Evaluarea Depozitelor Bancare Si Posibilitati de Aplicare a Practicii Internationale In Garantarea Lor

,,Evaluarea depozitelor bancare și posibilități de aplicare a practicii internaționale în garantarea lor”

Cuprins

Introducere

1. Rolul depozitelor în activitatea băncii și necesitatea asigurării lor

1.1. Definirea și clasificarea depozitelor

1.2. Asigurarea depozitelor în sistemul bancar autohton

2. Evaluarea depozitelor în cadrul băncii (în baza materilelor BC „Comerțbank” SA

2.1. Evoluția depozitelor acceptate de la persoanele fizice în cadrul băncii

2.2. Analiza dinamicii depozitelor persoanelor juridice

3. Eficientizarea atragerii depozitelor și a sistemului de garantare a acestora (în baza materialelor BC „Comerțbank” SA

3.1. Modalități de sporire a volumului de resurse atrase de către bancă

3.2. Perspectivele îmbunătățirii sistemului de asigurare a depozitelor în concordanță cu cerințele internaționale

Concluzii și recomandări

Bibliografie

Anexe

Introducere

Performanțele unei bănci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care este evaluată prin rezultatele obținute în urma deciziilor manageriale. Anticiparea cu precizie a evoluțiilor variabilelor economice în care managerii trebuie să ia decizii este un lucru greu de realizat.

Practica bancară tradițională – bazată pe constituirea de depozite și acordarea de credite – este astăzi doar o parte din activitatea tipică a băncilor, fiind adesea și cel mai puțin profitabilă. Sursele majore de profitabilitate ale băncilor sunt tranzacționarea pe piețele financiare și generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor. Această schimbare în structura profitului băncilor a avut un efect de ameliorare a profitabilității fără majorarea riscului de credit tradițional care rezultă din portofoliile de credite.

Instituția bancară se confruntă mereu cu diferite probleme, tinzînd să devină independentă față de stat, organizîndu-și de sine stătător activitatea. Pentru a fi competitivă are nevoie de informații reale operative, complete privind valomul operațiilor prin a căror prismă se obțin diverși indicatori (profitabilitate, de lichiditate, de adecvare a capitalului propriu, pentru elaborarea deciziilor de gestiune).

Actualitatea temei de cercetare. Sistemul bancar este vulnerabil față de retragerile masive de lichidități deoarece, prin natura lor, băncile atrag depozite în general pe termene scurte dar acordă credite pe termene mai lungi. Atunci cînd apare o retragere masivă de la bănci, clienții își retrag depozitele, astfel încît băncile riscă să ajungă în faliment din cauza unor probleme de lichiditate. Există mai multe mecanisme care permit sistemelor bancare să evite fenomenul de retrageri masive de la bănci. Cel mai eficient dintre acestea este garantarea depozitelor.

Garantarea depozitelor este privită în primul rînd ca un mijloc de protecție a deponenților instituțiilor de credit, iar în al doilea rînd ca un mijloc de asigurare a stabilității sistemului bancar.

Scopul temei alese pentru cercetare este de a analiza resursele atrase de către instituția bancară și stabilirea avantajelor asigurării depozitelor și a specificului garantării acestora în Republica Moldova și aplicarea practicii internaționale în garantarea lor.

Sarcinile determinate de autor ca fiind prioritare sînt:

determinarea esenței operațiunilor de depozit;

studierea rolului operațiunilor de depozit în formarea resurselor băncii;

caracterizarea depozitelor în dependență de criteriile propuse de literatura de specialitate;

descrierea sistemelor de asigurare a depozitelor;

analiza depozitelor acceptate de la persoanele fizice;

analiza depozitelor acceptate de la persoanele juridice.

Conținutul tezei de licență s-a bazat pe metodele de cercetare ca observația, comparația, analiza și sinteza, gruparea, precum și alte metode și instrumente de cunoaștere științifică, lucrarea este prezentată în formă scrisă utilizînd grafice, desene, tabele.

În procesul cercetărilor au fost studiate lucrările tuturor autorilor autohtoni și străini din domeniul economiei, activității bancare, managementului, dar cel mai mare interes îl prezintă următoarele: Basno Cezar, Dardac Nicolae, Dedu Vasile, Grigoriță Cornelia, Ionescu Lucian, Berea Aurel, Stoica Maricica, Stroe Radu, Tverdun Lilia, Nicolae Vîlcu etc.

Obiectul cercetării este activitatea de depozit desfășurată de BC „Comerțbank” SA, ce își mărește prezența sa teritorială și lucrează activ cu persoanele fizice. În decursul a trei ani, banca a deschis filiale în Chișinău și Bălți, precum și cinci agenții – trei în Chișinău și cîte una în Bălți și Cahul. Permanent se desfășoară lucrul cu oferte pentru persoanele fizice precum și cu extinderea geografică a sistemelor urgente de transferuri internaționale.

Oportunitățile de creștere continuă ale BC „Comerțbank” SA sunt bazate pe strategii de dezvoltare ale băncii, adoptate de către acționari, care în ultimii 9 ani își direcționează profitul spre dezvoltarea și perfecționarea băncii.

Eficacitatea activității BC „Comerțbank” SA se realizează, în primul rând, datorită managementului competitiv și personalului înalt calificat. Îmbunătățirea echipamentului tehnic al BC „Comerțbank” SA, dezvoltarea noilor tehnologii informaționale, permit în mod semnificativ extinderea spectrului larg de servicii propuse și efectuarea deservirii clienților la un nivel înalt. Ca urmare, îmbunătățirea continuă a calității serviciilor și optimizarea tehnologiilor, a poceselor de afaceri interne, oferă băncii perspective clare de dezvoltare și succes.

Teza de licență include introducere, 3 capitole, care constituie conținutul de bază al cercetării, concluzii și recomandări, bibliografia studiată și anexele.

Deci, la introducere, este abordată actualitatea temei investigate, gradul de studiere a temei, sînt precizate scopul, obiectivele și obiectul cercetării, structura lucrării și suportul metodologic aplicat.

Capitolul 1 „Rolul depozitelor în activitatea băncii și necesitatea asigurării lor” constituie o încercare de a prezenta definiția depozitelor bancare, de a descrie factorii ce determină alegerea băncii de persoanele fizice sau juridice pentru plasarea depozitelor sale etc. De asemenea în acest capitol se definește conceptul de asigurare a depozitelor, specificul apariției și dezvoltării fenomenului de asigurare, dezvoltarea și necesitatea lui pentru Republica Moldova.

Capitolul 2 „Evaluarea depozitelor în cadrul băncii (în baza materilelor BC „Comerțbank” SA)” prezintă analiza depozitelor acceptate în baza datelor din Informația cu privire la activitatea de acceptare a depozitelor atât de la persoanele fizice cât și de la cele juridice.

În capitolul 3 „Eficientizarea atragerii depozitelor și a sistemului de garantare a acestora (în baza materialelor BC „Comerțbank” SA)” se caracterizează modalitățile de sporire a volumului de resurse atrase de către bancă și posibilitățile de îmbunătățire a sistemului de asigurare a depozitelor în concordanță cu cerințele internaționale.

La concluzii și recomandări sunt prezentate concluziile teoretice și practice ce s-au determinat la finalizarea tezei și recomandările de modificare a neajunsurilor depistate.

