Evaluarea Gestiunii Patrimoniului Public In Republica Moldova
EVALUAREA GESTIUNII PATRIMONIULUI
PUBLIC ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Cuprins
Declarația de propria răspundere
INTRODUCERE
Capitolul I. ASPECTE GENERALE PRIVIND PATRIMONIUL PUBLIC
1.1. Considerații teorertice privind conceptul de patrimoniu public
1.2. Proprietatea publică în sistemul economiei contemporane
1.3. Corelația dintre patrimoniu public și dreptul de proprietate publică și cea a patrimoniului privat și dreptul de proprietate private
Capitolul II ABORDAREA ROLULUI ECONOMIC AL PATRIMONIULUI PUBLIC AL UNITĂȚILOR ADMINISTRATIV TERITORIALE
2.1. Determinarea rolului economic al gestionării bunurilor ce aparțin domeniului public
2.2. Teorii privind gestiunea patrimoniului public
2.3. Activitatea de evaluare a patrimoniului public
Capitolul III EVALUAREA MODALITĂȚILOR DE PUNERE ÎN VALOARE A PATRIMONIULUI UNITĂȚILOR ADMINISTRATIV TERITORIALE
3.1. Modalități de gestiune a patrimoniului public în cadrul municipiului Chișinău
3.2. Probleme în calea gestiunii patrimoniului public în municipiul Chișinău
3.3. Sugestii privind eficientizarea gestiunii patrimoniului public din municipiul
Chișinău
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Intoducere
Una din prioritățile societății moderne constă în tendința spre o dezvoltare durabilă atât în plan social, cât și economic. Dezvoltarea durabilă este posibilă prin păstrarea și utilizarea eficientă a valorilor create de către predecesorii noștri, precum și satisfacerea necesităților curente, astfel încât să nu fie pusă în pericol capacitatea viitoarelor generații de a-și satisface propriile necesități. În acest sens vine în ajutor activitatea de evaluare a patrimoniului public, care jurizează impactul asupra proprietăților. Orice acțiune asupra proprietății, de ordin fizic sau juridic, este justificată doar în cazul când valoarea viitoare nu va fi afectată.
Evaluarea adesea este percepută drept un instrument matematic, care permite determinarea valorii proprietății la un moment de timp concret. Respectiva opinie exprimă doar o fațetă a eval uării – aspectul cantitativ de moment.
Gestiunea patrimoniului public este un domeniu nou, mai puțin cunoscut, motiv pentru care este mai puțin abordat, însă există șanse ca pe viitor acest subiect să aibă un interes pentru mulți.
Evaluarea proprietății (patrimoniulu public) este știința al cărei obiect de studiu este valoarea, aspectele ei cantitative și calitative, examinate în stare statică și dinamică, esența valorii și factorii de impact, aspectele comportamentale în timp.
Rolul evaluării patrimoniului public în societate este un process de conștientizare. Activitatea de evaluare a patrimoniului public a fost implementată în Republica Moldova fără a se ține cont de specificul economic și juridic al țării. Prin urmare, astăzi constatăm posibilitatea unor acțiuni frauduloase și imposibilitatea estimării valorii de piață a bunurilor domeniului public. Imperfecțiunile legislative și gestiunea iresponsabilă au condus la pierderea unei părți masive din patrimoniul țării. O pierdere la fel de însemnată este generată de deteriorarea patrimoniului existent însă neutilizat sau utilizat ineficient.
Gestiunea patrimoniului public este un subiect care în ultimii ani este din ce în ce mai mult abordat de specialiști. Este acordată o atenție mai mare patrimoniului public, doarece dezvoltarea societății depinde și de valoarea patrimoniului public, de gestiunea eficientă și de utilizarea acestuia.
Actualitatea temei. În prezent, patrimoniul public ocupă o poziție importantă în viața economică a statului, dar și a societății. Gestiunea eficientă a patrimoniului public este necesară pentru crearea unei imagini bune pentru societate cît și pentru turiști. Printr-o gestiune bună există posibilitatea modernizării bunurilor și serviciilor publice. Este important pentru a menține bunurile ce constituie patrimoniul public în proprietatea statului și nu a permite ca acestea să fie gestionate de alte persoane, decât doar în cazurile în care nu există o altă posibilitate.
Scopul tezei îl constituie eficientizarea patrimoniului public, determinarea rolului economic al patrimoniului public al unităților administrativ-teritoriale și evaluarea patrimoniului public național.
Pentru a atinge scopul cercetării au fost stabilite următoarele obiective:
1. Apecierea stării actuale privind activitatea de evaluare și gestiune a patrimoniului public în Republica Moldova;
2. Estimarea valorii patrimoniului public în Republica Moldova;
3. Determinarea rolului evaluării în procesul gestiunii patrimoniuuli public;
4. Determinarea sarcinilor gestiunii patrimoniului public din Republica Moldova la etapa actuală, a posibilităților de eficientizare a gestiunii și perfecționarea modalităților de gestiune;
5. Determinarea corelației dintre patrimoniul public și dreptul de proprietate publică și cea a patrimoniului privat și dreptul de proprietate privată;
6. Stabilirea specificului gestionării patrimoniului public;
Subiectul cercetat al lucrării este evaluarea gestiunii patrimoniului public în Republica Moldova. Patrimoniul public este definit ca totalitatea drepturilor și obligațiilor statului, unităților administrativ-teritoriale, sau ale entităților publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu.
Pentru dezvoltarea economică a statului este nevoie de punerea în valoare a bunurilor domeniului public, dar și utilizarea eficientă a acestora. Astfel, autoritățile publice sunt cele care au răspunderea cea mai mare în ceea ce ține de gestiunea patrimoniului public.
Suportul teoretico-științific și metodologia cercetării îl constituile legislația Republicii Moldova și literatura de specialitate. Caracterul complex al cercetării a impus studiul mai multor lucrări ce vizează patrimoniul public. Problemele gestiunii valorii patrimoniului public au fost cercetate aplicându-se mai multe metode. La diferite etape în procesul cercetării au fost aplicate următoarele metode: analiza, inclusiv analiza comparativă și statistică, sinteza, inducția, demonstrația.
La elaborarea lucrării respective au fost cercetate mai multe lucrări științifice, dar și o mulțime de acte legislative.
Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice privind gestiunea patrimoniului public.
Cercetînd gestiunea patrimoniului public s-a pus accent pe opiniile mai multor cercetători în domeniu: Emil Molcuț, Dan Oancea, Eugeniu Safta-Romano, Mitru Constantin Florescu, Dr. Eugenia Cojocari, Dr. Marcel Cușmir, Carolina Ciobanu, Vitalie Cojocari etc.
Conținutul lucrării prezintă problematica gestiunii patrimonului public la nivel general în Republica Moldova.
Structura lucrării. Teza de licență este structurată în trei capitole, conținând de asemenea introducere, concluzii și anexe.
Astfel, primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la gestiunea patrimoniului public, și anume, conceptul privind patrimoniul public, rolul proprietății publice în sistemul economiei contemporane și evidențierea corelației dintre patrimoniul public și dreptul de proprietate publică și cea a patrimoniului privat și dreptul de proprietate privată. În acest capitol sunt prezentați subiecții dreptului de proprietate publică și subiecții dreptului de proprietate privată și bunurile ce constitue patrimoniul public.
În capitolul al II-lea se pune accent pe patrimoniul public al unităților administrativ-teritoriale. Astfel, s-a abordat rolul economic al patrimoniului public al unităților administrativ-teritoriale. Gestionarea bunurilor publice locale din Republica Moldova este fragmentată, având nevoie de o organizare sistematică și structurată.
Pentru a asigura funcționarea continuă și prestarea serviciilor publice la cel mai înalt nivel, atât statul cât și unitățile administrativ-teritoriale au nevoie de bunuri mobile și imobile, care în ansablu formează patrimoniul public al statului sau al colectivităților locale, alcătuind domeniul administrativ. Luând în considerație că administrația publică locală se bazează pe principiile autonomiei locale este necesar de menționat că eficiența activității administrației publice locale și dezvoltarea economică locală este strict determinată de gradul de autonomie disponibil.
De asemenea, în acest capitol este abordat și specificul gestionării patrimoniului public național. În acest context se poate afirma că patrimoniul public nu este gestionat cel mai eficient. În urma activității de evaluare a patrimoniului public se observă că acesta nu este apreciat la valoarea cea mai înaltă, încât unele bunuri ale domeniului public sunt pierdute în timp.
Capitolul al III-lea abordează evaluarea modalităților de punere în valoare a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale, și anume a municipiului Chișinău. Astfel, se pune accent pe modalitățile de gestiune a patrimoniului public în cadrul municipiului Chișinău, precum și problemele existente în calea gestiunii patrimoniului public.
De asemenea, în acest capitol sunt expuse și unele sugestii privind eficientizarea gestiunii patrimoniului public în municipiul Chișinău.
În elaborarea tezei de licență au fost utilizate 11 acte legislative, 11 lucrări științifice și resurse electonice.
Totodată, au fost utilizate și unele date, care sunt expuse în anexele de la sfârșitul tezei de licență.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND PATRIMONIUL PUBLIC
1.1 Considerații teoretice privind conceptul de patrimoniu public
În societate, atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, dispun de un patrimoniu distinct, care include în sine anumite bunuri, atât patrimoniale, cât și nepatrimoniale, cu drept de proprietate sau administrare economică în legătură cu care pot dobândi și asuma anumite drepturi.
Conceptul de patrimoniu a apărut și a cunoscut o evoluție încă în dreptul privat roman. Pe parcurs problema definirii noțiunii de patrimoniu a devenit una de interes pentru autorii din domeniu.
Cuvântul “patrimoniu” provine din latinescul patrimonium, care însemnă “moștenirea paternă”, prin extensie, “bunurile familiei”. Patrimoniul înseamnă deci o moștenire lăsată de generațiile care ne-au precedat și pe care avem datoria de a-l transmite intact generațiilor viitoare, constituind în acelasi timp patrimoniul de mâine.
DEX-ul menționează două aspecte al noțiunii de PATRIMONIU:
Totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane (fizice sau juridice), bun moștenit prin lege de la părinți (sau de la rude); avere părintească.
Totalitatea bunurilor care aparțin colectivității și sunt administrate de către organele statului; bun public. [24]
Nloare a patrimoniului unităților administrativ-teritoriale, și anume a municipiului Chișinău. Astfel, se pune accent pe modalitățile de gestiune a patrimoniului public în cadrul municipiului Chișinău, precum și problemele existente în calea gestiunii patrimoniului public.
De asemenea, în acest capitol sunt expuse și unele sugestii privind eficientizarea gestiunii patrimoniului public în municipiul Chișinău.
În elaborarea tezei de licență au fost utilizate 11 acte legislative, 11 lucrări științifice și resurse electonice.
Totodată, au fost utilizate și unele date, care sunt expuse în anexele de la sfârșitul tezei de licență.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND PATRIMONIUL PUBLIC
1.1 Considerații teoretice privind conceptul de patrimoniu public
În societate, atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, dispun de un patrimoniu distinct, care include în sine anumite bunuri, atât patrimoniale, cât și nepatrimoniale, cu drept de proprietate sau administrare economică în legătură cu care pot dobândi și asuma anumite drepturi.
Conceptul de patrimoniu a apărut și a cunoscut o evoluție încă în dreptul privat roman. Pe parcurs problema definirii noțiunii de patrimoniu a devenit una de interes pentru autorii din domeniu.
Cuvântul “patrimoniu” provine din latinescul patrimonium, care însemnă “moștenirea paternă”, prin extensie, “bunurile familiei”. Patrimoniul înseamnă deci o moștenire lăsată de generațiile care ne-au precedat și pe care avem datoria de a-l transmite intact generațiilor viitoare, constituind în acelasi timp patrimoniul de mâine.
DEX-ul menționează două aspecte al noțiunii de PATRIMONIU:
Totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane (fizice sau juridice), bun moștenit prin lege de la părinți (sau de la rude); avere părintească.
Totalitatea bunurilor care aparțin colectivității și sunt administrate de către organele statului; bun public. [24]
Noțiunea de patrimoniu în doctrină este definit ca totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. Cu alte cuvinte, patrimoniul apare ca o universalitate juridică, constituit dintr-o masă de drepturi și obligații referitoare la unul sau mai multe bunuri, legate între ele ca o grupare a mai multor asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat.
O definire mai modernă a patrimoniului presupune că acesta reprezintă “totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice și juridice determinate.”[12]
Termenul de “patrimoniu“ este definit sub două aspecte: economic și juridic. Sub aspect economic, prin patrimoniu înțelegem totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, iar sub aspect juridic prin patrimoiu se înțelege totalitatea drepturilor și obligațiilor ce au valoare economică, adică distinct se evaluează în bani, ce aparțin unei persone fizice sau juridice determinate. Orice persoană are un patrimoniu, pentru că aceasta este aptă de a avea drepturi și obligații în ceea ce privește administrarea unor bunuri.
În literatura de specialitate se întâlnește și termenul de proprietate care este utilizat în mai multe sensuri și se consideră a fi sinonim cu termenul patrimoniu. Legătura dintre acești doi termini presupune că se referă la domeniul public și implică anumite obligații și drepturi patrimoniale. Proprietatea este utilizată și ca echivalent al termenului ”patrimoniu”. În esență proprietatea este o noțiune de origine economică și se referă la relațiile dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor. În acelaș sens relația de proprietate o exercitare efectivă a atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile și măsurabile în mod direct și nemijlocit. Astfel autoritățile publice dețin proprietatea asupra bunurilor care formează patrimoniul public.
Proprietatea reprezintă un drept subiectiv care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor și care constituie obiectul dreptului de proprietate publică. Prin natura lor bunurile proprietate publică sunt de interes și de uz public, destinate pentru satisfacerea intereselor publice generale ale societății. Trebuie de menționat că sunt dobândite prin modurile prevăzute de legislația în vigoare. Ca și patrimoniul public, proprietatea publică preusupune anumite drepturi și obligații patrimoniale, însă trebuie de menționat că obiectul patrimoniului public sunt bunurile publice.
Conform art. 9 al Consituției Republicii Moldova, există două forme ale proprietății: proprietate publică și proprietate privată. Prin urmare se poate afirma că și patrimoniul poate fi public și privat. O atenție deosebită în continuare va fi acordată patrimoniului public.
În Legislația Republicii Moldova nu există o definiție clară a patrimoniului public. Totuși, în literatura de specialitate există mai multe definiții ale noțiunii de patrimoniu public, prin care autorii au încercat să își expună ideile, abordările proprii. Astfel, patrimoniul public poate fi definit ca totalitatea bunurilor care aparțin cu drept de proprietate a statului și unităților administrativ-teritoriale, care exercită posesia, dispoziția și folosința asupra acestor bunuri și care sunt utilizate în interes public pentru satisfacerea nevoilor generale.
Patrimoniul public poate aparține în principal statului și unităților administrativ-teritoriale. Prin urmare acești doi titulari administrează bunurile domeniului public, prin care se urmărește satisfacerea nevoilor publice. Alături de termenul de patrimoniu în literatura de specialitate se întâlnește și termenul de proprietate, care se consideră a fiind sinonime. Chiar dacă la prima vedere par a fi aproape după sens, trebuie de menționat că totuși există diferențe între ele. Atât patrimoniul cât și proprietatea conțin drepturi și obligații patrimoniale, însă patrimoniul public include și bunurile publice, în calitate de obiect al acestuia.
1.2 Proprietatea publică în sistemul economiei contemporane
Printre cele mai diverse doleanțe și tendințe ale omului, care reflectă natura economică a acestuia, un loc important îl ocupă intereseul de a poseda bunuri. Termenul “proprietate” se utilizează în mai multe sensuri. Uneori el se folosește ca echivalent al termenului “patrimoniu” sau “avere”. Uneori se spune că proprietatea este o relație pur economică, alteori că este echivalentul termenului “drept de proprietate”. Proprietatea nu este patrimoniu sau avere. [12] Proprietatea este un proces complex, astfel ea poate poate fi definită din mai multe puncte de vedere: fie juridic, economic sau filozofic. În sens juridic, proprietatea presupune dreptul de a dispune și utiliza un bun.
În sens economic, proprietatea poate fi definită ca totalitatea relațiilor care se stabilesc între oameni în legătura cu anumite bunuri.
În istorie pentru a găsi soluții viabile la problemele rarității, mai multe școli de gîndire economică au creat sisteme economice ca modele specifice adaptate problemelor activității economice. Un sistem economic reprezintă totalitatea instituțiilor și relațiilor care caracterizează viața economică a unei societăți, delimitată atât în timp cât și în spațiu.
Istoria economică arată că într-o societate este posibilă existența concomitentă a mai multor forme de proprietate. De asemenea, în cadrul fiecărei forme de proprietate se disting mai multe modalități de realizare a prerogativelor acesteia de către subiectul ei. În literatura de specialitate se afirmă că multitudinea formelor de proprietate și de gestiune a acestora depinde de: perioada de timp, interesele urmărite, competiție, etc.
Totuși, în sistemul economiei contemporane coexistă trei forme principale și anume:
proprietatea privată ca formă de administare individuală;
proprietatea publică care se află în proprietatea statului, dar și în proprietatea unităților administrativ-teritoriale;
proprietatea mixtă care este formată din proprietatea publică și din proprietatea privată, atât la nivel național cât și la nivel internațional.
Economia contemporană este acel sistem economic adaptat realităților prezentului, un sistem economic modern. În economia contemporană există o strânsă legătură dintre formele de proprietate și modul de implicare a statului în viața societății. Astfel, formele de proprietate pot determina un interes sau dezinteres față de modul în care se desfășoară activitatea economică în cadrul societății. Atunci când se vorbeste despre proprietate în primul rând se au în vedere cele două importante forme ale acesteia și anume: privată și publică. Însă, s-a dovedit că, în cea mai mare parte, dezvoltarea unei societăți depinde de progresul pe care îl înregistrează proprietatea publică. Odată progresul tehnico-științific, dar și a creșterii intervenției statului în economie se observă o sporire considerabilă și o diversificare a obiectului proprietății publice în cadrul economiei contemporane. Intervenția statului în economie este resimțită și datorită parteneriatelor. Această intervenție se datorează și evoluției proprietății mixte. În cadrul economiei contemporane proprietatea publică evoluează considerabil și se adaptează la condițiile noi. O analiză comparativă a celor două forme de proprietate: publică și privată, sub aspectul avantajelor și limitelor demonstrează că prezența lor în cadrul economiei contemporane se impune în mod obiectiv, indiferent de funcțiile pe care le au, contribuind la dezvoltarea economică și menținerea unui echilibru general în cadrul societății.
Proprietatea publică este cea care aparține statului, astfel ea este prezentă în sectoarele ce prezintă riscuri în cadrul sectorului privat, pe care particularii nu le-ar putea suporta. Proprietatea publică în cadrul sistemului economiei contemporane prezintă anumite limite care pot să afecteze nevoile consumatorilor finali în cazul în care recurge la prețuri de monopol, prin urmare și concurența se va micșora. În același context, pe piață pot sa existe unități economice care înregistrează un grad redus de rentabilitate, dar totuși le sunt acordate subvenții de stat.
