Evaluarea Gradului de Satisfactie a Varstnicilor Beneficiari de Ingrijiri la Domiciliu

INTRODUCERE

Bătrânețea este o etapă firească a vieții noastre, ea face parte din natura umană, nu este o boală, așa cum se crede de multe ori, este inevitabilă și nimeni dintre noi nu o poate nega.

Chiar dacă oamenilor le este greu să accepte bătrânețea și realitatea cruntă a morții ce vine odată cu aceasta ei nu pot face altceva decât să se resemneze. Trebuie să conștientizăm că toate în jurul nostru se uzează, îmbătrânesc și mai apoi se sting. Dintre toate viețuitoarele lăsate de Dumnezeu pe pământ, numai omul își poate conștientiza vârsta și numai el este capabil să-și dea seama de faptul că va muri cândva.

Numărul persoanelor vârstnice și ponderea lor în totalul populației Globului este în continuă creștere, multe din țările lumii, confruntându-se cu fenomenul îmbătrânirii populației.

Chiar dacă numărul lor este în creștere bătrânii nu se mai bucură de același respect și de aceeași autoritate ca în societățile arhaice, de exemplu. Trăim într-o societate în care se valorifică frumusețea, puterea, agilitatea, trăsături de care persoanele vârstnice nu mai dispun datorită îmbătrânirii celulelor organismului.

Dacă în societățile tradiționale, bătrânii erau capii familiilor, în societatea noastră rolurile și statuturile sociale ale bătrânilor sunt neglijate, iar aceștia sunt priviți cu dispreț și ca adevărate piedici în calea dezvoltării societății. Se uită, însă din păcate, rolul activ pe care l-au îndeplinit în trecutul lor acești bătrâni, se uită faptul că ei sunt de fapt adevărate comori, adevărate mine de înțelepciune.

Despre înțelepciunea bătrânilor amintește în Sfânta Scriptură și Proorocul Iezechiel care spune că sfârșitul lumii va veni atunci când bătrânilor le va lipsi sfatul: ,,Va veni nenorocire peste nenorocire și zvon peste zvon și oamenii vor cere vedenii de la proroc, dar preotului îi va lipsi cunoștința legii și bătrânului sfatul”.

Lucrarea pe care o prezint ca teză de licență este structurată pe patru capitole. În capitolul unu am vorbit depre nevoile persoanelor vârstnice în special și despre nevoile umane în general. Nevoile persoanelor vârstnice variază foarte mult de la o persoană la alta, bătrânii constituind cel mai eterogen grup populațional. Nevoile lor apar în funcție de mediul de viață, de educație, de experiența de viață, de nivelul de trai și de diferiți factori culturali și religioși. Capitolul doi tratează problemele persoanelor vârstnice, probleme care apar datorită diferitelor disfuncții caracteristice bătrâneții, dar și probleme influențate de mediul familial în care trăiește bătrânul (de exemplu, abuzul).

În capitolul trei sunt abordate îngrijirile la domiciliu a persoanelor de vârsta a treia ca alternativă a instituționalizării, iar în capitolul patru care cuprinde și cercetarea mea, îmi propun să scot în evidență gradul în care nevoile nevoile de comunicare și socializare ale bătrânilor singuri sunt satisfăcute prin serviciile de îngrijiri la domiciliu.

Sursele de informare au fost unele din cele mai variate. S-au consultat cărți și reviste de specialitate românești privind asistența socială a persoanelor vârstnice, cărți privind politicile sociale pentru bătrâni, lucrări care privesc problematica îmbătrânirii individuale și demografice, reviste care tratează despre nivelul de trai al persoanelor vârstnice din România, dar și din Europa. De asemenea s-a consultat legislația României cu privire la asistența socială a persoanelor vârstnice.

Familiile din ziua de azi au tendința de a trăi departe de părinți, de bunici, aceștia fiind considerați adevărate piedici în calea împlinirii succesorilor lor. Există tot mai multe tendințe din partea familiilor românești de a-și interna în centre rezidențiale părinții/bunicii. Ca și motive se invocă situația materială precară, necesitatea renunțării la servicii (slujbe), costurile medicamentelor și al diferitelor tipuri de dispozitive medicale, relații familiale tensionate etc.

Dacă familiile ce au în componența lor bătrâni ar beneficia de ajutor și de instruire corespunzătoare astfel încât să capete încredere în forțele proprii și le ajute să conștientizeze că nu problemele materiale sunt de fapt problemele esențiale în îngrijirea vârstnicilor, multe cazuri de instituționalizare ar putea fi evitate iar bătrânii ar fi îngrijiți la domiciliul în mediul lor de viață.

Îngrijirile la domiciliu pentru persoanele vârstnice reprezintă cea mai bună alternativă a instituționalizării și pentru că, costurile sunt incomparabil mai mici, dar și pentru că bătrânii se simt cel mai bine la domiciliul lor, acolo unde și-au trăit întreaga viață.

Serviciile de îngrijire la domiciliu au început să fie acordate la noi în țară începând cu anul 1992, dar doar în câteva județe, iar odată cu legea persoanelor vârstnice, din anul 2000, s-a încercat înființarea lor la nivel de sistem.

Serviciile de îngrijire la domiciliu satisfac într-o proporție foarte mare nevoile persoanelor vârstnice, care deși reprezintă cel mai eterogen grup populațional, au nevoi foarte diferite în funcție de persoana fiecăruia și de alte caracteristici personale (gradul de cultură, evenimente trăite, experiența de viață etc.).

Serviciile de îngrijire la domiciliu sunt foarte eficiente, dar din păcate dezvoltate insuficient la noi în țară. Ele îl ajută pe vârstnic să-și mențină relațiile sociale, acestea dându-i un sens existenței sale în aceste momente ale vieții în care vârstnicii nu mai au nici o preocupare cei mai mulți fiind pensionați.

Față de fenomenul instituționalizării vârstnicul poate prezenta atitudini din cele mai diverse, simțindu-se cumva gonit din cuibul său, alungat de cei cărora el însuși le-a dat viață. Pot apărea sentimente de inutilitate, de jenă, de dispreț față de sine.

În contrast cu îngrijirile din centrele rezidențiale, serviciile de îngrijire la domiciliu îl ajută pe vârstnic să-și păstreze stima de sine, încrederea în forțele proprii etc.

Serviciile de îngrijire la domiciliu sunt foarte benefice nu numai pentru persoana vârstnică în cauză ci și pentru membrii familiei, întrucât ,,povara” îngrijirii părinților/bunicilor cade acum în grija altcuiva. Serviciile de îngrijire la domiciliu ajută și la menținerea unei bune relații între membrii familiei și vârstnic.

CAPITOLUL I. NEVOILE PERSOANELOR VÂRSTNICE

1.1. Precizări conceptuale

Situațiile asistențiale apar în legătură cu anumite trebuințe, nevoi umane, pe care actorul social nu poate să și le satisfacă singur. Asistența socială are în centru chiar aceste trebuințe umane, ele fiind cele ce trebuie identificate, evaluate, iar pentru satisfacerea lor se concep si se pun în practică planurile de intervenție socială, iar evaluarea finala a acțiunii asistențiale are in vedere nivelul de satisfacere al trebuințelor.

Deși face parte din vocabularul de baza al asistenței sociale termenul de ,,nevoie’’ sau ,,trebuință umana’’ este destul de vag și dificil de operaționalizat.

Acestui termen de ,,nevoie’’ i se pot atașa diverse determinative: de exemplu, nevoie materiala, nevoie fiziologica, nevoie afectiva sau nevoie spirituala. În literatura de specialitate au existat numeroase încercări de definire a trebuințelor umane. De exemplu, Louise C. Johnson spune că: ,, nevoile umane se referă la acele resurse de care oamenii au nevoie pentru a supraviețui și a funcționa adecvat în societatea în care trăiesc.’’

Trebuința este determinată prin raportare la un alt concept vag și anume acela de normalitate socială. Ceea ce pentru unii reprezintă normalitatea socială pentru alți oameni condiționați de contextele socio-istorice în care trăiesc, această normalitate socială nu e relevantă pentru viața lor . De exemplu, cu un secol în urmă, oamenii nu aveau nevoie de un computer pentru că nu se dezvoltase tehnologia computerelor pentru bunul public, iar acum, chiar și familiile cu o situație materială modestă consideră necesară existența unui computer în locuința lor.

O altă definiție frecvent utilizată este cea care vede nevoia ca pe o condiție ce trebuie îndeplinită pentru ca actorul social să poată supraviețui.

Nevoile, trebuințele sunt diferite de dorințe, de aspirații, întrucât acestea sunt extrem de diferite de la un individ la altul și astfel nu pot sa trimită la o realitate măsurabilă.

Datorită acestui fapt anumiți cercetători, au identificat trebuințele, nevoile umane cu condițiile materiale minime de care are nevoie un individ pentru a putea trăi în condiții decente de viață.

În asistența socială, nevoile umane se definesc prin perspectiva persoanelor și grupurilor marginalizate, aflate temporar sau permanent în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin forțe proprii.

Asistența socială trebuie să țină cont de faptul că în afară de trebuințele materiale și socio-afective primare, spectrul nevoilor umane este de o diversitate deconcertantă de la o persoană la alta. Nevoile umane sunt greu de definit riguros. Cu toate acestea există anumite caracteristici generale care se atașează nevoii indiferent de subiectul în cauză. Aceste caracteristici sunt: subiectivitatea, necesitatea, plasticitatea, organizarea.

1.Subiectivitatea se referă la faptul că nici o trebuință nu există independent de un actor social, de un subiect uman. Nevoia este resimțită de către un subiect uman, ca lipsă sau insuficiență a unui bun material, ca decalaj între așteptări și realizări, aspirații spre o viață mai bună.

2. Nevoia, trebuința, odată ivită se impune subiectului uman, declanșând acțiunea de căutare a satisfacției și îi conferă caracter de necesitate. Chiar dacă are o obârșie de natură umană sau provine din rigorile, obiceiurile vieții sociale, nevoia cere să fie împlinită.

Împlinirea poate fi amânată, însă nu fără a produce consecințe grave în funcționarea normală a subiectului uman. De exemplu, nesatisfacerea nevoilor fiziologice, conduce la îmbolnăvirea sau chiar la moartea individului, ori în cazul nevoilor afective nesatisfăcute pot apărea tulburări de comportament, crize, depresii etc.

3. Nevoia este plastică, pentru că ea se modelează fie după condiții individuale, de mediu natural sau social, fie în funcție de exigențele puterii politice. Fiecare epocă istorică, fiecare societate, dar și fiecare individ în parte înregistrează modificări ale structurii trebuințelor și transformări în maniera lor de manifestare.

4. Nici o trebuință, nevoie umană nu apare izolat, fără legătură cu ansamblul trebuințelor unui actor social. Nevoile cer să fie satisfăcute și se nasc din satisfacții; ele trăiesc împreună, se generează, se stimulează între ele sau se inhibă reciproc.

Împlinirea nevoilor influențează atât satisfacția de viață a subiectului uman, cât și calitatea funcționării sale în cadrul unei societăți. Satisfacerea nevoilor unor indivizi umani, nu este numai o problemă individuală ci și una la nivel societal, tocmai pentru acest lucru societatea asumându-și responsabilitatea asigurării bunăstării membrilor săi, care prin resursele proprii nu-și pot satisface aceste nevoi.

1.2. Clasificarea nevoilor umane

Chiar dacă sunt diverse nevoile umane pot fi incluse în categorii de sinteză, ce se raportează la: domeniul de manifestare, (cum ar fi: biologic, social, cognitiv, psihologic), modalitatea de definire, percepția subiectului uman care resimte trebuința.