1. Rolul depozitelor în activitatea băncii și necesitatea asigurării lor

1.1. Definirea și clasificarea depozitelor

Dezvoltarea rapidă a activității bancare, prin creșterea depozitelor bancare, trebuie să ia în considerare factorii care influențează această creștere, unii care pot fi controlați de bancă (promovarea, serviciile, dobînzile), alții necontrolați, de natură economică.

Resursele atrase pot fi grupate, în funcție de caracteristica funcțională, în două categorii:

1) depozitele bancare sunt resurse atrase și existente funcțional în portofoliul băncii sub forma:

conturilor de disponibilități, resursa cea mai ieftină, prin care se derulează toate încasările și plățile clienților. Aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată, pentru atragerea clienților, îndeosebi a celor mari, banca trebuind să reducă comisioanele și să crească calitatea serviciilor oferite;

depozitelor (conturi) de economii la vedere, care au un grad mare de lichiditate, banca oferind dobînzi mici, aceste resurse avînd însă grad mare de volatilitate, adesea băncile restricționînd operațiunile cu aceste conturi;

depozitelor la termen, bonificate la dobînda pieței, diferențiat în funcție de perioada de maturizare. Un instrument specific al acestei resurse îl reprezintă certificatele de depozit.

Depozitele pot fi delimitate și în funcție de subiecții (clienții) băncii în două categorii:

depozite cu amănuntul, cu persoanele fizice, care îmbracă toate cele trei forme prezentate mai sus;

depozite cu ridicata, instituționale, cu persoane juridice, care pot fi guvernul sau administrațiile locale, agenții economici industriali, comerciali etc. și instituțiile financiare (bancare și nebancare);

2) resursele atrase „nedepozit” sunt procurate de bancă în situații dificile, disfuncționale și pot căpăta următoarele forme:

împrumuturi de (credite de refinanțare), precum credite de licitație, credite structurale, credite lombard (overdraft) etc;

împrumuturi pe piața interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul unei crize acute de lichidități;

vînzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligațiunilor guvernamentale sau a altor hîrtii de valoare din portofoliul băncii [15, p. 79 – 80].

Păstrarea disponibilităților bănești ale clienților reprezintă o funcționalitate primordială a băncilor, care este determinată de o relație specială între persoane și firme, pe de o parte, și bănci pe de altă parte.

Prin aceste relații, de fapt persoana sau întreprinderea cedează unel atribuții legate de administrarea averii sale, sau mai direct spus încredințează efectuarea operațiunilor legate de gestiunea disponibilitaților monetare, băncii, păstrîndu-și dreptul de dispoziție asupra sumelor aflate în păstrare la bancă. De aici rezultă două consecințe principale.

Primordial banca prestează servicii de încasare și efectuare de plăți în numele și în contul clientului său; ține o evidență corectă a operațiilor de casă ale clientului și raportează, la cerere, situația electivă a contului, respectiv a soldului disponibil al fiecărui titular de cont. Implicit, aceasta înseamnă că partea principală privind activitatea de casierie se transferă de la firmă sau persoană la bancă. O parte însemnată a personalului băncii este angajată în efectuarea de operațiuni ce se referă la administrarea disponibilităților clienților. Pentru toate aceste servicii firma sau persoana datorează băncii eontraprestații binemeritate.

O a doua consecință constă în formarea depozitelor bancare. Acestea, aflate sub administrarea efectivă a băncii, pe de o parte, asigură resurse temporare ce pot fi utilizate de către bancă. .

Banca primește zilnic sume importante depuse de clienți sau pentru contul acestora, fapt ce transferă asupra băncii atribuțiile de a le-păstra, manevra și a le asigura securitatea. Astfel, băncile, trebuie să-l construiască sisteme de seifuri sigure, cu blindaje supraclimensionite și cu sisteme de închidere mecanice, electrice și electronice, sofisticate…

De asemenea, băncile întrețin un aparat de sortare și numărare a banilor cu personal specializat și tehnologie adecvată. în același scop băncile organizează un sistem de colectare și transport mecanizat al banilor prin mijloace de transport blindate.

Deci, pe de o parte, din atribuția ce și-a asumat-o de a păstra disponibilitățile persoanelor și firmelor băncile au cheltuieli de administrare importante. Pe de altă parte, la bănci se formează un sold minim permanent la disponibilități care pot fi folosite în procesul creditării de către bănci. Deși fiecare din titularii de cont au putere de dispoziție totală asupra disponibilităților aflate în cont și, teoretic. În orice moment, fiecare și toți împreună ar putea solicita fondurile de pasive, în fapt lucrurile nu se petrec astfel. Chiar dacă unii titulari își folosesc la maximum disponibilitățile, utilizîndu-și întregul sold disă. în același scop băncile organizează un sistem de colectare și transport mecanizat al banilor prin mijloace de transport blindate.

Deci, pe de o parte, din atribuția ce și-a asumat-o de a păstra disponibilitățile persoanelor și firmelor băncile au cheltuieli de administrare importante. Pe de altă parte, la bănci se formează un sold minim permanent la disponibilități care pot fi folosite în procesul creditării de către bănci. Deși fiecare din titularii de cont au putere de dispoziție totală asupra disponibilităților aflate în cont și, teoretic. În orice moment, fiecare și toți împreună ar putea solicita fondurile de pasive, în fapt lucrurile nu se petrec astfel. Chiar dacă unii titulari își folosesc la maximum disponibilitățile, utilizîndu-și întregul sold disponibil în fapt o mare parte din aceste plăți se fac în favoarea altor contur: și în mare, soldul general al disponibilităților se păstrează în mărimi relativ stabile.

Astfel soldul mediu permanent al depozitelor reprezintă pentru bancă o sursă ele creditare, respectiv o sursă de venituri.

De regulă, veniturile încasate de bănci ca dobînzi pentru creditele acordate din sursele reprezentate de depozitele bancare sînt relativ importante, băncile resimt că o mare parte din cheltuielile cu. administrarea disponibilităților nu sunt acoperite.

Acesta este terenul pe care se desfășoară conflictul între bănci, care refuză sau admit cu greu remunerarea depozitelor, și titularii de depozite care se doresc a fi retribuiți la un nivel superior prin dobînzi ridicate.

Modul de remunerare principal, în funcție de care se face clasificarea depozitelor, depinde de certitudinea utilizării depozitelor ca resursă de creditare pe o perioadă mai restrînsă sau mai îndelungată

Astfel, clasificarea depozitelor în funcție de remunerare are în vedere după cum susține savantul romîn Basno C. (în ordinea crescîndă a remunerării):

1) depozitele la vedere ;

2) depozitele de economii ;

3) depozitele la termen [6, p. 55].

Depozitele de economii și cele la termen sunt efectuate primordial de către persoane fizice fiind condiționate cu privire la durată și constituind asifei pentru bancă resurse sigure de plasamente pe termen ceea ce permite atribuirea de dobînzi crescute.

Marea masă a depozitelor bancare sunt formate însă din depozitele la vedere în care se materializează de fapt disponibilitățile temporar libere desprinse în procesul de producție și circulație și reprezentînd, de fapt, fie o parte din capitalul circulant, fie o parte din fondul de dezvoltare sau din profitul nerepartizat.

