Evaluarea Performantelor Si a Riscului la Nivelul Intreprinderii. Studiu de Caz C.n.f.r. Navrom Galati

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAȚI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

Lucrare de licență

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Onica Mihaela-Cristina

Absolvent,

Popa Daniel

Galați

2016

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAȚI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA FINANȚE ȘI BĂNCI

Evaluarea performantelor si a riscului la nivelul intreprinderii. Studiu de caz C.N.F.R. NAVROM Galati

Coordonator științific

Conf. univ. dr. Onica Mihaela-Cristina

Absolvent,

Popa Daniel

Galați

2016

Cuprins

Capitolul 1. Diagnosticul financiar-contabil al întreprinderii 9

1.1. Obiectivele și scopurile financiare ale întreprinderii 9

1.2. Obiectivele diagnosticului financiar al întreprinderii 10

1.3. Metode utilizate în elaborarea diagnosticului financiar 12

Capitolul 2. Prezentarea companiei C.N.F.R. Navrom S.A. Galați 14

2.1. Evoluții și tendințe în activitatea de transport naval în economia românească 14

2.2. Prezentarea activității C.N.F.R. Navrom S.A. 19

2.3. Structura acționariatului și conducerea societății 21

2.4. Evoluția activității C.N.F.R. Navrom S.A. 23

Capitolul 3. Studiul ratelor și importanta lor in cadrul diagnosticului financiar-contabil al întreprinderii 26

3.1. Necesitatea și importanța ratelor 26

3.2. Diagnosticul financiar în termeni de lichiditate, solvabilitate și îndatorare 27

3.3. Diagnosticul financiar în termeni de lichiditate, solvabilitate și îndatorare în cadrul C.N.F.R. Navrom S.A 30

3.4. Diagnosticul rentabilității 38

3.3.1. Ratele de rentabilitate 39

3.3.2. Analiza factorială a rentabilității 44

3.5. Diagnosticul rentabilității în cadrul C.N.F.R. Navrom S.A. 46

Capitolul 4. Diagnosticul riscului 56

4.1. Definirea, identificarea și tipologia riscului 56

4.2. Modalități de măsurare a riscului 57

4.3. Riscul economic 58

4.4. Riscul financiar 59

4.4.1. Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate 60

4.4.2. Analiza riscului financiar pe baza efectului de levier 60

4.5. Riscul de faliment 61

4.5.1. Riscul de solvabilitate 61

4.5.2. Detectarea riscului de faliment prin metoda scorului 62

4.6. Diagnosticul riscului în cadrul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A……………………….63

Concluzii 71

Bibliografie 77

Anexe 80

Capitolul 1. Diagnosticul financiar al întreprinderii

Diagnosticul financiar este instrumentul care vizează măsurarea rentabilității capitalurilor investite și a riscurilor, aprecierea condițiilor de realizare a echilibrelor financiare și a gradului de autonomie pe baza căruia se pot lua decizii majore. Diagnosticul financiar permite determinarea punctelor forte și a punctelor slabe ale întreprinderii, a riscurilor acesteia, cât și a soluțiilor pentru diminuarea riscurilor și îmbunătățirea rezultatelor.

1.1. Obiectivele și scopurile financiare ale întreprinderii

O altă abordare a obiectivelor și scopurilor financiare ale întreprinderii este cea managerială, care vizează cu precădere obținerea creșterii economice, a echilibrului financiar și a lichidității financiare, rentabilitatea rămânând totuși un factor important.

Semnificația acestor obiective poate varia de la o întreprindere la alta, se poate pune accentul, în timp, pe unul sau pe altul din aceste obiective .

În cazul întreprinderilor mici, individuale sau familiale, se urmărește în primul rând autonomia, ce este condiționată nemijlocit de o bună gestiune financiară și de echilibrul financiar. Lipsa de lichiditate antrenează încetarea plăților, situație fatală acestor întreprinderi; în dorința menținerii autonomiei ele se bazează în cea mai mare parte pe autofinanțare întrucât în cazul acestor întreprinderi creditele bancare se obțin foarte greu. De asemenea ele urmăresc obținerea rentabilității ca mijloc de autofinanțare în direcția unei creșteri economice satisfăcătoare.

La întreprinderile societare profitul reprezintă obiectivul principal. Însă nu se poate omite faptul că societățile pe acțiuni sunt supuse diverselor presiuni din partea politicii fiscale a statului, din partea sindicatelor, care, în final le determină să-și asume sarcini în concurență cu obiectivele lor strict economice, cum ar fi sarcini sociale, etice, ecologice și de apărare a intereselor acționarilor.

1.2. Obiectivele diagnosticului financiar al întreprinderii

Obiectivele generale ale diagnosticului financiar, care reprezintă și etapele acestuia, sunt :

evidențierea disfuncționalităților în situația financiară și/sau a performanțelor întreprinderii;

identificarea cauzelor dificultăților prezente sau viitoare ale întreprinderii;

prezentarea perspectivelor probabile de evoluție a întreprinderii și propunerea unor acțiuni corective.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcție de subiectul care îl evaluează, acordându-se prioritate unui aspect sau altul, care să caracterizeze situația financiară a întreprinderii după scopurile și interesele urmărite. De exemplu :

a) directorii care au ca obiectiv detectarea oricărui dezechilibru financiar pentru a determina originea acestuia și de a lua măsurile de corecție care se impun. Ei beneficiază de informații suplimentare in elaborarea deciziei, fiind privilegiați față de persoanele din exteriorul întreprinderii;

b) un acționar ce deține o mică parte de acțiuni, va căuta să știe dacă trebuie să păstreze titlurile sau să le vândă;

c) o societate terță va fi interesată asupra diagnosticului financiar pentru a se asocia la capital sau pentru a aprecia soliditatea unui concurent;

d) un agent de valori mobiliare de plasament va efectua diagnosticul financiar în scopul de a-și rambursa datoriile;

e) creditorul bancher sau furnizorul va fi preocupat de capacitatea societății de a-și rambursa datoriile.

O detaliere a obiectivelor diagnosticului financiar, având drept criterii: subiectul care îl evaluează și interesele urmărite, reiese din schema de mai jos :

Figura 1.1. Obiectivele diagnosticului financiar

Sursa:Toma,M.,Alexandru,F., 2003, pagina 362.

În cazul acționarilor diagnosticul financiar trebuie să le permită adoptarea unor decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acțiunilor de care dispun. Pentru un acționar echilibrul financiar este respectat în momentul în care dividendele obținute compensează riscul economic și riscul financiar pe care aceștia și-l asumă.

Astfel, diagnosticul financiar necesar managerului vizează răspunsul la următoarele întrebări privind :

creșterea: cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada analizată și care a fost ritmul creșterii în raport cu ritmul sectorului;

rentabilitatea: dacă rezultatele obținute sunt pe măsura mijloacelor folosite;

echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată;

riscurile: care sunt acestea, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc faliment crescut sau nu.

1.3. Metode utilizate în elaborarea diagnosticului financiar

Elaborarea diagnosticului financiar presupune utilizarea și prelucrarea unui ansamblu de indicatori (de lichiditate, rentabilitate și îndatorare) care reprezintă, totodată, instrumente ale diagnosticului financiar. În vederea prelucrării indicatorilor, elaborării concluziilor și luării deciziilor, se pot utiliza două metode: metoda comparației și metoda analogiilor cu situații strategice-tip.

Metoda comparațiilor se poate realiza sub următoarele forme:

comparația realizări/previziuni este mai frecventă și cea mai utilă pentru controlul activității economico-financiare. Rezultatul comparației poate duce la măsuri pentru corectarea pe viitor a realizărilor sau pentru corectarea previziunilor, dacă acestea sunt nerealiste (subdimensionate sau supra dimensionate).

comparația în timp (dinamică) permite formularea de concluzii privind evoluția situației financiare. Pentru aceasta se utilizează atât sume absolute, cât și mărimi relative și se pot exprima grafic.

comparația în spațiu (între întreprinderi) se poate efectua direct sau indirect. Comparația directă dintre două întreprinderi concurente este mai greu de realizat din cauza secretului profesional și, deci, a lipsei de informații gestionare asupra partenerilor. Comparația indirectă se poate realiza în baza datelor statistice ce vizează grupe de întreprinderi, pe ramuri sau sectoare de activitate.

comparația normativă presupune folosirea unor indicatori tip adoptați adesea din afara întreprinderii (bancă, bursă), cum este cazul, de exemplu, al coeficienților de îndatorare adoptați de bănci, care reprezintă o normă pentru obținerea de credit (un prag, o limită), iar întreprinderea trebuie să se integreze în aceste niveluri.

Metoda analogiilor cu situații strategice tip se bazează pe o cunoaștere foarte bună a situațiilor critice prin care trece o întreprindere din punct de vedere financiar, ca urmare a experienței dobândite și a înregistrării unui număr mare de cazuri tip. Astfel de situații pot fi determinate de: suprastocare, supradotare, supraexpansiune, vânzare sub posibilități și de o proastă clientelă.

Suprastocarea determină imobilizări de fonduri proprii sau credite bancare, în funcție de metoda de finanțare; ea generează efecte negative sub aspectul creșterii cheltuielilor cu dobânzile. Consecința suprastocării este încetinirea vitezei de rotație și micșorarea ratei rentabilității.

Supradotarea în echipament de producție și comercial apare pentru perioade medii de timp când întreprinderea nu utilizează întreaga capacitate de producție. Supradotarea poate apărea ca urmare a realizării unor proiecte de investiții care nu corespund posibilităților de exploatare și necesarului real al creșterii economice.

Supraexpansiunea face ca întreprinderile să nu-și mai poată controla problemele de trezorerie pe care le ridică o creștere economică necontrolată, astfel cresc stocurile și soldul costului clienți într-un ritm egal sau superior cifrei de afaceri și apar nevoi suplimentare de finanțare pe termen scurt.

Vânzarea sub posibilități poate fi determinată de: o proastă adaptare a mărfurilor, de existența unor mărfuri de proastă calitate, o conjunctură economică nefavorabilă pe ramură, pe economia națională sau pe plan mondial. Indiferent de cauză, fenomenul se reflectă în creșterea stocurilor, generând lipsa de lichidități.

Clientela proastă înseamnă derularea afacerilor, fie cu clienți dubioși, fie cu clienți scumpi. Clienții dubioși sunt cei care plătesc greu sau deloc. Ei creează greutăți de trezorerie și constrâng întreprinderea să apeleze la credite bancare. Clienții scumpi/costisitori sunt, de regulă, buni platnici, dar creează cheltuieli mai mari prin exigențele lor privind modul de ambalare, lotizare, expediere a mărfurilor. Astfel, de clienți contribuie la realizarea cifrei de afaceri, dar nu și a beneficiilor.

Capitolul 2. Prezentarea C.N.F.R. Navrom S.A. Galați

Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A., are o tradiție de peste 100 de ani, este unul dintre cei mai importanți armatori fluviali din Europa și este membră cu drepturi depline în cadrul Convenției de la Bratislava și în Asociația Armatorilor și Operatorilor portuari din România. Pe baza căii navigabile a Dunării, din care România deține două treimi, compania Navrom și-a dezvoltat permanent serviciile de transport fluvial pentru clienții săi.

Aceasta oferă clienților servicii integrate: transport de marfă, transport de persoane, reparații de nave, design și amenajări de nave. Compania Navrom operează atât în România cât și în întreaga Europă, dobândind astfel reputație între transportatorii europeni.

2.1. Scurt istoric și prezentarea activității C.N.F.R. Navrom S.A.

Compania Navrom Galați a fost înființată în anul 1890 de către guvernul român sub numele de “Navigația Fluvială Română”, societatea având dreptul de arborare a pavilionului național și fiind recunoscută de către societățile de navigație ale țărilor riverane.

Societatea își are sediul în orașul Galați de la data de 8 august 1890, iar după anul 1900 flota s-a dezvoltat permanent astfel încât în anul 1938 societatea avea un parc de nave superior altor companii de navigație fiind în măsură să transporte un volum de 900.000 tone de mărfuri pe an. După cel de-al doilea război mondial, necesitățile de transport intern și internațional au determinat construirea de noi barje și împingătoare făcând ca flota română pe Dunăre să dețină cea mai mare capacitate de transport dintre flotele dunărene.

Începând cu anul 1950, compania s-a modernizat permanent astfel că în perioada 1965-1989 parcul de nave fluvial a fost cel mai mare din Europa și pe locul doi în lume după S.U.A. În 1989 societatea a realizat cel mai mare trafic de mărfuri, însumând 30,7 milioane tone.

Prin reorganizarea Întreprinderii de Navigație Fluvială în anul 1991 a luat ființă Compania de Navigație Fluvială Română “Navrom” S.A., cu sediul la Galați.

Anul 1998 a marcat un moment important de transformare a companiei, aceasta devenind o societate cu capital integral privat. În anul 1999, compania a inițiat un amplu program de reorganizare care a condus la crearea actualului grup de firme Navrom.

În prezent societatea comercială Compania de Navigație Fluvială Română Navrom S.A. Galați este o companie solidă și cea mai importantă societate de transport din țară, fiind permanent pregătită să asigure solicitările de transport ale clienților, pe orice sector al Dunării. În Europa compania este pe locul trei din punct de vedere al capacității de transport, după flota ucraineană și germană.

Obiectul principal de activitate al C.N.F.R. Navrom S.A. îl reprezintă “Transportul de marfă pe căi navigabile interioare”, cod CAEN 5040. Obiectul de activitate se situează în domeniul serviciilor și îl constituie transportul fluvial și maritim de mărfuri și călători, comercializarea de bunuri și materiale en gross și en detail în domeniul comerțului exterior și în domeniul comerțului unde desfășoară operațiuni de import-export, operațiuni de prestări servicii în domeniul transportului, expediții de mărfuri.

Compania Navrom transportă anual peste 10 milioane tone mărfuri din cele mai diverse: minereu, cărbune, ciment, calcar, cereale, îngrășăminte, laminate etc. Aceste mărfuri parcurg atât rute interne (Galați, Constanța, Cernavodă, Medgidia, Mahmudia, etc.), cât și rute internaționale către Ucraina, Serbia, Ungaria, Austria, Germania. Principalele zone de operare în anul 2010 au fost :

pentru cereale – Ungaria și Serbia;

pentru îngrășăminte – Serbia, Ungaria, Austria și Germania;

pentru laminate – Serbia;

pentru mărfuri vrac (minereu, cărbune, etc.) – Ucraina.

Flota companiei pentru transportul mărfurilor cuprinde împingătoare cu putere între 800-3400 CP, remorchere 560 CP, barje acoperite și fără capace cu capacități între 1000- 3000 tone, șlepuri cu capacitate de 1000 tone și tancuri-barjă cu capacitate de 1300 tone.

În perioada 2006-2007 compania a beneficiat de o finanțare de la Banca Mondială și a realizat un program de modernizare a flotei care constă în remotorizarea și echiparea completă a 14 împingătoare de linie.

Grupul de firme Navrom asigură servicii din domeniul transportului fluvial și alte domenii conexe, fiind structurat astfel:

C.N.F.R. Navrom S.A. oferă servicii de: transport fluvial și mărfuri generale; servicii de manevre portuare în portul Constanța, agenturarea navelor, supravegherea și asistența navelor staționate în rada portului. Aceste servicii sunt asigurate prin Sucursala C.N.F.R. Navrom Constanța; servicii de întreținere și asistență tehnică pentru nave; servicii portuare.