O concepție modernă privind bunurile proprietate publică include acele bunuri care aparțin statului și autorităților publice. Însă unii autori consideră că nu toate bunurile care aparțin statului și autorităților publice în proprietate țin de domeniul public, acestea ( statul și autoritățile publice ) având posibilitatea de a staăpîni și bunuri proprietate privată. Există bunuri care sunt în proprietate publică, adică în stapânire exclusivă a statului și autorităților publice, bunuri care sunt inalienabile și deci nu circulă pe piață. Statul putând să își realizeze dreptul exclusiv asupra lor numai prin darea în folosință a lor unor persoane juridice de drept public sau prin concesionarea acestora particularilor.
O implicare activă și serioasă a statului și a autorităților publice centrale în acțiunile de gestiune a bunurilor proprietate publică asigură o dezvoltare a economie. Astfel este necesar de a menține bunurile statului și autorităților publice în proprietate publică, necesare pentru satisfacerea intereselor generale ale societății.
Bunurile proprietate publică sunt bunurile care pot fi utilizate toți membrii societății, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Prin urmare dezvoltarea economiei depinde de competența autorităților publice și măsurile luate în vederea modernizări și păstrării bunurilor proprietate publică.
Obiectivul principal al economiei contemporane este obținerea profitului. Astfel intervenția statului și a autorităților publice în economie trebuie să se manifeste și prin susținerea proprietății publice. În viața socială sistemul economic are un rol prioritar. Economia contemporană s-a dezvoltat și funcționează împreună cu instituțiile statului. Trebuie luat în considerație faptul că inițial, economia contemporană se baza pe proprietatea particulară a mijloacelor de producție, adică se baza pe proprietatea privată.
Dezvoltându-se în timp economia conteporană pune accent și pe proprietatea publică, devenind evident că se pot obține beneficii considerabile și pe seama bunurilor publice. Sistemul economie contemporane corespunde unei trepte superioare economiei de schimb, generalizării acesteia. Intensificarea și amplificarea factorilor care stau la baza sistemului economic contemporan își lasă amprenta asupra tuturor fenomenelor specifice economiei contemporane.
În cadrul economiei contemporane proprietatea publică reprezntă o relație între oameni, un contract social cu privire la bunurile proprietatea publică existente în societate.
În sistemul economie contemporane statul intervine direct și indirect.
Intervenția directă presupune consum și investiții pentru menținerea bunurilor publice în proprietatea statului sau a autorităților publice.
Intrevenția indirectă se referă la implicarea autorităților publice centrale în elaborarea actelor normative ce vizeaza domeniul public.
Dezvoltarea eficientă a economiei naționale are loc prin constituirea și suținerea dezvoltării celor mai competitive forme de proprietate, care să poată asigura satisfacerea nevoilor și necesitățile diverse ale omenirii. Experiența mondială încearcă să susțină ideea că nu e posibil ca să existe anumite standarde unice în ceea ce privește formele dse proprietate în toate țările lumii.
Există țări în care proprietatea publică are un rol mai puțin important, precum în SUA sau Elveția și țări în care aceasta are o cotă mai mare, precum Anglia, Austria, Italia, Germania sau Franța.
Statul reprezintă un element important care asigură funcționarea economiei contemporane. Intervenția statului în economie este absolut necesară pentru a regla problemele care apar în cadrul complexului economic național. Modalitățile de intervenție ale statului în economie întotdeauna sunt adaptate le necesitățile economice existente în perioada respectivă. Prezența statului în economiile contemporane poate fi demonstrată prin rezultatele pe care le înregistrează acesta în urma administrării și gestionării bunurilor ce aparțin domeniului public.
Economia Republicii Moldova se bazează atât pe proprietatea publică cât și pe proprietatea privată. O atenție deosebită totuși se acordă proprietății publice, deoarece aceasta se află în gestiunea statului, chiar dacă o importanță mare în economia unui stat o are proprietatea privată.
Proprietatea publică în sistemul economiei contemporane are un rol semnificativ. Astfel o gestionare la un nivel înalt al acesteia oferă posibilitatea obținerii unor avantaje, care ulterior vor da rezultate vizibile. Conform legii cu privire la proprietate nr.459 din 1991 (art.32), în proprietatea publică de stat se află: pământul, resursele naturale, apele, băncile de stat, fondurile de asigurare, fondurile de rezervă și alte fonduri etc.[1] Aceste bunuri asigură într-o anumită măsură dezvoltarea economiei naționale.
Conform unor date, în Republica Moldova ponderea cea mai mare în structura proprietății îi revine proprietății private – 93,4 %, iar ponderea proprietății publice fiind numai de – 3,8 %.
Intervenția statului în economie și în viața socială este efectuată în anumite limite, determinate de o serie de factori obiectivi și subiectivi, cum ar fi: decizia de intervenție,economia de piață.
În ultimii ani se simte nevoia sistemului economic contemporan, care este capabil să facă față dar și să satisfacă necesitățile mereu în creșterea populației.
Proprietatea publică în sistemul economiei contemporane ocupă un rol important, ce nu trebuie ignorat chiar dacă la baza acestui sistem se află proprietatea privată. Bunurile proprietate publică prezintă riscul de afi privatizate, dacă autoritățile publice nu vor lua în considerație importanța de a fi pastrate în proprietate publică indiferent de situația economică a țării.
1.3. Corelația dintre patrimoniul public și dreptul de proprietate publică și cea a patrimoniului privat și dreptul de proprietate privată
Proprietatea se referă la acele lucruri care se află în posesia unei persoane sau a unui grup de persoane. Atunci când se utilizează conceptul de proprietate în primul rând trebuie să se facă distincție între două mari categorii de bunuri, și anume bunurile private și bunurile publice. Astfel, bunurile publice sunt bunurile care se află în proprietate comună, publică, bunurile la care au acces toate persoanele. Spre deosebire de bunurile private care sunt opusul bunurilor publice, ele se caracterizează prin exclusivitate, ceea ce presupune că aceste bunuri nu pot fi consumate de orice persoană. Astfel din moment ce au fost deja consumate ele nu pot fi consumate și de o altă persoană sau simultan și de alți consumatori.
Noțiunea de proprietate publică crează aluzia că anumite bunuri au destinația de a satisfice interesele tuturor indivizilor, fără limite, sau cum defineau juriștii romani "lucurile res extra patrimonium", care nu sunt sesceptibile de apropiere sub formă dreptului de proprietate.[13]
Prin excelență, proprietatea este definită ca un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogățiilor. Ea este expresia supremă a accesului oamenilor la posesia, folosința și dispoziția bunurilor. Declarația Drepturilor Omului din 26 august 1789 (art.17), stipulează că dreptul de proprietate este un drept inviolabil, sacru, de care nimeni nu poate fi privat, cu excepția cazului în care acesta este cerut de o necesitate publică, legal constatată și sub condiția unei juste și prealabile despăgubiri.[24]
Constituția Republicii Moldova stipulează expres (art. 127) că statul ocrotește proprietatea, tot el garantând realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de către titular, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății, precum și faptul că proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăților și demnității omului.[2]
Reglementarea dreptului de proprietate publică în Republica Moldova a căpătat o nouă formulare după declararea suveranității și independenței statului. Tranziția la economia de piață a determinat și reforma relațiilor de proprietate care este în continuă perfecționare. O nouă etapă de aprofundare a relațiilor de proprietate a constituit procesul de privatizare, desfășurat conform unor programe adoptate prin legi organice, care au determinat schimbări esențiale în domeniul dezvoltării proprietății private. Schimbările au permis ca în Constituția Republicii Moldova, adoptată la 28 iulie 1994, să fie fixate principiile economiei de piață, bazate pe proprietate publică și privată.[14] Astfel, proprietatea devine element indinspensabil al societății și statului, iar pentru potejarea ei statele includ în legile lor fundamentale principii și dispoziții prin care se instituie reguli de ocrotire. De la aceste reguli nu face excepție nici Republica Moldova, care în art. 9, 46 și 127 din Constituție a insituit norme prin care se determină:
principiile fundamentale privind proprietatea;
dreptul la proprietatea privată și la protecția acesteia;
garanțiile de realizare a dreptului de proprietate [15].
Legea cu privire la proprietate nr.459 din 1991 stipulează expres în art.1, că dreptul de proprietate în Republica Moldova este recunoscut și ocrotit de lege.[1] Potrivit art. 9 din Constituția Republicii Moldova, proprietatea este publică și privată.
În Legea privind administrația publică locală nr. 436 din 2006 se folosește termenul de domeniu public și nu dreptul de proprietate publică. Deși acești doi termeni nu coincid pe deplin, la care se referă Constituția, totuși din punct de vedere juridic cele două noțiuni sunt identice.
În literatura de specialitate există mai multe definiții care abordează termenul de proprietate publică.
Astfel în sens obiectiv proprietatea publică este o instituție juridică, iar în sens subiectiv este un drept real cu toate caracterele specifice acestei categorii de drepturi.
În literatura de specialitate se întâlnește și termenul de patrimoniu, care se consideră a fi sinonim cu termenul proprietate. Între ele există o importantă deosebire, chiar dacă sunt foarte aproape după sens. Pentru a întelege deosebirea dintre acești termeni, mai jos sunt prezentate diferențele.
Tabelul 1.1 Diferențele dintre patrimoniu și proprietate
Sursa: elaborat de autor
Din tabelul de mai sus se observă că proprietatea publică nu include bunuri publice, spre deosebire de patrimoniul public.
Evident ca în surse diferite sunt întâlnite diverse definiții ale patrimoniului public. Totuși poate fi expusă o definiție și anume că patrimoniul public este un drept real care aparține statului și unităților administrativ-teritoriale care exercită posesia, folosința și dispoziția, în regim de drept public, prin putere proprie și în interes public, în limitele prevăzute de lege.[28] Din formularea definiției de mai sus, reiese că exercitarea atributelor specifice dreptului de proprietate se face în regim de drept public și în interes public. Anume aceste trăsături fac deosebirea între dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. De aici putem constata că pot deveni subiecți de proprietate publică statul și unitățile administrativ-teritoriale .
Pentru a defini dreptul de proprietate publică trebuie să fie luate în considerație mai multe aspecte pentru a putea da o definiție cât mai corectă.
Deci, vom defini dreptul de proprietate publică ca fiind acel drept exclusiv și perpetuu de a stabili prin intermediul organului legislativ suprem, modul de posesie, folosință și de administrare asupra bunurilor incluse în patrimoniul Republicii Moldova.[29] Astfel, se poate afirma că dreptul de proprietate publică este un drept real care aparține statului, unităților administrativ-teritoriale, persoanelor juridice cu capital de stat (regii autonome și societăți comerciale) și instituțiilor publice care exercită asupra bunurilor – mobile și imobile – posesia, folosința și dispoziția, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere proprie și în interesul public (la nivel național sau la nivel local) în limitele și în condițiile prevăzute de lege. [16]
Din cele expuse mai sus se poate afirma că dreptul de proprietate publică se caracterizează prin câteva caractere juridice proprii, specifice, datorită cărora îl deosebesc, sub aspectul regimului juridic, față de dreptul de proprietate privată, indiferent de titular și anume:
Titularii dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale, unde fiecare dintre aceștia ocupă o poziție distinctă și unică, concomitent având posibilitatea de a intra în raporturi juridice de drept public;
Obiectul dreptului de proprietate publică este alcătuit din bunuri care fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție a legii, fac parte din domeniul public;
Exercitarea acestui drept de proprietate are loc numai în regim de drept public. Titularii participă mereu la raporturi juridice ca persoane de drept public, dar își exercită dreptul de proprietate în regim de drept public sau de drept privat în raport de apartenența la proprietatea privată;
Exercitarea atribuțiilor dreptului de proprietate publică se face prin putere proprie și în interes public.
Dacă obiectul proprietății publice sunt bunurile, rezultă că și acestea pot fi de două tipuri, precum și proprietatea.(anexa3)
Bunurile domeniului public constituie totalitatea bunurilor mobile și imobile, destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivității din unitatea administrativ-teritorială, ca exemplu: apele, drumurile, școlile, etc., iar bunurile domeniului privat constituie totalitatea bunurilor mobile și imobile, aflate în patrimoniul public al unităților administrativ-teritoriale, care au o destinație strict determinată, alta decât satisfacerea unui interes general, ca exemplu: case de locuit, cămine, etc. [3] Astfel bunurile din domeniul public:
Sunt determinate prin lege;
Sunt de uz sau interes public;
Nu pot fi înstrăinate.[28]
Drept urmare se poate constata că dreptul de proprietate publică presupune:
posesia- presupune dreptul de a avea, de a deține un bun;
folosința – presuune deja dreptul de a utiliza, gestiona bunul, în conformitate cu actele normative ale titularului și de a beneficia de rezultatele bunului gestionat;
dispoziția – dreptul de a decide soarta fizică și juridică a bunului în conformitate cu actele normative ale titularului.
Prin faptul că în Constituție se utilizează noțiunea de publică și nu de stat, se confirmă încă o dată concepția conform căreia statul nu cuprinde și unitățile administrativ-teritoriale, care la r
rândul lor dispun de proprietate proprie. Astfel, proprietatea publică cuprinde și proprietatea de stat. Cu alte cuvinte se poate spune că noțiunea de proprietate publică este mult mai largă și include atât proprietatea de stat cât și proprietatea municipală.
Proprietatea de stat. Obiecte ale acestui tip de proprietate sunt pământul, subsolul, apele, pădurile, alte resurse naturale, bunurile organelor puterii de stat și ale administrației de stat, valorile culturale și istorice, mijloacele bugetare de stat, instituțiile de învățământ de stat și alte bunuri care aparțin Republicii Moldova din țară și din străinătate. De asemenea, Republica Moldova exercită jurisdicția supremă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului ei.
Proprietatea municipală (unităților administrativ-teritoriale) include totalitatea bunurilor mobile sau imobile, destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivității din unitatea administrativ-teritorială. De menționat că proprietatea publică include o categorie bunuri care fac obiectul exclusiv al acestui domeniu. Caracteristic pentru dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din obiectul exclusiv al proprietății publice este faptul că acest drept este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Cu privire la obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică invocăm prevederile art.127 din Constituție care determină expres că: bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele economice, căile de comunicație, alte bunuri stabilite prin lege fac obiectul exclusiv al proprietății publice.[15] Dreptul de proprietate publică se poate exercita, pe de o parte, asupra bunurilor ce constituie domeniul public, iar pe de altă parte aupra bunurilor ce formează domeniul privat.
În funcție de acest raport, pot fi definite caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică.
Trebuie de menționat că dreptul de proprietate publică se caracterizează prin trei pincipii de bază, idee care este expusă și în Legea privind administrația publică locală. Astfel, dreptul de proprietate publică ce se exercită asupra bunurilor ce formează domeniul public este:
inalienabil;
imprescriptibil;
insesizabil.
În schimb dreptul de proprietate publică asupra bunurilor ce formează domeniul privat este alienabil și prescriptibil.
Unele din caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică sunt prevăzute expres în texte de legi, altele nu au o reglementare proprie, dar sunt deduse din existența și finalitatea acestui drept.
Caracterul inalienabil. În conformitate cu reglementările legislației în vigoare, dreptul de proprietate publică exercitat asupra domeniului public, este inalienabil în sensul că bunurile (imobile, mobile) care constituie obiectul său sunt scoase din afara circuitului civil.
Caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică este reglementat în Constituția Republicii Moldova, Codul civil ( art. 296) și în alte acte normative, pentru anumite categorii de bunuri. Astfel, art. 296 din Codul civil al Republicii Moldova prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. [4]
De asemenea, art. 5 al. 2 din Codul funciar prevede că terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. [5]
Aceste două texte de principiu nu exclud posibilitatea aplicării lor prin analogie și asupra celorlalte bunuri care formează (mobile, imobile) domeniul public.
Extinderea caracterului inalienabil și asupra celorlalte bunuri ce aparțin domeniului public se explică prin faptul că ele sunt afectate uzului public, fie în interes național, fie în interes local.
Caracterul inalienabil constă în faptul că bunurile, proprietate publică, sunt scoase din circuitul civil, iar titularii acestor bunuri nu le pot înstrăina, cel puțin prin acte juridice civile, în mod voluntar sau pe calea forțată a exproprierii. Actele juridice care sunt încheiate cu încălcarea caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică au nulitate absolută. Cu toate acestea prevederile constituționale, prevederile legii privind administrația publică locală dispun că asemenea bunuri pot fi date în administrarea unităților economice și instituțiilor publice, sau pot fi concesionate sau închiriate. Prin urmare, Legea privind administrația publică locală nr.436 din 2006 (art.82) permite atât consiliilor rationale cât și celor locale să hotărască cu privire la vinderea, concesioanarea, închirierea și locația de gestiune a bunurilor ce fac parte din domeniul public.[6]
Caracterul imprescriptibil. În conformitate cu art. 296 din Codul civil al Republicii Moldova, bunurile din domeniul public al proprietății publice sunt imprescriptibilt, adică nu se sting prin neuz și nu pot fi dobânditr de terț prin uzucapiune și nu se supune termenelor de prescripție. Bunurile ce constituie domeniul privat al statului cu predominanță bunurile mobile, conform articolelor respective din Codul civil acestea se prescriu prin simplul fapt al posesiei lor, fără a fi nevoie de vreo scurgere de tmp. Se instituie astfel o prezumție de proprietate, potrivit căreia cel care posedă un bun mobil este considerat a fi proprietarul lui. [4]
Însă dreptul de proprietate publică (asupra bunurilor din domeniul public, este imprescriptibil atât din punct de vedere achizitiv cât și extinctiv.
Astfel, fiind în ipoteza în care va fi promovată o acțiune în revendicarea unui bun, care face parte din domeniul public, aflat în posesie nelegitimă a unei persosne fizice sau juridice, posesorul nu se va putea prevala că a dobândit proprietatea aupra acelui bun prin posesia lui (îndelungată pentru bunuri imobile sau scurtă, pentru bunuri mobile).
Sub aspect extinctiv imprescriptibilitatea se exprimă prin faptul că acțiunea în revendicarea dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând și, prin urmare, dreptul la acțiune în sens material nu se stinge, indiferent cât timp a fost exercitat. Sub aspect achizitiv, prin imprescriptibilitate înțelegem că bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite în proprietate privată de către nicio altă persoană prin uzucapiune (dreptul de folosință a unui bun care este proprietatea altcuiva), în cazul imobilelor, și prin posesia de bună credință, în cazul mobilelor. Lezarea dreptului de proprietate nu poate fi apărat indiferent de timpul ce s-a scurs de la momentul încălcării. Aceasta înseamnă că nu se vor putea opune niciodată titularului domeniului public uzucapiunea și posesia de bună credință, ca modalități de dobândire a proprietății.
Caracterul insesizabil. Acest caracter este specific dreptului de proprietate publică și se exercită asupra domeniului public al statului.
Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică pune în discuție posibila calitate de debitor al statului.
Astfel, se pune problema dacă persoanele fizice sau juridice, în calitate de creditori ai statului pot urmări bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sau dacă împotriva statului pot fi exercitate căile ordinare de executare silită.[26]
Răspunsul este negativ, în sensul că statul este consderat a fi întotdeauna solvabil, și drept urmare, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică sunt insesizabile.[12] Însusținerea acestei opinii art.46 al. 1 din Constituția Republicii Moldova, prevede “…creanțele asupra statului sunt garantate”, în consecință creditorii statului neputând urmări bunurile proprietatea statului, pot urmări pentru satisfacerea creanțelor lor exigibile, numai mijloacele bănești ale statului pe calea înscrierii lor în buget.
