. 1983. Participation in American Politics: The Dynamics of Agenda-Building. Baltimore, John Hopkins University Press.
7. Colebatch, H.K., 1999, Policy. Buckingham, Open University Press.
8. Connoly, T., Arkes, H. și Hammond, K., 2000, Judgment and Decision Making. An Interdisciplinary Reader, (2nd. ed.) Cambridge University Press.
9. de Leon, The Stages Approach to the Policy Process, in Sabatier, P.A., 1999, Theories of the Policy Process, Colorado, Westview Press.
10. Downs, A., 1972, Up and Down with Ecology – The Issue-Attention Cycle. The Public Interest. No. 28, pp. 38-50
11. Dye, T., 1998, Understanding Public Policy (9th edition), New Jersey, Upper Saddle, River Prentice Hall.
12. Eyestone, R., 1977, ‘Confussion, Diffussion, and Innovation’ in American Political Science Review, No. 71, pp. 441-447.
13. Galster, G., 1996, Reality and Research. Social Science and U.S. Urban Policy since 1960. Washington, D.C., The Urban Institute Press.
14. Gârboan, R., 2006, Metode Utilizate în Evaluarea Programelor: Analiza Impactului Social, Cluj-Napoca, Ed. Accent.
15. Gerston, L.N., 2002, Public Policymaking in a Democratic Society. A Guide to Civic Engagement. New York, M.E. Sharpe.
16. Ionescu, Gh., Cazan, N. și Negrușa, A.L., 1999, Modelarea și optimizarea deciziilor manageriale, București: Ed. Dacia.
17. Heller, W.P. și Starrett, D. A., 1976, On the nature of externalities, Academic Press.
18. Howlett, M. & Ramesh, M. 1995. Studying Public Policy. Policy Cycles and Policy Decisions. Oxford University Press
19. Howlett, M. și Ramesh, M., 2004, Studiul Politicilor Publice. Cicluri și Subsisteme ale Politicilor Publice, Chișinău, Editura Epitaf.
20. Irwin, L.G., 2003, The Policy Analyst’s Handbook. Rational Problem Solving in a Political World, New York, M.E. Sharpe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evaluarea Politicii Publice (ID: 115065)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.