Evaluarea Economica a Strategiilor de Dezvoltare Durabila

CAPITOLUL 1

1. DEFINIREA (REDEFINIREA) CONCEPTELOR

1.1. O nouă viziune asupra cercetării științifice, dezvoltării tehnologice și inovării la început de secol XXI

Pe fondul schimbărilor ce au apărut după anul 1989 în viața social – politică și economică a României, odată cu punerea bazelor noii economii de piață și a instrumentării reformelor economice, a apărut o creștere evidentă a interdependențelor între dezvoltarea economică, tehnologică, protecția mediului și protecția socială.

În acest caz, economia trebuie înțeleasă ca un mijloc de realizare a finalității social umane, a cărei creștere trebuie să fie de tip sociocentric și nu economocentric.

De aici necesitatea de a aborda procesele creșterii economice de pe poziții mult mai generoase în sensul depășirii cadrului îngust al triunghiului creștere – resurse – mediu cu un perimetru mai larg al pătratului economie – tehnologie – social – ecologie. Acest concept o dată aplicat va permite modelarea unei economii concurențiale absolut necesare pentru o dezvoltare economico – socială durabilă.

La intersecția a trei zone de mare interes economic, România constituie un punct de legătură vital între țările Europei de Est, Europa Centrală și Asia Centrală, prin coexistența în mod unic a unei serii de elemente favorabile, cum ar fi:

– o amplasare geografică strategică, la intersecția căilor comerciale tradiționale, prin care se asigură accesul la o piață de peste 200 milioane de clienți potențiali, poziția României pe continentul european permițând multiple conexiuni între zone de mare interes: Europa Centrală și de Vest pe de o parte, Marea Neagră și, în continuare, Ucraina, Federația Rusă și regiunea Caucazului, pe de altă parte. De asemenea, spre sud se pot stabili legături foarte rapide cu Turcia, Grecia mediteraneană și Orientul Mijlociu;

– o piață internă importantă, care numără aprox. 20 milioane de clienți, a doua ca mărime între țările Europei Centrale;

– o varietate de posibilități de navigație fluvială și maritimă;

– o mare varietate de resurse naturale, suprafețe agricole fertile, important potențial turistic, România posedând cel mai valoros potențial agricol din Europa, depășit numai de Franța (al doilea ca mărime după Franța);

– o structură industrială diversificată care cuprinde o gamă întreagă, de la industria minieră și a construcțiilor de mașini, până la producția de bunuri de consum;

– o forță de muncă calificată, bine pregătită; numărul, calitatea și structura populației, constituind componenta cea mai dinamică, impunându-se ideea că adevărata forță a acestei piețe este nivelul educațional ș.a.

Toate acestea susțin interesul pentru România ca factor decisiv de stabilitate în zonă, cu potențial de colaborare maxim.

În perioada 1990 – 2007, eforturile României s-au îndreptat către introducerea elementelor esențiale ale reformei economice: promovarea unei politici comerciale deschise și permeabile, liberalizarea schimburilor comerciale; adoptarea unui sistem de tarife vamale pe baza sistemului armonizat; liberalizarea importului și exportului de mărfuri către/dinspre teritoriul vamal al României; realizarea unui program de privatizare, prin care să se permită și să se încurajeze participarea străină.

Datorită acestor măsuri, produsele românești beneficiază la ora actuală de diferite forme de tratament nediscriminatoriu sau preferențial, ceea ce înseamnă posibilități sporite de a pătrunde sau recuceri anumite piețe la scară mondială.

Evoluția înregistrată până în prezent de sectorul comerțului exterior al României nu reflectă nici pe departe înaltul potențial economic și nici posibilitățile oferite de cadrul legal existent, cât și de acordurile bi sau multilaterale încheiate de țara noastră. Totuși, indicatorii economici arată că acest sector dispune de multiple posibilități care să permită o relansare rapidă, de natură să contribuie cu siguranță la refacerea întregii activități economice a țării.

Până în prezent, economia mondială nu a fost martora nici unui caz de dezvoltare spectaculoasă a vreunei economii în tranziție în lipsa unei infuzii de capital străin. Pentru România, aportul de investiții străine se dovedește extrem de important.

Pornind de la considerentul că investițiile străine constituie factorul determinant în realizarea ajustării structurale a economiei naționale, au fost indentificate anumite sectoare economice prioritare în desfășurarea acestui proces: industria alimentară și industriile complementare, industria energetică, a bunurilor de consum, transporturile, telecomunicațiile, alte sectoare industriale (al materialelor de construcții și al materialelor speciale pentru industrie, industria celulozei, hârtiei și ambalajelor); turismul, sectorul serviciilor (bancar, asigurări, consultanță).

Suntem incluși cu toții într-o economie mondială dominată mai mult decât oricând de interdependențe și interacțiuni tot mai strânse între țările și regiunile care o compun. Nici o țară nu poate ignora această realitate și nici nu se poate dezvolta în condiții de izolare sau fără să colaboreze cu celelalte țări.

Dar în timp ce dezvoltarea în condiții de izolare iese definitiv din discuție, stimularea complementarităților unei țări cu state sau regiuni în vecinătate poate conduce cu siguranță la o evoluție economică semnificativă.

După cum este și normal, atenția noastră se îndreaptă cu precădere asupra țărilor membre din Uniunea Europeană și asupra țărilor riverane la Marea Neagră.

Începând cu anul 2007 România se bucură de statutul de țară membră cu drepturi depline a Uniunii Europene fiind un partener demn de încredere pentru companii și țări din întreaga lume și o nouă alternativă de pătrundere în Europa pentru comerțul internațional și investițiile străine.

România de astăzi parcurge – aidoma tuturor statelor din centrul și estul Europei – un proces complex de transformări, care vizează revenirea ei în rândul statelor democratice și cu economie de piață eficientă. Motorul transformărilor economice și sociale, aflate în plină desfășurare îl reprezintă industria. Industria joacă un rol de primă importanță în ansamblul economiei unui stat, fie el dezvoltat, fie în curs de dezvoltare.

Procesul de reformă economică și industrială a mai fost influențat, în ultimii ani, pe lângă factorii interni și de contextul politic, economico – financiar și comercial existent pe plan internațional. Altfel spus, peste dezechilibrele industriei românești, s-au suprapus, cu consecințe negative, recesiunea economică mondială, fenomenele politico – militare, la nivel mondial și zonal (conflictele armate, embargouri, măsuri protecționiste etc.).

Această realitate, precum și faptul că România parcurge un proces complex de transformări structurale, dificil dar necesar, reclamă cu acuitate cerința de a face politică, politică economică națională, bineînțeles prin modalități, pârghii și instrumente adecvate economiei de piață.

Dar, a face politică economică națională, în contextul european și mondial al începutului de mileniu trei, înseamnă a ține cont de particularitățile economiei românești, de complementaritățile ei în zona noastră geografică, cât și a pune în valoare, într-un mod inteligent, avantajele comparative proprii – care nu sunt puține – în această competiție a "supraviețuirii economice".

Orice dezvoltare bine orientată poate conduce în timp la o criză de sistem. În acest caz, polii bogăției și ai sărăciei, foamei și mizeriei se vor atinge exploziv, răsturnând tot ce până la acea dată se numea ordine și lege. Pentru că oamenii nu doresc numai un anumit tip de dezvoltare care să le asigure existența, ci și moralitate, decență și respect față de personalitatea lor. În prezent, politica economică a României este, în fapt, un mijloc de reconversie și eficientizare, de orientare și utilizare a fondului public, o opțiune structurală în materie de creștere economică și comerț internațional, iar orientarea spre structuri industriale cu aport important în crearea de venit național nu poate însemna pentru România primului deceniu al mileniului trei o renunțare, o abandonare a sectoarelor și subsectoarelor așa-zise clasice, tradiționale, ci numai o adaptare, o optimizare etapizată, controlată în bună măsură, a aparatului productiv intern la cererea europeană (mondială) de produse și servicii industriale.

Problemele cu care se confruntă în prezent omenirea sunt: subdezvoltarea, criza alimentară și energetică, a materiilor prime și poluarea. Toate aceste elemente generează tensiuni crescânde care într-o zi pot ajunge la limita suportabilului. De aceea, procesele economice și sociale trebuie orientate spre dezvoltare, spre creativitate și inovare, și nu spre distrugere, spre agresarea mediului.

Procesele ce au loc în societate nu sunt procese mecanice, lineare, ci termodinamice, ireversibile, complexe. De aceea și modul de abordare și de rezolvare trebuie să fie pe măsura acestora pentru a înlătura barierele din calea progresului. De cele mai multe ori procesul de reformă, angajat în efortul de depășire a unor limite economice care generează probleme sociale și de mediu, scapă din vedere soluționarea unor probleme vitale pentru populație și uneori factorii sociali și culturali ai dezvoltării.

Dezvoltarea nu reprezintă numai recuperarea unor decalaje economice. Ea presupune punerea în valoare a resurselor unei societăți pe toate planurile, a realizării personalității membrilor colectivității și a societății în ansamblul. O creștere economică bazată pe stimularea consumului artificial, pe o risipă de resurse, pe exploatarea lor cu efecte dezastruoase pe plan social – uman și ecologic nu reprezintă o variantă durabilă.

În acest sens, impunerea unor indicatori economici care evidențiază o creștere economică în detrimentul protecției mediului s-a dovedit un eșec, întrucât s-a promovat o industrializare brutală, o dezvoltare prin distrugere. De aceea promovarea tehnologiilor produselor și serviciilor “curate” ca rezultat al activităților de C-D-I implică o dezvoltare economico – socială durabilă și presupune un mod de gândire economic și politic, care nu trebuie condiționat de eficiența economică cu orice preț.

Modelele globale ale dezvoltării economico – sociale durabile operează cu elemente de inovare de protecția mediului, de regândire a politicilor economice care să deblocheze pozițiile ideologice progresiste.

În principal, obstacolele importante care apar în calea unor schimbări profunde, sunt constituite din tiparele de gândire și acțiune tributare unei anumite experiențe și optici determinate de:

• procese de învățare neadecvate și incomplete;

• înțelegerea deficitară a problemelor globale;

• dificultățile stăpânirii complexității;

• optica pe termen scurt;

• lipsa anticipării;

• insuficienta participare la dezvoltare, la decizii, la educație, cultură și informații etc.;

• concepte neadecvate.

Edificarea unei noi ordini internaționale cere revizuiri tehnico – conceptuale de fond, pentru a fi capabile să furnizeze răspunsuri și soluții adecvate noilor probleme cu care se confruntă în prezent omenirea. Nu trebuie neglijat faptul că în general globalitatea și interdependența generează noi modele economice, iar decalajele economice, tehnologice, subdezvoltarea se datoresc lipsei unor resurse financiare, tehnologiei sau de forța de muncă calificată.

Elaborarea conceptului de dezvoltare economico – socială durabilă încearcă să rezolve concertat, la scară planetară problemele cu care se confruntă în prezent, mai mult ca oricând, omenirea. De exemplu calculele au dovedit că există încă imense rezerve potențiale, atât în ceea ce privește extinderea terenurilor cultivabile, cât și creșterea randamentului în țările în curs de dezvoltare (care se situează uneori la sub 1/3 față de cele din țările dezvoltate). Aceste rezerve nu pot fi puse în valoare însă din cauza lipsei de factori de producție în țările în curs de dezvoltare: capitaluri, tehnică de lucru, tehnologii și cunoștințe științifice adecvate, îngrășăminte, antidăunători, irigații soiuri selecționate, calificări umane, etc.

Circulația materiilor prime în principal din țările în curs de dezvoltare spre cele dezvoltate și a produselor obținute din aceste materii prime din țările dezvoltate spre cele subdezvoltate, emigrarea specialiștilor din țările subdezvoltate spre cele dezvoltate, insuficiența unui transfer internațional de tehnologie din țările dezvoltate către țările subdezvoltate creează o creștere a entropiei în țările subdezvoltate, o accentuare a dezordinii la nivelul fiecărei structuri economice. De aceea, înlăturarea acestor aspecte, se face prin modificări structurale, prin instaurarea unor relații internaționale echitabile între țările dezvoltate și cele subdezvoltate și reglarea fluxului de resurse financiare.

Există deja țări unde entropia a crescut peste nivelul admisibil. În acest sens, pot fi exemplificate numeroasele conflicte militare, care provoacă distrugeri uriașe economiei țării respective, precum și numeroase victime omenești. În aceste țări nivelul entropic al proceselor a fost adus în situația de colaps economic, tehnico-ștințific, financiar, social si ecologic, punându-se în pericol transmiterea acestei stări și altor țări. De asemenea, criza internațională, tineretul, aglomerările urbane, expansiunea șomajului, analfabetismul, criminalitatea, sinuciderile, traficul de droguri, terorismul etc. sunt factori generatori de creștere a entropiei unui sistem economic, social și politic al unei țări.

Criza economică actuală nu este o criză clasică, întrucât nu poate fi desprinsă de contextul ei social-politic. Actualul model de dezvoltare capitalist, exagerat de mult apreciat de către anumiți oameni politici din țară, nu mai poate fi urmat, ci dimpotrivă trebuie schimbată esența și structurile actualului tip de dezvoltare și găsit un sistem economic care să ofere posibilitatea supraviețuirii omenirii într-o perspectivă îndelungată, cu un nivel de trai satisfăcător.

Aceasta este esența existenței umane dincolo de orice etichetare a unui sistem politic, social și economic al unei țări. Ca urmare nu trebuie să manifestăm o poziție neutră față de exploatarea irațională a resurselor biosferei și față de modul defectuos de a stabili prețurile, întrucât se poate ajunge la accentuarea crizei ecologice. Piața în înțelesul complex al său ar trebui considerată ca “barometru al optimului economiei națioanale”.

De aceea, eforturile pentru continuarea unei economii de piață, deci pentru dezvoltarea unei țări, trebuie orientată către cel puțin două direcții:

• eliminarea risipei și introducerea unui consum rațional de resurse;

• extinderea prin intermediul cercetării științifice și tehnologice a sferei resurselor cunoscute și utilizate în prezent.

În felul acesta se poate garanta introducerea raționalității în creșterea economică a țărilor dezvoltate din punct de vedere economic prin evitarea risipei în consum și a asigura o creștere economică în contextul interconexiunilor dintre dezvoltare și progres. Numai în această situație se poate ajunge la o finalitate social-umană în care majoritatea segmentelor socio-profesionale își găsesc satisfacția unei existente decente.

Deja în unele țări, în rândul unei mai mari categorii de cetățeni, se manifestă tendințe puternice privind aspirația pentru înflorirea personalității, dezvoltarea preocupărilor pentru justiția socială și creșterea gradului de participare la viața social-politică, la decizii, de asumare a unor responsabilități crescânde etc.

Nu întotdeauna deteriorarea mediului este efectul dezvoltării. Dimpotrivă dezvoltarea, industrializarea și tehnologia trebuie să constituie principalii factori de ameliorare a mediului. De aceea, lucrurile trebuie privite de pe alte poziții și anume de pe cele în care se cer schimbate nu numai tehnologiile poluante, ci și atitudinile, modul de gândire și de acțiune, concepțiile și instituțiile incompatibile cu o dezvoltare echilibrată și rațională din punct de vedere etic, a finalității social-umane. Cu alte cuvinte, se cere creat un echilibru necesar între diferite medii de viață: natural, economic, social, spiritual etc. și asigurat un nou tip de creștere, de dezvoltare și progres într-un cadru structural bio-geoeconomic adecvat și coerent.

Într-un cuvânt trebuie înțeles faptul că omul trebuie să trăiască în mijlocul unei structuri de tipul “economic-ecologic-tehnologic și social politic”. Conceptul de dezvoltare economico-socială durabilă, operează în principal cu noțiuni care se interconectează cu cele care vizează știința, cercetarea, tehnologia (creștere economică, dezvoltare economică, progres și biosocioeconomie).

Creșterea economică – produce modificări cantitativ și calitativ al nivelului potențialului economic, în structura economică și în indicatorii calitativi.

În cea mai mare parte, creșterea economică se realizează cu ajutorul investițiilor destinate amplificării potențialului de producție, prin crearea de noi locuri de muncă.

Dezvoltarea economică – permite determinarea unui fascicul mai larg de transformări sociale, politice, tehnologice, culturale, educaționale, organizaționale, instituționale, în planul conceptelor și al valorilor de bază, menite să favorizeze creșterea și să conducă la un real progres.

Conceptele și valorile, structurile și dinamismele pe care le creează tipul de dezvoltare pe planuri largi (economic, tehnologic, cultural, educațional, social, politic, etic etc.) pot să constituie stimuli de accelerare a creșterii economice și deschiderii spre progres sau dimpotrivă, să le frâneze.

Progresul este condiționat de tipul de creștere economică, de natura și esența dezvoltării, de rezultatele acestor două procese intercondiționate. Ele se manifestă pe planuri multiple ale vieții economico-sociale, spirituale, culturale, eticii și în toate celelalte planuri, pe care se realizează în fapt o veritabilă îmbunătățire a sistemelor materiale și spirituale a tuturor membrilor societății, o mai mare justiție, echitate și eficacitate a colectivității, o satisfacere mai mare a aspirațiilor sociale și individuale ale membrilor societății.

Biosocioeconomia

Transferurile energetice, preluarea resurselor naturale, obiectele produse, mediul artificial construit, nu au fost întotdeauna în concordanță cu criteriile economice și sociale raționale, compatibile și pe termen lung.

În orice epocă, orânduire socială, a existat o interdependență între problema demografică, resursele naturale, mediul ambiant și dezvoltarea social-economică.

Raportul între mediul ambiant și dezvoltare constituie în momentul de față problema centrală cu care se confruntă în momentul de față umanitatea și asta în condițiile în care complexitatea acestui raport și ansamblul implicațiilor sale este prezent la fiecare nivel al politicii fiecărui stat.

În același timp, este un fapt recunoscut, acela că în spatele manifestării exterioare a problemelor inerente acestui raport se găsesc mai profund înrădăcinate forțe sociale și politice a căror adevărată dimensiune este încă extrem de dificil de evaluat. Aspectele negative ale dezvoltării economice care abundă în viața de zi cu zi, caracterizate prin poluarea apei, a solului și a aerului, cu consecințele grave care decurg de aici pentru sănătatea și bunăstarea omului, au impresionat profound specialiștii în mediul înconjurător.

Toate aceste aspecte negative legate de mediul înconjurător își au în același timp sursa într-o dezvoltare economică tradițională și, a unei proaste administrări de către om a ecosistemelor naturale. Aceste perturbații ecologice nu sunt localizate, ci dimpotrivă, prin ele însele și prin intermediul interacțiunilor lor cu alți factori, ele demonstrează o dimensiune regională sau mondială.

Nesatisfacerea necesităților trebuințelor umane fundamentale au creat presiuni necruțătoare asupra exploatării neraționale a mediului înconjurător.

Distrugerea pădurilor, pierderea terenurilor arabile, scăderea productivității ca o consecință a maladiilor și malnutriției și solicitarea crescândă asupra ecosistemelor fragile, care rezultă atât de des din pauperizare, au consecințe la fel de importante ca și poluarea creată de industrie, tehnologie și supraconsum, toate acestea se constituie ca elemente ce conduc indubitabil la epuizarea rapidă a resurselor de bază naturale. Deci problema care se pune acum la nivelul umanității este aceea a realizării echilibrului între amenajarea mediului înconjurător și cel al dezvoltării economice.

Această relație de complementaritate generează în preocuparea echipelor de specialiști, economiști, oameni politici etc., profunde mutații în gândire și decizie. Dacă până de curând, era un fapt curent acela de a caracteriza problemele mediului înconjurător, în termeni de poluare și de a măsura dezvoltarea economică și socială, în termeni de creștere a produsului național brut, acum în momentul confruntării pe plan ideatic, lupta împotriva poluării se face concertat cu cea a dezvoltării economico-sociale, fără ca această luptă să producă o frână, o amenințare la adresa dezvoltării sau o neglijență în supravegherea și protecția mediului înconjurător.

Progresele notabile, obținute până în prezent, au demonstrat existența convergenței între cele două probleme globale ale existenței umanității, acum în pragul mileniului trei. Deci scopul ultim al politicilor de amenajare a mediului înconjurător și de dezvoltare este îmbunătățirea calității vieții. În aceste condiții sunt necesare noi tipuri de dezvoltare social- economică, capabile să lege dezvoltarea de constrângerile și posibilitățile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor activităților umane.

Perspectivele pe care le oferă viitorul tehnico-științific, generate de noi descoperiri din spațiul nostru de viață, biosfera, ne va pune în situația de a beneficia de alte progrese capabile să ne îmbunătățească mult propria bunăstare.

Puterea mareelor și a curenților marini, secretele diversității genetice și ale complexității biochimice care ne înconjoară sunt tot atâtea caracteristici ale lumii care rămân încă neexplorate dar care în același timp pot pune în pericol existența noastră prin acțiuni imprudente.

În legătura noastră cu biosfera, într-o mai bună înțelegere a factorilor complecși biologici, biochimici, ecologici, socio-economici și tehologiei care afectează procesul de dezvoltare, rezidă cheia îmbunătățirii calității vieții noastre datorită noilor tipuri de dezvoltare. Viitorul ne pregătește acum și acest lucru nu trebuie neglijat de noua gândire economică pe care mulți dintre noi încercăm să o înțelegem.

În felul acesta se prefigurează importanța procesului de dezvoltare, care include și activitatea de comerț exterior ca factor important în procesul de stabilizare economică. De aceea este absolul necesar să se facă și o anumită specificație între interdependența economie-tehnologie-ecologie și activitatea de comerț exterior, factor stimulator al unei activități economico-sociale durabile.

În activitatea de comerț exterior – ca urmare a punerii în aplicare, în cadrul reformei, a principalelor instrumente specifice economiei de piață și anume: demonopolizarea activității de export-import, liberarizarea activității de export-import, corelată cu actele juridice convenite pe plan internațional de România, noile tarife vamale și folosirea acestora în procesul negocierilor comerciale internaționale, rezultatele reformei s-au concretizat în principal prin: realizarea cadrului juridic general al sistemului de instrumente și mecanisme de politică comercială specifice economiei de piață, precum și prin regulile și disciplinele regimului de export-import conținute în norme juridice care asigură protecția în condiții flexibile, stimularea producătorilor naționali și libera concurență în raport cu piața externă.

Volumul încă redus al comerțului exterior al României este afectat în continuare atât de factori interni legați de reducerea producției și nerealizarea de produse competitive adaptate la cerințele pieței mondiale, precum și de factori externi cum ar fi: pierderea parțială a unor piețe tradiționale din țările fostului CAER, prelungirea stării de recesiune generală în economia mondială, embargoul asupra unor țări etc.

Comerțul exterior cu țările Uniunii Europene, deși deține ponderi importante, nu a putut prelua fondul de mărfuri care în anii anteriori era dirijat către țările fostului CAER, Irak, Libia și fosta Iugoslavie, atât datorită diminuării producției noastre de export, cât și datorită neadaptării mărfurilor respective la cerințele pieței vest-europene.

Situația existentă la această dată poate fi caracterizată în primul rând și prin faptul că nivelul schimburilor de mărfuri și servicii nu corespunde potențialului tehnico–productiv ale economiilor țărilor implicate în activități de comerț exterior.

De asemenea, există un dezechilibru în comerțul reciproc, iar structura livrărilor de mărfuri este necorespunzătoare. Dat fiind că economiile acestor țări sunt economii complementare, dependente structural, trebuie căutate soluții practice de instituire a unor relații caracteristice economiei de piață, care să faciliteze dezvoltarea, amplificarea colaborării comercial-economice. Practic, prin distrugerea acestor piețe, s-a pierdut unul dintre elementele de bază ale stabilității economice, necesar în procesul de restructurare a relațiilor economice interne ale tuturor acestor state.

Într-o perioadă în care pe fundalul crizei economice mondiale, statele dezvoltate caută noi piețe de desfacere sau creează altele noi, în această parte a lumii, cu aproape jumătate de miliard de consumatori, piața este dezintegrată, fără a se pune nimic în loc.

Trebuie refăcute piețele și revigorate exporturile tradiționale în care România a fost prezentă cu rezultate pozitive o lungă perioadă (fostele țări CAER, Africa, Orientul Mijlociu), zone care au constituit și o importantă sursă de materii prime.

Desprinderea forțelor Republicii Sovietice de Rusia, reorganizarea acestora în plan administrativ, restructurarea relațiilor și structurilor economice în sfera financiară și de credit bancar, fac ca direcțiile posibile de revigorare și dezvoltare a relațiilor comerciale în plan economic să fie multiple, inclusive cele care vizează atragerea de capital și tehnologie înaltă, în scopul modernizării economiei prin realizarea de societăți mixte, finanțarea sectoarelor productive, asigurarea bazei materiale, crearea de noi produse cu grad sporit de tehnicitate care să corespundă standardelor internaționale în vederea pătrunderii cu aceste produse pe noi piețe.

Dependența economiei românești de importuri substanțiale de materii prime și energie, starea economiei în plin proces de tranziție și conjuctura internațională neprielnică, în numeroase cazuri fac ca în continuare, exporturile să fie devansate de importuri.

Procesul incipient de redresare a activității industriale, poate fi considerat semnalul opririi declinului economic și începutul procesului de manifestare a efectelor politicii macroeconomice de stabilizare și relansare economică.

Întârzierea cu care se resimt aceste efecte este explicabilă, dacă se are în vedere inerția mare, pe care o implică realizarea acestor ample procese corelate cu acțiunile de retehnologizare și restructurare industrială, aflate în desfășurare, paralel și concomitent cu acțiunile de privatizare.

Previziunile domeniului industrial au în vedere efectele favorabile ale măsurilor de politică macroeconomică ce vizează reactivarea procesului investițional, stimularea exportului în condiții nedescriminatorii, specifice pieței libere, conectarea strânsă a țării la fluxurile economice internaționale și intensificarea procesului de privatizare a agenților industriali.

Creșterea economică devine viabilă în condițiile în care cerințele de resurse energetice și de materii prime sunt corelate cu programul științifico-tehnic, cu protecția mediului și cu protecția socială. În contextul actual al fenomenelor noi apărute în economia mondială și în România, procesul de restructurare economică a condus la modificări în toate sectoarele și mai ales în industrie. Aflată, în mare parte, într-o situație energofagă, industria românească a trebuit să-și reorienteze programele de restructurare și modernizare în direcția structurilor de producție în corelație cu reducerea consumurilor de materii prime și energie și valorificarea superioară a acestora.

Evoluția resurselor de materii prime și energetice conduce la dezvoltarea proceselor de inovare și transfer tehnologic și la modelarea structurilor de producție. În felul acesta se produce o mișcare a prețurilor și profiturilor, în ritmul înlocuirii produselor vechi cu produse mai noi, la costuri de producție corelate cu cele sociale și cu cele de protecția mediului. Între piață și concurență se stabilesc în permanență relații de interdependență, care au ca efect înnoirea întrepriderii inovative.

Pentru a stabili o relație de interdependență între cercetare-dezvoltare-inovare și sistemul de securitate, trebuie să definim (redefinim) acele concepte (știință, cercetare, tehnologie, cunoaștere și creativitate, inovare, transfer de tehnologie, informare și documentare din literature de specialitate și din brevetele de invenție, economie concurențială, coopetrare industrială internațională și dezvoltare durabilă) care în principal au un rol determinant în cadrul sistemului de securitate.

Orice sistem de securitate există în cadrul unui mediu de securitate [12] caracterizat de o sumă de tendințe printre care și cele care vizează activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare. Ca urmare, definirea unor concepte considerate principale și complementare pot contribui, dar nu și epuiza la evaluarea implicațiilor cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în sistemul de securitate.

1.1.2. Conceptele de știință, cercetare, dezvoltare, tehnologie

Știința ca importantă forță de producție împreună cu tehnica în calitate de ansamblu al factorilor materiali ai producției au determinat și continuă să genereze noi particularități în cercetarea științifică și dezvoltarea economică, în relațiile dintre acestea, realizând că, în ansamblu, evoluția științifică și tehnică să se manifeste continuu, cu ample și profunde implicații în viața economică și socială (figura 1.1).

Principala sursă de inovare o reprezintă știința, respectiv cercetarea științifică – activitate care contribuie la realizarea invențiilor prin a căror aplicare se realizează progresul tehnic.

Cercetarea științifică fundamentală, ca activitate desfășurată sistematic cu scopul cunoașterii și dezvoltării cunoștințelor științifice despre natură și societatre se integrează tot mai mult cu cercetarea științifică aplicativă, activitate desfășurată sistematic pentru elaborarea, pe baze de noi cunoștințe științifice și tehnice, a noi metode a căror aplicare determină apariția progresului economic și social.

Obiectivele cercetării științifice (fundamentale și aplicative) reprezintă realizarea de tehnologii, astfel încât știința, în măsura în care se materializează în tehnologie, devine un important mijloc de modernizare și dezvoltare a activității de producție.

Domeniile științei, inovării, cercetării științifice și transferului de tehnologie reprezintă o prioritate națională, aspect prevăzut și în Constituția României și în principalele acte normative care reglementează domeniile menționate.

Fig. 1.1. Cibernetica procesului de producție materială ca rezultat al influenței factorilor de știință și tehnică

Importanța cercetării științifice, dezvoltării tehnologice și transferului de tehnologie s-a fundamentat pe baza rolului esențial pe care știința și tehnologia l-au jucat și continuă să îl joace în dezvoltarea societății, reprezentând sursa princiaplă pentru progres în toate domeniile de activitate umană. În acest sens știința și tehnologia se află pe un plan similar cu sistemul educațional, sistem cu care trebuie să fie într-o permanentă interacțiune și simbioză [40], [42].

Stiința și tehnologia influențează dezvoltarea economico-socială în mai multe moduri:

direct, pe termen mediu și scurt, prin aplicarea rezultatelor cercetării aplicative în diferite zone ale vieții economice și sociale;

direct, pe termen mediu și lung, prin rolul formativ pe care îl joacă;

indirect, prin creșterea și/sau modificarea continuă a cunoștințelor umanității și modularea în consecință a interacțiunii acesteia cu universul înconjurător.

Întrucât lumea se îndreaptă spre cunoaștere, investițiile în valori intangibile prin descoperiri științifice și inovare devin din ce în ce mai importante și determină în mare măsură progresul economic și bunăstarea socială. Din aceste motive politice în domeniul științei și tehnologiei reprezintă o problemă de importanță capitală pentru economiile moderne. Aceleași fenomene explică complexitatea actuală a acestor politici.

Domeniul științei și tehnologiei cuprinde:

activitățile de cercetare-dezvoltare (C-D) care sunt reprezentate de:

– cercetarea fundamentală – orientată spre dobândirea de cunoștințe științifice noi;

cercetarea aplicativă – orientată spre lărgirea cunoștințelor pentru dezvoltarea de noi produse, procese sau servicii pentru îmbunătățirea lor semnificativă;

dezvoltarea tehnologică – procesul prin care se realizează dezvoltarea, aplicarea și transferul rezultatelor cercetării în economie și societate;

sistemul în care se realizează aceste activități format, din punct de vedere instituțional, din:

instituțiile cu responsabilități în coordonare și finanțarea activităților;

rețele de organizații (institute, centre, departamente etc.) în care se realizează activitățile de cercetare-dezvoltare;

sistemul de relații existente între organizațiile menționate anterior.

Pentru a stabili rolul cercetării științifice și al dezvoltării tehnologice în realizarea progresului științific și tehnic care contribuie la dezvoltarea economică și socială a unei țări, inclusiv la consolidarea sistemului de securitate, trebuie să definim termenii în cauză, cu toate că toți care se ocupă de problemele cercetării științifice și ale progresului tehnic nu au reușit să găsească formulări definitive.

Un cercetător științific remarca în acest sens faptul că „tehnologia – un cuvânt des utilizat în ultima vreme de toți cei care se ocupă de problemele progresului tehnic și ale cercetării științifice – reprezintă o noțiune pentru al cărei conținut nu s-a găsit încă formularea definitivă” [6].

Acest aspect este explicabil prin faptul că există o evoluție continuă din punct de vedere științific și tehnologic la nivelul fiecărei țări, respectiv la nivel mondial.

Știința, respectiv cercetarea științifică (fundamentală și aplicativă) este principala activitate care generează procesele de inovare în producție și a căror rezultate se transferă în producția de bunuri materiale și servicii prin dezvoltare tehnologică, inginerie tehnologică și introducerea progresului tehnic [3].

În lucrarea [4] profesorul universitar dr.ing. Vitalie BELOUSOV, creatorul inventicii românești are următoarele considerente teoretice în ceea ce privește progresul științific și tehnic: „Accelerarea progresului științific și tehnic reprezintă un deziderat fundamental pentru toate statele lumii, indiferent de orânduirea sau de dezvoltarea economică, dar capătă accente vitale pentru statele subdezvoltate, în curs de dezvoltare sau chiar cu dezvoltare industrial-economică medie”.
Ca urmare trebuie avut în vedere faptul că orice abordare a cercetării științifice (fundamentală și aplicativă) dezvoltării și proiectării tehnologice trebuie făcută sistemic, întrucît aceasta constituie un sistem, un tot unitar corelat și interdependent.

Cercetarea științifică are ca obiectiv general "fie investigarea unor domenii sau probleme neabordate, urmărind realizarea de descoperiri și invenții, fie prin investigarea celor abordate pentru obținerea de noi rezultate superioare sau perfecționarea cunoștințelor și activităților existente"[57,p.31-33].

În felul acesta am ajuns inevitabil la definirea dezvoltării tehnologice, ingineriei tehnologice și introducerii progresului tehnic.

În literatura de specialitate există și alte clasificări ale activității de cercetare științifică. Astfel, conform clasificării National Science Fondation (NSF) și Organisation of Economic Cooperation and Development (OECD), există trei categorii de activități în cercetare 49, p. 7:

Cercetare fundamentală (Basic Research);

Cercetare aplicativă (Applied Research);

Dezvoltare (Development).

Definițiile acestor categorii de activități de cercetare sunt asemănătoare după NSF și OECD 49, p. 8-9.

Definițiile NSF:

Cercetarea fundamentală are ca obiectiv: “o cunoaștere sau o înțelegere completă a subiectului care se studiază, mai curând decât o aplicare practică a acestuia”.

Întrucât NSF ia în considerare interesul industrial, definiția acestuia cuprinde următoarea completare: ”fără să aibe un obiectiv comercial”.

Cercetarea aplicată este direcționată pentru obținerea de “cunoștințe sau înțelegeri necesare pentru determinarea mijloacelor prin care se poate ajunge la recunoașterea și necesarul specific”. Interesul industrial este luat în considerare prin completarea “pentru descoperirea de noi cunoștințe științifice care au obiective specific comerciale raportate la produse sau procese”.

Dezvoltarea este “utilizarea sistematică a cunoștințelor sau înțelegerilor obținute din cercetare, direcționate către producerea de materiale utile, dispozitive, sisteme sau metode, inclusiv proiectarea și dezvoltarea de prototipuri și procese”.

Definițiile OECD:

Cercetarea fundamentală este o “investigare originală întreprinsă în sensul de a obține noi cunoștințe științifice sau înțelegeri. Ea nu este în primul rând direcționată către nici un scop practic sau aplicativ. Cercetarea fundamentală este îndreptată către generalizarea soluției sau concepției”.

Cercetarea aplicată este, de asemenea, “o investigare originală întreprinsă în sensul de a obține noi cunoștințe științifice sau tehnice. Ea este oricum direcționată în primul rând către un scop specific, practic sau obiectiv. Cercetarea aplicată dezvoltă idei în forme operaționale”.

Dezvoltarea tehnologică sau experimentală reprezintă “utilizarea cunoștințelor științifice în sensul de a produce (realiza) noi sau substanțiale îmbunătățiri materialelor, dispozitivelor, produselor, proceselor, sistemelor sau serviciilor”.

În plus, OECD definește și o “cercetare fundamentală pură” (pure basic research), care este realizată la voința unui cercetător individual (creatorul solitar), cât timp “cercetarea fundamentală orientată” este îndreptată, în general de către organizații, către un domeniu de interes particular. Această distincție între două tipuri de cercetare fundamentală poate constitui la un moment dat o abordare utilă care să permită diferențierea dintre finanțarea publică sau particulară a cercetării fundamentale.

De asemenea, Science Indicators 49,p.9 propune pentru definirea funcțională a diferitelor activități de cercetare următoarele categorii ale cercetării și dezvoltării:

Cercetarea fundamentală, care “produce un avans important în largul front al înțelegerii fenomenului natural și social”.

Cercetarea aplicată și dezvoltare, care “alimentează activitatea inventivă pentru a produce un avans tehnologic”.

Inovația, care “combină înțelegerea și invenția sub formă utilă societății și furnizează produse și procese”.

Organizarea activității de cercetare științifică în institute a determinat apariția profesiunii de cercetător științific cu pregătirea profesională a individului.

Ca urmare, între societate, institut (de cercetare-dezvoltare-inovare) și individ apare o relație de intercondiționare care ilustrează modul în care societatea susține activitatea cercetării științifice prin institute, având ca obiectiv principal progresul în ierarhia mondială și dezvoltarea continuă a standardului de viață al membrilor ei, fără a neglija obținerea de beneficii de pe urma acestei susțineri.

În relația de intercondiționare Societate – Institut – Individ elementul de acțiune este individul, cercetătorul științific, care prin activitatea lui trebuie să asigure funcționarea relației și în sens invers: Individ – Institut – Societate.

Relația Institut – Individ este bilaterală (reciprocă), în sensul că institutul asigură condiția de existență a Individului și acesta prin activitatea pe care o desfășoară rezolvă relația dintre Societate și Institut [49,p.9]. În urma analizei relației dintre institute și individ ca urmare a contribuției categoriilor de cercetare în evoluția lor în dezvoltarea unui proces oarecare se constată necesitatea unei clasificări mai sugestive a cercetării științifice, respectiv: cercetarea orientată și cercetarea organizată [49,p.10].