C.N.F.R. Navrom S.A. Sucursala Constanța desfășoară următoarele activități în portul Constanța-Constanța Sud-Agigea: asigurarea manevrelor cu nave nepropulsate; paza și siguranța flotei nepropulsate; supravegherea operațiunilor de încărcare-descărcare; întocmirea formalităților cu operatorii portuari și autoritățile portuare; activități de dispecerat; activități de remorcaj.

C.N.F.R. Navrom S.A. Sucursala Drobeta oferă servicii de: transport fluvial de mărfuri generale; transport fluvial pentru pasageri; traversarea Dunării cu bacul în zona Calafat (România) și Vidin (Bulgaria).

Navrom Port Service S.A. asigură următoarele servicii pentru navele din rada portului Galați: manevre portuare; agenturarea navelor; supravegherea și asistența navelor staționate în rada portului.

Navrom Reparații S.R.L. oferă următoarele servicii: reparații navelor propulsate și nepropulsate; diagnoză și soluții tehnice; design naval; intervenții tehnice la navele aflate în diverse puncte pe sectorul românesc al Dunării.

Navrom Centru de Afaceri S.R.L. oferă următoarele servicii: managementul complexului hotelier Mercur 3*; managementul navei de pasageri Tudor Vladimirescu; activități turistice cu nave de agrement; pescuitul sportiv la ferma piscicolă Sabangia.

Navrom Bac S.R.L oferă următoarele servicii: traversarea Dunării cu bacul pentru vehicule, mașini de mare tonaj și pasageri între Galați și localitatea IC Brătianu.

2.2. Structura acționariatului și conducerea societății

Societatea C.N.F.R. Navrom S.A., este organizată conform Legii nr. 31/1990 ca societate comercială pe acțiuni, cu capital integral privat, este înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului cu numărul J17/44/1991 și își are sediul în Galați, strada Portului, nr.34. Societatea este listată la Bursa de Valori București , secțiunea RASDAQ și respectă prevederile legii 297/2004 privind piața de capital.

La finele anului 2015 structura acționariatului se prezenta astfel (Tabelul 2.1.):

1 acționar – persoană juridică care deține 81,01% din capitalul social;

acționari persoane fizice și juridice cu dețineri sub 10% reprezentând 18,99% din capitalul social.

Tabelul 2.1. Structura acționariatului în perioada 2012-2015

Sursa: www.bvb.ro

Conducerea societății este asigurată de un Consiliu de Administrație format din 3 membri: 2 persoane fizice și o persoană juridică – S.C. MANAGEMENT NFR S.A. București. Conducerea executivă a societății comerciale C.N.F.R. Navrom S.A. în anul 2015 a avut următoarea componență (Tabelul 2.2): Tabelul 2.2. Conducerea executivă a societății

Sursa: Raportul anual al CNVM pentru exercițiul financiar 2015 al societății C.N.F.R. Navrom S.A., pag 5.

Participarea persoanelor din conducerea executivă la capitalul societății C.N.F.R. Navrom S.A. este prezentată în Tabelul 2.3.

Tabelul 2.3. Participarea persoanelor din conducerea executivă la capitalul societății

Sursa: Raportul anual al CNVM pentru exercițiul financiar 2010 al societății C.N.F.R. Navrom S.A., pag 5.

2.4. Evoluția activității C.N.F.R. Navrom S.A.

În primul an în care societatea s-a listat la bursă (1998) s-au transportat mărfuri de 8.212,7 mii tone, cu 4,8% mai mult decât în anul precedent. Structura veniturilor reflectă de asemenea o creștere totală a acestora în 1998 față de 1997, cu 26,34%. Cu toate acestea, anul 1998 a fost încheiat cu o pierdere de 16.423 mil. lei față de anul 1997 când profitul net a fost de 1.584 mil. lei. Principala cauză care a condus la înregistrarea de pierderi pe total activitate a fost înregistrarea de pierderi la activitatea de transport marfă, care în anii anteriori a acoperit pierderile din celelalte activități, permițând și un profit minim.

Figura 2.6. Evoluția cifrei de afaceri în perioada 2009-2015

Sursa: www.bvb.ro

Figura 2.6. prezintă evoluția cifrei de afaceri a companiei în perioada 2005-2011. Cifra de afaceri a înregistrat o evoluție pozitivă, în anul 2005 s-a înregistrat nivelul minim al cifrei de afaceri de 137,24 mil. lei, iar în anul 2008 aceasta atinge

nivelul maxim de 199,94 mil. lei. În anul 2009 criza se face simțită, cifra de afaceri scăzând puternic și ajungând la un nivelul de 156,16 mil. lei, scădere urmată de o creștere masivă înregistrată în anul 2010 atunci când valoarea cifrei de afaceri atinge 185,9 mil lei.

Conform figurii 2.7. afacerile companiei s-au diminuat cu 21,8%, de la 199,94 milioane lei în 2008 la 156,16 milioane lei în 2009, urmată de încă o diminuare în anul 2010. De asemenea, Compania de Navigație Fluvială Navrom Galați a avut în anul 2009 un profit net de 6,26 milioane lei, cu 35% sub câștigul de 9,68 milioane lei din anul anterior, potrivit raportului financiar al firmei (figura 2.8).

Figura 2.8. Evoluția profitului net în perioada 2005-2011

Sursa: www.bvb.ro Astfel, în anul 2009, afacerile C.N.F.R. Navrom S.A. s-au redus cu 21,9%, la un nivel de 156,16 mil. lei, iar profitul companiei s-a redus cu 33,8% până la 6,26 mil. lei. În ciuda rezultatelor în scădere, numărul mediu de salariați ai societății aproape s-a dublat, de la un nivel de 270 de salariați în 2008, la un număr de 520 în anul 2009 (figura 2.9).

Figura 2.9. Evoluția numărului de salariați în perioada 2005-2010

Activitatea companiei C.N.F.R. Navrom S.A. Galați a fost puternic afectată de criza financiară atunci când Arcelor Mittal Galați a început să-și restrângă producția. Lucrurile s-au complicat în momentul în care reprezentanții combinatului au decis să-și aducă materia primă prin portul bulgăresc Burgas. Combinatul era unul dintre cei mai puternici clienți ai societății Navrom, în anul 2008, 25% din transportul realizat de societate era pentru Mittal, însă în 2009 contractele cu această companie s-au redus la 10%.

Potrivit datelor furnizate de Constantin Hârțan, în primele 9 luni ale anului 2009 societatea a înregistrat o scădere cu 50% a tonelor de marfă transportată față de perioada similară a anului 2008. În anul 2008, transportatorul fluvial a avut un rezultat brut de 11,05 milioane de lei, la o cifră de afaceri de aproape 200 de milioane de lei.

Capitolul 3. Sistemul de rate și impactul său asupra diagnosticului financiar al întreprinderii

În teoria și practica evaluării întreprinderilor, diagnosticul financiar prezintă o importanță deosebită, întrucât oferă informații asupra situației trecute și prezente, realizând premise utile pentru viitorul afacerii. De asemenea, ratele au un loc important în cadrul diagnosticului financiar deoarece furnizează informații cu semnificații economico-financiare complexe și dau posibilitatea de a efectua într-o manieră simplă și eficientă comparații în toate cele trei dimensiuni: norme, timp și spațiu.

3.1. Necesitatea și importanța ratelor

În opinia lui Bernard Colasse, diagnosticul financiar este „un demers experimental a cărui derulare variază după cum analistul urmărește obiective strict definite sau abordează diagnosticul într-o manieră extensivă” . Indicatorii de performanță ce exprimă starea de echilibru financiar și care dau posibilitatea analizei și diagnosticării activității întreprinderii sunt: rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea și gradul de îndatorare. Evaluarea eficientă a unei întreprinderi nu presupune utilizarea unui număr cât mai mare de rate, ci alegerea, analizarea și interpretarea acelor rate care răspund cel mai bine obiectivelor urmărite de analistul economico-financiar.

Ratele sunt necesare nu numai pentru comparații cu alte întreprinderi ci și pentru gestiunea internă a întreprinderii, pentru orientarea sa atât pe termen scurt cât și pe termen lung. Ratele oferă informații utile acționarilor, pieței financiare, bancare și monetare și permit dezvoltarea unor analize la nivelul managementului financiar. Ele exprimă tendințele în evoluția întreprinderii, starea de sănătăte economico-financiară a întreprinderii, a capacității sale de autofinanțare, respectiv de finanțare a menținerii și dezvoltării sale .

Ratele se determină pe baza unor indicatori privind activele și pasivele întreprinderii. Indicatorii utilizați sunt diferiți privind: lichiditatea ca măsură a capacității unei firme de a-și onora obligațiile la scadență; modul în care sunt folosite activele unei firme și eficiența lor; folosirea datoriei și riscului financiar; posibilitatea sau capacitatea de a obține o rentabilitate bună; aprecierea bonității agenților economici. Analiza pe baza ratelor a fost inițiată de mai bine de un secol de către bancheri . În prezent metoda ratelor ocupă un loc important în categoria instrumentelor financiare, întrucât facilitează comparațiile în timp și spațiu, mărind astfel pertinența analizei și deciziei. Ratele utilizate în diagnosticul financiar al întreprinderii constituie corelații de eficiență care prezintă o valoare informațională mai mare decât a indicatorilor în mărime absolută.

3.2. Diagnosticul financiar în termeni de lichiditate, solvabilitate și îndatorare

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, fiind, totodată, și un criteriu de grupare a posturilor din bilanț. Se exprimă prin rapoarte între elementele de activ, în sensul că se poate stabili, cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilități bănești și cât pot să devină lichide imediat (creanțe, stocuri) . Aprecierea lichidității globale pe bază de bilanț se face prin fondul de rulment și diverși coeficienți de lichiditate. Fondul de rulment, reprezentat de capitalul permanent utilizat pentru finanțarea activelor circulante, interesează nu numai întreprinderea, ci și creditorii acesteia, care văd în fondul de rulment posibilitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt. Este cel mai important indicator de apreciare a echilibrului financiar pe bază de bilanț și se poate determina pe baza a mai multor relații de calcul, cum ar fi :

Fondul de rulment net = Capitaluri permanente – Active Imobilizate, unde Capitaluripermanente = Capitaluri proprii + Datorii pe termen mediu și lung+Provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

Fondul de rulment propriu = Capitaluri proprii – Active Imobilizate;

Fondul de rulment străin = Capitaluri permanente – Capitaluri proprii.

Pentru aprecierea lichidității unei întreprinderi se pot calcula și următorii indicatori : 1. Rata lichidității generale (RLG) sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare reflectă posibilitatea activelor circulante de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile. RLG = , unde : AC = active circulante; Dts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an. 2. Rata lichidității reduse (RLR) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe, investiții financiare pe termen scurt și disponibilități. RLR = , unde: S= stocuri; AC = active circulante; Dts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an.

3. Rata lichidității imediate (RLI) sau rata capacității de plată imediată este cunoscută și sub denumirea de „ rata rapidă” sau „test acid de solvabilitate” potrivit teoriei economice nord-americane. Această rată exprimă capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ținând cont de disponibilitățile existente. RLI = , unde Disp = disponibilități, Dts = datorii exigibile pe termen scurt, sub 1 an. Analiza solvabilității firmei urmărește capacitatea acesteia de a-și achita obligațiile totale din resursele totale. Pe baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacității totale de plată pe termen lung . Ratele de solvabilitate compară în general, finanțarea proprie cu finanțarea străină a unei firme și evidențiază măsura în care activul este suficient pentru plata datoriilor, precum și implicațiile îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. 1. Rata solvabilității pe termen lung (generale) exprimă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale. Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent în valoare absolută corespunzător activului nemajorat în datorii: situația netă. Formula de calcul este următoarea : RSTL = , unde: Dt = datorii totale; TA= total activ. 2. Rata solvabilității patrimoniale exprimă ponderea capitalului propriu în pasiv și se calculează cu următoarea formulă: RSP = , unde CP= capitaluri proprii ; TP = total pasiv. În activitatea pe care o desfășoară pentru finanțarea pe termen scurt sau lung, firma apelează la împrumuturi bancare. Studierea gradului de îndatorare a firmei reprezintă, în primul rând, o problemă de gestiune internă, prin care trebuie să se asigure condițiile necesare pentru rambursarea la termen a ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Analiza gradului de îndatorare urmărește punerea în evidență a evoluției acestuia într-o anumită perioadă, în vederea adoptării politicii financiare care să asigure independența necesară. Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii și capitaluri proprii, apreciindu-se ca fiind bun când rata este de până la 60% pentru îndatorarea generală și până la 30% pentru îndatorarea financiară. Analiza îndatorării întreprinderii poate fi realizată cu ajutorul următorilor indicatori: a) Gradul de îndatorare general (Leverage) (GL) sau coeficientul total de îndatorare sau rata levierului reflectă gradul de autonomie financiară a întreprinderii. Cu cât raportul este mai mic, cu atât întreprinderea este mai independentă financiar. De asemenea rata levierului indică gradul în care angajamentele întreprinderii, pe termen lung și scurt, sunt garantate de capitalurile proprii ale acesteia. Formula de calcul este următoarea : GL= , unde Dt = datorii totale; CP = capitaluri proprii. b) Gradul de îndatorare financiară (RDf) sau rata datoriilor financiare exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Datoriile financiare se referă la datorii pe termen mediu și lung. Capitalul permanent mai este denumit și capital angajat. Formula de calcul este următoarea : RDf =, unde Df = suma datoriilor financiare pe termen mediu și lung; Cperm = capitalurile permanente, care se calculează astfel: Cperm= CP+Df. c) Rata independenței financiare (RIF) este complementară cu rata datoriilor financiare și măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. Formula de calcul este următoarea: RIF = d) Ponderea creditelor curente în îndatoarea globală (RCC) exprimă alegerea realizată de întreprindere între împrumuturile pe termen lung și creditele bancare curente. O proporție mare a creditelor bancare curente, pe termen scurt (CBTS) în îndatorarea întreprinderilor poate determina o situație de vulnerabilitate. Formula de calcul este următoarea : RCC = .