De fapt acest mod de satisfacere a creanțelor față de stat este mult mai avantajos pentru creditori, decât urmărirea bunurilor.
Deoarece statul este întotdeauna solvabil, atât datoriile statului, cât și datoriile unităților administrativ-teritoriale se plătesc ori se lichidează prin aplicatea unor forme financiare speciale, nefiind aplicate dispozițiile de drept comun. Caracterul insesizabil decurge din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică. Dacă am admite sesizabilitatea, caracterul inalienabil ar rămâne o simplă ficțiune, deoarece dacă bunurile proprietate publică ar putea fi urmărite silit, consecința ar fi vânzarea lor, pentru că, din prețul obținut, creditorii să-și poată satisface creanța lor.[12] În conformitate cu prevederile constituționale, subiecte ale dreptului de proprietate publică pot fi:
statul;
unitățile administrativ-teritoriale (raionul, municipii, orașul, satul, comuna).(anexa4)
Astfel, articolulul 127, alin.2 din Constituția Republicii Moldova dispune ”Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. [26]
De asemenea, pot fi într-o oarecare măsură obiecte speciale ale dreptului de proprietate publică și regile autonome, societățile comerciale cu capital de stat și instituțiile publice (bugetare). Acestea formează o categorie aparte în sensul că nu se bucură de autonomie locală în exercitarea dreptului de proprietate, ele sunt de fapt un administrator al patrimoniului național, la fel ca și organele statului.[26]
Statul este titularul exclusiv al dreptului de proprietate publică aupra bunurilor care fac obiectul domeniului public. La fel, unitățile administrativ-teritoriale au în proprietate exclusivă bunurile, obiecte ale domeniului public de interes local.
Administratrea domeniului public de interes național (proprietatea statului) se face de către organele prevăzute de lege, iar administrarea domeniului public de interes local (proprietatea satului, comunei, orașului, municipiului, raionului) se face de către primării.
Statul ca titular al dreptului de proprietate publică apare într-o dublă calitate și anume:
în primul rând ca proprietate, calitate juridică în care el are toate prerogativele ce aparțin oricărui proprietar care poate participa ca subiect de drepturi și obligații în raporturi juridice civile, având o poziție juridică egală cu cealaltă parte;
în al doilea rând ca titular al puterii suverane, calitate juridică ce îi permite să intre în raporturi juridice de drept constituțional, administrativ, financiar, etc. În această calitate statul are o prioritate juridică superioră față de celelate subiecte de drept care îi sunt subordonate.[26]
Spunem cu statut special, deoarece acestea, în principal, administrează patrimoniul național.
Regiile autonome, prin importanța strategică a ramurilor în care se organizează și funcționează și prin natura bunurilor asupra cărora își exercită atributele, pot fi considerate, într-o oarecare măsură, titulare ale dreptultui de proprietate publică, exercitând, în anumite limite, toate atributele conferite de un astfel de drept (posesia, folosința, dispoziția).
În acest sens se precizează că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniul său. Cum reiese din conținul legislației, regiile autonome funcționează în ramuri ca: industria energetică, exporarea gazelor naturale, poștă, transporturi feroviare și în alte ramuri stabilite de Guvern. În sprijinul ideii că regiile autonome nu sunt subiecte de drept ale dreptului de proprietate publică există o serie de argumente.[17]
Astfel, făcând referire la modul de constituire, regiile autonome se pot înființa prin hotărârea Guvernului, pentru cele de interes național, sau prin hotărârea organelor locale, pentru cele de interes local.
Ministerul Finanțelor are conturi asupra cheltuielilor efecutate de regiile autonome. Totodată stabilește și modele pentru întocmirea bugetului și bilanțului pentru regiile autonome.
Potivit legii cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale nr.523 din 1999, există următoarele modalități de dobândire a dreptului de proprietate publică:
pe cale naturală;
prin achiziții publice, realizate conform legii;
prin transmiterea în proprietatea unităților administrativ-teritoriale a bunurilor din proprietatea statului și proprietatea altor unități administrativ-teritoriale;
prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
în baza hotărârii instanței de judecată;
prin donații sau prin legate acceptate de consiliul unităților-administrativ-teritoriale.[7]
Atunci când vorbim despre patrimoniu public trebuie să abordăm cu atenție și termenul de patrimoniu privat pentru a putea face distincție între acestea. În literatura de specialitate sunt mai multe definiții date patrimoniului privat. În Republica Moldova dreptul de proprietate privată a fost recunoscut legal în 1991, atunci cînd a fost adoptată Legea nr.459 cu privire la proprietate. Până atunci era recunoscut dreptul de proprietate personală, care este un drept strict limitat în condițiile legii (art.102,132 a Codului civil al Republicii Moldova vechi). Mai târziu dreptul de proprietate privată a fost recunoscut și prin alte acte normative, inclusiv și Constituția Republicii Moldova.
De asemenea în art.146 al.1 al legii fundamentale se dispune “Dreptul de proprietate privată precum și creanțele asupra statului sunt garantate”. Însă nici în Constituție, nici în legea cu privire la proprietate, nici în Codul civil al Republicii Moldova nu s-a adus definiția dreptului de proprietate privată, delimitarea lui de cel de proprietate personală, de dreptul de proprietate publică.
Art.12 al legii 459 din 1991 aduce următoarea formulare a dreptului de proprietate privată “proprietatea privată sunt bunurile, precum și produsele activității intelectuale care aparțin cetățeanului, ca persoană fizică, cu drept de posesie, folosință și administrare”.
Pentru a defini dreptul de proprietate privată, pe lângă aspectele de ordin general, trebuie să reținem și faptul că după legislația altor state acesta poate aparține atât statului cât și personelor fizice și juridice. De asemenea tot ca un aspect specific subliniem că obiectul său nu este determinat, acesta fiind constituit din orice fel de bunuri, în afara celor care formează domeniul public al statului, care sunt expres indicate în lege.
În literatura de specialitate există mai multe definiții ale termenului de drept de proprietate privată. Astfel, E. Safta-Romano, consideră că dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice și juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile și imobile exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate (posesia, folosința și dispoziția) în mod exclusiv, și perpetuu, prin putere și interes propriu, în condițiile determinate de lege.[17] Dumitru C. Florescu definește dreptul de proprietate privată ca dreptul real care conferă titularului său exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinței și dispoziției, în mod exclusiv și permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele și cu respectarea dispozițiilor legale.[18] Dreptul de proprietate privată reprezintă în concluzie acel drept real care aparține și personelor fizice și juridice, în virtutea căruia titularii exercită posesia, folosința și dispoziția asupra acestor bunuri mobile sau imobile, care se află în circuitul civil, în condițiile stabilite de legislația în vigoare.
Dreptul de proprietate privată se garantează prin Constituție, dar se definește în Legea cu privire la proprietate ca fiind bunurile, precum și produsele activității intelectuale, care aparțin cetățeanului, ca persoană fizică cu drept de posesie, folosință și administare (art.12). Deci în legislația Republicii Moldova acest drept se referă doar la persoanele fizice. Cu mult mai larg este abordat acest drept în legislația altor țări, precum România, unde dreptul de proprietate privată este definit ca un drept ce aparține persoanelor fizice, persoane juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de propriete, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate prin lege.[17]
Odată cu adoptarea Legii nr.459 în Republica Moldova s-au făcut schimbări esențiale în legătură cu obiectele ce pot fi în proprietate privată. Asfel, în art. 13 al legii se enumeră o listă vastă de obiecte care pot să se afle în proprietate private. În principiu orice bun aflat în circuitul civil general poate fi obiect al dreptului de proprietate privată. Acestea sunt: loturi de pământ, plantațiile
de pe ele, case de locuit, mijloace de transport, mijloace bănești, acțiuni și alte hârtii de valoare, obiecte de uz casnic și de uz personal, produse ale activității intelectuale, mijloace de producție pentru înfăptuirea activității economice, producția și veniturile obținute, precum și alte bunuri cu destinație de consum și de producție.[1]
Constituția nu denumește titularul proprietății private, deoarece ea poate aparține oricărui subiect de drept: cetățeni ai Republicii Moldova, cetățeni străini, apatrizi, persoane juridice, inclusiv autoritățile publice și chiar statul.
Proprietatea privată a statului și a unităților administrativ-teritoriale constituie domeniile private ale acestora și sunt ocrotite în egală măsură ca și proprietatea altor persoane fizice sau juridice. Astfel, se poate concluziona că proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale este cuprinsă în domeniul public și în domeniul privat al acestora.
Proprietatea privată poate fi orice bun, orice obiect, cu excepția bunurilor care pot fi doar proprietate publică, exclusivă, adică aparține domeniului public. Bunurile proprietatea publică se află în circuitul civil, prin urmare pot fi înstrăinate, iar în unele cazuri proprietatea privată poate constitui obiectul exproprierii. În art.46 al Constituției se stipulează că dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Constituția nu definește dreptul la proprietatea privată, noțiunea acestuia și bunurile care îl constituie fiind regementate de Codul Ccvil și Legea cu privire la proprietate nr. 459 din 1991. Astfel, în proprietate privată sunt bunurile care aparțin cetățeanului cu drept de posesie, folosință și dispoziție. Bunuri proprietate privată pot fi: terenuri cu plantații, mijloace bănești, hârtii de valoare, obiecte de uz casnic și personal, venituri obținute, produse ale acțivității intelectuale, etc. [15]
Spre deosebire de dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată dispune de caractere comune dreptului de proprietate publică cum ar fi caracterul absolut și exclusiv, precum și carectere specifice acestui drept cum ar fi sesibilitatea, alienabilitatea, prescriptibilitatea.
Caracterul absolut al drepului de proprietate privată apare în raport cu celelate drepturi reale și nu în raport cu exercițiul atributelor sale, adică nu este absolut în esență, deoarece legea stabilește anumite limite exercițiului său. De exemplu, art.1 al Legii nr. 459 din 1991 cu privire la proprietate prevede că, proprietarul are dreptul să exercite față de bunurile sale orice acțiuni care nu contravin legilor și nu dăuneză sănătății oamenilor și mediului înconjurător.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată, implică în conținut său atât posibilitatea executării tuturor atributelor de către titualari, cât și posibilitatea dezmembrării acestora. Aceasta înseamnă că titularul dreptului de proprietate privată poate exercita toate elementele dreptului de proprietate, însă titularul poate fi lipsit de elementele posesiei și folosinței, acestea formând conținutul altor drepturi reale exercitate de alte persoane. Posibilitatea de dezmembrare a elementelor dreptului de proprietate este specific doar dreptului de proprietate privată.
Caracterele specifice dreptului de proprietate privată sunt invers proporționale celor dreptului de proprietate publică. Acest drept este alienabil, sesizabil și prescriptibil. Astfel, indiferent de titular bunurile ce se află în proprietate privată se regăsesc în circuitul civil și deci pot fi înstrăinate – adică sunt alienabile.
Proprietatea privată este prescriptibilă, în sens că drepturile privind proprietatea privată lezată, pot fi apărate doar în limita termenelor de prescripție. Pentru alte țări este specifică și prescripția achizitivă, sensul căreia constă în aceea că pot fi dobândite în proprietate de către persoanele care au posesia utilă asupra lor tot timpul prevăzut de lege, invocând uzucapiunea. Dar prescripția achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară devine eficientă numai dacă este constatată judecătorește, în sensul că hotărârea judecătorească abținută în favoarea sa de către uzucapant îi va servi acestuia act doveditor al existenței dreptului de proprietate asupra imobiluilui în cauză. Ea a fost reglementată și în noul Cod Civil al Republicii Moldova, dar este specifică doar proprietății private.
Bunurile care aparțin proprietății private sunt sesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile care formează obiectul proprietății private vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor. Urmărirea silită se va face potrivit procedurii civile. Excepție de la această regulă o fac bunurile care sunt proprietate privată a statului, care nu pot fi urmărite, statul punând la dispoziția creditorilor săi numai fondurile sale bănești.
Dreptul de proprietate privată, indiferent de forma sa, mobiliară sau imobiliară este alienabil, în sens că bunurile ce formează obiectul său se găsesc în circuitul civil general. Prin urmare, astfel de bunuri pot face obiectul oricăror acte juridice civile, care nu au ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra lor. De exemplu, Codul Funciar al Republicii Moldova prevede că terenurile aflate în proprietae privată, indiferent de titularul lor sunt și rămân în circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate și dobîndite prin oricare din modalitățile stabilite de legea civilă.[5]
În afară de caracterele expuse mai sus, dreptul de proprietate privată mai este un drept real și perpetuu. Deci nu trebuie de uitat și de caracterul nelimitat al dreptului de proprietate privată.
Cracterul real al dreptului de proprietate privată este determinat prin lege și presupune existența unui subiect de drept activ determinat de la început, care își poate realiza dreptul independent de subiectul pasiv care este nedeterminat formând totalitatea tuturor persoanelor.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate privată constă în aceea că acest drept durează atât timp cât există bunul și că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin folosință.
Analizând legislația în vigoare a Republicii Moldova, cu referință la definiția dreptului de proprietate privată ajungem la concluzia că în legislație nu se evidențiază dreptul de proprietate privată a statului și unităților administrației publice locale. Cu toate acestea, art.82, 83 ale legii privind administrația publică locală menționează că, consiliile locale au dreptul să vândă, concesioneze, să închirieze bunurile din domeniul public adică să le înstrăineze, ceea ce contravine prevederilor art.80 al legii nominalizate, care presupune că bunurile domeniului public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.[19] În literatura de specialitate se menționează că în calitate de titulari ai dreptului de proprietate privată pot fi:
persoane fizice;
persoane juridice;
statul;
unitățile administrativ-teritoriale;
societățile comerciale.
În cazul în care statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași regim juridic ca bunurile ce se află în proprietatea oricărei alte persoane. Dreptul de proprietate privată a statului are un caracter limitat. Aceasta în sensul că, de obicei atunci cînd vorbim despre dreptul de proprietate privată ne gândim în primul rând că aparține persoanelor fizice și persoanelor juridice. Totuși și statul poate deține în proprietate privată, bunuri mobile și bunuri imobile. Atât statul cât și unitățile administrativ-teritoriale pot dobândi legal bunuri în proprietate privată prin multiple modalități: dispoziția legii, atunci când anumite terenuri aflate în intravilanul localitățiilor, care au aparținut cooperatorilor decedați fără moștenitori trec în proprietatea privată a statului sau a unității administrativ-teritoriale. La rândul lor, statul cât și unitățile administrativ-teritoriale au dreptul și aptitudinea de a înstrăina terenurile respective, desigur că prin acte juridice, cu titlu oneros (vânzare-cumpărare). Succesiunile vacante – sunt succesiunile rămase fără moștenitori legali. Prin urmare ele revin statului și devin proprietate privată a acestuia. Și cea de a treia modalitate o reprezintă confiscările care au un caracter de sancțiune. Bunurile care au fost confiscate devin deja proprietate privată a statului în mod gratuit, din proprietatea privată a altor subiecte de drept.
La rândul lor și unitățile administrativ-teritoriale pot avea bunuri în proprietate privată. Proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale poate fi formată din bunuri mobile și imobile, care nu au un interes public general, precum și acele bunuri care nu sunt atașate în serviciu public. Persoanele fizice sunt probabil cele care dețin cele mai multe bunuri mobile și imobile în proprietate privată.
De asemenea, la rândul lor, și persoanele juridice pot deveni subiecți ai dreptului de proprietate privată, însă trebuie să întrunească câteva condiții și anume: să posede o organizare de sine stătătoare; să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun; să aibă un scop determinat în acord cu interesul public general, în ceea ce privește activitatea pe care o desfășoară.
Societățile comerciale reprezintă persoane juridice de tip asociativ care au un scop lucrativ, patrimonial în vederea obținerii profitului. Ele se înființează în temeiul unui contract de societate și a unui statut de constituire. Astfel, societățile comerciale pot deține bunuri în proprietate privată, gestionându-le și în același timp să decidă soarta acestora.
Principala deosebire dintre aceste două forme de proprietate constă în faptul că dreptul de proprietate publică are ca scop final satisfacerea necesităților și intereselor publice. Bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate privată celor care dețin aceste bunuri. Dreptul de proprietate privată se poate prezenta atunci când toate cele trei condiții: posesia, folosința, dispoziția sunt realizate de către o singură persoană, proprietarul este cel căruia îi aparțin bunurile.
Constatăm în același timp că proprietatea publică este o proprietate administrativă, cu regim de drept public, pe când proprietatea privată este o proprietate cu un regim de drept civil.[21]
Prin urmare, constatăm că pentru orice economie un rol important îl acupă patrimoniul public. Prin acțiunile întreprinse de autoritățile publice pentru eficientizarea gestiunii patrimoniului public se aasigură valorificarea acestuia. Astfel sunt create oportunități de dezvoltare a economiei.
Proprietatea publică în sistemul economiei contemporane prezintă unele caracteristici care abordează patrimoniul public din perspectiva unor teorii și concepte moderne. Astfel, se pune o amprentă mai accentuată asupra importanței patrimoniului public în cadrul economiei. Conexiunea dreptului de proprietate publică cu dreptul de proprietate privată este observată datorită aspectelor comune ale acestora. Întâi de toate se observă că și o persoană fizică, cât și o persoană juridică, pot fi subiecți atât a dreptului de proprietate publică cât și a dreptului de proprietate privată. Un alt aspect ar fi că există bunuri comune în calitate de obiect ale dreptului de proprietate publică și proprietate privată. Chiar dacă nu în aceeași măsură ambele forme al dreptului de proprietate sunt reglementate de legislația în vigoare a Republicii Moldova.
Capitolul II. ABORDAREA ROLULUI ECONOMIC AL PATRIMONIULUI PUBLIC AL UNITĂȚILOR
ADMINISTRATIV – TERITORIALE
2.1 Determinarea rolului economic al gestionarii bunurilor domeniului public al unităților administrativ-teritoriale
Problema patrimoniului constituie unul dintre punctele cardinale ale teoriei economice, precum și ale științelor juridice. În ultimii douăzeci de ani se acordă o atenție deosebită dreptului de proprietate, astfel încât un instrument important al discursului juridic a devenit analiza economică a acestuia. Deoarece pentru o instituție fundamentală a pieței capitaliste este proprietatea, conștientizăm foarte bine că o importanță deosebită o are modul în care este înțeleasă funcționarea și reacția pieței în fața legii. Acest aspect este esențial pentru analiza politică, pentru proiectarea legilor și pentru interpretarea juridică.
Pentru a asigura funcționarea continuă și prestarea serviciilor publice la nivelul cel mai înalt posibil, atât statul, cât și unitățile administrativ-teritoriale au nevoie de bunuri mobile și imobile care în ansablu formează patrimoniul public al statului sau al colectivităților locale, alcătuind domeniul administrativ.
Gestionarea bunurilor publice locale din Republica Moldova este fragmentată, având nevoie de o organizare sistematică și structurată.