A. Abraham Maslow, exponent al psihologiei umaniste a oferit o tipologie a nevoilor umane și o ierarhizare a lor în funcție de prioritatea lor în motivarea comportamentului uman. Piramida trebuințelor elaborată de Maslow cuprinde cinci categorii de necesitați umane.

Potrivit lui Maslow acțiunile umane au toate ca scop satisfacerea unor trebuințe.

Satisfacerea se produce potrivit unei ordini de priorități sau urgențe, luându-se în considerare mai întâi nevoile primare, pentru ca apoi să fie luate în calcul cele de ordin superior. Astfel, nevoile se structurează piramidal, astfel:

La baza piramidei se află nevoile alimentare, de ordin fiziologic (nevoia de aer, de apă, de hrană, de îmbrăcăminte, nevoi de ordin sexual, senzorial etc.). Satisfacerea lor asigură buna funcționare biologică a organismului uman.

Nevoia de securitate individuală în mediul natural și social se referă la protejarea față de forțele exterioare ostile și față de diferiți factori de risc. Asigurarea unei astfel de protecții se realizează prin stabilitatea unui loc de muncă, prin asigurarea casei, polițe de asigurare etc.

Nevoile sociale se raportează la necesitatea acceptării și apartenenței (fiecare subiect uman simte nevoia de a fi acceptat într-un grup, simte nevoia de a aparține afectiv cuiva). Oamenii manifestă nevoia de dragoste încă din primele luni de viață, dar această nevoie instinctivă la început, devine treptat din ce în ce mai ,,rațională”. Satisfacerea acestei nevoi conduce la întărirea sentimentului de siguranță și de securitate.

Nevoia de stimă derivă din dorința individului de a-i fi recunoscut statutul pe care îl are, să-i fie apreciate competențele, abilitățile, calitățile, performanțele etc. . Satisfacerea acestei nevoi de stimă ajută și la dobândirea încrederii în sine și produce sentimente de forță, de utilitate etc. Dacă această nevoie nu este satisfăcută poate produce sentimente de neputință, de inferioritate, ori de slăbiciune.

Nevoia de autorealizare, privește construirea unei imagini de sine favorabile dar și capacitatea de autocontrol. Această nevoie e satisfăcută atunci când actorul social se auto-apreciază ca fiind ,,cineva”, atunci când el are posibilitatea de a lua decizii asupra scopurilor și mijloacelor de împlinire socială.

,,Cele cinci tipuri de nevoi sunt proiectate prin o structură piramidală a cărei bază este reprezentată de nevoile fiziologice. Trebuie satisfăcute mai întâi nevoile de la baza piramidei (nevoi fiziologice) apoi dacă acestea sunt satisfăcute pot fi satisfăcute și nevoile de la nivelurile superioare (apartenența, stima, recunoașterea socială). Pentru a se putea menține o stare de echilibru fiziologic și psihologic de homeostazie (fiziologică și psiho-socială) a individului, este necesar să se realizeze o satisfacere în ansamblu a nevoilor sale”.

Această ierarhizare realizată de Maslow, are meritul de a fi luat în considerare nu numai latura biologică a omului ci și pe cea umană, reprezentată prin prisma ideilor despre om ca având capacitatea de creștere și autoactualizare.

Maslow susține că o trebuință de pe o treaptă superioară poate motiva comportamentul, dar asta numai dacă trebuințele de pe treptele inferioare au fost măcar parțial satisfăcute. Maslow consideră că, fără satisfacerea nevoilor de la baza piramidei (nevoile fiziologice) oamenii nu pot accede către împlinirea de sine și nu își pot valorifica întregul potențial ceea ce reprezintă o pierdere atât pentru individ cât și pentru societate.

B. Jonathan Bradshaw (1972) distinge patru categorii de nevoi și anume:

Nevoile normative sunt cele definite de către experții, administratorii și factorii decizionali din domeniul puterilor publice și ala asistenței sociale, prin raportarea situațiilor sociale reale la cele optimale, dezirabile, conforme cu o normă de funcționare. Experții, specialiștii pot stabili nivelurile minime sau maxime de consum alimentar pentru o familie sau o persoană, necesarul de asistență socială, necesarul de medicamente etc. . Odată ce limitele ,,normalului” sunt definite, asistentul social este dotat cu un instrument de măsurare și evaluare a situațiilor problematice, putând descoperi astfel care dintre clienții săi are dreptul la anumite servicii asistențiale ori de asemenea poate să-i descopere pe cei ce nu se înscriu în limitele situației disfuncționale. Prin definirea nevoilor normative, factorii puterii pot controla mecanismele reproducerii structurii sociale și pe cele ale normalizării.

Nevoia resimțită se constituie ca o reflectare a ceea ce doresc oamenii. E probabil ca un individ sau un grup să se afle într-o situație problematică prin raportarea la ,,normalitatea” definită de către experți, dar cu toate acestea fără ca ei să resimtă vreun decalaj între optim și real. Fiecare individ uman are trebuințele lui care nu sunt definite ca atare de către specialiști. Astfel nevoile care sunt relevante pentru un subiect uman sunt cele resimțite și nu cele descrise de specialiști.

Nevoia exprimată reprezintă o cerere concretă de ajutor, cerere întreprinsă de un individ, grup, comunitate pentru rezolvarea anumitor probleme umane. Nevoia resimțită, în măsura în care nu poate fi realizată prin forțele proprii ale subiectului uman, devine nevoia exprimată. Nevoile exprimate nu coincid întotdeauna cu nevoile resimțite, de cele mai multe ori nevoile exprimate sunt mai puțin numeroase decât cele resimțite. Modul în care subiectul uman aflat în situație de dificultate cere sprijin, diferă de la un individ la altul, unii mergând chiar până la protest, protest ce poate fi pașnic sau violent.

Nevoia comparativă rezultă din comparația populației care beneficiază de un anumit sprijin, cu populația care nu beneficiază de acest sprijin. Atunci când un anumit grup populațional aflat în dificultate beneficiază de sprijin și populația aflată în aceeași situație, are nevoie de sprijinul respectiv.

C. Clasificarea nevoilor realizată de Saint-Arnaud (1974) se bazează pe ,,subiectul purtător” al nevoii, respectiv umanitatea în totalitatea ei, comunitățile și indivizii. Saint-Aranaud identifică trei categorii de trebuințe și anume:

Nevoile fundamentale, prezente la toți oamenii sunt înnăscute și țin de domeniul fiziologic și psihologic (hrană, adăpost, apă, aer, nevoia de somn, nevoia de dragoste etc.).

Nevoile structurate reprezintă modalitățile prin care indivizii, își satisfac trebuințele fundamentale. Trebuințele structurate nu sunt universale și nici înnăscute, ele fiind rezultatul obișnuințelor pe care ni le formează mediul natural și social în care trăim. Nevoile structurate pot apărea din anumite constrângeri sociale pe care ni le impune un rol, un status, datorită cutumelor unei culturi, civilizației, a modei, iar odată cu dispariția acestor factori generatori vor dispărea și aceste nevoi structurate. Nevoile structurate se interiorizează în timp și pot deveni obișnuințe ale subiectului uman.

Nevoile situaționale se raportează la nivelul de satisfacere a trebuințelor fundamentale de către individul uman. Individul, datorită socializării, a dobândit anumite tehnici de răspuns la nevoile fundamentale, tehnici care din punct de vedere social sunt construite. Chiar dacă aceste tehnici sunt construite potrivit societății, individul va da o culoare personală nevoilor structurate.

D. Clasificarea nevoilor după Chombart de Lauwe. ,,Apariția nevoii și intensitatea manifestării ei nu pot fi înțelese fără a recurge la structura așteptărilor, aspirațiilor, dorințelor clienților, fără acestea din urmă, nevoia devine fie o noțiune echivocă, fie una cu o sferă prea restrânsă pentru a putea acoperi multitudinea formelor de manifestare la nivelul indivizilor”.

Nevoia-obiect, reprezintă un element exterior indispensabil, fie pentru buna funcționare a unui individ (hrana), fie un element indispensabil pentru statutul social al individului (o casă convenabilă, de exemplu). Absența acelui obiect provoacă individului o stare de tensiune, de nervozitate; datorită acestei stări de tensiune, individul e stimulat să acționeze pentru dobândirea obiectului respectiv și tocmai pentru aceasta nevoia-obiect, devine nevoia-stare.

Existența unor obiecte, lucruri, care ar putea îmbunătăți viața unei persoane, obiecte la care respectiva persoană nu are acces, determină apariția unor aspirații, a unor dorințe. Nivelul la care aspirațiile ajung depinde de educația persoanei, de statutul ei, precum și de posibilitățile de atingere, de împlinire, a aspirațiilor respective. Datorită presiunii realizate de societate, unele nevoi-aspirații se transformă în nevoi-obligații. De exemplu în zilele noastre pentru a putea dobândi un loc de muncă, trebuie să beneficiezi de instrucție și educație școlară.

E. Profesor universitar doctor Elena Zamfir realizează următoarea clasificare a nevoilor umane:

Necesități universale care stau la baza unor indicatori absoluți ai calității vieții.

Necesități umane, dar alternative. Ele sunt necesități care caracterizează un stil de viață sau altul, o cale de realizare, împlinire, toate acestea putând duce la fericire.

Necesități artificiale, compensatorii, false. Sunt necesități a căror simplă prezență indică un mod de viață alienat, marginal, în ultimă instanță patologic. Împlinirea lor generează doar iluzia unei satisfacții parțiale, de moment, dar cumulate în timp, ele caracterizează o cale eronată, care în cele din urmă eșuează. Calitatea vieții aici nu este legată de satisfacerea acestor tipuri de necesități, ci de reconsiderarea întregului mod de viață clădit pe fundamente valorice.

F. Virginia Henderson consideră că există paisprezece nevoi fundamentale, acestea fiind:

Nevoia de a respira și a avea o bună circulație;

Nevoia de a bea și a mânca

Nevoia de a elimina;

Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură;

Nevoia de a dormi și a se odihni;

Nevoia de a se îmbrăca și a se dezbrăca;

Nevoia de a-și menține temperatura corpului în limite normale;

Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele și mucoasele;

Nevoia de a evita pericolele;

Nevoia de a comunica;

Nevoia de a acționa conform propriilor convingeri și valori, de a practica religia;

Nevoia de a fi preocupat în vederea realizării;

Nevoia de a se recrea;

Nevoia de a învăța cum să-ți păstrezi sănătatea;

Fiecare nevoie fundamentală cuprinde dimensiuni diferite ale ființei umane și anume:

O dimensiune biologică;

O dimensiune psihologică;

O dimensiune sociologică;

O dimensiune culturală;

O dimensiune spirituală.

1.3. Nevoile persoanelor vârstnice.

Orice demers în elaborarea unor politici, programe sau servicii pentru populația în vârstă, trebuie să ia în considerare pe lângă drepturile și capacitățile persoanei vârstnice și nevoile acestora.

Deoarece asistența socială ,, componentă a sistemului de protecție socială, reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.”, nu se poate dezvolta un sistem de asistență socială fără cunoașterea acelor nevoi ce trebuie satisfăcute.

În cazul persoanelor de vârsta a treia se întâlnește o situație particulară, acestea având nevoie în egală măsură de două tipuri de suport: servicii medicale și servicii sociale. În aceste condiții inițierea, dezvoltarea și acordarea serviciilor sociale și de sănătate, impun o politică unitară în domeniu pentru a realiza în principal menținerea persoanelor vârstnice la domiciliu sau dacă, lucrul acesta nu este posibil, asigurarea îngrijirilor necesare într-o instituție de asistență socială, pentru ca persoanele vârstnice să ducă o viață decentă în continuare.