3.3. Diagnosticul financiar în termeni de lichiditate, solvabilitate și îndatorare în cadrul C.N.F.R. Navrom S.A.

În cele ce urmeazǎ, pornind de la situația bilanțului întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A., vom aprecia starea de echilibru financiar și de lichiditate a acesteia pe baza fondului de rulment : Tabelul 3.1. Calculul fondului de rulment

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Fondul de rulment din tabelul 3.1. este analizat în funcție de structura capitalurilor permanente și pune în evidență măsura în care echilibrul financiar, respectiv gradul de autonomie al întreprinderii se asigură prin intermediul capitalurilor proprii. Deși este considerat un indicator banal, fondul de rulment este cel care redă punctele tari și cele slabe ale politicii de finanțare și de investiții ale întreprinderii, permițându-i acesteia să aprecieze riscul de nerambursare a obligațiilor pe termen scurt și, indirect, riscul de faliment. Din datele prezente în tabelul 3.1. se relevă că în fiecare an fondul de rulment net înregistrează valori pozitive (FRN2008 = 44.345.814; FRN2009 = 51.020.843; FR2010 = 54.024.876), ceea ce înseamnă că valoarea capitalurilor permanente este superioară imobilizărilor nete. Un fond de rulment net pozitiv semnifică faptul că o parte din activele circulante sunt finanțate din capitaluri permanente după finanțarea totală a activelor imobilizate. FRN este pozitiv în fiecare dintre cele 3 perioade supuse analizei și înregistrează creșteri în fiecare an. Astfel, în anul 2009 acesta crește cu 6.675.029 față de anul 2008, aproximativ 15,05%, în anul 2010 creșterea este de 3.004.033, cu aproximativ 5,88% mai mult decât în anul 2009. Aceastǎ situație semnificǎ o creștere a capacitǎții de platǎ a întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A., o creștere a solvabilitǎții fațǎ de perioada precedentǎ și este o situație pozitivǎ, deoarece o parte a activelor circulante este finanțatǎ din capitalul permanent. Aceastǎ creștere s-a fǎcut pe seama creșterii activelor imobilizate (prin noi achiziții de instalații și utilaje), cât și in baza creșterii pasivelor stabile (prin creșterea rezultatului exercițiului financiar). Tipul de fond de rulment care relevă cel mai bine gradul de autonomie al unei firme și libertatea acesteia în luarea unei decizii de investiții este fondul de rulment propriu (FRP). Se observă faptul că FRP înregistrează valori pozitive, cu excepția anului 2008, când valoarea este de FRP2008 = -2.408.382. Această situație din anul 2008 se datorează activelor imobilizate care au crescut cu mult peste capitalurile proprii și nu mai pot fi acoperite de acestea. În cei doi ani 2009 și respectiv 2010 când se înregistrează valori pozitive întreprinderea își finanțează necesarul permanent din capitalurile proprii. Fondul de rulment propriu avand o pondere mai mică în cadrul fondului de rulment net și semnifică o autonomia scăzută de care dispune întreprinderea pentru finanțare investițiilor. Se observă cele două creșteri consecutive din anul 2009 și respectiv 2010, astfel : în anul 2009 a crescut cu 7.765.672 față de anul 2008 când s-a înregistrat o valoare negativă și în anul 2010 se observă o creșterea semnificativă de aproximativ 106,04%, ceea ce semnifică o situație pozitivă pentru întreprindere și anume: capitalurile proprii finanțează totalitatea activele imobilizate. Fondul de rulment străin este parte integrantă din fondul de rulment net și reprezintă cea mai mare parte din cadrul acestuia în cazul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A. Un fond de rulment străin excedentar relevă faptul că echilibrul financiar se realizează în mare parte pe seama datoriilor financiare pe care întreprinderea le contractează. De asemenea observăm că în fiecare an s-au înregistrat scăderi consecutive ale fondului de rulment străin. Astfel, în anul 2009 față de 2008 acesta a scăzut cu 12,63%, iar acest lucru s-a datorat în principal creșterii capitalurilor proprii cu 2,14% și diminuării datoriilor pe termen mediu și lung cu 13,31%. În anul 2010 s-a mai înregistrat o scădere a datoriilor cu 20,79% față de 2009 ceea ce a dus la diminuarea fondului de rulment străin cu un procent de aproximativ 19,05%. Putem reprezenta grafic evoluția fondului de rulment, potrivit figurii 3.1.:

Figura 3.1. Evoluția fondului de rulment Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale

În concluzie fondul de rulment net pozitiv acoperă integral necesarul termporar de finanțat în toate exercițiile financiare analizate, iar firma nu este nevoită să apeleze la credite de trezorerie. Un fond de rulment net pozitiv se apreciază ca fiind marja de securitate a societății respective și are cea mai mare însemnătate din punct de vedere operațional. Cu toate ca fondul de rulment net a înregistrat valori pozitive în toate perioadele analizate acest lucru nu este suficient pentru asigurarea unei lichidități suficiente și a unui echilibru financiar, întrucât întreprinderea nu este solvabilă deoarece ponderea creditelor bancare și a altor datorii financiare este destul de mare (76,77% în 2008; 73,42% în 2009 și 63,61% în 2010). În cele ce urmeazǎ vom analiza ratele de lichiditate, rate ce ne vor indica existența sau inexistența unei lichidități înregistrate de cǎtre C.N.F.R. Navrom S.A. :

Lichiditatea globală se apreciază atunci când rata lichidității generale are o mărime supraunitară, cuprinsă între 2 și 2,5. Conform datelor din tabelul 3.2. aceasta înregistrează valori pozitive supraunitare în fiecare din perioadele analizate (mai mari decât 2), fiind expresia unui echilibru financiar pe termen scurt, respectiv a unui fond de rulment pozitiv. Rata înregistrează valori supraunitare și arată astfel faptul că întreprinderea are capacitatea, cel puțin pe termen scurt, de a-și achita datoriile exigibile din capitalurile circulante. Pentru bancă, aceasta constituie un grad de siguranță în acordarea noilor credite. În ceea ce privește analiza evoluției lichidității, nu este suficient ca raportul să fie supraunitar, pentru ca și sensul acesteia să fie crescător. Astfel, creșterea lichidității generale în anul 2009 față de 2008 cu 10,12% a fost determinată de creșterea activelor circulante (cu 14,81%) într-o măsură mai mare decât au crescut datoriile pe termen scurt (4,12%). Lichiditatea generală înregistrează evoluție negativă evidențiată printr-o scădere cu 4,77% în anul 2010 față de 2009. Tabelul 3.2. Determinarea ratelor de lichiditate

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale

O situație optimă în ceea ce privește rata lichidității reduse este atunci când rata înregistrează valori cuprinse între 0,8 și 1. Din tabelul 3.2. se observă că rata depășește acest interval, având o valoare supraunitară care evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt. Rata lichiditǎții reduse înregistreazǎ cea mai mare valoare în anul 2009 (RLR = 2,49), ceea ce demonstreazǎ o situație mai puțin favorabilǎ pentru firmă, deoarece vedem cǎ datoriile curente nu pot fi acoperite pe seama activelor realizabile (creanțelor), și nici pe seama celor disponibile (disponibilitǎților). Observǎm cǎ mǎrimea acestei rate depinde de numǎrul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor și de disponibilitǎțile existente în casǎ și în conturile bancare. Astfel, în anul 2010 se înregistrează o scădere a lichidității reduse cu 4,41% față de anul 2009. Teoria economică apreciază corespunzătoare o rată a lichidității imediate mai mare decât 0,3. Rata lichidității imediate înregistrează în anii 2008 și 2009 valori considerate satisfăcătoare, respectiv RLI 2008 = 0,33 și RLI 2009 = 0,58 , ceea ce semnifică faptul că firma dispune de lichidități suficiente pentru a-și acoperi obligațiile scadente. Creșterea lichidității imediate în 2009 față de 2008 cu 75,75% este determinată de creșterea disponibilităților (cu 83,35%) într-o măsură mai mare decât datoriile pe termen scurt. Această creștere este urmată de o scădere semnificativă, respectiv cu 93,11% în anul 2010 față de 2009 atunci când rata înregistrează valoarea de RLI 2010 = 0,04. Această scădere a fost determinată de scăderea disponibilităților (cu 90,22%), cât și creșterii datoriilor pe termen scurt (cu 20,58%). Se observă că în anul 2010 întreprinderea nu a mai dispus de suficient numerar și nici nu a putut converti o parte din active în monedă pentru a-și onora obligațiile ajunse la scadență. Dacă această situație va continua întreprinderea va intra în stare de încetare a plăților, a lipsei de lichiditate, adică începutul etapei de prefaliment. Evoluția ratelor de lichiditate este redată grafic în figura 3.2: Figura 3.2. Evoluția ratelor de lichiditate Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale În concluzie în toate cele trei perioade analizate nivelul ratelor de lichiditate se încadrează în limitele considerate normale, conform literaturii de specialitate excepție făcând lichiditatea redusă care depăsește considerabil nivelul acceptat. De asemenea, se observă din figura 3.2. evoluția fluctuantă a tuturor indicatorilor. Deși situația întreprinderii nu este alarmantă întrucât nivelul lichidității generale și al lichidității reduse se regăsesc în limitele normale, trebuie adoptate măsuri pentru menținerea și creșterea lichidității, acolo unde este cazul, în perioadele următoare. Dacă analiza lichidității are în vedere solvabilitatea pe termen scurt, ratele de solvabilitate vizează solvabilitatea pe termen lung și evidențiază măsura în care activul total este suficient pentru plata datoriilor. Determinarea ratelor de solvabilitate este prezentată în tabelul 3.3. :

Tabelul 3.3. Calculul ratelor de solvabilitate

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Solvabilitatea generală a întreprinderii este caracterizată printr-o rată mai mare decât 1,66 în fiecare din perioadele analizate, ceea ce elimină oarecum, riscul de insolvabilitate. Observăm o ușoară creștere în fiecare an, rata solvabilității pe termen lung este expresia relativă a situației nete pozitive, care garantează solvabilitatea firmei în fața creditorilor. Conform datelor din tabelul 3.3. se observă că rata solvabilității pe termen lung în perioada de analiză 2008-2010 s-a încadrat în valorile normale mai mari decât 1,5 (RSTL2008 = 5,27; RSTL2009 = 5,70; RSTL2010 = 5,95) și exprimă capacitatea întreprinderii de a achita datoriile totale. Evoluția pozitivă a acestei rate a fost determinată de evoluția negativă a datoriilor totale. Astfel, în anul 2009 față de 2008 activul a crescut cu 0,37%, în timp ce datoriile totale au scăzut cu 7,08%, conducând la creșterea solvabilității; în timp ce în anul 2010 activul a scăzut cu 0,07% față de 2009, dar și datoriile au scăzut cu 4,24%, ceea ce a dus la creșterea ratei de solvabilitate generală cu 4,38%. Rata solvabilității patrimoniale reprezintă gradul în care unitățile patrimoniale pot face față obligațiilor de plată. Ea este considerată bună când rezultatul obținut depășește 30%, indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului. Conform datelor din tabelul 3.3. solvabilitatea patrimonială înregistrează o evoluție ascendentă prin două creșteri consecutive: în anul 2009 solvabilitatea crește cu 1,25% față de anul 2008, iar în 2010 cu un procent de aproximativ 1,23% față de anul 2009. Evoluția ratelor de solvabilitate este redată grafic în figura 3.3:

Figura 3.3. Evoluția ratelor de solvabilitate Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale

Totodată este necesară și analiza gradului de îndatorare care caracterizează situația îndatorării societății în raport cu resursele acesteia, precum și resursele de finanțare rezultate din însăși activitatea întreprinderii. Literatura de specialitate consideră că valorile favorabile ale gradului de îndatorare general sunt cele mai mici decât 1. Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creditorii săi, iar dacă este subunitar, banca va acorda în continuare împrumuturi în condiții de garanție sigură. Când raportul înregistrează valoarea 2 apare riscul de insolvabilitate. Tabelul 3.4. Calculul gradului de îndatorare

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare annual În cazul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A. conform datelor din tabelul 3.4. putem observa faptul că gradul de îndatorare general înregistrează valori considerate favorabile ( GL2008 = 0,23; GL2009 = 0,21; GL2010 = 0,20 ). În perioada analizată valorile gradului de îndatorare sunt subunitare și arată dependența redusă a întreprinderii față de creditorii săi, precum și existența unui risc redus de nerambursare de către întreprindere a obligațiilor asumate mai ales în anul 2010 atunci când se înregistrează valoarea cea mai scăzută. Scăderea cu 8,7% în 2009 față de 2008 și cu 4,76% în 2010 față de 2009 a fost determinată de scăderea datoriilor totale cu 7,08% și creșterea capitalurilor proprii cu 2,14% în 2009 față de 2008, și respectiv de scăderea cu 4,24% a datoriilor totale și creșterea cu 0,75% a capitalurilor proprii în 2010 față de 2009. După cum reiese din calcule, precum și din reprezentarea grafică (figura 3.4.) observăm că această rată este în continuă scădere, scădere ce se accentuează în anul 2010 când datoriile totale scad iar capitalul crește considerabil.

În ceea ce privește gradul de îndatoare financiară se observă din tabelul 3.4. că acesta a înregistrat valori destul de reduse (RDf 2008= 0,13; RDf2009 = 0,11; RDf2010 = 0.09). În cadrul perioadei supuse analizei gradul de îndatoare financiară este subunitar, iar valorile întreprinderii sunt mai mici decât 0,5; ceea ce înseamnă că întreprinderea poate beneficia în continuare de credite pe termen lung. Acest indicator ne arată faptul că gradul de îndatorare financiară a scăzut în 2009 față de 2008 cu un procent de aproximativ de 15,38% ca urmare a scăderii datoriilor financiare (cu 13,66%) și a unei creșteri destul de reduse a capitalurilor permanente (cu 0,06%). Gradul de îndatorare financiar a înregistrat nivelul cel mai redus în anul 2010 de 0,09% , ca urmare a unei scăderi de 18,18% în 2010 față de 2009.

Evoluția gradului de îndatorare este redată grafic în figura 3.4.:

Figura 3.4. Evoluția gradului de îndatorare Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale

Valorile favorabile ale ratei independenței financiare trebuie să fie mai mari decât 0,5%. În cazul nostru conform datelor din tabelul 3.4. se înregistrează următoarele valori (RIF2008 = 0,86; RIF2009 = 0,88; RIF = 0,90), ceea ce demonstrează faptul că se încadrează în valorile optime, iar întreprinderea este independentă financiar și arată de asemenea o situație favorabilă. Remarcăm o evoluție pozitivă a ratei independenței financiare evidențiată printr-o creștere cu 2,32% în 2009 față de 2008, datorată creșterii cu 2,14% a capitalurilor proprii și a capitalurilor permanente cu aproximativ 0,06%. În anul 2010 întreprinderea înregistrează valoarea cea mai mare a ratei independenței financiare, astfel capitalurile proprii au o pondere mai mare în capitalurile permanente. Ponderea CBTS (credite bancare pe termen scurt) în cadrul datoriilor totale ale întreprinderii este destul de mică și înregistrează valori supraunitare, ceea ce înseamnă că întreprinderea nu a apelat la credite bancare bancare pe termen scurt decât într-o proporție foarte mică. Nivelul indicatorului crește cu un procent de aproximativ 8,33% în anul 2009 față de anul 2008, urmând ca în anul 2010 nivelul acestuia să se mențină constant. Ca orice întreprindere, Navrom este supusǎ riscurilor, dar cel mai important este riscul de faliment care poate fi generat de insolvabilitate. De aceea, este necesarǎ cunoașterea în permanențǎ a nivelului de solvabilitate și de lichiditate înregistrat de cǎtre întreprindere în scopul protejǎrii acesteia de eventualele riscuri care pot surveni. În ceea ce privește lichiditatea companiei C.N.F.R. Navrom S.A. situația nu este una alarmantă deoarece aceasta cu toate că aceasta prezintă o lichiditate cu valori destul de scăzute îi permite să își achite datoriile pe termen scurt. Partea negativă este faptul că ratele de lichiditate prezintă o evoluție descrescătoare, prin urmare trebuie adoptate măsuri de creștere a acesteia. Solvabilitatea prezintă o evoluție ascendentă și este menținută la un anumit nivel, ceea ce conduce la o capacitate a întreprinderii de a-și onora obligațiile de platǎ pe o anumitǎ perioadǎ de timp și de a-și asigura astfel echilibrul financiar pentru ca aceasta să nu fie nevoită să apeleze ca împrumuturi, ceea ce ar conduce la creșterea gradului de îndatorare.