Cercetarea orientată (fundamentală, teoretică și/sau experimentală): activitățile de cercetare care vizează perfecționarea cunoașterii și descoperirea de noi relații în cunoaștere sunt desfășurate de personalități științifice a căror principală motivare este promovarea criteriului de progres al științei.

Cunoștințele obținute ca urmare a activităților de cercetare au o valoare cu atât mai importantă cu cât acestea au un aport substanțial la dezvoltarea societății. Din aceste considerente controlul periodic al activității acestor cercetători are un caracter subiectiv. Rezultatele obținute ca urmare a desfășurării acestui tip de cercetare se face prin publicații și mai rar prin brevete.

Cercetarea organizată (aplicată și de dezvoltae tehnologică) are ca obiectiv principal, valorificarea cercetării orientate, proprii sau de interes universal.

În activitatea de cercetare organizată, problema de bază se rezumă la identificarea celei mai optime soluții pentru condițiile inițiale (date), cum ar fi capabilitatea institutului, dezvoltarea industrială, potențialul financiar etc.

O astfel de abordare este determinată de faptul că activitatea de cercetare organizată față de un fenomen sau chiar proces, are un câmp larg de dezvoltare, întrucât pentru acestea se pot imagina o infinitate de tehnologii.

Cu alte cuvinte cercetarea organizată este o cercetare de interfață, deoarece ea se realizează în echipe compuse din cercetători cu specialități diferite. Protecția rezultatelor cercetării se face prin brevete și mai puțin prin publicații.

Valorificarea cercetării orientate care urmărește numai obținerea de noi cunoștințe, se face prin cercetarea organizată ca interfața dintre știință și tehnologie.

Ea include activități de laborator, standuri și instalații pilot, susținute de o eficientă modelare matematică a fenomenelor și proceselor.

În schema din figura 1.2 este prezentată întrepătrunderea dintre cercetarea orientată și cercetarea organizată, domeniul cercetării de interfață și necesitatea unor colective incluse în diferite sectoare de cercetare (proiectare). De asemenea, pe întregul domeniu de cercetare este necesară finanțarea lucrărilor.

Obținerea de beneficii se va face odată cu aplicarea industrială a tehnologiei, având ca intermediar un colectiv de proiectare al cărui rol este să întocmească documentația tehnică de specialitate [49,p.11-13].

DEZVOLTAREA PROCESULUI

CERCETARE ORIENTATĂ

CERCETARE ORGANIZATĂ

(INTERFAȚĂ)

COSTURI BENEFICII

Fig. 1.2. Dezvoltarea și valorificarea unui proces de cercetare științifică 49, p.11

În raport cu varianta din figura 1.2. privind dezvoltarea și valorificarea unui proces de cercetare științifică există și o altă abordare care vine în completarea acesteia prezentată în
figura 1.3.

Ca și în cazul definițiilor pentru cercetarea științifică (fundamentală și aplicativă) și cele care vizează tehnologia și tot ce aparține conceptual de aceasta (tehnologie nouă, inginerie tehnologică, proiectare tehnologică, dezvoltare tehnologică ș.a.), au de asemenea un caracter relativ.

Fig. 1.3. Schema procesului de dezvoltare și valorificare a rezultatelor cercetării științifice și dezvoltării tehnologice

În cazul tehnologiei (formată din cuvintele grecești “tehnos” = artă, meșteșug și “logos” = știință), acele definiții care se referă în sens larg ca activitate globală poate fi definită, în acest sens, ca "știința sau arta de a produce bunuri". Și pentru că evoluția omului este indisolubil legată de evoluția tehnologiei, definirea noțiunii de tehnologie devine tot mai complexă și mai greu de “stăpânit” din punct de vedere al semnificației. Legăturile intime care s-au realizat între om și tehnologie precum și intercondiționările dintre acestea au determinat multiplicarea unor variante de definire a tehnologiei. Există definiții care se referă la tehnologie în sens larg ca activitate globală, desfășurată în societate, altele au un sens restrâns fiind aplicabile numai unor grupuri de tehnologii [57, p.23].

„Definiția tehnologiei a cunoscut o anumită evoluție până când, atât oamenii de știință, de cultură, sociologii, istoricii, cât și oamenii politici, și-au dat seama de implicațiile ei în istoria omenirii” 11.

Astfel, lexiconul tehnic român (1963) atribuie termenului de tehnologie două sensuri [60]: “știința metodelor și a mijloacelor de prelucrare a materialelor” și respectiv “ansamblul proceselor tehnologice folosite pentru realizarea unui produs”. Dacă dorim să aprofundăm această definiție, va trebui să definim și noțiunea de proces tehnologic ca “totalitate de operații concomitente și ordonate în timp, necesare fie pentru obținerea unui produs, fie pentru întreținerea sau repararea unui sistem tehnic” 60.

Dicționarul de termeni tehnici (1972) definește tehnologia ca “totalitatea cunoștințelor asupra procedeelor și mijloacelor de fabricație și prelucrare a materialelor, precum și de fabricare și executare a pieselor și sistemelor tehnice”63.
Din categoria definiițiilor care se referă la tehnologii în sens larg sunt următoarele abordări: „tehnologia poate fi definită ca mijloc sau capacitate de a realiza o anumită activitate” [11] cu mențiunea că “în acest cadru cuprinzător intră echipamentele, procedurile de lucru, inclusive programle de lucru” [11].

Tehnologia poate fi definită ca ,,mijloc sau capacitate de a realiza o anumită activitate” 11.

Prin tehnologie ,,înțelegem știința aplicată, știința inginerului, invenția și subinvenția” [55].

Tehnologia ,,constituie domeniul vast al aplicațiilor orientate către un anumit scop precis al științelor fizice, științelor vieții și științelor comportamentului. Ea cuprinde atât întreaga sferă a noțiunii de tehnică, cît și medicina, agricultura, știința conducerii și alte domenii cu întregul lor conținut material și spiritual” [26, p.21].

În ceea ce privește definițiile care se referă în sens restrâns, aplicabile numai unor grupuri de tehnologii avem următoarele abordări:

Tehnologia reprezintă ,,acele elemente de cunoștințe tehnice care, în mod normal, sunt necesare pentru extinderea celor existente” [10].

Tehnologia constituie ,,un set de cunoștințe aplicabile la producția de mărfuri”, cu precizarea că ,,mașinile moderne, produsele tehnologiei au făcut posibilă creșterea rapidă a volumului producției” [61].

O altă definiție propusă de Comisia economică pentru Europa a O.N.U. subliniază faptul că: ,,tehnologia poate fi definită, pentru un produs sau o parte a cunoștințelor tehnice necesare la elaborarea, la fabricarea, la funcționarea, la întreținerea și eventual la comercializarea acestor produse sau a anumitor elemente ale lor, ca și orice combinație a acestor operații; dacă este vorba de tehnică sau de procedee, tehnologia poate fi definită prin ansamblul sau o parte din cunoștințele tehnice necesare la elaborarea sau funcționarea lor” [62].

Din prezentarea acestor definiții se constată că unele dintre ele conțin implicit elemente care reflectă o viziune sistemică asupra noțiunii de tehnologie. În acest sens, sunt de remarcat ideile de acțiune (Prof. Mihai DRĂGĂNESCU), de integrare a conținutului material cu cel spiritual și de orientare către un scop precis (Prof. Erich IANTSCH).

O altă definiție care îi atribuie tehnologiei o altă dimensiune de cuprindere față de cele prezentate anterior se referă la abordarea sistemică a conceptului de tehnologie, care exprimă explicit ideea integrării într-un sistem a elementelor constitutive ale tehnologiei și a utilizării acestora în vederea atingerii unui scop definit.

,,Tehnologia este un sistem de cunoștințe științifice și tehnice privind procedee, proceduri și programe de lucru, materializate în echipamente și/sau documentații, Know-how utilizate de oameni pentru elaborarea, fabricarea, exploatarea, întreținerea și eventual comercializarea unuia sau a unei categorii de procese, respectiv pentru realizarea uneia sau a unei categori de activități” [57, p.25].

Din aceste definiții se poate considera că tehnologia constituie un sistem și ca urmare între elementele care o alcătuiesc există o strânsă intercorelare și interdependență.

În sistemul tehnologiei, un element de o importanță determinantă, este cel al tehnologiilor de vârf.

Tehnologiei i se atribuie în prezent mai multe înțelesuri, pornind de la relațiile existente între tehnologie și alte forme de activitate. Prin definirea conceptelor și relațiilor dintre cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică, progresul tehnic și dezvoltarea economică, noțiunea de tehnologie devine tot mai cuprinzătoare.
Ca și în cazul tehnologiei, conceptul de tehnologie de vârf nu a fost definit cu precizie. Totuși, diversele definiții emise au conturat în mare parte conținutul și semnificația acestuia.
În principal, conceptul de tehnologie de vârf poate fi asociat cu cel al naturii activității desfășurate, care implică utilizarea unei mari cantități de informație care permite dezvoltarea de noi produse și procese de producție 27.
În funcție de anumite criterii care definesc conceptul de tehnologie de vârf, se pot elabora strategiile privind direcțiile și dinamica de dezvoltare tehnologică care influențează dinamica și dezvoltarea activității economice. Altfel spus, sistemul tehnologic reprezintă “ansamblul de mijloace tehnice și relațiile între acestea, care transformă fluxul de materie și informație cu ajutorul energiei în așa fel încât materia este încărcată cu informație” [3]. Tehnologiile cele mai avansate sunt denumite “tehnologii de vârf”  (high technology, tehnologie de pointe).
Indiferent de modul în care acestea sunt definite, important este faptul că în esență tehnologia înaltă, tehnologia de vârf și noua tehnologie conțin o informație amplă “…ceea ce înseamnă cunoștințe aprofundate despre structurile esențiale ale fenomenelor proceselor sau materialelor care fac obiectul tehnologiei respective” 5.
În timp, datorită progresului științifico-tehnic, noțiunea de ’’tehnologie de vârf’’ și-a lărgit sfera de cuprindere. Astfel, conform reglementărilor din 1991 în acest domeniu (COCOM – Coordination Comunittee), sectoarele cuprinse în această categorie erau în număr de 9 2:
● materiale cu un grad avansat de prelucrare (magneți, fibre ceramice, fluide, superconductori, polimeri absorbanți, radar etc.);
● mașini-unelte speciale, roboți, celule flexibile ș.a.;
● electronica, și anume: circuite integrate, dispozitive pentru microunde, dispozitive de testare ș.a.;
● computere din noua generație (neuronale, optice, computere hibrid, echipamente periferice, echipamente utilizate în mass-media, software etc.);
● telecomunicații (echipamente de transmisie, echipamente de comunicare și semnalizare, lasere, fibre și cabluri);
● senzori (optici, acustici, radar, laser, gravimetre, magnetometre);
● sisteme de navigații și aviație;
● echipamente navale;
● sisteme de propulsie.
Revenind asupra tehnologiei privită ca sistem, putem afirma că acesta este de tip cibernetic deoarece între elementele care-l alcătuiesc există o strânsă intercorelare și interdependență. Cu cât aria abordării este mai largă cu atât mai mult și relațiile funcționale organice ale sistemului tehnologic sunt mai bine determinate. Acest aspect este mai evident atunci când avem de-a face cu tehnologii din ce în ce mai complexe, până la cele care reprezintă astăzi tehnologiile de vârf. Numai înțelegerea profundă a oricărei tehnologii îi permite decidentului să aprecieze procesul de elaborare, implementare, evaluare și transfer al tehnologiilor. Tehnologiile, prin natura și statutul lor s-au integrat în gestiunea întreprinderilor inovative, devenind elemente de patrimoniu. Ca urmare, managementul și marketingul acestor întreprinderi trebuie să fie adaptat la noile condiții impuse de nivelul tehnologic 17.
Pentru a defini un sistem tehnologic și a determina importanța acestuia în cadrul altor sisteme (politic, economic, social, militar etc.) trebuie să existe și o procedură de clasificare a tehnologiilor.

În acest sens există diverse sisteme de clasificare. În prezent nu există o clasificare a tehnologiilor fundamentată științific și unanim acceptată. Cu toate acestea trebuie menționate două sisteme de clasificare a tehnologiilor care au o importanță deosebită pentru structurarea informațiilor de natură tehnică, comercială, statistică și care reprezintă elementul fundamental al unui flux de informații coerente:

1) Sistemul de clasificare tipologică are valențe operaționale reduse și este orientat pe trei criterii tipologice: organizațional, tehnic și operațional [58, p.102-105].

2) Sistemul de clasificare a tehnologiilor pe baza unor criterii generale [58, p.105-107].

Evoluțiile contemporane în cadrul procesului de globalizare presupun printre altele o altă abordare a clasificării tehnologiilor pe baza criteriului importanței economice: clasa metatehnologiilor (MT).

Metatehnologiile (MT) constituie vectori ai globalizării, și sunt utilizate în sfera producției de bunuri materiale cât și în toate domeniile activității umane, având un aport important de cunoștințe și de integrare a inteligenței umane și adesea artificiale (IA).

Această clasă a MT-lor cuprinde [58,p.107-196]: MT electronizării; MT cibernetizării; MT automatizării complexe; MT informaticii și a telecomunicațiilor; MT managementului total al calității orientat spre excelență; MT managementului interactiv integrat; MT virtualizării, inclusiv corporatiste; MT interfațării om-mașină; MT interculturalizării; MT învățării interactive continue.

Prognozele tehnologice pe care le fac specialiștii cu privire la viitorul tehnologiilor, vizează acele tehnologii care vor avea un impact considerabil asupra dezvoltării economice și sociale a omenirii.

În acest sens, specialiștii au selecționat zece tehnologii (tehnologia laserului atomic; tehnologia nanotuburilor din carbon; tehnologia materialelor bioplastice; tehnologia panourilor fotovoltaice; tehnologia identificării prin radiofrecvență; tehnologia conexiunilor radio; nanotehnologia; tehnologia simulării mentale; tehnologia conștiinței artificiale; biotehnologia genetică) care, după părerea lor, vor avea o rapidă utilizare intensivă și extensivă și care în contextul globalizării vor reașeza din punct de vedere economic social sistemele de clasificare tehnologică inclusiv sistemul metatehnologiilor. [58,p.196-206]

Omul este necesar să reprezinte un factor esențial în funcționarea oricărui sistem tehnologic, fără de care transferul de tehnologie își pierde din consistența sa economică și socială. Tehnologia funcționează întotdeauna în sistemul mediului ambiant. Ca urmare, analiza și evaluarea unei tehnologii trebuie să țină seama de influența sa asupra mediului ambiant, dar și de influențele mediului ambiant asupra funcționării și utilizării tehnologiei respective. Cu alte cuvinte, nu trebuie neglijat raportul de intercondiționare și intercorelare între mediul ambiant și tehnologie.

Orice modificare în planul existenței umane, în mediul ambiant poate conduce la o evoluție sau involuție a sistemului tehnologic. Aspectul este important de analizat și de reținut întrucât are un rol practic deosebit, esențial, atât pentru “crearea unor structuri organizatorice integrate sistemic și adaptate obiectivului de dezvoltare a tehnologiilor, cât și în operațiunile de transfer de tehnologii care trebuie să asigure condiții de dezvoltare a acestora” 57, p.26.

În actuala conjunctură economică, confruntarea pe piața internațională și în special integrarea României în structurile Uniunii Europene va obliga producătorii, societăților comerciale cu capital de stat și privat, să-și aleagă și să-și adapteze sistemul de asigurare al calității, prin măsuri tehnico-organizatorice, restructurări și modernizări deosebite, pentru a deveni competitivi.

Numai realizarea și utilizarea celor mai moderne tehnologii va putea să le asigure respectivelor firme ca produsele lor să aibă un raport adecvat performanță/preț. În felul acesta se poate realiza o lărgire a piețelor de desfacere la export și obținerea unui profit cât mai bun pentru respectivele firme. Neglijarea aportului proceselor de inovare direct în producție, precum și ale celor din activitățile de cercetare științifică (fundamentală și aplicativă) poate falimenta, din punct de vedere economic, politic și social orice sistem productiv.

Dezvoltarea tehnologică reprezintă "activitatea care se desfășoară pe baza rezultatelor cercetării științifice aplicative și a cunoștințelor empirice pentru realizarea unui produs, a unor mașini, instalații și a tehnologiilor aferente, așa cum vor fi folosite efectiv în procesul de producție, precum și pentru modernizarea și perfecționarea produselor și tehnologiilor existente" 57, p.29.

Totodată prin dezvoltare tehnologică se "urmărește realizarea condițiilor necesare pentru introducerea în procesul de producție a rezultatelor cercetării științifice referitoare la produse, tehnologii și sisteme în forme corespunzătoare, în măsură să asigure cerințele tehnico-economice privind consumurile de materiale și energie, productivitatea muncii, dimensionările, modul și gradele de prelucrare, funcționalitatea, fiabilitatea, nivelul tehnic calitativ, estetica industrială și eficiența economică. Dezvoltarea tehnologică se realizează prin activitățile de inginerie tehnologică, proiectarea tehnologiei de produs și proiectarea de produs în scopul aplicării în producție a tehnologiilor, produselor și sistemelor noi sau perfecționate" 57, p.32.

Dezvoltarea experimentală, constă în ”lucrări sistematice bazate pe cunoștințe existente obținute în faza de cercetare și/sau din experiența practică, în vederea lansării fabricației de materiale noi, produse sau dispozitive, de elaborare de noi procedee, sisteme și servicii, sau de a îmbunătăți considerabil pe cele existente” 57, p.30.

Ingineria tehnologică reprezintă "activitatea desfășurată sistematic pe baza rezultatelor cercetării științifice, care, prin documentații tehnice și proiecte tehnologice, contribuie la inovarea în realizarea produsului, mașinii, instalației, aparatului, sistemului și tehnologiei, în procesul dezvoltării tehnologice"60, p.30.

Mai mult, ingineria tehnologică “continuă activitatea de cercetare științifică în vederea elaborării de procedee, tehnologii, modele, soluții și sisteme, inclusiv documentația cu datele și parametrii tehnico-economici necesari transpunerii lor pe instalații existente sau activitatea de proiectare unor instalații sau capacități noi” 57, p.32.

Proiectarea tehnologiei se poate realiza, după caz, în unități de cercetare-dezvoltare sau întreprinderi.

Totodată, proiectarea tehnologiei de produs și proiectarea de produs realizează documentația de execuție, care stă la baza introducerii în fabricație a produselor noi și perfecționate, proiectarea tehnologiei, putându-se realiza, după caz, unități de cercetare științifică sau întreprinderi [57, p.32].

Tehnologia nouă este o “tehnologie care urmează a se realiza pentru prima dată în țară, destinată obținerii de produse noi, perfecționate sau cu eficiență sporită, care nu se pot fabrica în tehnologia curentă” 57, p.30 , cât și tehnologia perfecționată: "tehnologie cu performanțe superioare celor existente, destinată fabricării de produse perfecționate, cu eficiență sporită" 57, p.30 . Aceste relații își găsesc expresia concentrată în progresul tehnic ca factor principal de condiționare a dezvoltării economice, la înnoirea, modernizarea și restructurarea continuă a producției prin introducerea în practică de produse și tehnologii noi sau perfecționate.

Din cele prezentate putem să considerăm că între tehnologie și dezvoltare tehnologică, cât și între tehnologie și tehnologia nouă, există relații directe, de intercondiționare și intercorelare.

Introducerea progresului tehnic reprezintă “acțiunea în cadrul căreia se realizează etapa premergătoare pregătirii fabricației, cea de pregătire a fabricației și de definire a tehnologiei” 57, p.30.

Literatura de specialitate a încercat să definească aceste concepte însă nu a reușit în totalitate. De aceea, pentru a nu induce o notă de subiectivism în definirea acestor concepte, am considerat necesar să fie utilizat și articolul 6 al Ordonanței Guvernului României nr. 8 din 1997 cu privire la stimularea cercetării – dezvoltării și inovării 67.

Eroarea constă în faptul că progresul, stagnarea sau regresul este rezultatul comparării a două procese de producție materială sau a comparării în timp a aceluiași proces de producție materială. Sub acest aspect progresul reprezintă valoarea supraunitară a acestui raport, stagnarea reprezintă valoarea unitară, iar regresul reprezintă valoarea subunitară a acestui raport.

Din aceste considerente progresul tehnic nu poate fi tratat ca o acțiune de introducere a acestuia deoarece determinarea sa se realizează postfactum. În cel mai bun caz poate fi utilizată expresia asigurarea progresului tehnic.

Activitatea de proiectare tehnologică la rândul ei include o serie de subactivități: proiectare, prototip, demonstrație (probe) și reprezintă partea care contribuie la recuperarea costurilor și constituirea beneficiilor; până la finalizare și implementare în activitățile industriale și această activitate reprezintă costuri nerecuperabile.

Până la finalizarea și implementarea fenomenului și/sau procesului în activitățile industriale această activitate reprezintă costuri nerecuperabile.

Oricum, indiferent de clasificările existente în literatura de specialitate, clasificări care conduc la orientarea unei politici de stat în domeniul cercetării științifice, obiectivul final al cercetării științifice fundamentale și al cercetării științifice aplicate îl reprezintă realizarea de tehnologii, întrucât materializarea activității științifice este reprezentată în principal de noi tehnologii și cunoștințe. În felul acesta se poate justifica afirmația că știința este o forță de producție care realizează valoare adăugată și deci progres. În noile condiții ale dezvoltării economice și sociale durabile, nu orice tehnologie realizată de știință este recunoscută și aplicată. Pentru că atâta timp cât dezvoltarea economică este privită în afara protecției mediului înconjurător aceasta nu mai poate constitui un factor de progres. Lanțul creativității cuprinde activitatea de cercetare și activitatea de proiectare tehnologică. În activitatea de cercetare sunt incluse alte subactivități specifice: studii, laborator, stand, pilot.

Recuperarea cheltuielilor și realizarea beneficiilor se face efectiv prin activitatea de producție pentru care se realizează proiectarea tehnologică și intermedierea între concepție (cercetare) și industrie (aplicare).

Modelul anterior poate fi simplificat și reprezentat sub forma unui sistem cibernetic închis, cu intrare și ieșire și cu feed-back capabil să controleze eficiența funcționării sistemului. Cu alte cuvinte, tot ceea ce s-a conceput, realizat și produs, în final este apreciat prin volumul vânzărilor, deci prin piață (figura 1.4).

Pentru a evita eșecul comercial al activității este necesar ca în prealabil să se facă o evaluare economică a cercetării și a posibilității de realizare și valorificare a transferului de tehnologie.

Costuri Beneficii

Fig. 1.4. Modelul cibernetic al sistemului cercetare – proiectare tehnologică – implementare industrială [49, p.11-13]

Eficiența sau randamentul unei activități de cercetare, proiectare tehnologică este dată de raportul rezultate-eforturi (sau, în limbaj cibernetic, intrări-ieșiri).

ec = rezultate/eforturi = încasări (profit)/resurse investite (costuri)

Pentru produsele din domeniul militar, de regulă, acestea sunt considerate ca fiind rezultatul unor cheltuieli neproductive. Această apreciere se bazează pe faptul că majoritatea economiștilor nu i-au în considerare al doilea factor din valoarea produselor – valoarea de întrebuințare. În valoarea de întrebuințare pentru produsele din domeniul militar sunt conținute valorificările destinate asigurării capabilității de apărare, atât externă cât și internă, componentă de bază a securității naționale.

Acesta este un mod de a privi legătura dintre verigile lanțului de creativitate pe baza unor criterii științifice, tehnologice, economice, sociale și militare. În funcție de aceste criterii se pot lua și decizii de finanțare a activității de cercetare științifică.

Modelele prezentate în figura 1.4 și 1.5 ilustrează legătura dintre știință, tehnologie și dezvoltare în cadrul economiei naționale.

În completarea variantei prezentate în figura 1.4, propunem modelul cibernetic al mecanismului economico-financiar al valorificării rezultatelor activităților de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică (figura 1.5).

Fig. 1.5. Modelul cibernetic al mecanismului economico-financiar al valorificării rezultatelor activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică

1.2. Concepte complementare: cunoaștere și creativitate, inovare și transfer de tehnologie, informare și documentare din literatura de specialitate și din brevetele de invenție, economie concurențială, cooperare industrială internațională și dezvoltare durabilă

1.2.1. Cunoaștere și creativitate

Cunoașterea este considerată factorul principal al dezvoltării și al creșterii standardelor de viață și de civilizație. Cunoașterea (învățământ sau instrucție) este un atribut al capitalului uman, întrucât el este cel care contribuie la creșterea economică și la reducerea decalajelor dintre țările bogate și cele în curs de dezvoltare sau tranziție 56.

Cunoașterea poate fi considerată un produs comercial. De exemplu, cu ajutorul cunoașterii, omul a reușit să învingă moartea, să-și ofere șansa de a trăi și de a se bucura de viață 30, p.11.

În anul 1950, o țară cu un venit pe locuitor de 8000 USD înregistra o rată a mortalității infantile de 45‰ din noii născuți vii. În anul 1970, aceași țară, la același venit, rata mortalității a scăzut la 30‰, iar în anul 1995, la numai 15‰ din noii născuți vii 30, p.11-12.

Exemplul prezentat sugerează nivelul de performanță la care s-a ajuns în stoparea mortalității infantile cu ajutorul cunoașterii, respectiv inovării, educației și progreselor în tehnologiile informației. De asemenea, este cunoscut “miracolul” asiatic, care s-a axat în principal pe cunoaștere. La începutul anilor ’60, multe țări din Asia de Est, cu venituri scăzute, au reușit să-și alinieze venitul național la cel al țărilor membre OCDE prin cunoaștere. La aceste creșteri economice spectaculoase, denumite “miracolul” asiatic, în afară de cunoaștere a contribuit și diseminarea cunoașterii. Aceste țări au știut să-și valorifice terenul agricol neexploatat, și-au mărit substanțial acumularea de capital fizic (șosele, întreprinderi, rețele de telefonie) și au accentuat îmbunătățirea nivelului de educație și experiența. Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică realizată de aceste țări s-a axat pe creșterea productivității muncii, determinată la rândul ei de intensificarea cunoașterii, respectiv de creșterea nonfactorilor de producție 30, p.12. Această creștere economică, denumită creștere reziduală, este cunoscută și sub denumirea de “rezidual solow” (după numele economistului Robert Solow). Acesta a considerat în anii ’50 că această creștere reziduală se datorează factorului productivității totale. Unii economiști consideră “rezidual solow” nivelul ignoranței noastre, întrucât acest factor de creștere nu-l putem măsura. Orice grad de nedeterminare a unui sistem biotic (viu) sau abiotic (neviu), considerat și grad de ignoranță, poate fi înlăturat prin “injectarea” sistemului respectiv cu informație sau cunoaștere. De fapt, informația este egală cu o nedeterminare înlăturată, iar sensul de variație al nedeterminării este invers celui al variației informației 39. Se poate aproxima această legătură între informație și nedeterminare cu următoarea relație:

, (1.1)

în care: H reprezintă cantitatea de informații (cantitatea de cunoștințe), iar Q – nedeterminarea sistemului.

În urma analizelor efectuate pe un număr mare de țări, s-a evaluat că cel mult 30 la sută din creșterea Produsul Național Brut (PNB) se datorează acumulării de capital fizic, iar cel puțin 70 la sută este atributul direct sau indirect al factorilor intangibili, precum factorul productivității totale (cunoașterii, cunoștințelor, informațiilor). Educația fără cunoaștere și deschidere spre inovare nu contribuie la dezvoltarea economică!

De exemplu, economia fostei URSS, care avea un grad înalt de educație, aproximativ 100% rată de alfabetizare, a pierdut enorm pentru că li se impuneau restricții severe investitorilor străini, iar populația țării era limitată din punct de vedere al comunicării și colaborării cu străinătatea în domeniul inovării. Ca urmare, țara nu s-a putut adapta rapid schimbărilor survenite în domeniul tehnologiei, producției și inovației. Succesul creșterii economice a oricărei țări constă în educație, cunoaștere, inovație, calitatea instituțiilor și a politicilor economice. În prezent asistăm la extinderea globalizării datorită interacțiunii din ce în ce mai mare dintre cunoaștere și dezvoltare.

Actualele tendințe și oportunități în dezvoltarea economiei globale sunt generate de următorii factori: • economia a devenit mai integrată, s-a globalizat; •a crescut ponderea produselor industriale de înaltă tehnicitate în totalul valorii adaugate a produselor industriale și în totalul exportului; • s-au dezvoltat intens tehnologiile bazate pe informații, fapt care a permis progresul în cunoașterea tehnică [30, p.13-14].

Țările dezvoltate industrial investesc în cercetarea științifică, în special în dezvoltarea tehnologică și transferul de tehnologie în economie, importante fonduri de la bugetul de stat și de la marile firme producătoare de bunuri.
Cu toate că impactul asupra creșterii economice, a creșterii nivelului de trai al populației și a creșterii competitivității sunt evidente, pentru micii investitori, acest tip de investiții nu este profitabil, întrucât rezultatele în acest domeniu apar după 5 ani până la 10 ani.
Odată cu creșterea impactului internetului asupra utilizatorului și ascensiunii noilor tehnologii, companiile tradiționale sunt nevoite să-și restructureze activitatea și să se adapteze la realitățile economiei globale.
În economia țărilor avansate, transformările radicale survenite de-a lungul ultimului secol, au adus schimbări esențiale în alcătuirea Produsului Intern Brut prin aportul preponderent al "sectorului terțiar".

"Economiile industriale" vor fi "ancorate" de economiile care vor produce servicii sau "bunuri abstracte" (date, software, știri, publicitate, divertisment).

“Noua economie” este o economie a cunoașterii și a generării de idei.
Nivelul de performanță al unei întreprinderi inovative este influențat de creșterea “capitalului de idei” și de capacitatea acestei întreprinderi de a le valorifica.
În economia creativă, cea mai importantă componentă a proprietății intelectuale este ideea. Cu toate că România are o tradiție informatică și specialiști cu mare căutare în SUA, Canada sau Germania, acest factor din păcate nu este valorificat corespunzător.
“Societatea informațională (SI) este definită ca o economie și o societate în care colectarea, stocarea, prelucrarea, transmisia și utilizarea cunoștințelor și informațiilor, folosind mijloace electronice, inclusiv dezvoltarea tehnicilor de comunicație interactivă, joacă un rol primordial” 31.
Societatea informațională reprezintă un nou mod de viață și de lucru, care permite funcționarea economiei și dezvoltarea societății pe alte coordonate ale civilizației umane.

Capacitatea ființei sociale-STAT de a face față existenței sale în raport cu pericolele interne și externe este dependentă de procesele cognitive și informaționale pe care le are statul în structura sa constructivă și este în raport direct cu mediul informațional din care face parte.

În cadrul proceselor cognitive sunt cuprinse procese educaționale și de cunoaștere (învățământ sau instrucție), învățământ sub toate formele. Educația și cunoașterea formează aptitudinile creative.

În cadrul proceselor informaționale sunt cuprinse procesele de informare și documentare tehnico-stiințifică și cele de comunicare. Informarea și documentarea asigură baza de cunoștințe necesare proceselor de comparare a nivelului de cunoaștere și de asigurare a căilor de pregătire la nivelul cunoașteri universale. Cele două procese asigură baza creativității (figura 1.6).

Fig.1.6. Mecanismul creativității

Activitățile de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, precum și cele de cercetare-proiectare de produs au ca rezultat noutatea.

Generarea noutății atrage după sine recunoașterea dreptului de proprietate industrială cu formele sale specifice:

drept de autor;

brevete de inventator;

desen și model industrial;

semne distincte:

semne de interes pentru agenți economici

marcă

nume comercial

semne de interes pentru o zona teritorială

nume de origine;

indicații de proveniență.

Pentru a înțelege locul și funcția creativități și a influenței acesteia asupra securității unui stat se impune a defini procesul producției materiale. Astfel:

Procesul producției materiale = Obiectele muncii (OM) trecute prin mijloacele de muncă (MM) cu ajutorul forței de muncă (FM) devin bunuri materiale (BM); acestea sunt supuse unei repartiții (R) – către reînlocuirea mijloacelor de munca (RA) și către consum (RB), unui schimb (S) și în final consumului (C); necesitățile C trecute prin știință și tehnică (ST) sub acțiunea gândirii social-politice determină din nou producția.

După cum se observă gândirea social-politică devine un factor important pentru modul în care știința și tehnica capătă aplicații în reproducția materială. Cunoașterea aparține acestui domeniu și este la rândul ei influențată de gândirea social-politică, precum și de regimul politic existent în stat. Influența majoră pe care o are cunoașterea asupra sferei bunurilor materiale care prin modul lor de repartiție schimbă utilaje (aplică dezvoltarea tehnologică) sau au ca destinație consumul (aplică cercetarea-proiectarea de produs) și asigură bunăstarea materială componentă de bază a conceptului de securitate (componenta intrisecă).

Lipsa unei concurențe în domeniul creației științifice și tehnice în România poate conduce la pătrunderea în țară a unor tehnologii străine cu valoare scăzută sau învechite, la care efectele sociale vor avea un cost ridicat, transformând România într-o piață de desfacere „Second Hand”, iar prin decăderea din drepturile de proprietate industrială generată de neasigurarea fondurilor financiare de protejare a invențiilor acestea devin publice și se creează posibilitatea preluării de către alte state sau trusturi internaționale a soluțiilor tehnice cu valori mult diminuate.

Creativitatea în ansamblul ei reprezintă relația de interdependență dintre știință, tehnologie și societate, prin care știința stimulează tehnologia, iar tehnologia stimulează știința și creează în același timp confort social. În final, cele două activități stimulează dezvoltarea economică în condiții de globalitate. Știința și tehnologia pot fi considerate sisteme, la nivelul cărora au loc diferite procese. Evaluarea economică a acestor procese, până nu demult, a avut la bază modelul mecanicist. În acest fel problemele economice au fost tratate în afara contextului social, politic, ecologic, tehnic ș.a. Au apărut astfel anomalii ale calculului eficienței economice care au condus la pagube la nivel național și internațional. Modelul amintit a omis rolul factorului uman, creând o economie politică pentru obiecte și nu pentru om. În prezent, evaluarea economică a proceselor tehnologice se face și cu ajutorul modelelor termodinamice care pot exprima calitativ și cantitativ fenomenul economic.

Creativitatea în raport de direcția acesteia de aplicare are două caracteristici specifice domeniilor științei și tehnicii.

Prin creativitatea în domeniul științei înțelegem acea activitate de cercetare științifică prin care se realizează un produs intelectual denumit raport de cercetare științifică al cărui conținut informațional este descoperirea științifică, respectiv ceea ce se adaugă la volumul cunoștințelor despre lume și viață deținut de umanitate. Descoperirea științifică este protejată prin dreptul de proprietate intelectuală (echivalent cu dreptul de autor).

Aprecierea societății umane asupra valorii și importanței descoperirii științifice este exprimată prin atribuirea unor premii științifice. Unul dintre premiile cele mai importante din acest domeniu fiind ”Premiul NOBEL”.

Transferul descoperirilor științifice către partea aplicativă se realizează prin intermediul comunicărilor științifice și al tezelor de doctorat.

Indicatorii necesari comparării din punct de vedere al aptitudinilor și posibilităților de crestere a capacității de apărare ale diverselor state sunt:

numărul laureaților premiilor științifice la 100 000 de locuitori;

numărul comunicărilor științifice la 100 000 de locuitori ;

numărul doctorilor în știință și tehnică la 100 000 de locuitori.

Prin creativitatea în domeniul tehnicii înțelegem acea activitate de proiectare tehnologică prin care se realizează un produs intelectual denumit tehnologie, al cărui conținut reprezintă o înlănțuire temporal-spațială a unor operațiuni tehnologice destinată fabricării unui produs, precum și activitatea de cercetare-proiectare de produs prin care se realizează un produs intelectual denumit proiect de produs-desen ce conține ansamblul și părțile componente ale produsului, dimensionarea de rezistență și modul de funcționare, instrucțiunile de utilizare și procedurile de reparare și de asigurare a pieselor de schimb.

Ca urmare a acestor activități rezultă tehnologii și produse noi. De remarcat faptul că tehnologia este o procedură de realizare a produselor astfel încât ea se regăsește în conținutul intrinsec al acestuia și capătă caracter de secret de fabricare. Din această cauză nu putem avea aprecieri directe privind măsurarea și compararea tehnologiilor. Din punctul nostru de vedere și tehnologiile ar trebui să facă parte din patrimoniul universal de cunoștințe !

Pentru produse putem avea o apreciere directă în numărul de produse noi apărute pe piața comercială. De regulă acestea se pot analiza cu ocazia târgurilor sau saloanelor de produse.

Aprecierea conținutului și valorii creativității tehnice se regăsește în acordarea dreptului de proprietate industrială invenția și desenul.

Indicatorii de comparație a aptitudinilor și posibilităților de creștere a capacității de apărare a unui stat pot fi :

numărul de brevete de inventator la 100 000 de locuitori;

numărul de desene protejate la 100 000 de locuitori.

Rolul guvernelor în procesul de cunoaștere este un factor esențial în realizarea dezvoltării economiei. Pentru aceasta fiecare guvern trebuie să-și fixeze prioritățile astfel încât efectele să fie maxime și eforturile minime în ceea ce privește realizarea unui învățământ de calitate.

Calitatea învățământului nu depinde obligatoriu de mărimea Produsului Intern Brut, iar absorția cunoștințelor este o premisă a inovației.

Pentru societatea informațională suportul tehnologic este esențial, întrucât el permite integrarea industriilor. În România, dezvoltarea tehnologiilor informației reprezintă o necesitate pentru desfășurarea reformei economico-sociale.

1.2.2. Inovare și transfer de tehnologie

Din punct de vedere practic, în țările dezvoltate este analizat fenomenul de inovare în raport cu conceptul de transfer de tehnologie, pe baza experienței și a cunoștințelor acumulate în domeniul științei și tehnologiei. Inovarea trebuie abordată în mod sistematic, ea implică: știință, tehnologie, principii economico-financiare, spirit de inițiativă, management.