Persoanele vârstnice sunt considerate persoane cu risc adică persoane vulnerabile, cu nevoi speciale care impun ajutor și protecție pentru a putea trăi în condiții decente. O dată cu înaintarea în vârstă scade rezistența organismului la îmbolnăviri, concomitent refacerea, recuperarea, după boală sau după accident devin mai dificile sau chiar imposibile, ceea ce face ca vârstnicii să se regăsească cel mai frecvent printre bolnavi, printre clienții serviciilor medicale, comparativ cu celelalte grupe de vârstă și să se înscrie de asemenea o mortalitate înaltă.

În fiecare țară există grile naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice; și la noi în țară, începând cu anul 2000 există o grilă națională care cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependență; pe baza evaluării acestor nevoi și a gradelor de dependență se stabilesc tipurile de servicii recomandate a fi acordate la domiciliu sau într-o instituție de asistență socială.

Analizând Grila Națională de evaluare a persoanelor vârstnice putem enumera următoarele puncte principale:

Starea de sănătate a vârstnicului (diagnostic prezent, antecedente familiale relevante, antecedente personale, tegumente și mucoase, aparat locomotor, aparat respirator, aparat cardiovascular, aparat digestiv, aparat urogenital, organe de simț, examen neuropsihic, recomandări de specialitate privind tratamentul igienico-terapeutic și de recuperare).

Capacitatea de autogospodărire și autoservire

Condiții de locuit (luminozitate, umiditate, igienă etc.)

Rețeaua informală (familia, prietenii, vecinii)

Situația economică(pensie de asigurări sociale de stat, pensie pentru agricultori, bunuri mobile și imobile aflate în posesie etc.)

Gradul de dependență: status funcțional și status instrumental.

Prin Grila Națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice se stabilesc nevoile persoanelor vârstnice aflate în situația de pierdere totală sau parțială a autonomiei, nevoi care pot fi de natură medicală, socio-medicală, psiho-afectivă. Evaluarea aspectelor principale din Grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, reflectă tipul de suport comunitar pe care persoanele vârstnice trebuie să îl primească.

Persoanele vârstnice se află uneori în situația de a avea nevoie de asistență socială, nevoie apărută fie din lipsa resurselor economice, fie datorită unui handicap, a unor probleme de sănătate, probleme de comunicare, de relaționare cu ceilalți etc.

,,Nevoia de asistență reziduală reprezintă nevoia de asistență socială neacoperită de sistemul de asistență socială”, iar în cazul persoanelor vârstnice din România această nevoie este evidentă. Legea numărul 17/2000 a persoanelor vârstnice reflectă cerința de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice.

Conform articolului 4 al legii numărul 17/2000, nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecțiunile ce necesită îngrijire specială, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru asigurarea satisfacerii nevoilor curente ale vieții.

Potrivit Grilei de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice rămân neacoperite nevoile legate de activitățile recreative, de implicare civică, de utilitate socială, care de cele mai multe ori nu pot fi satisfăcute de rețeaua guvernamentală, ci doar prin alternativele oferite de sectorul non-guvernamental.

Grupa persoanelor în vârstă reprezintă cel mai eterogen grup populațional. Nevoile persoanelor vârstnice diferă mult în funcție de factorii genetici, mediul și cursul vieții, experiențele trăite, educația primită etc.

Nevoile persoanelor vârstnice nu se pot stabili prin prisma unor caracteristici sociale generale cum ar fi: clasă socială, venituri, rasă, sex, religie. Caracteristicile personale în combinație cu evenimentele trăite de persoana vârstnică sunt relevante pentru identificarea nevoilor persoanelor vârstnice aflate în dificultate.

În funcție de schimbările multidimensionale generate de procesul de îmbătrânire, vârstnicul are și anumite nevoi specifice, diferite de ale adulților, unele necesitând un ajutor special.

CAPITOLUL II. PROBLEMELE ASOCIATE VÂRSTEI SENECTUȚII

2.1. Vârsta a treia problemă socială?

Îmbătrânirea este prețul inevitabil pe care organismul trebuie să îl plătească pentru complexitatea vieții de zi cu zi, a acumulării și uzurii biologice.

Persoanele vârstnice sunt considerate persoane cu risc, adică persoane vulnerabile, cu nevoi speciale care impun ajutor și sprijin pentru a trăi decent.

O problemă socială este ceva rău care afectează comunitatea și care reclamă acțiune colectivă pentru a fi rezolvată dar și o problemă privată ce afectează mulți indivizi și care la fel cere acțiune colectivă pentru a fi soluționată. În această categorie de probleme includem și bătrânețea.

Unii autori consideră că bătrânețea n-ar fi în sine o problemă socială, iar asocierea ei cu o problemă se datorează existenței stării de dizabilitate, de handicap, de dependență predominante la persoanele vârstnice.

Oamenii în vârstă, considerați sub aspect psihologic, sunt marcați de confruntarea cu două adevăruri grave: perioada de timp de viață scurtă care le-a mai rămas și apropierea marii treceri. Sub presiunea acestor adevăruri psihologia vârstnicilor este animată de probleme existențiale și colorată de personalitatea proprie.

În privința populației vârstnice, în ciuda eterogenității acesteia și a dificultății de a generaliza la vârstele înaintate, legat de bătrânețe s-au format cele mai multe stereotipuri. Datorită acestor stereotipuri s-au născut și atitudinile și măsurile politice discriminatorii față de ei. Astfel se consideră că: ,,bătrânii sunt toți la fel”, ,,bătrânii sunt neproductivi”, ,,vârstnicii sunt cei mai mari consumatori de servicii medicale” (deși sunt cercetări care arată că nu bătrânețea ci cheltuielile legate de asistarea medicală a muribunzilor crește cheltuielile medicale).

Chiar dacă există aceste stereotipuri care îi văd bolnavi, neputincioși, neajutorați, cei mai mulți vârstnici sunt activi, ba chiar unii dintre ei furnizează îngrijiri pentru alți membri ai familiei care au dizabilități, fie au grijă de nepoți, ocupându-se și de educarea lor.

Există autori care identifică o superficială atenție acordată persoanelor în vârstă, consemnând că, chiar și atunci când cele mai multe solicitări se înregistrează din partea unei astfel de categorii populaționale, interesul pentru un răspuns pozitiv, este diminuat în comparație cu alte grupuri de clienți.

O cercetare realizată în Marea Britanie în anul 1996 arăta o puternică scădere a ajutorului furnizat persoanelor vârstnice: în jur de 33% dintre persoanele în vârstă de peste 65 de ani solicitaseră ajutor în rezolvarea unor activități, dar numai 5 % au primit un sprijin oarecare.

Vârsta a treia este reprezentată ca un ciorchine de probleme psihologice și biologice, iar termeni precum: ,,fragilitate” sau ,,incapacitate” sunt utilizați pentru a stigmatiza grupul persoanelor în vârstă dar și pentru a arăta disponibilitatea serviciilor sociale. Creșterea numărului persoanelor vârstnice a susține imaginea oamenilor care reprezintă o povară și solicită imense costuri pentru societate.

Incapacitatea funcțională și cea mentală reprezintă o problemă semnificativă pentru populația vârstnică, dar se consideră că persoanele vârstnice nu au nevoie de îngrijire, deoarece ar fi capabile să se descurce singure, fără sprijinul familiilor sau al serviciilor sociale.

În societățile instabile și/sau sărace statutul bătrânilor este inferior. b#%l!^+a?Bătrânețea este privită cu indiferență iar măsurile de protecție socială nu au coerență și nu răspund necesităților reale ale acestui segment de populație.

Sentimentele, atitudinile față de vârstnici sunt instabile, tulburi, contorsionate chiar aberante uneori. Un asemenea set valoric-atitudinal îi dezorientează pe bătrâni, le afectează sentimentele față de cei din jur și față de ei însăși. Astfel, vârstnicii devin pesimiști, se consideră neîmpliniți, nefolositori, ba chiar unii își termină viața fiind bântuiți de un sentiment de culpabilitate.

,,Bătrânețea nu este în mod esențial o problemă socială, ne avertizează specialiștii când conchid că dacă astăzi bătrânețea este concepută ca problemă, acest fapt se datorează asocierii ei cu imaginea dizabilității și a dependenței, în consecință politicile sociale pentru bătrâni nu trebuie extrase din contextul politicilor calității vieții întregii populații – sărăcia, măsuri de sănătate publică, măsuri pentru grupurile dezavantajate, pentru handicap”.

Trebuie schimbată mentalitatea conform căreia vârstnicul consumă și că oricum nu mai are mult de trăit, deoarece această mentalitate duce la discriminări în ceea e privește accesul la serviciile medicale și sociale.

Perioada de tranziție din România l-a descalificat pe vârstnic din lupta sa pentru un trai decent mulți trăind sub pragul sărăciei și foarte mulți dintre ei au renunțat la confort (apă, căldură, gaze) datorită faptului că aveau venituri foarte mici. Bătrânii trăiesc sentimentul frustrant că, dat fiind numărul lor în creștere față de restul populației ei sunt întreținuții celor care lucrează în prezent.

2.2. Dependența de alte persoane

În recomandarea Consiliului Europei privind dependența aceasta este definită ca fiind ,,starea în care se găsesc persoanele, care datorită unor cauze legate de diminuarea sau pierderea autonomiei fizice, psihice sau intelectuale, au nevoie de o asistență și/sau ajutor, importante pentru a-și îndeplini actele curente de viață’’.

Dependența socială a vârstnicului a fost definită ca fiind incapacitatea sa de a dispune independent de modul său de viață datorită lipsei sau insuficienței resurselor materiale (venituri, locuința, dotare) și/sau ca urmare a unor modificări ale stării de sănătate (de ordin fizic sau psihic).

Dependența, reprezintă incapacitatea unei persoane de a adopta comportamente sau de a îndeplini singur, fără ajutorul altei persoane, acțiuni care să-i permită un nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor, astfel încât să fie independent.

Dependența apare atunci când, fie o persoană e lipsită de forță (când persoana respectivă nu poate) fie datorită lipsei de voință (persoana nu vrea), fie pentru că persoana nu dispune de cunoștințe (nu știe cum să-și satisfacă nevoile primare).

Dependența este cauzată de boală, invaliditate fizică, deteriorare mentală, sau ea poate fi determinată și de starea de sărăcie.

,,Starea de dependență se definește ca necesitatea de a fi îngrijit de către o altă persoană, îi creează un handicap social important, care îl împiedică de cele mai multe ori să rămână integrat în societate și în familie, impunându-se adesea instituționalizarea sa, adică ocrotirea permanentă într-un cămin de bătrâni sau cămin-spital.”

Consacrarea conceptului de dependență a impus și un suport legislativ și, de asemenea în domeniul drepturilor omului, în țările dezvoltate care operează deja cu acest concept a determinat apariția unei legislații specifice și respectiv a unor ,,Carte ale drepturilor persoanelor vârstnice dependente.”

Noțiunea de dependență este integrată gerontologiei și geriatriei, de care este inseparabilă. Ea are specific geriatric și, deși nu este o boală, poate fi determinată de boală, de accident, de o anomalie înnăscută sau câștigată, la care se adaugă în cazul vârstnicilor, procesul de involuție.