Dat fiind faptul că administrația publică locală se organizează și funcționează în baza principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, al eligibilității autorităților publice locale și al consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit, menționăm eficiența activității administrației publice locale, dezvoltarea economică locală, care sunt strict determinată de gradul de autonomie disponibil. Este incontestabil faptul că fără resurse materiale suficiente nu poate exista o autonomie locală reală. De asemenea, resursele financiare influențează direct asupra gradului de autonomie a conducătorilor locali. În această ordine de idei autonomia locală se compune din autonomia fiscală sau dreptul autorităților publice de a dispune de venituri proprii, care se realizează prin dreptul de a lua independent decizii privind prestarea anumitor servicii publice sau utilizarea banilor publici, și autonomie patrimonială, care se realizează prin utilizarea celor mai eficiente modalități de gestiune a acesteia. Deci pentru a-și realiza atribuțiile sale și a participa atât la raporturile juridice de drept public, cât și în cadrul raporturilor de drept privat, unitățile administartiv-teritoriale trebuie să dispună de resurse financiare și un patrimoniu propriu care să fie gestionat în conformitate cu legislația în vigoare și interesele colectivității.
Autoritățile publice locale sunt puse în situația de a găsi cele mai moderne și cele mai eficiente instrumente de administrare a colectivității pe care o reprezintă pentru a face față intereselor cetățenilor din teritoriu, să reușească să le presteze cele mai calitative servicii publice și să realizeze cu succes scopul și obiectivele administrației publice locale. Fără îndoială că acest fapt se poate realiza doar prin alocarea resurselor financiare, care cu părere de rău sunt insuficiente. Cunoscând faptul că veniturile autorităților publice locale se formează în mare măsură din impozite și taxe locale, precum și din vânzări de bunuri, dar și faptul că bugetele locale sunt deficitare, unica și cea mai reală posibilitate a autorităților publice locale constă în a obține resursele financiare necesare din gestiunea cât mai eficientă a patrimoniului pe care îl dețin, punând accent pe utilizarea creativă a ceea ce este valoros și atractiv în comunitate. Însă autoritățile publice locale foarte puțin utilizează aceste instrumente și de cele mai dese ori, pentru ași îmbunătăți situația financiară recurg la vânzări și privatizări ale bunurilor proprietate publică.
Prin gestiunea corectă a patrimoniului public s-ar aloca resurse financiare importante la bugetul unităților administrativ-teriroriale, iar valorificarea permanentă a acestuia ar schimba considerabil situațiaeconomică la nivel local, contribuind într-un final la prestarea de servicii calitative și realizarea cu succes a misiunii administrației publice.
Printre modalitățile de punere în valoare a bunurilor publice, dar și private, de care dispun autoritățile publice locale putem enumera: concesiunea, închirierea, arenda bunurilor publice. Practica însă demonstrează că patrimoniul public al unităților administrativ-teritoriale nici pe departe nu este eficient gestionat. Pe de altă parte, trebuie de remarcat și faptul că în acest domeniu există și mari discrepanțe în ceea ce privește conținutul cadrului normativ și aplicarea acestuia în practică. Deși sunt elaborate un șir de acte legislative cu privire la definitivarea conceptului de patrimoniu public, domeniu public, modalități de gestiune a bunurilor proprietate publică, constatăm, cu regret, înstrăinarea bunurilor proprietate publică. Legea cu privire la bugetul anual nici nu conține resurse obținute în urma concesiunii bunurilor proprietate publică. Chiar dacă se prevede un excedent de venituri, acestea urmează să se obțină din vânzarea sau privatizarea bunurilor proprietate publică.
Trebuie de remarcat faptul că această situație de fapt, este creată din lipsa unor relații complementare dintre cadrul legislativ, care tinde cât de cât spre principiile europene de administrare (principiile autonomiei locale) și realitatea cu care se confruntă reprezentanții unităților administrativ-teritoriale, lipsa instrumentelor, a metodelor și a procedeelor de aplicare, de traducere în practică a acestui cadru normativ, mai ales că, încă mai există multe contradicții între actele legislative ale Republicii Moldova în acest domeniu. Procesul de delimitare a proprietății publice a statului de cea a unităților administrativ-teritoriale încă nu este definitivat. Nu există o delimitare clară și corectă a bunurilor ce fac parte domeniului public și a bunurilor ce formează domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, nu este determinată corect valoarea proprietății publice. Prin urmare esre necesar o inventariere generală a bunurilor publice din unitățile administrativ-teritoriale. Nu este făcută o delimitare corectă a competențelor autorităților publice centrale și a celor locale, iar în lipsa acesteia, se încalcă grav principiul autonomiei locale. Chiar și acea vânzare a terenurilor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale trebuie să se facă cu autorizație din partea Guvernului.
O gestiune eficientă a bunurilor ce formează domeniul public, fie al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asigură posibilitatea obținerii unor venituri mai mari la buget, pe lângă impozite și taxe. Astfel, existența unor resurse financiare mai mari la buget oferă posibilități de dezvoltare și de satisfacere a nevoilor de interes general. Măsurile aplicate prin care se urmărește obținerea unei gestionări eficiente a bunurilor domeniului public trebuie să fie corelate cu potențialul acestora, pentru a afecta situația lor. Obținerea unor resurse financiare pe seama bunurilor publice este o pârghie importantă prin care se influențează activitatea economică statului sau a unităților administrativ-teritoriale precum și a vieții sociale.
Cei care sunt responsabili de administrarea bunurilor ce aparțin domeniului public, adică titularii dreptului de proprietate publică, trebuie să nu permită degradarea bunurilor respective, pentru că astfel ele ar dispărea. Scopul pentru care există bunurile publice este de a accelera dezvoltarea economică și socială.
Chiar dacă patrimoniul public al unităților administrativ-teritoriale nu este gestionat eficient, acesta nu înseamnă că nu există posiblități de devoltare a acestuia mai târziu. O cauză specifică fenomenului pentru care patromoniul public nu este gestionat eficient ar fi și lipsa unui cadru normativ care să pună în valoare aceste bunuri și care ar demonstra importanța administrării corecte a acestora. Chiar și autoritățile publice locale uneori sunt incompetente atunci când sunt nevoite să decidă soarta unor bunuri din patrimoniul public, alegând o modalitate nu prea bună de a le pune în valoare, alteori preferă ca bunurile date să fie lăsate în umbră cu speranța ca pe viitor se vor găsi resurse financiare suficinte. Alteori autoritățile publice preferă să vândă unele bunuri publice, deoarece nu sunt capabile să asigure o gestiune la nivelul cel mai înalt, încasând o anumită sumă de bani, dar este evident faptul că dacă aceste bunuri ar fi administrate mai bine, există și posibilitatea de a obține permanent resurse financiare importante la buget.
E de menționat că gestiunea patrimoniului continuă să fie un proces dificil și durabil. autoritățile publicese dovedesc a fi incompetente uneori în ceea ce privește adoptarea deciziilor ce țin dezvoltarea proprietății publice și atragerea investișiilor. Prin urmare se poate de menționat că o gestiune eficientă a domeniului public va:
asigura o îmbunătățire a calității prestării serviciilor publice;
iniția un proces de dezvoltare a economiei locale a unității administrativ-teritoriale;
atrage investiții importante;
asigura devoltarea economiei locale, astfel ca majoritatea populației să beneficieze de rezultatele îmbunătățirilor;
spori participarea activă a populației locale în acțiunele de dezvoltare a comunității.
Autoritățile publice locale sunt cele care ar trebui să inițieze diverse acțiuni prin care să atragă cetățenii în participarea la procesul privind stabilirea viziunii, obiectivelor, scopurilor și planului de acțiune, pentru a modifica calitatea administrării locale. De asemenea, devine evident că utilizarea unei modalități eficiente de administrare a bunurilor ce formează patrimoniul public al unităților administrativ-teritorialeva contribui semnificativ la dezvoltarea comunității și la îmbunătățirea procesului de administrare a acesteia.
Ori de câte ori autoritățile publice locale încearcă să schimbe calitatea administrării locale, prima acțiune trebuie să fie implicarea cetățenilor în elaborarea unui plan strategic durabil, care să asigure o dezoltare de nivel înalt.
Gestionarea bunurilor publice aflate în subordinea autorităților publice locale deseori nu are o orientare strategică și este în mare parte percepută ca fiind un cost istoric nerecuperabil ce ține de prestarea serviciilor publice. Proprietatea publică deseori nu este sesizată și, respectiv echivalată, în termeni financiari la calcularea și formarea fondului de resurse financiare a autorității publice locale. Prin urmare se observă o necorespundere între veniturile care provin din gestionarea bunurilor publice și autonomia fiscală locală. Autoritățile publice locale trebuie să acorde o atenție sporită domeniului public, generând astfel resurse financiare suplimentare, care sunt absolut necesare în bugetul local.
Este evident faptul că, pentru a putea să se dezvolte unitățile administrativ-teritoriale autoritățile publice trebuie să fie capabile să atragă investiții importante, de pe urma cărora atât acestea, dar și cetățenii ar avea de câștigat. Astfel, ar putea să beneficieze de servicii de calitate, dar și să se bucure de o economie prosperă. În situația în care se află economia unităților administrativ-teritoriale este greu de a afirma cu promptitudine că acestea ar putea să se dezvolte fără investiții și resurse externe, mai ales în condițiile în care nu se atrage o atenție mai mare punerii în valoare a patrimoniului public local.
Gestionarea patrimoniului public este un element important a politicilor publice, care sunt promovate de autoritățile publice locale și care oferă posibilități de realizare a obiectivelor privind prestarea serviciilor publice locale. Un management eficient al bunurilor ce formează domeniul public la sigur va contribui la dezvoltarea economiei locale și la atragerea investițiilor. De asemenea, va ajuta autoritățile publice locale să-și administreze bunurile publice într-un mod mai viabil, astfel contribuind la consolidarea comunității locale, făcând ca serviciile publice prestate să fie de calitate, dar și accesibile.
Conștientizăm faptul că o gestiune eficientă a bunurilor ce formează domeniul public creează oportunități de dezvoltare a comunității. Susținerea și promovarea patrimoniului public și o administrare la un nivel înalt sunt principalele aspecte de la care pornește dezvoltarea economiei locale. Astfel, autoritățile publice locale trebuie să acorde atenție bunurilor publice, pentru a susține inițiativele ce vin pentru dezvoltarea patrimoniului public.
În situația în care autoritățile nu vor întrepinde măsuri concrete în ceea ce privește patrimoniul public, iscăm să pierdem valoarea acestuia. O soluție în asemenea condiții ar fi revizuirea cadrului normativ care se referă la patrimoniul public. Dacă analizăm cadrul normativ se poate observa foarte rapid că nu există acte legislative, care să reglementeze sau să impună anumite cerințe și condiții în administrarea bunurilor publice.
Rolul cel mai important în ceea ce privește administrarea bunurilor proprietate publică la nivel local le aparține, fără îndoială, autorităților publice locale, ca autorități reprezentative a tuturor cetățenilor comunității. Buna administrare a patrimoniului public depinde în mare măsură de gradul de implicare a aleșilor locali în acest proces, de gradul de cunoștințe și de pregătirea în domeniul științelor economice, juridice și manageriale. Trebuie de subliniat că patrimoniul reprezintă o putere pentru autoritățile publice locale, dar de cele mai multe ori acesta nu este folosit în cel mai eficient mod din diverse motive: de natură legislativă, competență, lipsa delimitării, resurse financiare insuficiente pentru întreținerea lor, lipsa de experiență și informație etc.
Responsabili pentru gestiunea eficientă a patrimoniului public sunt Consiliul local și primarul. Pentru a înțelege mai bine care este rolul autorităților publice locale în gestiunea patrimoniului public local și pentru a putea evidenția care este rolul economic al gestionării bunurilor domeniului public al unitățiloradministrativ-teritoriale, este necesar de a stabili care sunt competențele autorităților publice locale, responsabile de administrarea bunurilor proprietate publică. Astfel, competențele Consiliului local (autoritatea deliberativă) în administrarea proprietății publice sunt:
administrarea bunurilor domeniului public și privat ale UAT;
decizia asupra dării în administrare, concesionarea, arendă, ori în locațiune a bunurilor domeniului public;
decid vânzarea, privatizarea, concesionarea sau darea în arendă, ori în locațiune a bunurilor domeniului privat a localității pe care o reprezintă;
decid atribuirea și pot propune schimbarea destinației terenurilor proprietate locală;
decid asupra lucrărilor de proiectare, construcție a fondului locativ, precum și de întreținere și de modernizare a drumurilor;
aprobă limitele admisibile de utilizare a resurselor naturale de interes local;
deciziile privind administrarea bunurilor proprietate publică se adoptă cu majoritatea consilierilor aleși. Donațiile și legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local, cu votul a cel puțin 2/3 din numărul consilierilor aleși;
de asemenea, consiliul local poate decide transferarea bunurilor din domeniul privat al UAT în domeniul public de interes local al acesteia.
Competențele primarului (autoritatea executivă) în administrarea proprietății publice ale UAT țin de:
inventarierea și administrarea bunurilor domeniului public și privat ale satului (comunei), orașului (municipiului). Anume primarul trebuie să inventarieze, anual, bunurile care aparțin proprietății publice locale, iar rapoartele asupra situației lor trebuie să le prezinte consiliului local. Mai mult decât atât, autoritățile publice locale trebuie să asigure delimitarea și evidența separată a bunurilor din domeniul public și domeniul privat al comunității;
asigură repartizarea fondului locativ și controlului asupra întreținerii și gestionării acestuia în UAT respectivă;
răspunde de executarea deciziilor consiliilor locale în ceea ce privește administrarea bunurilor proprietate publică;
are dreptul de inițiativă și de a propune modalități de administrare a anumitor bunuri ale proprietății publice;
semnează contractele și alte acte juridice din domeniul dat în baza deciziilor consiliilor locale.
Astfel, se observă o delimitare foarte clară a atribuțiilor pe care le au fiecare dintre cele două autorități locale în domeniul administrării bunurilor patrimoniului public local. De asemenea, nu trebuie de trecut cu vederea faptul că în exercitarea activității administrative, autoritățile executive și cele deliberative trebuie să colaboreze împreună, întrucât ele au fost alese de către cetățeni pentru ai reprezenta, pentru ale presta servicii publice calitative și pentru a gospodări bunurile care aparțin localității.
Gestionarea eficientă a bunurilor domeniului public au o importanță majoră pentru economia locală a unităților administrativ-teritoriale, în condițiile în care aceste bunuri nu sunt înstrăinate prin diverse modalități, dar sunt păstrate și valorificate, deoarece pe seama patrimoniului public au de câștigat nu doar cei care îl administrează, dar și populația comunității.
2.2 Specificul gestionării patrimoniului public național
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, privite ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice și juridice determinate. Toate bunurile persoanei fizice sau juridice sunt parte componentă a patrimoniului ei.
Patrimoniul public este definit ca fiind: totalitatea drepturilor și obligațiilor statului, unităților administrative-teritoriale, sau ale entităților publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu. Drepturile și obligațiile statului și ale unităților administrativ-teritoriale se referă atât la bunurile domeniului public, cât și la cele din domeniul privat al statului și al unităților administrative-teritoriale.[25] Legislația Republicii Moldova concretizează că patrimoniul public – proprietatea publică cuprinde totalitatea bunurilor domeniului public și a domeniului privat al statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv ale unității teritoriale autonome Găgăuzia.
Astfel, patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale private ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând domeniului public și privat al unităților administrative-teritoriale.
Patrimoniul public poate fi clasificat din diferite puncte de vedere: cine administrează, care este forma organizatorică-juridică a agenților economici, posibilitatea privatizării conform registrului patrimoniului public, conform valorii patrimoniului deținut, conform structurii patrimoniului, structurii terenurilor. ( anexa 1)
Actualmente, patrimoniul public al unităților administrativ-teritoriale din Republica Moldova este creat și gestionat de către 1538 de agenți economici (societăți pe acțiuni, întreprinderi municipale, instituții bugetare, instituții publice și întreprinderi de stat). Cel mai scump patrimoniu este deținut de Primăria municipiului Chișinău, Primăria municipiului Bălți, UTA Găgăuzia și Consiliul raional Drochia. Structura patrimoniului în funcție de agenții economici diferă de la caz la caz. Spre exemplu, în municiupiul Chișinău partea majoritară revine instituțiilor bugetare, în Bălți – societăților pe acțiuni, în unitatea teritorială autonomă Găgăuzia – instituțiilor bugetare și întreprinderilor municipale, în Drochia – instituțiilor bugetare.
Structural, patrimoniul public este aproape egal împărțit între întreprinderile de stat (39%), instituții bugetare, (35%) și societăți pe acțiuni ( 26%). Însă, în cadrul autorităților publice centrale patrimoniul este împărțit mai puțin uniform. Spre exemplu societățile pe acțiuni (S.A) dețin majoritatea în cadrul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare (53%) și Agenției Patrimoniului Public (99,5%). Patrimoniul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii Drmunurilor este gestionat de întreprinderi de stat (97,86%), iar a Ministerului Educației – de instituții bugetare (99.2%). Valoarea patrimoniului public al autorităților publice centrale este diefrită. (anexa 2)
Cea mai importantă componentă a patrimoniului Republicii Moldova este pământul. În proprietate publică se află, conform registrului cadastral, 44,54%, din suprafața totală a Republicii Moldova. Inclusiv în proprietatea publică a statului – 23,13% și în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale – 21,41%. Cota majoritară revine terenurilor agricole, circa 38,2% din totalitatea terenurilor statului și 49,79% din totalitatea terenurilor publice ale administrației publice locale. Loturile ocupate de construcții și curți le revine doar 2,78% din terenurile statului și 6,71% din din terenurile administrației publice locale. În domeniul privat al administrației publice locale se află 0,59% din terenurile agricole ale administrației publice locale.
Amplasarea teritorială a terenurilor proprietate publică a statului este extrem de neuniformă: în Ialoveni – 16,14% din totalitatea terenurilor proprietate publică a statului, în municipiul Chișinău -14,64%, urmate de or. Chișinău – 8,64%, Fălești – 8,56% și Orhei – 8.42%. În celelate localități ponderea este mult mai mică, iar în Șoldănești și Telenești nu sunt înregistrate terenuri proprietate publică a statului.
În scopul eficientizării gestiunii au fost întocmite listele obiectelor aflate în proprietate publică pasibile și nepasibile de privatizare. Din totalitatea societăților pe acțiuni nepasibile de privatizare statul nu deține controlul asupra uneia – Societatea pe acțiuni Moldodo-Rusă “Moldova gaz” ( proprietatea statului 35,33%). Interesele statului sunt promovate în special prin intermediul întreprinderilor municipale și de stat. Astfel, cele mai multe întreprinderi de stat nepasibile privatizării aparțin sectorului agricol: 28 în cadrul Ministerului Agriculturii și Industrii Alimentare și 24 în cadrul Agenției “Moldsilva”. Urmează Ministrul Culturii cu 17 întreprinderi de stat și municipale, Ministerul Justiției cu 12 întreprinderi de stat și Ministerul Construcțiilor și Dezvoltării Regionale – 10 întreprinderi de stat. Nu vor fi privatizate 13 societăți pe acțiuni și 165 întreprinderi municipale și de stat.
Drept urmare a adoptării Legii privind administrarea și deetatizarea proprietății publice a fost decisă privatizares a 283 întreprinderi de stat și societăți pe acțiuni în care statul deține o anumită cotă, precum și a construcțiilor nefinalizate (38 la număr), majoritatea fiind construcții cu destinație socială.
