Evaluarea Persoanelor Aflate In Custodia Penitenciarului Bucuresti Rahova

Introducere

Serviciul penitenciar, ca parte a sistemului judiciar, asigură respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei în executarea pedepselor privative de libertate; elaborează, propune și aplică măsuri privind educația deținuților în vederea reintegrării și responsabilizării sociale a acestora; contribuie la creșterea siguranței comunității prin crearea și menținerea unui mediu custodial sănătos, de natură a pregăti deținuții pentru reinserția socială.

Simultan cu transformările sociale, concepția fundamentală despre ceea ce este și despre ceea ce ar trebui să facă serviciul penitenciar s-a modificat în consecință. Serviciul penitenciar duce la îndeplinire o misiune socială, derivată dintr-o necesitate unanim recunoscută, bazată pe ideea de reintegrare socială a deținuților.

Societatea conștientizează faptul că simpla detenție pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp a unor persoane nu va modifica cu nimic atitudinea acestora referitoare la viața în comunitate și față de valorile sociale.

Ca parte integrantă a procesului de înfăptuire a actului de justiție, sistemul penitenciar românesc a trebuit să se înscrie în procesele de modificare a formelor învechite și rigide, ținându-se seama de fondul specific si de nivelul infracțional al societății românești. Schimbarea sistemului penitenciar a constat în trei etape distincte din care două au fost finalizate iar a treia este în curs de derulare, dar a cărei finalitate este, deocamdată, greu de estimat. Primele două etape au însemnat, în ordine: pregătirea pentru schimbare (acțiune începută în anul 1990 prin trecerea Direcției Generale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Justiției) și aplicarea cadrului legislativ necesar schimbării (aplicarea la 28 septembrie 2004 a Legii 293 privind statutul lucrătorilor din sistemul Administrației Naționale a Penitenciarelor, ceea ce a însemnat demilitarizarea sistemului și aplicarea Legii 275/2006, act legislativ care, ulterior a fost up-datat și modernizat, ca urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal și a Codului de procedură penală, prin aplicarea, începând cu data de 1 februarie 2014 a Legii 254/2013 privind modul de executare a pedepselor privative de libertate. A treia etapă este deosebit de importantă și reprezintă punerea în practică a noilor prevederi legale.

Spațiul penitenciar a fost caracterizat de mulți specialiști cu un o instituție totală, ale cărei caracteristici rezultă din faptul că este, în același timp, organizație formală și comunitate de rezistență. „O instituție totală poate fi definită drept un loc în care își desfășoară activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărțiți de estul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de instituție.”

Deținuții, ca parte importantă a acestui sistem au trecut, de-a lungul timpului, în funcție de politicile în domeniu sau strategiile de imagine din vremurile respective, în exprimările formale, de la statul de persoană privată de libertate – la cel de deținut Mediul informal a rămas, în mare parte același, apelativele folosite cu precădere de actorii din mediul penitenciar rămân constate: „hoț”, bididiu, martalog, criminal, sifon etc. fiind expresii la fel de folosite și acum 15 ani dar și în prezent.

Totuși, sistemul penitenciar nu este compus numai din infractori periculoși, ci și din copii, tineri, femei sau doar oameni obișnuiți care din anumite motive la un moment dat în viață s-au abătut de la drumul cel drept.

Nu trebuie uitat faptul că privarea de libertate nu este definitivă și la un moment dat deținuții vor reveni în societate. Vor redeveni vecini, colegi de muncă, părinți și cetățeni obișnuiți.

Datoria noastră ca serviciu social aflat în slujba comunității nu se termină o dată cu ieșire a deținutului pe poarta închisorii. Avem datoria morală ca atunci când acesta va fi liber, să poată deveni un bun cetățean. Consider că reintegrarea cu succes a unui fost deținut în societate este un câștig pentru toate părțile acesteia. Un cetățean bun, înseamnă o victimă în minus sau o lipsa unui prejudiciu, de orice natură ar fi acesta.

Ideea de bază care stă la baza privării de libertate este aceea că rolul exclusiv custodial al penitenciarelor trebuie completat cu rolul de educație și de pregătire a persoanelor condamnate, pentru revenirea în societate.

Reintegrarea socială a deținuților este un demers de durată care începe din perioada detenției, de la momentul depunerii în penitenciar și se încheie după eliberare, atunci când condițiile esențiale de reinserție socială se dovedesc a fi îndeplinite.

O latură important a acestui proces de reintegrare socială este reprezentată de suportul familial, precum și de rolul și locul fostului deținut în societate.

De aici a pornit și ideea acestei lucrări de licență. Ce este important pentru deținut? Ce abilități are, ce așteptări și ce putem face noi pentru a ameliora aspectele negative?

Deținuții reprezintă o populați eterogenă, cu problematici și nevoi diferite și care necesită metode de abordare variate și novatoare, în vederea reintegrării ulterioare în societate a celor privați de libertate.

Relația de asistență socială în general, dar și în mediul penitenciar, poate fi înțeleasă ca o tranzacție între un profesionist care oferă ajutor și un beneficiar care are probleme de natură diversă. Ce dorește deținutul în astfel de situații? Dorește, desigur, să obțină serviciile și mijloacele materiale, care să răspundă nevoilor sale, dar, mai întâi de toate, dorește să fie recunoscut ca persoană și nu doar ca un conglomerat de probleme, sau, mai rău, ca un „rebut”al societății.

Așteptările asistatului sunt de a i se acorda atenție, ca asistentul social să fie receptiv la sentimentele lui legate de situația problematică pe care o trăiește, să fie tratat ca o persoană umană ale cărei trebuințe se înscriu într-un context emoțional-atitudinal dat. Cel aflat într-o situație problematică dorește să aibă certitudinea că străinul care îi oferă ajutorul înțelege ce însemnătate are problema pentru cel asistat și va face tot posibilul pentru a-i oferi sprijinul.

În consecință, pentru ca un asistent social să-l poată influența pe cel care-i solicită ajutorul, va trebui să fie receptiv și sensibil la încărcătura emoțională a complexului situațional și interpersonal în care se înscrie problema de rezolvat. Altfel exprimat, în munca de asistență socială interacțiunea dintre asistentul social și asistat este trăită ca o experiență socială, care demonstrează atât individual, concret, cât și simbolic, legătura dintre un membru al societății care are nevoie să i se întindă o mână de ajutor și un alt membru al societății care întruchipează ideea că această mână de ajutor va fi întinsă, îi va fi oferită. Acesta este scopul tuturor serviciilor de asistență socială: să răspundă nevoilor umane într-un mod în care să dovedească grijă și responsabilitate socială în relațiile cu cei asistați.

Beneficiind de suporturile de curs și de informațiile date de acestea, dar și de activitatea practică, am structurat această lucrare după cum urmează:

Prima parte a lucrării (Capitolul I) prezintă cadrul legislativ care reglementează activitatea asistentului social din sistemul penitenciar românesc, precum și rolul asistentului social în Penitenciarul București – Rahova.

În capitolul II al lucrării am prezentat Penitenciarul București Rahova, unitate de detenție al cărui angajat sunt. Ca orice instituție publică, misiunea noastră este validată de viziune, valori și obiective.

Capitolul III face o trecere în revistă a particularităților populației carcerale și a drepturilor și obligațiilor acestora. De asemenea, am punctat regimurile în care își execută pedeapsa deținuții din această unitate, precum și importanta și rolul acestora în realizarea demersului socio-educativ.

În capitolul IV am prezentat în demersurile de educație și asistență psihosocială din Penitenciarul București Rahova.

Capitolul VI prezintă modalitățile de evaluarea educativă, socială și psihologică, precum și etapele și scopul acestor activități.

Capitolul V își propune să prezinte relația extrem de importantă și valoroasă a deținuților cu familia, atât cea de origine cât și cea constituită, dar și cu grupul de referință (de prieteni). Vor fi prezentate fragmente din autoevalurile realizate de deținuții bărbați, condamnați definitiv, care execută pedeapsa privativă de libertate în Penitenciarul București Rahova, în vederea identificării corecte a nevoilor de intervenție socio-educativă.

Ultima parte a lucrării este dedicată concluziilor și prezintă o analiză calitativă a rezultatelor studiului enunțat anterior.

Capitolul I.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea asistentului social din

sistemul administrației penitenciare din România

Rolul asistentului social în Penitenciarul București – Rahova

I.1. Cadrul legislativ care reglementează activitatea asistentului social din sistemul administrației penitenciare din România

Sistemul administrației penitenciare din România este alcătuit din Administrația Națională a Penitenciarelor (aparatul central) și unitățile subordonate care, potrivit legii, fac parte din sistemul de ordine publică, apărare și siguranță națională al statului.

Sistemul administrației penitenciare este un serviciu public care are ca atribuții principale aplicarea regimului de detenție, asigurarea escortării, supravegherii, pazei, precum și organizarea de activități de educație și de asistență psihosocială destinate reintegrării sociale a persoanelor condamnate.

Activitatea acestei instituții de importanță națională se desfășoară în conformitate cu prevederile legale naționale și internațional în domeniile drepturilor omului, execuțional-penale, ale siguranței naționale și Constituția României.

Structura de specialitate din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor care coordonează activitatea asistenților sociali este Direcția de Reintegrare Socială. Aceasta are în compunere specialiști din diverse domenii, cum ar fi: psihologi, preoți, educatori, monitori sportivi, agenți tehnici etc. și, desigur, asistenți sociali.

Ca structură specializată în „definirea, coordonarea, implementarea și evaluarea politicilor penale în domeniul educației, asistenței psihologice și sociale a persoanelor aflate în custodia sistemului penitenciar”, Direcția Reintegrare Socială asigură în mod constant evaluarea nevoilor deținuților, acest proces constituind baza strategiei de reintegrare socială a acestora. În contextul general al politicilor penale asumate la nivel guvernamental, Direcția Reintegrare Socială își propune să dezvolte un ansamblu integrat de măsuri, a căror implementare are drept rezultat responsabilizarea și reintegrarea în societate a deținuților, contribuind la dezvoltarea individuală, precum și creșterea nivelului de siguranță a comunității.

Prin Legea asistenței sociale nr.292/2011, Sistemul național de asistență socială a fost definit, conform art.2 ca fiind „un ansamblu de instituții, măsuri și acțiuni pe care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.”

Asistența socială cuprinde servicii și prestații sociale puse la dispoziția persoanelor, comunităților sau anumitor grupuri sociale aflate în imposibilitate temporară sau permanentă, de a-și satisface anumite nevoi sociale și de a-și procura resursele necesare unui nivel de viață decent, în conformitate cu standardele dintr-un mediu social definit în spațiu și timp.

Activitatea asistentului social angajat în Penitenciarul București- Rahova este reglementată prin Legea nr. 466/2004 privind Statutul asistentului social, act normativ specific profesiei de asistent social, precum și prin reglementări specifice funcționarilor publici cu statut special din sistemul penitenciar românesc.

În același context se înscriu și alte reglementări legislative, care evidențiază principalele elemente de specificitate ale acestei categorii profesionale: Codul deontologic al profesiei de asistent social; Hotărârea pentru aprobarea Normelor privind controlul și supravegherea exercitării profesiei de asistent social; Hotărârea Biroului executiv al Colegiului Național al Asistenților Sociali, nr. 3/2009, privind aprobarea normelor privind formarea profesională continuă a asistenților sociali; H.G. nr.539/2005, pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a instituțiilor de asistență socială, precum și a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G.nr.68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările și completările ulterioare; Metodologia activităților desfășurate de către asistentului social din sistemul penitenciar referitoare la Standardele naționale în domeniul educației și asistenței psihosociale a persoanelor private de libertate; Metodologia activităților desfășurate de către asistentului social din centrele de reeducare; Manualul de proceduri al sistemului penitenciar, cu completările și modificările ulterioare;

Reglementări internaționale privind desfășurarea activității de asistență socială în instituțiile corecționale sunt următoarele: „Regulile Penitenciare Europene din 1987 ; Regulile Penitenciare Europene din 2006 ; Recomandarea nr. R (97) Consiliului de Miniștri ai Statelor Membre asupra Personalului Responsabil cu Implementarea Sancțiunilor și Măsurilor.”

1.2.Rolul asistentului social în Penitenciarul București – Rahova

Principalele atribuții profesionale ale asistentului social într-o unitate de detenție sunt legate de „dezvoltarea capacităților individuale și a oportunităților comunitare, de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanelor condamnate. Pe durata detenției, asistentul social are ca scop diminuarea efectelor negative ale custodiei asupra celor custodiați și dezvoltarea resurselor prosociale personale și familiale ale subiecților.”

Rolul asistentului social din penitenciar este, deci, fără îndoială, rezultatul unei interacțiuni dintre mai mulți factori structurali sau funcționali, printre care pot fi amintiți: profilul general al asistentului social, funcțiile manifeste și latente ale penitenciarului, nevoile beneficiarilor, legi și regulamente ce reglementează activitatea penitenciară etc. Prin urmare, acest profil prezintă un nucleu dur, format din roluri stabile, dar și o componentă flexibilă, conjuncturală, dictată de condițiile socio-juridice existente la un moment dat în societatea românească.

I.2.1. Exercitarea profesiei de asistent social este avizată de către Colegiul Asistenților Sociali din România și este autorizată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Licența în asistență socială asigură competențele de bază în intervenția socială adresată categoriilor vulnerabile ale societății, alături de competențele de cercetare științifică, în domeniul socio–uman. Competențele de bază se referă la abilități practice dezvoltate prin programele / proiectele de colaborare cu instituții și organizații neguvernamentale, dedicate muncii de asistență socială.

Conform Normelor privind standardele de competență profesională, elaborate de Colegiul Național al Asistenților Sociali, asistentul social care își desfășoară activitatea în așezămintele de detenție trebuie să dețină, cel puțin, treapta de competență profesională „specialist”.