Problema dependenței persoanelor vârstnice este o majoră problemă de sănătate publică. O persoană dependentă prezintă mai multe din caracteristicile următoare:

– nu se poate deplasa;

– este incapabilă de a se îmbrăca singură;

– este incapabilă de a se spăla singură;

– nu se poate alimenta singură;

– prezintă incontinență urinară sau fecală;

– prezintă dezorientare care poate antrena o conduită periculoasă;

În opoziție cu o persoană dependentă, autonomă este persoana care prezintă simultan caracteristicile următoare:

– se deplasează normal;

– se spală singură;

– poate să-și taie alimentele și să-și prepare singur hrana;

– are continență urinară;

– este lucidă, bine orientată psihic.

Dependența este determinată de existența anumitor surse de dificultate și anume:

Factori de ordin fizic, care cuprind toate obstacolele fizice de natură intrinsecă sau extrinsecă, ce influențează negativ satisfacerea unuia sau mai multor nevoi fundamentale. Factorii intrinseci țin de persoana în cauză cum ar fi: o paralizie, o problemă a articulațiilor, o infecție etc.. Factorii extrinseci se referă la surse exterioare cu care organismul intră în contact și care nu îl lasă să funcționeze normal (pansamentul compresiv, o imobilizare etc.)

Factorii de ordin psihologic, cuprind anumite stări sufletești și intelectuale care pot influența satisfacerea anumitor nevoi fundamentale aceste stări se pot referi la: tulburări de gândire, stres, doliu etc. .

Factorii de ordin social, reprezintă problemele persoanei cu anturajul său, cu soțul/soția, cu prietenii, cu colegii de muncă. Sursele de dificultate de ordin social pot să afecteze calitatea vieții (cu repercusiuni asupra împlinirii tuturor nevoilor) și pot fi surse de stres, depresie, malnutriție etc. .

Factorii de ordin spiritual se referă la aspirațiile spirituale ale persoanei, întrebări asupra sensului vieții, întrebări religioase, filosofice. Acești factori își pun amprenta în special asupra muribunzilor.

Familia joacă rolul cel mai important în satisfacerea nevoilor vârstnicului dependent, lucrul acesta influențând foarte mult calitatea vieții vârstnicului datorită disconfortului psihic pe care îl resimte vârstnicul (sentimente de jenă, de inutilitate, neputință) cât și datorită costurilor mari pentru medicamente, precum și datorită costurilor necesare pentru modificarea ambientului potrivit stării de dependență în care se află vârstnicul.

Dependența are întotdeauna o istorie. Ea apare într-o zi sau dimpotrivă poate apărea în mod brutal. Viteza de apariție, simptomele asociate, reacțiile psihologice ale persoanei în cauză, reacțiile și atitudinea anturajului, reprezintă istoria unică, strict individualizată a situației de dependență.

Există anumiți indici ce semnalează prezența dependenței și anume:

La nivel de persoană:

neglijență vestimentară și pierderea interesului exprimă o problemă de sănătate mintală, un abuz de medicamente sau o alterare a stării generale;

mirosul de urină, persistent, exprimă o incontinență urinară ascunsă sau neglijată de către o persoană. Ea poate exprima o problemă vezico-sfincteriană, dar și o problemă de sănătate mentală, un abuz de medicamente b#%l!^+a?sau o dificultate de deplasare.

scăderea ponderală evocă o denutriție care poate fi legată de o boală cronică sau inflamatorie, de un defect de masticație, de o dificultate de a umbla după cumpărături, sau de a-și prepara masa, de un venit foarte redus etc. O pierdere de apetit poate fi, de asemenea, dovada unei denutriții, a unei stări depresive sau a unui sindrom dureros cum ar fi ulcerul sau gastrita.

La nivelul comportamentului persoanei: probleme de aprovizionare, stocare irațională, rătăciri importante și frecvente, izolare și agresivitate

La nivelul locuinței: locuință prost întreținută și de asemenea întreruperea achitării facturilor Townsed vorbește despre structurarea dependenței bătrânilor prin:experiența sărăciei, impactul pensionării obligatorii, efectele negative ale îngrijirii în centre specializate pentru bătrâni, formele pasive ale îngrijirii comunitare.

Conform opiniei unor autori, persoana vârstnică poate prezenta patru forme de dependență și anume:

Potențială – atunci când o anumită problemă poate apărea din cauza unor predispoziții. Dacă se identifică aceste predispoziții și se intervine adecvat, atunci este posibil ca această problemă de dependență să nu mai apară.

Actuală – în situația în care problema este deja prezentă. Se poate interveni în scopul corectării problemei respective.

Descrescândă – atunci când, se observă ameliorare în starea persoanei îngrijite și implicit, se reduce dependența acesteia. Acțiunile în această situație trebuie concentrate în scopul susținerii progresului obținut și regăsirii gradului optim de autonomie.

Permanenta – atunci când, în pofida tuturor măsurilor întreprinse, acea problemă nu poate fi corectată. În această situație, îngrijitorul trebuie să suplinească ceea ce persoana dependentă nu poate face independent, ajutând-o să se adapteze la această stare de fapt.

Dependența impune evaluare pentru a se identifica nevoile persoanei în cauză și pentru a se stabili tipul de intervenție necesar. Evaluarea se face prin grile și scale de dependență. La noi în țară, începând cu anul 2000 există o grilă națională de evaluare care cuprinde criteriile de încadrare în grade de dependență; pe baza evaluării gradelor de dependență și a nevoilor se stabilesc tipurile de servicii recomandate pentru a fi acordate persoanei vârstnice: la domiciliu sau într-o instituție de asistența socială.

Pentru caracterizarea gradului de dependență sau de independență a persoanei vârstnice există și un barem minimal de activități: toaletă, îmbrăcat, utilizarea toaletei, alimentarea, care în cazul în care sunt posibile conferă persoanei autonomie. Potrivit activităților de mai sus, scala ADL a lui Katz evaluează gradul de dependență la persoanele vârstnice. În afară de această scală mai există și scala incapacităților pentru activitățile vieții zilnice – IADL Lawson. Această scală are pentru bărbat, următorii cinci itemi: a utiliza telefonul, a merge, a utiliza mijloacele de transport, administrarea bugetului, luarea medicamentelor. În cazul femeilor această scală cuprinde opt itemi: prepararea hranei, întreținerea locuinței și a lenjeriei, care se adaugă celor cinci itemi de la bărbat, aceștia cinci fiind comuni. Conform acestei scale, dependentă este persoana care nu poate efectua fără ajutor cel puțin una din aceste activități.

Grilele de Evaluare a dependenței persoanelor vârstnice reprezintă un instrument gerontologic, fiind elaborate de echipe de medici specialiști în geriatrie-gerontologie și lucrători sociali cu competențe în domeniu.

Grila Națională de Evaluare a gradelor de dependență a persoanelor b#%l!^+a?vârstnice prevede următoarele grade de dependență:

– gradul I A – persoanele care și-au pierdut autonomia mentală, corporală, locomotorie, socială, și pentru care este necesară prezența continuă a personalului de îngrijiri;

– gradul I B – persoanele grabatare, lucide, sau ale căror funcții mentale nu sunt în totalitate alterate și care necesită supraveghere și îngrijire medicală pentru marea majoritate a activităților vieții curente, noapte și zi. Aceste persoane nu își pot efectua singure activitățile de bază de zi cu zi;

– gradul I C – persoanele cu tulburări mentale grave (demențe) care și-au conservat în totalitate sau în mod semnificativ, facultățile locomotorii, precum și unele gesturi cotidiene pe care le efectuează numai stimulate. Necesită o supraveghere permanentă, îngrijiri destinate tulburărilor de comportament, precum și îngrijiri regulate pentru unele dintre activitățile de igienă corporală;

– gradul II A – persoanele care și-au conservat autonomia mentală și parțial autonomia locomotorie, dar care necesită ajutor zilnic pentru unele dintre activitățile de igienă corporală;

– gradul II B – persoanele care nu se pot mobiliza singure din poziția culcat, în picioare, dar care, o dată ridicate, se pot deplasa în interiorul camerei de locuit și necesită ajutor parțial pentru unele dintre activitățile de bază ale vieții de zi cu zi;

– gradul II C – persoanele care nu au probleme locomotorii, dar care trebuie să fie ajutate pentru activitățile de igienă corporală și pentru activitățile instrumentale;

– gradul III A – persoanele care se deplasează singure în interiorul locuinței, se alimentează și se îmbracă singure, dar care necesită un ajutor regulat pentru activitățile instrumentale ale vieții de zi cu zi; în situația în care aceste persoane sunt găzduite într-un cămin pentru persoane vârstnice ele sunt considerate independente;

– gradul III B – persoanele care nu și-au pierdut autonomia și pot efectua singure activitățile vieții cotidiene.

2.3. Integritatea fizică și psihică a vârstnicilor

Organizația Mondială a Sănătății dă următoarea definiție a stării de sănătate: ,,sănătatea este o stare de bine fizic, mental și social, ce nu constă numai în absența bolii sau infirmității.”

Virginia Henderson dă următoarea definiție stării de sănătate: ,,sănătatea este o stare în care necesitățile sunt satisfăcute în mod autonom, nu se limitează la absența bolii.”

La persoanele vârstnice se constată diferențe față de adulți atât în semiologia afecțiunilor, cât și în modul în care se comportă dacă se îmbolnăvesc. O data ce persoana vârstnică înaintează în vârstă bolile sunt și ele mai frecvente și de asemenea mai greu de diagnosticat în comparație cu aceleași afecțiuni care apar la persoanele adulte sau tinere.

Studii efectuate în ultimii ani, oferă o imagine sugestivă pentru dimensiunea aspectelor medicale ale fenomenului de îmbătrânire demografică. Se apreciază că dincolo de 65 de ani, individul are aproape 50% șanse să nu mai fie sănătos, să aibă nevoie de îngrijire medicală sau chiar spitalicească, 42% din persoanele de peste 65 de ani sunt bolnave, 4% fiind internate în permanență. Alte date susțin că 49% din vârstnici sunt valizi, 34% deficienți, 11% bolnavi. S-a stabilit, pe de altă parte că 55% din cancere se dezvoltă la persoanele vârstnice.

În general, se constată câteva particularități în cazul vârstnicilor în ceea ce privește starea de sănătate și anume: manifestări tardive ale bolilor, manifestări atipice sau manifestări silențioase. Manifestarea tardivă se referă la faptul că de multe ori, bolile sunt descoperite în stadii avansate, după o lungă evoluție. Manifestarea atipică poate avea trei surse: alterarea răspunsurilor adaptative, în sensul reducerii percepției dureroase, a răspunsului imun precum și scăderea rezervei funcționale a aparatelor și sistemelor precum și existența polipatologiei concomitente. Manifestarea silențioasă a afecțiunilor după vârsta de 65 de ani se referă la absența unor manifestări clinice tipice.

În cazul persoanelor vârstnice percepția stării de sănătate are o influență semnificativă asupra calității vieții lor. Într-o ierarhie a trebuințelor stabilite de vârstnici, această problemă se plasează pe locul al treilea, după dorința de a avea o situație materială și socială superioară celei prezente și o alimentație precum și o îmbrăcăminte mai bună.

Afecțiunile frecvent întâlnite la vârstnic sunt următoarele:

din domeniul cardiovascular: cardiopatiile aterosclerotice ischemice, hipertensiune arterială, tulburări de ritm și de conducere;

din domeniul hematologiei: anemia pernicioasă, leucemia limfatică cronică, macroglobulinemia;

din domeniul patologiei digestive: diverticuloza, hernia hiatală, ischemiile digestive;

din domeniul endocrin: diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza;

din domeniul neurologiei: ateroscleroza cerebrală, boala Parkinson, demențele;

dintre afecțiunile oculare: glaucomul, cataracta, degenerescența maculară;

din domeniul aparatului locomotor: osteoporoza, poliartrozele, guta;

din domeniul dermatologiei: cheratozele senile și verucile seboreice, cancerul cutanat;

Printre bolile rar întâlnite la vârstnic sau chiar neobișnuite putem enumera: hepatita acută, achalazia, boala Crohn, radiculopatia, spondiloza cervicală, boala Addison, sindromul Cushing, nefrita acută, sarcoidoza, urticaria etc.