Cantitatea și varietatea obiectelor, precum și multitudinea administratorilor impune necesitatea unei gestiuni complexe și eficiente a patrimoniului public. Gestiunea la rândul său presupune următoarele activități:
asigurarea concordanței datelor contabile cu cele de teren și furnizarea și furnizarea de informații reale cu privire la existența, mișcarea și modificarea patrimoniului public sub forma sa economică;
evidența analitică a mijloacelor fixe și întocmirea fișelor pentru fiecare mijloc fix;
înregistrarea sistematică a modificărilor privind statului mijloacelor fixe (închirieri, concesionări, vânzări, ieșiri, intrări, donații, etc. );
înregistrarea lucrărilor de modernizare a obiectivelor cuprinse în patrimoniul public, a reparațiilor curente și capitaliste și reflectarea permanentă reală a valorii acestora cu operarea promptă a modificărilor intervenite în statutul lor;
întocmirea si urmărirea contractelor de închiriere a clădirilor, spațiilor cu altă destinație decât locuințe;
urmărirea derulării contractelor de concesionare a bunurilor patrimoniului public;
analiza comparativă a rentabilității mijloacelor fixe;
urmărirea utilizării mijloacelor provenite din chirie;
efectuarea reevaluării mijloacelor fixe la termenele prevăzute de normele legale în vigoare. [21]
După cum putem observa, mai multe din activitățile componente ale procesului de administrare presupun direct sau indirect necesitatea evaluării patrimoniului (lucrările licențiate). Astfel, pentru a gestiona ceva eficient, este necear de a cunoaște obiectul administrării și valoarea acestuia.
În prezent, patrimoniul public în Republica Moldova, în majoritatea sa, se caracterizează printr-o stare avansată de uzură, atât fizică, cât și morală, dar și printr-un grad redus de eficiență.
Construcții masive în Republica Moldova s-au înregistrat în perioada anilor 70 – 80, astfel majoritatea clădirilor existente s-ar considera că posedă un grad de uzură de 30- 40%. Însă, în anii 90, printre primele au fost privatizate clădirile construite recent. În proprietate publică au rămas preponderent clădirile cu menire social-culturală și administrativă, precum și clădirile cu un înalt grad de uzură, care nu au trezit interes la momentul respectiv. Construcțiile începute nu au fost finalizate. Din obiectele pasibile de privatizare, actualmente nefinalizate sunt 31. Construcția acestora a fost începută în perioada anilor 1984-1995, respectiv deja uzura elementelor respective constituie circa 25 % , iar condițiile incorecte de conservare, în unele situații, conduc la o uzură de 40% – 50% .[21]
Referindu-ne la fondul locativ existent în proprietate publică, observăm același tablou- uzură avansată. Având în vedere gradul de uzură din ultimii ani, acesta va putea fi reparat în circa 92 de ani, pe când normativele recomandă reparația capitală după maxim 25 de ani de exploatare.
Concomitent cu gestiunea eficientă, asupra valorii patrimoniului public influențează situația economică din țară și, nemijlocit, starea pieței imobiliare.
Perioada unei stabilități economice relative a finalizat odată cu sporirea impactului crizei economico-financiare mondiale asupra economiei naționale. Criza a afectat piața imobiliară în zeci de state, paralizând parțial sau incomplet activitatea. Republica Moldova nu face excepție din acest grup, însă efectele crizei sunt mai tolerante față de alte state.[22] Conform datelor Biroului Național de Statistică, Produsul Intern Brut în 2014 a crescut în termeni reali cu 8.9% față de anul precedent.
Gestiunea patrimoniului public reprezintă un domeniu de preocupare a multor cercetători, însă majoritatea teoriilor moderne pot fi reduse la mai multe modalități.
În Republica Moldova specialițtii preocupați de gestiunea patrimoniului public pun accent pe modalitățile de gestiune a acestuia.
Patrimoniul public reprezintă o categorie distinctă de bunuri, specificul căreia este condiționat de dreptul de proprietate. Patrimoniul public din Republica Moldova cuprinde o gamă vastă de bunuri gestionate de diverse structuri.
Statul și-a asumat dreptul de proprietate asupra 165 de întreprinderi de stat și municipale și 13 societăți pe acțiuni, concomitent a decis privatizarea a 23 de întreprinderi și 38 construcții nefinalizate.
O mare parte din patrimoniul public se află într-o stare deplorabilă, în special în raioane. Probleme majore există și la capitolul dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate publică.
Abordarea sistematică a procesului de gestioune a patrimoniului public permite evidențierea “locurilor înguste” a problemelor existente și oferă posibilitatea de a găsi soluții adecvate situației. Prin urmare, propunem etapele problemelor existente:
inventarierea întregului patrimoniu existent, atât în țară, cât și de peste hotare. Ne putem confrunta cu situația când foste întreprinderi de stat au falimentat și netrezind interes au fost uitate;
evidențierea problemelor de ordin juridic, economic și fizic. Există bunuri asupra cărora nu este înregistrat dreptul de proprietate, sau este constat în instanță, bunuri aflate în stare deplorabilă, inutilizabilă, bunuri fără potențial social și economic;
aprecierea modalităților de soluționare a acestora, și anume modalități juridice: întocmirea documentației necesare, înregistrarea dreptului de proprietate; modalități fizice: reparația, reconstrucția, modernizarea, etc.; modalități economice: vînzarea, subvenționarea;
eficientizarea sistemului existent de gestiune a patrimoniului public.
În așa fel constatăm, că în procesul gestiunii eficiente a patrimoniului public un rol important trebuie acordat evaluării bunurilor. Patrimoniul public diferă considerabil de patrimoniul privat. Gestiunea patrimoniului public, de asemenea, presupune elemente specifice, accentul fiind pus pe menținerea valorii, în prim-plan aflându-se scopurile sociale urmate de cele operaționale și comerciale [22]. Referindu-ne la aspectul privatizării bunurilor publice, vom menționa că orice bun privatizat printr-o altă modalitate decât licitația nu este privatizat la valoarea de piață.
Cota majoritară în valoarea imobilului o deține terenul, care în schemele particulare de privatizare este cel mai ieftin. Considerăm necesar a fi modificat modul de privatizare a terenurilor, în special a celor aferente obiectelor privatizate, deoarece valoarea de piață a obiectelor amplasate în municipii este mai mare decât valoarea normativă, iar valoarea de piață terenurilor din localităților rurale – mai mică.
2.3 Activitatea de evaluare a patrimoniului public
Inițial activitatea de evaluare a apărut în limitele profesiei surveyor în Marea Britanie la mijlocul sec. XIX. Procesul de evaluare, având în vedere importanța și rolul rezultatelor evaluării necesită o reglementare riguroasă. Reglementarea procesului de evaluare reprezintă o totalitate de activități și proceduri menite să sporească calitatea serviciilor de evaluare, în corespundere cu criteriile determinate de către asociațiile independente a evaluatorilor.
Odată cu dezvoltarea economică din anii 70 ai sec. XX, a apărut necesitatea strigentă a evaluării profesioniste a proprietății, necesitate confirmată de sporirea cererii pentru serviciilor evaluatorilor. Globalizarea crescândă a piețelor investiționale a accentuat necesitatea unor standarde, recunoscute pe plan internațional, pentru elaborarea rapoartelor de evaluare a proprietății. Devenise evident că lipsa unor standarde de evaluare crease un potențial enorm de apariție a erorilor. Diversele puncte de vedere ale evaluatorilor din diferite țări puteau contribui la apariția și persistarea neînțelegerilor.
În urma limitării libertățiii economice și monopolizării unor segmente de piață, s-a înrăutățit mediul de afaceri, a scăzut activismul antreprenorial și investițional, s-a menținut în continuare economia tenebră și s-au accentuat plecările populației peste hotarele țării în vederea unui câștig mai mare decât cel din țară.
Totodată, a rămas nesoluționată și o altă problemă de bază – crearea unei infrastructuri moderne de piață. Deși în anii precedenți a fost creată o bază normativă de reglementări, structuri de piață importante (sistemul bancar, bursa de valori și alte instituții ale pieței de capital, mecanismele pieței muncii), până în prezent nu este suficient dezvoltată infrastructura sectorului de asigurări, certificarea producției, produselor și serviciilor, gestiunea eficientă a patrimoniului public ș.a.
În Republica Moldova, cu toate rezultatele obținute, rămâne nesoluționată problema realizării eficinte a alegerii sociale, protejarea drepturilor individului. O mare parte din populație a conștientizat că sectorul public trebuie să existe și are sens doar în cazul în care corespunde cerințelor și intereselor individului liber și responsabil.
Cu regret, mecanismul luării deciziilor, problema cheltuielilor publice, precum și calitatea serviciilor prestate de sectorul public în Republica Moldova denotă ineficiență. Mai mult decât atât , insuccesele economice și sărăcia populației sunt determinate în mare măsură de întârzierea reformei sectorului public.[21]
Respectivele considerente ne-au orientat spre cercetarea sectorului public, referindu-ne doar la componenta patrimoniului public. Conform Codului civil al Republicii Moldova, patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, (care pot fi evaluate în bani), privit ca o sumă de valori active și pasive strâns legate între ele, aparținând unei persoane fizice și juridice determinate.[4]
O parte componentă a reformei economice din Republica Moldova a fost și rămâne procesul de privatizare, care a demarat în 1991.
În primii ani principalul obiectiv al privatizării a fost efectuarea acesteia contra bunuri patrimoniale. Programul adoptat pentru anii 1993-1994 includea privatizarea integrală contra bunuri patrimoniale a 1555 întreprinderi mari, medii și mici, privatizarea parțială contra bunuri patrimoniale a 20% din 19 întreprinderi, vinderea a 37 de construcții nefinalizate. De fapt, însă au fost privatizate 372 de întreprinderi mari și medii și 265 întreprinderi complexe patrimoniale unice. Contra mijloace bănești au fost vîndute 18 construcții nefinalizate.
În anii 1995-1996 au fost privatizate total sau parțial, 2235 întreprinderi aflate în proprietatea statului, inclusiv 1139 întreprinderi mari și mijlocii. Aproximativ 3,1 mln de titulari ai bunurilor patrimoniale (90%) au participat la procesul de privatizare; 2/3 din ei și-au investit bunurile prin intermediul Fondurilor de Investiții și a Companiilor Fiduciare, iar 1/3 – direct prin intermediul centrelor de colectare a cererilor publice. Mai mult de jumătate din totalul activelor comerciale, aflate în proprietatea staului, au fost transformate în sector privat: 80% din industria ușoară, 90% din industria prelucrătoare și aproape 100% din ramura comerțului și a sectorului de deservire.
Ulterior, în 1997-1998, procesul de privatizare a derulat prin utilizarea diverselor metode: licitații deschise publice cu strigare, inclusiv „licitația olandeză” (licitație la care pretul este redus până la limita acceptată de ofertant); concursuri comerciale și internaționale (astfel au fost înstrăinate aproximativ 77 de întreprinderi, inclusiv 3 rețele de distribuire a energiei, o companie de producere a cimentului, fabrici de producere a încălțămintei, etc.); negocieri directe; vânzarea acțiunilor aflate în proprietatea statului la Bursa de Valori a Moldovei. În total, în această perioadă au fost supuse privatizării 1041 întreprinderi aflate în proprietatea statului.
Aceeași modalitate de privatizare s-a menținut și în perioada anilor 1999-2006. În această perioadă s-au privatizat: prin concurs investițional 66 de întreprinderi; prin concursuri comerciale –
4 întreprinderi; prin licitații – 135 de întreprinderi; prin Bursa de Valori au fost vândute acțiunile statului din 200 societăți pe acțiuni; terenuri aferente – 1549; construcții nefinalizate – 2, la un preț simbolic. În perioada 2001-2005 patrimoniul public a fost privatizat prin: concursuri investiționale, comerciale și negocieri directe – 26 de întreprinderi, prin “licitații cu strigare și reducere” – 56 de unități, prin Bursa de Valori a Moldovei – 74 de unități. [21] Concomitent se contura și economia de piață cu legalitățile și specificul ei. Odată cu aplicarea noilor metode de privatizare, care presupuneau transferul dreptului de proprietate contra mijloace bănești, a apărut necesitatea argumentării prețului bunurilor supuse privatizării din punct de vedere a noilor rigori – economia de piață.
Astfel, crearea și dezvoltarea realațiilor economice de piață în Republica Moldova a condus spre apariția activității de evaluare a bunurilor. Activitatea de evaluare în Republica Moldova, fiind răspuns la cerințele pieței, nu a avut la bază o teorie fundamentală ci a derivat din legitățile economiei planificate cu preluarea exactă a unor elemente specifice economiilor dezvoltate fără adaptare la condițiile economiei de tranziție.
Documentul de bază ce reglementează activitatea de evaluare în Republica Moldova, este Legea cu privire la activitatea de evaluare, adoptată la 18 aprilie 2002. Respectiva lege prevede evaluarea obligatorie în următoarele cazuri: privatizării sau altui mod de înstrăinare a obiectelor evaluării (sechestru, inclusiv în urma insolvabilității proprietarului obiectului), transmiterii dreptului de folosință asupra obiectelor proprietate publică a statului sau dării în arendă a acestora; transmiterii obiectelor evaluării în administrare fiduciară; exproprierii obiectelor evaluării pentru cauză de utilitate publică; impozitării bunurilor și încasării forțate a impozitelor, reorganizarii și lichidării întreprinderilor de stat, municipale, precum și a întreprinderilor insovabile, indiferent de tipul de proprietate; apariției litigiului patrimonial în legătură cu hotărârea instanței de judecată, solicitării instanței de judecată, inclusiv în cazul examinării dosarelor privind cuantumul prejudiciilor cauzate proprietarilor în urma acțiunilor ilicite și a concurenței neloiale; depunerii în gaj a obiectelor proprietate publică a statului sau proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; transmiterii obiectelor evaluării în calitate de contribuție în capitalul social al întreprinderilor; utilizării obiectelor de proprietate intelectuală create din contul mijloacelor bugetare și introduse în circuitul economic de către agenții economici, indiferent de tipul lor de proprietate; introducerii obiectelor de proprietate intelectuală în circuitul economic al întreprinderilor cu tip de proprietate preponderent de stat; solicitării organului care efectuează înregistrarea persoanei juridice; modificării legislației.[8]
Activitatea de evaluare a patrimoniului public este activitatea care constă în estimarea valorii de piață sau a altei valori a bunului evaluat. Drept urmare s-au produs modificări în actele legislative care reglementeză activitățile care implică evaluarea patrimoniului public.
În Republica Moldova în Legea privind administrarea și deetizarea proprietății publice, în art.50 se prevede determinarea prețului inițial de privatizare reeșind din valoarea de piață definită în raportul de evaluare întocmit de evaluator.[9] După cum observăm, legislația prevede determinarea și aplicarea valorii de piață în diverse situații, însă practica demonstrează contrariul. Sunt situații în care apare dilema: a aprecia valoarea de piață sau o altă valoare, a evalua conform legislației sau conform logicii situaționale.
Studind experiența Republicii Moldova și a altor țări privind evaluarea proprietății, inclusiv a patrimoniului public, au fost observate următoarele realizări și rezerve:
Realizări:
activitatea de evaluare în Republica Moldova a fost oficial recunoscută în 2002 și a fost elaborat cadrul de reglementarea a acestuia;
este elaborat cadrul metodologic al evaluării bunurilor imobile și a obiectelor de proprietate intelectuală,
este elaborat primul standard în domeniul evaluării în Republica Moldova: Sistem unic de evaluare a patrimoniului: termeni și definiții;
este elaborată și pusă în aplicare modalitatea de evaluare a bunurilor imobile în scopul impozitării;
sectorul public se află în proces de reformare;
a fost elaborată și aprobată o lege privind deetizarea și administrarea proprietății publice.
Rezervele existente cuprind:
lipsește fundamentarea teoretică a evaluării patrimoniului public. În prezent evaluarea este axată pe unele postulate ale teoriei economice neoclasice, în mare parte, pe teoria valoare-utilitate, care însă nu explică problemele majore ale evaluării și este pe larg criticată în literatura de specialitate.
lipsește fundamentarea și unificarea noțiunilor conceptuale în diferite lucrări, precum și în actele normativ-legislative ale Republicii Moldova putem întâlni noțiuni cu denumiri diferite.
Conceptele evaluării bunurilor publice aplicate în Republica Moldova nu sunt adaptate la condițiile economiei de piață în dezvoltare. Spre exemplu, cerința indicată în unele din actele legislative, privind determinarea valorii de piață, devine declarativă în condițiile lipsei pieței anumitor bunuri, sau exsitenței pieței unor bunuri nedezvoltate, intransparente.
Sunt în vigoare norme metodologice ce nu cospund noilor cerințe europene și internaționale de evaluare a bunurilor ce formează patrimoniul public.
Procesul de evaluare a patrimoniului public posedă un specific pronunțat, care nu este reflectat în metodologiile de evaluare pentru aplicare în Republica Moldova. Spre exemplu, prevederile legislative nu permit estimarea valorii de piață a bunurilor publice, concomitent indicând raportarea anume a valorii de piață. Metodologia pentru evaluarea bunurilor imobile prin Hotărârea Guvernului nr. 958 din 04.08.2003, nu poate fi urmată pentru evaluarea patrimoniului public: nici una din metodele de determinare a ratei de capitalizare recomandate nu poate fi aplicată.[10]
Valoarea de piață definitorie nu poate fi atribuită patrimoniului public. Concomitent definiției, valorea de piață reprezintă “suma estimată pentru care un bun al evaluării poate fi schimbat la data evaluării între un cumpărator hotărât și un vânzător hotărât într-o tranzacție liberă (nepărtinitoare) după un marketing adecvat în care fiecare parte va acționa competent, cu prudența necesară (în conștiință de cauză) și neconstrâns”.
“Suma estimată” semnifică prețul (în termeni monetari) plătibil pentru patrimoniu într-o tranzacție liberă.
Conform art. 45 al Legii privind administrarea și deetizarea proprietății publice, în privatizare se admite plata în rate” art. 4 al Legii privind prețul normativ și modul de vânzare-cumpărare a pământului “vînzarea-cumpărarea terenurilor proprietate publică se efectuează cu achitarea prețului la o plată unică sau în rate. Aceleași prevederi sunt cuprinse în art. 23 al Regulamentului cu privire la vânzarea-cumpărarea terenurilor aferente obiectelor privatizării sau care se privatizează și întreprinderilor private , inclusiv și în alte regulamente ce vizează proprietatea publică.
Evaluarea patrimoniului public este o activitate complexă ce presupune cunoștințe vaste, atât în domeniul economic, cât și ingineresc. Prin urmare activitatea de evaluare a patrimoniului public necesită o reglementare strictă. Modalitățile de reglementare existente în diverse țări au impact diferit asupra evaluării patrimoniului public. Activitatea de evaluare a patrimoniului public este reglementată atât la nivel guvernamental, cât și la nivelul asociațiilor profesionale de evaluare. În Republica Moldova se aplică reglementarea statală a activității de evaluare a patrimoniului public, însă instrumentarul metodologic este elaborat doar partial, iar cel existent trebuie modificat. Practica evaluării patrimoniului public denotă existența unor probleme importante privind dezvoltarea activității de evaluare a bunurilor publice, ne confruntăm cu multe probleme de ordin teoretico-conceptual, metodologic, cât și practic.