Asistentul social are posibilitatea să acționeze și să ia în beneficiul persoanelor asistate, cu deplina răspundere a acestora. Această independență profesională nu trebuie confundată cu individualismul, furnizarea de asistența socială neputându-se materializa decât în colaborare cu specialiștii din alte domenii socio-umane: „în funcție de complexitatea și forma de organizare, serviciile sociale sunt acordate de echipe pluridisciplinare” (conform Normelor privind standardele de competență profesională). Astfel, în penitenciar, echipa care se implică în elaborarea și implementarea planului de evaluare și intervenție terapeutică și educativă este constituită din educator, asistent social și psiholog.

Reglementările specifice domeniului penitenciar stabilesc, ca domenii ale activităților desfășurate de către asistentul social, următoarele:

„asistarea cazurilor sociale aflate în penitenciar;

cunoașterea nevoilor și a cerințelor de ordin social, ce decurg din istoria individuală, personalitatea și evoluția comportamentală a deținuților;

evaluarea, informarea și consilierea socială a persoanelor custodiate;

oferirea de consultanță în domeniul exercitării drepturilor parentale și în domeniul protecției drepturilor copilului;

formarea, dezvoltarea și exersarea abilităților prosociale ale deținuților;

sprijinirea deținuților care au fost afectate de violența domestică;

menținerea și îmbunătățirea relației persoanelor private de libertate cu familia și comunitatea pe parcursul executării pedepsei;

managementul situațiilor de criză și negocierea;

cercetarea metodologică;

formarea profesională a asistenților sociali în domeniul de specialitate.”

Treptele de competență profesională ale asistenților sociali sunt incompatibile cu orice altă formă de gradație profesională sau administrativă, constituind singurul temei în acordarea sau recunoașterea competențelor profesionale. „Atestarea și avizarea exercitării profesiei de asistent social în mediul penitenciar, se realizează de către Comisia de avizare și atestare profesională din cadrul Colegiului Național al Asistenților Sociali.” Astfel, asistentul social are dublă subordonare:

din punct de vedere profesional, activitatea sa poate fi controlată și evaluată calitativ de către Corpul de Control al Colegiului Național al Asistenților Sociali, care monitorizează respectarea Codului deontologic, a reglementărilor și normelor de către asistenții sociali, indiferent de locul de muncă și care pot aplica sancțiuni disciplinare;

din punct de vedere administrativ, se subordonează direct șefului Serviciului Asistență Psihosocială, iar activitatea sa face obiectul activității de control din partea șefilor direcți, inspectori ai Direcției Reintegrare Socială și ai Direcției Inspecție Penitenciară.

I.2.2 Valori și principii etice ale asistentului social

În conformitate cu prevederile Codului Deontologic al profesiei de asistent social, principiile etice ale acestei nobile meserii reprezintă suma rigorilor de conduită morală și profesională corespunzătoare acestei activități. Asistenții sociali au obligația de a internaliza aceste valori fundamentale, transformându-le în principii de viață profesională și personală:

1. Oferirea de servicii în folosul celor asistați – obiectivul principal al activității asistentului social este de a asista persoanele aflate în dificultate, prin implicarea în a identifica, înțelegere, evaluare corectă și soluționa problemele sociale ale acestora.

2. Justiția socială – asistenții sociali asigură beneficiarilor egalitatea șanselor referitoare la accesul la servicii, informații, resurse și implicarea acestora în procesul de stabilire a deciziilor.

3. Demnitate și unicitate – respectarea și promovare demnității, unicității și valorii fiecărei persoane.

4. Autodeterminarea – asistentul social oferă asistență persoanelor aflate în dificultate în eforturile acestora de a-și identifica și clarifica propriile scopuri, în vederea alegerii celei mai bune opțiuni.

5. Relațiile interumane – încurajeazarea relațiile dintre oameni, cu scopul de a promova, reface, menține și/sau îmbunătăți calitatea vieții tuturor celor implicați (beneficiar, familie, organizații, comunitate etc.).

6. Integritate și confidențialitate – onestitate și responsabilitate, în acord cu misiunea și standardele profesionale.

7. Competența – asistenții sociali sunt obligați își exercite atribuțiile profesionale exclusiv în aria de competență profesională determinată de licența, expertiza și experiența profesională.

În concluzie, rolul asistentului social din așezămintele de detenție se axează pe de o parte, pe acordarea de sprijin calificat în vederea soluționării problemelor sociale, formarea sau dezvoltarea comportamentelor prosociale, dezvoltarea capacităților de autocontrol și de autosusținere, iar pe de altă parte, pe colaborarea cu instituții publice sau cu organizații neguvernamentale, care au atribuții în facilitarea reinserției sociale a persoanelor custodiate de sistemul penitenciar.

Capitolul II.

Penitenciarul Rahova. Aspecte generale.

II.1 Descrierea instituției

„Celula de bază” a Administrației Naționale a Penitenciarelor o reprezintă penitenciarul sau închisoarea, care, în conformitate cu Dicționarului explicativ a limbii române, reprezintă „clădire, loc în care sunt închiși cei condamnați la pedepse privative de libertate sau cei deținuți preventiv”.

Unul dintre cele mai importante unități de detenție din sistemul penitenciar românesc îl reprezintă Penitenciarul București – Rahova.

În cadrul acestei unități de detenție își desfășoară activitatea 560 de funcționari publici cu statut special, având de gestionat o populație carcerală de peste 1.500 deținuți.

Penitenciarul București – Rahova se află poziționat la 8 km de centrul Bucureștiului și are un perimetrul total de 92.200 mp. Este format din   7 secții de deținere interioară și o secție exterioară, în zona orașului Bragadiru.

Capacitatea legală de deținere este de 1.685 locuri, repartizate în 273 de camere de detenție și cele 40 de locuri situate în secția exterioară unității. Pe fiecare secție de deținere există cabinete psihologice și medicale, săli pentru activități recreative și sportive și culburi dedicate activităților educative.

De asemenea, în interiorul penitenciarului, pentru derularea activităților sportive, culturale și educative există o biserică, un club, o bibliotecă, 2 terenuri de sport în aer liber, o sală IT și spații adecvate pentru derularea programului de școlarizare „A doua șansă”.

Tot în incinta penitenciarului deținuții pot participa la activități gospodărești și lucrative, contibuind astfel la derularea activității administrative în condiții de eficiență: bloc alimentar, ateliere, magazii, garaj auto, etc.

În cadrul secției exterioare situate în apropierea localității Bragadiru, penitenciarul deține de o fermă agrozootehnică, existând posibilitatea cultivării terenurilor în vederea asigurării anumitor produse agricole utile preparării hranei deținuților.

Penitenciarul București – Rahova, ca unitate a Administrației Naționale a Penitenciarelor și implicit structură a sistemului judiciar, își asuma aceleași valori care derivă din însăși esența sistemului penitenciar în ansamblul său: respectarea drepturilor fundamentale ale individului în executarea pedepselor; asigurarea educației deținuților în vederea reintegrării sociale a acestora și creșterea siguranței comunității.

II.2. Funcțiile serviciului penitenciar prin care Penitenciarul București – Rahova înțelege să-și ducă la bun sfârșit misiunea sunt:

a) educația și asistența psihosocială – Penitenciarul București – Rahova urmărește reabilitarea deținuților în vederea reintegării în societate precum și îmbunătățirea condiției persoanei pe parcursul executării pedepsei;

b) garantarea respectării drepturilor omului – Penitenciarul București – Rahova asigură recunoașterea, garantarea și aplicarea drepturilor prevăzute de legislație, în scopul creării condițiilor necesare menținerii unui mediu custodial adecvat;

c) comunicare și imagine – Penitenciarul București – Rahova urmărește asigurarea unei bune comunicări interne și externe, cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale și toți ceilalați factori interesați de acest domeniu;

d) siguranța unității – Penitenciarul București – Rahova creează un mediu sigur pentru deținuți, pentru angajați, vizitatori și orice alte persoane care desfășoară activități în unitatea de detenție;

e) ordinea în locul de deținere – Penitenciarul București – Rahova menține ordinea și disciplina în condițiile asigurării unui climat care respectă demnitatea umană a persoanelor private de libertate;

f) sănătatea – Penitenciarul București – Rahova asigură asistență medicală pentru deținuți, având în vedere parametrii calitativi standardele existente în sistemul public de sănătate;

g) management eficient – managementul în cadrul Penitenciarul București – Rahova trebuie să gestioneze activitatea în așa fel încât obiectivele să fie atinse în condițiile unui consum optim de resurse.

II.3. Viziune. Valori. Obiective

Viziunea administrației Penitenciarului București Rahova este aceea de a dezvolta un serviciu public sigur pentru comunitate, având drept fundament profesionalismul, integritatea și loialitatea funcționarilor publici cu statut special, precum și respectul față de drepturile fundamentale ale omului.

Valorile asumate de către funcționarii publici cu statut special din cadrul acestei instituții și care ne definesc conduita profesională sunt: integritatate, loialitate, profesionalism responsabilitate, obiectivitate, fermitatea, respect, discreția, calitatea muncii, respect față de lege, orientare către rezultate și către individ” .

Administrația Penitenciarului București – Rahova și-a asumat următoarele obiective:

Garantarea siguranței: Securitatea penitenciarului este o una dintre principalele sarcini ale echipei manageriale. Pentru a-și îndeplini rolul său recuperativ/reintegrativ, penitenciarul trebuie să fie un loc sigur atât pentru deținuți, dar și pentru personal. Securitatea unității de detenție implică asigurarea mijloacelor și resurselor necesare acestei activități, precum prevenirea evenimentelor negative. Promovarea unor condiții de detenție la standardele impuse de legislația în domeniu precum și realizarea unui cadru sănătos de viață pentru deținuți este punctul de pornire a tuturor drepturilor fundamentale ale persoanelor custodiate. Pentru a îndeplini acest deziderat se au în vedere următoarele aspecte:

Reducerea actelor violente în cadrul penitenciarului;

Garantarea siguranței deținuților și personalului

eliminarea abuzurilor, a oricăror modalități de producere a acestora, precum și a eventualelor elemente ce pot întina drepturile individuale și demnitatea persoanei.

Demersuri educative și de asistență psihosocială adecvate nevoilor deținuților: Reintegrarea în societatea din care, de fapt, persoanele condamnate la pedepse privative de libertate provin, reprezintă un demers care își are debutul în etapa execuțional – penală. Un rol primordial al penitenciarului este de a pregăti deținuții pentru perioada ulterioară punerii în libertate. Pentru atingerea acestui deziderat este necesară să fie puse în concordanță nevoile individuale persoanelor condamnate, oferta de activităților și programelor intervenție recuperativă și nevoile și expectanțele societății. De asemenea, pentru succesul componentei de reinserție este necesară implicarea reprezentanților comunităților în derularea acestui tip de activitate, în cele două ipostaze: parteneri ai Penitenciarului București – Rahova și beneficiari ai întregului proces de reintegrare socială. Demersurile întreprinse de către specialiștii care activează în sistemul penitenciar vizează următoarele aspecte:

Reducerea ratei de recidivă;

Adaptarea activităților structurate și semistructurate educaționale și de asistență psihosocială la nevoile deținuților;

Conștientizarea comunității cu privire la importanța reintegrării sociale a foștilor deținuți;

Creșterea numărului de deținuți implicați în activități educative și de asistență psihosocială, dar și de voluntariat și activități lucrative sau gospodărești.

Asistența medicală de calitate pentru deținuți, protejarea și promovarea stării de sănătate, precum și profilaxia îmbolnăvirilor: Penitenciarul este recunoscut ca fiind un mediu cu necesități medico-sanitare specifice. Agresivitatea unei părți a deținuților, minim educație igienico-sanitară, riscul crescut al transmiterii bolilor de natură sexuală sunt factori care condiționează menținerea și protejarea sănătății deținuților de existența unui sistem medico-sanitar adaptat mediului penitenciar. Urmând dezideratul de a asigura un sistem axat pe prevenție și un act medical de calitate, se are în vedere dezvoltarea nivelului profesional al personalului medico-sanitar; asigurarea resurselor materiale; dezvoltarea unor programelor de profilaxie și de educație sanitară în rândul deținuților.

Transparență și imagine corectă și obiectivă a penitenciarului: dezvoltarea comunicării cu toți „actorii” din societate, inclusiv mass-media, asigurarea transparenței actelor normative și acțiunilor cu impact semnificativ asupra penitenciarului sunt elemente esențiale pentru o oferi imagine reală a unității de detenție.

Management instituțional performant: O administrare eficientă presupune o viziune strategică a echipei manageriale, bazată pe obiective și rezultate concrete, precum și implementarea unui sistem decizional bazat pe obținerea de feed-back din partea angajaților, orientarea către nevoile acestora, ca principală resursă dedezvoltare.

Particularitățile populației carcerale.

În prezent Penitenciarul București Rahova custodiază un număr de 1503 persoane private de libertate, bărbați, cu vârsta peste 21 de ani, gradul de ocupare fiind de 132,31%.

Penitenciarul București – Rahova este profilat deținerea arestaților preventivi și condamnați în primă instanță (bărbați și condamnați (bărbați) care execută pedeapsa în regimurile deschis, semideschis și închis.

Capitolul III.

Particularitățile populației carcerale. Drepturi și obligații. Regimuri de executare

III.1 Deținuții:

Persoanele condamnate la pedepse cu privare de libertate, se înscriu într-o categorie populațională aparte, cu nevoi psiho-socio-educaționale specifice. Personalitatea decompensată, carențele educaționale accentuate, complianța la influențele mediului extern, inconsecvența psihocomportamentală, absența unor pattern-uri stabile, dezirabile social, de raportare la varietatea de indivizi și situații cu care s-au confruntat pe parcursul vieții, sunt numai câțiva dintre factorii care dimensionează intervenția educativă în cazul acestora și condiționează reușita procesului recuperativ, în ansamblu.