Prin inovare se transformă cunoștințele științifice în realități fizice.

Procesul de inovare este prezent în toate țările lumii indiferent de stadiul lor de dezvoltare, dar devine performant în statele care depind de piața externă.

Inovarea oferă noului produs o valoare adăugată intelectuală și un avans tehnologic suficient pentru a asigura și succesul comercial.

În acest concept, inovarea include orice acțiune care concură la creșterea competitivității prin următoarele elemente:
introducerea de noi produse, procese și servicii în economie;
implementarea invențiilor și ideilor noi; tehnici de marketing și management; utilizarea unor surse alternative de finanțare;
activități care includ difuzarea, propagarea și transferul de informații și rezultatele cercetării științifice și tehnologice; o instruire antreprenorială.

Inovarea definește în același timp atât un proces, cât și un rezultat al procesului (produs al inovării). Inovarea este o activitate complexă, diversificată, care implică mai multe comportamente și numeroase interacțiuni și, care în funcție de contextul utilizat poate avea accepțiuni diferite.

Inovarea include toate oportunitățile, măsurile științifice, tehnice, comerciale și financiare necesare pentru a asigura succesul realizării, dezvoltării și comercializării materialelor și produselor noi sau îmbunătățite, a procedeelor noi sau perfecționate, sau pentru introducerea sau aplicarea unui nou serviciu social.

Dacă luăm în considerare numai componentele științifice și tehnologice ale procesului de inovare, atunci: inovarea științifică și tehnologică este transformarea ideii în: produs nou sau îmbunătățit lansat pe piață; procedeu tehnologic nou, sau un serviciu, utilizat în industrie sau activități economice; nou tip de serviciu social.

Orice strategie trebuie să aibă obligatoriu printre elementele sale fundamentale inovarea științifică și tehnologică pentru fabricarea unor produse cunoscute sau noi. Procesul de inovare științifică și tehnologică are o structură specifică în funcție de mai mulți parametri interni sau externi : situația vânzărilor, nivelul profilului realizat în raport cu cel scontat, lărgirea sau diminuarea ariei piețelor de desfacere, situația nivelului tehnologic, regional sau mondial, posibilitățile financiare de dezvoltare, sistemul concurențial în domeniu, comerțul mondial sau local ș.a. 8.

“Inovațiile tehnologice se referă la produsele și procedeele noi ca și la modificările tehnologice importante ale produselor și procedeelor. O inovație a fost realizată atunci când a fost introdusă pe piață (inovația de produs) sau a fost utilizată într-un procedeu de producție (inovația de procedeu). Inovațiile trebuie deci să intervină în toate activitățile științifice, tehnologice, organizaționale, financiare și comerciale” 64.

În funcție de factorii esențiali, care determină activitatea unei societăți comerciale, pot exista două mari tendințe de dezvoltare tehnologică :

activitatea preponderent proprie cercetare-dezvoltare-inovare (C-D-I);

activitatea preponderent preluată de la terți.

Așa cum de altfel s-a mai amintit în această lucrare, C-D-I este o componentă a procesului de inovare, fie ca sursă de idei novatoare, fie pentru rezolvarea unor probleme care pot apare în orice etapă a procesului.

Inovarea ca proces scoate în evidență activitatea care include cercetarea, proiectarea, producerea și distribuția, ca etape care conduc la inovație ca rezultat al procesului de inovare. Principala sursă de inovare o constituie știința, respectiv cercetarea științifică fundamentală și aplicativă, ale cărei rezultate se transferă în producția de bunuri materiale și servicii prin dezvoltare tehnologică, inginerie tehnologică și introducerea progresului tehnic. Cei care lucrează în domeniul științei și al cercetării, reprezintă 90% din totalul cercetătorilor și oamenilor de știință care au activat în domeniul menționat, de la începutul omenirii până în prezent 3.

Inovația are ca obiect principal, perfecționarea constructivă și funcțională a mașinilor, utilajelor, echipamentelor, îmbunătățirea proceselor, a procedeelor tehnologice, realizarea sistemelor mecanizate, automatizarea în orice domeniu de activitate, inclusiv al serviciilor.

A face cunoscută inovarea presupune aplicarea unei strategii de implementare, prin utilizarea mecanismelor pieții, a celor mai recente rezultate ale inovării din diferite domenii în sistemele tehnologice preexistente. În general, cunoașterea inovării corespunde cu valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale în mai multe domenii ale cercetării și ingineriei tehnologice. Cunoașterea inovării generează de 10-20 de ori rezultate mai eficiente decât prima aplicare a inovării. Diseminarea inovării are ca scop răspândirea obiectului inovării și nu includerea efectelor ei (produs, procedeu, sistem, tehnologie) în economie.

Inovarea ca produs (produse noi sau vechi, dar sensibil îmbunătățite în vederea comercializării) generează comercializarea unui produs schimbat din punct de vedere tehnologic. Prin schimbare se înțelege acele modificări ale caracteristicilor de bază ale produsului, care îmbunătățesc serviciile pe care produsul le oferă consumatorului.

Procesul de inovare este cumulativ și ireversibil, cu reguli proprii, simple și flexibile la schimbările în condițiile de piață. Acesta impune un sistem instituțional și cadrul legislativ adecvat, mecanisme de finanțare noi, capabile să sprijine introducerea în economie a rezultatelor C-D.

Inovația nu presupune în mod necesar o schimbare de tehnică, o invenție, ci un act de aplicare a noutăților în activitățile economice: introducerea în fabricație a unui nou procedeu tehnologic; introducerea în fabricație a unui nou produs; o nouă organizare a întreprinderilor; cucerirea de noi surse de materii prime; cucerirea de noi piețe de desfacere.

Fig. 1.7. Relațiile unui sistem cu mediul ambiant 49, p.31

Plecând de la modelul prezentat în figura 1.7, putem să considerăm procesul inovării ca obiectiv privind determinarea unor structuri, funcționalități și sisteme noi cu grad sporit de utilitate, mai eficiente din punct de vedere economic, compatibile cu mediul ambiant, cu posibilitățile și necesitățile umane.

O abordare similară cu cea prezentată în figura 1.7 dar și în completarea acesteia este și modelul cibernetic al procesului de inovare (figura 1.8)

În procesul de inovare sau “lanțul de creativitate”, diferitele verigi au o anumită pondere. Astfel, ponderea noului scade pornind de la cercetarea științifică fundamentală către ingineria tehnologică. În schimb, cercetarea științifică aplicativă are o contribuție esențială în realizarea unor noi tehnologii, iar ingineria tehnologică este cea care aduce o contribuție substanțială la creșterea gradului de utilitate și eficiență economică a produselor și a acțiunilor realizate pe baza unor noi tehnologii.

Fig. 1.8. Modelul cibernetic al procesului de inovare

Prin urmare, se remarcă complexitatea procesului de inovare și caracterul său sistemic, tocmai datorită legăturilor de intercondiționare și intercorelare între cercetarea științifică fundamentală, cercetarea științifică aplicată, dezvoltarea și proiectarea tehnologică.

Modelele cibernetice prezentate (figura 1.7 și figura 1.8) au permis sistematizarea procesele de inovare (tabelul 1.1).

Sistematizarea proceselor de inovare 49, p.31

Tabelul 1.1

Fig. 1.9. Schema procesului integrator de inovare

Procesul de inovare trebuie să aibă un rol integrator (figura 1.9)

Sursa principală de inovare o constituie știința, respectiv activitatea de cercetare științifică care reprezintă un sector de producție al elaborării invențiilor prin a căror aplicare se realizează progresul tehnic. Datorită condițiilor economice extrem de diversificate și a mediului economic aflat într-o permanentă mișcare, cercetarea științifică fundamentală se integrează tot mai mult cu cercetarea științifică aplicată.
Privite în această interdependență cercetarea fundamentală și cercetarea științifică aplicată pot fi abordate ca o activitate unică ce se desfășoară sistematic pentru elaborarea (pe baze de noi cunoștințe științifice și tehnice) de noi metode a căror aplicare conduce la stimularea progresului economic și social. Aceste două activități de cercetare științifică, au ca obiectiv realizarea de tehnologii, astfel încât știința, în măsura în care se concretizează în tehnologie, devine o forță de producție. Un rol important în reducerea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare îl au: industrializarea, în general și, în special industria construcțiilor de mașini; creația tehnică autohtonă; transferul rapid de tehnologie de la țările cele mai dezvoltate.
Intensificarea proceselor de inovare este în primul rând o consecință a creșterii transferului de tehnologie și de know-how internațional 47. Pentru a nu înfrâna introducerea progresului tehnic, trebuie evitată concesionarea licențelor deja depășite sau cu perioade de asimilare prelungite.
Capitalul intelectual- resurse științifice și aptitudinile de inovare tehnică – constituie un atu primordial al științei și tehnicii. În general, politica științei îi cuprinde pe oamenii capabili de a produce noi cunoștințe iar politica tehnologică antrenează resurse umane diferențiate ca: oameni de știință, ingineri și forță de muncă ce utilizează efectiv procedeele tehnologice necesare producției. Oamenii trebuie să privească tehnologiile ca pe un proces social și ca pe un domeniu rezervat exclusiv profesioniștilor [35].

În plus, gradul de complexitate ce trebuie asigurat unui proiect inovativ, impune orientarea strategiei politicii de inovare și către tehnologii de vârf. Tehnologiile de vârf sunt strâns legate de cercetarea științifică și sunt introduse pe piață de către firmele care finanțează cercetarea, iar difuzarea lor reprezintă unul dintre mecanismele importante de creare a legăturilor dintre cercetare, industrie și piață. Totodată la nivelul întreprinderii inovatoare, procesul de înnoire trebuie asociat cu instruirea antreprenorială. În ultimul timp, în țările dezvoltate a apărut un sistem modern de organizare a cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, care reprezintă o inovație spectaculoasă pentru valorificarea cercetării și creației tehnologice și se numește Tehnopol (Parc Științific și Tehnologic) 35.

Aceste spații sau complexe tehnologice nu sunt zone industriale de tip nou, ci sisteme relaționale între cercetarea universitară, cea din unitățile de C-D, publice și private, industrie și economie. Asemenea sisteme moderne de organizare, numite și “Societăți Tehnologice și Inovative”, pot contribui în mod hotărâtor la schimbarea însuși a spațiului geografic al respectivei țări (cazul Franței, Germaniei, Canadei etc. și în ultimul timp al Poloniei, Cehiei și Rusiei 35.
În sensul celor prezentate, întreprinderile inovative, reprezintă o piață bună pentru difuzarea inovației și pot contribui la scurtarea ciclului de viață a produselor și intensificarea activității de cercetare prin promovarea rezultatelor cercetării, utilizarea transferului de tehnologie. În felul acesta “problemelor macroeconomice le sunt oferite soluții microeconomice” 35.
În concluzie coordonarea unor activități inovative se realizează în cadrul întreprinderilor inovative cu ajutorul unui management inovativ (figura 1.10).

Fig. 1.10. Sistemul de coordonate pentru managementul inovativ

Transferul de tehnologie este un proces complex de mișcare a ideilor de la laborator către piață (creativitate – inovare), proces prin care informațiile științifice și tehnice materializate cu documentații, know-how, echipamente, sunt folosite la elaborarea și comercializarea unor tehnologii și servicii competitive. Transferul de tehnologii reprezintă drumul de implementare a unei tehnologii și contribuie la: scurtarea ciclurilor de la cercetare la aplicare; la valorificarea mai eficientă a cercetării; la generalizarea experienței înaintate. Altfel spus, transferul de tehnologie contribuie la creșterea vitezei progresului tehnic.

Raportul dintre inovare și transferul de tehnologie depinde de modul de abordare a acestora. De exemplu, dacă analizăm cele două concepte din punct de vedere al comunicării, relația dintre inovare și transferul de tehnologie poate merge de la includere până la suprapunere 13.

Deoarece transferul de tehnologie are un rol esențial în dezvoltarea tehnologică el este tratat ca proces în sine cu toate că este considerat un subproces al inovării, întrucât are ca obiectiv principal implementarea brevetelor de invenții și a ideilor noi în economie.

Transferul de tehnologie a fost și a rămas mult mai rapid între țările dezvoltate, decât între acestea și țările în curs de dezvoltare. O serie de invenții introduse în economia SUA, în perioada 1888-1935, au beneficiat în timp de decalaje din ce în ce mai reduse, dintre operația unei invenții și primul său succes comercial.

Astfel, în perioada 1888-1913, decalajul menționat a fost în medie de 14 ani iar între anii 1900-1935, decalajul a fost de 9 ani și jumătate. Pentru cele două perioade analizate, intervalul între primul succes comercial și utilizarea generalizată, a fost de aproximativ 11 ani 23. Totodată, analizându-se 48 de produse noi introduse între anii 1960 și 1976 în industriile chimică, farmaceutică, electronică și constructoare de mașini din SUA, s-a ajuns la concluzia că cca. 60% din invențiile brevetate, au fost imitate 34.

Raportul dintre durata de imitare și durata de inovare, a fost în medie de 0,70, iar raportul dintre costul de imitare și costul de inovare a fost apreciat la 0,65.

În cazul microelectronicii, termenul de imitare a fost estimat la 0,1 ani în SUA, la 2,2 ani în Anglia, la 2,7 ani în RFG și la 2,5 ani în Japonia 28. De asemenea, s-a constatat că intervalul scurs între inventare și aplicare este diferit de la o ramură industrială la alta. Conform unei analize pe 11 procedee de rafinare a petrolului și de 35 de produse și procedee din alte industrii, decalajul mediu a fost de 11 ani în industria petrolului și de aproximativ 14 ani în celelalte industrii 46.

S-a observat că în anumite domenii de activitate, invențiile iau avans considerabil față de tehnologia dominantă, în timp ce alte invenții nu sunt decât simple îmbunătățiri 33.

Conceptual, transferul de tehnologie se referă la 13:

crearea sau îmbunătățirea de tehnologii prin preluarea experienței câștigate în alte activități;

trecerea unei tehnologii de la sursa care o crează la destinatari care nu o posedă și nu o pot crea;

procesul de comunicare;

mișcarea interactivă a cunoștințelor aplicate, prin canale de comunicații reprezentate de perechi de agenți (surse, destinatari) structurate ca grupări sau organizații;

mișcarea ideilor din laboratoarele de cercetare spre piață.

În cadrul acestor activități de transfer de tehnologie, se pot pune în aplicare tehnologii de fabricație, control, îmbunătățiri funciare, documentații tehnice, licențe, know-how, documentații de omologare, norme tehnice, buletine de verificare, proiecte de standarde și produse de firmă, modele, prototipuri, scule, dispozitive, materiale, standuri, aparate, utilaje, probe materiale, substanțe noi, medicamente, rețete, soiuri de plante, rase de animale, precum și tehnologiile aferente acestora, soft-ware, studii, rapoarte științifice.

Eforturile depuse în activitatea de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică se materializează în invenții și inovații. Elaborarea și implementarea unor noi tehnologii, materializate în final în lansarea în fabricație a unui nou produs, parcurg etapele cercetării științifice, dezvoltării explorative, dezvoltării avansate, proiectării produsului, disponibilității tehnnologiei respective.

Etapa de disponibilitate a tehnologiei se subdivide în faze intermediare: realizarea prototipului, testarea prototipului, omologarea seriei zero și lansarea în fabricație a producției de serie.

Reducerea timpului afectat etapelor cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în vederea realizării unei noi tehnologii este posibilă prin combinarea judicioasă a tehnicilor de prognoză explorativă și normativă, cu accent pe cele din urmă în etapele de finalizare ale cercetării. Planificarea obiectivelor cercetării-dezvoltării, stabilirea unor criterii performanță/preț, joacă un rol decisiv atât în dinamizarea cercetării cât și în creșterea eficienței acesteia.

Tehnologiile au un ciclu de viață determinat între momentul primei implementări materializată prin utilizarea în fabricația unui produs nou și/sau îmbunătățirea raportului performanță/preț al produselor și momentul dispariției lor, ca urmare a apariției și difuziunii (proliferării) unor tehnologii noi, mai eficiente. Ciclul de viață al unei tehnologii se prezintă ca în figura 1.11 și are o formă similară cu diagrama ciclului de viață al unui produs sau al unei categorii de produse.

I. Lansare ; II. Dezvoltare ; III. Maturitate si saturatie ; IV. Declin.

Fig. 1.11. Ciclul de viață al tehnologiilor 57, p.69

Pe ordonată s-a trecut volumul (V) de produse fabricate în baza tehnologiei în speță, inclusiv contribuția la fabricația unor produse, ca urmare a transferurilor orizontale, iar pe abscisă timpul (t), marcându-se totodată etapele pe care le parcurge viața unei tehnologii.

Trebuie subliniat faptul că ciclul de viață al tehnologiilor, ca urmare a proceselor de transfer orizontal în alte ramuri de producție, nu poate fi confundat cu ciclul de viață al produselor la a căror realizare sunt utilizate.

De asemenea, diagrama dinamicii adoptării unei tehnologii poate fi construită înscriind pe ordonată numărul producătorilor care au adoptat-o pentru realizarea unui produs sau a unei categorii de produse (N) și pe abscisă timpul, rezultând o curbă de forma celei din figura 1.12.

I. Inovatori, care au elaborat și implementat tehnologia nouă;II. Adoptori timpurii ai noii tehnologii, în general prin licență; III, IV – Adoptori normali ai noii tehnologii, fixați pe piață pe bază de dezvoltare proprie, completată cu licențe parțiale proprii sau cumpărate; V – Adoptori târzii pe bază de licență ieftină; VI – Adoptori în domenii conexe ale tehnologiei deja existente

Fig. 1.12. Diagrama dinamicii adoptării unei tehnologii

57, p.70

În procesul dinamic de viață al unei tehnologii, organic legat, după cum rezultă și din diagrama din figura 1.12, de procesul de difuziune al acesteia, este important să se facă distincția netă între inovator și adoptator. Adoptarea unei tehnologii considerată ca o a doua fază a difuziunii acesteia, nu trebuie câtuși de puțin neglijată, deoarece pe parcursul acesteia pot interveni noi procese de inovare, de ameliorare care să-i confere un surplus de valoare economică, adeseori mai important decât cel rezultat prin procesul inițial de inovare 57, p.69-70.

Sub aspectul dinamicii tehnologiei merită să fie avute în vedere următoarele categorii de inovări, care constituie puncte de inflexiune în viața tehnologiilor 57, p.70-71:

Inovația economică pură, prin care se înțelege acea tehnologie sau produs care satisface o necesitate pentru care a fost concepută ;

Iovația tehnică pură are loc în special pe planul perfecționărilor aduse unei tehnologii sau unui produs existent;

Inovațiile “tari” apar printr-o fuziune într-o combinație nouă a unor tehnologii care satisfac o necesitate latentă, încă neexprimată conștient.

Aceste inovații, atunci când sunt protejate prin brevete, asigură poziții puternice în negociere.

Dinamica mondială a tehnologiilor este în mod determinant condiționată de transferurile practicate de țările dezvoltate, țările în curs de dezvoltare, în prezent și probabil și în perspectivă, reprezintă un spațiu puternic absorbant de tehnologii.

Tehnologiile moderne, evoluate, duse până la parametrii maximi de eficiență economică, sunt rezultatul unui efort colectiv de creație în domeniul industrial respectiv. Pornind de la concepția sistemică asupra tehnologiei putem nota că “transferul de tehnologie este procesul prin care o tehnologie sau elemente ale acesteie sunt integrate într-un nou context, într-un nou sistem tehnologic sau într-unul deja existent” 57, p.72.

Transferurile de tehnologie se produc atât pe verticală cât și pe orizontală.

“În timp ce un transfer vertical pornește de la știința fundmentală (cercetare fundamentală) pentru a ajunge la tehnologie și ulterior la sisteme (produse, procedee etc.) și la efectele acestora la diferite niveluri, transferurile orizontale și fluxurile respective din diagramă corespund, de exemplu, postulării empirice a unei teorii științifice (nivelul 1), fructificării altor cercetări științifice fundamentale (nivelul al II-lea), îmbinării mai multor tehnologii disparate (nivelul al III-lea), difuziei unei tehnologii existente (nivelul al IV-lea), creării de sisteme auxiliare sau de sprijin (nivelul al V-lea), “invaziei” în alte sectoare industriale (nivelul al VI-lea), programelor de ajutor tehnic pentru țările în curs de dezvoltare (nivelul al VII-lea), restricțiile etice care acționează asupra obiectivelor sociale (nivelul al VIII-lea)” 26, p.36-37.

Trebuie accentuat faptul că tocmai combinarea dinamică a transferurilor orizontale cu cele verticale este viabilă din punct de vedere al rezultatelor și trebuie avută în vedere, într-o concepție sistemică, în evaluarea consecințelor unui transfer de tehnologie.

Procesele de transfer de tehnologie marchează în prezent în țările dezvoltate, pe de o parte, tendința dominantă de creștere a ponderii transferurilor orizontale, iar pe de altă parte, o importanță sporită capătă în structura tehnologiilor transferate elemente însoțitoare ca: programe de lucru, de calcul, procedee de fabricație, tehnici de conducere etc.

Transferul de tehnologie poate fi vertical, când se trece de la o fază la alta a aceluiași proces de creație tehnică (exemplu de la cercetarea fundamentală la cea aplicativă, la proiectarea unui produs nou, la fabricarea lui), sau când se trece de la un principiu științific la o tehnologie nouă (figura 1.13) și orizontal, când se trece de la un domeniu de aplicații la altul sau de la o organizație (științifică, industrială, comercială) la alta (în interiorul anumitor nivele ale transferului vertical) sau când trecerea se efectuează la un anumit nivel al transferului vertical, de la un domeniu de aplicații la altul (figura 1.14). Cu alte cuvinte, când se realizează “difuzia” unei tehnologii prin aplicarea ei pentru scopuri noi.

Fig. 1.13. Transfer de tehnologie vertical 9, p.147

Fig. 1.14. Transferul de tehnologie orizontal

de la un producător la altul 9, p.148

Transferul de tehnologie orizontal se efectuează de la producătorul A la producătorul B, “prin transmiterea documentației tehnice referitoare la produsul sau procesul care face obiectul transferului și a dreptului de fabricație precum și la comunicarea tuturor informațiilor necesare pentru aplicarea efectivă, la scară industrială a tehnologiei transferate, așa-numitul <<know-how>>“ 9, p.148.

Această formă de transfer, de cele mai multe ori “implică furnizarea unor echipamente specifice necesare aplicării noii tehnologii, precum și asistență tehnică de specialitate” 9, p.148.

Transferul de tehnologie orizontal se realizează și în cazul transmiterii unor anumite metode de lucru sau a unor echipamente specifice de la o tehnologie la alta (figurile 1.15 și 1.16).

Fig.1.15. Transferul de tehnologie de la o aplicație la alta 9, p.147

Fig. 1.16. Transferul de la cercetarea fundamentală

la cercetarea tehnologică 9, p.147

Transferul de tehnologie privit ca mecanism esențial de valorificare a rezultatelor cercetării prezintă trei forme reprezentative 9, p.262 :

transferul între două activități de cercetare – de la cercetarea fundamentală la cea aplicativă;

transferul între cercetarea aplicativă (materiale, produse, procese) și aplicarea industrială (adaptare proces, produs, fabricație, asigurarea calității) – în acest ultim caz cercetarea aplicativă folosește rezultatele cercetării fundamentale;

transferul de la activitățile creativ-inovative la cele aplicative prin: perfecționarea tehnică și tehnologică, executarea de prototipuri, modele experimentale, probe, încercări, omologări, analize tehnico-economice și de fezabilitate.

Indiferent de forma pe care o îmbracă transferul de tehnologie, acesta se înscrie ca o parte componentă a unei strategii de dezvoltare socio-economică cu obiective precise 9, p.262:

dezvoltarea industrială a unor regiuni rămase în urmă;

accesul cercetării la o industrie bazată pe tehnologii competitive;

încurajarea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii;

restructurarea și lansarea producției industriale;

Pentru țările aflate în tranziție, obiectivele de dezvoltare economico-socială trebuie să vizeze în principal:

restructurarea și retehnologizarea producției întreprinderilor;

crearea sectorului privat prin promovarea înființării IMM.

Obiectivele respective în general sunt confruntate cu o serie de probleme economice, organizatorice, politice și culturale 9, p.263. Obiectivele mai sus menționate sunt în strânsă interdependență cu două funcții definitorii pentru transferul de tehnologie: de intermediere (broker) sau de interfață (intercomunicație între două sau mai multe grupuri sociale) prin: informare asupra cererii și ofertei (publicații, expoziții, firme, institute, IMM, inventatori etc.), selectarea temelor (analiză, studiu comparativ) și asistență (tehnologică, managerială, finaciară și juridică); de catalizator (stimulare prin forme de organizare și mediatizare).

Ținând cont de experiența internațională în domeniu, sunt necesare și în România crearea unor structuri sau instituții specializate pentru a îndeplini funcțiile de promovare a transferului de tehnologie și a inovării. Aceste structuri ar putea fi de tipul: Agenții pentru transferul de tehnologie; Centre și firme specializate în transferul de tehnologie; Centre tehnologice; Centre incubatoare de tehnologie și de afaceri; Centre de inovare și implementare a invențiilor; Parcuri științifice și tehnologice; Oficii de legătură industrială etc.

Astfel, transferul de tehnologie (intern și internațional) devine unul dintre obiectivele majore în eficentizarea proceselor de producție.

Ca urmare, transferul de tehnologie trebuie văzut și aplicat într-un cadru bine stabilit, ținând seama de cererea pieței interne (în primul rând) și de posibilitățile de penetrare a produsului respectiv pe piețele internaționale.

Mondializarea schimburilor economice și comerciale a fost urmată de un fenomen cu consecințe decisive asupra acestor schimburi: crearea polilor economici. De fapt, cei trei poli economici principali ai zilelor noastre sunt: Uniunea Europeană, NAFTA și Asia de Sud-Est.

În realitate (poate mai puțin evident în cazul Uniunii Europene), fiecare din acești poli se află sub autoritatea unei mari puteri. (NAFTA sub cea a Statelor Unite și Asia de Sud-Est sub cea a Japoniei, chiar dacă “hegemonia” acesteia din urmă devine din ce în ce mai fragilă ca urmare a emergenței Chinei și Coreei de Sud). Este evident că, în acest context, penetrarea, din exterior a acestor poli devine din ce în ce mai dificilă și “alianțele” cu “leaderii” polilor respectivi este indispensabilă.

Din acest motiv apare necesitatea “exploatării” la maximum a relațiilor create pe plan politic și utilizarea unei “strategii de incidență”, adică punerea în valoare a unor legături tradiționale cu țări “inaccesibile” pentru produsele “leaderilor” polilor economici, fie din motive politice, fie din motive economice.

Cu titlul de exemplu, ni se pare oportun ca România să exploateze (în cadrul unei strategii integrate de dezvoltare economică și socială) poziția sa privilegiată cu țări ca Libia, Egipt, Iran și Irak, în fața unor parteneri occidentali care nu au acces pe aceste piețe. Tocmai de aceea, transferul de tehnologie trebuie văzut și aplicat ca un instrument de realizare a acestei strategii, pornind de la o dezvoltare economică coerentă și care să țină seama de potențialul său în resurse (umane și materiale), de vocația sa industrială și de o analiză previzională pe termen scurt și mediu a evoluției comerțului internațional, cu o viziune foarte precisă asupra celui cu țările limitrofe. Unul din obiectivele principale ale politicilor de transfer de tehnologie trebuie să-l constituie creșterea valorii adăugate, pornind de la exemplul elocvent al Japoniei anilor ’60.

După cum este cunoscut, Japonia este o țară lipsită total de resurse minerale, care prin politica de transfer de tehnologie începută la mijlocul anilor ’60 a importat materiile prime și a exportat o enormă valoare adăugată, produsă de forța sa de muncă!

În contextul României de astăzi, transferul de tehnologie nu trebuie să însemne numai modernizarea întreprinderilor (cele mai multe posedând echipamente și utilaje depășite total din punct de vedere tehnologic, pe plan mondial), dar acest transfer de tehnologie trebuie să fie consecința unor politici industriale clare și conforme obiectivelor macro-economice stabilite de strategia economică de dezvoltare națională pe termen mediu.

1.2.3. Informare și documentare din literatura de specialitate și din brevetele de invenții

Necesitatea cunoașterii celor mai moderne produse și tehnologii impune cunoașterea soluțiilor tehnice protejate, îndeosebi a celor cuprinse în literatura de brevete de invenții [38].

Pentru acest lucru este necesar din partea specialistului un volum imens de muncă, respectiv de căutări. Pentru simplificarea acestui efort s-a organizat la scară națională și internațională un sistem informațional din brevete de invenții, bazat pe literatura de brevete de invenții. Se cunoaște că între informare și documentarea tehnico-științifică și progresul tehnic există o relație de autodeterminare bine definită.

O întreprindere poate deține supremația în domeniul său de activitate numai în condițiile în care aceasta inovează rapid.

Informația este o componentă importantă a procesului de producție, iar printr-o activitate de informare și documentare laborioasă din literatura de brevete se poate reduce durata și costul activității de C-D-I.

De exemplu, documentarea din brevete este o sursă de informare tehnologică internațională completă, sistematică și accesibilă, ea reprezintă 80 la sută din informarea științifică și tehnică. Informarea și documentarea din brevete are următoarele avantaje: reducerea duratei temei de cercetare cu până la 60% și reducerea costului cercetării cu până la 40%. Brevetul de invenție reprezintă prețul independenței industriale.

Creșterea în progresie geometrică a volumului de informații generate pe plan mondial poate fi controlată în sfera cunoașterii tehnico-științifice numai printr-o organizare eficientă a sistemului informațional.

Brevetul propriu-zis este documentul oficial prin care se atestă protecția pe o anumită perioadă de timp, a unei invenții pe teritoriul statului în care a fost acordat. Brevetul de invenție este un document care conține descrierea invenției și reprezintă "furnizorul" principal al informației tehnice necesare studiului soluției tehnice respective.

Planificarea și selectarea temelor de cercetare științifică ar trebui să aibă la bază, ca argument promoțional, informarea și documentarea din brevete. Această fază, denumită faza de informare de orientare, are rolul de a completa cunoștințele de specialitate ale cercetătorului implicat în rezolvarea temei respective.

În general, faza de informare este urmată de faza de informare tematică din brevete care furnizează specialistului datele necesare cu privire la soluțiile existente, precum și stadiul tehnicii la care se găsesc acestea comparativ cu ceea ce-și propune să realizeze specialistul. Aceste activități au un rol deosebit în stimularea creativității specialistului și în creșterea potențialului inovațional al întreprinderii și deci a transferului de tehnologie prin succesul garantat de brevetarea soluției în țară, cât și în străinătate. Informarea din literatura de brevete de invenție conduce la accelerarea transferului de tehnologie, a creațiilor noi, a soluțiilor tehnice brevetabile.

O economie dinamică adaptată la caracteristicile actuale ale lumii concurențiale solicită în mod imperativ o profundă preocupare pentru creșterea potențialului inovațional al întreprinderilor și dezvoltarea capacității firmelor inovative să-și accelereze procesele de transfer de tehnologie. Acest lucru se realizează în principal prin conceperea unei strategii globale de inovare și transfer de tehnologie.

Procesul informării și documentării dezvoltă în general capacități proprii de asimilare în fabricație a unor produse diversificate și cu un înalt nivel tehnic, fapt care atestă capacitatea de inovare și transfer de tehnologie a unei firme inovative.

Procesul informării și documentării generează informație care ulterior este regăsită în valoarea bunului material (produse, tehnologii, servicii). Activitatea de informare și documentare, prezintă deci o eficiență economică regăsită indirect în valoarea de întrebuințare a produselor sau tehnologiilor realizate în procesul de producție 40.

Rolul informației în procesul de inovare și transfer de tehnologie

Procesul inovării este consecința unui lanț de activități intercondiționate, care în final contribuie la creșterea progresului tehnic într-un anumit domeniu de activitate.

Pentru a evidenția rolul informației în procesul de inovare, trebuie să identificăm parametrii măsurabili ai procesului. În general, acești parametri sunt dați de: durata ciclului producției, gradul de valorificare a materiei prime și energia consumată pentru desfășurarea și finalizarea procesului de inovare. Informația, în acest caz, este o parte componentă a procesului de inovare și este preluată din sfera gândirii sociale, științifice, tehnice, economice etc. Astfel, se constată existența legăturilor informaționale ale activității socio-umane în sfera proceselor de inovare și transfer de tehnologie.

Această relație, ne arată că pentru realizarea unui produs nou, calitativ superior celui anterior, este absolut necesar să se folosească gândirea socială, prin intermediul științei (cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și introducerea progresului tehnic). În felul acesta, informația este regăsită în valoarea noului produs. Ca urmare, valoarea adăugată a unui produs este cu atât mai mare, cu cât înglobează mai multe informații. Se poate afirma că unul din criteriile actuale de determinare a valorii adăugate a unui produs este legat de realizarea bazelor și băncilor de date și de informații pentru produse și tehnologii.

În acest sens, valoarea produsului poate fi dată de următoarea relație 59

Vpr = Vcantitativă + iVcalitativă, (1.2)

în care: Vcantitativă reprezintă valoarea timpului de muncă socialmente necesar, ponderată cu varianta cantităților măsurabile pe ciclu: timp, masă și energie; Vcalitativă, valoarea adăugată formată din suma informațiilor ponderată cu indicii de calitate a produselor; i = .

În această situație orice întreprindere inovativă poate să-și dimensioneze costurile de producție încluzând în ele și cheltuielile pentru organizarea activității de informare și documentare în aceleași capitole în care se reflectă activitățile privind controlul calității produselor.

Eficiența activității de informare și documentare

În urma celor prezentate, se constată că activitatea de informare și documentare prezintă o eficiență economică indirectă, regăsită în valoarea adăugată a produselor. Dacă activitatea de informare este privită ca o activitate productivă, în fine, atunci informația furnizată de unitățile specializate poate fi considerată un produs întrucât este dependentă de mărimea valorii adăugate, care se regăsește direct în consumul de energie și timp necesar înregistrării informației pe un suport (material).

Sub aspectul scopului pe care îl urmărește, activitatea de informare și documentare poate fi apreciată cantitativ și calitativ între următoarele elemente de bază aflate în interacțiune: fluxul extern generator de informații, activitatea de informare și documentare și beneficiarii informației (figura 1.17).

Ca urmare a acestei interacțiuni, se poate defini o relație de forma:

E = S/R când R min. , (1.3)

în care E reprezintă eficiența economică a activității de informare și documentare, un indicator care exprimă gradul de realizare a scopului propus, cu cheltuieli minime ale resurselor; S – starea finală (rezultatul scontat); R – resursele (materiale, financiare, personal) sau cheltuielile 59.

Indicatorii eficienței economice a activității de informare și documentare, pot fi divizați pe diverse grupe 59.

Fig. 1.17. Interacțiunea dintre fluxul extern de informații – activitatea de informare și documentare – beneficiarii [59]

Creșterea economică prin valorificarea brevetelor de invenții, prin licență și transfer tehnologic

Cercetarea și dezvoltarea tehnologică pot contribui la reînnoirea creșterii economice, la întărirea competitivității și la creșterea utilizării forței de muncă.

Printre măsurile practice propuse se menționează: stimularea taxelor pentru investiții în C-D-I, promovarea inițiativelor firmelor de C-D-I care se specializează în noile tehnologii și inclusiv în lansarea unor proiecte majore de C-D-I.

Limitele de valorificare a brevetelor de invenții în industrie sunt generate de o serie de factori, printre care cel mai important este lipsa de coordonare a strategiilor comerciale, nu numai cu politicile publice de cercetare și cu activitățile din universități și centre publice de cercetare, dar și cu strategiile altor activități comerciale.

Pentru a restabili combinația dinamică a tehnologiei, creșterii economice și a utilizării forței de muncă, trebuie să se ia măsuri la diverse niveluri. Acestea se pot împărți în două grupe principale. Prima grupă cuprinde măsuri care vizează, în esență, restabilirea competitivității firmelor comerciale și reînnoirea creșterii economice. Un aspect va fi acela de a corecta slăbiciunile tradiționale ale bazei de C-D-I a industriei și de a restabili locul de frunte al firmelor românești în economia europeană și mondială.

Cealaltă grupă este aceea de a extinde aria geografică acoperită și de a ține seama de noile cerințe ale societății. Efectul acestor măsuri de restabilire a competitivității activității industriale poate avea un impact indirect pozitiv asupra utilizării forței de muncă.

În schimb, măsurile coordonate de luare în considerare a noilor cerințe ale societății trebuie să creeze un număr de locuri de muncă și să îmbunătățească utilizarea forței de muncă.

Pentru restabilirea competitivității și reînnoirea creșterii economice este necesar să se acționeze în următoarele direcții: să se adopte măsuri pentru a permite o mai bună aplicare a rezultatelor cercetării, prin constituirea unor mecanisme operaționale la nivel național și european pentru transferul de tehnologii din laboratoarele universităților la companii, de la o companie la alta și de la sectorul cercetării militare spre sectorul de cercetare civilă.

Un aspect important trebuie să fie acela de a accelera măsurile de îmbunătățire a mediului comercial, sub forma informării științifice și tehnice, a serviciilor financiare, a ajutorului acordat pentru a proteja inovațiile, a pregătirii în domeniul noilor tehnologii etc.

O sursă potențială importantă de creștere economică poate fi dată de întreprinderile mici și mijlocii (IMM), care activează în sectoarele cu tehnologie de înalt nivel și care produc mijloace de producție și bunuri de consum de înaltă tehnicitate sau care aplică tehnologii avansate în industria de fabricație.

În SUA, un procent foarte mare din tehnologiile noi a fost creat inițial de către firmele mici, care sunt mai bine echipate pentru a anticipa cerințele pieței și pentru a reacționa rapid.