Depozitele la vedere sunt reprezentate de suita soldurilor conturilor titularilor, la banca respectivă. Ele se mai numesc și depozite monetare și se caracterizează prin aceea că permit utilizarea generală, directă și imediată a sumelor aflate în aceste depozite.

Să analizăm, pe rînd, semnificațiile acestor caracteristici.

Folosirea generală ca monedă, a depozitului implică potențialul depozitului de a fi folosit în orice moment ca monedă, respectiv neutru a îndeplini oricare funcție a banilor: de mijloc de schimb, de rezervă a valorii și prin aceasta implicit de mijloc de plată.

Folosirea directă a depozitului înseamnă capacitatea de a fi utilizată fără alt stadiu intermediar.

Astfel, ordinul titularului de cont dat băncii poate să se refere Ia utilizări concrete date depozitului:

fie ordinul de a transfera suma într-un alt cont, deci în favoarea unui nou beneficiar;

fie ordinul de a elibera o anumită sumă în bancnote sau monedă.

Folosirea imediată înseamnă libertatea de a dispune în orice moment de depozitele pe care le are titularul de cont. în acest sens, banca trebuie să fie pregătită ea în orice moment să îndeplinească dispozițiile titularului de cont [5, p. 68]:

fie de a transfera sume în contul unor beneficiari desemnați de titular;

fie de a elibera sume în numerar (bancnote și monede) la cererea titularului de cont.

În cele de mai sus, ne-a preocupat modul de utilizare a soldului disponibilului care subliniază specificul depozitului la vedere.

Pentru a fi utilizat disponibilul din cont, depozitul îa vedere trebuie să fie permanent regenerat. Din ceia ce am parcurs în prezent rezultă că depozitul bancar la vedere aparținînd unei persoane este echivalent în expresie specific bancară cu soldul contului de depozit al titularului [16, p. 54 – 55].

Depozitele sînt resurse vitale pentru activitatea bancară, sursa de bază utilizată pentru finanțarea reditelor și achiziția hîrtiilor de valoare, și dei, pentru obținerea profitului de bancă. În cazul managementului operațiunilor de depozit în bancă manageri sînt nevoiți permanenți să rezolve 2 întrebări prinipale: cheltuielile și volumul resurselor atrase. Aceste întrebări se propun a fi formulate în modul următor:

1. Care tipuri de depozite și la ce condiții pot fi propuse clienților, cu condiția cheltuielilor minime din partea băncii la formarea resurselor financiare?

2. În ce mod banca poate primi acel volum de resurse de depozit de care are nevoie pentru realizarea planurilor de dezvoltare a produselor bancare?

Amintim că vorbind despre conturile de depozite propuse de bănci clienților săi, se subînțeleg următoarele:

– conturile curente, care pot fi utilizate de clienți pentru transferarea mijloacelor bănești pentru achiziția bunurilor sau serviciilor;

– conturi de economii sau de depozit, în care se păstrează reursele financiare pentru necesități neprevăzute sau cu scopul obținerii unui venit la finele termenului de păstrare din partea băncii.

În practica mondială depozitele de plată pot fi de diverse tipuri și includ conturi curente, pentru soldurile finale nu se calculerază dobînda, dar și conturi curente cu dobîndă, adică acele conturi pentru care la soldul final se calculează și se achită dobîndă, dar se impune o oarecare limită a operațiunilor de plată, care pot fi efectuate într-o anumită perioadă de timp. De regulă, conturile de plată sînt un serviciu cel mai profitabil pe care-l acordă banca. Aceasta se explică pe o parte prin lipsa sau valoarea minimă a dobînzii pentru soldurile finale la aeste conturi, iar pe de altă parte pentru astfel de servicii, băncile, de regulă, percep comision [13, p. 189 – 191].

Conturile de economii, de depozit, dispun de proprietatea că permit băncii să obțină în posesia sa mijloace pe o anumită perioadă de timp, deci banca poate utiliza aceste mijloace pentru a procura active pe termen lung care de regulă sînt mai profitabile. Cu toate acestea conturile de depozit sînt purtătoare de cheltuieli mari ceea ce generează reducerea venitului de la aceste resurse financiare.

Însă în unele țări dezvoltate se observă tendința de modificare a structurii conturilor de depozit în favoare altor conturi fără plată sau conturi de plată cu dobîndă. Aceasta conduce la majorarea cheltuielilor bancare și îi impune pe bancheri să studieze mai amănunțit deciziile de preț (cost) care sînt legate de vînzarea serviciilor de depozit.

Utilizarea cheltuielilor la formarea prețului pentru conturile de depozit se datorează analizei marginale. Aceasta înseamnă că la formarea prețului pentru depozite și alte servicii de acest gen ca bază trebuie luate cheltuielile marginale de atragere a fondurilor și nu cheltuieli medii cum se utilizează în multe bănci. Cauza fiind aceea că modificările frecvente a ratei dobînzii fac cheltueilile medii ca fundament nesigur pentru formarea prețului.

De exemplu, dacă rata dobînzii se reduce, atunci și costul resurselor atrase noi poate fi mai mic decît valoarea medie a tuturor mijloacelor bănești formate de bancă. Dacă nu atragem atenție la aceasta, atunci unele credite sau proiecte investiționale vor părea băncii nerentabile în cazul evaluării lor reeșind din costul mediu al resurselor atrase de bancă. Însă aceeași proiecte pot fi destul de profitabile dacă s-ar contrapune veniturile din realizarea lor cu valoarea reală mult mai mică a băncilor, care vor fi ecsare e atras pentru finanțarea lor în condițiile noi ale pieței pieței monetare. Și, dimpotrivă, dacă depunerile bănești cresc și conducerea băncii nu atrage atenție la aceasta, operînd cu costul mediu al resurselor bănești, este mare probabilitatea acceptării creditelor și proiectelor investiționale, care de fapt vot fi profitabile nerentabile pentru bancă, ținînd cont de costul mai ridicat al acelor mijloace noi care vor fi necesare de atras pentru finanțarea proiectelor [14, p. 94 – 95].

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare reprezintă una dintre principalele funcții ale băncilor, în general, și a celor de depozit, în special.

Depozitele bancare au un dublu caracter. Pe de o parte, depozitele ce constituie obligații ale unor bănci față de depunători, rezultate din realizarea capitalurilor temporar disponibile, căi importante de constituire a surselor de creditare ale băncii. Pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă, depunători, creanțe creditoare față de bancă, mijloace de plată pe care ei le pot utiliza în orice moment, cu precădere pentru efectuarea plăților de terți, prin operarea în cont.

Depozitele bancare reprezintă astfel o formă de existență a banilor, a banilor de cont sau scripturali.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, depozitele bancare reprezintă o formă principală de mobilizare a capitalurilor și economiilor temporar disponibile.

De natura și termenul acestor depozite depinde și modul în care banca va aplica aceste resurse de creditare.

Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, avînd în vedere că depunătorii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau retrageri din cont, potrivit intereselor lor, ceea ce poate acționa spre diminuarea abruptă [5, p. 85].

Utilizarea sumelor provenite dm depozitele la vedere necesită însă prudență întrucît angrenarea resurselor dm depozite în proporții exagerate ar putea crea dificultăți băncilor, în cazul în care deponenții ar solicita, în ritmuri și volume neprevăzute, disponibilitățile din conturi.