Conceperea și proiectarea demersului educațional destinat persoanelor care au săvârșit infracțiuni, constituie acțiuni complexe, dublu orientate: spre investigarea personalității și aprecierea resurselor/disponibilităților proprii fiecărui individ, precum și către ajustarea activităților planificate, la exigențele mediului carceral și la tipul de regim de detenție. În consecință, atunci când abordăm problematica reintegrării sociale a delincvenților, trebuie să avem în vedere faptul că, alinierea la exigențele normative, deopotrivă cu înscrierea în coordonatele unei scheme metodologico-instrumentale de succes, se constituie într-un demers integrativ minuțios, desfășurat pe mai multe paliere de activitate și a cărui grad de reușită este direct proporțional cu numărul și amplitudinea dimensiunilor, pe care educatorul le poate lua în calcul la un moment dat.

În sens general, intervenția educațională se focalizează asupra instrumentării plurivectoriale a persoanei condamnate, astfel încât după liberare, aceasta să dispună de resursele necesare pentru a depăși consecințele nefaste ale etichetării sociale și ale eșecului relațional, să poată învăța, munci și întemeia o familie.

III.2 Regimuri de executare și caracterul lor progresiv sau regresiv, în funcție de evoluția persoanei condamnate și prevederile legale

„Regimurile de executare a pedepselor cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate și sunt bazate pe sistemele progresiv și regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate trebuie să asigure respectarea și protejarea vieții, sănătății și demnității persoanelor private de libertate, a drepturilor și libertăților acestora, fără să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnată”.

Deținutului condamnat definitiv i se stabilește regimul de executare a pedepsei de către o comisie prevăzută de legislația în vigoare, după finalizara perioadei de carantină.

Criteriile de stabilire a regimului de executare sunt: durata pedepsei; gradul de risc al persoanei condamnate; antecedentele penale; vârsta și starea de sănătate; conduita condamnatului, inclusiv în detenția anterioară; nevoile identificate și abilitățile persoanei, necesare includerii în programe recuperative; disponibilitatea de a presta muncă și de a participa la programe recuperative.

Grafic – structura regimuri de executare

În conformitate cu prevederile Legii nr.254/2013 „regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor condamnate, modul de desfășurare a activităților și condițiile de detenție”, după cum urmează:

regimul de maximă siguranță se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani sau la detențiune pe viață, precum și celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului. Nu se aplică persoanelor care au împlinit vârsta de 65 de ani.

regimul închis se aplică persoanelor cu pedpse cuprinse între 3 și 13 ani, aceștia pot participa la activități lucrative sau educative în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă;

regimul semideschis este aplicabil celor condamnați la pedeasa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 3 ani; pot presta muncă și desfășura activități educative, sociale, școlare, profesionale în afara penitenciarului, sub supraveghere. Ca noutate deținuții incluși în acest regim de executare pot desfășura activitățile prevăzute anterior, inclusivsub supraveghere electronică;

regimul deschis se aplică celor condamnați la pedeapsa închisorii de cel mult un an; deținuții incluși în acest regim sunt cazați în comun, se pot deplasa neînsoțiți în anumite zone din interiorul unității, pot presta munca și pot desfășura activități educative, sociale, școlare, profesionale, în afara penitenciarului, fără supraveghere, în condițiile legii.

III.3 Drepturile persoanelor condamnate

Administrația locului de deținere are obligația să asigure condiții, astfel încât toți deținuții să își exercite drepturile, de orice natură ar fi acestea, politice sau civile. Excepție fac acele drepturi care au fost interzise expres de lege, printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă. Aceste elemente fundamentale ale dreptului internațional se asigură în Penitenciarul București – Rahova, în conformitate cu prevederile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor.

Ambele legi de executare a pedepselor, respectiv Legea nr.275/2006 și Legea 254/2013 au în cuprinsul lor următoarele drepturi (chiar dacă ușor diferite ca denumire): „libertatea conștiinței, a opiniilor și libertatea credințelor religioase; dreptul la informație și de a participa la viața comunității; dreptul la consultarea documentelor personale; dreptul de petiționare și dreptul la corespondență; dreptul la convorbiri telefonice și la plimbare; dreptul de a primi vizite și de a fi informat cu privire la situațiile familiale deosebite; dreptul la încheierea căsătoriei și la vizită intimă; dreptul de a primi, cumpăra și deține bunuri; dreptul la asistență medicală; dreptul la asistență diplomatică”.

Ca elemente de noutate prevăzute de noua lege de executare a pedepselor, respectiv Legea 254/2013 regăsim: asigurarea exercitării dreptului la asistență juridică; dreptul la comunicări on-line; dreptul de a vota; dreptul la muncă, odihnă și repaus; dreptul la educație; dreptul la condiții minime de cazare, cu tot ce presupune acest lucru, hrană, echipament, cazarmament.

„Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege”.

III.4 Obligațiile persoanelor condamnate:

Persoanele privative de libertate au, pe lângă drepturile de rigoare și anumite obligații de respectat. Dacă în libertate „viața individului aflat în libertate se desfășoară în contextul posibilității unor alegeri teoretic nelimitate”, în penitenciar aceștia sunt supuși unor reguli diferite, de limitare a gradului de alegere, de mișcare și de acțiuni voluntare. Obligațiile și interdicțiile pe care deținuții sunt obligați să le respecte, sunt numeroase și contribuie la păstrarea unui climat de ordine siguranță în mediul carceral, la nivel general, dar și pentru a obișnui deținuții cu respectarea unui program zilnic și asumarea unor obligații și responsabilități.

În contextul celor prezentate mai sus și anume, importanța ca deținuții să aibă în aceeași măsură drepturi dar și obligații, fapt recunoscut și asumat de administrația locului de deținere, dar în contrapondere cu specialiștii in domeniu care vorbesc de efectul de deculturație care, așa cum îl descrie Goffman și care reprezintă : „o dezvățare care îl face temporar incapabil să se descurce cu anumite caracteristici ale vieții de zi cu zi în afara instituție, dacă și când reușește să se întoarcă afară”. De asemenea, literatura de specialitate accentuează faptul că cu cât persoană se adaptează mai mult la mediul carceral cu atât îi va fi mai greu să se reintegreze în lumea de dincolo de gratii.

Capitolul IV.

Demersurile educative și de asistență psihologică și socială din

Penitenciarul București – Rahova.

În cadrul Sectorului Educație și Asistență Psihosocială din Penitenciarul București Rahova își desfășoară activitatea următoarele categorii de specialiști: educator, psiholog, asistent social, preot, monitor sportiv, agent tehnic, bibliotecar, precum și echipa managerială formată din șefii de serviciu și directorul adjunct.

Noua lege de executarea a pedepselor privative de libertate intrată în vigoare o dată cu noilor coduri, respectiv Legea nr. 254/2013, prevede, având caracter de noutate, în domeniul reintegrării sociale din penitenciare, următoarele:

„definește scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate, care constă în prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate”;

sunt introduse încă 3 criterii pentru individualizarea pedepsei privative de libertate: durata condamnării, gradul de risc și nevoile identificate;

art. 79 prevede dreptul la învățământ al persoanelor condamnate;

capitolul destinat activitățilorcare vizează reintegrarea socială și activitățile circumscrise acesteia (educative, școlare, de formare profesională, psihologice și de asistență socială) este mai complex, comparativ cu Legea nr. 275 din 2006, conținând dispoziții speciale referitoare la persoanele condamnate care prezintă dizabilități;

abrogarea prveerilor legilsative referitoare la minorii care au comis infracțiuni din centrele de reeducare;

reorganizarea penitenciarelor de minori și tineri și a centrelor de reeducare în centre de detenție și centre educative, care pun în prim plan activitatea de reiserție socială astfel: „Centrul educativ este instituția specializată în recuperarea socială a persoanelor internate, în care acestea urmează programe de instruire școlară și formare profesională, potrivit aptitudinilor lor, precum și alte activități și programe destinate reintegrării sociale; Centrul de detenție este instituția specializată în recuperarea socială a persoanelor internate, cu regim de pază și supraveghere, în care acestea urmează intensiv programele și activitățile prevăzute la punctul anterior”.

IV.1. Demersuri educative în penitenciar:

Penitenciarul București Rahova, prin specialiștii săi, este implicat în reintegrarea socială a deținuților, fiecărei persoane fiindu-i întocmit, încă din perioada de carantină și evaluare, un traseu educațional, pentru perioada pe care o va petrece în instituție. Pentru aceasta se realizează observarea – culegerea de informații semnificative din istoricul personal, identificarea profilului psihocomportamental, a intereselor și aptitudinilor și completarea Dosarului de educație și asistență psihosocială, care va cuprinde și planul individualizat care detaliază parcursul educațional și psiho-social al fiecărui deținut.

Administrația Națională a Penitenciarelor a gândit o politică educațională și de asistență psihosocială orientată, în principal, în următoarele direcții:

instruirea școlară –organizată ca o educație adresată celor depășiți ca limită de vârstă, în forme de învățământ primar, gimnazial și liceal și, în anumite condiții, la nivel universitar;

formarea profesională – organizată sub forma școlilor de arte și meserii sau a cursurilor de conversie sau reconversie profesională, realizate în colaborare cu ministerele și instituțiile de profil;

dezvoltarea unor deprinderi și competențe sociale – desfășurate în vederea însușirii unor abilități prosociale și a unor principii pentru o viață normală, în acord cu normele sociale, pentru a-și gestiona mai bine viața personală în anumite domenii (sănătate, familie) sau pentru depășirea unor aspecte de viață negative (alcoolism, toxicomanie);

educația fizică și sportul – sunt modalități utile de petrecere a timpului liber întrucât se bucură de mult succes în rândul persoanelor private de libertate, datorită dorinței de a fi activ a fiecărui individ;

biblioteca – este o sursă importantă de educație nestructurată care contribuie la dezvoltarea personală, fiind, în același timp, și o sursă de divertisment, dar și un centru de dezvoltare culturală, persoanele private de libertate având acces la biblioteca organizată în fiecare unitate de detenție;

activitățile culturale și artistice – presupun atât o participare activă (exprimare artistică – pictură, modelaj, sculptură), dar și o participare pasivă a beneficiarilor (vizionări de filme, piese de teatru, prelegeri etc.);

Programele specifice domeniului educație, cum ar fi :

Program de adaptare la viața instituționalizată;

Program de alfabetizare

Programul Educație pentru sănătate;

Programul Educație Civică;

Programul Universul Cunoașterii

Activități derulate în societate, în parteneriat cu comunitatea locală și de voluntariat.

IV.2 Asistența psihologică în penitenciar presupune evaluarea psihologică inițială care se realizează printr-un interviu clinic și o baterie de teste psihologice fiind un element de bază al „Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică”. Toți deținuții sunt evaluați psihologic, încă din faza de carantină și observare în vederea identificării principalelor riscuri și nevoi psihologice, în scopul orientării intervenției specifice și a individualizării intervenției.

Totodată, există o intervenție psihologică în situațiile de criză pentru cei aflați într-o situație existențială acută, concretizată în manifestări comportamentale de origine patogenă (anxietate crescută, agitație psihomotorie, depresie etc.). Există o intervenție psihologică cu scopul ameliorării funcționării psihice (control pulsional și toleranță la frustrare, capacitatea de a se autoaprecia obiectiv), dar și ameliorarea percepției față de realitate (toleranță la ambivalență, relații umane mai consistente și mai umane).

De consilierea psihologică beneficiază acele persoane condamnate sau aflate în stare de arest preventiv, care, în urma unei evaluări psihologice, au fost incluse, în principal, următoarelor categorii vulnerabile:

cu dificultăți în controlul impulsurilor sexuale ;

antecedente în adicții, alcool, consum de droguri etc.;

cu dificultăți de gestionare a agresivității/pedepse mari;

diagnosticate cu afecțiuni psihice;

cu risc de suicid;

cu risc de vulnerabilizare/marginalizare;

în situații de criză, inclusiv refuz de hrană.

Programele de asistență psihologică vizează două mari categorii

a) asistență psihologică specifică:

program de asistență psihologică destinat persoanelor cu dificultăți de gestionare a impulsurilor sexuale;

program de asistență psihologică destinat persoanelor cu antecedente în adicții, consum de droguri ori alte substanțe psihotrope;

program de asistență psihologică destinat persoanelor cu dificultăți de gestionare a agresivității;

program de asistență psihologică destinat persoanelor diagnosticate cu afecțiuni psihice;

program de asistență psihologică destinat persoanelor cu risc de suicid;

program de asistență psihologică destinat persoanelor vârstnice.

b) asistență psihologică generală:

program de autocunoaștere și dezvoltare personală;

program de terapie ocupațională;

program de asistență psihologică destinat persoanelor cu risc de vulnerabilizare/marginalizare.

IV.3 Asistența socială în penitenciar presupune cunoașterea și înțelegerea istoriei sociale a individului (familia și dinamica ei, caracteristicile mediului social și economic din care acesta provine), aceste date fiind necesară întocmirii planului de intervenție individualizată. Totodată specialiștii din penitenciare desfășoară activități de consiliere familială, cu scopul îmbunătățirii relațiilor dintre membrii familiei, dar și implicarea familiei în procesul de reintegrare socială a persoanelor private de libertate.

Ca și în cazul evaluărilor educaționale și psihologice, toți deținuții sunt evaluați din punct de vedere social în etapa de carantină și observare

De asemenea, beneficiază de consiliere socială deținuții care, în urma unei evaluări a nevoilor sociale, au necesitat următoarele tipuri de intervenții specifice:

consilierea socială în vederea obținerii diverselor documente;

consiliere socială în vederea medierii /restabilirii relațiilor de familie;

consiliere socială în vederea identificării de resurse;

consiliere socială în situații de criză.

Programele de asistență socială corespund următoarelor arii de intervenție:

Program de pregătire în vederea liberării;

Program de mediere a relațiilor intrafamiliale;

Program de prevenire a recidivei;

Program de dezvoltare a abilităților sociale Eu printre oameni;

Program de dezvoltare a abilităților parentale Eu și copilul meu;

Program de dezvoltare a abilităților decizionale în situații de risc infracțional Decizii mai bune;

Program de prevenție primară a violenței domestice Stop Violenței.