3.4. Diagnosticul rentabilității

Într-o economie deschisă și concurențială, urmărirea permanentă a rentabilității constituie o regulă. Prin rentabilitate se întelege capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent financiar din activitățile desfășurate. Pentru întreprindere aceasta este condiția supraviețuirii și dezvoltării . Rentabilitatea ocupă un loc important în cadrul analizei performanțelor unei entități și constituie un indicator de referință în orientarea deciziilor. Rentabilitatea este categoria economică care exprimă capacitatea întreprinderii de a obține profit, ceea ce reflectă performanța acesteia. Obiectivul major al întreprinderii este atât mărirea averii participanților la viața întreprinderii (acționari, salariați, creditori) cât și creșterea valorii acesteia în scopul asigurării propriei dezvoltări. Realizarea acestui obiectiv este condiționată de desfășurarea unei activități rentabile, care să permită renumerarea factorilor de producție și a capitalurilor utilizate .

3.4.1. Ratele de rentabilitate

Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă cadrul în care fiecare tip de capital al întreprinderii (propriu și împrumutat) aduce profit. Din categoria indicatorilor economico-financiari rata rentabilității reprezintă unul dintre cei mai sintetici indicatori întrucât se reflectă în rezultatul activității din toate stadiile circuitului economic (aprovizionare, producție, vânzări și încasare) . Măsurarea rentabilității întreprinderii este realizată cu ajutorul unui sistem de rate de eficiență, determinate ca raport, între efectele economice și financiare obținute (acumularea brută, profitul, dividend etc.) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.). Principalele rate de rentabilitate ce pot fi calculate la nivelul unei întreprinderi sunt: ratele de rentabilitate comercială, ratele de rentabilitate economică și ratele de rentabilitate financiară. A. Ratele de rentabilitate comercială sau ratele marjelor beneficiare reflectă randamentul, aportul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului economico-financiar, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată . În literatura de specialitate și în practica economică sunt abordate și analizate mai multe variante de rate ale rentabilității comerciale, în funcție de specificul întreprinderii și de scopul analizei. 1. Rata marjei comerciale (RMC), este utilizată în special de întreprinderile cu activitate comercială și pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate și apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii de vânzare. Pentru determinarea nivelului acestui indicator poate fi folosită relația : RMC = . 2. Rata excedentului brut de exploatare sau rata EBE (REBE) exprimă capacitatea activității de exploatare de a degaja profit și măsoară nivelul excedentului brut de exploatare, independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor excepționale . REBE = . 3. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării (RRE) pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial . RRE = . 4. Rata marjei nete (RRNE) exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței. RRNE = . 5. Rata marjei brute de autofinanțare (RMBA) măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltatea și/sau renumerarea acționarilor săi. RMBA=, unde CAF este capacitatea de autofinanțare. 6. Rata marjei asupra valorii adăugate (RMVA) măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri și cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogăție creată (dacă se exprimă procentual) RMVA = .

B. Ratele de rentabilitate economică Ca definiție , rata rentabilității economice reflectă raportul dintre un rezultat economic și mijloacele consumate pentru obținerea acestuia. Avantajele induse de rata rentabilității economice în câmpul analitic se datorează faptului că ea este independentă de structura financiară, politica fiscală a statului prin care se impozitează profitul, precum și de elementele excepționale. Aceste rate măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități productive a întreprinderii. Se poate face o anumită distincție între ratele de rentabilitate (raport între rezultate și capitaluri alocate) și ratele de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri) . Rata rentabilității economice trebuie să îndeplinească următoarele condiții :

rata rentabilității economice trebuie să fie mai mare decât rata inflației pentru a asigura menținerea valorii sale;

în termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să renumereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii);

de asemenea, rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

Literatura de specialitate oferă mai multe modalități de calcul a ratei rentabilității economice: a) Rentabilitatea de exploatare sau rata rentabilității activului în limbajul anglo-saxon; de aceea ea se prescurtează prin ROA (return on assets, unde assets=activ) și se determină astfel : ROA = , unde s-a notat cu : TA – total activ.

b) Rata excedentului brut de exploatare (REBE) este rezultatul acțiunii a doi factori – rate componente și se determină astfel :

REBE = , unde s-a notat cu: EBE-excedentul brut al exploatării, TA- total activ.

c) Rentabilitatea economică a capitalurilor investite (Re) se determină cu ajutorul următoarei formule:

Re = = , unde s-a notat cu: EBE-excedentul brut al exploatării; NFR- necesarul de fond de rulment; Disp-disponibilități bănești . Capitaluri investite se mai numesc și activ economic.

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), referitoare la aceeași întreprindere. De asemenea, rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată recupera integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității. În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să renumereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat “furnizorii” de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii). Dacă rata inflației nu depășește 10 % (cazul României), atunci rata nominală (rn) este, dupa formula lui Fisher, suma dintre rata reală (rr) și rata inflației (ri) : rn= rr+ri , de unde rr = rn – ri . d) Rentabilitatea economică ca medie aritmetică ponderată a rentabilităților capitalurilor atrase de la investitori. Investitorii de capitaluri în cadrul întreprinderii se reduc la două mari categorii: acționarii și creditorii, astfel, rentabilitatea economică poate fi estimată pornind de la rentabilitățile obținute de aceștia. Ca atare, aceasta poate fi calculată ca o medie ponderată a rentabilității capitalurilor proprii, respectiv a celor împrumutate. Ponderile reprezintă proporția fiecărui tip de capital în totalul capitalurilor atrase de întreprindere pentru finanțarea activităților sale.

Rec = Rfin * + R d * .

unde : Rfin = rentabilitatea financiară; Rec = rentabilitatea economică; Rd = rata medie de dobândă (rentabilitatea capitalurilor investite de creditori în întreprindere).

C. Ratele de rentabilitate financiară În orice economie, obiectivul principal al întreprinderii constă în maximizarea avuției acționarilor săi. Astfel, se poate considera că eforturile întreprinderii trebuie să fie orientate prioritar spre asigurarea unei rentabilități înalte pentru furnizorii capitalurilor proprii, adică, acționarii. Rentabilitatea financiară reflectă acest punct de vedere, iar pe baza acesteia sunt renumerați acționarii prin plata dividendelor și prin majorarea rezervelor, ceea ce semnifică o creștere a bogăției acționarilor. Rentabilitatea financiară constituie un indicator de bază ce caracterizează performanțele întreprinderilor, indicator care se află sub directa incidență a politicii comerciale (rentabilitatea comercială), a eficienței capitalului angajat (rentabilitatea economică) cât și a politicii financiare a întreprinderii. a) Rata rentabilității financiare sau rata de rentabilitate a capitalurilor investite de proprietari (Rrf) reflectă eficiența utilizării capitalului propriu al întreprinderii. Rata rentabilității financiare se prescurtează în literatura anglo-saxonă prin ROE (return on equity, unde equity= capital proriu). Aceasta trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii pentru a face acțiunile firmei mai atractive și pentru a crește cursul lor bursier. Această rată este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării societății și este egală cu raportul : Rrf =. Pentru întreprinderile cotate la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora, determinat de câștigul de capital prin creșterea cursului acțiunilor și de dividendele ce revin per acțiune. Pentru a măsura reacția bursieră (a pieței financiare), în funcție de rentabilitatea financiară, se poate calcula un indicator reprezentativ, numit coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price earning ratio) . PER = . În timp ce cursul bursier este o măsură externă a performanței întreprinderii, profitul per acțiune este expresia directă a profitabilității întreprinderii. De aceea, vom întâlni adesea, ca indicator de analiză financiară profitul per acțiune (EPS = earnings per share). Acest indicator oferă informații utile în special pentru acționarii majoritari care sunt interesați de rentabilitatea pe termen lung. EPS = . b) Rata de rentabilitate globală a ansamblului de capitaluri investite în întreprindere (Rrg) reprezintă rata de rentabilitate a ansamblului capitalurilor atrase de aceasta de la proprietarii și creditorii săi. Se estimează prin raportarea profiturilor ce revin proprietarilor, respectiv creditorilor la suma capitalurilor atrase de aceștia și se determină astfel : Rrg = . c) Rata de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori (RRCÎ) presupune raportarea rezultatului distribuit creditorilor întreprinderii la suma capitalurilor împrumutate de la aceștia, pe durata exercițiului financiar. RRCÎ = . d) Rata rentabilității financiare înainte de impozitare (Rf i imp) se determină astfel :

Rf i imp= .

3.4.2. Analiza factorială a rentabilității

Analiza factorială a rentabilității presupune descompunerea ratelor de rentabilitate pe factorii de influență a acestora. Acest tip de analiză a fost pus in practică de către Du Pont Company, de aici venind și denumirea de sistemul de rate Du Pont. Analiza constă în identificarea principalilor factori ce influențează direct sau indirect rentabilitatea întreprinderii și integrarea mărimii lor într-un sistem de rate ce condiționează nivelul acesteia. Descompunerea ratelor de rentabilitate evidențiază influența a doi factori: -un factor cantitativ (marja de acumulare); -un factor calitativ (rotația capitalurilor, structura financiară).

Descompunerea factorială a rentabilității economice

Rec = * * .

Această descompunere este utilizată în cazul în care managerul societății comerciale dorește îmbunătățirea rentabilității printr-o mai bună gestiune a necesarului de fond de rulment și a marjei din exploatare. Primul factor reprezintă marja din exploatare realizată de întreprindere, influențată substanțial de mărimea cheltuielilor de exploatare. Ce de-al doilea factor este rata de rotație a NFR (necesarul de fond de rulment) în cifra de afaceri și evidențiază de câte ori poate fi acoperit necesarul de fond de rulment al întreprinderii prin intermediul cifrei de afaceri. Ultimul factor este o rată de structură a activului economic, a cărei mărime poate fi influențată și de managementul firmei, însă în mare măsură depinde de caracteristicile activităților desfășurate de întreprindere. În cazul în care managerul dorește să realizeze gestiunea activităților întreprinderii pe baza contului de rezultate, descompunerea ratei de rentabilitate economică se va realiza în felul următor: Rec=**

Primul factor al relației reprezintă rata marjei asupra valorii adăugate, cel de-al doilea factor evidențiază ponderea valorii adăugate realizate de întreprindere în totalul cifrei de afaceri obținute. Ultimul factor este rata de rotație a activului economic prin cifra de afaceri realizată de întreprindere. Atunci când se dorește să se analizeze productivitatea investițiilor strategice concretizate în activele imobilizate pe care întreprinderea le deține, descompunerea ratei de rentabilitate economică este următoarea: Rec = **.

Analiza primului factor a fost facută anterior. Cel de-al doilea factor reprezintă productivitatea activelor imobilizate ale întreprinderii, iar ultimul este ponderea investițiilor strategice în totalul activului economic al întreprinderii.

Descompunerea factorială a rentabilității financiare

Analiza factorială a rentabilității financiare este similară cu cea a rentabilității economice, descompunerea acesteia pe factori urmărind scoaterea în evidență a indicatorilor ce îi determină mărimea și evoluția. Ca și rentabilitatea economică, analiza rentabilității capitalurilor proprii pornește de la rezultatele obținute de întreprindere prin utilizarea capitalurilor atrase și poate fi descompusă pe componente astfel :

Rfin = ** = rata marjei nete de acumulare ∙ rotația activului total prin cifra de afaceri ∙ rata globală de îndatorare. Adică, Rfin = Rec ∙ Rata globală de îndatorare. Rentabilitatea financiară este influențată de structura capitalurilor atrase de întreprindere pentru finanțarea activităților sale. Rata rentabilității financiare poate fi descompusă și altfel :

Rrf = **. (rata marjei nete) (rotația capitalurilor) (structura capitalurilor) Prin această descompunere se evidențiază dependența rentabilității financiare de rata marjei nete de rentabilitate, de rotația capitalurilor și de structura finanțării (în timp) a investițiilor întreprinderii. Deși pare surprinzător, o creștere a rentabilității financiare poate fi determinată (în anumite condiții) de creșterea îndatorării.

3.5. Diagnosticul rentabilității în cadrul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A.

Pentru o reflectare adecvată a performanțelor comerciale, economice și financiare ale întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A. este necesar calculul ratelor de rentabilitate pe baza datelor din situațiile financiare anuale ale firmei.

Ratele de rentabilitate comercială

Vom începe cu determinarea ratelor de rentabilitate comercială, pentru care este necesar calculul următoarelor solduri intermediare de gestiune prezentate în tabelul 3.5: Tabelul 3.5. Calculul soldurilor intermediare de gestiune

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Interpretarea indicatorilor din tabelul 3.5. ne conduce la următoarele concluzii: Cifra de afaceri a înregistrat o evoluție fluctuantă, astfel a înregistrat o scădere cu 21,9% în anul 2009 și o creștere de 19,04% în anul 2010. În anul 2009 cifra de afaceri a întreprinderii a scăzut ca urmare a diminuării producției vândute cu un procent de aproximativ 21,78% față de anul 2008, cât și a scăderii veniturilor din vânzarea mărfurilor cu 63,67%, prin urmare întreprinderea și-a diminuat activitatea de producție. Societatea desfășoară pe lângă activitate de producție și activitate comercială, astfel calculul marjei comerciale este necesar. Cele trei perioade de analiză s-au finalizat cu o marjă comercială pozitivă care semnifică faptul că operațiunile de vânzare și cumpărare desfășurate de întreprindere au determinat obținerea unui rezultat favorabil pentru societate. Valorile înregistrate se înscriu într-o tendință ascendentă pe tot parcursul perioadei analizate. Creșterile semnificative ale marjei comerciale, cu 531,75% în anul 2009 față de anul 2008 și cu 472,81% în anul 2010 față de anul 2009, sunt generate de creșterea foarte mare a vânzărilor de mărfuri, cât și de diminuarea cheltuielilor cu mărfurile. În anul 2009 cheltuielile cu mărfurile s-au diminuat cu 65,56% față de perioada precedentă ceea ce a dus la creșterea marjei comerciale, respectiv a adaousului comercial aferent vânzărilor de mărfuri. De asemenea, creșterea marjei comerciale din anul 2010 a fost generată de creșterea vânzărilor de mărfuri (cu 115,52%) într-o proporție mai mare decât cea a cheltuielilor cu mărfurile (cu 94,70%). Valoarea adăugată reprezintă o acumulare de mijloace bănești din care se realizează remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii. Tendința de creștere a valorii adăugate este un semn de prosperitate pentru întreprindere, întrucât crește plusul de valoare rezultat din activitatea de producție și de comercializare a întreprinderii. Acest indicator redă mai clar performanța înregistrată de întreprindere plusul de valoare creat în activitatea de exploatare. Se observă valoarea maximă înregistrată în anul 2010, valoare înregistrată după două creșteri consecutive de 5,23% în anul 2009 și de 11,68% în anul 2010. Creșterile s-au datorat diminuării consumurilor de la terți din anul 2008 cu 35,70% față de 2009 și 19,48% față de 2010. EBE reprezintă resursele obținute de întreprindere din activitatea de exploatare, fiind surplusul de trezorerie generat de operațiunile de exploatare propriu-zise. EBE înregistrează valori fluctuante, generând o scădere a resursele de trezorerie cu aproximativ 14,20% în anul 2009 față de anul 2008, cât și o creștere cu 8,21% în 2010 față de 2009). Valoarea din 2009 se datorează în principal creșterii valorii adăugate cu 5,23% în 2009 față de 2008, într-o proporție mai mică decât cresc cheltuielile cu personalul (cu 124,68% în 2009 față de 2008) și cheltuielile cu impozitele și taxele și vărsămintele asimilate care au înregistrat o creștere de 113,82% în anul 2009. În anul 2010 se observă o ușoară amelioare a EBE, evidențiată printr-o creștere cu 8,21% față de anul 2009. Acest lucru s-a datorat creșterii valorii adăugate cu 11,68% față de anul 2009 și scăderii cheltuielilor cu impozitului pe profit, dar nu și cheltuielilor de personal; acestea din urmă înregistrează o creștere generată de angajarea unui număr mare de muncitori direct productivi.