Depozitele la vedere reprezintă cea mai stabilă sursă a băncilor. În fapt depozitele au mai multe forme de existență. Conturile de depozit sunt, prin natura lor, menite să asigure fructificarea unor economii (fie ale firmelor, fie ale persoanelor) pe un termen mai îndelungat.

De aici posibilitățile mai restrînse acordate titularilor privind mișcarea dm cont prin încasări sau efectuări de plăți. Unele bănci aplică restricții și cu privire la retrageri Astfel, băncile engleze cer să fie anunțate cu șapte zile anticipat pentru retragerile mai importante, deși în fapt nu aplică aceste prevederi [15, p.87].

Normele de operare în aceste conturi orientează deci spre o dinamică stabilă întrucît aceste tipuri de conturi asigură pentru băncile comerciale marea majoritate a resurselor dimensional, și cu un mare grad de stabilitate m timp.

Depozitele la termen. Potrivit convenției între deponent și banca privind termenele și celelalte condiții de depunere (dobînzi etc), creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse.

Pentru băncile comerciale, forma principala ele atragere o reprezintă conturile de depozit de investiții. Pe termen de la o lună pînă la un an, în practica băncilor engleze, aceste depozite se referă la sume mari (peste 10000 £) care sunt atrase de bănci în condiții negociate în fiecare caz in parte.

De asemenea băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe) care să asigure regularitate în procesul de economisire.

În considerarea structurii pasivelor bancare și în orientările cu privire la managementul acestora trebuie să se țină seama de situația de pe piețele naționale ale creditului reflectînd evoluții și tendințe specifice.

Strategia constituirii de resurse dm depozite este o chestiune vitală pentru bancă Aceasta asigură independență băncilor, pentru că neavînd resurse proprii ea trebuie să apeleze la piața interbancară. De multe ori, costurile generate de apelarea la piața interbancară sunt foarte ridicate [15, p.88].

Contul curent reprezintă o convenție specială privind raportul bancă – client. Normele bancare specifice țării noastre, definesc contul curent prin următoarele trăsături care îl individualizează:

contul curent al clientelei deschis la bănci evidențiază disponibilitățile clientului și operațiunile de încasări și plăți dispuse de acesta;

disponibilitățile din conturile curente ale clientelei pot fi retrase de titularii de cont oricînd, fără preaviz;

soldul creditor al contului curent evidențiază disponibilitățile clientului;

soldul debitor al contului curent evidențiază plățile efectuate de client pe descoperit de cont, neautorizat.

Scopul principal al funcționării contului curent îl reprezintă prestarea de servicii bancare. Clienții băncii pot utiliza facilitățile puse la dispoziție de aceasta referitoare la derularea decontărilor (a efectuării încasărilor și a plăților), prin aceste servicii se preiau anumite funcționalități ale întreprinderii.

Contul curent (numit și ordinar, în cazul Franței) este un contract special între bancă și client, care pune în lumină potențialul economic și bonitatea clientului;

Depozitele constituite prin contul curent pot fi considerate tehnice. Prin acest concept se caută să se sublimeze automatismul acestor operațiuni, deoarece nici banca și nici ciientul nu pot cunoaște operațiunile ce vor interveni ulterior și nici succesiunea lor de realizare. Soldul contului este o rezultantă care nu este previzibilă. Dimensiunea depozitului în sine nu decurge din voința clientului, ci din ordinele partenerilor clientului băncii. În momentul primirii unor ordine de plată mai mari din partea deținătorului contului se poate ajunge la apariția unui sold debitor și a unei intrări pe descoperit de cont, fiind un cont bifuncțional, acesta poate înregistra însă și asemenea valori.

În cazul țării noastre, neplata este cea care generează, de obicei, migrarea pe descoperit de cont, în țările cu un regim de plăți bine pus la punct astfel de situații sînt foarte rare, accidentale. Totul se rezolvă, de obicei, pe baza elementelor de contract.

Depozitele de această natură sunt neremunerate în majoritatea țărilor lumii, fapt ce dă naștere unor contradicții între clienții cu solduri creditoare de dimensiuni mari și bănci.

Clienții doresc o remunerare a obligației de a păstra disponibilitățile în cont, fapr care îi determină, de multe ori, să se sustragă, încercînd o fructificare sub altă formă.

Conturile curente permit clientelei să beneficieze de mijloace de plată decontate și gestionate de bănci. Mijloacele de plată se referă ia toate instrumentele care permit oricărei persoane de a transfera fonduri, oricare ar fi suportul sau procedeul utilizat.

Caracteristicile derulării operațiunilor de plăți se sintetizează astfel:

1. Plățile se pot derula între bănci:

fie pe suport hîrtie prin: virament, ordine de plată, cecuri, cambii;

fie prin mesaje electronice, băncile preluînd de la clienți aceste mesaje.

2. Canalele care asigură derularea acestor fluxuri de plăți sunt reprezentate de:

– sistemul național de compensare, sub tutela Băncii Centrale. Acesta este bazat în țara noastră pe sistem hîrtie (mai rudimentar), tinzînd în viitor spre rețea electronică;

– sisteme particulare (organizate de bănci) sau internaționale existente în țările dezvoltate. La aceste, se mai adaugă utilizarea sistemului băncilor corespondente [5, p.88 – 89].

În concluzie menționăm că operaționalizarea depozitelor bancare are ca obiect furnizarea serviciilor de depozit, inclusiv clearingul și colectarea cecurilor. Procesarea bancară a operațiunilor aferente depozitelor include:

deschiderea de conturi noi;

acceptarea de depozite;

procesarea tranzacțiilor;

asigurarea echilibrului conturilor;

furnizarea extraselor de cont etc.

Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse, care pot constitui fonduri pentru bancă, impune luarea în considerare a influenței fiecărei categorii de resurse asupra riscurilor bancare de lichiditate, de rată a dobînzii, de creditare, de insolvabilitate.

1.2. Asigurarea depozitelor în sistemul bancar autohton

Asigurarea depozitelor prin angajarea responsabilității restituirii depozitelor de către alte bănci sau de către instituții specializate incubă o credibilitate pentru deponenți, care au certitudinea că depozitele lor vor fi recuperate în cazurile extreme de faliment al băncilor, chiar daca aceasta va surveni cu o oarecare întîrziere.

În practica bancară s-au dezvoltat de-a lungul timpului două sisteme de asigurare a depozitelor:

1) sisteme mutuale;

2) sisteme organizate sau propriu-zise [25, p. 93].

Sistemul mutual utilizat cu precădere în practica băncilor americane presupune răspandirea solidară pentru toate băncile membre privind acoperirea cheltuielilor, necesitate de satisfacere a obligațiilor băncilor declarate în stare de faliment.

Sistemul asigurării organizate presupune existența unui asigurator care să administreze fondul de asigurare constituit prin aportul băncilor asigurate. Și în sistemul asigurării depozitelor se pune problema alegerii între soluția publică și cea privată. Teoretic și practic se promovează și sisteme de asigurare mixtă prin reunirea:

– unui asigurător public care să răspundă, prin efectul legii, de o parte limitată (redusă) a depozitelor, fapt care urmărește protecția micilor depunători;

– unui asigurător privat care acționează facultativ pentru sume negociate.