Capitolul V

Evaluarea persoanelor aflate în custodia Penitenciarul București – Rahova

V.1.Considerații generale asupra evaluării inițiale, periodice și finale

Evaluarea reprezintă procesul de colectare, analiză și interpretare a datelor semnificative cu privire la persoana privată de libertate. Este o componentă importantă a demersului recuperativ, precedând orice intervenție, orice acțiune de sprijin.

Evaluarea nu reprezintă o simplă inventariere a problemelor și resurselor clientului, ci un proces complex, bidirecțional, în cadrul căruia atât educatorul, psihologul și asistentul social cât și persoana condamnată găsesc prilejuri de dezvoltare personală, de învățare, autoverificare, descoperire, investigația fiind deopotrivă importantă pentru client și pentru educator.

Evaluarea persoanelor custodiate se desfășoară în trei mari etape, în funcție de traseul execuțional-penal/execuțional al acestora, astfel:

V.1.1. Etapele evaluării:

Evaluarea inițială se realizează în perioada de carantină și observare, în cadrul programului de adaptare la condițiile privării de libertate și urmărește identificarea principalelor riscuri și nevoi sociale ale deținuților în vederea stabilirii demersurilor specifice, în perioada executării pedepsei.

Evaluarea periodică se realizează pe parcursul executării pedepsei și are rolul de a evidenția evoluția înregistrată de către deținuți din perspectiva abilităților sociale, precum și, după caz, de a identifica alte riscuri și nevoi sociale.

Se realizează obligatoriu în săptămâna premergătoare analizării în comisia de individualizare a pedepsei privative de libertate, în condițiile prevăzute de legislația în vigoare.

Pentru deținuții repartizați în regimurile deschis și semideschis evaluarea periodică se realizează cel puțin o dată la șase luni, dar nu mai târziu de termenele stabilite de legislația actuală.

Pentru deținuții care execută pedeapsa în regimurile închis și maximă siguranță evaluarea periodică se realizează cel puțin o dată la 12 luni, dar nu mai târziu de termenele stabilite de Lege.

Evaluarea finală se realizează la sfârșitul executării pedepsei și analizează evoluția persoanelor private de libertate ca urmare a parcurgerii demersurilor de asistență socială.”

V.1.2. Arii de evaluare

În momentul în care un asistent social se află în situația de a evalua complex o persoană custodiată și familia acesteia, trebuie să accepte de la început că, demersul său nu poate fi unul singular, ci complementar cu al altor specialiști și corelat cu acțiuni de pe alte nivele de evaluare.

Astfel, evaluarea complexă are în vedere patru mari arii de interes:

1. aria socială,

2. aria medicală,

3. aria psihologică,

4. aria educațională.

Evaluarea socială presupune analiza, cu precădere, a calității mediului de dezvoltare al persoanei private de libertate sau minorului (ex: locuință, hrană, îmbrăcăminte, igienă, asigurarea securității fizice și psihice etc.), a factorilor de mediu (ex: bariere și facilitatori) și factorilor personali. Acest tip de evaluare este coordonat de către asistentul social.

Evaluarea medicală presupune examinarea clinică și paraclinică, în vederea stabilirii unui diagnostic complet (ex: starea de sănătate sau de boală și, după caz, complicațiile bolii; evaluarea medicală este coordonată de către medicii de specialitate).

Evaluarea psihologică se realizează prin raportare la standardele existente, prin teste specifice validate, în vederea stabilirii unei diagnoze care indică depărtarea sau distanța față de normele statistice stabilite. Acest tip de evaluare este coordonat de către psihologi.

Evaluarea educațională se referă la stabilirea nivelului de cunoștințe, gradul de asimilare și corelarea acestora cu posibilitățile și nivelul intelectual al persoanei custodiate, precum și identificarea problemelor și cerințelor educative speciale. Acest tip de evaluare este coordonată de către educatori sau profesori.

V.2. Evaluarea socială

V.2.1 „Evaluarea inițială a persoanei custodiate se efectuează în perioada de carantină și observare. „Ea are două scopuri: de a culege informații relevante despre situația socio-familială a deținutului și de a orienta intervenția de resocializare și reabilitare.”

Faza de întâlnire este prima interacțiune dintre asistentul social și persoana custodiată, moment care marchează inițierea procesului de ajutorare și care pune bazele relației de încredere. Această relație este elementul esențial și suportul intervenției profesionale.

Evaluarea inițială este etapa cunoașterii persoanei sau/și a grupului familial, a situațiilor-problemă și a interacțiunii acestora. Evaluarea constă în aprecierea potențialului (afectiv, intelectual, fizic) de care dispune persoana custodiată. Aceste capacități formează resursele interne ale persoanei. De asemenea, sunt identificate și evaluate resursele din rețeaua socială a acesteia: relația cu familia, cu grupul de apartenență, accesul la servicii și la forme de dezvoltare personală și profesională.

Evaluarea inițială constituie primul pas în vederea identificării riscurilor și nevoilor de natură socială și proiectării intervenției specifice și presupune parcurgerea următorilor pași:

a) Colectarea datelor și a informațiilor necesare din mai multe surse (de la deținut, din dosarul individual, din ancheta socială, rechizitoriu etc.).

Asistentul social are o întrevedere cu deținutul, după depunerea acesteia/acestuia în penitenciar și identifică potențialii factori de risc. Totodată, se informează asupra situației socio-familiale a persoanei custodiate, în scopul diminuării efectelor negative ale privării de libertate, precum și pentru a acorda sprijinul oportun.

Dacă situația o impune, specialistul poate solicita informații despre situația socială a deținutului de la membrii familiei, în cadrul unei întrevederi la sectorul „Vizită”, cu acceptul acestora și, în prealabil, cu acordul deținutului.

De asemenea, în situația în care membrii familiei deținutului doresc, din proprie inițiativă, să aibă o întrevedere cu asistentul social, aceasta se poate realiza, în cadrul sectorului „Vizită” al așezământului de detenție.

b) Asigurarea circuitului datelor obținute

Pe baza informațiilor culese, asistentul social începe completarea fișei sociale din Dosarul de Educație și Asistență Psihosocială, iar la prima întrevedere cu membrii echipei multidisciplinare (psihologul și educatorul) analizează toate informațiile colectate. Este analizată situația și carențele identificate pe care le prezintă persoana privată de libertate în plan social, psihologic și educațional.

c) Analizarea informațiilor colectate

Reprezintă, de fapt, evaluarea situației, care presupune sintetizarea, organizarea și interpretarea datelor, cu scopul de a formula corect (realist) problema socială, obiectivele intervenției și mijloacele adecvate pentru soluționarea lor.

În acest context, se poate afirma că evaluarea inițială vizează:

locul de muncă și calificarea într-o meserie;

locuința;

atitudinea față de victimă și infracțiune, responsabilitatea față de faptele comise;

stima de sine;

abilitățile sociale;

abilitățile cognitive;

comportamentul;

sănătatea mentală etc.

Etape ale evaluării inițiale:

a) explorarea și evaluarea problemei;

b) acordul clientului asupra scopului intervenției și stabilirea obiectivelor schimbării formulate în termeni comportamentali (contract scris);

c) planul de lucru (calendarul activităților; frecvența întâlnirilor; specificarea, planificarea și distribuirea sarcinilor; limitarea sarcinilor în funcție de complexitatea lor; identificarea obstacolelor reale și potențiale – analiza contextuală);

Cele mai importante și mai eficiente tehnici de evaluare sunt interviul, observația, testul și chestionarul.

V.2.2. Evaluarea periodică

Evaluarea periodică are scopul de a actualiza informațiile sociale despre fiecare persoană custodiată, precum și de a asigura regimul progresiv de executare a pedepsei/optimizarea procesul recuperativ.

Elementele de noutate sunt consemnate în fișele de specialitate din cadrul Dosarului de Educație și Asistență. Asistentul social reactualizează lista de priorități, în funcție de intervențiile deja realizate și de elementele nou identificate, formulându-se, după caz, noi recomandări și priorități din perspectiva includerii în programe și activități specifice.

Ca subcategorie a evaluării poate fi amintită și evaluarea detaliată, ca modalitate de soluționare a unui caz social.

Elementele principale ale unei evaluări detaliate (fără a fi limitate, însă, la acestea) sunt :

identificarea și detalierea problemei în cauză și a datelor relevante;

starea de fapt a persoanei custodiate, elemente ajutătoare, factori de risc și impactul mediului;

planul de intervenție, care include obiectivele și metodele de acțiune (necesitățile persoanei custodiate, problema, starea de fapt și elemente sistemice relevante); datele culese pentru o astfel de evaluare pot proveni de la persoana custodiată, familia sa, reprezentantul legal sau de la alți asistenți sociali/specialiști implicați în cazul respectiv.

Etapa evaluării detaliate este bazată pe explorare și este similară metodelor utilizate de toate științele, ținând cont de următorii pași:

culegerea și organizarea de date relevante pentru caz, majoritatea asistenților sociali bazându-se pe instrumente de culegere și prezentare sistematizată a informațiilor (ex: fișe de caz, rapoarte etc.);

conectarea și interpretarea datelor (înțelegerea interacțiunilor dintre relații, fapte, evenimente, sentimente, comportamente, influențe ale mediului social etc.). Principalele abilități ale asistentului social vizează identificarea aspectelor esențiale din viața persoanei custodiate, care au determinat situația respectivă. Profesionistul trebuie să privească persoana custodiată din perspectiva holistică a problemelor și a circumstanțelor sale;

evaluarea modului în care persoana custodiată funcționează, care sunt capacitățile, punctele tari și slabe, resursele disponibile. Această parte a procesului reprezintă partea de individualizare, deoarece fiecare persoană este unică, în felul său;

definirea problemei sau problemelor cărora ne vom adresa. În această parte, persoana custodiată și asistentul social stabilesc lista și prioritățile de abordare a problemelor, ținând seama de resursele disponibile;

planificarea intervenției, în care se stabilesc obiectivelor intervenției. În ceea ce privește definirea obiectivelor, trebuie să se țină cont de următoarele criterii:Cine face?, Ce face (sarcini) ?, Când (încadrarea într-o limită de timp)?, În ce condiții ?, La ce nivel minim de performanță ?, Cum se măsoară rezultatul?. Obiectivele formează fundamentul responsabilizării părților implicate și sunt subiect de negociere, după caz, cu persoana privată de libertate sau minorul / familia. Acestea trebuie să fie: specifice; măsurabile; realiste; flexibile; încadrate într-o limită de timp.

Totodată, evaluarea detaliată a situației persoanei custodiate / familiei trebuie să răspundă la următoarele întrebări și să urmeze pașii propuși de răspunsuri:

Ce evaluăm?

Pentru ce evaluăm?

Pe ce bază evaluăm?

Cum și cu ce evaluăm?

Obiectul evaluării?

V.2.3.. Evaluarea finală

Evaluarea finală are scopul de a prefigura perspectivele de reintegrare socială a persoanelor custodiate.

Concluziile de specialitate sunt consemnate în fișele de specialitate din cadrul Dosarului de Educație și Asistență Psihosocială, precum și în documentația înaintată comisiei de propuneri pentru liberare condiționată sau consiliului profesoral.

Pregătirea persoanelor private de libertate sau minorilor pentru revenirea în comunitate, după finalizarea sancțiunilor penale, este un proces ce începe din prima zi de detenție, se derulează pe toată perioada executorie și se intensifică la finalul acesteia prin parcurgerea unui program recuperativ special conceput, în scopul creșterii șanselor de incluziune socială.

Această etapă premergătoare liberării are rolul de adaptare a individului la specificul vieții comunității și de internalizare a drepturilor și responsabilităților sociale. Revenirea în societate după liberarea din detenție reprezintă un moment important din viața oricărei persoane care, pentru o anumită perioadă de timp, a fost privată de libertate.

Momentul liberării include și aspecte negative determinate de fenomenul etichetării sociale, provocând persoanei revenite în societate sentimente contradictorii față de familie și comunitate. După executarea pedepsei privative de libertate, unele persoane constată că nu mai au familie, locuință, loc de muncă, posibilități financiare pentru a se întreține. Aceste cauze cresc șansele ca odată întorși în comunitate, să încalce din nou normele sociale, să comită infracțiuni și să revină în închisoare. În consecință, activitățile derulate trebuie să aibă o tematică specifică acestei etape a traseului execuțional, oferind informații concrete despre serviciile sociale puse la dispoziție de organizații nonguvernamentale și instituții ale statului, precum și despre modalitățile de accesare a acestora, în conformitate cu legislația în vigoare.

Pregătirea pentru “libertate” este, așadar, un proces de durată. În cadrul acestui proces, o atenție deosebită se acordă dezvoltării deprinderilor de viață independentă. Dezvoltarea optimă a acestor deprinderi va asigura o mai bună inserție socială și implicit, scăderea riscului de recidivă.

O evaluare generală nu se limitează doar la simpla comunicare a situațiilor clienților și la identificarea punctelor tari ale acestora. Indiferent de nivelul educațional și material al deținutului, o evaluare a resurselor la toate nivelurile sistemului lărgește gama soluțiilor posibile. Când asistenții sociali îndrumă deținuții să privească dincolo de situațiile lor imediate pentru a cerceta în profunzime sistemele contextuale, descoperă noi informații, resurse și oportunități. Descoperirile permit asistenților sociali și deținuților să descifreze relațiile dintre evenimente și să identifice resurse încă neabordate, dar totuși accesibile.

În România nu există o instituție, organizație care să se ocupe în mod exclusiv de asistența post penală a persoanelor private de libertate, prin urmare rolul asistentului social din penitenciar devine foarte important în procesul de recuperare a persoanei.