De asemenea, trebuie să se ia măsuri pentru a stimula coordonarea eficace a activităților, strategiilor și programelor de cercetare. Primul lucru trebuie să fie coordonarea între organismele naționale publice de cercetare. Totodată, ar putea fi înființat un forum pentru concertarea acțiunilor și pentru schimburi între diferitele organisme și centre de cercetare din țară și din Europa.

În ceea ce privește finanțarea întregii activități de cercetare, trebuie să se aibă în vedere obiectivul creșterii treptate a procentului până la 3 la sută din produsul național global. Problema nu este aceea de a desfășura “un volum mai mare de cercetări pe aceeași temă”.

Având în vedere restricțiile bugetare curente din România, dar și din toate țările europene, companiilor ar trebui să le revină o cotă parte mai mare din cheltuieli. Obiectivul lor ar trebui să fie acela de a realiza niveluri de investiție comparabile cu cele ale concurenților lor prin asigurarea unor fonduri mai mari pentru cercetare în cadrul companiei și pentru munca de cercetare din universități.

De asemenea, ar trebui să se ia măsuri legale și de impozitare corespunzătoare pentru a-i ușura sectorului privat suportarea unei cote părți mai mari din cheltuilei pentru cercetare.

Administrarea ideilor noi, purtătoare de inovare, trebuie făcută în așa fel încât acestea să producă mutații efective în mediul tehnologic, economic, în sistemele de producție. În acest context, un rol deosebit îl are managementul inovării, care poate genera structuri optime și funcționale de informare sistematică asupra producerii, comunicării și instrumentării ideilor noi – infoinovarea 50.

Cei care studiază datele provenite din brevete, informațiile despre invenții certificate (brevetate), pot primi răspunsuri compatibile cu nevoile socio-tehnice, economice și comerciale cu condiția gestionării adecvate a acestui stoc de inteligență și creativitate activă, ofertantă de idei noi și depozitară a unei calități generatoare de performanță. Cu alte cuvinte, este vorba de modul și măsura în care sunt valorificate brevetele de invenții printr-un marketing inovatic 50 corespunzător, capabil să constituie structuri instituționalizate care să genereze un autentic business al ideilor noi 50.

Business-ul inovației implică cunoașterea cererii de invenții, inovații și idei noi, în general, dar și a ofertei existente în brevetoteci. Acest lucru nu este altceva decât nașterea și consacrarea unei pieți a invențiilor, mediu indispensabil societății moderne. În conceptul autorului [50], managementul inovatic cuprinde trinomul: piața ideilor (PI), piața tehnologiilor (PT) și piața comercială (PC) și este fundamental pentru a imprima schimbării sociale un sens dezirabil cu efecte benefice (figura 1.18).

Fig. 1.18. Trinomul inovatic 60

Producerea unei schimbări în privința impactului invențiilor asupra tehnologiilor se petrece la nivelul sistemelor de producție.

Sistemele de producție (SP) pot beneficia de invenții brevetate atât prin licență cât și prin transfer de tehnologie. Practica licenței este extrem de „plăpândă” la ora actuală.

Transferul de tehnologie, ca subproces al inovării, are ca obiectiv principal implementarea brevetelor de invenții și a ideilor noi în sistemele de producție, în economie, în general. El poate valorifica ideile noi prin:

a) crearea sau îmbunătățirea de tehnologii prin prelucrarea experienței sau cunoștințelor dobândite în alte activități;

b) trecerea unei tehnologii de la sursa care o creează la destinatar, care nu o posedă sau nu o poate crea:

c) mișcarea interactivă a cunoștințelor aplicate, prin canale de comunicare reprezentate de perechi de agenți (surse, destinatari, donatori, solicitatori) structurate ca grupuri sau organizație:

d) mișcarea ideilor din laboratoarele de cercetare spre piața tehnologică (direct) sau spre sistemele de producție (direct sau mediat de piața tehnologică);

e) procesul de comunicare a ideilor noi.

Mecanismul de realizare a transferului de tehnologie este determinat de cel puțin trei tipuri de activități, și anume:

a) transferul între două activități de cercetare (de la cercetarea fundamentală la cercetarea aplicată);

b) transferul între cercetarea aplicată (materiale, produse, procese, metode) și aplicarea industrială (adaptare de produse, procese, fabricație, calitate), cercetarea aplicată utilizând rezultatele cercetării fundamentale;

c) transferul de invenție, inovație (prin etapa de dezvoltare) la un stadiu de fezabilitate tehnică și economică.

Faza de dezvoltare cuprinde pregătirea de fabricație, precum și o serie de adaptări determinate de cerințe tehnologice, economice și comerciale. Trebuie evidențiat faptul că distanța sau ecartul dintre invenție și valorificare depinde atât de factorul tehnologic, cât și de factorii pieții.

În domeniul inovații – cercetare – știință, România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană. (tabelul 1.2).

Inovațiile și cercetarea în Uniunea Europeană

Tabelul 1.2

Sursa: Institutul de Economie Mondială din Hamburg (HHWI), 2006

Clasamentul a fost făcut de Institutul de economie mondială din Hamburg (HHWI) în baza următoarelor criterii de clasificare: cotele de investiții în cercetare și dezvoltare în procent din PIB; numărul total de angajați; numărul de patente înregistrate și procentul de export de tehnologie de vârf din volumul total de export al unei țări. Acest fapt este rezultatul unei politici care a omis sistematic investițiile în inteligență sau dacă le-a făcut uneori acestea nu au beneficiat ulterior de o analiză a rezultatelor investiției efectuate.

Vulnerabilitatea brevetelor de invenție

În prezent, ca urmare a procesului de globalizare, spionajul economic capătă noi dimensiuni și noi valențe care-i conferă acestuia un statut distinct și, ca urmare, nu poate fi subordonat celorlalte activități de spionaj (politic, militar, economic etc.). Spionajul științific prin activitățile sale specifice, slujește deopotrivă interesele politice, militare și economice.

Se poate spune că spionajul științific este o activitate de interfață între celelalte activități de spionaj, întrucât el urmărește sustragerea celor mai valoroase idei din domeniul științei, al activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică.

“Pentru a justifica o anume <<subordonare>>, unii dintre autori au încercat să localizeze spionajul științific în cadrul celui tehnico-științific, uitând că oficinele secrete caută să obțină date complexe din cercetarea fundamentală și tehnico-aplicativă și să influențeze chiar și cercetările din domeniul istoriografiei, să afle și să folosească în propaganda lor diversionistă date despre originea unor limbi naționale, să exploateze rezultatele obținute din domeniul tuturor științelor –exacte sau umaniste- mergând până la idetificarea și cunoașterea preocupărilor cotidiene ale oamenilor de știință” [25, p.9].

Insuficienta cunoaștere și/sau nerespectarea cadrului legislativ de protecție a invențiilor românești și plasarea acestei responsabilități la nivelul conducerilor agenților economici generează situații de descurajare sau chiar anihilare a inițiativelor, precum și de prejudiciere a intereselor societăților comerciale cu capital public.

Starea de ambiguitate a determinat conducerea S.C. ROMSEH S.A. Focșani (fosta Întreprindere de Scule și Elemente Hidraulice), în data de 1 noiembrie 1994, să dispună ca întreaga documentație privind ideile brevetate, desenele și modelele industriale protejate prin O.S.I.M. să fie scoase din categoria documentelor secrete și să fie transferate la biblioteca tehnică a unității. Aceasta a permis accesul la astfel de date a persoanelor interesate, chiar din afara societății, cum a procedat reprezentantul firmei BIEMI UNTENSILIA (Italia), care a înființat o firmă în orașul Panciu, preluând o serie de specialiști ai S.C. ROMSEH S.A. ce au aplicat o parte din cunoștințele sau ideile tehnice elaborate în cadrul societății.

Urmare a acestui fapt, tranzacțiile anterioare între firma italiană și partea română privind achiziționarea de cuțite amovibile au încetat, firma din Panciu făcând concurență neloială S.C. ROMSEH S.A. În acest caz, tehnologia de fabricație a fost preluată prin consultarea documentelor de la bibliotreca tehnică și a foștilor salariați din atelierul de proiectare, unii dintre ei deveniți chiar angajați ai noii firme. Până în prezent au fost identificate peste 10 firme private constituite de foști salariați ai S.C. ROMSEH S.A. care desfășoară activități paralele cu cele de la societatea menționată și îi fac concurență neloială, aceasta fiind una din cauzele principale care au generat reducerea comenzilor pentru unitatea în discuție.

La biblioteca tehnică a S.C. ROMSEH S.A. se mai află și dublurile documentelor care au stat la baza brevetelor de invenție aparținând celui care a realizat macheta “Motorului cu combustibil pe baza disocierii apei”, medaliată cu aur la Geneva și, respectiv, realizarea invenției “Turbina cu aer de mare turație și precizie pentru echiparea mașinilor de rectificat”.

Situații similare se regăsesc la S.C. LAMINORUL S.A., S.C. MOPAF S.A., S.C. UTVAN S.A. etc. din Focșani.

Apariția Legii 64/1991 privind brevetele de invenții și, respectiv, taxele pentru cererile de brevet de invenție, au avut un efect contrar celui scontat, determinând diminuarea interesului pentru cercetare și pentru protejarea ideilor tehnice de valoare, atât din partea autorilor individuali, cât și a conducerilor societății comerciale, îndeosebi ca urmare a situației financiare precare cu care se confruntă acestea.

De exemplu, specialiștii din cadrul Institutului de Fizică Atomică (I.F.A.) Măgurele, manifestă o preocupare scăzută pentru obținerea brevetelor de invenție și titlurilor de inventator, pentru rezultatele cercetărilor de vârf din domeniul fizicii nucleare, din cauza condițiilor apreciate ca dificile, impuse în prezent de legislație în domeniul activității de brevetare. În acest context, sunt create vulnerabilități în sistemul de protecție a rezultatelor temelor de cercetare ce conțin elemente brevetabile. Astfel, o serie de materiale și tehnologii realizate de I.F.A. –ca urmare a activităților de cercetare- care conțin componente ale unor produse brevetabile, au fost prezentate de către cercetătorii români, în diverse publicații, sau cu ocazia susținerii de referate de specialitate la simpozioane științifice sau conferințe internaționale pe teme de cercetare, facilitând unor persoane sau firme străine interesate să intre în posesia lor și, ulterior, să le promoveze prin brevete în interes propriu. În cadrul aceluiași institut nu sunt protejate prin brevete cercetările finalizate, cu rezultate rentabile, care ar putea fi aplicate eficient în diferite domenii.

Exemplificăm, în acest sens, următoarele realizări: “polifin”, un polimer obținut prin iradiere –ai căror derivați își găsesc aplicația în medicină; “Metodă de concentrare a uraniului în formă coloidală”, ce poate fi utilizată în prelucrarea minereului uranifer, precum și “Depuneri în strat subțire pentru producerea de diode laser”, cu aplicații în industria electronică. Rezultatele acestor cercetări au stârnit interesul unor firme din SUA, Japonia și Olanda, care intenționează să le materializeze.

Factori de răspundere în domeniu, apreciază că situația este urmare a valorilor mari ale taxelor de brevetare practicate atât în țara noastră, cât și pe plan mondial (taxele pentru obținerea unui brevet internațional pot ajunge la circa 10-20 mii euro, sumă ce depășește mult posibilitățile financiare ale cercetătorilor români).

Din dorința de a face reclamă propriilor produse, inventatorii nu respectă minime reguli de protejare a soluțiilor tehnice cu caracter de noutate, divulgându-le prin expunerea tuturor informațiilor privind principiile de funcționare, ceea ce favorizează materializarea lor de către cei interesați.

În situația menționată se află numeroase produse ale căror elemente cu caracter de noutate constau în desene și modele industriale (mobilă, sticlărie, ceramică etc. – protejate în România în conformitate cu Legea nr. 129/1992), dar neprotejate în exterior. Acestea sunt expuse la diferite expoziții și filmate, iar ulterior, reproduse și comercializate în străinătate, fără acordul părții române.

Semnificative sunt invențiile “Dispozitive de protecție a motoarelor prin controlul simultan a nouă parametri” și “Mașină de ascuțit continuu a frezelor circulare”. Inventatorii celor două invenții au contactat directorii mai multor societăți comerciale din Iași, care nu s-au arătat interesați de aplicarea invențiilor, preferând importul produselor finite. După expunerea lor la Salonul de Inventică de la Geneva, în 1994, unde au primit medalii de aur, autorii au fost contactați de firme din străinătate care și-au manifestat disponibilitatea de a cumpăra brevetul în vederea producerii și comercializării. Nici una din aceste invenții nu are soluția protejată în străinătate și nici nu sunt menținute în regim secret.

În acest sens, promovarea unei legislații corespunzătoare economiei de piață armonizată cu cea europeană în domeniul mărcilor, introducerea de amendamente la legislația actuală privind invențiile, în conformitate cu observațiile și sugestiile inventatorilor și titularilor de invenții este un imperativ al reformei ce urmează a fi înfăptuită în această perioadă 27.

Patrimoniul național de invenții, care este declarat și publicat în statisticile Organizației Mondiale de Proprietate Intelectuală, reprezintă unul din criteriile de apreciere a aportului unui stat la progresul tehnic al întregii omeniri.

Deși Legea 64/1991 privind brevetele de invenție prevede ca, în cazul în care unitatea titulară de brevet a renunțat la calitatea de titular, dreptul de exploatare al acestuia să revină inventatorului, neachitarea la zi a taxelor de menținere în vigoare a acestuia, îl pune pe inventator în imposibilitatea de a-l utiliza pe cont propriu, titularul fiind decăzut din drepturi.

Decăderea din drepturi a unor invenții brevetate, anulează efectele muncii cercetătorilor români, activitate în care statul a investit bani și care este recunoscută pe plan mondial ca eficientă și generatoare de profit și civilizație. Prin decăderea din drepturi, datorită neplății taxelor de menținere în vigoare, brevetele decăzute devin publice, cu valoare economică mult diminuată.

Lipsa unei concurențe în creația științifică și tehnică românească, materializată în brevete de invenție, poate conduce la pătrunderea în țara noastră a unor tehnologii străine cu valoare scăzută, dar foarte costisitoare, deci la transformarea economiei românești într-o piață de desfacere a unor produse și tehnologii uzate moral.

Protecția proprietății intelectuale. Protecția informațiilor tehnice, tehnologice, economice și comerciale

La nivel mondial, an de an, patrimoniul cultural, tehnic și științific își mărește dimensiunile valorice și spirituale ca urmare a activității creatoare a membrilor societății. Întrucât sporul de valoare de prosperitate este o consecință a actului de creație, protecția creatorilor și a creațiilor lor trebuie să fie unul dintre factorii principali pe care trebuie să-i aibă în atenție și cei implicați în structurile sistemului securității naționale.

În principal, protecția creatorilor se face cu ajutorul instrumentelor juridice a proprietății intelectuale. Proprietatea intelectuală cuprinde dreptul de autor și pro- prietatea industrială (figura 1.19).

În domeniul proprietății industriale, România este integrată în circuitul internațional prin tratatele la care este parte.

După 1990, printr-un pachet legislativ specific proprietății industriale, România dispune de un sistem inovator de protecție în acest domeniu și de mijloace necesare pentru apărarea drepturilor de proprietate industrială. Obiectivele proprietății industriale protejate prin legislația română sunt: invențiile, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. În domeniul invențiilor au intrat în vigoare: Legea 64/91 privind brevetele de invenții; Regulamentul de aplicare a legii 64/91; Legea 120/92 privind taxele pentru cererile de brevet de invenție și pentru brevetele de invenție.

Fig. 1.19. Componentele proprietății intelectuale [50]

În domeniul desenelor și modelelor industriale a intrat în vigoare legea 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale cu o anexă privind “Cuantumul și termenele privind plata taxelor pentru desenele și modelele industriale în lei și valută”.

Pentru protecția mărcilor și indicațiilor geografice există Legea 84/1998.

Drepturile asupra proprietății industriale se acordă de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), care pe baza unor documente scrise eliberează un titlu de protecție ce-i conferă titularului un drept de exploatare exclusivă.

Acest titlu de proprietate poate fi brevet de invenție, certificat de desen sau model industrial, certificat de marcă.

Principiul fundamental al legii invențiilor constă în aceea că “dreptul la brevetul de invenție aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi” (art. 3). Legea cuprinde și prevederi pentru cazurile referitoare la inventatorul salariat.

Legea este generoasă în ceea ce privește obiectul protecției, protejându-se fără restricții produse, procedee, metode, dar și noi soiuri de plante, hibrizi sau noi rase de animale, fiind excluse de la brevetare doar elementele ce contravin ordinei publice și bunurilor moravuri.

O întărire a drepturilor de proprietate industrială este realizată prin art. 35 din lege, prin care se asigură “protecția provizorie a cererilor de brevet de invenție publicate”, protecție care conferă practic aceleași drepturi ca și brevetul eliberat.

Legea drepturilor de autor nu are tangență cu problematica utilizării (aplicațiilor) industriale. Nu trebuie așteptată Legea drepturilor de autor pentru a rezolva problematica proprietății industriale, în cadrul legislativ existent și suficient.

Pentru know-how nu există și nu poate exista protecție legală alta decât secretul de serviciu, organizat la nivel de firmă. Unele aspecte sunt protejate prin Legea combaterii concurenței neloiale nr. 11/1991.

Într-o economie de piață axată pe libera concurență, cel mai important capital al unei întreprinderi este proprietatea intelectuală. Cu ajutorul ei, firmele obțin profit, își stabilesc politicile comerciale, domină industriile, asigură securitatea internațională 14.

Începutul revoluției industriale în Anglia, care a marcat dezvoltarea industrială și a mijloacelor de transport, amplificând schimburile comerciale, a impus nevoia apariției primei legi de protecție în 1623. Ulterior acestei legi, au apărut și alte asemenea legi în alte țări: în Franța (1791), SUA (1793), Rusia (1812) etc. În anul 1883 în cadrul Convenției Uniunii de la Paris pentru protecția proprietății industriale, 11 țări înființează Biroul Internațional pentru protecția proprietății intelectuale (BIRPI), cu sediul la Geneva. De atunci s-a statuat principiul prin care zestrea tehnologică a unei organizații reprezintă un element fundamental al puterii economice, capabil să creeze valoare prin procesul de comercializare. Sesizarea acestui aspect a condus la crearea legislației referitoare la protecția proprietății intelectuale și industriale care acționează în domeniul brevetelor pe plan internațional 66.

Din punct de vedere al tehnologiei, țările de limbă latină utilizează denumirea de brevet de invenție, iar țările anglo-saxone denumirea de patent. În ambele cazuri brevetul (patentul) reprezintă un drept de folosință (proprietate) exclusivă asupra unei invenții, acordat de către stat în scopul protecției juridice a invențiilor pe o anumită perioadă de timp unei persoane (fizice sau juridice).

Brevetul este un instrument de protecție și de cucerire a piețelor. Totodată, el reprezintă titlul de proprietate industrială care îi conferă titularului acestuia, inventator sau întreprindere, un drept exclusiv asupra unei invenții, pe o perioadă de douăzeci de ani. Brevetul face publică invenția și o protejează în același timp. De asemenea, brevetul este un mijloc de valorificare a invenției de către titular (persoană fizică sau juridică), garantându-i acestuia beneficiul cercetării și investițiilor sale.

În cazul unei întreprinderi, brevetul asigură o protecție a invențiilor sale dar și a pieței acesteia. De asemenea, constituirea unor depozite în străinătate și concesionarea de licențe, îi conferă și mijloacele de a cuceri piețe noi. Frecvența cu care se constituie depozitele de brevete este și un indicator al dinamismului unei întreprinderi.

Brevetul este o armă economică, un instrument de reglare tehnologică cu un triplu caracter: defensiv (protejează drepturile titularilor); ofensiv (acordă tuturor operatorilor economici mijloacele de a câștiga piețe); de descurajare (în multe cazuri, brevetul constituie o amenințare suficientă, care conduce la evitarea procedurilor juridice).

Cu ajutorul brevetelor de invenție s-a realizat și se realizează protecția tehnologiilor și, în anumite situații, se poate apela la protecția juridică. În felul acesta prin protecție juridică se poate defini o serie de clauze contractuale în operațiunile de transfer de tehnologie. Cea mai uzitată cale de protecție a tehnologiilor este însă păstrarea secretului care înlătură o serie de cheltuieli pentru brevete și conservare a acestora fără a se face publice rezultatele cercetării. Se manifestă astfel tendința de a transfera conținutul tehnologiei în domeniul know-how-ului, care reduce riscul divulgării involuntare și a violării secretului de către terți.

După cum se cunoaște, know-how-ul reprezintă un sistem de cunoștințe tehnice aferente unei tehnologii cu privire la:

obiecte – eșantioane, aparate, modele nedepuse, dispozitive etc.;

documentații tehnice – formule, calcule, planuri, desene, invenții nebrevetate;

instrucțiuni și proceduri – note privind elaborarea, fabricarea, funcționarea, produsului sau procedeului, sfaturi practice de execuție, rețete tehnice, explicații complementare referitoare la un brevet etc.;

programe de lucru, inclusiv de calcul;

cunoștințele pe care le dețin cei ce lucrează în întreprinderea inovativă respectivă.

În prezent asistăm la o puternică poziție economică pe care o afișează țările capitaliste dezvoltate și care se datorează în principal legislației internaționale actuale în domeniul brevetelor, al proprietății intelectuale și industriale, a unei politici exigente cu privire la păstrarea secretului în domeniul tehnologiilor și produselor.

Între dezvoltarea tehnologică și creșterea cantității și complexității de informații, există o legătură direct proporțională. De aceea, problemele care apar în domeniul stocării informației tehnologice sunt legate și de capacitatea de protecție a acestora întrucât informațiile de acest gen au uneori o valoarea comercială inestimabilă.

România și alte țări din cadrul Uniunii Europene, sunt confruntate cu un veritabil decalaj tehnologic, managerial și informațional. Lipsa de informație tehnico-științifică constituie elementul cu cea mai mare pondere în generarea decalajului tehnologic. Cum este bine cunoscut, informația tehnico-științifică are două destinații: publică și secretă.

Informația tehnico-științifică secretă se comercializează de către deținători prin acordarea de licențe și transfer de know-how. Informația tehnico-științifică publică poate intra în posesia celor interesați prin studiul portofoliului de brevete existent la momentul respectiv în lume. Un interes deosebit pe piața tehnologiilor îl au informațiile tehnico-științifice secrete 25.

Începutul tehno-spionajului total are ca moment de referință primul război mondial, care a fundamentat bazele utilizării tehnicii moderne în scopul culegerii cvasitotale a informațiilor militare, politice și economice.

De atunci și până în prezent, una dintre acțiunile specifice tehno-spionajului total a fost practicarea de vânătoare de oameni de știință („brain-drain” – fuga creierelor) [18].

Odată cu migrația cercetătorilor, implicit, apare și efectul reducerii numărului de invenții autohtone.

În prezent, protecția informativă este realizată de serviciile secrete. În procesul de dezvoltare al unei economii moderne, activitatea de culegere de informații din domeniul militar, politico-militar și economico-militar capătă noi dimensiuni, fiind guvernată de legi și norme riguroase, multe nescrise dar obligatoriu a fi cunoscute și respectate. În cadrul „spionajului total”, cel al domeniului militar este cel mai important [45]. De aceea în afara legislației existente se impun și alte măsuri pentru protecția informațiilor tehnice, tehnologice și informaționale. Un element principal de care trebuie să se țină seama în materie de protecție a informațiilor, este discreția angajaților. De regulă informațiile tehnice, tehnologice și comerciale care contribuie la creșterea profitului sau la îmbunătățirea poziției competitive (de exemplu, îl ajută să intre pe piață sau să capete avantaj în competiția cu alți producători care nu au acces la aceste informații) trebuie protejate pentru a nu fi cunoscute de concurență.

Protecția informațiilor unei întreprinderi inovative sau a unui institut de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, se poate realiza prin măsuri concrete și ferme aplicate în interiorul unității cât și în relațiile cu partenerii de afaceri. În relația cu partenerii de afaceri, principalele mijloace de protecție a informației tehnologice sunt de tip contractual.

Alegerea măsurilor concrete de protecție a informațiilor tehnice, tehnologice și comerciale intră în competența structurilor de securitate din domeniul managementului, iar controlul măsurilor luate de acesta trebuie făcut de persoana sau de persoanele care sunt proprietarii întreprinderii inovative sau a institutului de cercetare – dezvoltare – inovare 52.

Totuși, preocuparea trebuie să existe atât din partea proprietarilor, cât și a angajaților, inclusiv a colaboratorilor pe bază de contract, întrucât, odată ce un succes al firmei a fost realizat, este necesar ca acesta să poată fi menținut și reflectat în rentabilitatea sistemului complex de transfer tehnologic.

Caracterul unei informații accesibile publicului (confidențial, secret, secret de stat) se stabilește de către proprietari, după evaluarea acesteia în funcție de anumite exigențe impuse de conținutul și valoarea informației. Faptul acesta se aduce la cunoștință și în scris salariatului care lucrează în cadrul acelei firme. Persoanele din întreprinderile inovative care lucrează cu informații secrete trebuie să primească o indemnizație care trebuie să contribuie la creșterea responsabilității.

În funcție de interesele întreprinderii inovative, caracterul informației poate fi modificat de manager sau de proprietar. În această situație, salariatului trebuie să i se facă cunoscută respectiva decizie. În plus, între proprietarul întreprinderii inovative și manager trebuie să existe un contract care să reglementeze obligațiile reciproce privind modul în care se asigură protecția informațiilor aparținând întreprinderii inovative. Este de la sine înțeles că în aceste condiții de organizare a sistemului de protecție a informației tehnice, științifice și comerciale, persoanele din afara întreprinderii inovative au acces numai cu autorizația proprietarului și a managerului, în anumite condiții impuse de aceștia.

O economie dezvoltată, construită pe criterii concurențiale se sprijină pe inițiative combinate cu riscul investițional. În felul acesta se asigură progresul, dezvoltarea și dinamizarea piețelor specifice. Strategia de proprietate intelectuală a unei companii se concretizează în titlurile juridice de protecție dar mai ales în cifra de afaceri.

Totodată, apărarea și reprezentarea la nivel comercial și/sau juridic a intereselor și a obiectivelor din domeiul protecției drepturilor de proprietate intelectuală ale fiecărei companii, revin unui avocat sau a unor firme de avocați specializate. Din păcate, în România, prioritățile, tendințele și eforturile europene sau din alte părți ale lumii legate de întreprinderi, inovare, strategii de proprietate intelectuală, sunt ignorate. Pentru a dezvolta aceste preocupări este necesară o serie de aspecte legate de privatizare, reforma legislativă, investiții, competiție reală ș.a. 51.

Deja în Uniunea Europeană există preocupări privind perfecționarea Sistemului European de Brevete (SEB), ca factor important pentru dezvoltarea tehnologică. În cadrul acestor preocupări, un rol important îl are introducerea Brevetului Comunitar 7.

Protecția brevetelor de invenție, componentă a sistemului securității naționale

După cum se știe, activitatea de C-D-I reprezintă o componentă inseparabilă a marilor companii, statisticile arătând că peste 50% din cifra de afaceri a acestora este obținută prin lansarea unor produse necunoscute cu 5 ani înainte.

Aceasta presupune o puternică și continuă politică de inovare în care invențiile și noile tehnologii bazate adesea pe invenții, au un rol preponderent. Iar, dacă și în prezent invențiile constituie categoria cea mai importantă de creații noi, ca obiecte ale dreptului de proprietate industrială, amploarea și volumul produselor de serie, a legăturilor și schimburilor comerciale internaționale au generat multiplicarea obiectelor având vocație la protecție în cadrul proprietății industriale, diversificarea tehnicilor contractuale și, implicit crearea a numeroase organizații internaționale specializate și au impus necesitatea legiferării unor noi forme de protecție juridică (desenele și modelele industriale, modelele de utilitate, know-how-ul, engineering-ul și franschising-ul, ultimii trei termeni fiind împrumutați din limba engleză și păstrați ca atare).

Pentru a sublinia importanța și ponderea acestora, mă voi referi la know-how, și anume: dacă brevetul de invenție a fost conceput inițial ca un titlu care să asigure, prin recunoașterea unui drept exclusiv temporar, autorului difuzarea ideilor noi pe care le cuprinde, în interesul general al societății și al dezvoltării industriale, prin divulgarea obligatorie a invenției, în prezent recurgerea la descrieri opace, favorizate de caracterul complex al tehnicii moderne, afectează puternic rolul său de difuzare a ideilor noi, imprimându-i adesea un caracter aproape exclusiv publicitar.

În acest fel, funcția de suport juridic privilegiat al transferului de tehnologie pe care sunt chemate să le îndeplinească brevetele de invenție este simțitor “alterată”. De această situație, țările în curs de dezvoltare și de modernizare industrială sunt considerabil afectate, iar rezultatele se văd în “invazia” de brevete străine care blochează activitățile de C-D-I naționale în timp ce transferul de tehnologie încetează practic să se realizeze prin brevete, ceea ce face necontrolabilă -de către cumpărători- valoarea tehnologiei (secrete) achiziționate.

Ponderea know-how-ului în ansamblul rezultatelor cercetării este, în general, în legătură directă cu gradul de industrializare al fiecărei țări. Pornind de la o definiție succintă a know-how-ului ca reprezentând cunoștințele tehnice transmisibile, nebrevetate și care nu sunt imediat accesibile publicului și analizând situația din SUA, vom constata că numărul brevetelor de invenție raportat la cheltuilelile de C-D-I este relativ scăzut deoarece o mare parte din rezultatele cercetării nu sunt brevetate, mai ales în domeniile spațiale și nucleare, mărind fondul pe care îl formează know-how-ul diferitelor industrii.

Trăsătura caracteristică fundamentală a know-how-ului este dinamismul sau faptul că este obiectul unei evoluții continue, acest dinamism se explică prin legătura indisolubilă care există în etapa actuală între activitatea de C-D-I și know-how, cea dintâi fiind generatoarea continuă de know-how prin rezultatele sale și în special prin cele corelate ce însoțesc în mod necesar procesul de căutare și de identificare de soluții tehnice noi. Se poate afirma deci, că problema protecției know-how-ului este problema protecției rezultatelor cercetării în totalitatea lor.

Valoarea know-how-ului depinde de măsura în care aceasta reprezintă un monopol constituit în mâinile celui care îl deține. Totodată, know-how-ul nu constituie o piedică în calea progresului tehnic întrucât nu este destinat să rămână apanajul unei singure întreprinderi, ceea ce se urmărește prin protecția know-how-ului este numai de a permite celui ce îl deține să nu-l divulge decât terților pe care îi alege.

Se poate afirma că, în prezent, se manifestă un abuz de know-how, în sensul că opacitatea crescândă a descrierilor brevetelor de invenții permite titularilor de brevete să dubleze contractele de licență de brevet pe care le încheie, cu contracte de licență de know-how, referitor la brevetul de invenție ce constituie obiectul contractului de licență de brevet și fără de care exploatarea brevetului nu se poate face în cele mai bune condiții. În cadrul acestor contracte se stipulează clauzele privind asigurarea know-how-ului comunicat.

În practică contractul de know-how se încheie fie între parteneri de nivel tehnologic egal și în acest caz apare ca un element în cadrul unui schimb tehnologic cross-licensing, fie între parteneri de nivel tehnologic diferit când apare ca element principal în transferul de tehnologii.

De regulă, contractele de know-how prevăd un angajament de păstrare a secretului de către beneficiar, iar cedentul are pe lângă obligația de comunicare și obligația de garanție de vicii ascunse.

După caz, în sarcina cedentului pot fi stipulate și alte obligații ca: obligația de exclusivitate, eventual chiar interdicția utilizării în continuare de către acesta, o obligație de secret pentru întărirea obligației de exclusivitate și obligația prefecționărilor ulterioare, iar în sarcina beneficiarului pot fi stipulate clauze ca: obligația de exploatare și de menținere a calității produselor fabricate pe baza know-how-ului transmis, modalitățile exploatării know-how-ului, obligația de a comunica cedentului perfecționările aduse de beneficiar și obligația sistării folosirii know-how-ului după încheierea contractului.

În încheierea acestui paragraf, se cuvine precizarea că expresia know-how este utilizată pentru a desemna totalitatea cunoștințelor (realizărilor) tehnice neprotejate sau protejabile, dar neprotejate, necesare fabricării, funcționării ori comercializării unor produse sau elaborării și funcționării unor tehnologii sau procedee, fiind deseori utilizată și pentru desemnarea asistenței tehnice cu toate prestațiile pe care le implică.

Termenul engineering desemnează un complex de activități ce urmăresc punerea la punct a unui proiect și, eventual, punerea sa în funcțiune; fazele prestațiilor de engineering sunt: proiectul de execuție, realizarea (executarea sau supravegherea executării) și întreținerea și exploatarea serviciilor după vânzare.

Franchising-ul este o nouă tehnică contractuală în care diferite prestații de asistență, marketing, aprovozionare sunt grupate în jurul unei licențe de marcă (de fabrică sau de serviciu) cu o exclusivitate teritorială de revânzare.

Nu se poate omite o importantă inițiativă legislativă concretizată prin promulgarea legii privind protecția desenelor și modelelor industriale cu toate dificultățile datorate actualei perioade de tranziție. Se cuvine deci să subliniem importanța pe care estetica industrială a dobândit-o în prezent prin atenuarea caracterului impersonal al producției de serie, permițând orientarea consumatorului potrivit gustului său, sau altfel spus, realizând individualizarea printr-un element estetic a produselor industriale.

Desenele și modelele industriale sunt tocmai acele creații de formă ce realizează individualizarea printr-un element estetic a produselor industriale și cu această funcție ele sunt indisolubil legate atât de calitatea vieții, cât și de eficiența economică, fiind un element de orientare a consumatorului și deci de creștere a valorii comerciale a produsului. Din acest punct de vedere ele sunt utilizate și în țările în curs de dezvoltare chiar și la produsele de artizanat.

Identificarea și evaluarea științifică, tehnică și economică a informațiilor destinate protecției

Institutele de cercetare-dezvoltare pot avea un rol determinant în perioada actuală care se caracterizează prin dezvoltarea de noi servicii, produse și tehnologii:

„Lanțuri de valoare dinamice” – reconfigurarea afacerilor, producției și serviciilor;

Interoperabilitatea aplicațiilor și integrarea serviciilor între companii și organizații;

Forță de lucru mobilă, afaceri prin tranzacții electronice mobile și generalizate;

Acces natural și continuu la pachetele de servicii existente prin cunoștințe, pregătire, instrumente cooperative;

Abordarea integrată a interactivității naturale și a accesabilității aplicațiilor pentru utilizator;

Convergența infrastructurilor interconectate, inclusiv integrarea tehnologiilor fixe, mobile, on-line și de difuzare;

Reconsiderarea serviciilor interactive și a modului de interacțiune, inclusiv servicii publice, sisteme de tranzacții comerciale etc.;

Îmbunătățirea instrumentelor și metodologiilor care permit creativitatea în producerea și prezentarea conținutului digital.

Toate acestea sunt necesare pentru creșterea încrederii și siguranței în tehnologii, aplicații și servicii și se realizează prin:

Punerea accentului pe creșterea nivelului de performanță în domeniul serviciilor:

Inovare și oferirea serviciilor inteligente

Acces omniprezent și modalități avansate de interacțiune

Rețele de valori noi

Promovarea rezultatelor din cercetarea avansată cu rezultate concrete;

Valorificarea rezultatelor obținute în urma cercetării cu un maxim impact economic și social, crearea de valoare adăugată europeană.

În felul acesta se poate crea o nouă orientare a scalei de valori în cadrul mediului de afaceri românesc.

Evaluarea institutelor de cercetare-dezvoltare în vederea privatizării trebuie să aibă în vedere estimarea de a produce profit, în condițiile prezentate anterior, având la bază cercetarea, propriile nevoi și sistemele actuale de valori, ca instrumente de măsurare a propriilor demersuri strategice și tactice, integrate în mediul socio-economico-politic actual, care impune și adaptarea la piața europeană.

Evaluarea patrimoniului institutelor de cercetare-dezvoltare constituie o problemă de o dificultate deosebită, deoarece perioada de tranziție și-a pus amprenta asupra domeniului, care a demonstrat cea mai mare instabilitate, din multiple motive:

– activele tangibile sunt supuse unei uzuri morale rapide;

– active intangibile – adevărata valoare a institutelor – capătă valoare numai în condițiile actuale ale adaptării la cerințele economiei de piață, valorificării în cadrul sistemelor de produse și servicii pentru cetățean;

– cadru legislativ național adecvat dezvoltării mediului de afaceri.

În perspectiva privatizării și vânzării prin negociere pe piața liberă a tuturor societăților comerciale, orice cumpărător este interesat de „capabilitatea științifică și antreprenorială”, patrimoniul având valoare de întrebuințare prin care să fie recuperată investiția făcută prin cumpărare și obținerea de profit. Aceeași regulă se aplică și institutelor de cercetare-dezvoltare, ca organizații cu funcțiuni specifice în cadrul economiei și vieții științifice, din punctul de vedere al capacității de rezolvare a problemelor și cerințelor științifice și tehnologice din trecut și viitor.

La baza întregii activități a unui institut de cercetare-dezvoltare stau capacitatea de generare de soluții noi și competitive, generatoare de profit pentru unitatea de cercetare-dezvoltare și capacitatea de a genera progres științific, tehnologic, social, în condițiile actuale, răspunzând și amenințărilor socio-economice majore.

De asemenea, evaluarea patrimoniului institutelor de cercetare-dezvoltare trebuie făcută în concordanță cu evaluarea capacității de cercetare-dezvoltare a domeniului, determinându-se activele corporale și necorporale la valoarea lor de piață din ziua evaluării.