Sistemul asigurării organizate a depozitelor implică de asemenea opțiunea între obligatoriu și facultativ. Unele opinii consideră că opțiunea, respectiv gradul de angajare a băncilor în procesul de asigurare depinde de severitatea supravegherii bancare, astfel:

– dacă reglementările bancare sunt formale ele vor determina pentru bănci atitudini agresive în managementul bancar;

– dacă normele de supraveghere bancară sunt mai severe, băncile agresive sunt cele mai interesate în promovarea asigurării [24, p. 94].

La modul general s-a constatat că multe dintre băncile intrate în sistemul de asigurări și-au relaxat comportamentele de management, considerîndu-se protejate.

Astfel, pe de o parte, s-au înregistrat grade de capitalizare din ce în ce mai reduse, restrîngîndu-se baza responsabilității personale a băncilor.

Pe de altă parte, s-a dovedit că în cursul unei perioade imediate, după intrarea băncilor în sistemul de asigurare (de circa cinci ani), s-au majorat, treptat, tot mai mult, riscurile asumate în comparație cu băncile din afara sistemului.

S-au făcut constatări că multe dintre băncile intrate în sistemul de asigurări și-au relaxat comportamentele de management, considerîndu-se protejate.

Conceptul de garantare a depozitelor este ușor de înteles – o entitate (guvern, comunitatea bancară, banca centrală) garantează valoarea depozitelor depuse la bănci (și posibil a dobînzilor acumulate), deci va restitui, parțial sau în totalitate, aceste active financiare indiferent ce se întîmplă cu instituția la care s-au constituit depozitele.

Garantarea depozitelor este un element al dispozitivului de securitate financiară care protejează pe deponenți împotriva pierderii valorii investițiilor lor, pentru a se evita retrageri generalizate de fonduri, generate de panică, și care ar putea eroda stabilitatea sistemului financiar și a sistemului economic.

Obiectivele garantării depozitelor sînt:•

Stabilitatea sistemului bancar: prevenirea contaminării și a crizelor sistemice. Atingerea acestui obiectiv depinde de nivelul protecției acordate;

Protejarea deponenților (protecția consumatorilor);

Alte obiective:

– promovarea unei rate înalte a economisirii;

– reducerea avantajelor competitive de care se bucură anumite bănci datorită mărimii și statutului lor juridic;

– facilitarea ieșirii din sistem a băncilor problemă [23, p. 410].

Schemele de garantare pot fi implicite sau explicite.

Sisteme implicite se caracterizează prin faptul că nu există reglementări legale care să oblige guvernul sau alte instituții să-i despăgubească pe deponenți în cazul unui faliment bancar. Guvernul poate decide pentru a asigura stabilitatea sistemului bancar să compenseze pe deponenți în intregime sau parțial.

Avantaje: flexibilitate.

Dezavantaje:

1) sistemul de garantare nu este supus niciunei reguli și prin urmare e supus presiunilor politice, poate fi utilizat în mod discreționar, este aplicat cu încetineală datorită dezbaterilor politice privind modul de alocare al resurselor și poate fi anticipat de public;

2) absența unei garanții explicite reduce încrederea deponenților, iar protecția deponenților la băncile mici este nesigură;

3) costurile sistemului sunt suportate de obicei de deponenți (plătitorii de impozite) și de guvern și nu de către bănci.

Sisteme de garantare explicite sînt sisteme stabilite pe baza unor legi sau norme care definesc în mod clar ce obligații și instituții sînt garantate, cine va plăti, potrivit căror proceduri și în ce interval de timp etc.

Avantaje:

– promovează încrederea deponenților

-definesc clar costurile potentiale si permit mai usor o limitare a costurilor

-permit impartirea costurilor legate de falimentele bancare intre banci si deponenti

-sistemele explicite presupun costuri mai reduse decat cele implicite

Sistemele de garantare pot fi publice, private sau mixte. Un sistem public de garantare a depozitelor este înființat și administrat de stat, pe cînd un sistem privat este creat și administrat de mai multe sau de toate băncile dintr-o țară.

Sistemele mixte sînt reprezentate de scheme administrate de o instituție publică ți finanțate parțial de către bănci sau de către scheme administrate în comun de reprezentanți ai băncilor și guvernului și finantate de bănci.

Participarea la un sistem de garantare a depozitelor poate fi obligatorie sau voluntară. Majoritatea sistemelor au adoptat principiul participării obligatorii pentru bănci și alte instituții financiare pentru a se evita apariția fenomenului de „selecție adversă”. Acest fenomen presupune că băncile bune vor evita să participe la sistem pentru a nu plăti contribuții, astfel încît în final sistemul va fi alcătuit din bănci slabe, fiind predispus să se prăbușească [32, p. 205 – 206].

Referindu-ne la sistemul de asigurare a depozitelor autohton, acesta funcționează în Moldova din anul 2004 și este administrat de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, care este constituit ca persoană juridică de drept public. Faptul dat oferă independență juridică organului respectiv, ceea ce presupune evitarea în luarea deciziilor a influenței politice, industriei bancare etc.

Concomitent, sistemul de garantare a depozitelor din Moldova presupune obligativitatea participării tuturor băncilor din republică și se răsfringe asupra majorității depozitelor în moneda națională și în valută străină păstrate de către persoanele fizice rezidente și nerezidente în băncile respective.

În Moldova plafonul de garantare constituie 6000 lei, acoperind ponderea cea mai mare a depozitelor mici, totodată fiind evitată depășirea capacității de finanțare a băncilor din sistem [2].

Plafonul stabilit este adecvat situației actuale pe piața bancară a republicii, păstrîndu-se principiul neafectării stabilității financiare a băncilor și respectiv, promovării integrității sistemului bancar.

Fondul garantează depozitele în monedă națională și în valută străină deținute de rezidenți și nerezidenți persoane fizice în băncile autorizate.

Nu sînt garantate următoarele depozite:

a) depozitele administratorilor băncii;

b) depozitele persoanelor fizice acționari ai băncii care dețin minimum 5% din capitalul ei;

c) depozitele soților și rudelor de gradul întii și al doilea ale persoanelor consemnate la lit.a) și b);

d) depozitele persoanelor fizice terțe care activează în numele persoanelor consemnate la lit.a) și b);

e) depozitele persoanelor fizice ce dețin, în întreprinderi afiliate și societăți dependente, funcții similare celor enumerate la lit.a) și b);

f) depozitele persoanelor fizice care au obținut de la aceeași bancă dobinzi sau alte avantaje financiare în condiții preferențiale;

g) depozitele persoanelor fizice în Banca de Economii S.A. la situația din 2 ianuarie 1992, atît cele în vigoare, cît și cele reperfectate la data de 29 iulie 1994, luîndu-se ca bază soldul acestora conform situației conturilor din 2 ianuarie 1992, care sînt deja garantate de stat prin Legea privind indexarea depunerilor bănești ale cetățenilor în Banca de Economii;

h) titlurile de creanță la purtător;

i) depozitele declarate ilicite prin hotărîre judecătorească. Fondul suspendă plata depozitelor persoanelor fizice cărora li s-a intentat acțiune în instanță privind legalitatea depunerilor, iar hotărirea judecătorească nu a devenit definitivă;

j) toate instrumentele care intră în noțiunea de capital reglementat al băncii [3].