Producția exercițiului prin cele trei elemente componente are un caracter eterogen, însă cu toate acestea ea evidențiază volumul total de activitate al unei perioade pentru o întreprindere care desfășoară numai activitate de producție, fiind mai cuprinzătoare decât cifra de afaceri. Producția exercițiului a înregistrat o evoluție fluctuantă asemănătoare cu cea a cifrei de afaceri (scădere cu 21,92% și creștere cu 19,05%). Acest lucru se datorează faptului că ambii indicatori au producția vândută ca principală componentă. Producția exercițiului a mai fost influențată și de producția imobilizată care în anul 2009 a reprezentat aproximativ 0,19% din producția exercițiului. Producția exercițiului nu a fost influențată de producția stocată întrucât aceasta a fost nulă în toate cele trei perioade. Exercițiul financiar aferent anului 2009 se caracterizează printr-o diminuare a producției exercițiului generată de diminuarea producției vândute și a producției imobilizate.

Calculul EBE se realizează în tabelul următor (tabelul 3.6.):

Tabelul 3.6. Calculul EBE

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din contul de profit si pierdere Rezultatul/profitul exploatării reprezintă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, independent de politicile: financiară, de dividend și fiscală. Cu toate că rezultatul aferent exploatării înregistrează valori pozitive, tendința generală este diminuare a acestuia. Astfel, perioada analizată s-a caracterizat printr-o diminuare a rezultatului de exploatare cu 31,94% în 2009 față de 2008 și, respectiv, 72,44% în 2010 față de 2009; acest aspect s-a înregistrat deoarece ritmul de creștere a veniturilor de exploatare a fost mai puțin rapid decât ritmul de creștere a cheltuielilor de exploatare. Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Rezultatul net al exercițiului este pozitiv însă valorile înregistrate de acesta se înscriu într-o evoluție descendentă. Prima diminuare din anul 2009, cu 35,29% față de perioada precedentă (2008), este generată de diminuarea într-un ritm mai rapid a veniturilor totale (cu 21,3%) față de diminuarea cheltuielilor totale (cu 20,71%), iar cea de-a doua diminuare, are loc pe fondul creșterii impozitului pe profit cu 0.06 în anul 2010 față de anul 2009. Scăderea veniturilor totale poate fi explicată prin întârzierea demarării noilor lucrări și proiecte ale întreprinderii, iar cheltuielile totale s-au diminuat deoarece au scăzut costurile indirecte în urma unor restructurări care au avut loc la nivelul întreprinderii, cum ar fi cederea unor clădiri de birouri. Cele două valori descrescătoare ale rezultatului net al exercițiului pot fi și consecința gestionării necorespunzătoare a activității întreprinderii, astfel, aceasta trebuie să își restabilească situația financiară prin fonduri proprii și de asemenea, să depisteze deficitele sale și să le remedieze. Rezultatul net este indicator care interesează cel mai mult pe acționari deoarece aceștia pot evalua politicile economico-financiare luate de managementul firmei. Un alt indicator important care se determină pe baza contului de rezultate este capacitatea de autofinanțare (CAF). Calculul CAF este realizat în tabelul 3.7.:

Tabelul 3.7. Calculul capacității de autofinanțare

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Aceasta reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a întreprinderii după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență. După cum se poate observa din tabelul 3.7. CAF are valori pozitive pe toată perioada supusă analizei, ceea ce semnifică o situație foarte bună pentru întreprindere deoarece ea prezintă capacitatea de a realiza un echilibru financiar. De asemenea, se observă evoluția fluctuantă a capacității de autofinanțare, a scăzut cu 10% în 2009 față de 2008 și a crescut cu 8,20% în anul 2010 față de 2009. Scăderea capacității de autofinanțare în anul 2009 este determinată în primul rând de scăderea EBE cu 14,20%. Creșterea din anul 2010 (se datorează în principal creșterii profitului net) semnifică o creștere a resurselor suplimentare rezultate din activitatea globală a întreprinderii care pot fi utilizate pentru finanțarea întreprinderii, după distribuirea dividendelor către acționari. Creșterea este nesemnificativă, iar în acest caz nu putem vorbi de o creștere a eficienței întreprinderii ci doar de o menținere a acesteia.

În tabelul de mai jos (tabelul 3.8.) este realizat calculul ratelor de rentabilitate comercială pe baza datelor din situațiile financiare anuale. Prin urmare, evoluția ratelor de rentabilitate comercială se prezintă în felul următor:

Tabelul 3.8. Calculul ratelor de rentabilitate comercială

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale

1. În cazul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A. există o marjă comercială pozitivă, ceea ce implică luarea unor măsuri de creștere a costurilor mărfurilor vândute. Evoluția ratei marjei comerciale este descendentă în cadrul perioadei analizate, astfel, scăderea ratei din anul 2009 cu 98,42% și atingerea valorii de 0,05 se datorează în principal, practicării de către întreprindere a unui adaos comercial mai mic decât în anul 2008 pentru a nu-și diminua vânzările, în condițiile în care mărfurile au fost achiziționate la un cost mult mai mare. Anul 2010 este caracterizat de o marjă comercială în scădere însoțită de o puternică creșterea a vânzărilor (CA), situație ce semnifică faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață. 2. Rata EBE a înregistrat o evoluție fluctuantă (28% în anul 2008, 31% în 2009 și 28% în 2010). Creșterea ratei în anul 2009 față de 2008 cu 10,71% a fost determinată de diminuarea cifrei de afaceri în 2009 (cu 21,9%) într-o proporție mai mare decât cea a EBE (cu 14,21%) în 2009. Valorile înregistrate de rata EBE reflectă posibilitatea de reînnoire rapidă a echipamentelor de exploatare a întreprinderii. Ameliorarea din anul 2009 exprimă o creștere a productivității. 3. Rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial. În anul 2008 această rată înregistrează valoarea cea mai ridicată de 6,10% din cadrul perioadei de analiză, urmând ca în anul 2009 să scadă cu 12,95% față de 2008, iar în anul 2010 să se înregistreze o scădere mult mai mare cu 76,83% față de anul 2009. Aceste scăderi se datorează faptului că în perioada 2008-2010 cheltuielile de exploatare și amortizările au crescut, ducând la reducerea ratei marjei nete de exploatare. 4. Din datele de mai sus se observă că în anul 2008 rata marjei nete a fost de 4,84% , deoarece, ponderea rezultatului net în totalul cifrei de afaceri este relativ scăzută. În anul 2009, aceasta a scăzut cu 17,14% față de 2008, având o valoare de 4,01%. Această scădere se datorează faptului că atât cifra de afaceri, cât și rezultatul net s-au diminuat într-un ritm alert. În anul 2010 rata marjei nete a fost de 1,19%, cunoscând astfel o diminuare cu 70,32% față de 2009. 5. Rata marjei brute de autofinanțare înregistrează în cadrul perioadei analizate valori pozitive aproape constante (RMBA2008 = 0,16; RMBA2009 = 0,19; RMBA2010 = 0,17). Conform acestor valori întreprinderea are capacitatea să își continue dezvoltarea și să-și renumereze acționarii deoarece există un surplus de resurse de care aceasta dispune, capacitatea de autofinanțare înregistrând valori pozitive. 6. Pe parcursul intervalului analizat rata marjei asupra valorii adăugate a înregistrat valori destul de mari, însă au fost într-o continuă descreștere.

Ratele de rentabilitate economică

Datorită faptului că ratele de rentabilitate economică utilizează drept efect un indicator de rezultat, acestea, înregistrează valori descrescătoare, mai puțin în ultimul exercițiu financiar. Altfel spus, în perioada 2008-2009 tendința de renumerare a capitalului investit în activitatea întreprinderii este descrescătoare.

Evoluția ratelor de rentabilitate economică este redată grafic în figura 3.5:

Figura 3.5. Evoluția ratelor de rentabilitate economică Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Din figura 3.5. se observă rentabilitatea de exploatare care a înregistrat valori pozitive, descrescătoare (3,3% în 2008, 2,2,% în 2009 și 0,62% în 2010), situație mai puțin favorabilă pentru întreprindere. Descreșterea ratei rentabilității în perioada supusă analizei a fost în principal determinată de scăderea rezultatului exploatării (cu 31,93% în 2008 și cu 72,43% în 2010), cât și de evoluția oscilantă a activului total care în anul 2009 a crescut într-o proporție destul de redusă, cu 0,37% față de 2008, spre deosebire de anul 2010 când a suferit o scădere cu 0,07% față de anul 2009. Evoluția ratei excedentului brut de exploatare este similară cu cea a ratei rentabilitații de exploatare, întrucât ambele au fost determinate de evoluția activului total. Spre deosebire de ROA, rata EBE înregistrează o creștere în anul 2010 determinată de evoluția pozitivă a EBE, care a crescut cu aproximativ 8,21% față de anul 2009. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite înregistrează în 2009 o scădere cu 16,86% față de anul precedent datorită scăderii într-o proporție mai accentuate a EBE (au scăzut cu 14,20% față de 2008) decât creșterii capitalurilor investite ( au crescut cu 3,18% față de 2008). În anul 2010 se înregistrează o ușoară tendință de creștere a rentabilității față de anul 2009, situație mai favorabilă pentru întreprindere, deoarece se înregistrează o creștere a EBE cu 8,21%. Dacă se compară rata rentabilității economice a capitalurilor investite a firmei C.N.F.R. Navrom S.A. cu rata medie a dobânzii pe piața bancară, conform datelor furnizate de Banca Națională a României (rata medie a dobânzii în 2008 a fost de 10,25%, în 2009 de 8% și în 2010 de 6,25%), se constată că nivelul ratei rentabilității întreprinderii este inferior nivelului ratei dobânzilor pe piața bancară în anul 2008, respectiv 2009, deci firma analizată a înregistrat pierderi în această perioadă. Numai în anul 2010 se constată o ameliorare a situației întreprinderii când nivelul rentabilității de 7,70% este mai mare decât rata dabânzilor (6,25%).

Ratele de rentabilitate financiară

Tabelul 3.9. Calculul ratelor de rentabilitate financiară

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Rata rentabilității financiare se caracterizează printr-un trend descrescător, având următoarele valori: 3,30% în 2008, 2,09% în 2009 și 0,73% în 2010. Descreșterea acestei rentabilități în perioada 2008-2010 a fost determinată de scăderea în fiecare an a rezultatului net (cu 35,28% în 2009 și cu 64,66% în 2010). Având în vedere tendința descrescătoare înregistrată de rata rentabilității financiare se deduce faptul că managerii întreprinderii au gestionat defectuos capitalul de risc încredințat de către acționari, de asemenea se evidențiază o valorificare inferioară a capitalurilor proprii. Din perspectiva întreprinderii, raportul privind rata de rentabilitate a capitalurilor investite de creditori reprezintă rata de dobândă medie plătită de întreprindere la creditele contractate. Deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile implică pentru întreprindere costuri mai mici cu creditele contractate prin economia de impozit realizată de firmă. Se observă că această rată are o evoluție fluctuantă întrucât înregistrează o scădere aproape nesemnificativă cu 1,02% în anul 2009, urmând ca în anul 2010 aceasta să crească cu 23,63% față de anul 2009. Rentabilitatea financiară înainte de impozitare a înregistrat o evoluție descrescătoare având o scădere în 2009 față de 2008 cu 36,67% și în 2010 față de 2009 cu 85,65%. Diminuările consecutive din anul 2009, respectiv 2010, ale acestui indicator au fost determinate de scăderea rezultatului curent înainte de impozitare într-o măsură mai mare decât au crescut capitalurile proprii. În concluzie cu ajutorul acestor rate se poate elabora un diagnostic al rentabilității întreprinderii, ce prezintă o deosebită importanță, întrucât oferă informații asupra situației trecute și prezente, realizând premise utile pentru viitorul afacerii, fiind util atât acționarilor cât și creditorilor.

Capitolul 4. Diagnosticul riscului

Realizarea diagnosticului financiar nu se poate realiza doar prin luarea în calcul a rentabilității, întrucât se impune în mod obligatoriu luarea in considerație și a riscului, după cum analiza riscurilor este dependentă de analiza rentabilității. Altfel spus, echilibrul financiar este asigurat atâta timp cât rentabilitatea degajată de o entitate compensează riscul asumat. Riscul fiind astfel măsura câștigului.

4.1. Definirea, identificarea și tipologia riscului

Noțiunea de risc este inseparabil legată de cea a rentabilității. Rezultatul întreprinderii este supus evenimentelor neprevăzute care însoțesc activitatea sa în toate domeniile. Riscul activității economice nu este decât incapacitatea întreprinderii de a-și adapta în continuu costul și de a se adapta la mediu. Pe parcursul desfășurării activității o întreprindere este supusă mai multor riscuri. Literatura de specialitate prezintă clasificarea riscurilor pe trei tipuri, și anume: riscul economic sau de exploatare, riscul financiar și riscul de faliment. Din punct de vedere al complexității riscurilor specialiștii au realizat un domeniu distinct pentru analiza și studiul acestora, și anume managementul riscului care presupune următoarele etape : identificarea riscului, analiza și evaluarea riscului, determinarea intervențiilor prioritare pentru limitarea riscului și tratamentul acestuia. Riscul poate fi generat de numeroase cauze, cum ar fi: specificul activității întreprinderii, acțiunile neloiale ale concurenților, existența unui management necorespunzător, cât și datorită unor împrejurări de forță majoră (calamități naturale, incendii). Riscurile pot fi generate intern, de activitatea desfășurată și extern, de mediul economic. Identificarea surselor riscului se poate realiza prin: analiza de sensibilitate, care permite defalcarea profitului întreprinderii pe principalii factori de risc ce condiționează nivelul acestuia (de exemplu mărimea pieței pe care concurează întreprinderea) și prin metoda scenariilor, care presupune efectuarea de estimări punctuale ale variației rezultatelor întreprinderii de la posibilitățile de evoluție a economiei . Variabilitatea profitului este în legătură directă cu cererea pentru produsele firmei, adică cu variabilitatea vânzărilor (a cifrei de afaceri). Pe lângă aceasta se mai adaugă și incertitudinea privind nivelul prețurilor produselor fabricate și al costurilor materialelor sau serviciilor folosite în procesul de producție. O sintetizare a surselor variabilității profitului este prezentată în figura următoare:

Figura 4.1. Sursele variabilității profitului Sursa: Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M., 2003, pagina 268.