În concluzie, se evidențiază și au valoare, care poate fi cuantificată, acele active necorporale care ajută la realizarea profitului, și anume:

cercetări inovatoare și de perspectivă, tehnologii de viitor și emergente;

temele de cercetare elaborate, analizate din punct de vedere al valorii științifice și aplicate, demonstrate, în comparație cu nivelul național și internațional; corelarea lor cu obiectivele macroeconomice, posibilități de susținere și realizare din punct de vedere științific, tehnologic și financiar;

portofoliul de invenții și soluții noi, care pot fi aplicate, negociate și vândute;

personalul de specialitate din cercetare, evaluat din punct de vedere al capabilității, creativității potențialului demonstrat până la data evaluării, precum și al posibilităților de progres în viitor; foarte importantă este stabilitatea și fidelitatea față de angajator;

sistemul informațional;

arhiva de documentații și bibliotecile.

Asupra valorii își pune amprenta „renumele”, care a fost dobândit ca activ necorporal, în urma realizărilor și experienței acumulate. Pe baza „renumelui” s-au dezvoltat relațiile!

Valoarea activelor necorporale trebuie să fie determinată și funcție de capacitatea de adaptabilitate și flexibilitate a acestora pentru construirea unui ansamblu coerent în jurul unei „viziuni noi”, viteza de refocalizare, adică renunțarea la anumite domenii și introducerea domeniilor care lipsesc și sunt necesare rezolvării cerințelor pieții.

Analiza activelor necorporale, în vederea evaluării, trebuie să răspundă următoarelor principii fundamentale:

„valoarea adăugată”

obiectivele sociale (pentru a răspunde nevoilor cetățeanului)

dezvoltarea economică și perspective științifice.

Pe baza acestor principii generale, activele necorporale ale institutelor de cercetare-dezvoltare din România pot fi analizate și evaluate.

Activitatea managerului de inovare din cadrul unei firme trebuie să aibă ca obiectiv principal protecția proprietății intelectuale și evaluarea informației în funcție de importanța ei în cadrul firmei inovative. Evaluarea unei informații în vederea protecției trebuie să țină seama de următoarele aspecte:

informația trebuie să fie cunoscută numai pentru cercul restrâns de specialiști în domeniu;

informația trebuie să prezinte o valoare economică cuantificabilă (actuală sau potențială), sau dacă aceasta nu poate fi cuantificată direct, se recurge la o valoare comercială stabilită prin criterii obiective;

informația are avantaje competitive demonstrabile;

informația a fost obținută prin cheltuielile proprietarului și urmează a fi dezvoltată tot cu costuri ale acestuia;

proprietarul dorește să țină confidențială o anumită informație.

După identificarea și evaluarea informațiilor destinate protecției, managerul trebuie să supună spre aprobare proprietarului lista provizorie a acestora cu încadrarea informațiilor în categoriile stabilite de proprietar. În felul acesta se are în vedere reducerea riscului de pierdere și de prevenire a divulgării informațiilor destinate protecției.

Propuneri pentru adoptarea de reglementări legale privind patrimoniul național de brevete de invenție

– Crearea unui cadru legal pentru agenții economici supuși regimului de lichidare administrativă sau judiciară, care să prevadă plata taxelor de menținere în vigoare pentru brevetele de invenții aparținând acestor titulari, de către Fondul Proprietății de Stat, până la luarea unor decizii finale.

Un exemplu tipic în acest sens este cel anexat, din care reiese că titularul, din luna aprilie 1997, a fost trecut în lichidare administrativă în vederea privatizării, deci, nu a mai putut achita taxele de menținere în vigoare a unui număr de 15 brevete de invenție. Deși în cazul contractului de vânzare-cumpărare care urmează lichidării administrative, aceste brevete sunt evaluate, în realitate titularul este decăzut din drepturi.

– Prevederea unor obligații legale de întocmire, partajare și semnare a patrimoniului de proprietate industrială pentru agenții economici care se reorganizează, se divizează sau fuzionează. Fără această prevedere, așa cum a reieșit din practică, un număr relativ mare de invenții rămân practic fără titular și deci nu mai pot fi preluate de către inventator.

Un exemplu pentru susținerea celor afirmate, este Regia Autonomă de Electricitate “RENEL”, care deși prin Hotărârea de Guvern nr. 365/02.07.1998 s-a desființat și avea în patrimoniu un număr de 192 de brevete de invenție, persoanele juridice înființate prin această Hotărâre, nu au prezentat la OSIM copiile protocoalelor semnate privind situația juridică a acestor brevete.

– Este necesar ca AVAS să înștiințeze periodic sau ori de câte ori este cazul, OSIM-ul, cu privire la persoanele juridice care sunt agenți economici și cărora urmează să li se modifice situația juridică, pentru a se putea lua legătura imediată cu aceștia și a se lămuri toate problemele legate de patrimoniul brevetelor de invenție.

– Reprezentanții AVAS-ului trebuie să se implice activ și constructiv pentru rezolvarea în spiritul legii a situațiilor privind patrimoniul care cuprinde și obiectele proprietății industriale ale agenților economici titulari de brevete de invenție.

– Este necesară constituirea unei Comisii formată din reprezentanții AVAS, OSIM și ai altor organisme cu putere decizională în domeniu, pentru a analiza și rezolva problemele curente existente în această perioadă de tranziție, cu referire la obiectele proprietății industriale.

– Prevederea în bugetul AVAS a unor fonduri suficient de mari care să permită plata în numele titularilor a taxelor de menținere în vigoare a brevetelor, la zi și, respectiv, a unei sume care să permită evaluarea brevetelor de invenție analizate.

– Vânzarea, fie separat, fie împreună cu patrimoniul material al agentului economic a brevetelor de invenție care prezintă o valoare economică.

– Fondurile încasate fie direct de către AVAS, fie în numele statului român prin intermediul AVAS, de către agenții economici supuși privatizării, pot conduce la recuperarea fondurilor cheltuite.

– Trebuie să se facă și o evaluare corectă a brevetului de invenție, ținându-se seama și de know-how-ul bazat pe acesta.

Sunt cunoscute situații în care OSIM, prin intervențiile făcute către AVAS, a prezentat acestuia o serie de probleme care au rămas nerezolvate în procesul de privatizare.

Obiectele proprietății industriale, respectiv, invențiile, mărcile de produs sau de serviciu, indicațiile geografice, desenele și modelele industriale (D.M.I.), topografiile circuitelor integrate, care sunt protejate prin brevet de invenție, certificate de înregistrare ale mărcii, trebuie incluse în patrimoniul persoanelor juridice sau ale persoanelor cu delegare de competență juridică în domeniul proprietății industriale cum ar fi, de exemplu, filialele persoanelor juridice.

Aceste obiecte fac parte din proprietatea industrială a agentului economic, care la rândul ei trebuie să prezinte cel puțin o valoare economică cuantificabilă, actuală sau potențială sau, dacă este posibil pentru moment, o cuantificare directă, să prezinte cel puțin o valoare comercială stabilită prin criterii obiective.

Ca urmare, sunt necesare următoarele activități de reglementare:

Stabilirea cu exactitate a tuturor actelor de proprietate eliberate sau care urmează a fi eliberate pe numele agentului economic, privind obiectele de proprietate industrială și estimarea valorii taxelor care trebuie achitate pentru menținerea în vigoare a drepturilor conferite de aceste acte de proprietate.

Stabilirea cu exactitate a surselor bănești din care vor fi achitate taxele legale la OSIM.

Achitarea la zi a taxelor privind tipărirea și eliberarea actelor de protecție și a taxelor de menținere în vigoare.

Evaluarea acestor mijloace necorporale în actele financiar-contabile.

Informarea corectă și în timp util a OSIM de către agenții economici, cu privire la situația la zi a brevetelor de invenție, certificatelor de folosire a mărcii, a DMI sau a topografiilor circuitelor integrate, astfel încât să nu se ajungă la decăderea din drepturi a titularului ca urmare a neplății taxelor.

Identificarea brevetelor de invenție aflate în primii cinci ani de exploatare (începând cu data înregistrării la OSIM), a perfecționărilor la invenții deja brevetate sau a acelor soluții tehnice noi care pot fi înregistrate la OSIM în vederea obținerii protecției prin brevet de invenție și accelerarea aplicării lor industriale pentru folosirea în beneficiul agentului economic titular de brevet a prevederii din Legea 29/1996, care se referă la scutirea plății impozitului pe profitul realizat ca urmare a aplicării soluțiilor protejate.

Prin înregistrarea în patrimoniu a obiectivelor proprietății industriale, se obțin următoarele avantaje:

Se realizează o valoare reală a patrimoniului agentului economic.

Se crează posibilitatea unei valorificări separate, în tot sau în parte, a părții din patrimoniu care cuprinde obiectele proprietății industriale.

Permite transmiterea dreptului asupra unui brevet către inventatori sau a dreptului de folosire a unui DMI către autori atunci când titularul nu mai este interesat în menținerea protecției asupra acestor obiecte de proprietate industrială.

Inventatorii/autorii DMI pot începe astfel singuri sau în asociere cu alte persoane fizice/juridice o afacere pentru exploatarea în continuare a obiectului creației lor. În cazul brevetelor de invenție, inventatorii au un drept de preferință și la cumpărarea părții din patrimoniu în care a fost exploatată invenția, știind că în caz contrar această parte trebuie dezafectată și prețul obținut prin vânzarea fiecărui mijloc tehnic în parte este relativ redus.

Permite, în cazul în care aportul social al unui partener de asociere cu agentul economic constă, de exemplu, și din know-how, iar o parte din acesta este regăsită în informația tehnică sau tehnologică a agentului economic, o scădere a valorii know-how-ului partenerului.

Se reduce riscul de pierdere a informațiilor și de divulgare a acestora în special de către persoanele disponibilizate de agentul economic, persoane care pot folosi informațiile în activitatea desfășurată la un alt agent economic, prin semnarea contractelor de confidențialitate de către salariați și persoana care răspunde de patrimoniul de brevete al agentului economic.

În cazul lichidării activității agentului economic, prețul obținut este mai mare decât dacă nu ar fi fost luate în calcul obiectele proprietății industriale.

Pot fi făcute asocieri între agentul economic titular al unor acte de protecție și o altă persoană juridică cu fonduri disponibile în care caz aportul social al agentului economic poate fi constituit în tot sau în parte din informațiile tehnice sau tehnologice protejate.

Neînregistrarea în patrimoniu a obiectelor proprietății industriale atrage după sine următoarele consecințe:

O subevaluare a patriomoniului agentului economic.

Prin neplata taxelor și deci, prin decăderea din drepturi a titularului de brevet sau de certificat, se irosește în fapt o mare parte din investiția făcută în cercetarea din care au rezultat invenții, care este recunoscută ca având cea mai mare eficiență economică și socială pe plan mondial.

Reducerea drastică a numărului brevetelor de invenție românești în vigoare pe teritoriul României, nu reflectă potențialul actual al specialiștilor și cunoștințele acumulate în diferite domenii în care România deține multe priorități. Pe de altă parte, cotarea în plan european și în cel mondial a României ar avea de suferit și implicit numărul brevetelor de invenție europene pentru care se poate solicita extinderea protecției în România, ar scădea.

Imposibilitatea respectării prevederii legale privind posibilitatea inventatorilor de a prelua dreptul asupra brevetului de invenție în cazul renunțării la brevet de către titular, deoarece taxele nu sunt achitate la zi de către acesta.

Neeliberarea actelor de protecție, în special a brevetului de invenție, conduce la reducerea materialului public care constituie principala sursă de informare, în special pentru cercetători. Are loc astfel, o creștere a costului cercetării pentru a găsi soluții la probleme tehnice deja rezolvate prin invențiile nepublicate.

Diminuarea unei surse de venit la bugetul de stat prin neplata taxelor, având în vedere că taxele percepute de OSIM pentru protecția invențiilor, mărcilor și DMI se fac venit la bugetul statului.

Renunțarea masivă (datorită lipsei fondurilor financiare) la protecția prin brevet a invențiilor românești pe teritoriul României, oferă firmelor străine posibilitatea acaparării pieței românești cu soluții similare, în domenii în care cercetarea românească a obținut, cu cheltuieli considerabile, rezultate deosebite materializate în investiții.

Scăderea simțitoare a valorii tehnologiilor pe care investitorii străini le aduc în țară ca urmare a lipsei unei concurențe în domeniu -normală în toate țările-, create tocmai prin renunțarea titularilor români la protecția prin brevet a invențiilor lor.

Pentru rezolvarea problemelor ridicate, precum și pentru îmbunătățirea actualei situații în domeniul proprietății industriale, consider că ar fi necesar următoarele:

Pentru fiecare brevet, marcă, DMI, topografie din evidență, alocarea de către AVAS a unei sume care să acopere plata taxelor legale pentru menținerea în vigoare a protecției asupra acestora.

Privatizarea societăților comerciale aflate în regim de restructurare prin luarea în calcul, în valoarea de negociere, și a valorii activelor necorporale.

Organizarea în paralel a unei burse de invenții, mărci, DMI pentru titlurile de protecție în vigoare, fondurile rezultate putând constitui recuperarea de către AVAS a sumelor cerute de menținerea în vigoare.

1.2.4. Economie concurențială și cooperare industrială internațională

Trecerea de la o economie planificată la o economie de piață nu se poate face fără un anumit “șoc” și această trecere are ca o “consecință obligatorie” precaritatea locurilor de muncă. Este de fapt, cea mai dificilă problemă impusă de această tranziție (figura 1.20).

Fig. 1.20. Trecerea de la un sistem economic centralizat (închis) a cărui caracteristică este economia planificată la un sistem economic flexibil (deschis) a cărui caracteristică este economia de piață [39], [41]

Ca urmare este esențial să găsim soluții între eficiență și protecția socială (figura 1.21).

Fig. 1.21. Echilibrul care trebuie realizat în economia concurențială, între eficiență și protecție socială [39], [41]

Aspectul fundamental care trebuie avut în vedere este cel al interdependenței între toate elementele care compun un sistem economic. În primul rând, pentru instaurarea unei economii de piață este absolut obligatoriu de a stabili un sistem de prețuri care poate transmite semnalele necesare producătorilor și consumatorilor și care încurajează, în acest fel, o repartiție eficientă a resurselor.

Apare evidentă necesitatea de a liberaliza prețurile, pentru că simpla ajustare a unui sistem de prețuri “administrate”, nu conduce decât la niște semnale echivoce și nu reduce riscurile de distorsiuni arbitrare și de corupție care își vor manifesta prezența atât timp cât alocarea resurselor materiale va rămâne sub controlul statului. Ca urmare, trebuie luată decizia de a lăsa “piața” să determine în mod liber prețurile.

Acordarea libertății de a determina salariile, trebuie să meargă împreună cu cea a prețurilor. Aceasta implică un nou sistem de incitare la efort din partea fiecăruia, dar împiedică și face imposibilă menținerea “megaefectivelor”, una din cauzele majore ale ineficacității și a unei slabe productivități.

Consecința imediată este dispariția “securității locurilor de muncă” și populația activă trebuie să accepte șomajul declarat, cum cunosc economiile occidentale, și nu unul deghizat, caracteristic economiilor planificate.

Se ajunge la acceptarea principiului că repartizarea și remunerarea factorilor de producție sunt determinate de forțele de muncă.

Managerii întreprinderilor pot, în acel moment, juca din plin rolul care le revine, adică de a-și asuma întreaga responsabilitate a deciziilor pe care le iau, într-un sistem care recompensează reușita (prin profitul obținut), dar care sancționează în mod drastic eșecul (prin falimentul și dispariția întreprinderilor nonperformante).

Se intră astfel în sistemul de economie descentralizată. Dar, pentru a obține rezultate bune, trebuie avut în vedere, în același timp, sectorul exterior, pentru a deschide economia concurenței străine și, implicit, făcând-o să beneficieze de o participare mai activă la comerțul internațional, ceea ce conduce la faptul că structura prețurilor interioare evoluează în funcție de prețurile internaționale, că restricțiile cantitative și barierele nontarifare dispar și că sistemul de comerț și plăți exterioare să fie suplu pentru a reuși, în timp, totala convertibilitate a monedei naționale.

Pentru aceasta, tranziția de la o economie planificată la o economie de piață trebuie să țină seama de faptul că politicile industriale trebuie să fie corelate cu obiectivele vizate și programele să constituie consecința și reflectarea strategiilor care decurg din politici și obiective.

Conceptul de economie concurențială decurge în mod esențial din valoarea (utilităților) produsului sau serviciilor pe care o întreprindere inova- tivă le poate oferi clienților săi, la un preț optim în raport cu nivelul de calitate al acestora. Pentru a dobândi un avantaj concurențial, o întreprindere inovativă trebuie să cunoască structura mediului economic în care își desfășoară activitatea, forțele pieței și raporturile existente dintre aceste forțe.

Eficiența inovării și a transferului de tehnologie implică existența unei piețe și deci a unui mediu concurențial, care poate fi gestionat numai în condițiile unui management eficient al inovării.

Transferul de tehnologie este în primul rând un transfer intern, bazat pe realizările obținute în cadrul sistemului tehnologic național. Transferul internațional de tehnologie a apărut ca urmare a internaționalizării producției și a piețelor și vizează în principal un transfer între diverse firme aflate în țări diferite. Un rol important în dinamizarea transferului internațional de tehnologie îl au firmele multinaționale.

Prin analiza diagnostic se poate determina locul și rolul progresului tehnic și a transferului de tehnologie în strategia unei întreprinderi inovative în raport cu exigențele impuse de economia concurențială. În acest sens, prin restructurarea unei întreprinderi inovative nu se realizează doar o transformare a modului complex în care se crează și se livrează produsele și serviciile pe piață, ci și o reevaluare a capacității sale (tehnice, tehnologice, organizatorice, economice etc.) de a face față constrângerilor impuse de mediul concurențial.

Concurența reprezintă prin definiție o forță motrice în economia modernă de piață. Ea determină întreprinderile inovative să devină performante în competiția cu exigențele calitative și de preț, adică să se preocupe necontenit de extinderea și perfecționarea activității în care sunt angrenate, să folosească noile realizări tehnice și capacitatea salariaților pentru a spori productivitatea muncii și a reduce costurile, pentru a îmbunătăți structura sortimentală și calitativă a produselor și serviciilor, astfel încât să se realizeze transferul de tehnologie capabil să conducă la o rentabilitate înaltă (figura 1.22).

Fig. 1.22. Transferul de tehnologie, componenta de echilibru

între activitatea de producție și eficiența ei [39], [41]

Nu intrăm în detalii cu privire la efectele pozitive pe care le generează activitatea economică concurențială, prin eficientizarea întreprinderilor inovative.

O concurență reală și loială se desfășoară numai în condițiile unei economii de piață autentice. Afirmarea pieței concurențiale este un proces dificil; în evoluția acesteia se pot înregistra succese dar și eșecuri. Eficiența economică generată de economia concurențială constituie un atribut al progresului.

Exercitarea concurenței împiedică realizarea profitului de monopol de către anumiți agenți economici, asigurând o alocare rațională a resurselor între variatele utilizării solicitate pe piață. În felul acesta se realizează o repartizare a beneficiilor proporțional cu contribuția efectivă a agenților economici în procesul de producție și distribuție a bunurilor.

Mecanismul concurenței asigură plasarea prețurilor la cote corespunzătoare competiției, favorizând o mișcare a costurilor în concordanță cu exigențele de sporire a profitului.

Presiunea exercitată de concurență asupra prețurilor, adaptarea fiecărui producător la prețul mediu se manifestă în direcția realizării unui echilibru pe piață. Formele concrete de manifestare a concurenței sunt extrem de variate și diversificate, fapt pentru care întreprinderile inovative sunt foarte solicitate din punct de vedere al probării eficienței lor.

Între cei doi actori ai pieței comerciale științifice, respectiv, între furnizorii rezultatelor cercetării (cercetători organizați în instituții publice sau private, întreprinderi, universități ș.a.) beneficiari ai proiectelor, brevetelor de invenții, licențelor etc. și cumpărători (întreprinderi producătoare și/sau utilizatoare), trebuie să existe un raport de intercondiționare pe verticală și pe orizontală, între “vânzare-cumpărare” de inovații.

În Occident, întreprinderile mijlocii și mari inovative alocă între 3-15 la sută din cifra de afaceri pentru finanțarea activităților de C-D-I.

1.2.5. Conceptul de dezvoltare durabilă

Prezentarea succintă a acestui concept de dezvoltare econonico-socială durabilă are rolul de a-l face pe cititorul mai mult sau mai puțin avizat să înțeleagă o serie de interdependențe și corelații ale dezvoltării durabile.

O viziune globală a dezvoltării durabile s-ar putea referi la conexiunile dintre indicatorii principali ai dezvoltării economico-sociale: creșterea populației, resursele de materii prime, creșterea economică, consumul populației, protecția socială, mediul natural.

Problema dezvoltării durabile este un concept lansat cu ocazia prezentării raportului intitulat "Viitorul nostru comun", în cadrul lucrărilor Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare din 1987 și a fost definit ca fiind "Tipul de dezvoltare care asigură satisfacerea necesităților prezente, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe".

Conceptul implică asigurarea performanțelor pe trei planuri:

1. Economic, respectiv creșterea gradului de valorificare a resurselor și stoparea pierderilor de resurse neregenerabile.

2. Ecologic: evitarea degradării mediului.

3. Socio – cultural: asigurarea condițiilor de viață de realizare umană.

În concordanță cu realizarea obiectivelor dezvoltării durabile, politicile economice și de mediu urmează să suporte schimbări majore, care să conducă la reducerea importurilor de resurse pe unitatea de efort util.

Economiștii secolului XX, printre care și Nicolas Georgescu – Roegen [20], au contribuit la elaborarea și promovarea conceptului de dezvoltare economică și socială durabilă (viabilă). Acest concept a fost adoptat la cel mai înalt nivel politic, la Conferința UNICED (Consiliul Națiunilor Unite pentru Economie și Dezvoltare) de la Rio de Janeiro, în iunie 1992, ca scop al cooperării internaționale și al programelor naționale de acțiune. Principiile și obiectivele dezvoltării durabile au fost înscrise în Declarația de la Rio și în Programul de acțiune Agenda 21, șefii de stat și de guverne din 118 țări, participanți la Conferință, convenind unanim că mediul și dezvoltarea economică și socială sunt inseparabile. Cu acest prilej, dezvoltarea durabilă s-a constituit în opțiune strategică globală pentru secolul următor, susținând necesitatea continuării dezvoltării economice și sociale, dar și a conservării stării mediului, ca singura cale pentru creșterea calității vieții.

Principiul general al dezvoltării durabile are în mod independent prima responsabilitate pentru bunăstarea mentală, socială și economică a fiecărui popor.

Pentru aplicarea acestui principiu este subliniată necesitatea de a "acționa la unison" în vederea adoptării diferitelor abordări și măsuri.

• Dezvoltarea durabilă reprezintă o alternativă în condițiile cooperării la nivel global, regional și local, iar asigurarea dezvoltării durabile constituie o responsabilitate a fiecărui individ. Numai acțiunea guvernamentală singură nu este suficientă pentru punerea în practică a dezvoltării durabile. Se poate spune că reforma economică ce se află în derulare nu poate fi concepută în afara dezvoltării economice și sociale durabile, ci numai împreună cu aceasta. Oamenii de afaceri, grupurile de interese, comunitatea științifică, învățământul (educația), mass-media și organizațiile neguvernamentale, trebuie să se implice prin acțiuni interdependente în promovarea dezvoltării durabile și consolidarea acțiunilor guvernamentale.

Multe țări, inclusiv cele membre ale Uniunii Europene, operează cu acest concept prin Comisiile Naționale pentru Dezvoltare Durabilă. Aceste comisii care și-au stabilit principii și obiective proprii, în strânsă corelație cu reformele lor economice, dar și cu potențialul economic și social existent.

Plecând de la ideea că bunăstarea unui popor este tributară unei puternice activități științifice și tehnice, țările dezvoltate din punct de vedere economic au declanșat o puternică ofensivă în domeniu, ofensivă cunoscută sub denumirea de revoluție științifico-tehnică. Argumentată ca principal promotor al creșterii economice, la rândul său, revoluția științifico-tehnică a generat în perioada deceniilor 5 și 6 o serie de teorii și politici economice capabile să justifice acest amplu proces organizatoric, economic și financiar.

Într-un moment extrem de complicat al războiului rece, când pe scena lumii aveau loc profunde modificări în plan politic, social și economic, în joc eraupuse spre testare viabilitatea modelelor de dezvoltare și a oportunităților față de aceste modele.

Confruntată cu ideologiile epocii și cu intoleranțele de o parte și de alta a cortinei de fier, soluțiile viabile ale problemei privind rolul revoluției științifico-tehnice nu încercau să convingă pe nici unul dintre beligeranți. Mai ales că succesele obținute în reînnoirea bazei tehnice și creșterea producției de către țările dezvoltate, erau considerate fără precedent și că rolul principal al acestor creșteri spectaculoase erau atribuite revoluției tehnico-științifice.

O explicație în acest sens există și este vorba de necesitatea creșterii volumului producției internaționale cerute de refacerea economică atât de necesară după distrugerile războiului dar și de expansiunea piețelor, a lărgirii ariei puterii de cumpărare și a masei de cumpărători.

Abia spre sfârșitul deceniului șase și începutul deceniului șapte, oamenii de afaceri, politicienii precum și alte segmente socio-profesionale au început să conștientizeze limitele creșterii economice. Tot ceea ce se realizase în această perioadă prin modelul de creștere economică, acum s-a dovedit a fi extrem de fragil și deficitar în același timp.

S-a constatat că nu este suficient ca respectivul model de creștere economică să fie orientat în mod expres în direcția creșterii veniturilor prin maximizarea profiturilor, măririi capitalului fizic, a volumului de investiții în uzine, infrastructură, mașini, utilaje, instalații etc., fără a acorda atenția cuvenită factorilor de mediu natural și uman. În plus, criza energetică, de materii prime, precum și cea financiar-valutară ar fi produs un puternic seism la nivelul economiei mondiale, agravând și mai mult problemele globale.

Mai mult, ofensiva organizată a opiniilor oamenilor de știință din diverse domenii, cu privire la continuarea dezvoltării economice pe baza modelului de până atunci a demonstrat opiniei publice, persoanelor de decizie politică și economică, pericolul privind degradarea ireversibilă a mediului ambiant, a însăși civilizației umane.

Conferința mondială a O.N.U. de la Stockholm din 1972 care a avut ca obiect primordial al dezbaterilor, protecția mediului și faimosul raport cu privire la limitele creșterii economice conceput în urma unor responsabile dezbateri internaționale și trimis de către Clubul de la Roma, au fost câteva din acțiunile suficiente pentru a ajusta respectivul material și de a-l orienta în direcția economisirii energiei și resurselor, dar fără a obține rezultatele scontate.

Au fost necesari anii de criză ai deceniului opt pentru a convinge unele țări dezvoltate și instituții financiare internaționale să renunțe la modelul creșterii economice, să adopte un model neoliberal monetarist și să elaboreze politici economice bazate pe acesta. Din păcate nu toate țările s-au repliat la acest nou model economic întrucât barierele și disputele ideologice au avut un rol de frână.

La Conferința mondială U.N.C.E.D. a O.N.U. de la Rio de Janeiro din 1992, care a avut în prim plan al ordinei de zi, problemele mediului și dezvoltării, a fost adoptat la cel mai înalt nivel politic, ca scop al cooperării internaționale și al programelor de acțiune, conceptul de dezvoltare durabilă (viabilă). Acest concept a căpătat în prezent o dimensiune universală și o largă circulație internațională.

Inițial, acest concept a fost lansat în 1987 cu ocazia prezentării unui raport pregătit și publicat de Comisia mondială și independentă pentru mediu și dezvoltare condusă de Gro Harlem Brundtland, primul ministru al Norvegiei. Definiția dată dezvoltării durabile în acest raport intitulat Viitorul nostru comun este următoarea:

“Omenirea are capacitatea de a face ca dezvoltarea să fie durabilă, adică de a asigura ca aceasta să facă față trebuințelor prezentului, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a satisface propriile lor trebuințe. Conceptul de dezvoltare viabilă implică limite, dar nu limite absolute ci limitările impuse de actualul stadiu al tehnologiei și de organizări sociale asupra resurselor de mediu și de capacitatea biosferei de a absorbi efectele activităților umane. Totuși, tehnologia și organizarea socială pot fi gestionate și perfecționate încât să se croiască drum pentru o nouă eră a creșterii economice”.

Principiile și obiectivele dezvoltării durabile au fost înscrise în Declarația de la Rio și în programul de acțiune Agenda 21. Principiul general al dezvoltării durabile este că fiecare stat are, în mod independent, prima responsabilitate pentru bunăstarea mentală, socială și economică a propriului său popor. Pentru punerea în practică a acestui principiu este subliniată necesitatea de a acționa la unison în vederea armonizării diferitelor abordări și măsuri.

Fiecare sector al societății trebuie să-și aducă o contribuție științifică, de învățământ și de educație în acest sens. De asemenea, mass-media și organizațiile neguvernamentale trebuie să se implice prin acțiuni independente pentru promovarea dezvoltării durabile. Cooperarea națională și internațională se sprijină reciproc în acest domeniu.

Au existat dezbateri internaționale largi privind definirea dezvoltării durabile, precum și stabilirea unor principii și obiective operaționale. În acest sens teoria economică clasică a devenit desuetă iar abordarea analizei economice globale a constituit temeiul promovării conceptului de dezvoltare durabilă. Punctul de plecare și sosire al economiei este valoarea, întrucât la baza ei stă munca, utilitatea și forma concretă de existență a materiei (substanță, energie și informație).

Dezvoltarea durabilă poate fi considerată creatoare de valori autentice dacă poate conduce la o dezvoltare economică și socială în armonie cu natura. Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă este un proces continuu al schimbării sociale la nivel global, regional și local, cu scopul de a asigura orice oportunitate generațiilor prezente și viitoare de a avea o viață mai bună. Redresarea economică nu poate fi concepută fără abordarea coerentă a interdependenței dintre reforma economică și dezvoltarea durabilă. Particularizând această problematică la nivelul tematicii noastre, putem evidenția că dezvoltarea economică și socială ecologic-durabilă înseamnă ajustarea creșterii economice în limitele stabilite de natură, iar dezvoltarea economică, ca rezultat al reformei economice este posibilă numai pe un fundament ecologic durabil.

Alternativa durabilității ecologice privește în mod egal atât țările industrializate cât și pe cele în curs de dezvoltare. Să amintim numai două elemente de incomfort social și economic cum sunt deșeurile și sărăcia și vom constata universalitatea și viabilitatea lor pentru ambele grupuri de țări mai sus menționate.

În condițiile dezvoltării durabile, abordările importante ale reformei economice sunt: dezvoltarea și adaptarea unei tehnologii cât mai rațional ecologică, schimbările fundamentale în obiceiurile de consum, valori și mod de viață.

Fiecare proces inițiat cu ajutorul reformei economice trebuie corelat cu cel al dezvoltării durabile, pentru a nu se compromite redresarea economică. De exemplu, procesul creșterii necontrolate a populației în lume ar putea anula efectele pozitive ale tuturor acestor măsuri.

Din punct de vedere ecologic, dezvoltarea durabilă țintește atingerea și menținerea nivelului material de bunăstare, adică dezvoltarea economică durabilă.

Orice lipsă de armonizare între procesul de reformă economică și dezvoltarea durabilă pot genera conflicte între diferite interese și scopuri, precum și între interesele generațiilor prezente și problemele pe care le lăsăm generațiilor viitoare.

Pentru dezvoltarea din timp a acestor conflicte, considerațiilor ecologice trebuie să li se acorde un loc important, bazat pe cunoștințele tehnologice și resursele disponibile, în concordanță cu cererea pieței, dar și cu anumite prevederi și precauții.

Din păcate conceptul de durabilitate ecologică, adaptabilitate la natură și diversitatea biologică sunt încă imperfect și diferit înțelese iar informațiile științifice de care dispunem asupra lor sunt inadecvate. De aceea, în sensul celor prezentate, avem nevoie de dezvoltarea indicatorilor, de mai multă cercetare științifică, practică experimentală și pregătire.

Multe dintre problemele actualei perioade de reformă economică au caracter global. De exemplu, schimbarea climatică globală, ca rezultat al activității umane, afectează nu numai pe cei ce au generat procesul poluării, ci și pe ceilalți cetățeni planetari. Deoarece, în acest caz, nici o națiune sau stat nu are propria sa atmosferă. Acesta constituie un exemplu de globalitate a procesului economic dar și de responsabilitate colectivă globală iar soluționarea acestor probleme impune acțiuni comune.

În cadrul Comunității Europene, mediul înconjurător a fost singurul domeniu al politicii în care s-a acționat de la bun început pe baza unor programe concepute pe mai mulți ani.

În perspectivă, acțiunile de protecție a mediului se vor corela cu procesul de dezvoltare economico-socială a țării care trebuie să țină seama de conceptul dezvoltării durabile a economiei, exploatării resurselor și calității mediului. Se cunoaște că intensitatea fenomenului de poluare este urmarea structurii economiei și în special a industriei, a cadrului legislativ existent și a nivelului de educație ecologică a cetățenilor țării.

În general, acest nivel se încadrează în limitele întâlnite în Europa, dar cu accentuări în zone „critice” din România.

În aceste zone impactul fenomenului de poluare asupra factorilor de mediu este deosebit de puternic iar efectele sunt deseori ireversibile. De aceea, reforma economică durabilă în derulare, trebuie să țină seama de criteriul protecției biologice, derivat al dezvoltării durabile și să-i acorde prioritate față de orice politică și strategie de menținere sub control a fenomenului prezent în aceste zone critice.

Cu toate că există o infrastructură de protecție a mediului în întreaga economie națională, nivelul tehnic și calitativ nu atinge standardele internaționale, iar aceasta nu funcționează integral, fapt care conduce la o serie de necorelări în ceea ce privește politicile de protecție a mediului. În România, și nu numai, structura industriei și energeticii este poluantă prin natura resurselor folosite, a tehnologiilor și produselor rezultate, fapt pentru care procesul de reformă economică în general și în special cel al restructurării industriei și a energeticii, ar trebui să-și orienteze eforturile în direcția ameliorării sau rezolvării acestor probleme.

În noile condiții de criză economică, ce implicit conduc la criza locurilor de muncă, deci la crearea unor probleme deosebite în zona protecției sociale, conservarea mediului, ar putea fi generatoare de beneficii și de noi locuri de muncă prin numeroase activități ce pot fi inițiate de Guvern, dar și de agenții economici; dacă ne gândim numai la valorificarea haldelor de steril, a celor de cenușă din energetică, a celor de zgură din metalurgie, de fosfogips, de nămol roșu (provenit de la fabricarea aluminiului) este suficient să considerăm că aceste activități economice vor crea numeroase locuri de muncă.

Putem aprecia că în favoarea realizării obiectivelor preconizate, pe termen scurt, mediu, lung și foarte lung, acționează mai mulți factori. Printre cei mai importanți se numără:

• Opțiunea politică a României de a face parte din structurile economice ale Uniunii Europene, în care cele de protecție a mediului au un rol esențial;

• Aderarea României la tratate și înțelegeri internaționale privitoare la protecția mediului;

• Necesitatea integrării României în fluxurile internaționale de produse și servicii care obligă la respectarea unor performanțe ecologice extrem de exigente;

• Existența unor rate ridicate de șomaj care în mod necesar solicită stimularea interesului pentru protecția mediului și crearea de locuri de muncă;

• Diminuarea rezervelor unor resurse poate fi compensată prin ample măsuri de creștere a eficienței utilizării acestora, de conservare a resurselor existente și de extindere a cercetărilor în domeniul utilizării resurselor neconvenționale;

• Utilizarea actualului potențial de cercetare-dezvoltare în domeniul protecției mediului, de învățământ de specialitate, de capacitatea industriei de a realiza o parte din utilajele și echipamentele necesare domeniului;

• Experiența țărilor din U.E. poate ajuta România să-și completeze cadrul legislativ și să-și realizeze instrumentele necesare respectării acestui cadru.

Din păcate, în prezent, există o mulțime de factori restrictivi al căror număr și intensitate influențează defavorabil realizarea obiectivelor propuse pentru protecția mediului. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt:

• Involuția continuă a principalilor indicatori ai economiei;

• Lipsa instrumentelor de respectare a cadrului legislativ;

• Educația ecologică și lipsa de autoritate a organizațiilor ecologiste neguvernamentale;

• Decizii politice.

Pentru armonizarea și realizarea obiectivelor propuse este absolut necesar să se elaboreze scenarii capabile să confere strategiei dezvoltării economico-sociale caracterul de dezvoltare durabilă. În acest sens trebuie avut în vedere următoarele aspecte:

• Valorificarea infrastructurii existente de protecție a mediului;

• Colectarea, sortarea și valorificarea deșeurilor de tot felul;

• Integrarea energetică a marilor platforme industriale și reciclarea subproduselor de proces;

• Colaborarea și ajutorul extern absolut esențiale pentru accelerarea reușitei obiectivelor, strategiilor și politicilor de protecție a mediului;

• Subvenționarea industriei de la buget pentru stimularea pieței ecoindustriei, pentru colectarea-reciclarea deșeurilor și modernizarea tehnologiilor;

• Valorificarea factorilor pozitivi pentru realizarea obiectivelor, politicilor și strategiilor de protecție a mediului;

• Intensificarea factorilor de educație pentru a conștientiza populația cu privire la nevoia de protecție a mediului.

Criteriile de selecție a scenariilor propuse trebuie să țină seama de o serie de factori. În primul rând de respectarea etapizării obiectivelor strategice sau politice fixate și al eforturilor materiale, umane, legislative, administrative, educaționale etc. cât mai reduse. În al doilea rând, trebuie apreciate acele scenarii în care protecția mediului generează profit, asigură locuri de muncă suplimentare, îmbunătățește performanțele de calitate ale produselor, mărește competitivitatea produselor pe piața internă și externă.

