Evaluarea Formativa Prin Autoevaluare

Autoevaluarea este o formă de organizare și apreciere reprezentând expresia unei motivații lăuntrice față de învățare. Ea are efect formativ și se raportează la diferite capacități ale elevului în funcție de progresul realizat și de dificultățile pe care le are de depășit.

Elevul are nevoie să se autocunoască, fapt cu multiple implicații în plan motivațional și psiho- social. El poate să urmeze un program propriu de învățare, să-și autoaprecieze și să-și pună în valoare propriile aptitudini pentru realizarea progresului. Sarcina cadrului didactic este de a pregăti elevii pentru autoevaluare, de a-i face să înțeleagă criteriile după care își apreciază propria activitate. Informațiile obținute în urma autoevaluării pot fi folosite pentru a le compara cu cele ale colegilor, pentru a-și ameliora și îmbunătăți tehnica învățării, pentru a le prezenta periodic părinților și pentru a-și completa portofoliul său .

Cuvinte cheie: evaluare, autoevaluare.

Evaluarea are mai multe funcții, între care: formarea și selecția. Astfel, evaluarea formativă este direct integrată procesului de învățare, pe când evaluarea sumativă este cea care face suma cunoștințelor, este terminală și certificativă. Fiecare secvență pedagogică este deci jalonată de perioade de evaluare formativă și încheiată printr-o evaluare sumativă. Prin urmare forma și conținutul celor două tipuri de evaluare nu pot fi la fel. Evaluarea formativă si pedagogia diferențiată sunt astfel complementare.

Evaluarea formativă a fost strâns asociată unor noțiuni precum învățarea deplină și învățământul diferențiat. Este important pentru elev să-i dăm ajutorul necesar pentru a umple lacunele și a depăși dificultățile care împiedică sau frânează evoluția. De altfel noțiunea de învațare deplină și cea de învățământ diferențiat se articulează perfect cu aceasta exigență. Dacă ritmul nu este același pentru toți elevii, învățământul trebuie, în mod necesar, să se individualizeze. Teoria învățării depline s-a născut dintr-o constatare: marea majoritate a elevilor unei clase normale pot să atingă un obiectiv de învățare dacă li se acordă suficient timp și un ajutor adecvat pentru depașirea dificultăților întâlnite.

Pedagogia învățării depline face să apară diferențe în ceea ce privește timpul de învățare necesar fiecărui individ.

Cunoașterea de către profesor a elevilor săi, a strategiilor de învățare, a caracteristicilor lor socio-afective și intelectuale este de mare interes. Atenția, capacitatea de colaborare, autonomia ca și rapiditatea înțelegerii sau memoria trebuie luate în considerare. Dacă celelalte strategii de evaluare au rolul de a articula caracteristicile persoanelor în formare cu caracteristicile sistemului de formare, evaluarea formativă corelează ritmurile și strategiile de învățare cu obiectivele de realizat, permite cadrului didactic să coreleze mijloacele de formare cu caracteristicile elevilor.

In acest caz evaluarea își asumă o funcție formativă, căci scopul ei este de a furniza informații care să-i permită o adaptare a cadrului didactic la diferențele individuale în învățare. Această formă de reglare trebuie să intervină în mod necesar pe parcursul unei secvențe de instruire și nu la finalul acesteia, deci înainte de luarea unei decizii de certificare sau de orientare școlară și/sau profesională.

Vrem să facem din evaluare nu numai un instrument de control ci un instrument de formare, de care elevul să dispună pentru a-și urmări obiectivele personale și pentru a-și construi propriul parcurs de învățare. Schimbarea provocată de acest demers în practica pedagogică pare considerabilă. Ea depașește cadrul unei simple ajustări integrată procesului didactic. Un moment forte în dispozitivul de evaluare formatoare este analiza prealabilă a sarcinii de rezolvat sau a produsului final așteptat, care permite rezolvarea procedurilor specifice de abordare a cerințelor. Un asemenea demers este calea didactică și pentru a determina însușirea de către elev a instrumentelor de evaluare ale profesorului, autoevaluarea depășește stadiul unui simplu exercițiu de autocontrol. Luarea la cunoștință și însușirea de către elev a obiectivelor de atins și a criteriilor profesorului precum și a modalităților de evaluare permite o reprezentare concretă a scopurilor urmărite și a condițiilor de autoevaluare. Elevul învață apelând la proceduri de planificare prealabilă și de orientare a acțiunii. Mai mult, învață să-și gestioneze erorile în cadrul autoevaluării.