4.2. Modalități de măsurare și eliminare a riscului

Analiza riscului la nivelul unei întreprinderi este destul de complexă, acesta fiind rezultatul impactului tuturor tipurilor de riscuri ce acționează în activitatea întreprinderii. Pentru determinarea impactului riscului asupra activității întreprinderii sunt folosite o serie de metode de măsurare a acestuia în funcție de orizontul de timp. Metodele cele mai folosite de aproximare a riscului sunt: arborele convențional sau stocastic, simularea Hertz sau tehnica Monte Carlo. Evaluarea riscului unei întreprinderi ca indicator stocastic presupune de fapt cuantificarea variabilității profitului previzionat. Estimarea variației acestuia și a valorilor posibil de atins constituie o modalitate de determinare a riscului, așa cum se întâmplă și în cadrul analizei de sensibilitate. Modelulul analizei de tipul arborelui de decizie convențional sau stocastic nu ține cont doar de cash flow-urile obținute la anumite momente de timp, ci și de feed-back-ul existent între evoluțiile economiei și deciziile luate de managerul întreprinderii. Aceasta presupune că pentru fiecare eveniment probabil este prevăzută acțiunea adecvată situației ce poate fi adoptată de către manager și care va influența mărimea cash flow-urilor obținute de întreprindere. Analiza are la bază realizarea unui arbore stocastic, ale cărui noduri reprezintă evenimentele viitoare probabile, iar ramurile sunt deciziile managerului posibil de luat în acele situații. Simularea Hertz și simularea Monte Carlo iau în calcul diversitatea factorilor de risc și cuantificarea acțiunii lor asupra rezultatelor întreprinderii. Aceste tipuri de analiză presupun următoarele etape:

Estimarea intervalului de valori pentru fiecare factor determinant al riscului;

Estimarea, în cadrul intervalului determinat în etapa 1, a probabilității de apariție pentru fiecare dintre valorile posibile pe care le poate lua factorul respectiv;

Determinarea relațiilor între factorii de risc și profitul întreprinderii;

Selecționarea unei valori din distribuția de valori a fiecărui factor de risc;

Estimarea variabilei analizate pe baza setului de valori extrase pentru factorii determinanți;

Repetarea procesului de selecție a setului de valori de estimare pe baza lor a mărimii variabilei analizate.

Unul dintre neajunsurile metodei este faptul că spre deosebire de majoritatea distribuțiilor de probabilitate se pornește de la ipoteza că distribuțiile de probabilități ale factorilor determinanți sunt independente și normale. De exemplu, factori de risc cum ar fi prețul produselor vândute, respectiv cantitatea de produse, ambii sunt factori importanți ai profitului, departe de a fi independenți. Eliminarea riscului unui proiect sau a unei investitii se poate realiza prin folosirea unor rate de actualizare a cash flow-urilor ce include în mărimea lor și renumerarea riscului investiției.

4.3. Riscul economic

Riscul se traduce prin variabilitatea profitului față de media rentabilității din ultimele exerciții. În cele din urmă, riscul nu este altceva decât “incapacitatea întreprinderii de a se adapta, în timp și la cel mai mic cost, la variația condițiilor de mediu” (economic și social). Acest risc poate fi analizat prin punctul de vedere al întreprinderii și cel al investitorilor financiari din afară, interesați de realizarea celui mai bun plasament. Riscul economic depinde de structura cheltuielilor de exploatare (fixe și variabile) și de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor. Pentru estimarea riscului economic și a riscului financiar literatura de specialitate utilizează un instrument de analiză denumit pragul de rentabilitate, care asigură stabilirea condițiilor necesare realizării echilibrului macroeconomic, cu sau fară profit (punctul mort) . Pragul de rentabilitate reprezintă volumul de activitate (volumul fizic al vânzărilor) numit volum critic, la care veniturile (cifra de afaceri critică) echilibrează cheltuielile, la punctul mort rezultatul fiind egal cu zero . Reprezentarea grafică a punctului mort este :

Valori Cifra de afaceri

Punctul Profit Cheltuieli totale mort

CAmin Cheltuieli variabile

Cheltuieli fixe

Pierdere

qPR Cantități produse și vândute

Figura 4.2. Pragul de rentabilitate (punctul mort) Sursa: Dinu, E., 2004, pagina 56.

Graficul poate fi interpretat în felul următor:

1. Atunci când întreprinderea realizează volumul fizic al producției qPR ,ea nu degajă nici profit nici pierdere; 2. Când întreprinderea realizează volumul fizic al producției mai mare decât qPR, cifra de afaceri depășește costurile și întreprinderea realizează un profit; 3. Când întreprinderea realizează volumul fizic al producției mai mic decât qPR, cifra de afaceri nu acoperă nivelul costurilor iar întreprinderea înregistrează pierderi.

4.4. Riscul financiar

Fiecare întreprindere dispune pentru desfășurarea normală a activității de un capital propriu și unul împrumutat. Apelarea la un capital împrumutat generează pentru întreprindere costuri și riscuri care îi pot afecta rentabilitatea. Riscul cu care se confruntă aceasta poartă denumirea de risc financiar și reflectă variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Riscurile financiare sunt definite ca un grad de incertitudine privind veniturile viitoare și pot produce pierderi importante firmelor dacă nu sunt gestionate corespunzător. În practica economică există mai mult modalități de analiză și evaluare a riscului financiar. Analiza riscului se realizează :

pe baza pragului de rentabilitate

pe baza efectului de levier

prin explicarea factorială a rentabilității întreprinderii și a pragului de rentabilitate.

4.4.1. Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similar celei descrise la subcapitolul despre riscul de exploatare și indicatorii săi. Se impune, însă, luarea în calcul a cheltuielilor financiare reprezentate de dobânzi. Aceste cheltuieli, pentru un anumit nivel de activitate, deci pentru o anumită nevoie de capital, sunt considerate cheltuieli fixe. În acest caz se calculează un prag de rentabilitate financiar prin următoarea relație:

VePRF= , unde Cf = cheltuieli fixe totale, Cd= cheltuieli cu dobânzile; rmcv= 1- rata marjei cheltuielilor. 4.4.2. Analiza riscului financiar pe efectului de levier Riscul financiar are în vedere fluctuația rezultatelor sub incidența structurii financiare a întreprinderii, prezentând un interes special pentru creanțieri și acționari. Incidența îndatorării asupra cifrei de afaceri, în raport cu pragul de rentabilitate, se confirmă prin relația efectului de levier. Acesta este cunoscut și sub denumirea de efect de pârghie financiară. Analiza levierului financiar este similară cu cea a levierului operațional. De această dată se urmărește cuantificarea variației rezultatului curent în raport cu evoluția cifrei de afaceri . Levierul financiar arată gradul în care sunt utilizate de către firmă surse de finanțare cu costuri fixe (împrumuturi, leasing și acțiuni preferențiale). El arată influența pe care o are utilizarea fondurilor împrumutate asupra rentabilității capitalurilor proprii ale firmei . Relația de determinare a levierului financiar este următoarea: ELF= (Recon-Rd)*LF. Ipotezele acestei relații simplifică situația reală a unei entități, presupunând că :

pentru calculul rentabilității financiare se ia în calcul doar activitatea de exploatare;

doar cheltuielile financiare influențează rezultatul net (nu sunt luate în calcul veniturile financiare și nici impozitul pe profit).

4.5. Riscul de faliment

Obiectivul principal al diagnosticului financiar se concretizează în evidențierea riscurilor care ar putea să perturbe activitatea viitoare a întreprinderii sau chiar să provoace falimentul acesteia. Imposibilitatea întreprinderii de a se adapta la schimbările mediului economic determină o degradare continuă a situației economico-financiare, care, în final, poate conduce la falimentul acesteia. După unii autori , cauzele care determină apariția stării de faliment a unei întreprinderi decurg atât din conducerea contabilității, cât și din modul de adaptare la schimbări. Cauzele care conduc la riscul de faliment acționează în mod înlănțuit și converg în cele din urmă spre incapacitatea de plată a întreprinderii. Primul pas greșit începe de la cheltuielile excesive, care diminuează valoarea adăugată și generează apoi o rentabilitate insuficientă. Rentabilitatea influențează în mod direct capacitatea de autofinanțare, care devine insuficientă în raport cu investițiile. Toate acestea au implicații negative asupra lichidității, care nefiind suficientă, conduce întreprinderea la îndatorare. În acest caz este afectată și solvabilitatea, considerată esențială pentru supraviețuirea întreprinderii, iar din acest motiv creditorii nu mai acordă împrumuturi. În acest fel incapacitatea de plată își face simtită prezența, iar rezultatul final este falimentul .

4.5.1. Riscul de solvabilitate Principalele instrumente operaționale utilizate în analiza riscului de faliment sunt fondul de rulment și ratele de lichiditate. Conform teoriei patrimoniale , o întreprindere este solvabilă dacă sunt respectate următoarele egalități financiare: Activ imobilizat = Capital permanent; Activ circulant = Datorii de exploatare. Respectarea acestor egalități presupune o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților, ceea ce în practica economico-financiară nu se întâmplă de regulă. Principalii indicatori de apreciere a solvabilității sunt fondul de rulment, ratele de solvabilitate și de lichiditate care au fost abordate pe larg în capitolul trei al lucrării intitulat “Diagnosticul rentabilității”.

4.5.2. Detectarea riscului de faliment prin metoda scorului Anticiparea riscului de faliment al unei întreprinderi contituie obiectivul fiecărui analist economic. Interesul ridicat pentru acest tip de cercetare atât pentru proprietari, cât și pentru creditorii întreprinderilor a dus la apariția a numeroase tipuri de modele de previziune, mai ales în perioadele de criză economică. Unul dintre aceste modele elaborate de către cercetătorii economici pentru predicția riscului de faliment a fost metoda scorurilor. Ideea de bază a acestui model a fost separarea întreprinderilor solvabile de cele insolvabile, falimentare. Scorul (Z) apare ca o funcție liniară cu mai multe variabile (rate), caracterizate de coeficienți de pondere, determinați prin metoda celor mai mici pătrate în urma observațiilor asupra întreprinderilor grupate. Dintre funcțiile scor elaborate de către analiștii financiari cele mai utilizate sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Băncii Franței și modelul Băncii comerciale române. Modelul Altman, elaborat în anul 1968 reprezintă una dintre primele funcții scor. Acesta este reprezentat de ecuația : Z=3,3*+1*+0,6* + 1,4 * + 1,2 *.

Interpretarea rezultatului, funcției Z, propusă de Altman, este:

dacă Z < 1,8 societatea este aproape de faliment;

dacă Z = 1,8;3 societatea este într-o situație dificilă și trebuie urmărită atent activitatea ei;

dacă Z > 3 societatea este profitabilă și în consecință, băncile pot avea încredere în societate.

În opinia profesorului Altman declinul unei întreprinderi avansează cinci faze :

apariția semnelor de declin care, în multe cazuri, sunt desconsiderate: descreșterea profitabilității, a cifrei de afaceri corelate cu creșterea datoriilor și descreșterea lichidităților;

existența semnalelor clare pentru care nu se adoptă măsuri în ideea că acestea vor dispărea fără intervenție;

acțiune puternică a factorilor de declin cu agravarea accentuată a situației financiare;

colapsul și imposibilitatea echipei manageriale de a acționa prin măsuri corective;

intervenția, fie prin măsuri de redresare , fie prin declararea falimentului.

Modelul Conan și Holder a fost elaborat având la bază un eșantion de 200 de societăți industriale franceze și are la bază următoare funcție scor : Z= 0,16*R1 + 0,22*R2 – 0,87*R3 – 0,10*R4 + 0,24*R5, unde: R1 = creanțe + disponibilități / total activ; R2 = capitaluri permanente / total pasiv; R3 = cheltuieli financiare /CA; R4 = cheltuieli de personal / VA; R5 = EBE/ datorii totale; Z = scorul. Interpretarea funcției Z este:

Z = 0>0,16 este echivalent cu o probabilitate de faliment <10%;

0,1<Z<0,16 semnifică o probabilitate de faliment de 10-30%;

0,04<Z <0,1 sugerează o probabilitate de faliment de 30-65%;

-0,05<Z<0,04 semnifică o probabilitate de faliment de 65-90%;

Z<-0,05 semnifică o probabilitate de faliment >90%.

4.6. Diagnosticul riscului în cadrul întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A.

În cadrul acestui capitol se vor exemplifica practic riscurile la care sunt supuse întreprinderile în economia de piață pe baza datelor din situațiile financiare anuale ale C.N.F.R. Navrom S.A.:

Riscul de exploatare

Tabelul 4.1. Calculul pragului de rentabilitate

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Analiza pragului de rentabilitate examinează relațiile care există între costuri fixe, costuri variabile și beneficiu. Punctul mort corespunde nivelului de activitate pentru care nici un profit nu este realizat și nici o pierdere nu este înregistrată de întreprindere. Interpretarea rezultatelor analizei riscului de exploatare ne conduce la următoarele concluzii: Se observă, că de-a lungul perioadei supuse analizei, cifra de afaceri critică sau corespunzătoare punctului de echilibru scade în exercițiul financiar 2009 cu 30.045.801,8 față de 2008 pe fondul diminuării cheltuielilor variabile 27,25% față de 2008; pentru ca în anul 2010 să se înregistreze o creștere cu 40,41% în anul 2010 față de 2009. În anul 2010 întreprinderea ar trebui să înregistreze o cifră de afaceri de aproximativ 190 milioane RON pentru a putea acoperi costurile variabile și fixe, în condițiile unui rezultat nul. Se constată faptul că nivelul pragului minim de rentabilitate (PR2010 = 198.071.253,6) a depășit în anul 2010 nivelul efectiv al vânzărilor (CA2010 = 185.905.402 RON), așa cum rezultă din tabelul 4.1., ceea ce înseamnă că activitatea desfășurată a generat profit. De asemenea anul 2010 înregistrează o creștere a nivelului de la care firma începe să intre în zona de câstig, respectiv o creștere a pragului de rentabilitate de la 141.062.835,6 la 198.071.253,6; creștere determinată de majorarea cifrei de afaceri cu 19,04%. Atingerea acestui nivel îi conferă firmei capacitatea necesară de a face față acțiunii unor factori perturbatori care acționează asupra activității desfășurate fară a intra în zona de pierdere. Așa cum se poate observa din tabelul 4.1., cifra de afaceri efectiv realizată de întreprindere în primii doi ani de analiză este apropiată de nivelul teoretic al pragului de rentabilitate, de aici se deduce faptul că întreprinderea a realizat în această perioadă un volum de activitate care i-a asigurat funcționarea fără a se realiza o marjă acoperitoare. În ultimul an analizat întreprinderea realizează o cifră de afaceri inferioară pragului de rentabilitate fapt ce conduce la un rezultat net negativ. Putem aprecia că menținerea acestei situații și în perioada următoare va periclita însăși existența firmei. Marja asupra costurilor variabile scoate în evidență partea care rămâne din cifra de afaceri după ce au fost acoperite cheltuielile variabile, pentru a acoperi cheltuielile fixe și a genera o anumită mărime a rezultatului de exploatare. Se observă conform datelor din tabel că nivelul marjei înregistrează o scădere în anul 2009 cu 9,25%, pentu ca în următorii ani, respectiv 2009 și 2010 nivelul acesteia să rămână la un nivel aproximativ constant. Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat, întreprinderea trebuie să-și variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea stocurilor și la dezinvestire .