Capitolul VI

Studiu privind familia și grupul de prieteni ca repere importante în evaluarea

nevoilor sociale ale deținuților

Importanța familiei în combaterea fenomenului de prizonizare

Argument

Ideea acestui proiect de cercetare a pornit de la un eseu scris de un deținut în cadrul activităților de scriere creativă. În calitate de educator în cadrul unei secții de deținere din Penitenciarul București – Rahova, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, am stabilit ca temă de lucru – renașterea și, dacă acest lucru ar fi posibil în ce anume fel și-ar dori ei să se întâmple. Coroborând experiența de peste 16 ani în sistemul penitenciar cu informațiile dobândite pe parcursul celor trei ani de studiu, doresc să relev importanța păstrării legăturii cu familia și cu grupul de prieteni, ca element deosebit de important în combaterea fenomenului de prizonizare.

Acest concept a fost prezentat de numeroși specialiști în domeniu, fiind definit ca un proces de „preluare, într-o măsură mai mare sau mică, a tradițiilor, normelor, obiceiurilor și culturii generale a penitenciarului”.

Sunt de acord cu faptul că fenomenul de prizonizare îngreunează foarte mult procesul de reintegrare a foștilor deținuți în societate. „Spațiul penitenciar este, prin definiție, un spațiu închis, dihotomic (divizează populația penitenciară în două grupuri de o parte și de alta a gratiilor.” Dar, dincolo de această realitate, există un element extrem de important, care, dacă este exploatat, poate contribui, cel puțin în unele cazuri, la facilitarea reintegrării în societate și aceasta este familia.

Una dintre problemele majore cu care se confruntă persoanele aflate în executarea unei pedepse privative de libertate este aceea a restrângerii relațiilor sociale cu mediul de suport sau chiar a rupturii acestora.

Cei care au studiat mediul carceral prezintă penitenciarul și deținutul, din perspectiva sistemului, ca pe niște: „statusuri pierdute, temporar sau definitiv; individul golit de biografie, obiect al tehnologiei punitive, materie supusă exercitării puterii birocratice a administrației penitenciare. Înarmată de legea executării pedepselor, construcție care ignoră individualitatea și promovează uniformitatea.”

De asemenea, ideea susținută de cercetătorii în domeniu, conform căreia instituțiile penitenciare ca simple „depozite” este într-o oarecare măsură adevărată. De multe ori, în munca mea de educator, am luptat cu ideea de „pachete”, așa am simțit că sunt tratați deținuții, nu de către oameni, deoarece cei mai mulți dintre ei își fac datoria cu profesionalism si seriozitate, ci de către sistem în ansamblul său. Diferența însă o reprezintă oamenii și calitatea morală și profesională a acestora.

Tocmai de aceea, în activitatea mea zilnică în cadrul locului de deținere militez pentru calitatea vieții deținutului, pentru demnitate umană a acestora și pentru respectarea tuturor drepturilor legale de care aceștia beneficiază.

Scopul acestui proiect este de a examina efectele privării de libertate asupra relațiilor cu familia (cea de orientare și cea de procreare) precum și cu grupul de referință, respectiv grupul de prieteni anterior arestării. De asemenea, prin intermediul acestui proiect voi încerca să prezint în ce măsură aceste relații au fost afectate și gradul de conștientizare de către deținuți ale efectelor privării de libertate asupra propriilor familii.

Obiectivele proiectului sunt următoarele:

Identificarea principalelor consecințe ale privării de libertate asupra următoarelor domenii de viață ale deținuților: relațiile familiale și grupul de prieteni – din perspectiva acestora;

Identificarea efectelor privării de libertate, așa cum sunt percepute ele de către deținuții, asupra șanselor de reintegrare în societate și asupra imaginii de sine

Identificarea acelor factori care pot preveni efectul negativ al fenomenului de prizonizare;

Grupul țintă:

În cadrul acestui proiect, populația vizată este formată din deținuți (recidiviști și nerecidiviști), bărbați, cu vârste mai mari de 21 de ani, care execută pedeapsa în regim „închis”, în cadrul Secției a III-a din Penitenciarul București – Rahova.

La acest proiect au fost de acord să participe un număr de 30 de deținuți, dintr-un efectiv total al secție de aproximativ 300 de deținuți (numărul variază de la o zi la altă în funcție de depunerile în penitenciar și transferul către alte unități de detenție).

Deținuții participanți se află în executarea unor pedepse privative de libertate cuprinse între 3 ani și 6 luni și 15 ani, pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită, înșelăciune, furt calificat, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor, tâlhărie, trafic de droguri. 14 dintre aceștia au declarat că sunt căsătoriți, 8 că au o relație de uniune consensuală, 1 este divorțat și 7 sunt necăsătoriți. Dintre ocupațiile practicate de aceștia anterior arestării enumăr: lucrător comercial, șofer, strungar, economist, militar, subofițer, dulgher, sudor, instalator, jurist, dansator, patron sau fără meserie. De asemenea, respondenții au afirmat că au studii cuprinse între 4 clase primare și studii universitare. Aceste informații au fost confruntat și cu datele existente în dosarele de penitenciar.

Ipoteza cercetării: Timpul petrecut de deținuți în penitenciar afectează relațiile familiale, relațiile cu grupul de prieteni, șansele de reintegrare în societate după liberare precum și imaginea de sine.

Operaționalizarea conceptelor:

Deținut: „persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate, conform unei hotărâri judecătorești sau în stare de reținere sau arest preventiv”

Penitenciare: locuri anume destinate, în care deținuții,execută, conform legii, pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii

Prizonizare: „preluare, într-o măsură mai mare sau mică, a tradițiilor, normelor, obiceiurilor și culturii generale a penitenciarului”

Familia: „un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. Legăturile de rudenie sunt relații între indivizi, stabilite fie prin căsătorie, fie prin descendență, care întemeiază legături de sânge (mamă, tată, copii, bunici etc.)”

Familia de orientare: familia în care se naște și crește o persoană și ocupă statusul de copil.

Familia procreare (constituită): „familie formată din soț și soție uniți prin căsătorie legală și dintr-un anumit număr de copii minori” și în care avem statusul de adult.

Grupul de referință: „grupuri folosite ca modele de la care la indivizii în curs de socializare preiau idei și norme de socializare”.

Uniune consensuală (concubinaj): formă de cuplu alcătuit din persoane de sex opus între care nu există relații de căsătorie.

Activități de reintegrare socială: ansamblu integrat de măsuri educative, psihologie și de asistență socială, a căror implementare are drept rezultat responsabilizarea și reintegrarea în societate a deținuților, contribuind la dezvoltarea individuală, creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale.

Scopul executării pedepsei: „(1)Scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.(2)Prin executarea pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate.”

Imagine de sine: „totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale.”

Comportament prosocial: „Comportament orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor sociale, fără așteptarea unor recompense externe”

Metodologia cercetării:

În cadrul acestui demers, tipul de cercetare folosit este cel calitativ, iar metoda aleasa este ancheta sociologică, tehnica folosită este autoevaluarea, instrumentul folosit fiind ghidul de autoevaluare. Complementar cu autoevaluările realizate de către deținuți, au fost culese o serie de informații referitoare la cazierul judiciar al acestora. În mod complementar, au fost realizate convorbiri individuale cu participanții la studiu.

Locul de desfășurare a proiectului: Penitenciarul București–Rahova – Secția a III-a.

Implicațiile etice ale cercetării

În vederea respectării și garantării normelor de etică și deontologice, datele vor fi prelucrate cu respectarea principiul confidențialității și anonimatului, precum și al libertăților și drepturilor cetățenilor în general și al deținuților în particular.

De asemenea, sunt asumate următoarele principii etice:a principiul demnității – respect față de deținuți;

principiul autonomiei – investigatorul trebuie să aibă libertatea de a face propriile alegeri, de a cerceta, cu respectarea legislației în vigoare și să respecte acest principiu pentru toate persoanele cu care colaborează;

principiul integrității – investigatorul își va exercita activitatea cu onestitate, corectitudine și spirit colegial;

principiul binefacerii – vor fi promovate activități de cercetare care produc beneficii sociale, fără a ignora interesul deținutului.

Rezultatele cercetării: acest studiu ar putea fi util în elaborarea unor programe de asistență socială care să includă și participarea membrilor familiei. Având în vedere specificul mediului carceral, în acest gen de program este recomandabil să fie incluși deținuți care execută pedeapsa în regim deschis. În mediul penitenciar, educația adulților pentru viața de familie este cu atât mai mult necesară, cu cât multe persoane condamnate provin din medii familiale dezorganizate, cu numeroase carențe educaționale. Astfel, pentru a putea oferi copiilor o educație adecvată, adulții trebuie să beneficieze ei înșiși de activități de educare pentru viața de familie, activități care să stea la baza formării unor competențe și abilități sociale. De asemenea, cei care provin din familii în care există probleme de comunicare, pot să-și formeze un comportament care să ducă la îmbunătățirea atmosferei familiale.

Participanții la acest proiect au fost rugați să se autoevalueze, oferindu-le un ghid orientativ, cu precizarea că, dacă nu doresc sau nu consideră relevant pot omite anumite repere.

Ghid orientativ de autoevaluare

Descrieți-vă în rândurile de mai jos (stare  civilă, calități si defecte, probleme de sănătate, ce vă reprezintă, eșecuri și realizări etc.). Dacă ar fi să scrieți povestea vieții dvs. ce fel de personaj v-ați dori să fiți?

Prezentați-vă familia de origine (de orientare) – în care v-ați născut – (membrii, situația materială, locuința, relațiile existente în cadrul familiei, dacă există membri ai familiei cu probleme de sănătate (ex: boli, dependente), existența abuzurilor fizice sau/și psihice, dacă mențineți contactul cu aceștia și prin ce mijloace)

Descrieți familia constituită (de procreare) – prin căsătorie sau concubinaj – (membrii, situația materială, locuința, relațiile existente în cadrul familiei, dacă există membri ai familiei cu probleme de sănătate (ex: boli, dependente), existența abuzurilor fizice sau/și psihice, dacă mențineți contactul cu aceștia și prin ce mijloace).

Pregătirea școlară si profesională (nr.de clase absolvite, calificări profesionale, dacă a existat abandon școlar (în ce clasă si motivele acestuia).

Considerați că prietenii dvs. v-au ajutat de-a lungul vieți sau au reprezentat un pericol? Hotărârile pe care le-ați luat au fost influențate de aceștia? În ce mod? Ați fost un sprijin pentru prietenii dvs. sau ei au fost cei la care ați apelat la nevoie?

Regretați ceva din trecutul dvs.? Dacă da, explicați ce anume regretați, care considerați că sunt cauzele și dacă ați fi putut face ceva ca acel lucru să nu se întâmple.

Ce planuri de viitor aveți (pe termen scurt și mediu) si indicați modalitățile concrete prin care intenționați să le puneți în practică: obiective, pași de urmat, obstacole

Așa cum am prezentat la începutul acestui studiu, ideea a pornit de la eseul unei persoane condamnate (denumit în continuare Deținutul nr.1) realizat în cadrul atelierului de scriere creativă. Voi reda, în rândurile următoare, fragmentele relevante din eseul intitulat „Ce aș fi dacă m-aș renaște” , exact cum au fost prezentare de către acesta:

„Dacă aș putea să mă nasc încă o dată, cu siguranță mi-aș dori să fiu tot ființă umană. Complexitatea gândirii, trăirile umane, dragostea, ura frica, toate aceste sentimente cred că nu pot fi simțite cu o intensitate mai mare decât ca om, fie că este bărbat sau femeie.

Fără „picături de misoginism” mi-aș dori să mă nasc tot bărbat, în speranța că mi-aș regăsi sufletul pereche tot lângă soția mea. Cred că dragostea este hrana de bază a sufletului și fără lipsă de modestie vă spun că, pe această direcție, sufletul meu este împlinit. Mai ales că rezultatul dragostei noastre este o fetiță superbă. Gândindu-mă, chiar mi-aș dori să retrăiesc alături de soția mea acele clipe de început, de neuitat. Dragostea se alimentează și din bune și din rele, iar atunci când s-a înrădăcinat nimic nu o poate înlătura. Fiecare avem partea noastră de iubire, dar cer că cel mai important este felul de a trăi această dragoste. Ea trezește în noi gânduri, acțiuni, puteri de care nu credeam că suntem capabili. Un om care nu iubește este precum o frunză într-o toamnă târzie continuă.

Bineînțeles că fiecare din noi avem și părți „negative” în viața noastră. Dar poate că și asta este o etapă a vieții, pe care încă nu am găsit-o pe o scară ascendentă, dar sunt în căutare de lucruri „pozitive”, în acest sens. Omul, în general, are o mare capacitate de adaptare, de înțelegere a sensurilor unor etape ale vieții. Îi este mult mai ușor acest lucru când are pe cineva alături. Când iubim și suntem iubiți, nu avem nevoie de „lucruri” mărețe, înțelegem totul dintr-o perspectivă pozitivă, suntem optimiști în tot cea ce se întâmplă în jurul nostru, luăm partea bună a lucrurilor.

Nu mi-aș dori să fiu bogat, să nu duc lipsă de nimic. Chiar și lipsurile îți produc un gram de fericire, în viitor, când le obții important este să ai cu cine să împarți aceste lipsuri și realizări.

Dacă reușim să avem puterea să raportăm totul la dragoste, atunci putem spune că suntem fericiți.”

De asemenea, în cadrul aceleiași activități, o altă persoană condamnată – a punctat același aspect – legătura extrem de apropiată cu familia și sprijinul moral pe care îl primește din partea acesteia.

În eseul intitulat „Dacă aș putea”, deținutul nr.2 scria : „În celula care îmi este casă este penumbră și o liniște apăsătoare. „Colocatarii” mei sunt tăcuți: unii picotesc privind la televizor, alții se gândesc la familie sau la libertate. Eu retrăiesc cu ochii minții cursul vieții mele, modul în care m-am adâncit în patimile acestei lumi trupești și materialiste, în care trăim și în care avem drept obiective sociale banii, puterea, faima, mândria, traiul bun și ușor, îndestularea cu mâncare, băutură și haine, distracția și acumularea de avere.