Depozitele în valută străină sînt garantate prin plata echivalentului lor în lei moldovenești la cursul oficial, de la data constatării indisponibilității depozitelor, al leului moldovenesc față de valuta străină respectivă.

Garantarea depozitelor este însa ineficienta în cazul unei crize de lichiditate atunci când nu este însotita de alte actiuni. Aceste strategii protejeaza deponentii dar nu asigura stabilitatea financiara fara actiuni complementare. Protejarea deponentilor nu este deci singura preocupare a supraveghetorilor bancari; ei sunt preocupati de asemenea de ceea ce poate sa conduca la instabilitatea sistemului financiar în ansamblu (riscul sistemic). Teoreticienii au insistat mult asupra primei cauze a instabilitatii, „fuga la ghisee” sau panica provocata prin scaderea brusca a încrederii deponentilor în siguranta bancii.

Pe parcursul ultimilor ani, în mai multe state, se întreprind eforturi semnificative pentru introducerea plății contribuțiilor, în funcție de nivelul indicatorilor ce caracterizează situația financiară și expunerea la risc a băncii contribuabile.

Un atare principiu există deja în Ungaria, Argentina, Italia, Elveția și Statele Unite ale Americii unde plata primelor de asigurare se calculează reieșind din volumul creditelor neperformante ale băncilor. În Finlanda, de exemplu, primele de asigurare sînt constituite din două părți: una fixă – 0,05 la sută din volumul depozitelor garantate și alta care depinde de indicatorul aferent suficienței capitalului [24, p. 93 – 97].

Ținem să precizăm că, de regulă, cu cît este mai mic nivelul suficienței capitalului cu atît mai înaltă este cea de-a doua parte a primelor ce urmează a fi plătite, fapt ce, fără îndoială, stimulează băncile să-și mențină indicatorii aferenți stabilității financiare la un nivel adecvat. Reieșind din parametrii enumerați, pentru asigurarea unui sistem bancar mai stabil, o abordare similară ar putea fi aplicată în practică în Republica Moldova, și anume, în scopul impulsionării situației deja existente a schemei autohtone de garantare.

În acest context, menționăm faptul că, eficacitatea funcționării schemelor de garantare a depozitelor, depinde de regulă de mai mulți factori, și anume: crearea instituțiilor de garantare a depozitelor este în strînsă legătură cu existența instituțiilor de supraveghere bancară, restructurarea sistemului bancar, a auditului intern și extern.

Astfel, un sistem de supraveghere bancară adecvată este o premisă necesară pentru funcționarea efectivă a schemelor de garantare a depozitelor. Doar prin supraveghere continuă este posibilă identificarea problemelor existente în bancă la etapa inițială de apariție a acestora și luarea măsurilor prompte de remediere necesare pentru micșorarea eventualelor pierderi. În lipsa supravegherii corespunzătoare, banca centrală și schema de garantare a depozitelor pot implica băncile insolvabile în activități riscante, fapt ce poate afecta stabilitatea întregului sistem bancar.

Un alt factor care influențează eficacitatea schemelor de garantare a depozitelor constituie nivelul de transparență a sectorului bancar. Asigurarea depozitelor poate avea efect advers în cazul opacității în activitatea băncilor.

În mediul transparent, deponenții pot „disciplina” băncile care se angajează în asumarea excesivă a riscurilor prin retragerea depozitelor. Intr-un sistem funcțional de asigurare a depozitelor, participarea deponenților în monitorizarea stabilității sistemului bancar este redusă, responsabilitatea pentru acest factor fiind transferată autorității de reglementare și supraveghere. De aici concluzionăm că, reglementarea prudențială efectivă și supravegherea îndeplinirii de către bănci a normelor stabilite pot preveni impactul potențial al schemelor de garantare. Cu toate beneficiile acordate de schemele de garantare a depozitelor, acestea, totuși, nu constituie o soluție a tuturor problemelor.

Funcționarea acestora într-o legătură strînsă cu fenomenul hazardului moral poate condiționa decizii riscante și comportament imprudent al băncilor. Posibilitățile adverse ale unui sistem de garantare excesivă a depozitelor uneori pot „îmbrăca” și forma instabilităților sistemului bancar din cauza încurajării băncilor în finanțarea unor proiecte riscante. Astfel, schemele de protecție a depunătorilor trebuie să fie bine chibzuite, în așa mod încît să nu fie prea generoase.

În concluzie se poate spune că schemele de garantare a depozitelor sînt mecanisme complexe și implementarea lor solicită adesea adoptarea unor dificile decizii de politică. Nu există un model universal pentru stabilirea unei scheme de garantare a depozitelor, fiecare țară trebuind să țină cont de cadrul său de reglementare, de natura și mărimea sistemului său bancar etc.

2. Evaluarea depozitelor în cadrul băncii (în baza materilelor BC „Comerțbank” SA)

2.1. Evoluția depozitelor acceptate de la persoanele fizice în cadrul băncii

Depozitul bancar reprezintă mijloacele bănești încredințate băncii pentru păstrarea cu sau fără dobîndă stabilită. Pînă la deschiderea contului de depozit colaboratorul băncii are obligația să pună la dispoziția deponentului sau persoanei împuternicite, sau să facă posibil accesul acestuia la informații referitoare la tipul de depozite ale BC „Comerțbank” SA.

Conform regulamentelor BNM, pentru efectuarea operațiunilor de încasări și plăți, de depunere a mijloacelor bănești și pentru efectuarea altor operațiuni bancare persoana juridică, reprezentanța înființată în Republica Moldova a persoanei juridice nerezidente, întreprinzătorul individual, persoana fizică poate deschide unul sau mai multe conturi în lei moldovenești și/sau în valută străină la orice bancă din Republica Moldova.

Operațiunile în conturile de depozit se efectuează în baza actului de identitate și în baza ordinelor de încasare/plată sau altor documente specifice, aprobate de către BNM sau în baza documentelor interne elaborate de bancă, utilizate pentru perfectarea acestor operațiuni.

Toate documentele bancare interne perfectate la efectuarea operațiunilor în conturile de depozit ale persoanelor fizice vor conține în mod obligatoriu toate rechizitele prevăzute în document.

Documentele necesare pentru deschiderea contului de depozit pot fi prezentate personal de către deponent sau de persoana împuternicită. Deponentul este obligat să prezinte separat pentru fiecare cont de depozit solicitat persoanei responsabilă a băncii actele necesare pentru deschiderea contului de depozit.

Resursele atrase se prezintă sub formă de mijloace bănești în lei și în valută străină, aflate în conturile curente sau în conturile de depozit ale clienților. Astfel, toate disponibilitățile clienților aflate în aceste conturi la bănci se includ în categoria depozitelor. Totodată, banca se poate împrumuta pe piața interbancară, sau pe piața de capital prin plasarea de obligațiuni, cambii bancare sau certificate de depozit. Aceste împrumuturi, de asemenea, reprezintă resurse atrase, care sunt mobilizate de către bancă pentru a finanța plasamentele sale sub formă de credite sau investiții în valori mobiliare, emise de terți.

Constituirea și utilizarea depozitelor bancare este principala funcție a băncilor și îngeneral a celor de depozit, în special. Depozitele bancare reprezintă principala formă demobilizare a capitalurilor și economii temporar disponibile.