Riscul financiar

În continuare va fi prezentat riscul financiar la care este supusă întreprinderea C.N.F.R. Navrom S.A. Galați, risc ce va fi evaluat prin cele două metode prezentate în subcapitolul 4.4. și, anume : metoda pragului de rentabilitate și metoda levierului financiar.

Pragul de rentabilitate are un rol deosebit în aprecierea performanțelor și realizărilor întreprinderii, dar și a alegerii soluțiilor de viitor. Astfel, punctul mort (PM) care face legătura între industrial și financiar va fi cel care va dirija deciziile, în sensul că o situație dificilă trebuie corelată cu o finanțare a investițiilor din capitalul propriu, altfel pragul de rentabilitate va crește, ceea ce va determina o situație și mai grea pentru întreprindere.

Tabelul 4.2. Metoda pragului de rentabilitate financiar

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Din prezentarea metodei pragului de rentabilitate în tabelul 4.2. se constată că apelarea la credite generatoare de cheltuieli financiare conduce la o creștere a pragului de rentabilitate și, deci, la o scădere a flexibilității întreprinderii. Acest fapt conduce la degradarea poziției firmei, afirmație susținută și de scăderea variabilității profitului curent.

Se realizează calculul levierului financiar (tabelul 4.3.) și de asemenea, se evidențiează impactul levierului financiar asupra riscului întreprinderii analizate în cadrul acestei lucrări, și anume C.N.F.R. Navrom S.A. Galați.

Interpretarea mărimilor determinate în tabelul 4.3. ne conduce la următoarele concluzii: Se observă că pe parcursul perioadei analizate gradul de îndatoarare, respectiv levierul financiar este subunitar și exercită un efect de levier financiar pozitiv, deoarece rentabilitatea economică este superioară ratei medii a dobânzii; atâta timp cât rentabilitatea economică depășește rata medie a dobânzii.

În cele trei exerciții financiare se observă că sub influența unei rentabilități economice superioare ratei medii a dobânzii, efectul de levier înregistrează următoarele valori: 0,736 în anul 2008; 0,4494 în 2009 și 0,096 în anul 2010. Efectul de levier înregistrează o scădere de aproximativ 78,63% în anul 2010 față de anul 2009 datorată în principal scăderii rentabilității economice dar și creșterii gradului de îndatorare care antrenează o creștere a ratei dobânzii.

Tabelul 4.3. Impactul levierului financiar asupra riscului

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale În cazul de față se observă un efect de levier pozitiv întrucât rata rentabilității economice este superioară ratei medii a dobânzii. Acest lucru presupune faptul că renumerarea capitalului propriu se face la un nivel superior renumerării datoriilor, aspect care evidențiază o relație corectă între costul capitalului și gradul de risc asociat. Diferența între rata rentabilității economice și rata medie a dobânzii, pozitivă, permite ca îndatorarea să amplifice rata rentabilității financiare, adică rentabilitatea financiară este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare. În cazul acesta o îndatorare crescătoare influențează favorabil rata rentabilității financiare, însă acest lucru nu trebuie urmat de recurgerea la împrumuturi exagerate, deoarece implicațiile asupra trezoreriei întreprinderii pot fi semnificative. Un factor determinant al relației efectului de levier este raportul de mărime dintre capitalul împrumutat și capitalul propriu de care dispune întreprinderea. În același timp, îndatorarea este o metodă riscantă atât pentru imprumutat, dar și pentru împrumutător. Din punct de vedere al întreprinderii împrumutate, aspectul nefavorabil al îndatorării o poate duce în situația de a nu mai mai face față obligațiiilor de plată , ducând la insolvavilitate și implicit la faliment și pierderea capitalului propriu.

Riscul de faliment

Ultimul tip de risc prezentat în cadrul acestei lucrări este riscul de faliment, ce va fi analizat pe baza datelor din situațiile financiare anuale ale C.N.F.R. Navrom S.A. prin metodele prezentate anterior în subcapitolul 4.5.

Tabelul 4.4. Determinarea riscului de faliment prin metoda scorului

Sursa: Calcul realizat de autor pe baza datelor din situațiile financiare anuale Conform modelului Altman din tabelul de mai sus s-ar deduce faptul că întreprinderea este aproape de faliment și anume că aceasta are șanse să devină falimentară în termen de un an. Prin urmare este absolut necesar ca întreprinderea să își relanseze activitatea și să găsească strategii corespunzătoare care să îi îmbunătățească poziția financiară. În acest sens, întreprinderea poate să își reducă stocurile, să își crească volumul cifrei de afaceri care va contribui de asemenea la creșterea profitului obținut din activitatea de exploatare cu consecințe directe asupra îmbunătățirii situației financiare. Observăm că în perioada analizată valorile funcției scor în cazul modelului Conan și Holder înregistrează o evoluție fluctuantă cu valori pozitive de la 0,371509 în 2008; 0,324980 în 2009 la 0,361981 în 2010. În anul 2009 valoarea funcției Z înregistrează o diminuare, însă acest lucru nu determină încadrarea ei în următorul interval aferent probabilității de faliment de 30%. Prin urmare firma reusește să depășească perioada dificilă a crizei ce a afectat întreaga economie din anul 2009 și reușeste să nu ajungă în situația nedorită în care potențialul acesteia poate duce la reducerea profitului. Cu toate că societatea este cotată la bursă, ea se află conform modelului în stare de insolvabilitate. Acest lucru nu înseamnă că modelul are dreptate, întrucât acesta este rezultatul aplicării mecanice a unei analize ce a fost concepută pentru mai multe tipuri de întreprinderi și în alte condiții economice. Cu toate acestea, eroarea poate fi foarte aproape de adevăr. Funcțiile scor au înregistrat numeroase rateuri fapt ce i-a determinat pe unii economiști să îmbunătățească modelele prin utilizarea indicatorilor de cash flow. Ambele studii au ajuns la aceeași concluzie: per total nu se remarcă o îmbunătățire sensibilă a discriminării. Acest fapt este rezultatul ignorării de către funcțiile scor a abilității întreprinderilor de a supraviețui, de exemplu prin reeșalonarea termenelor de plată sau prin restructurarea activității lor. Oricum, faptul că firma a ajuns în această stare nu este îmbucurător pentru proprietarii și creditorii ei, chiar dacă în final nu va da faliment. Falimentul este mai mult o chestiune juridică (legală) decât una economică. Este un mecanism perturbat de considerente politice, ce nu au uneori nici o legătură cu legile pieței concurențiale. Funcțiile scor nu au cum să cuprindă astfel de elemente în analiza lor. Pentru evaluarea întreprinderilor românești este necesară elaborarea unor modele adecvate condițiilor economice din România. Modelele scor pot fi autocorijabile, pe măsura introducerii de noi observări asupra întreprinderilor din economia românească. În Academia de Studii Economice sunt preocupări remarcabile pe această linie a “recunoașterii formelor” întreprinderilor performante și a celor neperformante. Se remarcă eforturile și rezultatele profesorilor și cercetătorilor Ion Smeureanu și Gheorghe Ruxanda din A.S.E, care pot constituie un suport econometric și informatic fiabil pentru activitățile de consultanță în domeniul “clasificării” întreprinderilor.

NORMAL 0,21

+1,25

INCERTITUDINE 0,469

0 -1,25

SITUAȚIE RISCANTĂ 0,872

– 1,875 PERICOL 1,00

Figura 4.3. Situația întreprinderii din economia românească, în raport cu valoarea scorului și probabilitățile riscului de faliment Potrivit figurii 4.3. întreprinderea C.N.F.R. Navrom S.A. se află în zona de incertitudine, pe baza datelor obținute la cele două funcții scor calculate anterior. Prin urmare cele două modele trebuie adaptate condițiilor economiei românești, întrucât nu reflectă situația reală a întreprinderilor analizate.

În concluzie, la nivelul oricărei întreprinderi, în desfășurarea activității economice a acesteia apar o serie de momente dificil de evitat și depășit care pot să ducă întreprinderea în stare de insolvabilitate și, în final, la starea de faliment. Multitudinea factorilor, care generează riscul afacerilor, determină manifestarea acestuia în diferite forme cum ar fi: riscul de piață, riscul economic, riscul financiar, riscul modificărilor tehnologice, riscul valutar, riscul de faliment. Scopul analizei riscurilor întreprinderii este relevarea factorilor care acționează asupra acestor tipuri de riscuri, a dimensiunii influenței acestora asupra variabilității rezultatelor sub incidența structurii întreprinderii, a rezervelor și a măsurilor pentru diminuarea și implicit eliminarea riscului. Planificarea financiară adecvată este element cheie în succesul oricărei afaceri care prezintă riscuri, iar lipsa acesteia este un element cheie în eșecul multor întreprinderi.

Concluzii si propuneri

Având în vedere informațiile prezentate în cadrul acestei lucrări se ajunge la concluzia că un bun diagnostic financiar permite o mai bună alocare a resurselor, pe baza lui se poate acorda sau refuza întreprinderii un credit, iar investitorul îl poate folosi pentru a lua decizii de cumpărare sau de vânzare a acțiunilor.

Astfel, pentru evaluarea performanțelor economico-financiare ale unei firme, se impune luarea în considerare a unui sistem de indicatori ai performanțelor economico-financiare, care oferă informații managerilor și terților cu privire la eficiența activității de producție și comercializare, la rentabilitatea obținută, la eficiența gestionării resurselor materiale și umane, la creșterea valorii firmei în perioada supusă analizei.

Diagnosticul este un rău necesar pentru întreprindere. El este indispensabil pentru a localiza și măsura oportunitățile și vulnerabilitățile, dar nu are nici o incidență directă asupra activității. El nu este decât un mijloc de a pregăti în mod rațional și operațional acțiunile manageriale. Este rațiunea pentru care pe baza lui se adoptă măsurile pentru îmbunătățirea performanțelor în viitor și stă la baza elaborării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor firmei în viitor, fiind o fază preliminară a elaborării strategiilor de creștere.

Un instrument utilizat pe scară largă în cadrul analizei economice și financiare îl reprezintă ratele. Acestea prezintă avantajul unui grad ridicat de sintetizare a fenomenului supus analizei, eliminând în același timp și inconvenientul legat de asigurarea comparabilității în timp a etalonului în care se exprimă. Dezavantajul major al utilizării ratelor ca instrument este acela că nu permit aprecierea dimensiunii absolute a indicatorului analizat.

Finalitatea procesului de analiză și diagnostic a rentabilității o constituie identificarea acelor măsuri care să asigure creșterea nivelului acesteia având în vedere atât obiectivul strategic al firmei, cât și interesele celorlalte categorii de subiecți care dezvoltă relații cu firma.

În ceea ce privește sectorul în care activează firma analizată în cadrul acestei lucrări, respectiv sectorul transporturi, acesta nu reprezintă numai sistemul de legătură între ramurile economice și sistemul de circulație, al schimburilor de mărfuri între diferite state ale lumii, dar și un important factor în formarea PIB și ocuparea populației.

În România, mutațiile social-economice din ultimii ani au condus la o politică ce tinde sporirea capacității de transport a flotei maritime și fluviale, modernizarea porturilor românești pentru derularea mărfurilor, construirea de nave moderne de mare capacitate, perfecționarea tehnicilor și tehnologiilor din dotarea navelor și porturilor, creșterea capacității de trafic a portului.

În ultimii ani, activitățile din sectorul transporturilor maritime au contribuit, direct sau indirect, la crearea multor locuri de muncă. Aproape 70% din locurile de muncă legate de transportul maritim sunt situate pe uscat și sunt locuri de muncă de calitate, bazate pe utilizarea intensivă a cunoștințelor.

Compania C.N.F.R. Navrom S.A. Galați a fost înființată în anul 1890 și este unul dintre cei mai importanți armatori din Europa. Aceasta a trecut anul trecut pe profit, cu un câștig net de 2,21 milioane lei, după ce în anul precedent a înregistrat o pierdere de 3,45 milioane lei, potrivit raportului remis Bursei de Valori București. Veniturile C.N.F.R. Navrom S.A. au coborât cu 9,1 %, de la 222,38 milioane de lei la 202,07 milioane de lei, iar cheltuielile au scăzut cu 12 l %, de la 225,83 milioane de lei la 198,6 milioane de lei. De asemenea, cifra de afaceri a scăzut anul trecut cu 6,7 % față de anul precedent, de la 199,35 milioane lei la 185,9 milioane lei. Situația economico – financiară a societății reflectă elocvent dificultățile cu care s-a confruntat întreprinderea, iar rezultatele trebuie apreciate în contextul economic general creat de transformările ce se derulează la nivel național.

Indicatorii de bază ai activității societății: cifra de afaceri, valoarea adăugată, au cunoscut o dinamică puternic ascendentă ca efect al creșterii accentuate a prețurilor. Volumul cifrei de afaceri a crescut în mod constant pe parcursul celor trei ani, valori mai scăzute înregistrând în anul 2009, determinate în special de situația economică dificilă care a fost în anul respectiv. Valoarea capitalului social pe perioada 2008-2010 s-a menținut constantă întrucât în cadrul societății nu au avut loc majorări de patrimoniu prin investiții sau micșorări prin vânzarea unor imobile sau alte mijloace fixe.

Întreprinderea Navrom are un fond de rulment net pozitiv care acoperă integral necesarul temporar de finanțat în toate exercițiile financiare analizate, iar firma nu este nevoită să apeleze la credite de trezorerie. Astfel are loc o stare de echilibru financiar deoarece rezultatul din activitatea permanentă finanțează deficitul acesteia. Cu toate ca fondul de rulment net a înregistrat valori pozitive în toate perioadele analizate acest lucru nu este suficient pentru asigurarea unei lichidități suficiente și a unui echilibru financiar, întrucât întreprinderea nu este solvabilă deoarece ponderea creditelor bancare și a altor datorii financiare este destul de mare (76,77% în 2008; 73,42% în 2009 și 63,61% în 2010).

Nivelul lichidității se încadrează în mare parte în limitele considerate normale. Astfel, nivelul lichidității generale are o evoluție fluctuantă, însă valorile acestuia se încadrează în nivelul optim economic, întreprinderea având capacitatea, cel puțin pe termen scurt, de a-și achita datoriile exigibile din capitalurile circulante. Analiza lichidității reduse indică o evoluție mai puțin favorabilă deoarece datoriile curente nu pot fi acoperite pe seama creanțelor și nici pe seama celor disponibilităților. Mărimea lichidității imediate în ultimul an de analiză este excesiv de redusă și atestă insuficiența disponibilităților bănești. În consecință, se impune adoptarea unor măsuri vizând asigurarea lichidităților minim necesare, astfel existând pericolul apariției la credite de trezorerie sau alte finanțări pe termen scurt și foarte scurt.