Pentru realizarea obiectivelor cuprinse în scenariile pentru strategia de mediu este necesar să se elaboreze politici sau programe adecvate care să susțină scenariul respectiv. În acest sens, politicile legislative, de investiții, ecologice și financiare sunt absolut necesare pentru asigurarea cadrului instituțional, pentru realizarea succesului reformei economice în condițiile dezvoltării durabile.

De asemenea, dezvoltarea socială, ca o altă componentă a dezvoltării durabile, are ca scop asigurarea unei distribuții echilibrate a bunăstării, exercitarea drepturilor civile fundamentale și satisfacerea navoilor de bază. Ea asigură, de asemenea, participarea echilibrată la luarea deciziilor și influențarea cursului evenimentelor, întrucât dezvoltarea durabilă ete caracterizată ca fiind un proces dinamic.

Obiectivul eliminării sărăciei, obiectiv atât de important al comunității mondiale și al țărilor în curs de dezvoltare, poate fi realizat numai printr-o dezvoltare socială dreaptă. Fiecare națiune trebuie să acționeze în cadrul comunității mondiale pentru asigurarea unei părți echitabile din noua tehnologie și resursele naturale, precum și a bunăstării materiale, sociale și culturale.

Oamenilor trebuie, de asemenea, să li se asigure drepturi egale garantate la luarea deciziilor și dezvoltarea propriilor culturi. Dimensiunea culturală (libertatea intelectuală și dezvoltarea etică) a dezvoltării durabile are ca scop prezervarea creativității intelectuale și culturale de la o generație la alta, împreună cu dezvoltarea etică. Ea întărește, de asemenea, interacțiunea reciprocă dintre multiplele dimensiuni ale conceptului de dezvoltare durabilă și diversitatea culturală.

“Pentru România, acceptarea doctrinei dezvoltării durabile nu este o opțiune benevolă, posibilă printre multe altele, ci reprezintă singura cale responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu și lung, în concordanță cu interesul național și cu cerințele colaborării internaționale” [68].

În acest sens, elaborarea de către Guvernul României a unei Strategii Naționale pentru Dezvoltare Durabilă a fost necesară pentru “corelarea obiectivelor dezvoltării naționale cu experiența deja dobândită în Occident în privința calității vieții umane și cu grija față de generațiile viitoare…” [68].

Dezvoltarea durabilă înseamnă îmbunătățirea progresivă și menținerea bunăstării populației în corelare cu cerințele folosirii raționale a resurselor naturale și ale conservării ecosistemelor. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă și-a propus realizarea următoarelor obiective:

Obiectiv fundamental:

Creșterea bunăstării și prosperității individuale și a ansamblului social la nivel național, urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale Capitalului Natural, într-un mod care să garanteze și calitatea vieții generațiilor viitoare.

Obiective principale:

Asigurarea stării de sănătate a populației. Asigurarea complementarității și corelării între toate sectoarele economice și sociale, în scopul dezvoltării umane durabile.

Stabilirea sectoarelor și direcțiilor cu potențial competitiv ca priorități ale dezvoltării durabile, în contextul tendințelor majore pe plan mondial și în conformitate cu obligațiile internaționale asumate de România.

Redimensionarea și remodelarea structurii economico-sociale și transformarea ei într-un sistem durabil. Asigurarea unei creșteri continue și stabile a nivelului de trai și în concordanță cu criteriile Uniunii Europene.

Stoparea procesului de deteriorare a Capitalului Natural și inițierea refacerii acestuia. Dezvoltarea unui sistem legislativ și instituțional coerent, compatibil cu cel al țărilor din UE și consolidarea democrației prin stimularea participării civice. Formarea resursei umane la nivelul exigențelor științifice, tehnologice și informaționale, pe plan internațional din toate sectoarele economice și sociale.

Monitorizarea și evaluarea permanentă a performanțelor economice, sociale și de protecție a mediului, printr-un sistem de indicatori cantitativi și calitativi determinabili.

Echilibrul economic și dezvoltarea economică și socială durabilă

Echilibrul economic în condițiile dezvoltării economico – sociale durabile reprezintă un concept a cărui abordare trebuie să se facă în interdependență și corelare cu diferiți factori care contribuie la realizarea acestui echilibru:

• echilibru financiar – egalitatea dintre nevoile de resurse financiare reclamate de necesitățile producției și circulația bunurilor și serviciilor, pe de o parte și posibilitatea de acoperire a acestora pe de altă parte;

• echilibrul bugetar – egalitatea între veniturile și cheltuielile statului;

• echilibrul monetar – concordanța dintre masa banească existentă în circulație și cantitatea de bunuri și servicii existente pe piață în condițiile unei anumite viteze de circulație a banilor;

• echilibrul balanței comerciale sau de plăți externe;

• echilibrul între dezvoltarea economică și dezvoltarea tehnologică;

• echilibul între dezvoltarea economică și protecția mediului înconjurător;

• echilibrul între dezvoltarea tehnologică și protecția mediului înconjurător;

• echilibrul între dezvoltarea economică și protecția socială etc.

În aceeași manieră se realizează, prin diferite legături între factorii mai sus amintiți, dar și între alți factori echilibrul economic global, care poate fi localizat atât la nivel microeconomic cât și la nivel macroeconomic.

Echilibrul economic global este conceput ca rezultantă a unor echilibre parțiale, deci ca interdependența și corelația între diferite sisteme de echilibre economice condiționate de o multitudine de factori care determină realizarea acestor echilibre. Legătura dintre aspectele cantitative și calitative ale echilibrului economic local sau global este exprimată de unitatea echilibrului economic funcțional și a celui structural.

Starea echilibrului economic funcțional este determinată de doi factori:

– resursele – care definesc potențialul economic;

– necesitățile de resurse – pentru nevoile de consum productiv, social și individual, în timp ce starea echilibrului economic structural este dat de raporturile

structurale dintre diferite sectoare de activitate.

Deci, dezvoltarea durabilă se realizează sub imperativul echilibrului economic global, a evoluției în timp a variabilelor și parametrilor economiei naționale.

Optimul economic și dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea economico–socială durabilă presupune la un moment dat realizarea unui optim economic între componentele sale. Realizarea optimului economic al unui sistem economic presupune realizarea unei eficiențe economice aflată în concordanță cu interesele economice urmărite. Optimul economic nu poate fi conceput în afara echilibrului economic și a interdependențelor dintre procesele economice.

Aspectele negative ale dezvoltării economice care abundă în viața de zi cu zi și care sunt caracterizate prin poluarea apei, a solului și a aerului, cu consecințe grave care decurg de aici pentru sănătatea și bunăstarea omului, au impresionat profund specialiștii în domeniul mediului înconjurător.

Aceste perturbații ecologice nu sunt localizate ci dimpotrivă, prin ele însele și prin intermediul interacțiunilor lor cu alți factori, ele demonstrează o dimensiune regională sau mondială. Nesatisfacerea (necesităților) trebuințelor umane fundamentale au creat presiuni necruțătoare asupra exploatării neraționale a mediului înconjurător.

Distrugerea pădurilor, pierderea terenurilor arabile, scăderea productivității ca o consecință a maladiilor și malnutriției și presiunea crescândă asupra ecosistemelor fragile, care rezultă atât de des din pauperizare, au consecințe la fel de importante ca și poluarea creată de industrie, tehnologie și supraconsum; toate acestea se constituie ca elemente ce conduc indubitabil la epuizarea rapidă a resurselor naturale de bază. Deci problema care se pune acum la nivelul umanității este aceea a realizării echilibrului între amenajarea mediului înconjurător și cea a dezvoltării economice.

Această relație de complementaritate generează, în preocuparea ehipelor de specialiști economiști, oameni politici etc., profunde mutații în gândire și decizie.

Dacă până de curând era un fapt curent acela de a caracteriza problemele mediului înconjurător numai în termeni de creștere a produsului național brut, acum, în momentul confruntării pe plan ideatic, lupta împotriva poluării se face concertat cu

cea a dezvoltării economico-sociale, fără ca această luptă să producă o frână, o amenințare la adresa dezvoltării sau o neglijență în supravegherea și protecția mediului înconjurător.

Cu alte cuvinte, scopul ultim al politicilor de amenajare a mediului înconjurător și de dezvoltare este îmbunătățirea vieții. În aceste condiții sunt necesare noi tipuri de dezvoltare social-economică, capabile să lege dezvoltarea de constrângerile și posibilitățile pe care resursele de bază naturale le impun tuturor activităților umane.

Perspectivele pe care le oferă viitorul tehnico-științific, generate de noi descoperiri din spațiul nostru de viață, biosfera, ne vor pune în situația de a beneficia de alte progrese capabile să îmbunătățească mult propria bunăstare.

Puterea mareelor și a curenților marini, secretele diversității genetice și ale complexității biochimice care ne înconjoară sunt tot atâtea caracteristici ale lumii care rămân încă neexploatate, dar care, în același timp, pot pune în pericol existența noastră datorită noilor tipuri de dezvoltare.

Viitorul se pregătește acum și acest lucru nu trebuie neglijat de noua gândire economică pe care mulți dintre noi încercăm să o înțelegem.

Echilibrul și optimul economic sunt factori deosebit de importanți care contribuie la stabilitatea mediului de securitate și în final la consolidarea sistemului de securitate.

Probleme globale ale dezvoltării tehnologice și protecția mediului înconjurător [69]

a) Mediul înconjurător

Politica Uniunii Europene în domeniul mediului înconjurător, astfel cum se regăsește în Tratatul Comunității Europene, este orientată spre atingerea unei dezvoltări durabile prin includerea protecției mediului în politicile sectoriale comunitare. Atingerea acestui obiectiv presupune introducerea unor standarde de mediu ridicate și respectarea câtorva principii foarte importante, precum: “poluatorul plătește”, “răspunderea poluatorului pentru paguba produsă”, combaterea poluării la sursă și împărțirea responsabilităților între toți operatorii economici și actorii locali la nivel local, regional și național. Acquis-ul comunitar în domeniu cuprinde instrumente legale, acoperind o largă varietate de domenii, inclusiv poluarea apei și aerului, managementul deșeurilor și al substanțelor chimice, biotehnologia, protecția împotriva radiațiilor și conservarea naturii. Pe aceeași linie, statele membre trebuie să asigure efectuarea unor evaluări a impactului asupra mediului înainte de aprobarea anumitor proiecte de dezvoltare în sectorul public și privat.

În România, conștientizarea problemelor legate de mediu a crescut în mod semnificativ și au fost luate unele măsuri pentru combaterea acestor probleme. Mai mult, prin integrarea României în UE politicile de dezvoltare economice și sociale ale României se fundamentează pe principiul dezvoltării durabile care ia în considerare potențialele efecte ale acestora asupra mediului înconjurător.

Astfel, în prezent este recunoscut faptul că o importantă componentă a economiei este reprezentată de calitatea mediului înconjurător. Aceasta nu numai că influențează imaginea pe care vizitatorii și potențialii investitori și-o fac despre România și este esențială pentru calitatea vieții locuitorilor, dar în același timp este un potențial sector economic generator de venituri. Având în vedere aceste aspecte, pentru atingerea unei dezvoltări durabile este necesar ca protecția mediului să fie privită ca o parte componentă a procesului de dezvoltare, nu ca un element izolat.

Condiția esențială pentru o dezvoltare durabilă constă în urmărirea realizării creșterii economice și ocupării, ca și a sporirii oportunităților pentru toți, ținând în același timp cont de necesitatea atingerii unor standarde de mediu din ce în ce mai ridicate pentru toate activitățile economice desfășurate pe teritoriul țării și a reducerii impactului negativ al sectorului energetic și al transporturilor asupra mediului, concomitent cu adoptarea unei atitudini proactive, orientate spre ameliorarea calității factorilor de mediu.

Cu toate acestea, mai sunt probleme importante de rezolvat. România trebuie să continue procesul de creare a cadrului reglementar și de modernizare a tehnicilor de producție. Datorită costurilor implicate, mare parte din activitățile agricole și industriale nu aplică efectiv măsuri de protecție a mediului. Prevederile legislative introduse sunt mult mai puțin restrictive decât în UE și există deficiențe în implementarea lor. La acestea se adaugă necesitatea înlăturării efectelor negative ale politicilor din trecut, în special cele legate de curățarea terenurilor poluate de depozitare neecologică a deșeurilor și activitățile miniere. Costurile implicate de efectuarea acestor operațiuni sunt însă considerabile și România nu este pregătită să le acopere singură.

Starea actuală a mediului înconjurător

Dacă România dorește să-și întărească și să-și diversifice economia și astfel să-și îmbunătățească poziția economică în Europa, crearea unui mediu de foarte bună calitate și menținerea caracterului său distinct și a diversității sale este o condiție esențială. Acest lucru necesită managementul, conservarea și ameliorarea peisajului, conservarea și ameliorarea patrimoniului național natural și în special reconstrucția ecologică a ariilor afectate de poluare și ameliorarea calității mediului construit. În plus, este esențial ca utilizarea resurselor și impactul activităților economice asupra mediului să respecte principiul dezvoltării durabile.

Discrepanțele fundamentale între România și Uniunea Europeană în domeniul mediului înconjurător sunt în principal consecința unor politici de dezvoltare adoptate și aplicate în România înainte de 1989, politici care vizau o creștere economică rapidă, fără a ține seama de standardele de mediu și fără a lua în considerare posibilele efecte negative ale activităților economice asupra mediului.

După 1989, schimbările intervenite în structura economiei naționale au avut un dublu impact asupra mediului. Pe de o parte, lipsa eficienței în folosirea resurselor, încă încurajată de prețuri care nu includ costuri de mediu reprezintă o cauză majoră a deteriorării calității mediului. Pe de altă parte, nivelul scăzut al investițiilor, atât în termeni cantitativi, cât și calitativi, din domeniul infrastructurii de mediu, la care se adaugă slaba aplicare a standardelor de mediu impuse de legislația națională duc în cele din urmă la accentuarea diferențelor.

În consecință, se poate afirma că România este în prezent confruntată cu probleme acute de poluare a aerului, apei și solului, a căror soluționare necesită investiții foarte mari pe termen scurt și lung, ca și participarea atât a sectorului public, cât și a celui privat. Este necesară luarea unor măsuri fundamentale în domeniul managementului deșeurilor, al ameliorării calității apei și al consolidării prevenirii și controlului poluării de o manieră integrată.

Calitatea aerului

În viitor, calitatea aerului va deveni un factor determinant în localizarea investițiilor și deci, în creșterea economică a regiunilor și a țării în ansamblu, în aceeași măsură ca și disponibilitatea capitalului, a forței de muncă și a infrastructurii de transport.

Calitatea aerului este influențată de următorii factori principali: poluarea de fond (în acele zone unde nu se înregistrează un impact direct al surselor de poluare), poluarea de impact (prezentă în zonele afectate în mod direct de surse de poluare), frecvența și distribuția ploilor acide, a ozonului troposferic și a oxidanților fotochimici, precum și de gazele cu efect de seră, care afectează nivelul de absorbție a radiațiilor solare în atmosferă, conducând la schimbări climatice și încălzire globală.

Una dintre posibilitățile de reducere a poluării aerului o constituie realizarea unor șosele de centură în cazul aglomerărilor urbane. Conform Directivei UE privind calitatea aerului, aglomerațiile sunt orașe cu peste 250.000 locuitori.

Interdependența dintre dezvoltarea tehnologică și protecția mediului înconjurător

Problemele de protecție a mediului sunt deosebit de complexe și vizează toate sectoarele economice, sociale și politice. De aceea, în perioada actuală, mai mult ca oricând, protecția mediului ca parte componentă a dezvoltării durabile este o problemă majoră a umanității și nu numai a unei anumite grupări, exponentă a unor anumite interese.

Activitatea umană, este orientată cu precădere spre valorificarea resurselor naturale. În acest sens, intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu, prin diverse mijloace de exploatare, a afectat întotdeauna starea factorilor ecologici. Pe diferite trepte istorice de evoluție a existenței umane, modificarea condițiilor de mediu s-a făcut proporțional cu metodele, tehnicile și tehnologiile utilizate, iar capacitatea de regenerare a naturii a fost în funcție de nivelul tehnologic al intervenției omului în modificarea respectivelor condiții.

Asistăm în prezent, la o creștere fără precedent a nivelului tehnologic, dar și la o poluare și chiar o degradare de proporții uriașe care în unele cazuri conduce la o ireversibilitate a factorilor de mediu periclitând uneori însăși viața oamenilor. De aceea, mai mult ca oricând, trebuie luate măsuri ample de limitare și de eliminare a procesului de poluare. Rezolvarea acestei probleme reclamă, în primul rând, participarea tuturor celor implicați în poluarea factorilor de mediu: agenți economici, departamente, ministere, organizații neguvernamentale ș.a.

În acest sens, în aproape toate țările, se iau măsuri pentru limitarea poluării, iar prin semnarea unor convenții internaționale se încearcă armonizarea acestor măsuri la nivelul Terrei. Problemele de protecție a mediului se pun cu acuitate și în România datorită existenței în special a poluării locale intense a factorilor de mediu, mai ales de către industrie, agricultură și centrele populate, precum și a manifestării unei poluări trans-frontaliere, care au condus la dereglarea unor ecosisteme și la înrăutățirea condțiilor de viață a oamenilor în unele zone.

Măsurile luate de-a lungul timpului, dar cu precădere după 1989, pe toate planurile (legislativ, organizatoric, instituțional, material), au permis României să-și creeze o rețea de stații pentru urmărirea calității factorilor de mediu, un control și o poliție teritorială prin Agențiile de Protecție a Mediului. Prin investițiile realizate, care au contribuit la diminuarea poluării, precum și la racordarea la Programul Națiunilor Unite pentru Protecția Mediului și alte convenții internaționale, România este înscrisă ireversibil pe drumul cooperării între țări pe plan regional și internațional în combaterea poluării transfrontiere și globale.

Datorită perioadei de tranziție spre economia de piață, resursele financiare au fost foarte limitate, iar costul atingerii unor obiective legate de mediu a fost ridicat. Complexitatea problemelor de mediu precum și efectul economic și social grav al unor măsuri radicale de reducere sau sistare a poluării, determină nevoia de evaluare a priorităților, riscurilor, avantajelor și etapelor de realizare a obiectivelor legate de mediu.

Conceptul dezvoltării durabile în corelație și interdependență cu dezvoltarea economică și socială, nu exclude nici una din componentele acestora, deci nici pe cea care se referă la poluare. Este vorba atât de poluarea materială cât și de poluarea spirituală, în care criteriul fundamental este respectul față de om. În țara noastră, ignorarea acestui criteriu a ajuns la cote alarmante. Combaterea poluării spirituale este o componentă a procesului de instruire și educație, de înlocuire a unei mentalități cu alta, de procesul de învățare al oamenilor la toate vârstele, indiferent de profesia pe care o au.

Protecția mediului reprezintă în momentul de față o problemă majoră a umanității [36]. Dacă până nu de mult dezvoltarea economică și socială a unei țări excludea din strategie protecția mediului, în prezent acest lucru nu se mai face. Dimpotrivă, orice strategie privind dezvoltarea se elaborează în corelație cu activitatea de protecție a mediului. Este bine de știut că orice activitate a omului, orientată spre valorificarea resurselor naturale, afectează într-o anumită proporție starea factorilor de mediu. S-a stabilit în acest sens, un raport de intercondiționare, mai mult sau mai puțin conștientizat, între dezvoltarea economico-socială și capacitatea de regenerare a mediului ambiant.

Acest raport poate fi scris sub forma:

, (1.4)

în care: reprezintă valoarea totală investită în dezvoltarea economică la nivelul fiecărei ramuri și subramuri de activitate [mil.lei]; R, totalul cheltuielilor făcute pentru regenerarea mediului ambiant [mil.lei].

În funcție de mărimea celor două elemente, k poate fi mai mare, mai mic sau egal cu zero. Când k = 1, avem un echilibru perfect între intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu și capacitatea de regenerare a mediului ambiant. Când k > 1, atunci avem un dezechilibru între factorii mai sus menționați în sensul că intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu a depășit limita de regenerare a acestuia. Când k < 1, atunci intervenția omului în modificarea condițiilor de mediu a fost în proporție redusă, datorită capacității mari de regenerare a mediului ambiant.

Sunt situații când k→∞. În acest caz asistăm la o poluare intensă, la o degradare ireversibilă a factorilor de mediu, a însăși vieții oamenilor. Pentru a evita aspectele neplăcute și chiar dezastruoase, în aproape toate țările se iau măsuri severe pentru limitarea poluării.

În prezent, România precum și alte țări din Uniunea Europeană, reclamă resurse uriașe pentru îmbunătățirea condițiilor de mediu. Din păcate acestea sunt foarte limitate, iar costul atingerii unor obiective legate de mediu este foarte ridicat.

În acest context, precum și în condițiile unei penurii generale de resurse financiare, se poate realiza dimensiunea extrem de complexă a problemelor de mediu precum și efectele economice pe care le generează în planul social. De aceea, cu atât mai mult se impune aplicarea unor măsuri radicale de reducere sau sistare, unde este posibil, a degradării mediului ambiant.

Evaluarea priorităților, riscurilor, avantajelor și etapelor de realizare a obiectivelor legate de mediu, precum și a eficienței economice în planul dezvoltării

se impun cu necesitate atât la nivel național cât și la nivel internațional, prin diverse instrumente de cooperare între țări.

Combaterea degradării mediului ambiant la nivel local și transfrontieră a devenit deja o politică a mediului. De aceea, o strategie a protecției mediului ambiant în care să fie incluse cele două mari aspecte, material și spiritual, trebuie să fie concepută în termeni dinamici.

Promovarea progresului tehnic trebuie să se facă în contextul respectării restricțiilor ecologice. În aceste condiții cheltuielile pentru controlul poluării trebuie să includă și o cotă parte din cheltuielile de introducere a progresului tehnic. În felul acesta încadrarea noilor tehnologii în restricțiile ecologice are drept urmare obținerea unor “avantaje evidente în ceea ce privește costurile punerii în conformitate” [44].

Valorificarea cunoștințelor ecologice pentru România poate constitui un factor esențial de atenuare a expansiunii științei și tehnologiei, cu caracter distructiv [32], precum și un factor propice pentru protecția zonelor urbane a căror aspecte complexe și complicate în același timp creează numeroase probleme legate de protecția mediului [15].

Interdependența dintre dezvoltarea economică și protecția mediului înconjurător

Așa cum se specifică și în documentele O.N.U., până în anii '70, mediul înconjurător era considerat ca un domeniu independent, care funcționa după legi proprii, cu puține legături și interacțiuni cu activitatea umană. Se aprecia, la momentul menționat, că problemele mediului înconjurător erau de ordin tehnic și puteau să fie soluționate prin mecanismele tehnice, într-o perioadă de timp rezonabilă.

După douăzeci de ani, filozofia abordării acestui concept a fost alta. Dezbaterile purtate în special în cadrul U.N.C.E.D. '90 au modificat, în mod radical, concepția independenței mediului înconjurător. Deja se prefigurase conceptul interdependenței dintre mediul înconjurător, dezvoltarea economico-socială și dezvoltarea tehnologică. “Triunghiul” dezvoltării economice devenise “pătratul” dezvoltării economico-sociale, în care a patra componentă viza protecția mediului. Conferința U.N.C.E.D. '92 a concluzionat că mediul înconjurător este o parte componentă a procesului dezvoltării durabile, că el nu poate fi considerat în afara contextului economic, social, cultural și politic. Conferința a recomandat, cu acest prilej, necesitatea intensificării procesului dezvoltării economice în general, dar care trebuie să integreze folosirea rațională a resurselor naturale și protecția mediului ambiant existent. De aceea, în strategia dezvoltării durabile, eficiența economică trebuie corelată cu eficiența ecologică. În acest sens, dacă se ia în considerare indicatorul Coeficient al Impactului Ecologic (CIE), care reprezintă gradul de impact ecologic dăunător provocat de creșterea cu o unitate a venitului național prin schimbarea structurii economiei (implicit a producției), se poate aprecia valoarea Produsului Național Brut la un moment dat. De exemplu, prin reducerea acestui CIE, se permite creșterea Produsului Național Brut fără a accentua degradarea mediului natural. Pentru orice activitate economică, coeficientul de impact economic al P.N.B. concentrează în realitatea trei rapoarte diferite, evidențiate prin:

• cantitatea producției necesare pentru realizarea unei unități de venit național

• cantitatea de resursă sau suport ecologic pentru o unitate de producție

• gradul de impact rezultat al consumului unei unități de resursă ecologică.

Prin sporirea ratei de eficiență a oricărui raport mai sus menționat, se poate realiza o reducere a coeficientului de impact ecologic. Prin mecanisme economice, financiare și industriale se poate realiza o corelație între impactul economic și cel ecologic sau, altfel spus, între eficiența economică și cea ecologică condițonate de nivelul tehnologic al dezvoltării.

Cu alte cuvinte, orice sistem economico-social trebuie corelat cu sistemul dezvoltării durabile pentru realizarea creșterii eficienței economice și ecologice, prin reducerea consumului de resursă originală și reducerea poluării provocate de deșeurile și emisiile rezultate din diverse procese de producție.

Eficiența economică ocupă în prezent principalul rol în deciziile întreprinse de indivizi, agenți economici și guverne. Fără eficiență ecologică, ca element decizional resursele naturale rămân niște bunuri oferite de natură, fără costuri sau cu costuri mici. Mai mult evaluarea costurilor creării resurselor naționale ridică probleme tehnice și chiar politice deosebite, având în vedere dificultatea stabilirii prețurilor resurselor naturale.

Teoria economică și agenții economici nu au încă instrumentele necesare pentru a include în costurile de producție ale produsului finit și prețul resurselor naturale. Cu toate că această metodologie ar conduce la scumpirea excesivă a produselor finite, în final ea ar determina agenții economici să folosească mai rațional resursele naturale.

Dezvoltarea durabilă așa cum este concepută de Națiunile Unite, trebuie să răspundă atât nevoilor generațiilor prezente, cât și ale celor viitoare. Relațiile dintre sărăcie și starea mediului sunt complexe, iar epuizarea resurselor naturale reduce posibilitatea de obținere de noi beneficii din resursele mediului și implicit contribuie la creșterea gradului de sărăcie.

De asemenea, bunăstarea existentă în țările dezvoltate, realizată printr-un proces accelerat de dezvoltare, are aceleași efecte nocive asupra mediului. Deci, dezvoltarea durabilă poate fi definită prin realizarea echilibrului între condițiile sociale, economice, tehnice și de mediu în procesul de dezvoltare. Politica de dezvoltare durabilă înseamnă, pe de o parte, o manieră de consum și producție care, într-o manieră durabilă, conservă calitățile și resursele mediului, iar pe de altă parte, protecția activă a habitatului natural.

Oricum, expresia "dezvoltare durabilă" este foarte complexă și prin urmare deschisă multor interpretări. Important este să se cuprindă, în sensul ei, ideile de bază ale existenței umane și să se găsească indicatorii tehnico-economici și care să fie agreați pe plan internațional.

În felul acesta se pot determina măsuri de creștere a eficienței economice și ecologice care să urmărească reducerea impactului ecologic al utilizării nelimitate de resursă de mediu și, în același timp, reducerea volumului de resurse de mediu utilizate pentru obținerea unei unități de venit sau bunăstare [65].

Actualizarea setului de indicatori ai sistemului informațional statistic de mediu, cu includerea indicatorilor dezvoltării durabile recomandați de Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Organizației Națiunilor Unite și adoptați de Uniunea Europeană a permis o mai bună evaluare a progreselor în realizarea politicilor pentru mediu și dezvoltare durabilă la nivelul statelor membre, al statelor asociate și la nivel comunitar. O dezvoltare pentru cerințele prezentului, fără a compromite viitorul este bazată, în principal, pe tehnologii curate (termenul de tehnologii “curate” a fost definit în 1985 de Comunitatea Europeană). În prezent datorită creșterii demografice, a dezvoltării industriei și transporturilor a sporit impactul omului asupra mediului înconjurător, fapt pentru care, în anumite zone ale lumii s-a ajuns la dezechilibre ecologice majore.

Definirea conceptului de dezvoltare durabilă marchează un nou concept de dezvoltare economică, care cuprinde problemele globale ale omenirii acestui sfârșit de secol.

Pentru atenuarea impactului dezastruos al omului cu mediul înconjurător, folosirea tehnologiilor curate este singura soluție care poate să asigure reducerea cantităților de deșeuri de fabricație și de substanțe poluante emise în atmosferă sau deversate în ape. Totodată, folosirea acestor tehnologii au ca scop principal scăderea consumurilor de materii prime, apă și energie. În lume sunt țări ale căror politici guvernamentale sprijină firmele exportatoare de tehnologii curate, pentru protecția mediului, dar și pentru recuperarea cheltuielilor. De exemplu, Austria a obținut în 1997, 6,5 miliarde șilingi prin exportul de tehnologii pentru protecția mediului. O cotă de 63 la sută din export a ajuns în țările Uniunii Europene [16].

La nivelul oricărei întreprinderi, în cadrul proceselor de producție, există interacțiuni între procesele tehnologice și mediul înconjurător (figura 1.23). Legislația internațională cu privire la protecția mediului se bazează atât pe constrângeri, cât și pe stimulente. În acest sens, întreprinderile, în special cele inovative, își aliniază strategia la o politică ecologică la care populația este din ce în ce mai sensibilă iar normele de protecția mediului sunt obligatorii.

Fig. 1.23. Interacțiunile dintre un proces tehnologic ce se desfășoară într-o întreprindere și mediul înconjurător [1]

Cu toate că acest aspect impune unei întreprinderi cheltuieli suplimentare, necesitatea de a se integra într-un sistem unitar global al dezvoltării durabile este un atribut al progresului tehnic actual, în care orice întreprindere care dorește să aibă în programul de dezvoltare tehnologii curate, trebuie să ia în considerare o serie de elemente caracteristice unei firme și să le atribuie note cuprinse între 1 și 5. Nota minimă exprimă lipsa de interes a întreprinderii pentru protecția mediului iar nota maximă oglindește nivelul profitului și a perspectivei de dezvoltare, ca urmare a măsurilor luate pentru protecția mediului.

În finalul analizei, punctajul obținut evidențiază punctele tari și slabe ale întreprinderii, în raport cu protecția mediului și se poate decide locul și momentul implementării în procesul de producție a unei noi tehnologii, în principal a unei tehnologii curate. Acest gen de analiză a fost propus de K. North [48] și conține următoarele elemente:

• materii prime:

– neregenerabile/regenerabile;

– poluante/nepoluante;

• produsele:

– energointensive/cu consumuri energetice reduse;

– poluante/nepoluante;

– reutilizabile/reciclabile;

• tehnologiile:

– poluante/nepoluante;

– cu deșeuri periculoase/fără deșeuri;

– energointensive/cu consum redus energetic;

– periculoase sau nu, pentru sănătatea operatorilor;

• poziția față de standardele de protecția mediului:

– nealiniere/aliniere;

• comportarea conducerii:

– nepreocupată/preocupată de protecția mediului;

• nivelul de pregătire al personalului:

– coborât (cunoaște doar vechile tehnologii)/ridicat (poate opera cu tehnologiile noi, nepoluante);

– needucat/educat în spiritul protecției mediului;

• nivelul C&D (cercetare – dezvoltare):

– scăzut/creativitatea ridicată;.

Pe această bază se evidențiază punctele tari și slabe ale unor întreprinderi inovative, în raport cu protecția mediului și se poate stabili locul și momentul de introducere a unei noi tehnologii sau de modificare, în sens pozitiv, a celei existente [1].

În această perspectivă, datele cu privire la starea mediului pe teritoriul țării noastre, evidențiază necesitatea imperativă ca procesul de restructurare economică și strategiile sectoriale de dezvoltare să integreze și să asigure implementarea măsurilor pentru utilizarea rațională a resurselor care formează capitalul natural al țării, prevenirea deteriorării și degradării acestora, eliminarea sau reducerea surselor de poluare, cu prioritate în zonele identificate deja ca fiind critice, reconstrucția zonelor deteriorate, refacerea și ameliorarea calității mediului și a vieții, ca singura alternativă pentru o dezvoltare socioeconomică sănătoasă.

Prezentarea problematicii stării mediului pe teritoriul țării noastre este determinată de specificul acesteia.

Politica de dezvoltare în diverse perioade de timp nu a luat în considerare potențialul efect negativ pe care activitățile economice l-ar putea avea asupra mediului, rezultatul fiind o importantă degradare a mediului. În ultimii ani, conștientizarea problemelor de mediu a crescut, fiind generată în special de necesitatea conformării legislației românești în domeniu cu acquis-ul comunitar. În acest sens s-au realizat progrese în principal în combaterea poluării și crearea premiselor de dezvoltare durabilă în viitor.

Cu toate acestea, au rămas o serie de probleme care necesită rezolvare, provocările în acest sens pentru România fiind numeroase. Nu numai că vor trebui rezolvate problemele rămase nerezolvate, care necesită fonduri importante, dar vor trebui definite și implementate măsuri realiste pentru integrarea politicilor privind mediul în toate celelalte politici sectoriale.

Experiența țărilor arată că este necesară adoptarea unei abordări pro-active, care să țină cont de factorii de mediu încă de la început și care să încorporeze întregul ciclu de viață al unui proiect/program, spre deosebire de abordarea reactivă, care ia în considerare aspectele de mediu după producerea poluării. O astfel de abordare va conduce la costuri scăzute pe termen lung pentru proiectul/programul respectiv.

Problemele legate de mediu nu trebuie văzute ca obstacole pentru dezvoltarea economică, ci mai degrabă ca oportunități pentru dezvoltare.

În cursul procesului de implementare a oricărei strategii de dezvoltare economică și socială trebuie utilizate tehnici variate în scopul reducerii sau atenuării efectelor potențial negative asupra mediului și încurajării unei abordări constructive în vederea îmbunătățirii calității mediului prin activitățile finanțate.

De exemplu aceste tehnici pot consta în prevederi de reglementare precum:

– aplicarea Directivei EIA, stabilind necesitatea efectuării unei evaluări a impactului asupra mediului al proiectelor de un anumit tip/mărime;

– aplicarea principiului “poluatorul plătește”, specificat în Legea nr. 137/1995 (republicată în Monitorul Oficial nr. 70/2000) privind protecția mediului;

– desemnarea autorității de mediu competente, care să se implice în toate stadiile planificării și implementării Planului;

sau în promovarea unor măsuri constructive, cum ar fi:

– efectuarea unor analize privind problemele de mediu esențiale pentru strategiile de dezvoltare economico-sociale, în context național și regional;

– stabilirea de parteneriate de consultanță privind mediul la nivel național și regional, pentru încurajarea atenuării poluării în contextul general al modalităților de gestionare a programelor naționale și regionale;

– folosirea criteriilor ecologice în selectarea tuturor proiectelor de investiții;

– utilizarea în largă măsură a demonstrațiilor și publicității pentru practicile de succes din cadrul proiectelor de investiții finanțate.

Entropia dezvoltării economico-sociale durabile

Contribuții teoretice cu privire la dezvoltarea durabilă le-a avut și “economistul mileniului trei” Nicholas Georgescu-Roegen, care a introdus în teoria economică conceptele legate de cea de a doua lege a termodinamicii. Operând în principal cu acest principiu, savantul consideră că în orice proces de dezvoltare economică și socială avem de a face cu o degradare calitativă și irevocabilă a energiei.

Termodinamica este o ramură a fizicii care se ocupă în principal cu procesele prin care căldura, ca formă a energiei, ca și alte forme ale energiei (mecanică, chimică, electrică ș.a.) se transformă una în alta.

Construită pe două postulate și trei principii care-i alcătuiesc baza axiomatică, termodinamica este folosită și în explicarea unor fenomene și procese care depășesc aspectele clasice. În felul acesta necesitatea de a explica economia proceselor biologice l-a determinat pe Nicholas Georgescu-Roegen să formuleze a patra lege a termodinamicii.

Această lege era necesară pentru a generaliza transferurile entropice ale materiei. Legea a patra a termodinamicii a lui Nicholas Georgescu-Roegen este definită în două expresii alternative echivalente:

• Materia indispensabilă nu poate fi reciclată;

• Un sistem închis (adică un sistem care nu poate face schimburi de materie cu ambianța) nu poate executa o muncă în mod indefinit într-un ritm constant.

Nicholas Georgescu-Roegen, plecând de la definiția entropiei ca măsura cantității de energie care nu mai poate fi convertită în lucru mecanic, consideră că un sistem entropic poate fi lărgit, dar niciodată nu poate fi inversat. Lărgirea unui sistem entropic se realizează cu ajutorul tehnologiei care procură entropia joasă necesară proceselor de producție (transformări și prelucrări ale materiei).

Procesul economic are continuu nevoie de o sursă de susținere și refacere a fluxului de entropie. Sistemul economic ca și cel biologic schimbă cu mediul exterior ieșirile sale de entropie înaltă cu intrările sale de entropie joasă.

Cu alte cuvinte, entropia reprezintă transformarea ordinei în dezordine. Penuria economiei își are originea în caracterul limitat al resurselor și în degradarea irevocabilă a entropiei. Fluxul continuu de entropie joasă este suportul tuturor activităților fiziologice ale structurilor vii și ale proceselor economice [20].

Savantul consideră că procesele de producție sunt generatoare de neânțelegeri sociale și risipă de energie (de exemplu, cheltuielile militare sunt pe primul loc în topul acestui gen de activități), datorită “dislocării” ordinii cu cele mai perfecționate unelte, de către oameni aflați, zi de zi, sub presiunea asigurării existenței. Iată cum omul, prin diverse tehnologii, devine propriul său dușman. În felul acesta poate fi considerat un ucigaș al mediului în care trăiește și un sinucigaș al propriei sale existențe.