Odată cu evoluția relațiilor de piață, structura resurselor atrase s-a modificat considerabil, lucru determinat de apariția unor metode noi, netradiționale de acumulare a resurselor monetare temporar libere de la persoanele fizice și juridice.

În funcție de categoria deponentului depozitele se clasifică în depozite ale persoanelor fizice și juridice în valută națională sau străină, la vedere cu sau fără dobîndă, sau la termen. Analiza acestora prevede stabilirea abaterii absolute sau relative în dinamică, calcularea ponderii fiecărei categorii de depozite în total depozite etc.

Tabelul 2.1.1

Analiza depozitelor totale acceptate de la persoanele fizice

(lei)

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din anexele 1 – 3

Depozitele totale acceptate în perioada 2012 – 2013 s-au redus de la 574302653 lei la 544851692 lei, din cauza micșorării depozitelor persoanelor juridice. În următorul an se constată o creștere la 566300735 lei datorită sporirii depozitelor persoanelor juridice, pe când cele ale persoanelor fizice au avut o contribuție negativă.

Conform datelor din anexele 2 – 3 depozitele totale s-au micșorat datorită faptului că depozitele la vedere s-au redus în anul 2013 față de anul 2012 cu 74704829 lei, iar majorarea cu 45253868 lei a depozitelor la termen nu a fost suficientă. Pentru anul 2014 suma depozitelor la vedere se majorează de la 94192940 lei la 131915436 lei, pe când cele la termen se micșorează la 434385299 lei.

Figura 2.1.1. Evoluția depozitelor la vedere cu dobîndă în funcție de valută

Depozitele la termen, în cadrul rapoartelor anuale sunt clasificate în depozite curente și pe termen lung. Astfel, pentru anii 2012 – 2013 depozitele curente au prezentat o evoluție pozitivă, fiind în creștere de la 243585556 lei la 282877888 lei, iar în anii 2013 – 2014 acestea se micșorează de la 282877888 lei la 272275962 lei. Depozitele pe termen lung reflectă aceeași tendință ca și depozitele curente, după cum este prezentat în figura 2.1.2.

Figura 2.1.2. Trendul depozitelor curente și pe termen lung

Spre deosebire de depozitele totale, cele ale persoanelor fizice au indicat o tendință de creștere în perioada 2012 – 2013 de la 241572172 lei la 329695026 lei, iar pentru ultima perioadă analizată s-au redus cu 13620348 lei și au fost în sumă de 329695026 lei.

Evaluînd datele din tabel rezultă că majorarea depozitelor persoanelor fizice pentru perioada 2012 – 2013 are loc în baza sporirii depozitelor la termen cu 105715283 lei, iar depozitele la vedere s-au redus în sumă totală cu 3972081 lei, constituind valoarea de 21926592 lei.

În următoarea perioadă cercetată, după cum rezultă și din datele tabelului 2.1.1, diminuarea depozitelor persoanelor fizice se explică de reducerea depozitelor la termen cu 21019493 lei, fiind în mărime de 300369289 lei și nici creșterea depozitelor la vedere cu 7399145 lei nu a putut influența asupra depozitelor persoanelor fizice.

Figura 2.1.3. Structura depozitelor în anii 2012 – 2014

La următoarea etapă stabilim cota parte a depozitelor persoanelor fizice în total depozite acceptate și totodată a tipurilor de depozite oferite în total depozite ale persoanelor fizice în baza datelor din anexele 1 – 3. Cota depozitelor persoanelor fizice evoluează la fel ca și suma lor, adică în perioada 2012 – 2013 se majorează de la 42,06% la 63,01% și în ultima perioadă se reduce la 58,22%.

În componența depozitelor persoanelor fizice în anii 2012 – 2014 predomină depozitele la termen cu o pondere în creștere de la 89,28% la 93,61%, după care în anul 2014 cota parte se reduce la 91,1%. Pe poziția secundă sunt remarcate depozitele la vedere cu o evoluție invers proporțională, după cum se observă din figura 2.1.4.

Figura 2.1.4. Modificarea elementelor componente ale depozitelor persoanelor fizice

În dezvoltarea ideii în continuare se analizează depozitele la vedere cu dobîndă ale persoanelor fizice în valută națională și străină, datele din anexele 1 și 5 fiind unite în tabelul ce urmează.

Tabelul 2.1.2

Aprecierea componenței depozitelor la vedere cu dobîndă ale persoanelor fizice

Din acest tabel rezultă că mai atractive pentru persoanele fizice au fost depozitele în valută străină, cărora le revine și cota cea mai mare în perioada investigată, aceasta variind între 51,22% – 61,41%.

Informația reflectată în figura 2.1.5, ne spune că depozitele la vedere fără dobîndă în perioada 2012 – 2014 s-au majorat sub influența creșterii atît a depozitelor în valută națională cît și străină. Ca și în cazul depozitelor la vedere cu dobîndă, pentru persoanele fizice mai preferabile au fost depozitele în valută străină fără dobîndă, valoarea cărora variază în creștere, în condițiile când și volumul depozitelor în valută națională la fel sporește.

Figura 2.1.2. Variația depozitelor fără dobândă ale persoanelor fizice în funcție de valuta depozitului

În continuare e necesar de a analiza și dinamica depozitelor la termen ale BC „Comerțbank” SA. Astfel, constatăm că majorarea depozitelor la termen în perioada 2012 – 2013 se datorează creșterii depozitelor în valută străină ale persoanelor fizice, iar pentru anul 2014 comparativ cu anul 2013 diminuarea se explică prin reducerea depozitelor în valută națională și străină ale persoanelor juridice. Valorile caracteristice pentru depozitele la termen ale persoanelor fizice în dependență de valuta contului sunt redate în figura 2.1.6.

Figura 2.1.6. Dinamica depozitelor la termen în valută națională și străină

Din datele figurii 2.1.6 rezultă că în structura depozitelor la termen ale persoanelor fizice în perioada 2012 – 2013 predomină depozitele în valută națională, urmate de cele în valută națională, iar în anul 2014 deopetrivă – pe prim plan sunt depozitele în vlaută străină urmate de cele în valută națională.

Evoluția neuniformă a depozitelor persoanelor fizice se explică prin rata dobânzii practicată de către bancă, care variază între 3,0 – 13,5% în anul 2012 la depozite în valută națională și 1,0 – 7,5% în valută străină. Pentru anul 2013 rata dobânzii la depozitele în valută străină nu suferă modificări, iar în valută națională se încadrează în limitele 2,0 – 13,5% și în anul 2014 constatăm valori de 3,0 – 11,5% la depozitele în valută națională, iar cele în valută străină rămân constante.

La finele acestui paragraf se poate de menționat că analiza depozitelor acceptate de la persoanele fizice nu este completă, ea trebuie completată cu analiza depozitelor acceptate de la persoanele juridice, pentru a depista cauzele majorării sau reducerii depozitelor totale ale BC „Comerțbank” SA.

2.2. Analiza dinamicii depozitelor persoanelor juridice

Depozitele sînt o operațiune prin care banca primește în păstrare, pentru un anumit termen și, eventual, în anumite condiții, o sumă de bani de la un depunător. Banca poate utiliza aceste sume, în general, cu condiția de a le face disponibile la data convenită și de a le remunera. Prin aceasta banca dispune de surse cu care poate să răspundă cererilor de creditare pe care i le adresează cei ce au temporar lipsă/nevoie de lichidități.