Gradul de îndatorare al unei societăți este un indicator important în cazul acordării unui credit de către o societatea bancară, aceasta urmărește ca nivelul acestui indicator să nu depășească 100%, pentru a menține nivelul datoriilor societății la un nivel care să fie finanțabil. În teorie, dacă datoriile depășesc capitalurile, firma nu-și mai poate onora obligațiile de plată decât printr-un alt ajutor financiar, care ar deteriora și mai mult nivelul indicatorului. La societatea C.N.F.R. Navrom S.A., considerată ca având un grad de îndatorare corespunzător, situația indicatorului se poate datora:

– nivelului redus al datoriilor totale, ceea ce poate însemna atât o viteză de rotație mare a stocurilor, cât și existența unui stoc de marfă insuficient;

– nivelului ridicat al capitalurilor proprii.

În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficiență ai activității întreprinderii.

Literatura de specialitate consideră că nivelul ratei rentabilității comerciale depinde în principal de: poziția concurențială a firmei în cadrul sectorului de activitate, faza în care se află sectorul în ansamblul său și strategia urmată de către firmă. Pe baza datelor din contul din profit și pierdere s-a observat că nivelul ratei rentabilității comerciale a cunoscut o evoluție fluctuantă pe parcursul celor trei ani de analiză. De asemenea, valorile înregistrate în anul 2010 sunt în scădere față de ceilalți ani. Cu toate acestea, valorile înregistrate de rata EBE în 2009 cât și în 2010 reflectă posibilitatea de reînnoire rapidă a echipamentelor de exploatare a întreprinderii, ameliorarea din anul 2009 exprimă o creștere a productivității.

Faptul că rata marjei nete se află într-o continuă scădere: în anul 2009, a scăzut cu 17,14% față de 2008, iar în 2010 rata marjei nete a fost de 1,19%, cunoscând astfel o diminuare cu 70,32% față de 2009, nu reflectă o situație prea favorabilă întrucât această scădere a fost determinată de diminuarea simultană atât a cifrei de afaceri cât și a rezultatului net. O situație mai îmbucurătoare o înregistrează rata marjei brute de autofinanțare care înregistrează valori pozitive, reliefând capacitatea întreprinderii de a-și continua activitatea și de a-și remunera acționarii într-o mică măsura cu surplusul de resurse existent.

În ceea ce privește rentabilitatea economică, aceasta înregistrează o situație mai bună în anul 2010, se observă că întreprinderea a depășit situația nefavorabilă din anul 2009 și a început să se redreseze. Se constată o înrăutățire a ROA în anul 2010, explicabilă prin scăderea mai rapidă a rezultatului exploatării în comparație cu valoarea activelor totale. Scăderea rezultatului de exploatare a fost influențată de avansul cheltuielilor din exploatare într-un ritm mai pronunțat decât cel al veniturilor din exploatare. Astfel, veniturile din exploatare au crescut cu 20,43% în 2010, de la 159.240.818 RON în 2009, până la 191.778.353 RON în 2010, în vreme ce cheltuielile din exploatare au avansat cu 25,24% , până la 189.489.787 RON, față de 150.938.471 în 2009.

Îmbunătățirea ratei rentabilității economice se poate obține prin gestionarea eficientă a activelor, și anume: prin folosirea unor echipamente tehnologice neuzate fizic și moral, obținerea unui grad de utilizare a capacităților de producție cât mai ridicat, evitarea unor imobilizări financiare fără justificare economică și organizarea contabilității de gestiune în mod adecvat pe centre de costuri sau de profit.

Având în vedere că rata de rentabilitate financiară utilizează ca indicator potențial capitalurile proprii, este explicabil de ce nivelul său de relevanță este cel mai semnificativ pentru acționarii firmei. Analiza evoluției ratei rentabilității financiare indică o instabilitate accentuată a acesteia, iar nivelul său nu poate fi apreciat ca optimal și nu poate crea bazele pentru o remunerare atractivă a acționarilor firmei prin dividende. Diminuarea ratei rentabilității financiare cu 36,66% în 2009 față de 2008 și cu 65,07 în 2010, de la 2,09% în 2009 până la 0,73% în 2010, implică diminuarea rezultatului net al întreprinderii, întrucât capitalurilor proprii tind să fie relativ constante. Această situație implică riscul ca acționarii firmei să decidă reorientarea capitalului deținut către alte forme de plasament care asigură randamente superioare.

Astfel, recomandările privind creșterea rentabilității și competitivității unității economice analizate pot fi:

1. Creșterea productivității muncii prin: reducerea costurilor de întreținere și reparații, cheltuielilor generale la nivelul întreprinderii; creșterea vânzărilor pe piața externă; întocmirea de grafice de urmărire a încasărilor de la clienți cu datorii foarte mari; o mai bună aranjare a datelor societății și o mai bună gospodărire a timpului personalului administrativ; creșterea nivelului de calificare a forței de muncă prin organizarea de cursuri de perfecționare.

2. Introducerea progresului tehnic și tehnologic prin: modernizarea mijloacelor tehnice și tehnologice existente; reorganizarea și modernizarea fluxurilor tehnologice prin achiziționarea de noi tehnologii, cu grad ridicat de productivitate, fiabilitate, dar mai ales cu un consum energetic redus, ceea ce implică un volum scăzut de cheltuieli.

3. Promovarea unei politici financiare care să urmărească: la nivelul politicii de investiții – adâncirea profitului de activitate în produse și tehnologii noi; în politica de finanțare, alternativele de decizie pot fi – surse interne (rezultate din autofinanțare, respectiv amortizări și profit și din dezinvestiri de active fixe și circulante); surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii; iar politica de dividend privește decizia AGA de a distribui dividendele ce au rezultat la încheierea exercițiului financiar și/sau de a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii.

La nivelul oricărei întreprinderi, în desfășurarea activității economice a acesteia intervine riscul economic sau de exploatare, ca urmare a faptului că nu se pot anticipa și corela cu certitudine toate elementele rezultatului de exploatare (cantitățile, costurile și prețurile) cu elementele ciclului de exploatare (aprovizionare-producție-desfacere). Una dintre măsurile folosite de manageri pentru a diminua efectele riscului de exploatare este orientarea către cele două componente de bază care influențează mărimea acestuia, și anume: creșterea cifrei de afaceri și diminuarea cheltuielilor. Modelul riscului de exploatare este în principal utilizat de către întreprinderi pentru a determina nivelul de activitate minim pentru care se obține profit.

În cazul, modelului levierului financiar, acesta constituie un instrument util la care se poate apela pentru optimizarea structurii financiare a întreprinderii și prin urmare pentru a preîntâmpina riscul financiar. Scopul analizei propuse este relevarea factorilor care acționează asupra riscului financiar, a mărimii influenței acestora asupra variabilității rezultatelor sub incidența politicii financiare; stabilirea cauzelor; modul de determinare a rezervelor și a măsurilor pentru diminuarea sau eliminarea riscului financiar.

Un alt tip de risc la care este supusă întreprinderea este riscul de faliment, care este poate fi analizat prin metoda scorului. Valoarea informativă a scorului nu trebuie supraestimată deoarece întreprinderea este un sistem economico-social ce acționează într-un mediu complex, cu mult mai multe variabile de determinare a sănătății sau slăbiciunii acesteia. Scorul este un instrument de “detectare precoce” a riscului de faliment, dar informația trebuie folosită cu multă prudență. De aceea se recomandă ca analiza scorului să fie folosită în paralel cu metodele clasice de diagnosticare – analiza echilibrului financiar, analiza rentabilității și în final analiza riscului global al întreprinderii.

Ca urmare a caracterului lor specific, aceste ecuații scor nu pot fi utilizate în cazul întreprinderilor românești. Prezentarea lor a fost făcută pentru a evidenția demersurile din teoria și practica financiară, pentru evaluarea performanței întreprinderii, în baza unui indicator complex, gen SCOR.

Din cele analizate anterior, reiese că firma întâmpină dificultăți care pot provoca falimentul de aceea trebuie ca administratorul firmei să analizeze aceste probleme și să adopte anumite strategii pentru evitarea riscul de faliment.

În cele din urmă, putem concluziona că activitatea unei întreprinderi trebuie să fie generatoare de efecte pozitive care să conducă la susținerea principiului continuității activității. Este necesară deci existența unui echilibru financiar pe toată durata de funcționare a întreprinderii între resursele și nevoile acesteia.

Astfel, rentabilitatea este o condiție normală necesară funcționării optimale a societății comerciale. De aceea se impune investigarea rentabilității activității derulate de către o firmă, finalitatea acestuia constituind-o adoptarea acelor măsuri de natură organizatorică, financiară care să permită realizarea obiectivului strategic al firmei, respectiv remunerarea superioară a acționarilor și nu numai.

În ciuda dificultăților economico – financiare întâmpinate, determinate de criza economică mondială, întreprinderea C.N.F.R. Navrom S.A. Galați continuă să fie unul dintre principalii armatori din Europa, ale cărui servicii sunt foarte solicitate pe piața internă și externă. Din datele obținute cu ocazia întocmirii studiului, se desprinde faptul că este evidentă nevoia de a acționa în direcția ameliorării indicatorilor de rentabilitate. Astfel, ar trebui solicitată eșalonarea datoriilor față de bugetul de stat și scutirea de la plata majorărilor de întârziere. Cu toate acestea menținerea și consolidarea poziției întreprinderii C.N.F.R. Navrom S.A. Galați pe piața externă poate fi realizată numai prin eforturi susținute în direcția creșterii calității serviciilor și productivității muncii, calitate cu prețuri competitive.

Bibliografie

Andronic, B. – Performanța firmei. Abordare transdisciplinară în analiza macroeconomică, Editura Polirom, Iași, 2000.

Antoniu, N., Adochiței, M., Cristea, H., Neagoe, I., Dumitrescu, D., Ilie, V. – Finanțele întreprinderilor, Academia de Studii Economice; Facultatea de științe, credit și contabilitate, București, 1993.

Băncilă, N. – Evaluarea financiară a întreprinderii, Academia de Studii Economice din Moldova, Chișinău, Editura ASEM, 2005.

Bărbuță-Mișu, N. – Finanțele întreprinderii, Editura Europlus, Galați, 2010.

Bătrâncea, I., – Raportări financiare. Evoluții, conținut, analize, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.

Berheci, M. – Valorificarea raportărilor financiare. Sinteze contabile. Teorie, analize, studii de caz, Editura Ceccar, București, 2010.

Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață, Editura Fundației “România de Mâine” , București, 1999.

Ciobănașu, M. – Analiză economico financiară, Editura Universitară, București, 2011.

Collasse, B. – L’analyse de l’ enterprise, traducere Tabără Neculai – Analiza financiară a întreprinderii, Editura Tipo Moldova, Iași, 2009.

Dinu, E. – Rentabilitatea firmei în practică, Editura All Beck, București, 2004.

Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M. – Management financiar. Analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, București, 2003.

Georgescu, N. – Analiza Bilanțului contabil, Editura Economică, București, 1999.

Gradea, R. – Finanțele întreprinderii în contextul generalizării procesului de globalizare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.

Hoanță, N. – Finanțele firmei, Ed. Economică,București, 2003.

Langot, J. – Compatibilité anglo-saxone, Normes, Mécanismes et Documents Financiers, Economica, Paris, 1997.

Mihalcea, L., Negoescu, G. – Finanțe publice și analiză financiară, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1999.

Mironiuc, M. – Analiză economico-financiară, Editura Sedcom Libris, Iași, 2006.

Onica, M.,C. – Finanțele întreprinderii, Editura Europlus, Galați, 2010.

Onofrei, M., – Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004.

Petrescu, S., Mironiuc, M. – Analiză economico-financiară, Editura Tiparul, Iași, 2002.

Petrescu, S. – Analiză financiară aprofundată, Studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004.

Petrescu S., Mihalciuc, C. C. – Diagnosticul financiar-contabil privind performanța întreprinderii. Aspecte teoretice și aplicative de contabilitate și analiză financiară, Editura Universității, Suceava, 2006.

Pierre. F. – Valorisation d’entreprise et theorie financiere , Edition d’Organisation, Paris, 2004.

Prunea, P. – Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalități de reducere, Editura Economică, București, 2003;

Stancu, I. – Finante.Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiză și gestiune financiară; Editura Economică, București, 1996.

Toma, M., Alexandru, F. – Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Ediția a II a, Editura Economică, București, 2003.

Troie, L., Roman M., Zaharia, O., Hurduzei, M. – Analiza statistică a activității economice și a gestiunii financiare a întreprinderii, Editura ASE București, 2001.

Tudose, M., B. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura Economică, București, 2006.

Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediția a II a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

Căruntu, C., Lăpăduși, M.,L. – Diagnosticul financiar – modalitate de obținere a performanțelor financiare ale firmei, Analele Universității “Constantin Brâncuși“ din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr.1/2010, pag. 7-18.

Căruntu, C., Lăpăduși, M.,L. – Rata rentabilității financiare. Impactul ratei rentabilității financiare asupra dezvoltării întreprinderii, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu , Seria Economie, Nr.2/2009, pag. 95-108.

Ciolacu, O. – Analiza situației economico-financiară a firmei, Adevărul economic, nr. 32-33, Caiete de management, 1996, pag. 4-6.

Grigore, C. – Rentabilitatea financiară indicator complex de măsurare a eficienței economice, Revista ContaPlus, Nr.14, Iulie, 2007, pag. 30-34.

Pencea, R. – Dezvoltarea transporturilor, soluție pentru creșterea competitivității și modernizarea economiei românești ,Revista de Transport și Logistică, ediția nr. 35/septembrie 2010, pag. 1-2.

Petrescu, S. – Performanță și risc în analiza financiară, Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza “ din Iași , 2005, pag. 120-126.

Ștefăniță, Ș., – Riscul – componentă firească în lumea afacerilor, Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2006, pag. 2-8.

www.bvb.ro

http://www.doingbusiness.ro/financiar/raport/996757/compania-de-navigatie-fluviala-romana-navrom-sa/

www.eurostat.ro

http://www.fonduri-structurale-europene.ro/post/transportul-apa.html

www.insse.ro

http://www.kmarket.ro/rapoarte/arhiva/nvr2/nvr.html

www.navrom.ro

Anexe

Anexa 1 Bilanțul întreprinderii "C.N.F.R. Navrom" S.A.

Lei

Anexa 2 Contul de profit și pierdere al întreprinderii "C.N.F.R. Navrom" S.A.

Lei

Anexa 3 Situația creanțelor și datoriilor la întreprinderea

"C.N.F.R. Navrom" S.A. -anul 2013-

Lei

Anexa 4 Situația creanțelor și datoriilor la întreprinderea

"C.N.F.R. Navrom" S.A. -anul 2014-

Lei

Anexa 5 Situația creanțelor și datoriilor la întreprinderea

"C.N.F.R. Navrom" S.A. -anul 2015-

Lei