Patrimoniul public, în virtutea dreptului de proprietate, complexității și varietății sale reprezintă un obiect specific pentru gestiune, el posedă un specific pronunțat, care influențează și activitatea de evaluare a acestuia.
Soluționarea problemelor definite de practica Republicii Moldova presupune cercetarea profundă, complexă și sistemică a lanțului logic, crearea-estimarea-gestionarea valorii patrimoniului public.
Analiza situației curente a permis formularea problemei spre cercetare: gestiunea patrimoniului public care poate fi studiată din mai multe pucte de vedere: economic, social, politic.
Referindu-ne la gestiunea patirmoniului public, trebuie menționate scopurile care se umăresc prin acest proces, și anume:
stimularea dezvoltării afacerilor mici și mijlocii prin asigurarea accesului antreprenorilor la patrimoniu;
crearea climatului favorabil penru sporirea investițiilor;
crearea mediului economic și social favorabil unui trai decent;
menținerea valorii patrimoniului;
minimizarea cheltuielilor pentru deservirea tehnică și exploatarea patrimoniului;
Scopurile care se urmăresc prin gestiunea patrimoniului public pot fi grupate în scopuri operaționale,comerciale, investiționale, sociale. Scopurileoperaționale presupun menținerea patrimoniului public în stare funcțională, păstrarea corectă. Scopurile comerciale presupun operațiuni speculative gen ‘’cumpărare-vânzare’’ ce permit obținerea veniturilor suplimentare sau sporirea valorii patrimoniului. Scopurile investiționale presupun diverse activități ce permit obținerea unui câștig și sporirea valorii patrimoniului, cum ar fi procurarea bunurilor, modernizarea, reconstrucția, fuziunea, divizarea. Scopurile sociale cuprind spectrul problemelor ce pot fi rezolvate prin intermediul gestiunii patrimoniului public.[21]
Darea în locațiune sau arendă a bunurilor proprietate publică și a terenurilor publice reprezintă o oportunitate de a genera venituri suplimentare, pentru a amplifica programele de investiții ale autorităților publice locale, dar și de a atrage cât mai multe investiții, atât de la persoane din țară cât și de la persoane străine, pentru a putea pune în valoare acel bun public. Astfel, se poate asigura funcționarea și utilizarea la maximum a acestuia. Un proces bun de gestionare a bunurilor proprietate publică poate identifica acele oportunități optime de a obține rezultate în urma administrării acestor bunuri.
Gestionarea bunurilor ce formează patrimoniul public se efectuează spre binele comunității, spre binele populației și are în vedere prestarea unor servicii publice cost-eficiente, serviciii publice care într-adevăr ar satisface necesitățile publice generale. Procesul de gestionare a bunurilor proprietate publică de către autoritățile publice locale, dar și cele centrale trebuie să fie întotdeauna transparent și care să permită implicarea și participarea cetățenilor, pentru a susține buna administrare a bunurilor ce fac parte din patrimoniul public. Este indicat ca în gestiunea patrimoniului public să existe un angajament al societății civile în procesele participative și transparente cu autoritățile executive, legislative și sectorul privat, ceea ce poate diferenția o guvernare locală responsabilă și iresponsabilă.
Prin urmare, evaluarea patrimoniului public este absolut necesară, pentru a putea constata starea în care se află bunurile ce aparțin patrimoniului public. Astfel, se pot întreprinde măsuri mai eficinte de administrare a patrimoniului public. Menținerea patrimoniului public într-o stare bună este absolut necesară pentru a putea contribui la dezvoltarea statului cât și a unităților administrativ-teritoriale.
CAPITOLUL III. EVALUAREA MODALITĂȚILOR DE PUNERE ÎN VALOARE A PATRIMONIULUI MUNICIPIULUI CHIȘINĂU
Modalități de gestiune a patrimoniului public în cadrul municipiului Chișinău
În urma unei analize a literaturii și legislației actuale de specialitate, pot fi menționate următoarele modalități principale de folosire și de gestiune a bunurilor proprietate publică unităților administrativ-teritoriale:
Darea bunurilor în administrare întreprinderilor municipale și instituțiilor publice;
Închirierea sau locațiunea bunurilor mobile și imobile proprietate publică a unităților administrativ- teritoriale care au altă destinație decât cea agricolă;
Arenda bunurilor terenurilor și altor bunuri agricole;
Concesionarea obiectelor proprietate publică a unităților administrativ- teritoriale.
1. Darea bunurilor în administrare întreprinderilor municipale și instituțiilor publice. Această modalitate de gestiune a patrimoniului public presupune că bunurile domeniului public sunt transmise cu titlu gratuit doar pentru folosință pe o perioada nedeterminată. Se poate da în folosință gratuită pe un termen limitat și persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activități de binefacere sau de uitilitate publică, ori prestează servicii publice, dar cu caracter temporar. Se poate da în folosință gratuită pe termen limitat persoanelor juridice, fără scop lucrativ sau persoanelor care desfășoară activități de binefacere pe o periodă temporară. Printre bunurile care pot fi date în folosință gratuită pot fi menționate: terenuri, automobile, case de locuit etc.
2. Închirierea sau locațiunea bunurilor mobile și imobile proprietate publică a unităților administrativ- teritoriale care au destinație altă decât cea agricolă. Locațiunea bunurilor imobile și a bunurilor mobile se numește închiriere, iar locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare. Contractul de locațiune se încheie între două părți, cel care se obligă să dea celeilate părți un bun se numește locatar, iar cealaltă parte se numște locator și are în folosință temporară bunul respectiv, pentru care este obligat să plătească chirie.
Locațiunea este un contract civil care este reglementat de legislația civilă, iar în cazuri excepționale de autoritățile publice care participă la încheierea contractului de locațiune. În calitate de obiect al închirierii pot fi bunuri mobile și imobile care sunt individual determinate, neconsumptibile și nefungibile. Bunurile individual determinate neconsumptibile sunt bunuri care pot fi consumate repetat, fără ca să fie consumată substanța lor, iar cele nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite cu altele pentru executarea unei obligații, sarcini. Perioada contractului diferă și poate fi semnat chiar și pe 99 de ani. Contractul de locaține a unui bun imobil pe o perioadă mai mare de 3 ani este înscris în Registrul de Stat.
Din practica Republicii Moldova, îndeosebi a municipiului Chișinău, se constată că de cele mai multe ori bunurile care se închiriază sunt încăperi necesare unor organizații guvernamentale, SRL, chiar și persoanelor fizice pentru a putea să desfășoare activitățile lor, fie economice sau sociale. Chiar dacă contractul de locațiune pooate fi semnat pe o perioadă foarte mare, până la 99 de ani, nimeni nu este dispus ca să închirieze un bun pe un termen mare, de obicei până la 3 ani. Desigur că în practică mai sunt întâlnite și cazuri în care bunurile sunt închiriate pe o perioadă de timp și mai mare, care ajunge și la 10 sau 25 de ani. Astfel de situații sunt întâlnite în cazurile societăților comerciale care deja au o poziție pe piață și sunt dispuse și capabile să închirieze spații mai mari.
3. Arenda bunurilor terenurilor și altor bunuri agricole. Arenda este contractul încheiat între o parte numită – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri și de alte bunuri agricole, numit arendator și cea de a adoua parte numită arendaș cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată și la un preț stabilit de către părți.
De obicei obiect al relațiilor de arendă sunt bunurile agricole care se află în proprietate publică sau privată. Acest contract este încheiat în formă scrisă, deoarece doar așa este valabil, în caz contrar ete un contract nul. În situația în care contractul de arendă este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani, acesta trebuie înregistrat la Oficiul cadastral teritorial. O altă situație este cea în care contractul de arendă este încheiat pe o perioadă mai mică de trei ani. Acesta va fi înregistrat la primăria localității pe teritoriul căreia se află terenurile și bunurile agricole.
Părțile contractului sunt cele care stabilesc durata acestuia, dar obligatoriu nu va fi mai mic de un an și nu mai mare de 30 de ani. În cazul în care sunt date în arendă terenuri agricole în scopul de a fi sădite plantații multianuale, termenul contractului de arendă va fi stabilit de cel puțin 25 de ani. Conform legislației în vigoare, terenurile agricole care se află în proprietate publică se dau în arendă de către Guvern sau de către autoritățile administrației publice locale. Arendarea lor se face prin licitație publică.
4. Concesionarea obiectelor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale. Printre modalitățile prevăzute de legislația în vigoare de punere în valoare a patrimoniului public este și operațiunea de dare în concesiune a bunurilor care se află în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale către persoane fizice și juridice de drept privat. Chiar dacă această modalitate de gestiune este foarte eficientă, în unele cazuri nu este folosită la nivelul cel mai corespunzător de către autoritățile publice abilitate, ceea ce uneori le limitează posibilitățile de soluționare a unor probleme sociale sau economice ale comunității.
Deci concesiunea este definită ca un contract prin care statul, sau unitățile administrativ-teritoriale, cesionează (transmite) unui investitor (persoană fizică sau juridică, inclusiv străină), în schimbul unei redevențe, dreptul de a desfășura activitate de prospectare, explorare, valorificare sau restabilire a resurselor naturale pe teritoriul Republicii Moldova; de a presta servicii publice; de a exploata bunurile mobile și imobile proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale care conform legislației sunt scoase integral sau parțial din circuitul civil; precum și dreptul de a desfășura anumite genuri de activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului, preluând gestiunea obiectului concesiunii, riscul prezumtiv și răspunderea patrimonială. [11]
În Republica Moldova sunt utilizate modalitățile de gestiune a patrimoniului pentru a pune în valoare bunurile domeniului public.
În practica Republicii Moldova cel mai cunoscut caz de gestiune a patrimoniului public a fost concesionarea Aeroportului Internațional Chișinău în 2013 pentru o perioadă de 49 de ani de către o companie din Federația Rusă (Avia Invest SRL), fondatorii caruia sunt: societatea pe acțiuni Habarovski Aeroport și holdingul Kolomenski Zavod din Federația Rusă. Conform contractului de concesiune lucrările de reconstrucție vor începe după un an de la semnare.
Aeroportul Internațional Chișinău este unicul aeroport al Republicii Moldova care realizează curse internaționale și este unul din principalele puncte de intrare în țară. Acesta se află pe șoseaua care leagă orașul Chișinău de sudul țării. La 1 mai 1995 aeroportul din Chișinău devine un aeroport internațional fiindu-i acordat acest statut. Prima cursă aeriană internațională Chiținău – Frankfurt a fost lansată în 1970. Aeroportul Internațional Chișinău este un punct strategic pentru Republica Moldova, cum sunt căile ferate, căile fluviale.
Pe parcursul mai multor ani Aeroportul Internațional Chișinău a înregistrat reduceri de venit net. Chiar cu jumătate de an înainte de a fi concesionat Aeroportul Internațional Chișinău a înregistrat pierderi în valoare de 10,0 milioane de lei. Cu alte cuvinte una din cauzele concesionării aeroportului a fost că acesta în ultimii ani înregistra pierderi enorme. Motivul principal pentru care Aeroportul Internațional Chișinău a fost dat în concesiune a fost insuficiența resurselor financiare în buget pentru renovare.
Pentru a se dezvolta și a deveni un aeroport competitiv în regiune Aeroportul Internațional Chișinău are nevoie de investiții enorme. Concesionarea aeroportului este cel mai important proiect de parteneriat public-privat care se află în gestiunea Guvernului. Conform proiectului, scopul principal al concesiunii este de a asigura dezvoltarea infrastructurii aeroportuare precum și a calității serviciilor prestate de Aeroportul Internațional Chișinău.
Conform declarațiilor mai multor oameni politici din țară, aeroportul trebuia să fie concesionat, deoarece este absolut imperios de a se face lucrări de reabilitare a pistei, de iluminare, de construcție a unei parcări. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că în anii precedenți autoritățile au încercat de mai multe ori să atragă resursele necesare de la instutuțiile financiare cum ar fi Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, fapt care nu s-a adeverit a fi cu succes.
Întreprinderea concesională prin contractul de concesiune și-a pus în plan să extindă terminalul, să construiască o parcare auto, să modernizeze pista de decolare, peronul, sistemul de iluminare, dar și sistemul de drenaj.
Concesionarea Aeroportului Internațional Chișinău a fost o modalitate de a salva aeroportul de un posibil faliment, deoarece acesta necesita investiții enorme, însă alocarea resurselor financiare necesare nu puteau să fie alocate din bugetul de stat, iar contractarea unui împrumut în acest scop nu era cea mai eficientă modalitate.
Potrivit clauzelor contractuale, SRL „Avia Invest”, concesionarul Aeroportului Internațional Chișinău, își propune ca volumul investițiilorsă ajungă la cel puțin 244,2 milioane de euro în trei etape.
Fiecare etapă presupune anumite lucrări. Astfel primele lucrări au fost prevăzăte să înceapă după un an de la semnarea contractului de concesiune, iar primele lucrări de modernizare și construcție nu trebuie să depășească patru ani . Lucrările prevăzute în etapa II vor fi efectuate atunci când fluxul anual de pasageri va ajunge la 2,6 milioane. Lucrările prevăzute în etapa III vor fi inițiate atunci cînd fluxul anual de pasageri va constitui circa 3,2 milioane. De asemenea, compania rusească își propune să dezvolte serviciile de transport auto, însă pentru acesta va trebuie să fie reconstruit peronul. Proiectul de dezvoltare include construcția unui nou terminal, o parcare supraetajată, dar și dotarea cu echipament modern. Hotărârea Guvernului nr. 438 din 19.06.2012 cu privire la concesionarea Î.S. „Aeroportul Internațional Chișinău” prevede că se concesionează aeroportul în întregime cu toată infrastructura sa. În același timp se consideră că fost o greșeală fatală, faptul că prin contractul de concesiune s-a oferit posibilitatea unei singure persoane să folosească o așa întreprindere mare. Cele 244 milioane de euro vor fi utilizate astfel: 45,2 milioane vor fi investite la refacerea segmentelor cele mai stringente; 115 milioane euro sunt direcționați pentru construcția unui terminal nou și 83 de milioane de euro vor fi cheltuiți pentru lărgirea pistelor de aterizare, extinderea parcărilor și pentru efectuarea altor lucrări necesare de renovare.
Conform prevederilor contractului de concesiunie semnat între Avia Invest SRL și autoritățile Republicii Moldova, concesiunea nu presupune și transmiterea dreptului de proprietate asupra activelor aeroportului. Conform legislației Republicii Moldova proprietarul Aeroportului Internațional Chișinău rămîne a fi statul. Profitul net obținut după achitarea plăților obligatorii, obținut din utilizarea bunurilor aeroportului aparține aparține concesionarului Avia Invest SRL și respectiv sunt folosite de acesta. La semnarea contractului de concesiunea, concesionarul și-a asumat obligația de a moderniza obiectul concesiunii. Avia Invest SRL nu este în drept să demoleze sau să vândă activele pe termen lung ale aeroportului. De asemenea întreprinderea concesională nu poate să folosească terenurile aferente aeroportului în alte scopuri care nu au fost prevăzute în contractul de concesiune, decât cu acordul prealabil în scris a proprietarului.
Pe durata validității contractului de concesiune, autoritățile Republicii Moldova pot să solicite informații cu privire la îndeplinirea clauzelor contractului, sarcinilor și obligațiilor prevăzute.
La încetarea contractului de concesiune în oricealte situații decât cea de exipirare a acestuia, Avia Invest SRL, în mod obligatoriu trebuie să transmită proprietarului Aeroportului Internațional Chișinău, toate documentele tehnice, proiecte, registrele de personal sau de producție precum, și alte documente ce se referă la activitatea aeroportului. La expirarea contractului de concesiunea, Avia Invest SRL va transmite în totalitate obiectul concesionat statului.
Pe parcusul perioadei de concesiune statul va beneficia de o redevență în mărime de 1% din veniturile obținute din vînzări anual. Această redevență va fi achitată la bugetul de stat. Pînă în prezent din concesiunea Aeroportului Internațional Chișinău, în buget nu a fost achitată nici redevență, deoarece conform contractului prima plata a ei va fi efectuată abia la sfârșitul lunii mai a anului 2020, pentru veniturile obținute în anul 2019.
De cînd a fost concesionat a crescut numărul de pasageri comparativ cu anii precedenți. Astfel în 2014 Aeroportul Internațional Chișinău a deservit 1.781.169 de pasageri, numărul lor fiind în creștere cu 35% comparativ cu anul 2013. Comparativ cu anul 2000, numărul de pasageri în prezent a crescut de șapte ori, iar numărul de zboruri efectuate practic s-a triplat în 2014 ajungând la 17.755 mișcări. Astfel dacă și în continuare se va menține tendința de creștere a numărului de pasageri și a numărului de zboruri efectuate,vor fi obținute venituri mai mari.
Fluxul de pasageri Aeroportului Internațional Chiținău în perioada 2000 – 2014
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aeroportul_Interna%C8%9Bional_Chi%C8%99in%C4%83u
În Republica Moldova obiectivelor culturale li se acordă o atenție modestă, probabil din lipsa resurselor financiare care sunt mai mult direcționate spre domeniile prioritare. Dar acest aspect nu este un motiv întemeiat pentru a nu valorifica obiectivele istorice de mare importanță petru istoria Republicii Moldova. Însă pentru a asigura o bună funcționare și păstrare a acestora autoritățile publice pot recurge în acest caz la concesiune – o modalitate eficientă de gestiune a patrimoniului public. Prin concesiune autoritățile publice pot să asigure păstrarea si restaurarea complexului muzeistic, care trebuie să recunoaștem că se află într-o situație nu atât de bună și atunci trebuie găsite cele mai eficiente și posibile modalități de gestiune a acestora. De ce să nu oferim posibilitatea altora care doresc și pot să asigure explorarea și restaurarea acestor obiective, cu atât mai mult că nu este nimic de pierdut.
Astfel, Muzeul Zemstvei a fost transmis în concesiune Institutului Cultural Român în anul 2012 pe un termen de 25 de ani. Dacă e să ne referim la beneficiile concesiunii muzeului Zemstvei trebuie să accentuăm care este aspectul managerial al proiectului. Pe lângă contribuțiile din partea Republii Moldova și a României, Institutul Cultural Român “ Mihai Eminescu” va utiliza în diverse proiecte culturale comune mai multe resurse importante din fonduri europene. Toate aceste resurse sunt folosite pentru restaurarea, renovarea și întreținerea întregului edificiu, pentru că doar astfel acesta va reintra în circuitul valorilor noastre culturale. O aripă a acestui edificiu va găzdui un club internațional din care fac parte personalități marcante din diferite țări. Restaurarea edificiului Muzeului Zemstvei va deveni un act artistic.
În schimbul concesiunii, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” va realiza un proiect de restaurare integrală a complexului de edificii ale fostului sediu al Zemstvei, care se afă în gestiunea Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău. De asemenea, în contract se prevedeînființarea unei școli naționale de formare a specialiștilor în restaurarea monumentelor istorice, de care Republica Moldova duce lipsă în prezent. De asemenea, se prevede și crearea unei biblioteci publice în științele umaniste, care să asigure accesul liber al publicului. Procesul de restaurare și valorificare a complexului de edificii presupune o combinație între un spațiu de studiu și de conferințe cu un spațiu de expunere muzeală.