Realizez că am fost slab sufletește, m-am supus acestei lumi, iar aceste „valori sociale” m-au transformat într-un om plin de patimi care m-au dus la acest final trist. Și cel mai trist este că datorită păcatelor mele au de suferit soția și cei doi copii care îmi simt lipsa și se simt lipsiți de un părinte…

Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș vrea ca familia mea să fie mai credincioasă, să mă învețe de mic ce înseamnă rugăciune, calea spre Biserică și poruncile din Sfânta Scriptură ce trebuie respectate, pentru o viață curată, trăită ca un creștin…

… Aș căuta să întâlnesc și să cuceresc aceeași femeie care în acest prezent trist îmi este soție. Aș avea în viața mea aceeași soție înțelegătoare, care mi-a stat alături chiar și când i-am greșit, când am jignit și am desconsiderat pe alții și nu i-am apreciat, care acum, când îmi duc această cruce, îmi este în continuare sprijin moral și sufletesc.

I-aș cere însă mai mulți copii decât cei doi pe care îi am. Atunci aș fi cu adevărat mai bogat, casa va fi mai plină de gălăgie, de glasuri și râsete cristaline, de joacă și de voie bună. Le-aș fi un tată mai bun…

… Seara se lasă pe tăcute, iar liniștea este sfâșiată de știrile de la TV. Vești de dincolo de gratii și de ziduri, unde viața își urmează cursul fără noi, cei ce au greșit și plătesc acum. Dacă aș putea să schimb ceva dând timpul înapoi, acum aș ști…”

Având în vedere pregătirea mea profund umanistă dar și experiența în sistemul penitenciar, pot afirma că familia, relația cu aceasta, reprezintă cel mai important factor în succesul reintegrării ulterioare. Desigur, acest lucru este valabil atunci când familia nu dispune de potențial delincvent și reprezintă un veritabil sprijin moral pentru deținut. Chiar dacă așa cum Goffman afirma „un alt tip de expunere contaminatoare constă în amestecul unei persoane din afară în relația apropiată a individului cu persoanele semnificative din viața sa.”, totuși dincolo de gratii și sisteme, există acest element deosebit de important, care din punctul meu de vedere nu este suficient exploatat de către specialiștii din sistemul penitenciar românesc. Familia poate ușura sau reduce sentimentul de izolare, de excludere, de gol emoțional, de pierde a siguranței. Familia poate reprezenta o resursă importantă pentru deținut, cu influențe evidente pe parcursul reeducativ și de reintegrare.

În contextul celor prezentate mai sus, primul obiectiv al acestui proiect a fost acela de identifica principalele consecințele ale privării de libertate asupra următoarelor domenii de viață ale deținuților: relațiile familiale și grupul de prieteni – din perspectiva deținuților. Astfel aceștia au fost rugați ca în autoevaluare să aibă în vedere următoarele aspecte: relația cu familia înainte și după momentul arestării, relația cu prietenii și modalitățile de menținere a legăturii cu aceștia.

Astfel, atunci când au scris despre familia de origine, cei mai mulți dintre ei au descris-o într-o nuanță pozitivă, după cum urmează:

„Familia mea este compusă din mama, un frate și o soră, tata a decedat, situația materială a familiei mele este modestă spre normală. Mama locuiește singură, relațiile din cadrul familiei sunt normale, mama este bolnavă, fără abuzuri, contactul îl mențin cu familia prin telefon sau scrisori.” Deținutul nr.3

Deținutul nr.16 povestește despre bunicii săi: „M-am născut în anul 1966 într-o familie mixtă (romi și români). Bunica era jumătate turcoaică jumătate țigancă, dar fiind mai puternic caracterul rom ea avea apucăturile țiganilor, muncitoare, cu 4 clase, caracter puternic a reușit să impună tradiția romă și bunicului care era român

De remarcat, în acest caz, este deținutul nr.8 care recunoaște dependența de alcool a tatălui său. Acesta scrie: „Mențin contactul prin intermediul telefonului, prin scrisori și vizitele primite la penitenciar, având o relație normală cu membrii familie, cu excepția tatălui meu cu care nu am vorbit de vreo 17 ani.”

Deținutul nr.9 povestește: „provin dintr-o familie zic eu bună, cu ambii părinți, am o relație bună, ne înțelegem bine, eu fiind oaia neagră a familiei să zic așa…”

Deținutul nr.14 descrie astfel relația cu părinții: „M-am născut într-o familie normală, nu foarte bogată, dar cu o situație materială bună. Din păcate, tatăl meu nu mai este și cel mai mare regret al meu este că nu am putut fi de față în momentul când a plecat într-o altă lume. În prezent mama mea a rămas cu fratele meu și am rugat-o să nu vină să mă vadă în penitenciar, deoarece știu că suferă foarte mult. Sper să o mai apuc în viață deoarece nu cred că merită așa ceva.”

De un sentiment de culpabilitate este încercat și Deținutul nr.24: „Cu tatăl meu sunt într-o relație foarte bună, dar din păcate în perioada în care am fost arestat am pierdut ființa cea mai dragă – mama mea.”

Așa cum se observă, în multe dintre autoevaluări este prezent sentimentul de vinovăție, vina că nu și-au putut ajuta părinții, vina că nu le-au fost alături în ultimele clipe sau sentimentul de culpabilitate extrem de accentuat legat de creșterea și îngrijirea propriilor copii.

De asemenea, deținuții apreciază și recunosc eforturile familiei pentru a le asigura un trai decent în penitenciar.

Deținutul nr.20 povestește: Provin dintr-o familie obișnuită, nici prea bogați, nici prea săraci, pot să zic, cât am fost copil nu am avut lipsuri, vreau să zic că părinții mei au fost capabili să îmi ofere tot doar prin muncă cinstită. Eu sunt singurul care sunt închis din toată familia și tot neamul. Suntem 3 frați, dar ei sunt foarte diferiți față de mine, muncesc și datorită eforturilor lor sunt în stare să mă întrețină și pe mine aici după gratii.”

Precizez faptul că niciunul dintre respondenți nu a recunoscut abuzul fizic, atât în familia de origine cât și în cea constituită. O ipoteză ar fi, că departe de ei, aceștia preferă să se gândească doar la lucrurile frumoase, pentru a nu întina amintirea celor dragi, dar și printr-un efort de a nega ceea ce li s-a întâmplat în copilărie. O altă ipoteză este aceea că limita în care se încadrează abuzul, de orice natură ar fi acesta, este undeva foarte sus. Este cunoscut faptul că mulți dintre deținuți provin din familii cu trecut infracțional, cu antecedente în adicții sau abuzuri și, în multe cazuri aceasta este normalitatea și pentru ei, acesta fiind probabil unul dintre motive pentru care nu este identificat/recunoscut abuzul. Una dintre experiențele care mi-au punctat activitatea profesională a fost aceea când, în cadrul unui eveniment cultural – Festivalul de teatru pentru deținuți, unul dintre minorii din Centrul de Reeducare Găești mi-a spus senin că locuiește în apropiere (ne aflam în zona Piața….). La întrebarea mea de ce nu și-a chemat părinții, copilul mi-a răspuns cu seninătate: tata este la Jilava și mama este la Târgșor. Am înțeles, încă o dată în plus, drama acestor copii – victime ale propriilor familii, ale societății, prinși într-un cerc vicios din care le va fi foarte greu să iasă. Aceasta era normalitatea lui.

Deținutul nr.16 descrie astfel relația cu părinții: „Abuzuri? Nu au existat abuzuri fizice la noi în familie, iar psihice… toată lumea se ceartă, dar asta nu înseamnă că faci un abuz, abuzul este când este constant… nu – nu au existat abuzuri de natură psihică. Mențin contactul în permanență prin vizită, telefon, scrisori.”

Relația cu familia constituită (legal sau concubinaj) este de cele mai multe ori prezentată la modul idilic, aceasta ți datorită faptului că deținuții sunt recunoscători, conștientizează eforturile depuse de soțiile lor pentru a le asigura confortul financiar și psihic, atât lor cât și propriilor copii. De asemenea, distanța atenuează diferențele de caracter, asperitățile, motivele minore de ceartă care există în orice cuplu nefiind prezente în acest context.

Deținutul nr.27 afirmă că: „Am o relație cu o fată pe care o iubesc, sunt căutat de ea de când sunt arestat și care mă ajută să trec mai ușor peste această perioadă. Ea la rândul ei provine dintr-o familie modestă cu care mă înțeleg chiar foarte bine și cu ei chiar vorbesc la telefon când îi găsesc acasă.

Deținutul nr.16 povestește despre familia sa: „Realizări:3 băieți… și experiența de viață acumulată…nu pun preț pe realizări materiale. Ce mă reprezintă? Copiii, ei sunt tot ce rămâne în urma noastră , restul e praf și uitare.. Am noroc de o soție (concubină) foarte fidelă și care m-a sprijinit sută la sută și necondiționat material și sentimental. Situația materială a fost bună și foarte bună cât timp am fost liber, acum e… bunicică…locuințe am cumpărat și am vândut vreo 12… acum stăm în „casa bătrânească” toată familia în curte.”

Deținutul nr.2 relatează: „Pe 18 mai se împlinesc 18 ai de când m-am însurat, iar dacă aș putea alege din nou, tot ea mi-aș dori să-mi fie parteneră în restul vieții, datorită calităților cât și a faptului că avem împreună doi copii. Avem o relație materială normală, iar relațiile sunt afectuoase, de dragoste, de sprijin reciproc, de îngrijire și de încredere.”

Deținutul nr.10 își descrie familia: „Cu actuala soție am o relație foarte frumoasă, bazată pe încredere și respect, fapt ce îmi dă speranțe ca pe viitor să continuăm în aceleași mod. Mă vizitează săptămânal, împreună cu fiul meu din prima căsătorie.”

Și Deținutul nr.9 vorbește despre soția sa la modul apreciativ: „ Soția mea este inspector la un cazinou renumit din București unde câștigă foarte bine. Eu lucram ca și comerciant la firma părinților mei, deci nu mă pot plânge de bani. De locuit, locuiesc cu soția și cu fetița mea într-un apartament proprietate personală și ne înțelegem bine ca și cuplu ”familie” în ideea că tot ce facem este în binele copilului și nu va duce lipsă de nimic. În familie nu sunt probleme, discuții de niciun fel.”

Deținutul nr.3 ne descrie viața de familie astfel: „Trăiesc în concubinaj, am doi copii, unul minor și unul major,situația materială în momentul de față este modestă, eu fiind principalul sprijin material al familiei, locuind într-un apartament proprietate cu concubina și copiii. Relațiile sunt foarte strânse, de respect, de ajutor reciproc, au mai existat disensiuni, dar fără abuzuri majore de niciun fel, contactul îl mențin telefonic și poștal.”

Deținutul nr.1afirmă: „Fără modestie vă spun că am avut parte de o dragoste ca în povești și consider că iubirea, dragostea e cel mai puternic stimulent al omului. E un dar dat de Dumnezeu pe care puțini în zilele noastre îl pot descoperi în adevăratul lui sens.”

Deținuții conștientizează efectele privării de libertate asupra propriilor familii, unii dintre ei motivând astfel divorțul de partenera existentă la data arestării sau chiar ruperea legăturii cu familia. De asemenea, au existat situații când, în condițiile privării de libertate, aceștia au întrerupt total sau parțial legătura cu familia și grupul de prieteni, sau le-a fost imposibil să se regăsească în noua ecuație a vieții lor: „În primul rând, instituțiile totale perturbă sau contaminează exact acele acțiuni care, în societatea civilă, au rolul de a-i confirma autorului lor și celor aflați în prezența sa că el are un anumit control asupra lumii proprii, că este o persoană cu autodeterminare, cu autonomie și cu libertatea de acțiuni „adulte”. Imposibilitatea de a păstra acest tip de competență executivă adultă sau măcar simbolurile ei poate să-i producă instituționalizatului groaza de a se simți retrogradat în mod radical în sistemul de ierarhie al vârstelor.”

Deținutul nr.16 povestește ”Ca membri am fost o familie numeroasă, mama păstrând o relație strânsă cu surorile, alături la bine și la rău, chiar și noi verii am fost ca niște frați până să vin în prima pedeapsă la închisoare, apoi relațiile s-au mai răcit, sprijinindu-mă financiar, moral, dar cu răceală și părea din obligație, fapt ce m-a împins să-i contactez din ce în ce mai rar….”

Și familia deținutului nr.19 s-a destrămat ca urmare a condamnării. Acesta afirmă: „M-am căsătorit la 30 de an din dragoste, căsătoria a durat 10 ani și s-a încheiat o dată cu condamnarea mea!… Nu am dorit să fiu vizitat în închisoare de fiica mea, considerând că aceasta este o traumă pentru un copil dar continui să plătesc pensie alimentară, iar, prin intermediul părinților mai am grijă să primească absolut tot ce are nevoie și din când în când cadouri.”

De asemenea, familia deținutului nr.22 a trecut printr-o dramă la momentul arestării acestuia: ”Datorită faptului că am fost arestat logodnica mea a făcut un șoc și a pierdut sarcina, ea fiind însărcinată în trei luni, acest motiv eu îl cataloghez ca pe un eșec… Cât despre familia mea s-a oprit timpul în loc la momentul arestării mele.”

Deținutul nr.30 povestește cu o ironie ascunsă: „Sunt necăsătorit, dar sunt într-o relație stabilă de doi ani. Cu regret anunț faptul că la începutul anului 2015 ar fi trebuit să ne căsătorim, dar întâmplarea nefericită a făcut ca acel termen să nu-l pot respecta.”