Toate aceste aspecte în care activitatea umană transformă entropia joasă în entropie ridicată, au menirea să ne proiecteze un viitor sumbru, lipsit de orice perspectivă ecologică. Actualele mecanisme ale pieței nu sunt capabile să atenueze crizele ecologice viitoare și cu atât mai puțin nu pot aloca optimal resursele între generații. De aceea, tehnologia de vârf, precum și politica cu privire la transferul de tehnologie, sunt soluții care pot asigura o dezvoltare economică “curată” sau, altfel spus, o dezvoltare durabilă.

Într-o comunitate nepregătită din punct de vedere tehnologic orice încercare de a introduce tehnologie de vârf este supusă eșecului. De asemenea, pentru emigranții a căror pregătire profesională nu se ridică la nivelul standardelor tehnologice deznodământul este același. De aceea, creșterea economică reprezintă un fenomen global în care factorii economici și cei noneconomici sunt în interdependență. Cu alte cuvinte, procesul economic este un proces care produce și care primește în același timp entropie și informație și al cărui rezultat economic și social este guvernat de legile entropiei și informației. În urma acestui schimb are loc o deteriorare entropică a mediului înconjurător.

Legea entropiei ne arată că atât energia, cât și materia nu pot fi utilizate decât o singură dată, iar timpul, ca factor de măsurare a proceselor ireversibile, nestaționare ne arată schimbarea în entropie de la concentrare la disipare sau de la o ordine la o dezordine crescândă. În același timp, munca reprezintă o cheltuială de energie, iar progresul realizat cu ajutorul noilor tehnologii oferă muncii un caracter mai eficient. În felul acesta fluxul de energie se procură mai ușor. De exemplu, în unele industrii metalurgice și siderurgice din S.U.A., 20% din investițiile totale trebuie cheltuite pentru echipamente de control al poluării.

Penuriile, escaladarea rapidă generală a prețurilor, acumularea poluării și a deșeurilor sunt fenomene ale crizei mondiale a energiei care arată cât de mult s-a ridicat entropia în ambianța energiei care nu se reînnoiește. De aceea, modelul dezvoltării economice prezentat anterior a condus la accelerarea proceselor entropice mobilizând resursele care se reînnoiesc până la punctul la care acestea au devenit ele însele resurse care nu se mai reînnoiesc.

Eficiența globală și dezvoltarea economică și socială durabilă

În România, abordarea eficienței economice și sociale în contextul dezvoltării durabile a condus la o reorientare a teoriei economice, pornind de la următoarele limite [23]:

• Economia nu s-a ocupat și nu a construit indicatori de analiză și decizie pentru resursele naturale, ecologice.

• Economia a fost marcată de o viziune statică asupra resurselor, neincluzând, în calculul economic, variabile legate de dinamica resurselor (deci, lipsindu-i viziunea protecției resurselor umane și materiale în perspectivă).

• Sistemul de interese generat de forma de proprietate privată a pus accentul pe profitul financiar al capitalului investit, iar în absența intervenției ferme și eficiente a statului, s-a neglijat păstrarea echilibrului ecologic, asigurarea rezervelor de resurse pe o perioadă cât mai îndelungată și respectarea ciclurilor de regenerare a unor resurse (cazul pădurilor).

• Teoriile economice de până acum ignorau raportul între caracterul epuizabil al resurselor și mișcarea demografică; în plus, s-a operat cu un principiu fals în privința eternității resurselor naturale, fapt care în prezent a dus la agravarea crizei resurselor energetice, de materii prime și a deteriorării echilibrului ecologic.

În felul acesta, este necesară o teorie nouă a eficienței economice globale, construită pe cel puțin trei principii fundamentale:

a) Abordarea sistemică a macrospațiului național (cu posibilități de extindere și la spațiul mondial).

b) Includerea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse, intrate și neintrate în circuitul economic.

c) Urmărirea eforturilor și efectelor pe ciclul natură-natură.

Ca urmare autorul consideră că este necesară o nouă abordare sistemică cu ajutorul căreia să se proiecteze un microspațiu divizat în patru subsisteme: tehnic, economic, suprastructural și mediu înconjurător [22].

Pentru realizarea dezvoltării economice și sociale durabile, în orice domeniu de activitate trebuie asigurată compatibilitatea criteriului economic cu celelalte criterii socio-uman, cultural, ecologic, tehnologic etc.

Orice dezvoltare economică și socială trebuie să țină seama de complexitatea sistemului respectiv, precum și de interdependența și corelația sa cu alte sisteme.

În plus, orice proces de dezvoltare se face sub influența factorului timp, lucru care conduce în final la sporirea complexității și incertitudinii. Un astfel de demers impune și utilizarea metodei analizei de sensibilitate care constă în modificarea unuia sau mai multor factori sau elemente ale beneficiului într-un sens favorabil sau nefavorabil, pentru un obiectiv de investiții, cu scopul de a stabili limitele în care acesta rămâne rentabil [21].

Deci, analiza de sensibilitate (senzitivitate) se impune în special pentru factorii sau elementele de costuri sau venituri care au modificări frecvente, cu amplitudine mare și care dețin o pondere însemnată în costuri sau venituri.

Dezvoltarea durabilă – principiu de bază al strategiei de dezvoltare economică a României

Raportul Brundtland se referă la acel tip de dezvoltare economică prin care se “asigură satisfacerea necesităților generațiilor prezente fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile cerințe. Satisfacerea necesităților prezente este obiectivul major al acestui concept de dezvoltare, care pentru a fi durabilă, impune asigurarea și în viitor a necesităților de bază ale societății”.

Componentele esențiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clar definite. Ele prevăd stabilizarea creșterii demografice, reducerea dependenței de petrol, conservarea energiei, promovarea resurselor regenerabile de energie, conservarea solului, protejarrea sistemelor biologice ale Pământului, reciclarea materialelor.

În concluzie, acest concept definește un proces de schimbare, în care factori ca exploatarea resurselor materiale și umane, orientarea investițiilor, dezvoltarea tehnologiei, schimbarea instituțiilor sunt în consonanță și sporesc potențialul prezent și viitor de satisfacere a necesităților și aspirațiilor umane. Există numeroase elemente care jalonează calea spre o dezvoltare durabilă, dar principala corelație ce trebuie respectată este armonizarea politicii demografice cu potențialul productiv în schimbare al ecosistemului. Această corelație este cu atât mai importantă cu cât, pe de o parte, populația exercită presiuni asupra ecosistemului, iar pe de altă parte, potențialul tehnologic – care depinde de caracteristicile acestei populații – influențează în moduri diferite punerea de acord a cerințelor societății cu posibilitățile oferite de ecosistem. Există o strânsă legătură între standardele de consum pentru populație și nivelul dezvoltării economice. Dezvoltarea durabilă presupune promovarea valorilor care încurajează standardele de consum, fără ca aceasta să depășească limitele posibilităților economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toți membrii societății.

În viziunea Raportului Brundtland sunt definite șapte obiective de politică economică și socială pentru realizarea unei dezvoltări durabile și anume:

• redimensionarea creșterii economice în sensul conservării resurselor naturale;

• modificarea calității proceselor de creștere economică;

• satisfacerea nevoilor esențiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuințe și asistență medicală pentru toți locuitorii;

• asigurarea unui nivel de creștere controlată a populației;

• conservarea și sporirea bazei de resurse;

• restructurarea tehnologică și punerea sub control a riscurilor acesteia;

• integrarea deciziilor privind economia, energia și protecția mediului într-un proces unic.

Conceptul dezvoltării durabile consideră că problemele ecologice trebuie rezolvate ținând seama de piețele potențiale, de produse noi, de tehnici noi, performanțe ale producției.

Dezvoltarea durabilă consideră că realizarea produselor noi, a tehnicii noi, a performanțelor în producție trebuie să se facă ținând seama de aspectele ecologice. Acest lucru se poate realiza printr-o dezvoltare a potențialului inovațional al întreprinderii, realizarea unui sector de cercetare-dezvoltare activ și a unui sector de marketing capabil să valorifice noile ecoproduse, ecotehnologii.

În concluzie, dezvoltarea durabilă rămâne un concept de bază al dezvoltării economiei, exploatării resurselor și calității mediului. Ca proces ce se desfășoară în timp, dezvoltarea durabilă trebuie să țină seama la stabilirea unor obiective și de anumite premise care privesc în primul rând următoarele aspecte: intensitatea fenomenului de poluare, consecință a unei structuri a economiei și în special a industriei, bazată pe tehnologii poluante; cadrul legislativ existent precum și gradul de educație ecologică scăzut al cetățenilor țării; gradul scăzut de utilizare a infrastructurii de protecție a mediului la nivelul economiei naționale; existența unei structuri poluante a sectorului industrial și în special cel energetic datorită resurselor folosite; existența unor potențiale activități economice, generatoare de beneficii, privind protecția mediului ambiant.

Pentru ca România să-și dezvolte o economie bazată în primul rând pe utilizarea tehnologiilor nepoluante, menite să mențină la nivelul standardelor internaționale puritatea mediului ambiant, este necesar să se țină seama de o serie de factori favorizanți, capabili de realizarea obiectivelor propuse.

În acest sens se pot enumera următorii factori:

• Opțiunea politică a României de a face parte din structurile economice ale Uniunii Europene.

• Necesitatea integrării țării noastre în fluxurile mondiale de produse și servicii și deci a ridicării performanțelor ecologice ale acestora (ecoproduse și ecoservicii).

• Existența unui număr mare de șomeri care pot fi orientați spre activități diverse privind protecția mediului ambiant.

• Diminuarea rezervelor naturale poate fi atenuată prin măsuri de creștere a eficienței utilizării acestora, prin recuperare, reciclare, recondiționare și apoi valorificare a diverselor produse uzate, pentru a permite într-o măsură mai mare posibilitatea conservării resurselor existente.

• Existența unui potențial național de cercetare-dezvoltare în domeniul protecției mediului, de învățământ de specialitate, de capacitate a industriei de a realiza utilaje necesare domeniului.

Experiența țărilor dezvoltate, ale Uniunii Europene, precum și propria practică, va ușura completarea cadrului legislativ necesar și realizarea instrumentelor de respectare a acestui cadru.

Dezvoltarea Durabilă (viabilă) reprezintă capacitatea unei economii naționale de a realiza un echilibru între condițiile sociale, economice, tehnice și de mediu în procesul de dezvoltare. În funcție de modul în care este înțeleasă ideea de dezvoltare durabilă, precum și modul de aplicare al acestui concept, se poate realiza o “politică de dezvoltare durabilă în care consumul și producția să se realizeze conservând calitățile și resursele mediului”.

În felul acesta, este imperios necesar pentru etapa actuală ca la nivel național să se înființeze un organism guvernamental capabil să creeze echilibrul dintre factorii economici, sociali, tehnici și de mediu în conformitate cu prevederile și sarcinile sectoriale ale Agendei 21 adoptate la conferința UNCED, la Rio de Janeiro din 1992; cu același prilej s-a hotărât și înființarea comisiei de dezvoltare durabilă ca organism ONU pentru implementarea măsurilor cuprinse în Agenda 21.

Deja în țări ca Austria, Canada, China, Finlanda, Germania, Italia, Japonia, Elveția, Franța, Spania, Suedia, SUA ș.a. există astfel de organisme denumite generic Consiliul Național de Dezvoltare Durabilă.

Prin înființarea în România a unui Consiliu Național de Dezvoltare Durabilă se va putea realiza o evaluare a consecințelor economice, a costurilor, a efectelor asupra sănătății populației și a mediului și scoaterea în evidență a posibilităților de cooperare internațională legate de Agenda 21 [37].

Necesitatea abordării interdisciplinare

Din cele de mai sus rezultă implicit că, dacă omenirea dorește să supraviețuiască, toate activitățile sale trebuie să se axeze asupra a trei obiective

esențiale:

a. Să păstreze nealterat, oricum să nu ducă la agravări ale poluării aerului și apei, factori ai mediului în care-și desfășoară viața toate speciile viețuitoarelor.

b. Să reducă implicit în mod drastic arderile, consumul de conbustibili fosili, să consume masa lemnoasă strict în limitele posibilităților de regenerare și fără a aduce prejudicii solurilor prin efectuarea despăduririlor necontrolate.

c. Să reducă drastic consumul de apă pentru alte necesități decât pentru cele fiziologice necesare viețuitoarelor. Apa, alături de lumină este un element esențial al vieții și trebuie considerată în primul rând un lichid biologic.

Trebuie evitat pericolul ca, înainte de a nu avea ce mânca, să nu ne lipsească apa de băut, situație care ar conduce inevitabil la dispariția vieții.

Necesitatea comunicării, a limbajului comun cere specialiștilor întruniți în diferite colective de lucru interdisciplinare cunoștințe în domeniile cu care vin în contact (altele decât cele derivate din propria pregătire de bază). Aceasta presupune formarea lor în timp întrucât, din păcate, unitățile de învățământ, chiar și cele care pregătesc ecologi, se remarcă încă prin pregătire cvasiunilaterală.

Ca orice domeniu, dar cu precădere în domeniul ecologiei și al protecției mediului, se fac analize până la detaliile cele mai fine, dar și operații de sinteză, cu caracter de concluzie, concretizate sub formele cele mai diverse: de la definiții la indicatori de bază ai diferitelor fenomene.

Imaginea biosferei este reprezentată ca totalitate a ecosistemelor [29] prin:

– prin ecosistem înțelegând rezultata interacțiunilor dintre comunitatea biotică (biocenoza) și habitatul sau biotopul ei;

– biotopul, înțeles ca fiind un areal limitat (pădure, râu, stepă, lac, mare), adică

totalitatea factorilor ecologici reprezentând condițiile externe (factori fizici) – sol, apă, aer, lumină, temperatură etc.– în care conviețuiesc diferitele specii de plante și animale, care alcătuiesc biocenoza;

– biocenoza la rândul ei reprezentând ansamblul organismelor vii, caracterizat printr-o compoziție specifică determinată de existența fenomenelor de interdependență (dintre care cele de nutriție sunt esențiale) dar reunite totodată prin atracția reciprocă exercitată de către factorii abiotici (de mediu fizic) caracteristici biotopului respectiv;

– ansamblul organismelor vii ale biocenozelor fiind constituit în esență din: viețuitoare autotrofe (vegetale capabile de fotosinteză și chimiosinteză), care transformă materia anorganică în materie organică necesară lumii vii, preparâdu-și singure hrana; viețuitoare heterotrope, organisme care nu-și fabrică singure hrana și o iau de-a gata din natură, reprezentată de totalitatea macroconsumatorilor (constituiți din animale ierbivore, prima traptă, animale carnivore și omnivore, inclusiv omul) și microconsumatori (organismele saprofite, care descompun materia organică moartă, reținând pentru ele o parte – pe care o recompun – și returnând restul ca produși minerali în vederea pregătirii unui nou ciclu pentru viețuitoarele autotrofe);

– alcătuirea funcțională a ecosistemelor având două componente esențiale: componenta de sinteză a materiei organice, alcătuită din totalitatea organismelor autotrofe, producătoare de materie organică vie și de potențial energetic; componenta de analiză (degradare) a materiei organice, alcătuită din totalitatea heterotrofelor, care foloseste potențialul energetic și restituie materiei minerale elementele care au intrat în componența materiei vii, asigurând refacerea fondului mineral al mediilor de viață.

Ecologia (de la oikos-casa și logos-cuvânt, studiu) reprezintă deci disciplina biologică având ca domeniu de studiu interacțiunea dintre organismele vii (conportamentul în ansamblu al viețuitoarelor, la nivel superindividual, de grup) și dintre ele și mediul lor de viață. În ecologie se evidențiază faptul că fenomenele de interdependență din cadrul biogenozelor sunt în principal cele de nutriție. Toate organismele vii trăiesc pe seama altora, fiind în același timp consumator și hrană, într-o succesiune în care hrana circulă de la baza trofică (plantele) și până la consumatorii de vârf, pe o structură piramidală (piramide eltoniene): nivelul producătorilor (plante), al consumatorilor primari (ierbivore, insecte), al consumatorilor terțiari (carnivore, păsări) în proporție mai redusă și consumatorii de vârf (animale care se hrănesc cu carnivore, ulii, vulturi) într-un număr relativ redus de exemplare, alcătuind o structură piramidală.

Se poate implicit deduce că în ciclurile vieții unei biocenoze nu există noțiunea de reziduu. Deșeurile indivizilor dintr-un nivel trofic (inclusiv organismele moarte, care nu sunt supuse degradării biologice de către microconsumatori), devin hrana pentru indivizii altui nivel trofic. Astfel, în faza de climax, (de relativă stabilitate) a unui sistem ecologic, factorii constituienți "cooperează" în mod armonios, alcătuind un sistem sinergetic perfect.

Ecosistemele pot fi considerate sisteme de referință ale sinergeticii, știință a autoorganizării sau autostructurării sistemelor, independent de natura lor (fizice, chimice, biologice, sociale), pe baza conlucrării, a cooperării organice a componentelor sau subsistemelor constitutive [24]. Constituirea sinergeticii ca știință, de către fizicianul german Herman Haken la începutul anilor '70, pleacă de altfel de la cercetările lui Ilya Prigogine care pun în evidență faptul că viața nu se află în afara ordinii naturale ci apare ca expresie a proceselor de autoorganizare generate tocmai din această cauză [19].

Evaluarea economică a strategiilor de dezvoltare durabilă

Stadiul actual în care a ajuns omenirea, caracterizat printr-un nivel ridicat de poluare și de consum al resurselor epuizabile, impune pe primul plan al preocupărilor factorilor de decizie în elaborarea strategiilor, problema dezvoltării durabile (sustenabile), a elaborării instrumentelor metodologice pentru fundamentarea deciziilor de dezvoltare și armonie cu natura.

Se poate afirma că în prezent dezvoltarea durabilă (sustenabilă) constituie prioritatea priorităților în elaborarea strategiilor unităților economico-sociale ale statelor.

După unele estimări, dacă omenirea nu va adopta măsuri hotărâte în domeniul combaterii poluării, se va ajunge la situația ca toate fondurile pentru investiții să fie destinate măsurilor antipoluare. Este o problemă de supraviețuire a speciei umane.

Dezvoltarea durabilă reprezintă un model de creștere în care se introduc restricții legate de echilibru necesar între sistemul economic (creat de om) și cel natural (care l-a creat pe om). Pentru afacerile durabile este esențial conceptul de balanță. Factorii economici, ecologici și socio-culturali trebuie, în egală măsură, luați în considerare la stabilirea sistemului de valori și incluși în strategia firmei și în planul de afaceri. Strategiile cuprind totalitatea direcțiilor de acțiune ale unei firme pe termen lung, pornind de la analiza situației actuale, care poziționează firma din punct de vedere tehnic, economic, socio-cultural, al concurenței și al mediului ambiant.

Ca obiectiv major strategic considerăm: asigurarea viabilității firmei în condiții de competiție internă și internațională. Aceasta înseamnă că prin strategie trebuie să se dea răspuns la întrebări strategice ca: în ce afacere se poziționează firma, cum se poate crea un avantaj competitiv durabil într-un mediu concurențial ș.a.

În elaborarea strategiei, marketingul joacă un rol fundamental, întrucât semnalele pieței sunt hotărâtoare pentru supraviețuirea firmei într-un mediu concurențial, dinamic. Între problemele principale care apar în analiza de marketing menționăm: selectarea de noi produse și piețe, evaluarea noilor oportunități și a potențialului firmei de a le fructifica, compatibilitatea produselor cu mediul (inclusiv ecologic) ș.a.

Asigurarea unei strategii flexibile, care să permită o adaptare în termen cât mai scurt la evoluția peiței, presupune identificarea condițiilor externe, care favorizează creșterea gradului de compatibilitate și, implicit, a potențialului de dezvoltare a firmei. În acest sens, identificarea făcută de specialistul american Porter [53] o apreciem ca fiind pertinentă:

– bariere înalte la intrare, care condiționează apariția noilor competitori. Companiile care activează în domenii caracterizate prin acest atribut sunt avantajate de faptul că numărul concurenților noi este redus datorită "barierelor de intrare" [54] constând în existența unor patente protejate, surse de aprovizionare limitate, capital necesar mare, economiile de scală;

– competiție existentă – număr de concurenți, rata de creștere, diferențiere, bariere la ieșire;

– lipsa unor produse substituabile sau calitate slabă a acestora;

– puterea de negociere a clienților principali;

– puterea de negociere a furnizorilor, sindicatelor.

Aceste condiții determină capacitatea potențială de profit a unei firme dintr-un anumit sector. În esență, succesul firmei în valorificarea aspectelor menționate, depinde de capacitatea managerului, de mărimea totală a pieței și de rata de creștere a acesteia, de mărimea firmei și strategia urmată privind poziționarea în raport cu competiția.

În ceea ce privește strategia de poziționare a firmei în raport cu concurența, potrivit modelului M. Porter se disting trei tipuri de strategii:

1. Strategia atingerii celor mai reduse costuri totale (de producție, de distribuție etc.), ceea ce vizează transformarea firmei în unul din cei mai ieftini producători din ramura respectivă și deci posibilitatea de a concura cu succes, în condițiile în care poate obține un profit cel puțin la nivelul mediu al ramurii. O asemenea ramură se pretează la producția de masă și de serie mare. Riscurile strategiei bazate pe costuri reduse se referă la faptul că schimbările tehnologice pot să anuleze investițiile și experiența anterioară.

Se adaugă faptul că, datorită concentrării pe costuri, se pot neglija schimbările în tehnologie sau pe piață. De asemenea, inflația erodează capacitatea firmei de a se impune pe piața cu prețuri scăzute.

2. Strategia de diferențiere, care are în vedere ca produsele firmei să fie unice în ramura de activitate respectivă printr-o serie de caracteristici apreciate la scară largă de către cumpărători. Diferențierea se referă fie la anumiți parametri ai calității, fie la tehnologie, la imaginea de marcă, la serviciile post vânzare etc.

Această strategie nu ignoră costurile, mai ales că îmbunătățirea unor parametri ai calității necesită costuri suplimentare, care, încorporate generează prețuri mai ridicate.

3. Strategia focalizată are în vedere anumite segmente ale pieței, promovând fie un produs diferențiat, fie un preț redus. Firma își bazează strategia pe avantajul comparativ rezultat din capacitatea de a satisface la un nivel înalt necesitățile specifice.

Orientarea ofertei se face către segmentele de piață mai puțin vulnerabile sau care au o competiție redusă. Riscurile care pot apărea în cadrul acestei strategii se referă la: diferența prea mare între prețul firmei și al concurenților care fabrică pentru întreaga piață, scăderea performanțelor pentru produsele realizate în acel segment, apariția unor nișe în segmentul de piață pentru care acționează firma etc.

Orice tip de strategie urmează să se înscrie în exigențele dezvoltării durabile, iar eficiența economică să aibă o viziune globală având în vedere interdependențele dintre componentele macrosistemului economico-social. În acest sens, prezentăm în cele ce urmează concepția noastră cu privire la evaluarea economică a strategiilor de dezvoltare durabilă.

Orice decizie la scară micro și macro economică trebuie văzută într-o dublă ipostază: pe de o parte, consumatoare de resurse (umane, materiale și financiare), iar, pe de altă parte, producătoare de efecte. Efectele sunt specifice domeniului abordat (tehnic, economic, social, ecologic). Ulterior, în scopul confruntării efectelor cu efortul, este necesară convertirea tuturor categoriilor de efecte în efecte economice.

O asemenea abordare a condus la elaborarea unei concepții a calculului economic care să aibă în vedere coordonatele fundamentale ale economicului în conexiune cu celelalte componente ale spațiului macroeconomic. Realitățile au demonstrat că abordarea calculului economic într-o viziune unilaterală (strict economică), fără să se țină seama de componentele macrosistemului economicosocial, au condus la conflicte grave între dezvoltarea economică și mediul înconjurător.

În acest context, conceptul de eficiență economică globală a fost definit ca o categorie economică prin care se urmărește un optim global, multicriterial și dinamic, care armonizează toate categoriile de interese și în special raporturile dintre dezvoltarea economică și mediul înconjurător pe întreaga durată de viață economică a produsului [22].

Conform celor menționate anterior, la baza concepției elaborate privind eficiența globală și dezvoltarea economică și socială durabilă au stat următoarele idei forță:

1. Abordarea sistemică a activităților social – umane din spațiul național.

2. Includerea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse (intrate și neintrate în circuitul economic).

3. Urmărirea produselor pe ciclul lor de viață, respectiv ciclul naturănatură, deci o viziune dinamică.

1. Abordarea sistemică a activităților social-umane din spațiul național conduce la divizarea acestui macrosistem în următoarele subsisteme:

a) subsistemul producției (implică forțe de producție ca dominante tehnico-tehnologice);

b) subsistemul economic cu toate categoriile economice (preț, cost, amortisment, salarii, profit etc.);

c) subsistemul suprastructural (politic, cultural, administrativ, juridic, social etc.);

d) mediul natural ambiant (ecologic) în care se desfășoară toate tipurile de activități social-umane.

Între aceste subsisteme există fluxuri de diferite intensități care reflectă interdependența între ele, cu efecte cumulative în standardul de viață material și spiritual al populației analizate (figurile 1.24 și 1.25).

Scopul urmărit fiind fundamentarea calculului economic, funcția obiectiv a fost stabilită ca fiind economicul și, în consecință celelalte variabile non economice (tehnice, sociale, politice, culturale, ecologice etc.) apar ca variabile independente. Ne propunem deci să optimizăm o funcție y = f(x), în care x ia valori de la 1 la n. Pe această bază se pune problema conversiei tehnic–economic, suprastructural-economic și ecologic-economic. Apar probleme atât de clasificare a extraeconomicului (pornind de la cea mai sinergică grupare: tehnic, suprastructural, ecologic), cât și de modelare a proceselor de conversie.

MEDIUL

Suprastructura

(social, politic juridic, cultural etc.)

Economicul

(relațiile economice)

Producția materială

(cu resurse tehnice,

tehnologice)

AMBIANT

Fig. 1.24. [22] Fig. 1.25. [22]

2. Includerea în calculul economic a tuturor categoriilor de resurse derivă din abordarea dinamică și nu statică a resurselor. În acest sens, se poate adopta următoarea clasificare:

a) resurse intrate în circuitul economic și

b) resurse neintrate în circuitul economic, respectiv naturale sau potențiale.

La rândul lor, resursele intrate în circuitul economic le-am clasificat în:

– resurse avansate – capital avansat;

– resurse ocupate – cele care produc efecte utile și

– resurse consumate – cele care se regăsesc în costuri.

O asemenea viziune are în vedere și protecția mediului înconjurător, respectiv a resurselor neintrate în circuitul economic (fig. 1.26).

3. Urmărirea produselor pe ciclul natură-natură presupune stabilirea tuturor etapelor ciclului de viață a produselor și evaluarea eforturilor și a efectelor pe fiecare etapă și pe ansamblu. Într-o formă mai sintetică am stabilit următoarele etape:

1. Concepție (Cercetare + Dezvoltare) inclusiv inovare

2. Extracție

3. Fabricație

4. Utilizare

5. Postutilizare (reciclare, reutilizare și reîncorporare în mediu).

Calculul eficienței economice globale are la bază ceea ce în ultimii ani s-a definit ca dezvoltare durabilă (sustainable development), adică o dezvoltare economică în armonie cu mediul ecologic. Dezvoltarea durabilă (sustenabilă, viabilă și reproductibilă) include: reducerea degradării mediului, conservarea resurselor.

În contextul dezvoltării durabile, unitatea de măsură a eficienței activităților economice este necesar să includă impactul asupra resurselor mediului sau bunurilor ecologice.

e = coefficient de eficiență

Fig. 1.26. Modelul general de conversie a factorilor extraeconomici în efecte economice 22

De exemplu, analiza punctului critic al rentabilității unui produs sau activități trebuie să includă și curba ecologică, respectiv dimensiunea producției, care nu depășește pragul de poluare a mediului (pragul de echilibru ecologic). Aceasta presupune elaborarea cartografierii ecologice, adică elaborarea de hărți pentru evaluarea restricțiilor, ținând seama de potențialul mediului în raport cu anumite utilizări.

Calculul economic constituit în concepția eficienței globale reprezintă un instrument de bază pentru selectarea obiectivelor în orice domeniu al activităților social-umane, deci pentru desfășurarea unei politici a priorităților, inclusiv în elaborarea strategiilor, pornind de la teza satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale oamenilor în armonie cu natura.

Pe de altă parte, calculul economic servește fundamentării de decizii în plan guvernamental, care să armonizeze interesele micro cu cele macro sociale, cum este cazul cu ecotaxele.

Scopurile urmărite prin aplicarea ecotaxelor sunt: reducerea poluării mediului, reducerea consumurilor energetice și a resurselor naturale epuizabile, stimularea activităților care-și propun reutilizarea și repararea produselor scoase din uz, orientarea spre activități ce propun utilizarea forței de muncă în mod intensiv.

Aplicarea în practică a celor trei teze fundamentale enunțate la început, presupune modelarea procesului de conversie extraeconomic-economic (extraeconomicul cuprinde cele trei subsisteme: tehnic-tehnologic, suprastructural și ecologic). Aceasta presupune, în primul rând, clasificarea tuturor componentelor unui sistem, astfel încât să fie posibilă sesizarea efectelor ce se produc prin variația elementelor, atât în planul specific domeniului abordat, cât și în plan economic.

Pe plan general, se poate construi un sistem de indicatori care să evalueze strategiile într-o ramură (subramură sau întreprindere) industrială, ținând seama de indicatorii de eficiență stabiliți pe baza evoluției ciclului de viață a produselor și/sau tehnologiilor. Acest demers se bazează pe o analiză diagnostic a unității analizate și pe necesitatea unor schimbări în procesele tehnologice, care să permită crearea unei unități durabile (sustenabile).

Ca punct de plecare în stabilirea sistemului de indicatori se poate constitui o matrice cu patru cadrane, în care indicatorii de eficiență apar sub formă de rate [22]:

– indicatori de eficiență a activității de tipul Efect/Efort sau invers Efort/ Efect și

– indicatorii de eficiență a structurilor de tipul Efort/Efort sau Efect/ Efect.

Matricea astfel obținută nu este o schemă închisă. Importantă este stabilirea indicatorilor care măsoară eforturile și efectele pe toate etapele ciclului natură-natură în domeniul analizat. Indicatorul economic prin care se pot măsura toate categoriile de efecte este valoarea adăugată. Principalii indicatori ai eficienței pe etape a ciclului "natură-natură" pot fi sistematizați într-un tabel.

În privința evaluării comparative a strategiilor este util să distingem două modalități de evaluare: una care privește evaluarea în întregul ei și alta care se referă la evaluarea de componente ale strategiei globale (firme, tehnologii, produse etc.). Pentru ambele categorii (strategii globale și/sau strategii pe componente) noi propunem metoda eficienței economice globale drept metodă indispensabilă, întrucât are ca bază o viziune sistemică, holistică, care intră în acord cu cerințele dezvoltării durabile.

O clasificare a componentelor strategice globale poate fi făcută pe baza următoarelor variabile:

cifra de afaceri;

piața și evoluția pieței;

investițiile;

domeniul de cercetare-dezvoltare, inovare;

calitatea producției;

exportul;

posibilități de joint-venture;

asigurarea resurselor financiare (proprii și împrumutate);

performanțele financiare.

Pe fiecare componentă se face o analiză a eforturilor și efectelor pentru a stabili, în final, eficiența economică și globală în diferite variante. Evident că, într-o asemenea viziune, va rezulta eficiența globală și pe tipuri de strategii abordate (vezi cele trei tipuri de strategii preconizate de M. Porter, la care am făcut referire mai înainte).

Pe lângă criteriul eficienței economice globale, se poate menționa că sunt situații în care factorii conjuncturali sociali și politici necuantificabili pot influența alegerea variantelor strategice la scară macro și micro economică. De exemplu, în politica de join–venture se poate acorda prioritate unei firme dintr-o europeană cu care România are legături tradiționale politice și culturale, chiar dacă există o altă ofertă mai avantajoasă financiar dintr-o extraeuropeană, care nu are însă un rol important în politica internațională.

Pentru a obține avantajul competitiv al produsului/tehnologiei (care se referă la o componentă a calității-durabilitate, fiabilitate, asigurare service etc.) managementul firmei trebuie să acționeze prin strategie, astfel încât avantajul competitiv să determine un spor de preț, care compensează cheltuielile suplimentare. În analiza comparativă a strategiilor se va avea în vedere rezultatul sintetic măsurat în principal prin eficiența economică globală, cât și evaluarea componentelor majore a strategiilor: obiective, modalități de realizare, resurse, termene.

De asemenea, este de menționat că, pentru a ajunge la rata eficienței economice globale, se vor parcurge etapele:

1. cercetare – dezvoltare – inovare;

2. investiția;

3. producția;

4. utilizarea produselor reciclabile;

5. recuperarea materialelor reciclabile;

6. reintegrarea deșeurilor în mediu.

Pe fiecare din aceste etape se urmărește efortul și efectul, calculele făcându-se pe baza sporului de valoare adăugată.

Concluzia noastră generală este că, în elaborarea strategiilor, în orice domeniu al activităților social-economice, cele două concepte fundamentale – dezvoltarea durabilă și eficiența economică globală – se impun ca instrumente indispensabile asigurării caracterului veridic.

1.2.6. Aspecte juridice ale managementului cercetării științifice, dezvoltării tehnologice și inovării

Reglementarea juridică apare din necesitatea determinării raporturilor între persoanele juridice și/sau persoanele fizice, stabilirea naturii acestor raporturi și determinarea cerințelor privind funcționarea relațiilor acestora dintre ele, în organizarea internă (mecanismul cibernetic de activitate a acestora), precum și dintre acestea cu mediul din care fac parte.

În sensul celor menționate trebuie făcute următoarele precizări care fundamentează aspectele juridice ale cetățeanului în raport cu:

(1) Obiceiurile, tradiția și cutuma reprezintă formele primare de stabilire a unor norme de conviețuire socială.

(2) Organizarea societății umane sub formă de colectivități structurate (sat, comună, oraș, stat) a impus emiterea unor norme stabilite pe baza unor reglementări colective și emise de autoritatea de stat sub formă de acte normative (legi, decrete, hotărâri de guvern, ordine ale miniștrilor, ordine interne, precum și regulamente de organizare și funcționare, statute, regulamente de ordine interioară, coduri de conduită – codul rutier, ș.a.).

(3) O dată apărute aceste norme au apărut și forme de sancționare a abaterilor de la aceste norme (codul penal, codul civil, codul comercial, codul administrativ etc.) precum și proceduri specializate de control și fundamentare a acestor abateri (codul de procedură).

Aspectele juridice ale managementului CS&DT rezultă din:

interconexiunea agentului economic/institutelor de cercetare cu alți agenți economici sau cu alte instituții ale statului;

mecanismele activităților proprii atât ca flux de activitate de CS&DT, cât și a patrimoniului și personalului acesteia;

protecția umanității și a mediului ca urmare punerii în aplicare a rezultatelor CS&DT;

drepturile intelectuale și/sau de proprietate industrială;

obligațiile de asigurare socială sau de bunuri materiale.

Specificitatea activității de cercetare științifică și de dezvoltare tehnologică implică abordarea aspectelor juridice specializate:

protecția umanității și a mediului ca urmare punerii în aplicare a rezultatelor CS & DT;

Responsabilitatea omului de știință sau a inginerului asupra analizei și studiului obiectului de cercetare sau temei de proiectare reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale umanității. Descoperirea unor aplicații care prin dualitatea lor obiectivă generează utilizarea constructivă (latura pozitivă) și/sau folosirea distructivă (latura negativă) are implicații mari asupra evoluției umanității. De exemplu: aplicația energiei nucleare – centrala atomo-electrică și bomba atomică.

drepturile intelectuale și/sau de proprietate industrială;

Drepturile intelectuale și/sau drepturile de proprietate industrială au apărut din necesitatea recunoașterii priorității soluțiilor, a autorilor, precum și din necesitatea formării fondului documentar specializat în domeniul cercetării științifice și a dezvoltării tehnologice. Ca urmare a acestui principiu de recunoaștere a priorităților soluțiilor a fost posibilă cunoașterea evoluției aplicațiilor și, în măsura în care autorii existau, găsirea unor soluții de anulare a efectelor negative ale aplicării rezultatelor cercetării științifice și dezvoltării tehnologice.

obligațiile de asigurare socială sau de bunuri materiale

De principiu aceste obligații rezultă din compensarea efectelor sociale individuale sau colective ale rezultatelor activităților de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, precum și din activitățile economico-sociale.

În sensul celor abordate în figura 1.27 prezentăm macromodelul aspectelor juridice ale managementului cercetării științifice (CS) și dezvoltării tehnologice (DT).

Fig. 1.27. Macromodelul aspectelor juridice ale managementului CS & DT [43]

1.2.7. Cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovarea premise ale dezvoltării economice și sociale

În cadrul Programului Național de Reforme ale României [70] pentru perioada 2007 – 2010 (PNRR), elaborat în contextul Strategiei Europene pentru Creștere și Ocupare (Strategia Lisabona Revizuită – SLR), printre prioritățile acesteia, un loc important îl dețin și activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare.

Programul Național de Reforme ale României reprezintă cadrul național de elaborare și implementare a politicilor sectoriale ce revin administrației centrale și locale și a fost alcătuit în conformitate cu Comunicarea Comisiei COM(2005) 24 din 02.02.2005 Working together for growth and jobs, A new start for the Lisbon Strategy (SL) și Recomandările integrate pentru creștere și ocupare (2005-2008) – COM (2005) 141 din 12.04.2005. Programul Național de Reforme ale României este convergent cu strategiile sectoriale de dezvoltare promovate prin Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013, Programul de Convergență 2007-2010, Planul Național Strategic de Dezvoltare Rurală 2007-2013 și Strategia Națională în domeniul cercetării, dezvoltării și inovării pentru perioada 2007-2013.