Clădirile complexului muzeistic necesită un proces de conservare, reabilitare și modernizare, care se va realiza în cadrul unui șantier-scoală și va fi constituit prin parteneriate cu centrele europene de formare a meșterilor, cu școlile de conservare și reabilitare a patrimoniului arhitectural. Republica Moldova pe durata contractului de concesiune se va afla în parteneriat cu Ministerul Culturii, Muzeul National de Etnografie și Istorie Naturală. Astfel, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală va beneficia atât de un concept muzeistic avansat, cât și de un spațiu de expunere modern și dinamic. Proiectul expoziției permanente de covoare din cadrul complexului restaurat și amenajarea interioară a acestuia vor ilustra o față foarte importantă din istoria țării noastre și vor pune în valoare un monument unic în Republica Moldova.
Concesiunea ca modalitate de gestiune a patrimoniului public în Republica Moldova este utilizată modest. Astfel, din momentul adoptării legii cu privire la concesiune până în prezent nu sunt cunoscute atât de multe obiecte ale patrimoniului public care să fie concesionate. Cu toate acestea unul din cele mai importate și cunoscute cazuri cu privire la concesiune până în prezent în istoria Republicii Molodva este concesionarea Aeroportului Intrnațional Chișinău pe o perioadă de 49 de ani de către o companie din Federația Rusă, perioadă în care va avea loc modernizarea aeroportului. Un caz similar este și cel al concesionării Muzeului Zemstvei pe o perioadă de 25 de ani. Poate că mai există bunuri ale patrimoniului public care au fost date spre concesionare, însă despre care se știe foarte puțin.
Un alt caz vorbește despre întreprinderea de stat Moldgroteh specializată în mașini și tehnologii în domeniul agroindustrial oferă în arendă spații aflate în proprietatea ei. Astfel obține resusre financiare suplimentare.
O altă situație a fost la sfârșitul anului 2012 atunci când o instituție aflată în subordinea Ministerului Agriculturii a dat în arendă un teren cu o suprafață de 215 hectare din capitală unei firme, care la acel moment avea un capital statutar de 1.800 lei, în timp ce conform legislației în vigoare, capitalul statutar al unei societăți cu răspundere limitată, trebuie să fie de minim 5.400 de lei. Cele peste 200 de hectare de teren aflate în gestiunea regiei "Spații Verzi" au fost radiate ilegal de reprezentanții "Cadastru". Ulterior, acest teren a fost transmis în gestiune Întreprinderii de Stat "Dumbrava Vest". În continuare Întreprinderea de Stat "Dumbrava Vest" a transmis cele peste 200 de hectare în arendă firmei "Artene". Dubios a devenit faptul că adresa juridică a acestei firme este un bloc cu 16 etaje din capitală. Juriștii au confirmat faptul că firma "Artene" a fost creată în 1995, dar la momentul transmiterii în arendă nu mai activa. În același timp, autoritățile municipiului Chișinău au susținut că Întreprinderea de Stat "Dumbrava Vest" și-a înregistrat dreptul de proprietate asupra terenului de 215 de hectare în aprilie 2012, după ce a fost radiat de la Cadastru.
Mai tîrziu printr-un document emis de Ministerul Economiei, s-a constat că radierea terenului de la Cadastru ar fi fost ilegală. Până în prezent nu se cunoaște dacă acest caz a fost soluționat.
În municipiul Chișinău există o mulțime de terenuri care se află în proprietate publică, însă probabil din cauza unei gestiuni mai puțin eficiente acestea sunt date în arendă. Aici deja autoritățile municipale trebuie să intervină cu anumite acțiuni și măsuri ca să păstreze acele terenuri de utilitate publică.
Cele mai utilizate modalități de gestiune a patrimoniului municipiului Chișinău sunt locațiunea bunurilor mobile și imobile proprietate publică care au altă destinație decât cea agricolă și arenda bunurilor, terenurilor publice. Este vizibil faptul că autoritățile municipale pierd din ce în ce mai multe terenuri cu destinație publică.
3.2 Probleme în calea gestiunii patrimoniului public în municipiul Chișinău
Municipiul Chișinău este o unitate administrativ-teritorială și are în componența sa 18 UAT de nivelul I: 6 orașe, 8 comune și 4 sate, care cuprind 33 de localități. Cunoaștem faptul că cel mai scump bun de care dispune municipiul Chișinău sunt terenurile.
În municipiul Chișinău utilizarea patrimoniului public are loc cel mai frecvent fie prin arendă sau darea în privatizare. Cele mai mari pierderi financiare la acest capitol sunt înregistrate datorită privatizărilor prin locațiune, care cel mai des sunt fondate și fraudate. Astfel, se folosește arenda în procesul de privatizare ca etapă intermediară. În ultimii 7 ani s-au înregistrat pierderi la bugetul municipiului Chișinău în valoare de cel puțtin 300 de milioane de lei, care în final se reflectă cel mai mult asupra punerii în realizare a planurilor de dezvoltare urbană a municipiului, dar și asupra aspectului estetic al orașului.
Agenția Cadastru și Relații Funciare este utilizată de către Guvern ca instrument de preluare abuzivă a terenurilor ce aparțin autorităților publice locale. Trebuie de menționat că aici nu intră terenurile aferente instituțiilor și edificiilor aferente guvernului central. Astfel, aici este vorba de terenuri care sunt privatizate sau utilizate de către instituțiile centrale în scopuri comerciale, dar și în alte scopuri.
Una din principalele probleme cu care se confruntă municipiul Chișinău în gestiunea patrimoniului public este privatizarea. Este cunoscut faptul că în municipiu sunt privatizate multe terenuri publice și imobile nelocuibile printr-un contract de arendă sau locațiune. Această acțiune nu trebuie să fie admisibilă, deoarece astfel patrimoniul public își pierde din valoare. Atunci când se prezintă inițiativa de privatizare fie a unui teren public sau imobil, se formează o Comisie de Privatizare care de fapt și ia deciziile în baza deciziei majorității simple. Activitatea Comisiei de Privatizare este practic imposibilă de a fi evaluată de către public, deoarece nu este făcut public un raport de activitate al acesteia. Și mai important este faptul că nu este publicat nici un raport al procesului de privatizare, ceea ce în mod normal ar trebui să se întâmple. Devine surprinzător că suprafețele nelocuibile din municipiul Chișinău sunt privatizate la prețuri de până la 10 ori mai mici decât cele de piață, chiar dacă cadrul legal precizează că prețul privatizării suprafețelor nelocuibile să nu fie mai mic decât cel de piață.
În municipiul Chișinău terenurile pot fi privatizate prin două modalități: în baza contractului de arendă și prin licitație. Sunt înregistrate pierderi semnificative în urma privatizării prin aceste modalități, deoarece niciuna dintre metodele menționate nu s-au dovedit a fi suficient de transparente.
Prin urmare pierderile înregistrate la bugetul local în ultimii șapte ani constituie cel puțin 100% din suma veniturilor încasate în urma privatizării terenurilor prin aceaste metode.
O altă problemă care există în procesul de gestiune a patrimoniului public sunt achizițiile publice. Luând în considerație faptul că de cele mai multe ori participă aceeiași agenți economici la licitații, formalitatea informării agenților economici, duce la gândul că felul în care se organizează azi licitațiile nu asigură o transparență bugetară. De fapt se pare că această transparență bugetară nici nu se dorește.
În municipiul Chișinău, grupul de lucru care se ocupă de achiziții se constituie doar după ce deciziile au fos luate la nivel de executoriu de buget și consiliu, care în final nu sunt consultate cu publicul larg. Din moment ce deciziile respective au fost luate fără a se consulta publicul nu putem vorbi de existența unei transparențe, profesionalism și incoruptibilitate în procesul de planificare a achizițiilor.
În utimii patru ani au fost ocupate abuziv 55 de hectare de terenuri municipale, care constituie patrimoniul public al municipiului Chișinău. Pierderile în acest caz de privatizare a terenurilor publice constituie de la 75 milioane de lei – în condițiile în care acestea au fost privatizate la nivelul prețului normativ și până la 750 milioane – dacă au fost privatizate la prețul de piață.
Nivelul actual al transparenței în cazurile în care au fost utilizate metodele de gestiune a patrimoniului public al municipiului Chișinău pentru al îl pune în valoare, este insuficient și în același timp nu poate fi comparat cu practica internațională. În același context trebuie menționat că este de tip închis procesul de achiziții publice, astfel încât sunt încălcate prevederile cadrului normativ. În prezent, practica de gestiune a patrimoniului public manifestă un risc mare de pierdere și înstrăinare a acestuia.
În asemenea situații este recomandabil ca autoritățile, anual, să elaboreze rapoarte pe procesul de privatizare și achiziții publice, precum și alte probleme care apar la acest capitol. Trebuie să fie asigurată o transparență a tuturor acțiunilor care implică bunurile domeniului public.
Anual sunt perfectate contracte de arendă sau de locațiune pentru terenuri, încăperi publice. Apoi, după o perioadă de timp cei care au arendat bunul public respectiv depun pachetul de documente pentru privatizarea acestuia. Procesul respectiv nu implică organizarea unei licitații, deoarece contractul de locațiune nu prevede procedura de licitație. În majoritatea cazurilor după nici trei luni după expirarea contractului de arendă, locațiune, 95% din terenurile arendate au fost privatizate. Cele mai multe terenuri privatizate se află în zona de centru a municipiului Chișinău sau în aproprierea străzilor: Ismail, Columna, Serghei Lazo, Mihail Kogălniceanu sau în zonele rezidențiale populare din sectoarele Botanica, Râșcani sau Telecentru. În mod normal acest lucru nu trebuie să se întâmple, deoarece privatizarea bunurilor publice nu trebuie să fie legată de procesul de arendă sau de locațiune. Legal acest lucru trebuie să se desfășoare prin organizarea unei licitații publice, iar prețul de privatizare a bunurilor publice nu ar trebui să fie mai mic decât cel existent pe piață.
Cetățenii nu sunt informați despre privatizarea bunurilor publice, deoarece nu există o transparență, rezultatele privatizării nu sunt aduse la cunoștință publică. Deseori se întâmplă ca unele din persoanele juridice care iau în arendă spații nelocuibile sau terenuri publice de la autoritățile municipiului Chișinău, pe ele ulterior construiesc încăperi masive, pentru ca mai târziu să ofere în subarendă încăperile respective, dar la prețuri mul mai mari. Se mai întâmplă ca unii dintre agenții economici să nu indice prețul de sublocațiune al spațiului, pentru ca veniturile reale să nu fie vizibile.
O altă problemă majoră este și faptul că chiar și Guvernul Republicii Moldova, prin intermediul Agenției de Stat Cadastru, preia în mod abuziv terenuri care se află în proprietatea publică a autorităților locale. Problema respectivă este sesizată în majoritatea cazurilor atunci când are loc înregistrarea primară a terenurilor care se află în proprietea municipiului, din perimetrul intravelanului Chișinăului, deoarece a fost în scrisă greșit înscrierea „Republica Moldova“ în loc de „municipiul Chișinău, în rândul dreptului proprietarului terenului proprietate publică.
A fost constatat faptul că multe din terenurile aflate în proprietatea municipiului Chișinău, care au fost trecute la Cadastru, în calitate de proprietate publică a Republicii Moldova, sunt utilizate în alte scopuri decât publice, de cele mai multe ori comerciale de către instuțiile administrației publice centrale. Aceasta se întâmplă deoarece dreptul de proprietate nu este înregistrat la nivelul necesar la organul cadastral, fapt ce se finalizează cu pierderea acestui drept.
A fost demonstrat de mai multe ori în mod practic că activitatea agenției de stat Cadastru nu este eficientă. Acest lucru a facilitat ca mai multe terenuri aferente școlilor, grădinițelor, instituțiilor publice, care sunt trecute ca proprietate de stat să fie ocupate în mod abuziv. Astfel, a fost constatat că în ultimii ani,30 de ha aferente terenurilor de sport a mai multor instituții preșcolare, școlare și altor instituții municipale au fost ocupate în mod ilegal.
Doar în ultimii trei ani, în jur de 120 de loturi de pământ cu o suprafață de aproximativ 320 de ha au fost ocupate în mod ilegal, îngrădite sau au fost edificate pe ele construcții ilegale. În cazul în care aceste terenuri ar fi fost vîândute la prețul real de piață aproape 75 de milioane ar fi intrat în bugetul municipiul Chișinău. Problema majoră în aceste cazuri este lipsa transparenței și a informației despre destinația, înregistrarea terenurilor proprietate publică. În același context trebuie de menționat că deseori chiar și licitațiile care se organizează nu sunt transparente și de cele mai multe ori partcipă aceeași agenți economici. Informațiile despre licitații și privatizarea terenurilor proprietate publică sunt incomplete, iar principalul motiv este legislația imperfectă susțin de cele mai multe ori autoritățile municipale.
Este normal ca atunci când autoritățile publice, care iau deciizii privind soarta bunurilor pe care le administrează și gestionează, să permită implicarea cetățenilor și asociațiilor obștești. Este cunoscut faptul că transparența în gestionarea bunurilor ce formează patrimoniul public nu este definită clar. Autoritățile publice sunt vinovate de lipsa transparenței atunci când unele din bunurile publice sunt privatizate, astfel aici este nevoie de o transparență în deciziile adoptate.
Se observă că în ultimii ani autoritățile municipale iau decizii ce țin de privatizarea bunurilor imobiliare, dar și a unor bunuri proprietăți imobiliare nelocuibile. Legal procesul de privatizare se desfășoară conform Legii nr.121 privind administrarea și deetatizarea proprietății publice, precum și altor acte normative ce prevăd condițiile de îndepărtare a bunurilor imobile nelocuibile.
Tabelul 3.1 Date cu privire la privatizarea imobilelor proprietate publică 2009-2014
Sursa: elaborat de autor
În categoria bunurilor care pot fi privatizate pot fi incluse încăperi, construcții nelocuibile care se află în proprietatea municipiului Chișinău. Pentru privatizare aceste bunuri proprietate publică, în mod obligatoriu sunt date în locațiune. Abia în anul 2011 a fost demarată acțiunea de privatizare a bunurilor proprietate publică nelocuibile ce au fost date în locațiune. Astfel, ar fi trebuit ca pe pagina oficială a Primăriei municipiului Chișinău să fie prezentate datele privind rezultatele privatizării categoriei respective de bunuri.
În conformitate cu prevederile Regulamentului cu privire la asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice locale ale municipiului Chișinău, procesul de privatizare a imobilelor sau a terenurilor care formează patrimoniul public al municipiului Chișinău autoritățile municipale trebuie:
• să asigure informarea locuitorilor municipiului Chișinău despre proiectele de decizii ce ține de bunurile patrimoniului public;
• să permită participarea benevolă și nediscriminatorie locuitorilor municipiului, precum și a asociaților obștești la uarea deciziilor;
• să asigure transparența actelor administrative adoptate de autoritățile municipale;
• obligatoriu să organizeze consultări publice, publicarea pe pagina web a administrației publice municipale a proiectelor de decizii;
Chiar dacă aceste prevederi sunt simple, ele nu sunt respectate de fiecare dată atunci cînd privatizate bunuri publice. Astfel problema cea mai mare este lipsa transparenței. Autoritățile municipale trebuie să acorde o atenție mai mare asupra modalităților de gestiune a patrimoniului public pentru valorificarea acestuia. O gestiune eficientă a bunurilor ce formează patrimoniuul public constituie o opurtunitate în plus de a obține suplimentar resurse financiare în bugetul municipal pentru realizarea numeroaselor programe social-economice și dezvolatrea infrastructurii gospodărești.
Locațiunea constituie și ea o problemă specifică gestiunii patrimoniului public al municipiului Chișinău. În perioada 2009 – 2014, 86 contracte de locațiune au fost încheiate.
Devine din ce în ce mai demonstrat faptul că transparența în gestiunea patrimoniului public este incomparabilă cu practica internațională. Astfel daca situația respectivă va persista și în viitor, adică cu încălcări în administrarea și gestiunea patrimoniului public există un risc de înstrăinare a acestuia.
Sugestii privind eficientizarea gestiunii patrimoniului public din municipiul Chișinău
Cea mai importantă bogăție a municipiului Chișinău este patrimoniul public. Comparativ cu orașele europene, singura problemă ce ține de patrimoniul public este eficiența gestiunii acestuia. Responsbilitatea cea mai mare în eficientizarea gestiunii patrimoniului public revine autorităților publice ale municipiului Chișinău.
Patrimoniul public al municipiului Chișinău este deținut de: societăți pe acțiuni, întreprinderi municipale, instituții bugetare și înstituții publice.
Municipiul Chișinău trebuie să servească drept model pentru autoritățile publice locale în ceea ce privește eficientizarea gestiunii patrimoniului public.
Patrimoniul public al municipiului Chișinău este diversificat. Cel mai important aspect asupra patrimoniului public este eficiența gestionării acestuia. Luând în considerație că în ultimii ani sunt frecvent întâlnite cazuri de înstrăinarea a bunurilor, terenurilor ce formează patrimoniul public demonstrează incompetența și lipsa capacităților de administrare a bunurilor publice, justiția incorectă, lipsa unei transparențe asupra deciziilor luate ce țin de gestiunea patrimoniuli public, lipsa resurselor financiare necesare pentru întreținerea lor.
Anual sunt înstrăinate în mod fraudulos bunuri ce constituie patrimoniul public al municipiului Chișinău din cauza nedelimitării corecte a bunurilor proprietate publică municipală și bunuri proprietate de stat. Astfel este necesar de a se face o revizuire a actelor legislative cu privire la patrimoniu pentru o delimitarea concretă dintre bunurilor publice ale municipiului Chișinău și bunurile publice ale statului, deoarece cele mai multe scheme de înșelăciune de privatizare a acestei categorii de bunuri, terenuri încep din acest motiv.
Pierderea din administrare a patrimoniului public se întâmplă și din incompetența autorităților municipale. Este nevoie de o pregătire la un nivel mai înalt a persoanelor în căror responabilitate se află administrarea bunurilor domeniului public. Orice decizie trebuie să fie consultată cu specialiști ce au experiență în domeniu, pentru a nu permite privatizarea sau transmiterea în gestiunea unor agenți economici ceea ce aparține domeniului public.
Se observă că pe parcusul ultimilor ani mai multe încăperi publice sunt date în locațiune. Este bine pe de o parte ca aceste încăperi să fie folosite decât să se ruieneze, dar totuși este recomandabil ca autoritățile să găsească alte soluții de utilizare a acestor spații, de a fi utiizate în scopuri publice, ca toți locuitorii municipiului Chișinău să beneficieze de utilitatea publică a lor.
Cadrul legal al Republicii Moldova cu privire la patrimoniul public trebuie consolidat și sistematizat pentru a asigura păstrarea bunurilor publice. Este nevoie de o îmbunătățire a sistemului de susținere financiară pentru modernizarea, utilizarea și întreținerea terenurilor, încăperilor, spațiilor, bunurilor publice din Chișinău. Uneori este imposibil ca resusrele financiare să fie suficiente, astfel este recomandabil identificarea unor alte resurse financiare decît cele alocate din bugetul municipal. O metodă eficientă este îmbunătățirea cadrului normativ de menținere în proprietate municipală pe teremen mediu și lung a bunurilor publice care să află în riscul de a fi pierdute. Poate că în perioada respectivă se va ivi o oportunitate de eficientizare a gestiunii bunurilor respective.