Starea de sănătate a vârstnicilor români este unul din punctele critice cele mai grave ale calității vieții lor.

2.4. Instalarea depresiei

Problemele bătrâneții pot fi privite și analizate din punct de vedere biologic și medico-social. Bătrânețea este însoțită de modificări profunde ale țesuturilor și prin uzura acestora se produce starea deficitară a individului din toate punctele de vedere. Bătrânețea dă naștere și altor probleme psihice. Este vorba de tulburările psihice care apar ca urmare directă a modificărilor organice provocate de bătrânețe, tulburări care se răsfrâng și asupra relațiilor sociale, în special în cadrul familiei bătrânului.

După vârsta de 60 de ani, etapele de viață care se succed sunt încărcate de sentimente și de încercări mai dureroase decât la celelalte vârste.

Jahoda, în anul 1958, definea depresia ca înglobând șase criterii: o atitudine pozitivă față de sine, un sens al dezvoltării, al afirmării sinelui, integrare, autonomie, o percepție optimă a realității, un mediu propice.

Depresia este mai mult decât supărare, tristețe. Este o stare de tristețe care pare că nu mai vrea să plece. Persoana se simte nefolositoare, fără valoare, fără nici o speranță, neajutorată, se retrage din activitățile zilnice, au loc schimbări în pattern-urile de somn și poftă de mâncare și pot apărea probleme în a gândi corect, logic. Depresia nu este o parte a îmbătrânirii firești, normale, o etapă firească a vieții, ci este o tulburare medicală și așa cum b#%l!^+a?se tratează boli precum: diabetul zaharat, artrita, hipertensiunea arterială, așa și depresia poate și trebuie tratată.

Depresia poate fi clasificată în două categorii: majoră și minoră. Cea majoră implică câteva simptome cu manifestări fizice specifice și de obicei, nefiind în legătură cu un eveniment din mediul psiho-social. Depresia minoră tinde să fie precedată de evenimente de viață nefericite: declin fizic sau pierderea rolului, statusului sau a unei persoane dragi. Oricum ar fi depresia, minora sau majoră, ea poate fi tratată în 75% din cazuri.

Factorii care determină apariția depresiei au fost definiți de Ban, în anul 1981 ca fiind de două tipuri: factori biologici și factori sociali.

Factorii biologici – anomaliile în neurotransmiteri și schimbări metabolice asociate cu îmbătrânirea normală, ca și schimbările în sensibilitatea receptorilor;

Factorii sociali – pentru multe persoane, aflate în ultima parte a vieții, pierderile sunt foarte frecvente; experiența unei pierderi poate predispune un individ să anticipeze pierderi viitoare și astfel crește simțul amenințării securității și durerea emoțională anticipativă. Astfel de perioade pot fi asociate cu izolarea socială, ce poate duce la depresie.

Simptomele depresiei sunt:

sentimentul de a te simți la pământ, în cea mai mare parte a timpului, dar în special seara;

pierderea interesului pentru problemele curente de viață, incapacitatea de a te bucura de lucrurile care de obicei fac plăcere;

persistența senzației de oboseală chiar și atunci când nu faci mare lucru; motivația și elanul pot fi și ele scăzute;

o scădere a poftei de mâncare și în consecință a greutății;

un sentiment de neliniște;

dorința de a sta departe de oameni iar dacă lucrul acesta nu este posibil apare nervozitatea și irascibilitatea ;

tulburări ale somnului, de obicei vârstnicul se trezește foarte devreme și nu mai poate adormi;

lipsă de încredere în forțele proprii, lipsă însoțită de sentimente de inutilitate, sau de convingerea că e o povară pentru cei din jur;

sentimente de vinovăție;

gânduri de suicid; majoritatea persoanelor cu depresie majoră își doresc ,,să termine cu viața” la un moment dat.

Oamenii pot fi afectați de depresie la orice vârstă, dar semnele depresiei pot fi puțin diferite la persoanele vârstnice. Unele semne ale unei boli fizice pot fi asimilate cu cele ale depresiei; de exemplu, pierderea apetitului sau tulburarea somnului, se pot datora atât depresiei, cât și anumitor boli de inimă, artroză, etc. Riscul major în depresie îl reprezintă acela al suicidului.

CAPITOLUL III. ÎNGRIJIRILE LA DOMICILIU PENTRU PERSOANELE VÂRSTNICE

3.1. Noțiuni introductive privind îngrijirea la domiciliu

Noțiunea de îmbătrânire desemnează, în primul rând un fenomen individual, cel al incidenței vârstei, în dimensiunile sale biologice și psihologice asupra individului, de la nașterea sa până la moarte.

Datorită fenomenului îmbătrânirii populației, se realizează creșterea constantă și rapidă a populației vârstnice, consecințele socio-economice ale acestui fenomen afectând și țara noastră.

Crescând numărul persoanelor vârstnice, crește și nevoia persoanelor vârstnice de asistență socială și de asemenea crește și numărul celor care solicită îngrijiri la domiciliu, iar la noi în țară, având în vedere capacitatea limitată de oferire a acestor tipuri de servicii de îngrijiri la domiciliu, cresc și cererile de internare în căminele rezidențiale pentru bătrâni.

Serviciile de îngrijiri la domiciliu sunt serviciile care permit persoanelor suferinde de incapacitate totală sau parțială să trăiască pe cât de independent posibil în propriul lor cămin și au scopul de a preveni, a întârzia și înlocui ,,îngrijirile active” (în mediul spitalicesc) sau îngrijirile de lungă durată (în instituțiile de ocrotire).

Cercetările gerontologilor americani făcute de-a lungul a peste un sfert de secol, l-au condus pe Stanley J. Brody la următoarele două concluzii referitoare la îngrijirea vârstnicului:

situațiile bătrâneții care necesită sprijin sunt cronice și dictează necesitatea unor servicii continue și susținute; aceste servicii sunt medicale și sociale;

întreținătorii principali ai vârstnicului dependent, sunt membrii familiei, iar dacă familia solicită asistență și suport înseamnă că resursele familiale sunt limitate.

Această a doua concluzie se sprijină pe următoarele fapte. Legăturile dintre generații sunt puternice și viabile, fapt demonstrat de proporția mare a vârstnicilor care trăiesc aproape de cel puțin un copil adult și își vizitează des copiii; membrii familiei dau, ca neprofesioniști, cea mai mare parte a îngrijirilor vârstnicilor; datorită unor studii realizate în Statele Unite ale Americii s-a demonstrat că persoanele vârstnice sunt îngrijite mai bine de fiice decât de fii; s-a constatat de asemenea că instituționalizarea unei persoane vârstnice dependente a fost ultima soluție la care a recurs familia atunci când toate celelalte eforturi au eșuat.

Serviciile de îngrijire la domiciliu acordă suport și asistență pe de o parte persoanei vârstnice dependente pentru a o ajuta să-și continue viața în propria casă, într-un mod cât mai independent posibil, iar pe de altă parte, acordă suport și asistență familiei acestei persoane, ca principal susținător al vârstnicului dependent.

Modificările morfo și psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de îmbătrânire conduc direct sau prin consecințele lor la modificări adânci ale relațiilor sociale ale individului vârstnic, atât în relațiile intra-familiale cât și în relațiile lui sociale generale.

Relațiile de solidaritate familială pot fi afectate oarecum de greutățile materiale, de mentalitatea greșită a grupului familial cu privire la îndatoririle față de bătrâni, de o atitudine egoistă a adulților, sau de un sentiment de jenă, de neputință, în cazul vârstnicului cu grave deficiențe.

Multe din conflictele unei familii cu mai multe generații, cu efect negativ asupra stării de sănătate a vârstnicului ar putea fi evitate dacă familia în cauză ar avea o educație corespunzătoare, o mentalitate favorabilă situației în care se află vârstnicul.

În general familiile nu mai respectă statutul anterior al bătrânilor, lucrul acesta ducând la însingurarea vârstnicului, la izolarea lui. Se observă că în mediul rural, legăturile, intrafamiliale, solidaritatea sunt mai bine păstrate, familia de tip rural, conservând mai bine rolurile și statuturile bătrânilor în familie. Acest lucru se produce deoarece, în general relațiile familiale ale celor care trăiesc în mediul urban sunt degradate, de o situație materială precară, de faptul că vârstnicul trebuie de multe ori să locuiască împreună cu copiii adulți într-un apartament mic, sunt afectate de urbanizare și industrializare.

Odată ce persoana vârstnică se retrage din activitatea profesională, are loc o restrângere și o pierdere a responsabilităților avute anterior, ceea ce-l duce pe vârstnic la centrarea pe relațiile sale cu familia.

Timpul pe care familiile îl acordă persoanelor dependente, pe care le au în familie, poate presupune de multe ori renunțarea la serviciu sau la alte activități, inclusiv cele de petrecere a timpului liber.

Cele mai bune rezultate în asistența socială a persoanelor vârstnice, au fost obținute prin aplicarea unei politici de menținere și de susținere socială la domiciliu. Menținerea persoanelor vârstnice la domiciliu presupune organizarea unor forme specializate de supraveghere și îngrijire.

Printre beneficiile acestei noi forme de servicii se numără nu numai starea de bine a pacienților, costurile mai reduse decât într-o instituție, dar și diminuarea impactului nedorit asupra familiei indus de existența unei persoane dependente în cadrul acesteia.

De multe ori, unul din membrii familiei renunță la locul de muncă pentru a asigura îngrijirile necesare vârstnicului dependent; cei mai mulți îngrijitori sunt soții/soțiile persoanelor vârstnice dependente, starea lor proprie de sănătate putându-se altera, în timp ce, la îngrijitorii de vârste mai tinere apar frecvent simptome de depresie accentuată. În plus serviciile de îngrijire acordate la domiciliu de către membrii familiei, nu se ridică la calitatea serviciilor oferite de profesioniștii formați în domeniul respectiv.

Pentru ca acest tip de servicii să se dezvolte cu succes este nevoie să se dezvolte o infrastructură socială aptă să susțină aceste tipuri de servicii. Lucrul acesta înseamnă mijloace financiare suficiente, personal bine pregătit, implicarea societății civile, dezvoltarea voluntariatului, acordarea de suport și asistență pentru familie și pentru îngrijitori.

Vizând menținerea persoanelor în vârstă dependente la domiciliu, politicile sociale noi mențin un număr mare de femei la domiciliu adesea în condiții infrasalariale, în ,,mici slujbe pentru femei”, ,,de întrajutorare”.

În centrul furnizării serviciilor de sănătate sau sociale se află următorul principiu fundamental: acela de a avea beneficiarul în centrul sistemului care îi oferă serviciile, adică se evaluează nevoile beneficiarilor și se oferă servicii în funcție de nevoile descoperite (și nu de ceea ce furnizorul poate oferi).

Pentru a crea un serviciu centrat pe serviciile populației, furnizorul de servicii și beneficiarii lui trebuie să abordeze trei probleme importante:

organizarea serviciului să fie făcută astfel încât nevoia să fie pe primul loc iar serviciul să se ghideze după evaluarea nevoilor;

coordonarea diferitelor tipuri de servicii oferite să fie făcută astfel încât o populație sau un client să primească exact combinația de servicii de care are nevoie, fără timpi morți sau duplicări;

realizarea unei legături între nivelele diferite privind oferta de servicii: individual, de grup și de populație.