Programul Național de Reforme ale României evidențiază reformele pe care Guvernul României este hotărât să le promoveze cu prioritate în perioada 2007-2010 și oferă cadrul de integrare a politicilor pe mai multe paliere – macroeconomie, microeconomie, ocuparea forței de muncă – într-un program coerent de reforme care să evidențieze și să fructifice sinergiile dintre domeniul economic și cel social.

Prioritățile Planului Național de Reforme ale României (PNRR) pentru perioada 2007-2010 au ca principal obiectiv atingerea performanțelor economice și de ocupare, corelate cu un sistem social echitabil, reprezintă esența politicilor orientate spre dezvoltarea durabilă a României în perioada vizată de Planul Național de Reforme. Pornind de la analiza detaliată a situației existente în principalele domenii ale vieții economice și sociale la momentul aderării la Uniunea Europeană și în conformitate cu liniile directoare (LD) ale Strategiei Lisabona Revizuite, România a concentrat în PNRR o paletă de măsuri și inițiative, grupate pe următoarele priorități:

Îmbunătățirea capacității administrative – constituie o prioritate orizontală de o importanță majoră, care vizează asigurarea cadrului necesar susținerii competitivității prin măsuri specifice în domenii cheie: politici publice, gestiunea fondurilor comunitare, capacitatea autorităților publice de a lansa achiziții publice, reforma sistemului judiciar (LD 3, 9, 12, 13, 14, 16);

Îmbunătățirea calității și managementului cheltuielilor guvernamentale – vizează asigurarea eficienței investițiilor productive în contextul implementării unor politici macro-economice prudente (LD 2, 3, 4, 7, 13);

Îmbunătățirea funcționării piețelor – se referă în special la piața de energie și la cea a comunicațiilor, inclusiv la investițiile pentru interconectare la rețelele europene (LD 1, 11, 12, 13, 14, 16);

Continuarea îmbunătățirii mediului de afaceri – cuprinde reducerea și reorientarea ajutorului de stat, creșterea calității cadrului de reglementare și facilitarea accesului la capital (LD 7, 8, 9, 11, 13, 14, 15);

Creșterea gradului de ocupare și a ratei de participare pe piața muncii – implică realizarea unei piețe a muncii favorabile creării de noi locuri de muncă, îmbunătățirea adaptabilității întreprinderilor și lucrătorilor, stimularea ocupării forței de muncă și îmbunătățirea calității resurselor umane (LD 2, 4, 9, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24);

Îmbunătățirea calității vieții prin gestionarea durabilă a resurselor regenerabile și atenuarea efectelor schimbărilor climatice – tratează creșterea eficienței energetice, gestionarea resurselor naturale, conservarea bio-diversității și reducerea poluării (LD 11).

Programele de reforme aferente acestor priorități vizează și elemente care sunt în interdependență cu activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare. (C-D-I).

În cadrul Programului de reforme ,,Îmbunătățirea capacității administrative”, un rol important pentru dezvoltarea activităților de Cercetare-Dezvoltare-Inovare îl au; îmbunătățirea calității resurselor umane; dezvoltarea învățământului profesional și tehnic; formarea profesională continuă, învățământul superior; accesul la educație.

În scopul îmbunătățirii calității resurselor umane, în domeniul educației au fost adoptate o serie de măsuri în scopul alinierii sistemului educațional la cel european, prin dezvoltarea infrastructurii educaționale, precum și prin îmbunătățirea calificării profesorilor. Modernizarea și îmbunătățirea educației și formării inițiale și continue vor asigura premisele generale pentru furnizarea competențelor și aptitudinilor cerute pe piața muncii.

Dezvoltarea învățământului profesional și tehnic va urmări creșterea atractivității acestui tip de educație și îmbunătățirea capacității sale de a răspunde cerințelor sectoriale și regionale ale pieței muncii, astfel încât să asigure atât profesionalizarea și integrarea absolvenților în piața muncii, cât și oportunități de continuare a educației și absolvire a unor niveluri superioare de educație.

România și-a asumat, pentru anul 2010, ținta strategică de 7% a ratei de participare la educație și formare profesională pentru grupa de vârstă 25 – 64 de ani.

În domeniul formării profesionale continue se va urmări implementarea ,,Strategiei pe termen scurt și mediu de formare profesională continuă 2005 – 2010” precum și flexibilizarea ofertei din punctul de vedere al modalităților de furnizare.

Învățământul superior reprezintă un element cheie în dezvoltarea societății bazată pe cunoaștere, astfel încât, în contextul procesului Bologna, acțiunile avute în vedere pentru perioada 2007-2010 vizează dezvoltarea și implementarea sistemului național de calificări, asigurarea calității și dezvoltarea programelor doctorale în vederea îmbunătățirii capacității universităților de a furniza calificări corespunzătoare cerințelor pieței muncii și societății bazate pe cunoaștere.

În ceea ce privește accesul la educație, în particular pentru grupurile dezavantajate sunt avute în vedere o serie de măsuri de natură să susțină accesul egal la educație și competențe, prevenirea și corectarea dezavantajelor educaționale prin: dezvoltarea educației timpurii, creșterea accesului la învățământul preșcolar, promovarea dimensiunii incluzive în educație, programe de educație de tip ,,a doua șansă”. Pentru grupurile dezavantajate, este prevăzută furnizarea de asistență pentru aproximativ 25.000 de persoane până în anul 2010, dintre care 75% să finalizeze cursurile de tip ,,a doua șansă” (ciclul superior al liceului), iar 65% dintre persoanele care au beneficiat de asistență/sprijin să fie integrate în piața muncii.

Descentralizarea în sectorul educațional va contribui la îmbunătățirea capacității de asumare a actualelor cerințe de management/administrare a unităților și a proceselor educaționale, atât a unităților școlare cât și a administrațiilor publice locale, prin creșterea flexibilității și capacității de gestionare, la nivel local, a schimbărilor și reformelor structurale ulterioare din cadrul sistemului de învățământ.

Începând cu 2007, importante sume de bani sunt acordate de la buget în sprijinul acestor reforme, implementate prin programe coordonate de către ministerele de linie și instituțiile din administrația centrală și locală.

Pentru anul 2008 este estimată o alocare de 6% din PIB pentru educație.

Programul de reforme care vizează Îmbunătățirea vieții prin gestionarea durabilă a resurselor regenerabile și atenuarea efectelor schimbărilor climatice este fundamental orientat spre promovarea tehnologiilor curate.

Activitatea în domeniul energiei și acțiunea de combatere a schimbărilor climatice sunt considerate interdependente, context în care se urmărește atingerea a trei obiective: siguranța aprovizionării, competitivitatea pieței interne și protecția mediului. În acest context, România trebuie să răspundă unor provocări majore precum: consolidarea pieței interne de energie în vederea producerii energiei curate și a reducerii efectelor asupra schimbărilor climatice; încurajarea producerii energiei electrice din surse regenerabile, evitarea producerii gazelor cu efect de seră, în principal a dioxidului de carbon (CO2), gestionarea eficientă a deșeurilor prin dezvoltarea activităților de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a acestora.

Politica energetică are ca scop principal creșterea eficienței energetice și urmărește acoperirea consumului intern de energie în condiții de creștere a securității energetice și de asigurare a unui nivel corespunzător de competitivitate. În acest context, măsurile avute în vedere în PNRR (în conformitate cu Strategia Energetică a României pentru perioada 2007-2020) vizează cu prioritate: finalizarea liberalizării pieței de energie electrică (realizată în iunie 2007), asigurarea securității în aprovizionarea cu energie prin creșterea ponderii energiei nucleare în mix-ul energetic național la 16% în anul 2007, producerea de energie prin cogenerarea de înaltă eficiență, promovarea eficienței energetice la consumatorii finali.

Un alt aspect vizat consta în promovarea surselor regenerabile de energie și a biocarburanților în vederea atingerii obiectivului de 33% energie electrică produsă din surse regenerabile în anul 2010.

În privința biocarburanților, pentru atingerea țintei privind consumul de biocarburanți și alți carburanți regenerabili de minimum 5,75%, calculată pe baza conținutului energetic al tuturor tipurilor de benzină și motorină utilizate în transport, introduse pe piață până la data de 31 decembrie 2010, a fost adoptat un calendar etapizat pentru introducerea pe piață numai a amestecurilor de biocarburanți și carburanți convenționali. Astfel, calendarul prevede ca de la jumătatea anului 2007, în cazul motorinei, conținutul de biocarburant să fie de minimum 2% în volum, urmând ca până la jumătatea anului 2009 proporția acestuia să ajungă la 4% în volum. O atenție deosebită se va acorda și susținerii investițiilor pentru producerea și procesarea biomasei în vederea obținerii de biocarburanți.

Politicile și strategiile sectoriale de mediu pun un accent deosebit pe gestionarea durabilă a resurselor naturale și a deșeurilor precum și pe conservarea biodiversității.

În cadrul acestora o importanță deosebită se acordă gestionării durabile a sistemelor de apă și apă uzată care are ca obiectiv gospodărirea și asigurarea serviciilor de apă și canalizare, la tarife accesibile, asigurarea calității corespunzătoare a apei potabile în toate aglomerările umane, îmbunătățirea calității cursurilor de apă, îmbunătățirea gradului de gospodărire a nămolurilor provenite de la stațiile de epurare a apelor uzate și crearea de structuri inovatoare și eficiente de management al apei. În vederea dezvoltării teritoriale echilibrate, în perioada 2007 – 2009 vor fi implementate proiecte de investiții pentru dezvoltarea sistemului de gospodărire a apelor.

Pentru creșterea calității vieții cetățenilor și îmbunătățirea calității mediului urban în orașele mici, vor fi reabilitate sistemele de alimentare cu apă și canalizare, stațiile de tratare a apei potabile și a stațiilor de epurare a apelor uzate în localitățile cu o populație de până la 50.000 de locuitori.

Punerea în practică și realizarea obiectivelor gestionării deșeurilor are în vedere implementarea de activități care să conducă la dezvoltarea unui sistem integrat de management al deșeurilor solide în localitățile urbane și rurale. Măsura va avea impact asupra utilizării durabile a resurselor regenerabile și a creșterii calității ecosistemelor și a mediului ambiant.

Referitor la conservarea biodiversității, implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecția naturii vizează protecția și conservarea naturii, a diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor acesteia, dezvoltarea și buna administrare a Rețelei naționale de arii protejate în acord cu strategiile, politicile și practicile puse în aplicare la nivel european și internațional.

În acest scop, în vederea realizării coeziunii teritoriale și a dezvoltării rurale durabile și conformării la standardele de mediu impuse prin legislația în vigoare, se pune accent pe managementul efectiv al siturilor Natura 2000 și conservarea diversității biologice prin menținerea activităților agricole tradiționale.

În ceea ce privește gestionarea schimbărilor climatice, România este prima țară inclusă printre țările dezvoltate și țările cu economie în tranziție a Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), care a ratificat Protocolul de la Kyoto, angajându-se să reducă emisiile de gaze cu efect de seră (GHG) cu 8% în perioada de angajament (2008-2012), față de anul de bază (1989). Prin punerea în aplicare a schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, România își propune ca în 2007 să se încadreze în limita maximă de 84,2 Mt CO2, respectiv 487,7 Mt CO2 pe întreaga perioadă 2008-2012 (plafon mediu anual de 97,5 Mt CO2).

Implementarea politicilor și strategiilor sectoriale privind creșterea eficienței energetice și de mediu vor contribui într-un grad ridicat la protecția mediului și a sănătății publice, la disponibilitatea resurselor naturale pentru generațiile viitoare, la stabilitatea și prosperitatea sistemului economic și social și la limitarea utilizării resurselor în vederea reducerii impactului asupra mediului.

În ceea ce privește acțiunile prioritare rezultate din recomandările Consiliului de primăvară din 2006, România a preluat aceste angajamente integrându-le totodată în documentele comunitare adoptate și anunțate de Comisia Europeană în Programul Comunitar Lisabona. Din perspeciva domeniilor prioritare identificate la nivel european, printre principalele angajamente asumate de România pentru perioada 2007-2010 sunt și cele care vizează:

Cunoașterea și inovarea

Pentru a susține realizarea obiectivelor strategiei sale privind CDI, România s-a angajat ferm în direcția creșterii cheltuielilor publice pentru cercetare. În perioada 2007-2010 bugetul alocat pentru cercetare va înregistra creșteri semnificative: o creștere în 2007 cu cca. 50% față de 2006, atingând cca. 0,5% din PIB. Fondurile publice alocate în 2008 pentru CDI vor crește la cca. 0,7% din PIB, respectiv cca. 0,9% în anul 2009, pentru a atinge în anul 2010 nivelul de 1% din PIB, în acord cu obiectivele Strategiei Lisabona. România va promova modernizarea sistemului de protejare a drepturilor de proprietate industrială și intelectuală, considerând că acestea vor contribui efectiv la creșterea competitivității întreprinderilor și la promovarea inovării.

Mediul de afaceri

România își propune dezvoltarea politicilor de sprijin al IMM-urilor în conformitate cu principiul ,,Think small first”.

Cotele de impozitare a micro-întreprinderilor au fost modificate astfel: 2% pentru anul 2007, 2,5% pentru anul 2008 și 3% pentru anul 2009, iar contribuabilii care depășesc cifra de afaceri de 100.000 Euro în cursul anului plătesc impozitul pe profit pentru anul respectiv.

Continuă procesul de reducere a barierelor administrative prin evaluarea sistemelor actuale de autorizare, evaluare inițiată din perspectiva transpunerii Directivei Serviciilor în Piața Internă, urmărind crearea unei piețe funcționale a serviciilor.

România a acceptat ținta de reducere a sarcinii administrative la nivelul Uniunii Europene cu 25% până în 2012, în condițiile dezvoltării unei metodologii unitare de evaluare a costurilor administrative.

România desfășoară o politică concurențială pro-activă în conformitate cu Planul de acțiuni privind implementarea politicii în domeniul ajutorului de stat, aprobat în 2006, prin care se urmărește promovarea unui cadru legislativ care să ușureze accesul pe piață (aplicarea art.81 și 82 din TCE, în ceea ce privește concentrările economice) și aplicarea reformei ajutorului de stat (limitarea și direcționarea ajutoarelor de stat pentru politici orizontale).

Politica de ocupare și coeziune socială

Obiectivul în acest domeniu este creșterea participării la piața muncii prin îmbunătățirea funcționării sistemului instituțional și de reglementare, creșterea ratei de ocupare în rândul tinerilor și lucrătorilor în vârstă și prin activarea grupurilor sociale vulnerabile.

Politicile de incluziune socială țintesc un impact decisiv asupra reducerii sărăciei și excluziunii sociale până în 2010, fiind îndreptate spre reducerea riscului de sărăcie și marginalizare sociale în rândurile copiilor, implementarea de măsuri active de ocupare destinate grupurilor dezavantajate, supuse riscului de sărăcie extremă.

Va fi promovată o abordare integrată, la nivel național, regional și local, a politicilor privind educația, formarea profesională continuă, ocuparea forței de muncă, incluziunea socială, mobilitatea ocupațională și geografică.

d) Politica energetică și de mediu

România dă consistență acțiunilor sale în domeniul politicii energetice pentru a răspunde într-o manieră echilibrată celor trei obiective majore: securitatea (securizarea) aprovizionării cu energie, competitivitatea sectorului energetic și sustenabilitatea mediului înconjurător prin Strategia energetică a României, lansată recent în dezbatere publică.

România va reduce progresiv intensitatea energetică cu 2,5-3% anual și va fi un promotor activ al proiectelor de interconectare și a proiectelor de infrastructură care să contribuie la diversificarea ofertei și integrarea piețelor regionale în piața europeană internă.

România va continua procesul de liberalizare a piețelor în domeniul energiei și a gazelor naturale: liberalizarea integrală a pieței de energie electrică, inclusiv pentru consumatorii casnici, a avut loc în anul 2007 iar liberalizarea integrală a gazelor naturale s-a realizat începând cu 1 iulie 2007.

Conexiunea cu Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR)

Pentru asigurarea coerenței dintre cele două documente, exercițiul de elaborare a PNRR a implicat în acest proces Autoritățile de Management și Organismele Intermediare responsabile pentru gestionarea programelor operaționale (ministerele implicate erau deja reprezentate în grupul de lucru).

România a asigurat coerența măsurilor prevăzute în PNRR și CSNR, având în vedere faptul că ambele documente converg spre aceeași viziune: crearea unei Românii competitive, prospere și dinamice. Măsurile din PNRR prevăzute pe cele 3 niveluri – macroeconomic, micro-economic și piața muncii – contribuie, pe termen mediu, la atingerea obiectivului general ,,Reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială dintre România și statele membre ale Uniunii Europene” și implicit la implementarea celor 6 priorități definite prin CSNR, al căror efect cumulat este dezvoltarea economică și creșterea numărului de locuri de muncă.

Mai specific, prioritățile PNRR contribuie la atingerea obiectivelor CSNR prin orientarea strategică către următoarele domenii cheie: cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat; societatea informațională; transporturi (în special investiții de interconectare); energie (prin promovarea inter-conectivității cu rețelele europene și promovarea utilizării resurselor de energie regenerabile); dezvoltarea capitalului uman; creșterea adaptabilității resurselor de energie regenerabile); dezvoltarea capitalului uman; creșterea adaptabilității lucrătorilor și companiilor; îmbunătățirea accesului pe piața muncii și creșterea sustenabilității pieței muncii, precum și întărirea capacității instituționale la nivel național, regional și local și îmbunătățirea capacității de management și implementare a Fondurilor Structurale și de Coeziune.

Conexiunea cu Planul Național de Dezvoltare 2007-2013

Planul Național de Dezvoltare (PND) este un concept specific politicii europene de coeziune economică și socială (Cohesion Policy) menit să ofere o concepție coerentă și stabilă privind dezvoltarea statelor membre ale Uniunii Europene, transpusă în priorități de dezvoltare, programe, proiecte în concordanță cu principiul programării fondurilor structurale.

În contextul aderării României la UE în anul 2007, PND are rolul major de a alinia politica națională de dezvoltare la prioritățile comunitare de dezvoltare prin promovarea măsurilor considerate stimuli de dezvoltare socio-economică durabilă la nivel european.

BIBLIOGRAFIE

ANGELESCU, A., CIOBOTARU, V., BĂLOIU, L., Tehnologii curate, dezvoltare durabilă, INVENTICĂ și ECONOMIE, anulIV, nr. 5(41)-6(42), mai-iunie 2000, p. 28-31

ALBU, D., Al., (coordonator), Cooperarea economică internațională, Editura EXPERT, București, 1995, p. 132

ANDRE, M., Research and Technological Development Policy, European Documentation, Luxemburg, 1988

BELOUSOV, V., Creația tehnici în construcția de mașini. Inventica, Editura JUNIMEA, Iași, 1986

BONCIU, J., F., Cooperarea internațională în domeniul tehnologiilor de vârf, Teză de doctorat, ASE, București, 1994

BREBENEL, Silvia, Practica transferului internațional de tehnologie, Editura TEHNICĂ, București, 1977, p. 41

CHEBELEU, A., OHAN, P., Sistemul european de brevete, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul III, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 68-73

CONSTANTIN, I., Proprietatea intelectuală și succesul în afaceri, Editura RENTROP & STRATON, București, 1996

CRIȘAN, J., Tehnologia ca sistem, Editura ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, București, 1980

CRISTUREANU, T., Transferul de tehnologie către țările în curs de dezvoltare, VIAȚA ECONOMICĂ, nr. 16/1972

DRĂGĂNESCU, M., Sistem și civilizație, Editura POLITICĂ, București, 1976, p. 32

DUȚĂ, P., D., PURCĂREA, T., M., CORDENEANU, O., Organizațiile internaționale și mediul de securitate, Editura TECHNO MEDIA, Sibiu, 2008

ENOS, I., Invention and Inovation in the Petroleum Prefining Industry, Princeton, M.I., 1962, p. 261

FAIGHENOV, Marioara, SCURTU, V., Proprietatea intelectuală in firmă, RECLAMĂ și COMERȚ, nr. 124, septembrie 2000, p. 6

FAIGHENOV, Marioara, MANEA, Gh., Procesul de inovare în gestiunea modernă a orașelor, INVENTICĂ și ECONOMIE, nr. 2(50), februarie 2001, p. 3-11

FLECKL, R., Tehnici inovative, Revista CAPITAL, nr. 40, 5 octombrie 2000

GÂF-DEAC, I., BONDREA, A., A., Management și marketing pentru tehnologii moderne, Editura Fundației „ROMÂNIA DE MÂINE”, București, 2000

GÂRZ, F., Spionaj și diversiune, Editura OBIECTIV, Craiova, 2002

GEORGESCU, A., Sinergetica, o nouă sinteză a științei, Editura TEHNICĂ, București, 1979

GEORGESCU, N., R., Legea entropiei și procesul economic, Editura POLITICĂ, București 1979

GHEORGHIU,Al, Analiza de sensibilitate, TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 33, 16 august 1991, p. 7

GHEORGHIU, Al., Eficiența economică globală și dezvoltarea durabilă, TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 18, 2 mai 1996 p. 58-61

GIFILLAN, S. C., The Prediction of Tchnical Change, in the Reviews of Economics and Statistics, vol. 34, 1952, p. 368-385

HACKEN, H., Sinergetics, Editura SPRINGER VERLOG, , Tokio, 1978

HLADCHI, P., B., Spionajul economic – arma concurenței capitaliste, Editura POLITICĂ, București, 1985

JANTSCH, E., Prognoza tehnologiei, Editura ȘTIINȚIFICĂ, București, 1972

JAMES, M. H., The Economic Renaissance of New England, ECONOMIC IMPACT, nr 3/1985, p. 16

LORENTZ, G., The diffusion of Emerging Technologies Amony Industrial Contries, Symposion, 1981

MĂRUȚĂ, Al., CHIRIAC, V., Probleme actuale ale apei din agricultură și alimentație, Editura TEHNICĂ, București, 1987

MANEA, Gh., Puterea, inovația și cunoașterea, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 3(39) – 4(40), martie-aprilie, 2000

MANEA, Gh., Starea actuală a societății informaționale în România, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 42-48

MANEA, Gh., Cunoașterea ecologică tradițională, INVENTICĂ și ECONOMIE, nr. 1(49), ianuarie 2001, p. 10-15

MANSFIELD, E., The Economics of Technological Change, W. W. Norton an Company, Inc, New York, 1968, p. 101

MANSFIELD, D., SWARTZ, M., WAGNER, S., Imitation Costs and Patents; an Empirical Study, in Economic Jurnal, nr 91, 1981, p. 907-918

NAUM, N., Inovarea și transferul de tehnologie, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul I, nr 1, ianuarie, 1997, p. 4-6

NĂSTASE, I., G., Poluarea și protecția mediului înconjurător, VIITORUL LIBERAL, anul I, nr. 35, București, 3 septembrie, 1990

NĂSTASE, I., G., Consiliul Național de Dezvoltare Durabilă, ECONOMISTUL, anul VII, nr. 97, 15-16 iunie, 1996

NĂSTASE, I., G., Informarea și documentarea tehnico-științifică, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul II, nr. 2-3, februarie-martie, 1998, p. 32-37

NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare și de analiză a eficienței economice în transferul internațional de tehnologii. Teză de doctorat, specializarea Analiză economico-financiară, Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice, București, 2001

NĂSTASE, I., G., Importanța cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, Referat științific nr. 2-doctorat, Ministerul Apărării Naționale, Universitatea Națională de Apărare, Colegiul de Război, București 2004

NĂSTASE, I., G., Transferul de tehnologie între politică și economie, Referat științific nr. 3-doctorat, Ministerul Apărării Naționale, Universitatea Națională de Apărare, Colegiul de Război, București 2004

NĂSTASE, I., G., Politici și strategii pentru dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare-inovare, Prelegere în cadrul Programului de pregătire a managerilor din institutele de cercetare, AGENȚIA de MANAGEMENT pentru CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ INOVARE și TRANSFER TEHNOLOGIC (AMCSITT) – POLITEHNICA București, 25 octombrie – 22 noiembrie 2005

NĂSTASE, I., G., Aspecte juridice ale managementului cercetării, Prelegere în cadrul Programului de pregătire a managerilor din institutele de cercetare-dezvoltare-inovare. Cursul: „Asistenți manageri”, AGENȚIA de MANAGEMENT pentru CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ INOVARE și TRANSFER TEHNOLOGIC (AMCSITT) – POLITEHNICA București, 8 – 23 noiembrie 2006

NEGREI, C., Instrumente administrative pentru protecția mediului, în vol. Dezvoltarea Durabilă, Teorie și practică (vol. II), Mecanisme și instrumente (vol. II), coordonat de Vădineanu A., Negrei C., Lisievici P., Editura Universității din București, 1999, p. 17-51

NEGULESCU, V., Spionaj și contraspionaj, Editura BIBLIOTHECA, Târgoviște, 1999

NICULESCU, F., M., Cibernetica și aplicațiile ei în tehnică și economia industriei, Editura ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, București, 1973

NIFER, W., Expertiza tehnologică și competitivitatea internațională: de ce sunt necesare strategii noi? (traducere din limba engleză: Technological Expertise and International Competitivenesse: Whg New Strategies are Needect? In Siemens Reviews 57, nr 4, iulie-august, 1990, p. 4-9), INID, București, martie 03/002, nr 1/1991, p. 3-13

NORTH, K., Environmmental Business Management, Editura INTERNATIONAL LABOUR OFFICE, , 1997

PECULEA, M., Interfața dintre știință și tehnologie, Editura TEHNICĂ, București, 1994

PLEȘA, O., Valorificarea brevetelor de invenții prin licență și transfer tehnologic. Lucrare prezentată la Colocviul cu tema „Cercetare-Dezvoltare, Inovare, Valorificare”, Craiova, 2 septembrie 1996

POPESCU, T., Inovarea și strategia în domeniul proprietății industriale, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul II, nr 10, 1998, p. 30-33

POPESCU, T., Protecția secretelor comerciale, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 56-57

PORTER, M., Competitive strategy, FREE PRESS, 1985

PORTER, M., Green and Competitive, HARVARD BUSINESS REVIEW, nov. 1995

SCHMOOKLER, J., Invention and Economic Grawth, Harvard University Press, 1966, p. 5

SCHULTZ, T., Investment in Human Capital, in „American Economic Review”, March, 1961

TICOVSCHI, V., MITEA, Violeta, DĂNESCU, I., Transferul internațional de tehnologie și dezvoltare economică, Editura POLITICĂ, București, 1993

TICOVSCHI, V., Globalizare și transfer de tehnologie, Editura ENCICLOPEDICĂ, București 2006, p. 287

VLAD, E., Eficiența economică a activității de informare și documentare. Curs de informare, editat de Institutul Național de Informare Documentare (INID), 1988

*** Lexiconul tehnic român, Editura TEHNICĂ, București, 1963

*** The Mc GrawHill Dictionary of Modern Economics, Mc GrawHill Book Co, New York, 1965, p. 514

*** Guid sur la rédaction des contrats portant sur le transfer international de know-how dans l’industrie mecanique, Nations Unies – Commision Economique pour l’Europe, Geneva, 1970, p. 7

*** Dicționarul de termeni tehnici, Editura TEHNICĂ, București, 1972

*** OCDE, Manuel d’Oslo, Paris, 1992, p. 31

*** Strategia Protecției Mediului, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București, 1994

*** Ghid pentru protecția informațiilor tehnice, tehnologice și comerciale, Editura Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), București, 1995

*** Ordonanța Guvernului României nr. 8/1997, cu privire la stimularea cercetării-dezvoltării și inovării

*** Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă, Promovată de Grupul de Lucru al Guvernului și Societatea Civilă, constituit în baza H.G 305/15.04.1999, p. 16

*** Planul Național de Dezvoltare – România, Ministerul Dezvoltării și Prognozei, București, 2001

*** Programul Național de Reforme al României (PNRR) pentru perioada 2007-2010

BIBLIOGRAFIE

ANGELESCU, A., CIOBOTARU, V., BĂLOIU, L., Tehnologii curate, dezvoltare durabilă, INVENTICĂ și ECONOMIE, anulIV, nr. 5(41)-6(42), mai-iunie 2000, p. 28-31

ALBU, D., Al., (coordonator), Cooperarea economică internațională, Editura EXPERT, București, 1995, p. 132

ANDRE, M., Research and Technological Development Policy, European Documentation, Luxemburg, 1988

BELOUSOV, V., Creația tehnici în construcția de mașini. Inventica, Editura JUNIMEA, Iași, 1986

BONCIU, J., F., Cooperarea internațională în domeniul tehnologiilor de vârf, Teză de doctorat, ASE, București, 1994

BREBENEL, Silvia, Practica transferului internațional de tehnologie, Editura TEHNICĂ, București, 1977, p. 41

CHEBELEU, A., OHAN, P., Sistemul european de brevete, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul III, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 68-73

CONSTANTIN, I., Proprietatea intelectuală și succesul în afaceri, Editura RENTROP & STRATON, București, 1996

CRIȘAN, J., Tehnologia ca sistem, Editura ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLOPEDICĂ, București, 1980

CRISTUREANU, T., Transferul de tehnologie către țările în curs de dezvoltare, VIAȚA ECONOMICĂ, nr. 16/1972

DRĂGĂNESCU, M., Sistem și civilizație, Editura POLITICĂ, București, 1976, p. 32

DUȚĂ, P., D., PURCĂREA, T., M., CORDENEANU, O., Organizațiile internaționale și mediul de securitate, Editura TECHNO MEDIA, Sibiu, 2008

ENOS, I., Invention and Inovation in the Petroleum Prefining Industry, Princeton, M.I., 1962, p. 261

FAIGHENOV, Marioara, SCURTU, V., Proprietatea intelectuală in firmă, RECLAMĂ și COMERȚ, nr. 124, septembrie 2000, p. 6

FAIGHENOV, Marioara, MANEA, Gh., Procesul de inovare în gestiunea modernă a orașelor, INVENTICĂ și ECONOMIE, nr. 2(50), februarie 2001, p. 3-11

FLECKL, R., Tehnici inovative, Revista CAPITAL, nr. 40, 5 octombrie 2000

GÂF-DEAC, I., BONDREA, A., A., Management și marketing pentru tehnologii moderne, Editura Fundației „ROMÂNIA DE MÂINE”, București, 2000

GÂRZ, F., Spionaj și diversiune, Editura OBIECTIV, Craiova, 2002

GEORGESCU, A., Sinergetica, o nouă sinteză a științei, Editura TEHNICĂ, București, 1979

GEORGESCU, N., R., Legea entropiei și procesul economic, Editura POLITICĂ, București 1979

GHEORGHIU,Al, Analiza de sensibilitate, TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 33, 16 august 1991, p. 7

GHEORGHIU, Al., Eficiența economică globală și dezvoltarea durabilă, TRIBUNA ECONOMICĂ, nr. 18, 2 mai 1996 p. 58-61

GIFILLAN, S. C., The Prediction of Tchnical Change, in the Reviews of Economics and Statistics, vol. 34, 1952, p. 368-385

HACKEN, H., Sinergetics, Editura SPRINGER VERLOG, , Tokio, 1978

HLADCHI, P., B., Spionajul economic – arma concurenței capitaliste, Editura POLITICĂ, București, 1985

JANTSCH, E., Prognoza tehnologiei, Editura ȘTIINȚIFICĂ, București, 1972

JAMES, M. H., The Economic Renaissance of New England, ECONOMIC IMPACT, nr 3/1985, p. 16

LORENTZ, G., The diffusion of Emerging Technologies Amony Industrial Contries, Symposion, 1981

MĂRUȚĂ, Al., CHIRIAC, V., Probleme actuale ale apei din agricultură și alimentație, Editura TEHNICĂ, București, 1987

MANEA, Gh., Puterea, inovația și cunoașterea, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 3(39) – 4(40), martie-aprilie, 2000

MANEA, Gh., Starea actuală a societății informaționale în România, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 42-48

MANEA, Gh., Cunoașterea ecologică tradițională, INVENTICĂ și ECONOMIE, nr. 1(49), ianuarie 2001, p. 10-15

MANSFIELD, E., The Economics of Technological Change, W. W. Norton an Company, Inc, New York, 1968, p. 101

MANSFIELD, D., SWARTZ, M., WAGNER, S., Imitation Costs and Patents; an Empirical Study, in Economic Jurnal, nr 91, 1981, p. 907-918

NAUM, N., Inovarea și transferul de tehnologie, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul I, nr 1, ianuarie, 1997, p. 4-6

NĂSTASE, I., G., Poluarea și protecția mediului înconjurător, VIITORUL LIBERAL, anul I, nr. 35, București, 3 septembrie, 1990

NĂSTASE, I., G., Consiliul Național de Dezvoltare Durabilă, ECONOMISTUL, anul VII, nr. 97, 15-16 iunie, 1996

NĂSTASE, I., G., Informarea și documentarea tehnico-științifică, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul II, nr. 2-3, februarie-martie, 1998, p. 32-37

NĂSTASE, I., G., Metode de evaluare și de analiză a eficienței economice în transferul internațional de tehnologii. Teză de doctorat, specializarea Analiză economico-financiară, Facultatea de Contabilitate și Informatică de Gestiune, Academia de Studii Economice, București, 2001

NĂSTASE, I., G., Importanța cercetării științifice și dezvoltării tehnologice, Referat științific nr. 2-doctorat, Ministerul Apărării Naționale, Universitatea Națională de Apărare, Colegiul de Război, București 2004

NĂSTASE, I., G., Transferul de tehnologie între politică și economie, Referat științific nr. 3-doctorat, Ministerul Apărării Naționale, Universitatea Națională de Apărare, Colegiul de Război, București 2004

NĂSTASE, I., G., Politici și strategii pentru dezvoltarea infrastructurii de cercetare-dezvoltare-inovare, Prelegere în cadrul Programului de pregătire a managerilor din institutele de cercetare, AGENȚIA de MANAGEMENT pentru CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ INOVARE și TRANSFER TEHNOLOGIC (AMCSITT) – POLITEHNICA București, 25 octombrie – 22 noiembrie 2005

NĂSTASE, I., G., Aspecte juridice ale managementului cercetării, Prelegere în cadrul Programului de pregătire a managerilor din institutele de cercetare-dezvoltare-inovare. Cursul: „Asistenți manageri”, AGENȚIA de MANAGEMENT pentru CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ INOVARE și TRANSFER TEHNOLOGIC (AMCSITT) – POLITEHNICA București, 8 – 23 noiembrie 2006

NEGREI, C., Instrumente administrative pentru protecția mediului, în vol. Dezvoltarea Durabilă, Teorie și practică (vol. II), Mecanisme și instrumente (vol. II), coordonat de Vădineanu A., Negrei C., Lisievici P., Editura Universității din București, 1999, p. 17-51

NEGULESCU, V., Spionaj și contraspionaj, Editura BIBLIOTHECA, Târgoviște, 1999

NICULESCU, F., M., Cibernetica și aplicațiile ei în tehnică și economia industriei, Editura ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, București, 1973

NIFER, W., Expertiza tehnologică și competitivitatea internațională: de ce sunt necesare strategii noi? (traducere din limba engleză: Technological Expertise and International Competitivenesse: Whg New Strategies are Needect? In Siemens Reviews 57, nr 4, iulie-august, 1990, p. 4-9), INID, București, martie 03/002, nr 1/1991, p. 3-13

NORTH, K., Environmmental Business Management, Editura INTERNATIONAL LABOUR OFFICE, , 1997

PECULEA, M., Interfața dintre știință și tehnologie, Editura TEHNICĂ, București, 1994

PLEȘA, O., Valorificarea brevetelor de invenții prin licență și transfer tehnologic. Lucrare prezentată la Colocviul cu tema „Cercetare-Dezvoltare, Inovare, Valorificare”, Craiova, 2 septembrie 1996

POPESCU, T., Inovarea și strategia în domeniul proprietății industriale, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul II, nr 10, 1998, p. 30-33

POPESCU, T., Protecția secretelor comerciale, INVENTICĂ și ECONOMIE, anul IV, nr 5(41) – 6(42), mai-iunie, 2000, p. 56-57

PORTER, M., Competitive strategy, FREE PRESS, 1985

PORTER, M., Green and Competitive, HARVARD BUSINESS REVIEW, nov. 1995

SCHMOOKLER, J., Invention and Economic Grawth, Harvard University Press, 1966, p. 5

SCHULTZ, T., Investment in Human Capital, in „American Economic Review”, March, 1961

TICOVSCHI, V., MITEA, Violeta, DĂNESCU, I., Transferul internațional de tehnologie și dezvoltare economică, Editura POLITICĂ, București, 1993

TICOVSCHI, V., Globalizare și transfer de tehnologie, Editura ENCICLOPEDICĂ, București 2006, p. 287

VLAD, E., Eficiența economică a activității de informare și documentare. Curs de informare, editat de Institutul Național de Informare Documentare (INID), 1988

*** Lexiconul tehnic român, Editura TEHNICĂ, București, 1963

*** The Mc GrawHill Dictionary of Modern Economics, Mc GrawHill Book Co, New York, 1965, p. 514

*** Guid sur la rédaction des contrats portant sur le transfer international de know-how dans l’industrie mecanique, Nations Unies – Commision Economique pour l’Europe, Geneva, 1970, p. 7

*** Dicționarul de termeni tehnici, Editura TEHNICĂ, București, 1972

*** OCDE, Manuel d’Oslo, Paris, 1992, p. 31

*** Strategia Protecției Mediului, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, București, 1994

*** Ghid pentru protecția informațiilor tehnice, tehnologice și comerciale, Editura Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), București, 1995

*** Ordonanța Guvernului României nr. 8/1997, cu privire la stimularea cercetării-dezvoltării și inovării

*** Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă, Promovată de Grupul de Lucru al Guvernului și Societatea Civilă, constituit în baza H.G 305/15.04.1999, p. 16

*** Planul Național de Dezvoltare – România, Ministerul Dezvoltării și Prognozei, București, 2001

*** Programul Național de Reforme al României (PNRR) pentru perioada 2007-2010