Este nevoie de o clarificare a dificultăților din aplicarea legislației specifice gestiunii patrimoniului public, care sunt generate de cele mai multe ori de lipsa unei definiri clare a unor elemente componente precum ar fi condițiile de înstrăinare sau situațiile în care trebuie să se intervină. Aceste lacunii deseori creează dificultăți în gestiunea patrimoniului public. De asemenea este indicat să fie excluse concordanțele dintre actele legislative specifice modalitășilor de gestiune a patrimoniului public.
Pentru a a sigura o transparență a gestiunii patrimoniului public al municipiului Chișinău trebuie să fie publicate toate rapoartele pentru a putea fi studiate și de alte persoane fizice și juridice, este în dreptul lor de a cunoaște ce se întâmplă cu bunurile de utilitate publică.
Asigurarea unui control asupra integrității patrimoniului public este absolut necesar pentru cunoșterea sistematică a stării în care se află, precum și o evidență clară situației. Toate proiectele contractelor de locațiune, arendă trebuie să fi înregistrate sistematic și corespunzător. Cuatumul chiriei trebuie în toate cazurile să fie calculat conform prevederilor legale, dar nu aleatoriu pentru a nu fi stabiliți coeficienți mai mici ceea ce determină obținerea de încasări mai mici din oferirea în locațiune sau arendă a bunurilor proprietate a municipiului Chișinău. Trebuie să nu fie permisă privatizarea bunurilor, spațiilor sau terenurilor publice, deoarece astfel anual se pierd bani, care de fapt ar fi trebuie să fie acumulați în bugetul municipal. Prin urmare este mai convenabil transmiterea în locațiune, pentru că astfel se pot obține resurse financiare suplimentare în bugetul municipal. Resursele financiare alocate pentru întreținerea patrimoniului municipiului Chișinău trebuie să fie utilizate eficient în scopurile cele mai prioritare.
Consiliul Municipal trebuie să colaboreze cu primarul municipiului pentru a asigua o evidență clară a bunurile proprietate publică și o informare despre starea lor.
Problema vînzării terenurilor proprietate municipală este actuală. În proprietatea municipală se găsesc diferite categorii de terenuri: terenuri arabie, vii și livezi, terenuri subacvatice, terenuri împădurite, terenuri ocupate de diferite organizații și insituții publice, terenuri ocupate de diferiși agenți economici și instituții private.
Vânzarea terenurilor este una din cele mai importante modalități de încetare a proprietății municipale care este reglementată de acte normative cu conținut special. În ceea ce privește competențele autorităților publice cadrul normativ conține anumite contradicții și confuzii importandee atât din punct de vedere practic cât și teoretic. Astfel trebuie să existe o corelație dintre legislația în vigoare și prevederile Codului Civil, în ceea ce privește delimitarea clară a terenurilor proprietate municipală și terenuri proprietate a statului.
Astfel trebuie să fie stabilite și aplicate criteriile și modalitățile de delimitare a proprietatții unităților administrativ-teritoriale de cea a statului. În procesul de delimitarea autoritățile publice trebui să își cunoască cu exacticitatea competențele și atribuțiile.
De asemenea trebuie elaborate anumite norme și insrucțiuni metodologiece de efectuare a delimitării proprietății unităților administrativ-teritoriale de proprietatea statului. Chiar dacă sunt efectuate anumite delimitări, ele sunt abuzive ( din partea autorităților centrale) și confuze. Delimitările respective sunt effectuate fără a tine cont de prevederile legislației în vigoare, de interesele societății, etc.
Importanța efectuării unei delimitări clare, rezultă din faptul că conform legislației în vigoare, titularul dreptului de proprietate asupra domeniului public sau privat ( după caz statul sau unitățile administrativ -teritoriale), obțin dreptul de e adopta decizii privind gestiunea patrimoniului respectiv precum și de a acumula toate veniturile pe care le pot aduce bunurile respective.
În Republica Moldova lipsește o viziune teoretico-practice clară în ceea ce privește delimitarea patrimoniului unităților administrativ-teritoriale, cauză care face ca criteriile de delimitare să fie dispersate printre mai multe acte normative și practic să nu fie luate în considerație în cadrul procesului de formare a fundamentului patrimonial.
Drept urmare, acest fapt serește drept condiție prielnică pentru încălcarea intereselor patrimoniale ale autorităților publice centrale și locale. Autoritățile publice centrale adoptă acte normative în mod abuziv, care nu iau în considerație sistemul actual de raporturi patrimonale între diferite niveluri de administrație publică.
De aceea, în prezent este necesar o analiză minuțioasă a cadrului legal în vigoare și a realizărilor efecutate, pentru stabilirea criteriilor ce trebuie luate în consuderație la delimitarea proprietății unităților administrativ-teritoriale de cea a statului.
Atunci când autoritățile municipiului Chișinău sunt nevoite să decidă soarta unor bunuri, terenuri ce formează patrimoniul public trebuie să analizeze toate oportunitățile ce țin de o gestiune eficientă. Astfel trebuie să fie luate în considerație toate prevederilor actelor normative cu privire la patrimonial public pentru adoptarea unei decizii corecte.
Patrimoniul public al municipiului Chișinău este gestionat relativ eficient în linii generale. Luând în considerare modalitățile de gestiune a patrimoniului public, locațiunea și arenda sunt cele mai utilizate, spre deosebire de concesiune care este utilizată mai modest. Astfel din momentul adoptării legii cu privire la concesiuni până în prezent nu sunt cunoscute atât de multe bunuri ale patrimoniului public care să fie concesionate. Cu toate acestea unul din cele mai remarcabile cazuri din istoria Republicii Moldova cu privire la concesiune până în prezent este transmiterea în concesiune a Aeroportului Intrnațional Chișinău pe o perioadă de 49 de ani unei companie din Federația Rusă, perioadă în care va avea loc modernizarea aeroportului.
Un caz similar este și ce al concesionării Muzeului Zemstvei pe o perioadă de 25 de ani. Trebuie de menționat că este necesar de a fi întreprinse anumite măsuri de eficientizare a gestiunii patrimoniului public al municipiului Chișinău, pentru că sunt prea multe bunuri care nu sunt gestionate eficient.
Concluzii
Patrimoniul public constituie una din cele mai importante bogății a Republicii Molova. Astfel se observă acordarea unui interes mai mare valorificării acestuia.
Patrimoniul public nu trebuie confundat cu proprietatea publică, deoarece patrimoniul public cuprinde pe lângă drepturi și obligații patrimonioale include și bunuri publice.
Luând în considerație cadrul legislativ al Republicii Moldova este făcută distincție între proprietatea de stat și proprietatea unităților administrativ – teritoriale. Prima include o varietate mai mare de bunuri, spre deosebire de proprietatea unităților administrativ – teritoriale care cuprinde bunurile publice mobile și imobile în limitele intravelanului acesteia.
În ultimii ani se acordă o prioritate mai mare patrimoniului public, în special asupra gestiunii eficiente a lui. Gestiunea patrimoniului public este un domeniu nou, mai puțin cunoscut, de aceea mai puțin abordat. Totuși în viitor există șanse de dezvolatre și punere în valoare a lui. Important este ca patrimoiul public să fie păstrat în proprietatea statului sau a unitățior administrativ – teritoriale și de anu permite înstrăinarea acestuia prin diferite scheme frauduloase.
Cadrul legislativ mai face disticție dintre patrimoniuul public și privat. În acest context unele obiecte ale patrimoniului public pot fi privatizate din cauza unei administrări proaste. Deosebirea principală este că patrimoniul public are scop satisfacerea intereselor generale ale societății, iar patrimoniul privat are scop satisfacerea intereselor proprietarului.
În Republica Moldova sunt utilizate câteva modalități de gestiune a patrimoniului public cum ar fi: închirierea sau locațiunea bunurilor proprietate publică , arenda, darea bunurilor în administrare întreprinderilor municipale și a instituțiilor publice și concesionarea.
Locațiunea este una din cele mai utilizate metode de gestiune a bunurilor proprietate publică, probabil din cauza formalităților mai simple și a înregistrării în buget a unor resurse financiare suplimentare. Mai puțin folosită ca modalitate de gestiune a patrimoniului public este concesionarea.
Un aspect important al gestiunii patrimoniului public a devenit evaluarea lui. Activitatea de evaluarea este necesară pentru a determina starea în care se află patrimoniului public. Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare deține patrimoniu public cu cea mai mare valoare, finnd urmat de Ministerul Educației.
Una din problemele existente în gestiunea patrimoniului public în Republica Moldova este indiferența față de menținerea lui într-o starea bună și funcțională pentru a satisface interesele publice generale ale societății.
Este absolut necesar inițierea unor proiecte de susținere și modernizare a obiectelor patrimoniului public, pentru că se observă că acestea se află într-o stare funcțională care nu corespunde nevoilor în creștere a societății. Gestionarea proprietății publice include și procesul de optimizare a utilizării, menținerii și administrării patrimoniului public cu scopul de a preciza și a crește rezultatele financiare și de a presta servicii publice de calitate.
În prezent, subiectul îmbunătățiri calității gestionării bunurilor publice a devenit foarte actual, recunoscându-se faptul necesității ca resusrsele financiare trebuie economisite, pentru a putea fi întreținute clădiri, bunuri, terenuri publice, îmbunătățite serviciile publice de importanță mare pentru societate.
Gestiunea patrimoniului public din Republica Moldova este fragmentat. Astfel patrimoniul public are nevoie de o organiare sistematică și o structură bine determintă.
Bunurile proprietate publică aflate în subordinea autorităților publice nu sunt orienate strategic și deseori sunt privite ca un cost nerecuperabil din cauaza prestării serviciilor publice. Deseori se întâmplă că proprietatea publică nu este sesizată și, respectiv din această cauză sunt pierdute resurse financiare absolut necesare pentru modernizare serviciilor publice.
Gestiunea eficientă a patrimoniului public al Republicii Moldova este principalul element în politicile promovate de autoritățile publice, prin care se urmărește îmbunătățirea calității serviciilor publice prestate care au un rol vital pentru societate.
Un management eficient al bunurilor proprietate publică poate contribui la dezvoltarea și creșterea economiei precum și atragerea investițiilor. De asemenea, autoritățile publice astfel pot să își administreze bunurile eficient, contribuind la consolidarea societății, pentru ca serviciile publice prestate să fie accesibile, de calitate și mereu îmbunătățite.
O gestiune bună a patrimoniului public contribuie seminificativ la dezvoltarea unității administrativ – teritorială. Un sistem eficient de gestiune a obiectelor patrimoniului public creează oportunități de modernizare și de dezvoltare durabilă a comunității sau orașului.
În urma evaluării patrimoniului public al Republicii Moldova, se observă necesitatea intervenției autorităților publice. Dacă acest lucru nu se va întâmpla există riscul pierderii câte puțin a bunurilor, terenurilor publice în urma privatizării sau altor acțiuni ilegale. Autoritățile publice trebuie să asigure transparența deciziilor ce țin de patrimoniul public, pentru ca cetățenii să aibă posibilitatea să cunoască starea în care se află.
Bibliografie
ACTE NORMATIVE
1. Legea cu privire la proprietate: nr.459 din din 22.01.1991. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1991, nr. 3-6.
2. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 0994, nr.1.
3. Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr. 523 din 16.07.1999. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1999, nr. 124-125.
4. Codul Civil al Republicii Moldova: nr. 1107 din 06.06.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 82-86.
5. Codul funciar: nr. 828 din 25.12.1991. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2001, nr.107.
6. Legea privind administrația publică locală: nr.436 din 2006. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2007,nr. 32-35.
7. Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr.523 din 1999. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1999 nr. 124-125.
8. Legea cu privire la activitatea de evaluare: nr. 989 din 18.04.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr.102.
9. Legea privind administrarea și deetizarea proprietății publice: nr. 121 din 04.05.2007. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr. 90-93.
10. Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile: nr. 958 din 04.08.2003. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2003, nr.177.
11. Legea cu privire la concesiuni: nr. 534 din 13.07.1995. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr.67
MANUALE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI
11. N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa. Dicționar de drept civil. București: editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p.378. ISBN 978-9854-79-76-1.
12. Valentina Gîscă. Drept civil, drepturi reale. Chișinău: Epigraf, 2009. ISBN 978-9975-106-23-8.
13. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept privat roman,. București: ARC, 2000. ISBN-9975-61-1478.
14. Raport privind compatibilitatea legislației Republicii Moldova cu prevederile Convenției
Europene privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Chișinău: 1997, p.130-131.
15. Ion Creangă. Curs de drept administrativ, Vol.II. Chișinău: Epigraf, 2005.ISBN 956-8796-78-9.
16. Baieș Sergiu. Drept civil. Drept de proprietate. Chișinău: Epigraf, 1995. ISBN 956-8965-96-32.
17. E. Safta-Romano. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Iași: Hamangiu, 2007 pag. 83. ISBN 986-8956-85-6.
18. Mitru C. Florescu.Dreptul de proprietate. București: ARC, 2002, pag. 116. ISBN 913-962-354-2.
19. Dr. Eugenia Cojocari, Dr. Marcel Cușmir, Carolina Ciobanu, Vitalie Cojocari. Drept civil, drepturi reale. București: Lumina Lex, 2003. ISBN 9975-9631-6-1.
20. Corneliu Manda. Drept administrativ. București: Victor, 2009. ISBN-97399219-9-x.
21. Albu Svetalana. Evaluarea și gestiunea eficientă a patrimoniului public în Republica Moldova: Teză de doctor habilitat în economie. Chișinău, 2012.
22. Albu Svetlana. Valorea imobilului pe timp de criza.În conferița stiințifică internațională, criza economică mondială și impactul ei asupra economiei Republicii Moldova. Chișinău: USM, 2009, p.60-67
RESURSE ELECTRONICE
23. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_Drepturilor_Omului și ale Cetățeanului
24. Dicținar explicativ http://dexonline.ro/definitie/patrimoniu
25. Dicționar explicativ, http://www.dictionar.1web.ro/administratiepublica/patrimoniu+public/
26. http://referate.rol.ro/download-referate/drept/dreptul_de_proprietate.doc
27. https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/dreptul-de-proprietate/
28. http://referate-clopotel.blogspot.com/2013/02/caracterele-fundamentale-ale-dreptului.html
29. http://referate.rol.ro/download-referate/drept/proprietate_publica.doc
Anexa nr.1: Clasificarea patrimoniului public din Republica Moldova
Sursa: Albu Svetalana. Evaluarea și gestiunea eficientă a patrimoniului public în Republica Moldova
Anexa nr. 2: Autoritățile publice centrale care dețin patrimoniu public
Sursa: Raport privind administrarea și deetatizare proprietății publice în anul 2013
Anexa nr.3: Locul proprietății unităților administrativ-teritoriale în sistemul general și actual al proprietății din Republica Moldova
Anexa nr.4: Sistemul actual al proprietății unităților administrativ- teritoriale din Republica Moldova
Bibliografie
ACTE NORMATIVE
1. Legea cu privire la proprietate: nr.459 din din 22.01.1991. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1991, nr. 3-6.
2. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 0994, nr.1.
3. Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr. 523 din 16.07.1999. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1999, nr. 124-125.
4. Codul Civil al Republicii Moldova: nr. 1107 din 06.06.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 82-86.
5. Codul funciar: nr. 828 din 25.12.1991. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2001, nr.107.
6. Legea privind administrația publică locală: nr.436 din 2006. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2007,nr. 32-35.
7. Legea cu privire la proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale: nr.523 din 1999. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1999 nr. 124-125.
8. Legea cu privire la activitatea de evaluare: nr. 989 din 18.04.2002. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2002, nr.102.
9. Legea privind administrarea și deetizarea proprietății publice: nr. 121 din 04.05.2007. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr. 90-93.
10. Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului provizoriu privind evaluarea bunurilor imobile: nr. 958 din 04.08.2003. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 2003, nr.177.
11. Legea cu privire la concesiuni: nr. 534 din 13.07.1995. Monitor Oficial al Republicii Moldova. 1995, nr.67
MANUALE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DIDACTICE, BROȘURI
11. N. Costin, M. Mureșan, V. Ursa. Dicționar de drept civil. București: editura Științifică și Enciclopedică, 1980, p.378. ISBN 978-9854-79-76-1.
12. Valentina Gîscă. Drept civil, drepturi reale. Chișinău: Epigraf, 2009. ISBN 978-9975-106-23-8.
13. Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept privat roman,. București: ARC, 2000. ISBN-9975-61-1478.
14. Raport privind compatibilitatea legislației Republicii Moldova cu prevederile Convenției
Europene privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Chișinău: 1997, p.130-131.
15. Ion Creangă. Curs de drept administrativ, Vol.II. Chișinău: Epigraf, 2005.ISBN 956-8796-78-9.
16. Baieș Sergiu. Drept civil. Drept de proprietate. Chișinău: Epigraf, 1995. ISBN 956-8965-96-32.
17. E. Safta-Romano. Dreptul de proprietate privată și publică în România. Iași: Hamangiu, 2007 pag. 83. ISBN 986-8956-85-6.
18. Mitru C. Florescu.Dreptul de proprietate. București: ARC, 2002, pag. 116. ISBN 913-962-354-2.
19. Dr. Eugenia Cojocari, Dr. Marcel Cușmir, Carolina Ciobanu, Vitalie Cojocari. Drept civil, drepturi reale. București: Lumina Lex, 2003. ISBN 9975-9631-6-1.
20. Corneliu Manda. Drept administrativ. București: Victor, 2009. ISBN-97399219-9-x.
21. Albu Svetalana. Evaluarea și gestiunea eficientă a patrimoniului public în Republica Moldova: Teză de doctor habilitat în economie. Chișinău, 2012.
22. Albu Svetlana. Valorea imobilului pe timp de criza.În conferița stiințifică internațională, criza economică mondială și impactul ei asupra economiei Republicii Moldova. Chișinău: USM, 2009, p.60-67
RESURSE ELECTRONICE
23. http://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_Drepturilor_Omului și ale Cetățeanului
24. Dicținar explicativ http://dexonline.ro/definitie/patrimoniu
25. Dicționar explicativ, http://www.dictionar.1web.ro/administratiepublica/patrimoniu+public/
26. http://referate.rol.ro/download-referate/drept/dreptul_de_proprietate.doc
27. https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/dreptul-de-proprietate/
28. http://referate-clopotel.blogspot.com/2013/02/caracterele-fundamentale-ale-dreptului.html
29. http://referate.rol.ro/download-referate/drept/proprietate_publica.doc
Anexa nr.1: Clasificarea patrimoniului public din Republica Moldova
Sursa: Albu Svetalana. Evaluarea și gestiunea eficientă a patrimoniului public în Republica Moldova
Anexa nr. 2: Autoritățile publice centrale care dețin patrimoniu public
Sursa: Raport privind administrarea și deetatizare proprietății publice în anul 2013
Anexa nr.3: Locul proprietății unităților administrativ-teritoriale în sistemul general și actual al proprietății din Republica Moldova
Anexa nr.4: Sistemul actual al proprietății unităților administrativ- teritoriale din Republica Moldova
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evaluarea Gestiunii Patrimoniului Public In Republica Moldova (ID: 139834)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.