Cele 7 etape ale întregului proces de coordonare a îngrijirilor sunt:

informarea populației (a potențialilor beneficiari) despre gama de servicii oferite, informații despre timpul cel mai scurt în care se poate furniza serviciul și de asemenea care este procedeul prin care se poate obține serviciul respectiv;

luarea în evidență: procedeul prin care se face o luare în evidență a nevoilor și astfel să se poată aprecia care ar trebui să fie nivelul de evaluare pentru a se potrivi cu nevoile fiecărui client;

evaluarea nevoilor: să se înțeleagă nevoile fiecărui individ care solicită servicii și a le oferi în funcție de priorități, dar și de resursele pe care le are organizația;

planul de îngrijire: pe baza nevoilor identificate se întocmește planul de îngrijire individual;

implementarea planului de îngrijire; asigurarea cu resurse pe toată durata stabilită până la atingerea obiectivelor din planul de îngrijire;

monitorizarea serviciilor; controlul și asigurarea cu resurse astfel ca serviciile să fie furnizate la un anumit standard de calitate;

examenele de bilanț; reanalizarea periodică a nevoilor și, astfel ajustarea planului de îngrijire.

Primul pas în managementul serviciilor de îngrijire la domiciliu este acela de a informa populația cu privire la gama de servicii oferite care pot să răspundă la anumite nevoi. O organizație, o unitate, care oferă servicii trebuie să-și informeze potențialii beneficiari despre:

ce tipuri de servicii poate să ofere;

în cât timp poate să ofere acele servicii;

care sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească clienții pentru a beneficia de un serviciu;

dacă serviciile trebuie plătite sau nu;

care sunt procedurile de plângeri și de sesizări, în cazul în care apar nemulțumiri din partea beneficiarilor;

cine este responsabil de caz din partea organizației furnizoare;

contractul în care se vor specifica drepturile și responsabilitățile fiecărei părți.

Un aspect important este cel al balanței între ceea ce organizația spune că poate să ofere și ceea ce poate cu adevărat să ofere.

Nu de puține ori etapa de informare este ,,sărită” sau explicată insuficient și incomplet, în aceste cazuri apărând diverse probleme cum ar fi: o avalanșă de cereri pe care personalul trebuie să le rezolve într-un timp foarte scurt.

Criterii de eligibilitate ale beneficiarilor:

Accesul la serviciile de îngrijire la domiciliu se face pe baza unor criterii de eligibilitate în care gradul de dependență este esențial; pot beneficia de îngrijiri la domiciliu următoarele persoane vârstnice:persoanele: singure, lipsite de sprijin la domiciliu, care necesită ajutor din partea comunității. Există de asemenea, trei categorii de priorități:

cei care sunt într-o situație de risc și au nevoie urgentă de îngrijiri personale:

cei care au o boală cronică și au nevoie de îngrijiri personale;

cei care sunt singuri și pe lângă o boală cronică fizică, dezvoltă și o boală mentală, iar riscul la aceste persoane este crescut.

În anumite cazuri, tratamentul și îngrijirea diferitelor boli necesită deplasarea la domiciliu a numeroși intervenționiști. Astfel este necesară intervenția unei echipe formate din:

medicii curanți – joacă un rol fundamental în menținerea la domiciliu; ei cunosc și urmăresc persoanele vârstnice, familia lor, dar și mediul lor de viață; ei sunt cei care trebuie să fie principalii efectori ai evaluării și ai punerii în practică a planului de ajutor în cadrul prestării specifice dependenței; b#%l!^+a?

asistentele medicale – intervin pe baza prescripțiilor medicale;pe lângă actele medicale curente, ele evaluează și actele de nursing (igienă, supraveghere, observare, prevenție etc.);

kinetoterapeuții- intervin în toate situațiile de îngrijiri la domiciliu, pe baza prescripțiilor medicale; ei continuă activitatea începută în spital și contribuie la adaptarea progresivă la autonomie, necesară la domiciliu; ei contribuie și la organizarea locuinței;

logopezii – terapeuții limbajului trebuie să intervină pentru reeducarea tulburărilor de origine neurologică ce produc reducerea sau absența comunicării verbale, a tulburărilor articulare, a tulburărilor de deglutiție, a disfoniei, sau a afoniei. În țările vest-europene, acest tip de serviciu este plătit în mod convențional per activitate. În România, acest tip de serviciu este dezvoltat în principal pentru copiii cu asemenea deficiențe, dar pentru vârstnici, el este prea puțin dezvoltat;

ergoterapeuții – fac numai legătura între spital și domiciliu; ei propun adaptarea locuinței în funcție de incapacitate;

asistentul social – evaluează nevoile sociale, face legătura între vârstnic și diverși specialiști, prezintă abilități în îngrijirile la domiciliu.

3.2. Calitatea serviciilor de îngrijire la domiciliu și tipurile acestora

Populația vârstnică înregistrează o creștere rapidă și constantă în Europa, ca de altfel în întreaga lume.

Schimbările demografice constituie o reală provocare pentru guvernele statelor membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România, consecințele socio-economice ale fenomenului de îmbătrânire a populației având implicații majore în elaborarea de perspectivă a politicilor publice.

Necesitatea cunoașterii îmbătrânirii, ca fenomen individual și social, precum și a caracteristicilor grupului persoanelor vârstnice ca grup de populație minoritar, dar cu o dinamică afectând profund societatea din punct de vedere demografic, economic, politic-administrativ, social sunt cerințe esențiale la începutul oricărui demers de elaborare a politicilor sociale pentru bătrâni.

Lipsa asistenței sociale în perioada comunistă a făcut ca după 1990, serviciile sociale să fie destul de haotic organizate, remarcându-se mai ales lipsa legislației și a profesioniștilor în domeniu.

Noul pachet legislativ din România delegă responsabilitatea dezvoltării serviciilor de asistență socială autorităților publice locale reprezentate de consiliile județene, respectiv consiliile locale.

După cum bine știm bătrânețea nu este o boală. Ea reprezintă un proces de involuție, foarte complex, care impune o altă abordare din perspectiva politicilor sociale, mai ales din domeniul asistenței sociale, medicale și a îngrijirilor de lungă durată.

Din păcate, în ultimii ani, precum și în contextul socio-economic în care trăim cu toții, bătrânețea a început să fie considerată ca prezentând un risc crescut de excluziune socială. În consecință, protecția socială a persoanelor de vârsta a treia, se regăsește ca idee prioritară, inclusiv în documentele Comisiei Europene ce vizează elaborarea unor obiective și planuri de acțiune socială comune în cadrul metodei deschise de coordonare Lisabona din luna martie a anului 2000.

În primul raport al Comisiei Europene, privind sărăcia și incluziunea socială s-a precizat că, în multe țări membre ale Uniunii Europene ,, persoanele vârstnice au fost menționate ca fiind cele mai vulnerabile în ceea ce privește riscul de excluziune socială, datorită nivelului insuficient al pensiilor”.

Conceptul standarde de calitate a fost creat pentru industrie. Pionierii calității au fost: Shewhart, Feigenbaum, Juran și Crosby.

În ceea ce privește calitatea în lucrul cu persoanele vârstnice, trebuie să se ia în considerare eterogenitatea și diversitatea acestui grup.

Bătrânii constituie cel mai eterogen grup populațional, iar nevoile lor diferă mai mult de la un individ la latul decât în cazul celor de o altă vârstă, datorită ritmului diferit de îmbătrânire, stării de spirit, zestrei genetice, trăsăturilor de personalitate, experienței de viață, evenimentelor trăite etc. . În consecință măsurile de sprijin pentru aceste persoane trebuie să fie puternic individualizate și de asemenea trebuie să existe diversitate în ofertele de servicii ale asistenței sociale a persoanelor de vârsta a treia.

În ceea ce privește serviciile sociale, pentru beneficiar calitatea înseamnă:

Timp și disponibilitate;

Finalitate – nivelul de realizare a serviciului;

Deferență – cât de bine este tratat beneficiarul de către personalul care furnizează serviciile;

Stabilitate – nivelul serviciilor furnizate este același la toate vizitele;

Criteriile de bază ale unor servicii de calitate sunt:

Curtoazie – beneficiarul să nu se simtă umilit pentru că are nevoie de ajutor;

Respect;

Simpatie – necesară pentru a avea o relație cât mai deschisă cu beneficiarul;

Promptitudine;

Ascultare activă – pentru a identifica problema reală de rezolvat;

Exactitate – soluționarea problemei în cauză, nu a alteia;

Accesibilitate – serviciile acordate trebuie să răspundă tuturor solicitărilor, fără nici o discriminare; de asemenea instituția care oferă serviciile sociale trebuie să fie așezată astfel încât să fie accesibilă și să aibă un program care să răspundă nevoilor beneficiarilor;

Claritate – pașii intervenției trebuie să fie descriși astfel încât beneficiarul să înțeleagă cum se va soluționa problema;

Personal bine informat și specializat – pentru a se menține și a se îmbunătăți nivelul de calitate a serviciilor;

Obiectivitate;

În sfera serviciilor sociale poate fi aplicat un anumit tip de instrument al calității și anume modelul celor șapte etape, folosit pentru oferirea de servicii de calitate beneficiarilor. Etapele acestui model sunt:

Crearea unui climat prietenos: prezentarea proprie, folosirea numelui beneficiarului, acordare unui timp suficient pentru a explica cum se va derula procesul de acordare de servicii, evitarea semnelor de nervozitate, de iritare sau nerăbdare;

Obținerea informației necesare prin ascultarea activă și întrebări : trebuie să ne asigurăm că am obținut toate informațiile necesare și să evităm situațiile ambigue;

Verificarea pentru înțelegerea completă: trebuie verificate datele cu beneficiarul, pentru asigurarea că fiecare parte a înțeles ceea ce trebuie să se înțeleagă;

Propunerea unui plan de acțiune;

Obținerea unui acord a ceea ce urmează să se facă, de către cine, unde când și cum – trebuie să verificăm dacă asistatul a înțeles planul de îngrijire întocmit, realizat de comun acord, evitând astfel situațiile negative;

Asigurarea asistenței asupra căreia s-a convenit: trebuie împlinite promisiunile, respectiv contractele și planurile stabilite.

Monitorizarea în vederea asigurării rezultatelor: trebuie să ne asigurăm pe perioada intervenției că beneficiarii vor obține ceea ce și-au dorit.

Statele membre ale uniunii Europene s-au angajat să-și asume responsabilitatea gestionării politicilor destinate vârstnicilor și să promoveze măsuri de protecție socială apte să prevină sau să combată riscul de marginalizare socială, să asigure serviciile de bază sociale, de sănătate și de îngrijire, astfel încât să fie menținută independența persoanei, să vegheze asupra respectării drepturilor persoanelor vârstnice la libera alegere a stilului și mediului de viață precum și accesul egal la prestații și servicii.

România, în calitate de țară membră a Uniunii Europene trebuie să promoveze măsuri adecvate persoanelor vârstnice, pentru a le permite acestora să funcționeze în continuare ca membrii activi ai societății, să dispună de resurse suficiente pentru a duce o viață decentă, dar și să participe la viața publică, socială și culturală.

În prezent în România există 5.994.829 pensionari, din care 3.688.363 sunt persoane vârstnice definite conform legii numărul 17/2000 (persoanele care au împlinit vârsta legală de pensionare). Persoanele care prezintă riscul cel mai mare de dependență sunt cele în vârstă de 80 de ani și peste (470.378 în prezent) și reprezintă potențiala grupă de beneficiari de îngrijiri.