Deținutul nr.8 redă situația în care familia sa s-a aflat după arestarea lui: Soția și cei doi copii locuiesc în prezent la rude după ce am fost nevoiți să ne vindem apartamentul ulterior arestării mele. Soția este casnică și obține venituri din activități ocazionale, iar copii sunt elevi, ambii având rezultate foarte bune la învățătură. Menține legătura telefonic, prin scrisori și vizite. Aș descrie relația ca fiind foarte apropiată.” Cel în cauză descrie foarte bine dilema morală de care este afectat ca urmare a comiterii infracțiunii de omor: ”La realizări mă pot lăuda doar cu familia mea și respectul pe care l-am câștigat în comuna în care am lucrat. Însă am eșuat în a fi soțul și tatăl care îi protejează și le asigură cele necesare, am eșuat în cariera de polițist și i-am dezamăgit pe toți prin fapta săvârșită.”

Așa cum se poate observa din relatările anterioare efectele privării de libertate nu sunt resimțite doar de persoana condamnată, ele influențează negativ viața familiilor și copiilor acestora. Roger Shaw (1987) definește aceste efecte asupra copiilor niște forme ale „abuzului instituționalizat asupra copilului” și îi numește pe aceștia „orfani ai justiției”.

Desigur că acest efort de a se autoevalua a fost unul deosebit pentru ei. Faptul că au trebuit să-și treacă în revistă viața, chiar dacă în unele cazuri la modul superficial, a trezit în sufletul acestora sentimente de tristețe, regret, dar și planuri de viitor. Toți respondenții nutresc sentimentul că perioada petrecut în penitenciar este inutilă, timpul a fost irosit și că viața le-a fost distrusă.

De asemenea, există acea barieră despre care Goffman spunea că ”instituțiile totale o pun între individul instituționalizat și restul lumii marchează prima restrângere a identității. În viața civilă, datorită programării secvențiale a rolurilor individului atât de-a lungul vieții, cât și în ciclul repetitiv al fiecărei zile, nici unul dintre rolurile pe care le joacă nu-i va bloca activitățile și relațiile aferente altui rol. În schimb, existența ca membru într-o instituție totală aduce cu sine perturbarea automată a programării rolurilor, din moment ce separarea instituționalizatului de restul lumii durează 24 de ore din 24 de ore și poare continua vreme de mai mulți ani. Ca urmare, survine deposedarea de roluri.”

Deținutul nr. 30 scrie cu aceeași urmă de ironie încărcată de o adâncă tristețe: „Cât despre povestea vieții mele nu pot să vă spun nimic, mă aflu în locul unde gardurile sunt atât de înalte încât nici visurile nu trec, frica sau rușinea nu mă lasă să mă asemăn cu vreun personaj și de altfel nu mi-l pot imagina”

Deținutului nr.22 spune în cuvinte simple: „Cât despre povestea vieții mele consider că este într-un impas, mă aflu în locul în care nu mă regăsesc.”

Fiecare speră ca perioada de după eliberare să fie una cât mai fericită și ferită de necazuri. Totuși, repoziționarea lor în rolurile de care au fost deposedați după arestare, va fi un proces anevoios, care trebuie susținut atât prin eforturile lor personale dar și prin sprijinul nemijlocit al familiei. Vor trebui să reînvețe să fie copii, soți, părinți, colegi de serviciu etc.

Deținutul nr.5 ne lasă să citim printre rânduri relația cu socrul lui, dar și poziționarea lui în cadrul familiei: ”Regret fapta pe care am făcut-o de am ajuns aici după gratii, de ore stau cu gândul la familia mea, dar mai am un pic și ajung acasă și așa o să mă angajez la socrul meu care o să-mi dea un salariu modest și așa o să fie familia mea fericită, inclusiv socrul meu.”

Deținutul nr. 29 transpune faptul că și-a dezamăgit părinții în cuvinte simple: „Dar regret trecutul meu, regret că nu am fost un băiat la locul meu, să mă mulțumesc cu ce aveam și că nu trebuia să mă apuc de infracțiuni, regret că mi-am dezamăgit familia.”

La capitolul eșecuri Deținutul nr.18 prezintă: „despărțirea de concubina mea, mama copilului meu, pierderea locuinței și a tatălui meu, pentru că a fost asasinat pe când eu aveam doar 8 anișori…”.

O altă persoană, Deținutul nr.23 recunoaște faptul că ”cel mai mare eșec al meu este că am luat decizia de a mă ocupa de distribuirea drogurilor”.

Deținutul nr.27 spune că „Regret că nu am petrecut mai mult timp cu familia mea, că nu am reușit să fac ceva realizabil pentru ei, că nu mi-am cunoscut prietena mai devreme și nu știu dacă aș fi putut schimba cu ceva toate astea, dar este bine că de anumite lucruri mi-am dat seama acum.”

În schimb, am regăsit printre autoevaluări și incapacitatea de a se adapta legilor și normelor sociale precum și revolta împotriva societății astfel Deținutul nr.18 scrie:„Regret că statul m-a evacuat din locuința socială, astfel mi-am pierdut locul de muncă și concubina. Locuința a fost dată altor persoane care au dat mită 10.000 de euro și care nu erau în drept, dacă aș fi avut pe atunci o rezervă financiară, aș oferi eu mită ca să nu mai pierd casa.”

Planuri de viitor – de multe ori acestea sunt nerealiste, cele mai multe vizează plecarea în străinătatea sau deschiderea/continuarea unei afaceri proprii. Dar în majoritate covârșitoare toate planurile de viitor includ familia: căsătoria și aducerea pe lume a unui copil, sprijinul financiar și moral acordat părinților, educația și creșterea copiilor.

Deținutul nr.15 scrie: „Singurele mele planuri de viitor sunt legate de copii, de educația lor, de asigurarea viitorului, moral, spiritual și material. Am posibilitatea să fac acest lucru deoarece am o mică fermă pe care intenționez să o dezvolt împreună cu familia, pentru a crea un mediu cât mai liniștit și mai curat spiritual, unde să-mi cresc copiii.”

Deținutul nr.8: „Pe termen scurt și mediu mi-am propus să trec cu bine peste perioada care mi-a mai rămas de stat în închisoare, timp în care vreau să mă cunosc mai bine, să învăț lucruri noi și să-mi păstrez sănătatea mentală și fizică. În același timp, vreau să păstrez afecțiunea celor dragi, în special a soției și a copiilor. Obstacole sunt deja, pe unele le-am identificat, cu mar fi plictiseala, distanța, timpul pe care îl mai am de petrecut aici, însă acestea nu fac decât să mă motiveze. Știu că având răbdare și păstrându-mi calmul voi reuși să-mi ating obiectivele.”

Deținutul nr.19 precizează: „Pe termen mediu voi acorda mai mult timp și atenție relației cu părinții mei și mă voi ocupa de educația copilului, iar pe plan profesional voi renunța la cea mai mare parte din activitatea și mă voi concentra exclusiv pe producția de echipamente”.

Deținutul nr. 30 scrie: „După ispășirea pedepsei obiectivul principal este să pot efectua căsătoria, să recuperez timpul pe care l-am pierdut, de asemenea timpul față de părinții mei și de viitoarea mea soție”

Deținutul nr.23 scrie simplu: ”Planul meu de viitor începe prin a mă angaja într-un loc de muncă stabil și sigur în domeniu. Și de a-mi face o familie deoarece iubesc foarte mult copii și aș vrea să am minim 3”.

Deținutul nr.9 afirmă că: „Ca plan de viitor îmi doresc să nu mai fac prostii de nicio natură și să fiu cuminte să închei cu activitatea infracțională. Că am o familie frumoasă care merită mai mult de la mine decât am oferit până acum. Vreau să fiu alături de copilul meu pentru că acum știu că are nevoie cel mai mult de „tati”. Vreau să fiu un tată mai bun, un soț mai bun și un fiu așa cum și-au dorit părinții mei.”

Deținutul nr.1 relatează: „Ca și planuri de viitor pe termen scurt și mediu, în primul rând ca să mă pot gândi, aștept aplicarea corectă a legii penale mai favorabile, dată de schimbarea Codului penal, să pot fi alături de soția și fetița mea (ce va merge la școală. Când mă voi elibera probabil mă voi reangaja la locul de muncă unde eram până să fiu arestat și voi încerca să recuperez timpul pierdut departe de familie.”

Deținutul nr.11 scrie: „Îmi doresc să-mi câștig cât mai repede libertatea, să fiu alături de familia mea,să trăiesc intens și frumos în anii care vor urma. Vreau să călătoresc, să mă bucur de natură și să am o viață liniștită. După o viață agitată, în care am cunoscut tot ce se poate în această lume, consider că este timpul unei binemeritate odihne active!”

Plecare din țară, pare o salvare pentru mulți. În străinătate, așa cum afirmă aceștia, nu au nevoie de cazier pentru a se angaja, prejudecățile legate de foștii deținuți nu sunt așa de evidente și au mai multe șanse pentru a-și găsi un loc de muncă. Însă, în momentele lor de sinceritate, deținuții recunosc de asemenea, că, dincolo de granițe, pedepsele sunt mai mici și oamenii mai încrezători.

Deținutul nr.20, ca mulți dintre cei cu care am discutat de-a lungul timpului, include în planurile sale de viitor plecarea din țară: ”unul din planurile mele de viitor este să mă întorc în Spania, în locul unde am copilărit și unde am trăit ultimii 14 ani. Acolo am un loc de muncă stabil și consider că acolo este acasă pentru mine. Pe moment mă împiedică detenția pentru a-mi îndeplini planul, dar îmi place să fiu optimist și să cred că pe zi ce trece sunt tot mai aproape de a-mi realiza planul.”

Și deținutul nr.4 vrea să părăsească România după punerea în libertate: ”Regret că am rămas în România. După eliberare vreau să renunț la cetățenia română, vreau să plec din țară cu familia mea și să muncesc în altă parte pentru că în țara asta justiția nu e corectă!

Deținutul nr. 25 scrie:„Cineva a spus că „o viață fericită este o viață trăită fără regrete” și asta era unul dintre principiile după care îmi ghidam existența, cel puțin până la momentul arestării mele, când am realizat că o viață trăită după bunul plac poate depăși uneori limitele legalității și consecințele pot fi ireversibile. Pe viitor am convingerea că alături de familie vom dezvolta o afacere micuță care să ne asigure un trai decent, acesta fiind un obiectiv mai vechi a cărui finalizare a fost întârziată de inconsecvența mea.”

Desigur că pe parcursul lecturării acestor evaluări, am identificat și una dintre strategiile de adaptare la mediu prezentate de Goffman și anume o convertirea: „individul pare să adopte concepția oficialităților sau a personalului instituției despre el însuși și încearcă să joace rolul instituționalizatului perfect.”

Deținutul nr. 29 are ca planuri pentru viitorul apropiat următoarele: „Am planuri cu viața mea, pentru început vreau să fiu de acum înainte un deținut exemplu, să pot ieși cât mai repede afară.”

Deținutul nr. 30 scrie: „Planul meu de viitor este să pot desfășura activități ce mă pot ajuta să am un comportament decent, să scurtez șederea mea în penitenciar cât mai puțin.”

Și Deținutul nr.17 afirmă că: „Obiectivul imediat îl constituie executarea pedepsei în conformitate cu regulamentul, astfel ca să pot fi eliberat condiționat la efectuarea fracției din pedeapsă prevăzută de lege”.

Sunt de acord cu faptul că, în multe cazuri, interesul acestora este pur formal, singurul scop al „reabilitării” în penitenciar fiind acela de a fi pus cât mai repede în libertate, fapt recunoscut și de către respondenți.

În contextul de mai sus, Deținutul nr. 25 scrie:„În legătură cu viitorul pot spune că pe termen scurt am de gând să particip la toate activitățile socio-educative cât și lucrative pentru a schimba regimul de detenție și pentru a beneficia de liberare condiționată, iar pe termen lung îmi doresc să oficializez relația pe care o am cu concubina mea.”

Surprinzător, tactica convertirii am întâlnit-o în destul de puține autoevaluări , chiar dacă ea, în realitate, există la fiecare pas. Acest lucru a fost posibil, poate, și datorită relației profesionale pe care am construit-o de-a lungul timpului cu deținuții. Întotdeauna i-am tratat cu respectul cuvenit oricărei ființe umane, nu i-am minții niciodată (atunci când lucrurile nu puteau fi spuse le-am precizat că sunt informații care nu le pot fi comunicate sau nu sunt de competența mea) și, mai ales, nu le-am promis lucruri pe care nu le puteam duce la îndeplinire. Și astfel, îmi place să cred, că am căpătat respectul multora dintre ei. Prefer să nu „aud” lucrurile mărunte, ci doar pe acelea care pot pune în pericol viața unei persoane, siguranța penitenciarului sau integritatea morală a cuiva.

La capitolul „grupul de prieteni” cei mai mulți deținuți au afirmat că acești nu le-au influențat în mod negativ cariera infracțională.

Deținutul nr.15 scrie că: „Prietenii în general m-au dezamăgit, însă nu iau decizii în urma consultării cu ei, mai degrabă mă consult cu familia. Ei sunt cei mai buni prieteni ai mei”.

Deținutul nr.8 își descrie prietenii astfel: Consider că prietenii m-au ajutat de-a lungul vieții fără a constitui un pericol. Hotărârile mele au fost influențate foarte puțin de prieteni și doar atunci când am avut nevoie de informații din anumite domenii. Am apelat la sprijinul lor și ei s-au putut baza întotdeauna pe ajutorul și înțelegerea mea.”

Totuși, unii recunosc faptul că anturajul și grupul de prieteni nu au fost cele mai bune alegeri făcute în viață. Deținutul nr.10 își descrie grupul de prieteni: „Unii prietenii m-au ajutat, iar alții m-au încurat. De altfel, după divorț, mi-am schimbat anturajul, iar faptul că am ajuns în penitenciar se datorează într-o oarecare măsură și unor „prieteni”. Am ajutat foarte multe persoane: prieteni, vecini, rude. Cânde eu am solicitat sprijinul unora dintre ei am fost refuzat în proporție de 90%. În schimb, m-au ajutat alte persoane care nu aveau obligația să facă acest lucru.”