Autoevaluarea poate să pornească de la autoaprecierea verbală și autonotarea supravegheată eventual de profesor. Pentru perfecționarea practicilor de evaluare, urmează o centrare pe obiective mult mai bine determinate. Trecerea de la evaluarea produsului la evaluarea procesului modifică chiar funcțiile evaluării.

Evaluarea procesului devine un moment central și permite un demers circular sau în formă de spirală, prin care se asigură ameliorarea din interior a întregului sistem. Elevul își va dezvoltă abilitățile de autoevaluare în cazul în care profesorul va demonstra o atitudine binevoitoare față de el, încredere în forțele lui, dorința de a-l ajuta să învețe pe toate căile posibile. Este important ca elevul să-și poată autoregla activitatea de instruire. Baza activității de autoevaluare include: dezvoltarea unei atitudini critice față de sine, activizarea proceselor de gândire, organizarea eficientă a activității mintale și practice. Educarea nivelului realist de cerințe a elevilor, a abilităților de autoevaluare necesită un nivel înalt al acestui proces, formarea căruia cere eforturi și timp.

Printre efectele implicării elevilor în autoevaluare putem identifica:

profesorul obține confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor, referitoare la rezultatele constatate;

elevul exercită rolul de subiect al acțiunii pedagogice, de participant la propria sa formare;

posibilitatea elevilor să aprecieze rezultatele obținute și să înțeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite;

se cultivă motivația interioară față de învățătură și atitudinea pozitivă, responsabilă, față de propria activitate.

 începând să realizeze o sarcină nouă, elevul împreună cu profesorul poate să-și aprecieze capacitățile sale pentru îndeplinirea ei, ținînd cont de modificările procedeelor de acțiune cunoscute lui.

Merită atenție deosebită funcția de proiectare a autoevaluării, care permite elevului să determine conținutul etapei ulterioare. Formarea deprinderilor de autoevaluare cere o muncă insistentă din partea profesorului în educarea elevilor în scopul determinării nivelului realist al cerințelor. Grilele de autoevaluare permit elevilor să-și determine, în condiții de autonomie, eficiența activităților realizate.Valențele formative ale activităților de autoevaluare pot fi sintetizate astfel:

– ajută elevul să se implice în procesul evaluării și în felul acesta să conștientizeze criteriile specifice de evaluare, ceea ce îl face să înțeleagă și să aprecieze eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor, să înțeleagă semnificația calificativelor acordate;

– încurajează elevul să-și dezvolte procesele metacognitive, de autoreglare a proceselor de construire a propriilor cunoștințe;

– contribuie la formarea reflexivității asupra propriei activități, la conștientizarea conduitei și a gradului de adaptare a acesteia la cerințele învățării și activității școlare;

– devine disponibilitate în raport cu învățarea, fiind privită ca un proces de autoreglare care accelerează învățarea;

– dezvoltă o atitudine critică față de sine, ajutând elevul să-și dea seama singur de limitele sale, de poziția pe care se situează în raport cu colegii săi;

– dezvoltă capacitatea de identificare a propriilor progrese și de ameliorare a performanțelor proprii.

Prin noile metode de evaluare se urmărește diversificarea controlului activității școlare având ca finalitate formarea unor competențe și capacități operaționale în mai multe domenii.

Evaluarea trebuie să stimuleze elevii pentru a-și ameliora rezultatele, să evidențieze progresul și nu incapacitatea lor de a realiza anumite cerințe școlare.

Finalitatea evaluării trebuie să ofere „o oglindă” a nivelului de pregătire a elevului de-a lungul unei perioade de școlaritate.

Bibliografie:

1. Radu, I. T. – “Evaluarea în procesul didactic“, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2000.

Stoica, Adrian. – a). “Metodologia elaborării testelor de progres școla“r, Colegiul Universitar Credis, 1999-2000.

– b.) “Metode și instrumente de evaluare“, București, 2000.

Cucoș, C-tin. – “Probleme de docimologie didactică, în Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice“, Iași, Editura Polirom, 1998