Aspectele de asigurare a calității în îngrijirile la domiciliu sunt mai dificile, întrucât locul de desfășurare a acestora creează multe impedimente în a asigura o îngrijire de calitate. Acest lucru se întâmplă pentru că, în general, pacienții sunt izolați la domiciliu și depind de profesionistul care îi îngrijește acasă, beneficiarii îngrijirilor se pot simți vulnerabili și de aceea se vor abține de la a pune în discuție calitatea îngrijirilor care le sunt oferite.

3.3. Consilierea familiilor persoanelor de vârsta a treia cu risc de a fi instituționalizate

Pentru a se evita instituționalizarea persoanelor vârstnice, un rol important îl are consilierea membrilor familiilor vârstnicilor care se află în riscul de a fi instituționalizați.

De cele mai multe ori, unul din motivele instituționalizării bătrânilor îl reprezintă și teama de responsabilități a familiei, lipsa de putere pentru a face față situației de a-și ajuta vârstnicul. Consilierea este un pas important în determinarea abandonului instituționalizării.

Consilierea este o relație de ajutare, o încercare și un efort din partea consilierului la care este cooptat și clientul pentru a îmbunătății confortul existențial al celui din urmă pentru a-i ameliora stilul de viață. Nu este preocupată în general de ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii, ci de a-i ajuta să ia decizii înțelepte.

Beneficiarii ședințelor de consiliere sunt persoane cu personalități diferite care doresc să depășească problemele pe care le au, să-și cunoască aptitudinile și să le dezvolte.

Activitatea de consiliere se poate suprapune la un moment dat cu cea a altor profesioniști din domeniu social, dar scopul ei este de identificare a adevăratelor probleme și nevoi. Spre deosebire de alți actori sociali, consilierul pune accent pe subiectivitate și independență, beneficiarul fiind cel ce identifică și depășește problemele. Consilierea are scopul de a media întâlnirea dintre ceea ce este beneficiarul și ceea ce ar fi bine să fie și vrea să fie acesta.

Pornind de la obiectivul acceptat de majoritatea autorilor în domeniu “cel de a-i ajuta pe oameni să se ajute singuri”, rezultatele dorite și solicitate de către beneficiari sunt:

creșterea înțelegerii de sine și a situațiilor din jur;

creșterea capacității proprii de decizie;

oferirea unui sprijin în luarea unei decizii și confirmarea acesteia; b#%l!^+a?

dezvoltarea capacității de a schimba o situație;

eliberarea de sentimente;

examinarea opțiunilor și alegerea uneia;

facilitarea capacităților de relaționare și comunicare;

liniște și armonie intrafamilială și comunitară.

Rezultatele consilierii depind de următorii factori:

cunoașterea obiectivelor și limitelor consilierii (referitoare la sferele de activitate, independența beneficiarului și colaborarea acestuia);

sinceritatea și deschiderea la comunicare a beneficiarului;

competența și profesionalismul consilierului;

stabilirea unei relații de consiliere bazată pe încredere, sinceritate, comportament non-discriminatoriu, empatie, confidențialitate și respect;

Astfel sunt evidențiate următoarele obiective specifice consilierii:

autoacceptarea – recunoașterea atât a calităților cât și a defectelor și acceptarea criticilor și a respingerilor;

dezvoltarea conștiinței de sine-perceperea de sine prin autoevaluare și comparare;

perspicacitatea – control rațional asupra trăirilor și acțiunilor;

rezolvarea de probleme-învățarea căutării soluțiilor și găsirea unei soluții adecvate;

educația psihologică – achiziționarea de tehnici pentru înțelegerea și controlarea comportamentului;

dezvoltarea abilităților sociale – cele de comunicare, conducerea conversațiilor și controlul furiei;

schimbarea cognitivă-identificarea, recunoașterea și modificarea sau înlăturarea credințelor iraționale

modificarea comportamentală – schimbarea sau înlocuirea modelelor comportamentale neadaptive sau distructive

restituire sau compensare – ajutorarea clientului să îndrepte comportamentele distructive anterioare.

Consilierea poate fi văzută de către unii lucrători sociali în sfera comunitară, ca o perspectivă interesantă de trăiri particulare, în timp ce originea acestor sentimente de supărare, regret și neputință, se află în „problemele publice”de genul sărăciei, șomajului, discriminării și bolii.

Orientată spre ajutorarea clienților în înțelegerea și clarificarea punctelor lor de vedere asupra spațiului de viață, asupra mediului și a dimensiunii morale a existenței, consilierea susține și rolul învățării găsirii scopurilor determinate pentru înțelegerea în sine și a celor din jur pentru o mai bună informare asupra posibilităților pentru soluționarea problemelor de natură emoțională și interpersonală. O caracteristică esențială a consilierii, este cea de facilitare a înțelegerii, a schimbării, a acceptării noilor situații, a depășirii unor momente dramatice, a integrării și a dezvoltării. Cel consiliat are posibilitatea de a-și explora și clarifica forțele și slăbiciunile, de a-și îmbunătății calitatea vieții și de a evolua spre o formă superioară a bunăstării.

Consilierea nu presupune doar o prestație unilaterală din partea consilierului, ci este vorba de o interacțiune cu specificul ei, o relație de ajutare. Fiecare dintre cei doi, vine în câmpul acestei interacțiuni cu particularități de vârstă, cultură, religie, clasa din care provine, limba vorbită, etc.

CAPITOLUL IV. STUDIU PRIVIND EFICIENȚA SERVICIILOR DE ÎNGRIJIRE LA DOMICILIU

4.1. Metodologia cercetării

În paginile următoare vom prezenta cercetarea realizată în Craiova. Vom preciza pentru început obiectivele, ipotezele și metodele de cercetare utilizate pentru colectarea datelor descriind modul de proiectare/concepere a cercetării.

Partea cea mai consistentă va fi dedicată analizei serviciilor de îngrijire a vârstnicilor din Craiova. Pentru aceasta vom descrie grupul-țintă (delimitarea populației-țintă, estimarea numărului vârstnici dependenți, date statistice) și mediul de servicii existent (organizațiile guvernamentale și nonguvernamentale care oferă servicii și prestații sociale vârstnicilor) pentru ca abia apoi să trecem la analiza propriu-zisă serviciilor de îngrijire a bătrânilor și cum pot acestea să amelioreze viața acestora.

4.1.1. Obiectivele și ipotezele cercetării

Am urmărit, în principal, următoarele obiective:

identificarea serviciilor sociale și a prestațiilor de care beneficiază vârstnicii din Craiova;

menționarea principalelor servicii și prestații solicitate de către vârstnici;

evidențierea principalelor modificări fiziologice, psihologice și sociale care survin odată cu îmbătrânirea; evaluarea stării de sănătate (incidența diferitelor tipuri de afecțiuni) și a veniturilor în raport cu necesitățile; estimarea gradului de satisfacție / insatisfacție cu viața a vârstnicilor;

aprecierea gradului de acoperire a nevoilor vârstnicilor prin servicii sociale;

estimarea tipurilor de nevoi neacoperite cu servicii și a numărului de beneficiari posibili;

formularea de propuneri pentru servicii sociale specifice, care să răspundă nevoilor identificate / formularea de propuneri privind introducerea sau îmbunătățirea unor servicii sociale și stabilirea priorităților de intervenție.

Pe baza unor cercetări anterioare, cât și pe baza informațiilor desprinse până la acest nivel de analiză, am pornit în cercetare de la următoarele ipoteze:

Sărăcia și problemele de sănătate sunt principalele probleme cu care se confruntă vârstnicii din Craiova.

Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru vârstnicul din Craiova, dar ea nu poate să acopere toate nevoile acestuia datorită modificărilor pe care le-a suferit organizarea societății moderne.

În Craiova serviciile sociale pentru vârstnici sunt insuficient dezvoltate comparativ cu nevoia existentă.

Vârstnicii din mediul rural din Craiova beneficiază de mai puține servicii și prestații sociale decât cei din mediul urban datorită dificultăților de acces.

4.1.2. Metode de cercetare

Analiza a presupus identificarea (adunarea informațiilor despre vârstnici: mediul lor de viață, problemele cu care se confruntă, soluțiile existente) și evaluarea (integrarea informațiilor obținute – enunțarea nevoilor grupului-țintă, susținerea acestora prin diversele informații adunate și evaluarea lor, prioritizarea trebuințelor în funcție de gravitatea lor pentru a putea face recomandări de acțiune decidenților) nevoile vârstnicilor din județ. Am realizat b#%l!^+a?acest lucru obținând atât părerea vârstnicilor, a grupului țintă, cât și părerea furnizorilor de servicii și a specialiștilor/experților din domeniu. Pentru aceasta a fost nevoie să delimitez foarte clar populația-țintă și să descriu mediul de servicii (dispersie geografică, variabile socio-demografice, restricții privind eligibilitatea pentru anumite servicii sociale, capacitate pentru diverse servicii, indicatori sociali, inventar detaliat al serviciilor / resurselor disponibile – folosirea eșantionării „bulgăre de zăpadă”).

Datele pe care se bazează rezultatele prezentate în această parte a tezei au fost culese utilizând mai multe metode de cercetare. Această opțiune a fost impusă de complexitatea obiectivelor, de lipsa datelor statistice sau, mai exact, de gradul scăzut de utilitate al datelor existente la instituțiile publice și de principiile metodologice care ghidează orice cercetare de evaluare a nevoilor – validitatea datelor și necesitatea implicării beneficiarilor în procesul de stabilire a problemelor lor.

4.1.3. Eșantionare

Pentru realizarea raportului s-a folosit abordarea cantitativă care are ca obiect descrierea cuantificată a comportamentelor unei populații față de problema studiată care permite cunoașterea comportamentelor și cea calitativă pentru explicarea acesteia. În realizarea raportului s-a ales populația statistică reprezentand populația masculină dar și cea feminină chestionată din Craiova.

Deoarece volumul populației este mare și nu s-a dispus de o baza de sondaj ce poate fi utilizată în cercetările de marketing s-a ales un eșantion de 40 de persoane, care își vor exprima opinia cu privire la eficiența serviciilor de îngrijire la domiciliu.

În funcție de tipul informației dorite s-au folosit:

Intrebări de cunoaștere

Intrebări despre preferințe

Intrebări de identificare

Intrebări de opinie

În funcție de tipul intrebărilor distingem 2 categorii principale de intrebări:

Intrebări închise cu raspunsuri prestabilite, la care persoana intervievată trebuie să își aleagă răspunsul, dintr-un număr limitat de răspunsuri predeterminate de către cercetatori.

Intrebări factuale de comportament, care permit obținerea unor informații legate de serviciul de îngrijire la domiciliu.

Chestionarul trebuie să permită culegerea informațiilor necesare pentru a răspunde scopurilor cercetării.

4.2. Date obținute

Acest chestionar vizează în ce măsură serviciile oferite de îngrijitorii la domiciliu satisfac sau nu satisfac nevoile persoanelor în cauză.

Interpretare: În urma cercetării 82,5% din cei intervievați consideră că serviciile oferite de către instituție sunt de foarte bună calitate în timp ce 17,5% consideră serviciile de o calitate inferioară adică doar de bună calitate.

Interpretare: După intervievarea respondenților s-a constatat că 80% sunt foarte mulțumiți de personalul instituției în timp ce 20% sunt destul de mulțumiți.

Interpretare: Din cele 40 de personae intervievate, o mare parte dintre ele – și anume 87,5% se simt respectate într-o măsură foarte mare în relația cu personalul iar o mică parte de 12,5% se simt respetate în mare măsură în relația cu personalul.