Deținutul nr. 28 scrie: „Consider că prietenii mei au fost o influență negativă pentru mine, asta probabil și datorită faptului că nu mi-am ales ca prieteni persoane potrivite. Mărturisesc că mai toate lucrurile mai puțin bune pe care le-am făcut în viață le-am învățat și practicat alături de ei. … Aceste lucruri și anumite decizii luate în adolescență aș putea spune că le regret, iar consumul de droguri care a profitat de naivitatea adolescenție mele susținut de cercul de prieteni în care mă învârteam pot spune că este regretul vieții mele.”

Deținutul nr.26 afirmă următoarele: „Legat de trecutul meu pot spune că am un singur regret și anume faptul că în loc să-mi termin școala de șoferi pe care am îneput-o și să mă întorc la muncă în Lecco, m-am anturat la întoarcere în țară cu prietenii, lucru care m-a dus în cele din urmă la Penitenciarul Rahova,sub acuzația de tâlhărie calificată.”

După cum observăm la capitolul „asumare” puțini dintre aceștia își identifică defectele, pașii făcuți greșit în viață, sau stilul de viață defectuos. Chiar și expresiile de tipul „lucrurile mai puțin bune” și nu greșelile, sau ”regret că nu am făcut anumite lucruri și nu regret nimic din ceea ce am făcut” confirmă teoria conform căreia puțin dintre ei internalizează, asumă și încearcă să repare aspectele din viața lor care au contribuit, în sens negativ, la privarea lor de libertate. La partea în care au fost nevoiți să-și identifice defectele cei mai mulți au folosit, cu inteligență, calitățile transformându-le în mici defecte, cum ar fi: Deținutul nr. 28: „În ceea ce privește defectele aș putea spune că nu iau întotdeauna cele mai bune decizii și tind să mă încred și să ofer devotament multor oameni care nu merită acest lucru, însă eu realizez acest lucru mult prea târziu.”

Deținutul nr.16 se descrie astfel: „naiv și instabil în relațiile cu femeile, am eșuat de multe ori, dar întotdeauna am avut puterea să mă ridic”.

Deținutul nr.2 spune despre el: „Până de curând mă consideram un om cu câteva defecte (lipsa de răbdare, cam naiv) și cu multe calități: serios, punctual, echilibrat și corect….Și asta pentru că eram ateu. Recăpătându-mi credința în Dumnezeu am realizat că, prin prisma religiei, defectele mele sunt mult mai numeroase.”

Deținutul nr.15 identifică la defecte: „sunt prea credul, în sensul că nu mi-am pierdut încrederea în oameni, deși am fost de multe ori dezamăgit de ei. Un mare defect este că sunt prea tipicar, îmi plac lucrurile bine făcute, însă cer prea mult de la alții, uneori exagerat.”

În mod realist se descrie deținutul nr.8 ”Ca defecte am mai multe, dar cred că principalul defect, în afară de încăpățânare este că la mine cam totul este dus la extrem, bine sau rău. Am tendința de a ridica ființele iubite pe un piedestal și de a-mi „demoniza” inamicii, pe care nu-i iert cu ușurință, ba chiar sunt dispus să consum timp și efort pentru a mă răzbuna pe ei, nu și pe cei apropiați lor… Nu îmi place să fiu contrazis atunci când sunt convins că am dreptate, nu accept să fiu înjurat, iar când se întâmplă acest lucru devin agresiv.”

Când au vorbit despre calități și personajul cu care se identifică în viață, sunt câteva sentimente care răzbat din fiecare „poveste” – acela că își doresc să fie personajul pozitiv, în principal pentru familia lor. Își doresc foarte mult aprobarea și respectul familiei și mai ales să devină acea persoană pe care familia se poate baza. Desigur că, în penitenciar, lucurile se văd și se percep altfel, iar multe planuri sunt pur formale sau rămân în acest stadiu. Atunci când ești privat de libertate, construiești proiecte, faci promisiuni, pe care le poți sau nu îndeplini, important însă este însă ca acești oameni să poată primi sprijinul de care au nevoie, atât din partea familiei, dar și angajaților și a comunității.

Deținutul nr.3 solicită ajutorul sau poate iertarea societății astfel: „Personal eu cred că fiecare merităm o a doua șansă, dacă la un moment dat m apucat pe căi greșite și a plătit pentru asta, important este să conștientizăm cât mai repede greșeala și să ne îndreptăm, până și Dumnezeu a spus că dorește îndreptarea păcătosului și nu moartea acestuia.”

Deținutul nr. 25 scrie:„Povestea vieții mele ar fi una plină de aventuri, al cărei personaj principal se lovește de tot felul de obstacole, situații, personaje menite să îi desăvârșească caracterul în drumul către maturizare și totodată în marea aventură a căutării fericirii”.

În mod realist se descrie deținutul nr.8: „În copilărie mi-aș fi dorit să fiu un erou justițiar, apoi am aspirat să fiu un bun profesionist, iar acum nu îmi doresc decât să fiu iubit și respectat de cei dragi.”

Deținutul nr.2 a descoperit credința în penitenciar, fenomen des întâlnit în rândul populației carcerale: „Dacă ar fi să rescriu povestea vieții mele, aș dori să fiu crescut din copilărie cu credință, să fiu un om cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni, modest, bun, lipsit de multe păcate. Restul ar veni de la sine, așa cu m trebuie, o viață care o au toții cei care cunosc Adevărul. Admir pe marele domnitor Constantin Brâncoveanu pentru sacrificiul făcut cu viața lui, a fiilor, a ginerelui pentru credința sa și pentru nelepădarea de creștinism.”

Deținutul nr. 28 se descrie astfel : „Sunt un băiat modest (acest lucru îl consider o calitate) și deși nu am urmat nicio școală de muzică, am anumite calități muzicale native, disponibilitate la muncă, receptiv, perseverent, nu am probleme de adaptare chiar și în situații mai dificile…dacă ar fi să scriu povestea vieții mele personalul favorit ar fi acel bărbat de care familia lui este mândră, care îi poate oferi familiei sale siguranță și sentimentul că sunt de neatins doar prin simplul fapt că te au lângă ei.”

În antiteză cu colegii săi, Deținutul nr.13 afirmă că: ”Dacă ar fi să scriu povestea vieții mele, n-aș vrea să fiu un personaj principal, ci aș vrea să oscilez în jurul altor personalități, pentru a-mi explica și pentru a explica viitorilor lumea așa cum este, cel puțin lumea în care am trăit eu și poate Dumnezeu mă va înzestra cu harul narativ, să-mi fie înțelese întreprinderile, motivele, năzuințele. Dacă aș reuși, aș fi mai senin, pentru că mi-aș fi putut exprima clar, dragostea pentru familie, obligația de a o apăra cu orice preț și a oferi copiilor mei exemplul și modelul care, la rândul lor, bunicul și tatăl meu mi le-au oferit cu abnegație.”

Penitenciarul este un univers aproape ermetic, în care timpul curge după alte valențe, în care valorile, reperele și lumii reale nu sunt neapărat sustenabile. Am întâlnit deținuți care nu voiau nici măcar să ia în calcul ideea că lumea nu-i va primi cu brațele deschise. Într-un fel este privit un deținut care are un anumit talent artistic (muzică, pictură, artă dramatică) atunci când toate aceste lucruri se întâmplă în universul carceral și altfel este privit un om liber, într-un mediu realmente concurențial, în care trebuie să facă dovadă calităților sale în chintesența lor și nu grevate de rolul de deținut.

Deținutul nr.27 recunoaște faptul că: „Sincer, la întrebarea ce fel de personaj v-ați dori să fiți? Chiar nu-mi trece nimic prin minte, dar chiar și așa mă simt bine în pielea mea, nu-mi doresc să fiu în locul nimănui”.

Surprinzător, Deținutul nr.24 își dorește, dacă ar putea să își rescrie povestea vieții „să fie Diego Armando Maradona”, iar Deținutul nr.6, așa cum scrie chiar el: „Paradoxal, personajul favorit al vieții mele este Isus Hristos”.

Deținutul nr.16 spune că „Dacă ar fi să scriu o carte? (Chiar doresc să scriu o autobiografie) fără nicio grandomanie, aș dori să fiu eu, am avut o viață foarte frumoasă, plină de aventuri plăcute chiar și cu aceste două condamnări, dacă ar fi să analizez viața unui om obișnuit și viața mea…cred că am trăit viața acel puțin 10 oameni obișnuiți, prin călătoriile pe care le-am făcut, locurile pe care le-am văzut, aventurile trăite… Și ca o paralelă satirică … ca și personaj…Don Juan.”

Deținutul nr.14, ne spune, cu umor: „dacă aș scrie povestea vieții mele aș prefera să fiu un personaj pozitiv, dar așa cum știm ”la vie en rose” există doar în filme”.

Unii dintre ei se conștientizează faptul că după punerea în libertate se vor confrunta cu stigmatizarea semenilor lor. Consider că cel afirmate de Goffman în „Aziluri”sunt realități care vor face parte inevitabil din viața liberă a foștilor deținuți. „Când individul a dobândit un statut proactiv inferior prin intrarea într-o instituție totală, constată că lumea din afară îl primește cu răceală și este foarte probabil să se confrunte cu această realitate în momentul (dificil chiar și pentru cei fără stigmat) în care trebuie să apeleze la cineva pentru a-și găsi un, loc de muncă și o locuință…. Pe scurt, ar putea descoperi că eliberarea înseamnă mutarea dintr-o poziție ierarhică superioară dintr-o lume mai mică, într-o poziție inferioară într-o lume mai mare.”

Deținutul nr.14 susține că : „Pe viitor aș vrea să termin această pedeapsă sănătos și să redeschid afacerea mea. Obstacole vor fi destule deoarece bugetul este foarte scăzut, oameii sunt răi, dar prin muncă și seriozitate voi reuși.”

Urmărind obiectivele acestui studiu și pornind de la ipoteza de lucru conform căreia timpul petrecut de deținuți în penitenciar afectează relațiile familiale, relațiile cu grupul de prieteni, șansele de reintegrare în societate după liberare precum și imaginea de sine, consider următoarele:

Timpul petrecut de persoanele condamnate în penitenciar afectează relațiile cu familia, rudele situându-se, alături de deținuți, într-o altfel de executare a pedepsei – una tăcută, nerecunoscută oficial și cu consecințe dureroase pentru toți cei implicați. Așa cum a reieșit din relatările respondenților, unele familii s-au destrămat, alții au înterupt legătura total cu prietenii sau aparținătorii.

Se cunosc numeroase cazuri în care, uneori la scurt timp după depunerea în penitenciar, deținuții sunt vizitați din ce în ce mai rar de către membrii familiei sau ai grupului de suport, unele dintre acestea fiind părăsite de partenerii de viață sau de prieteni.

Astfel, grupul în care persoana condamnată se simțea valorizată, o exclude, o abandonează sau, uneori, o „trădează”. Aceste aspecte favorizează, în cazul persoanelor custodiate, apariția sentimentului de frustrare, scăderea imaginii de sine, devalorizarea, creșterea agresivității, apariția unor idei iraționale (ex: dorința de a se răzbuna pe cei care le-au fost aproape, apariția ideilor suicidare etc.). De asemenea, privarea de libertate naște sentimentul inutilității și al ideii că societatea îi va respinge.

Efortul specialiștilor din sistemul penitenciar trebuie concentrat, pe lângă celelalte demersuri educative și de asistență psihosocială și către rolul și importanța familiei în viața celui privat de libertate. Așa cum rezultă din autoevaluări dar și din discuții purtate cu mult mai multe persoane, decât cele care au făcut subiectul acestui studiu, familia poate reprezenta vectorul de schimbare morală și comportamentală și funcționa ca un mecanism de selecție și consolidare a conduitei în procesul interiorizării experienței ulterioare, formând temelia viitoarei personalități. Educația pentru familie, redescoperirea și redefinirea rolului familiei în viata omului, a calității de familist și părinte competent și eficient cer o tratare responsabilă, ca o adevărată profesie ce trebuie învățată.

Desigur că nu toți au avut șansa de se naște în familii normale, unii dintre ei nu și-au cunoscut părinții, totuși majoritatea, indiferent de faptă, condamnare, orientare sexuală sau etnie, visează la o persoană dragă.

Pot afirma cu tărie faptul că familia este vectorul după care se ghidează cei mai mulți dintre deținuți pe durata executării pedepsei. Familia și grupul prietenii reprezintă sprijinul moral și de multe ori și financiar care îi ajută să depășescă fără efecte ireversibile această perioadă din viața lor.

Alături de deținuții care, în cele mai multe cazuri sunt în penitenciar ca urmare a consecințelor propriilor fapte, există și condamnații de altă natură – cei fără vină – copiii, părinții, soțiile. Singura lor vină este poate, aceea că sunt rudele unor persoane condamnate.

Referitor la grupul de prieteni, autoevaluările au demonstrat faptul că

Cu certitudine acest studiu nu este relevant pentru întreaga populație carcerală, mulți dintre respondenți având un grad de educație și cultură peste media populației carcerale, dar nu trebuie omis faptul că, în contextul actual și ei reprezintă o parte semnificativă a deținuților, insuficient sau aproape deloc studiată.

De asemenea, având în vedere dublul meu rol, acela de viitor absolvent al Facultății de Sociologie și Asistență Socială dar și de lucrător în sistemul penitenciar, unghiul de abordare a acestui studiu a fost poate, subiectiv, deoarece cunosc fenomenul din interior și sunt parte activă a acestui sistem. Dar am abordat problema cu onestitate și am preferat să prezint punctul de vedere al unui om, care în fiecare zi, trebuie să gestioneze emoții, trăiri, violență, bunătate , durere, răutate, abandon, speranță și toate acele trăiri specifice oamenilor de dincolo de gratii. Pentru că și noi și ei, trăim în spatele acelorași „sârme ghimpate”.