Interpretare: În urma cercetării s-a evidențiat că din cei 40 de repsondenti, 72,5% dintre ei consideră că serviciile oferite răspund nevoilor fiecăruia într-o măsură foarte mare, în timp ce 25% dintre ei consideră că serviciile oferite răspund nevoilor într-o măsură mare. Unul dintre cei 40 intervievați a omis a răspunde la această întrebare.

Interpretare: Cei mai mulți dintre respondenți și anume în procent de 72,5% sunt mulțumiți de calitatea serviciilor oferite, 15% sunt mulțumiți în mare măsură și doar 7,5% dintre cei intervievati sunt destul de mulțumiți.

Interpretare: Cea mai mare majoritate a perosoanelor chestionate, și anume un procent de 97,5% consideră că personalul de specialitate al Serviciului de Îngrijire și asistență pentru persoanele vârstince înțelege problemele cu care se confruntă cel în cauză, în timp ce doar 2,5% nu sunt mulțumiți cum sunt înteleși în legătură cu problemele cu care se confruntă de către personalul de specialitate a Serviciului de Îngrijire – în termeni absoluți doar unul din cei 40 nu este mulțumit.

Interpretare: În urma cercetării s-a evidențiat faptul că din totalul de 40 de persoane intervievate, 70% dintre ele colaborează foarte bine atât cu asistentul social cât și cu medicul de familie și îngrijitorul la domiciliu, persoane angajate ale proiectului ,,Ingrijiri la dmiciliu pentru varstnici din Craiova"; 12,5% colaborează foarte bine doar cu asistentul social și medicul iar în procente egale de 7,5% colaborează bine cu îngrijitorul la domiciuliu și medicul, respectiv doar cu medicul. Un procent foarte mic de 2,5% se colaborează bine doar cu îngrijitorul la domiciliu.

Interpretare: Dintre persoanele chestionate 80% consideră că este foarte important sprijinul oferit de îngrijirea la domiciliu pentru calitatea vieții personale în timp ce 20% dintre respondenți îl consideră destul de important.

Chestionarul s-a realizat pe un eșantion de 40 de persoane dintre care 32,5% dintre ele au vârsta cuprinsă între 60-75 ani iar 67,5% au vârsta peste 75 ani.

Din totalul respondenților, 75% dintre ei sunt de genul feminin iar 25% de genul masculin.

La ultima intrebare și anume din punctul de vedere al respondentului ce consideră că ar mai trebui îmbunătățit/intodus în activitatatea Serviciului de Îngrijire și Asistență Persoane Vârstnice, 80% dintre ei au considerat că nu mai trebuie îmbunătățit/intodus nimic în activitatatea Serviciului de Îngrijire și Asistență Persoane Vârstnice, 10% consideră că trebuiesc introduse mai multe ore iar 10% dintre ei propun următoarele îmbunătățiri și anume:

mai multe întâlniri cu ceilalți beneficiari

gratuitatea serviciilor de care beneficiază pacientul

echipament de protecție pentru îngrijitor

îngrijitorul sa aibă beneficiarii mai aproape unul de altul (distanță)

îngrijitorul de la Serviciul de Îngrijire si Asistență Persoane Vârstnice, Craiova ar trebui să beneficieze de prioritate la achitarea facturilor beneficiarului

să se organizeze vizite la muzeu, prin parc, să se desfășoare diferite activitati între beneficiarii aceluiași serviciu

4.3. Concluzii

Pentru culegerea informațiilor necesare analizei nevoilor am utilizat mai multe metode de cercetare, opțiune impusă de complexitatea obiectivelor, de lipsa datelor statistice sau, mai exact, de gradul scăzut de utilitate al datelor existente la instituțiile publice și de principiile metodologice care ghidează orice cercetare de evaluare a nevoilor – validitatea datelor și necesitatea implicării beneficiarilor în procesul de stabilire a problemelor lor.

În urma focus-grupurilor, a interviurilor individuale și a aplicării chestionarului am sintetizat și ierarhizat (în funcție de gravitate) principalele arii problematice referitoare la vârstnici:

accesul la îngrijire medicală adecvată;

sărăcie / lipsuri materiale;

dificultăți de socializare, lipsă de companie;

informare și consiliere defectuoasă;

probleme ale sistemului de asistență socială a vârstnicilor;

capacitate limitată de autogospodărire / nevoia de sprijin administrativ;

dependență de ceilalți (problemele aparținătorilor);

nevoi spirituale.

Calitatea vieții persoanei suferă o serie de modificări negative odată cu trecerea de vârsta pensionării. Vârstnicii încadrați în diverse grade de handicap tind să-și perceapă viața în tonuri mai sumbre decât cei fără handicap.

Din analiza realizată rezultă că o proporție remarcabilă de persoane vârstnice apelează la serviciile sociale și sunt în mare parte mulțumiți de cum acestea ameliorează situația lor.

Dincolo de a testa ipotezele (cercetare explicativă) prin cercetarea de față am încercat să produc informații despre realitatea socială (cercetare descriptivă).

Potrivit cercetării realizate, principalele nevoi pe care le au vârstnicii sunt:

necesitatea de a beneficia de acces la îngrijire medicală adecvată;

nevoia de securitate economică (nevoia de a reuși să se auto-întrețină în urma muncii depuse în viața activă; nevoia de asistență financiară, locuință);

nevoia de roluri sociale care să înlocuiască rolurile din viața activă (pentru recunoaștere socială și stimă de sine);

nevoia de socializare (locuri de întâlnire special amenajate; organizarea de activități pentru vârstnici; voluntariat);

nevoia de consiliere și informare adecvată (nevoia de a fi ascultați);b#%l!^+a?

nevoia de servicii sociale specifice care să acopere cerințele existente (centre rezidențiale, servicii de îngrijire la domiciliu etc.).

Pe lângă toate acestea, consider necesar să precizez nevoia de sprijinire a familiei care îngrijește un vârstnic, deoarece problemele cu care aceasta se confruntă sunt deosebit de grave. De multe ori cei care îngrijesc persoane vârstnice sunt ei înșiși vârstnici; de problemele acestora se pare că nu se preocupă nimeni.

Nevoile vârstnicilor pot fi analizate și din perspectiva sub-categoriilor care însumează necesități specifice sau urgente: femeile vârstnice; vârstnicii care din diverse motive sunt singuri; vârstnicii care suferă de boli cronice; vârstnicii care se gospodăresc singuri; vârstnicii din mediul rural; vârstnicii instituționalizați; vârstnicii care au peste 75 de ani; bărbații vârstnici rămași singuri; vârstnicii care locuiesc la bloc; vârstnicii care nu au copii; vârstnicii fără locuință etc.. Femeile vârstnice reprezintă o categorie de risc datorită faptului că pensiile de care acestea beneficiază sunt reduse (datorită perioadei de cotizare reduse: ies mai devreme la pensie, au avut salarii mai mici decât bărbații, și-au întrerupt activitatea din motive familiale).

Analizând datele obținute prin metoda chestionarului majoritatea celor intervievați sunt mulțumiți de eficiența serviciului de îngrijire la domiciliu, având o părere foarte bună de personalul angajat al serviciului cât și de înțelegerea de către aceștia a nevoilor fiecăruia în parte. De asemenea marea majoritate se simt repectați într-o măsură foarte mare de către serviciul de îngrijire la domiciliu, crescând calitatea vieții pe care o duc.

BIBLIOGRAFIE

Ana Bălașa, „Situația familiei și a copilului în societatea românească” în Revista de asistență socială, Editura Polirom, nr. 2-3/2006

Bocancea și G. Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999

Cătălin Zamfir, Nevoia de asistență socială, Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999

Constantin Bogdan, Elemente de geriatrie practică, Editura Medicală, București, 1992

Daniela Gârleanu, Vulnerabilitatea vârstei a III-a. Aspecte teoretico-practice, în Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare de Vasile Miftode(coordonator), Daniela Gârleanu și alții, Editura Lumen, Iași, 2002

Denizia Gal, Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Denizia Gal, Vine o zi- Eseuri pe teme gerontologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași,

Emilia Maria Sorescu, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Editura Universitaria, Craiova, 2008

George Neamțu, Tratat de Asistență socială, Editura Polirom, București, 2003

Ioan Berilă, Maria Emilia Sorescu, Asistența socială-sistem și profesie, Editura Universitaria, Craiova, 2005

Ion Ionescu, Alain Vilbrod, Asistența socială în tranziție, Editura Institutul European, 2004

Luana Pop, Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București, 2002

Octavian Apahideanu, Asistența socială a persoanelor de vârsta a III-a, Editura Eftimie Murgu, Lugoj, 2002

Viorica Epureanu și Florica Mănoiu, Asistența socială în Romănia, Editura All, București, 1997

Fundația de Îngrijiri Comunitare București, Ghid de lucru- Servicii integrate pentru persoanele în vârstă, București

Ghid Metodologic Privind Serviciile De Îngrijire La Domiciliu Pentru Persoanele De Vârsta A III-a, Editura Sitech, 2007

Hotărâre de Guvern nr. 886, pentru aprobarea Grilei Naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 507 din 16 octombrie 2000

Hotărâre de Guvern nr. 886, pentru aprobarea Grilei Naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 507 din 16 octombrie 2000, art. 6, anexa nr. 3

Legea nr. 47/2006 privind organizarea, funcționarea și finanțarea sistemului național de asistență socială în România, art.2

BIBLIOGRAFIE

Ana Bălașa, „Situația familiei și a copilului în societatea românească” în Revista de asistență socială, Editura Polirom, nr. 2-3/2006

Bocancea și G. Neamțu, Elemente de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 1999

Cătălin Zamfir, Nevoia de asistență socială, Politici sociale în România, Editura Expert, București, 1999

Constantin Bogdan, Elemente de geriatrie practică, Editura Medicală, București, 1992

Daniela Gârleanu, Vulnerabilitatea vârstei a III-a. Aspecte teoretico-practice, în Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare de Vasile Miftode(coordonator), Daniela Gârleanu și alții, Editura Lumen, Iași, 2002

Denizia Gal, Dezvoltarea umană și îmbătrânirea, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Denizia Gal, Vine o zi- Eseuri pe teme gerontologice, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistența socială, Editura Polirom, Iași,

Emilia Maria Sorescu, Bătrânețea între binecuvântare și blestem, Editura Universitaria, Craiova, 2008

George Neamțu, Tratat de Asistență socială, Editura Polirom, București, 2003

Ioan Berilă, Maria Emilia Sorescu, Asistența socială-sistem și profesie, Editura Universitaria, Craiova, 2005

Ion Ionescu, Alain Vilbrod, Asistența socială în tranziție, Editura Institutul European, 2004

Luana Pop, Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București, 2002

Octavian Apahideanu, Asistența socială a persoanelor de vârsta a III-a, Editura Eftimie Murgu, Lugoj, 2002

Viorica Epureanu și Florica Mănoiu, Asistența socială în Romănia, Editura All, București, 1997

Fundația de Îngrijiri Comunitare București, Ghid de lucru- Servicii integrate pentru persoanele în vârstă, București

Ghid Metodologic Privind Serviciile De Îngrijire La Domiciliu Pentru Persoanele De Vârsta A III-a, Editura Sitech, 2007

Hotărâre de Guvern nr. 886, pentru aprobarea Grilei Naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 507 din 16 octombrie 2000

Hotărâre de Guvern nr. 886, pentru aprobarea Grilei Naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 507 din 16 octombrie 2000, art. 6, anexa nr. 3

Legea nr. 47/2006 privind organizarea, funcționarea și finanțarea sistemului național de asistență socială în România, art.2