În baza datelor din anexele 1 – 3 în continuare vom prezenta analiza depozitelor persoanele juridice.

Tabelul 2.2.1

Evaluarea depozitelor totale ale persoanele juridice

(mii lei)

Depozitele acceptate de la persoanele juridice în anul 2012 au fost în valoare de 329730481lei, micșorîndu-se la 201536318 lei în anul 2013 și sporind la 236605709 lei în anul 2014.

Figura 2.2.1. Oscilația depozitelor acceptate de la persoanele juridice în comparație cu cele totale

Referindu-ne la depozitele totale putem spune că micșorarea lor în prima perioadă analizată a fost condiționată anume de reducerea depozitelor acceptate de la persoanele juridice, căci cele ale persoanelor fizice, după cum rezultă din datele tabelului 2.1.1, s-au redus în această perioadă. În dinamică, pentru anii 2012 – 2013, depozitele la vedere au prezentat micșorare de la 142999096 lei la 72266348 lei iar în perioada 2013 –2014 creștere la 102589699 lei. O altă evoluție prezintă depozitele la termen care în anii 2012 – 2013 au evoluat în descreștere de la 189731385 lei la 12969970 lei, pe când creșterea este caracteristică anului 2014, obținându-se valoare de 134016010 lei. În figura 2.2.2 vom indica cum au evoluat depozitele analizate.

Figura 2.2.2. Dinamica depozitelor persoanelor juridice

Analizînd datele din tabelul 2.2.1 în valori relative constatăm că în componența depozitelor persoanelor juridice prevalează ponderea depozitelor la termen pentru întreaga perioadă analizată, urmată de ponderea depozitelor la vedere.

Figura 2.2.3. Evoluția structurii depozitelor persoanelor juridice

E firesc să analizăm în continuare depozitele la vedere cu dobîndă în funcție de valută, determinînd depozitele mai atractive pentru persoanele juridice în conformitate cu datele reflectate de bancă în raportul anual.

Tabelul 2.2.2

Evaluarea depozitelor la vedere cu dobîndă ale persoanelor juridice din BC „Comerțbank” SA

În baza celor prezentate în acest tabel se cere următoarea constatare – pentru anii 2012 și 2014 predomină depozitele în valută națională, iar cele în valută străină se plasează pe locul secundar și inversă este situația în anul 2013, fiind acordată prioritate depozitelor acceptate în valută străină.

Tabelul 2.2.3

Structura depozitelor la termen ale persoanelor juridice în dependență de valută

În cazul depozitelor la termen prioritățile nu se modifică comparativ cu cele ale persoanelor fizice. Pentru întreaga perioadă cercetată mai attractive au fost depozitele în valută străină cu 79,69% în 2012, pentru 2013 – 67,19% și 84,96% în 2014, urmate de cele în valută națională cu 20,31% pentru 31.12.2012, în 2013 – 32,81% și 15,04% pentru anul 2014.

Economiile plasate în depozite bancare la termen tind să se dezvolte mai ales pe partea de valută străină, deși moldovenii sunt motivați să își păstreze banii în monedă națională în condițiile în care leul nu se simte tare pe piață, iar cotația acestuia pe parcursul perioadei analizate nu s-a încadrat în limitele previziunilor oficiale. Astfel, a existat o previzibilitate, care este foarte importantă pentru cei care fac economii pe o perioadă mai mare.

Tabelul 2.2.4

Componența depozitelor la vedere fără dobîndă ale persoanelor juridice în funcție de valută

Pentru depozitele la vedere fără dobîndă, persoanele juridice acordă preferințe depozitelor în valută națională în anii 2012 și 2013, acestora revenindu-le ponderea de 73,36% și 59,65%, iar celor în valută străină le aparține locul secundar. Pentru anul 2014 au loc modificări în componența depozitelor acceptate la vedere fără dobândă, deoarece pe primul loc revine ponderea depozitelor în valută străină cu 54,46%, urmate de depozitele în valută națională cu 45,54%.

Ținînd cont de condițiile economice strategia de dezvoltare a depozitelor concepută ca un program complex, menit să-i ajute pe clienți să suporte mai ușor consecințele crizei economice, facilitînd accesul acestora la serviciile băncii, oferindu-se produse și softuri bancare ce implică costuri mai mici pentru clienți.

Concluzia ce se impune la finele subcapitolului dat este următoarea – studierea amănunțită a structurii depozitelor în dependență de valută permite băncii să cunoască real situația de pe piața depozitelor, propunînd o remunerare mai mare pentru depozitele care sînt mai preferabile, creînd condiții avantajoase de atragere a depozitelor atît de la persoanele fizice, cît și de la cele juridice.

3. Eficientizarea atragerii depozitelor și a sistemului de garantare a acestora

(în baza materialelor BC „Comerțbank” SA)

3.1. Modalități de sporire a volumului de resurse atrase

Fără îndoială, ne aflăm în mijlocul unei perioade de transformare în care schimbările revoluționare din domeniul tehnologiei și comunicațiilor produc modificări majore în modul de derulare a activităților de către toate organizațiile și în special de către bănci și instituții financiare.

Pe piață băncile se luptă să apară ca fiind diferite de concurență, încercând să creeze prin diferențiere o personalitate proprie, chiar dacă există o similitudine dată de caracterul relativ standardizat impus de legislație și de sistemele informatice și trebuie avut în vedere faptul că băncile se adresează următoarelor categorii:

Persoanelor fizice, dar diferențiat tinerilor, elevilor, studenților, muncitorilor, pensionarilor;

Societăților comerciale, dar diferențiat întreprinderilor mici și mijlocii, marilor corporații, societăților transnaționale, societăților de comerț;

Altor bănci; sunt bănci ale băncilor (en gros), sunt bănci care oferă servicii de colaborare cu operații similare, operații de mandat, în numele altor bănci;

Societăților financiare, în cadrul acestora fiind societățile de brokeraj, societăților de asigurări, societăților de leasing, companiilor de credite de consum, etc;

Statului, precum colectarea taxelor, creditarea bugetului sub forma titlurilor de stat, finanțarea proiectelor de infrastructură etc. [17, p. 47].

Produsele și serviciile bancare se modifică și se adaptează permanent în vederea satisfacerii necesităților de consum, a condițiilor de mediu în continuă schimbare și de asemenea nevoilor clienților, dar și a profitabilității băncii.

În sectorul financiar bancar în momentul cînd se optează pentru extinderea, diversificarea sau înnoirea produselor, decizia este influențată de o serie de factori interni și externi, cum sunt următorii:

Consumatorii. Una din problemele asociate serviciilor financiare este aceea că consumatorii nu resimt nevoia achiziționării unui serviciu, dar percep obligația legală de a o face (cum se întîmplă în cazul unor servicii de asigurări). Prin urmare nu este întotdeauna relevant a identifica necesități pentru un produs, ci a crea cereri pentru diferite servicii- cereri pe care banca are capacitatea a le satisface, realizându-se astfel un echilibru între satisfacția clientului și profitabilitatea băncii,

Concurența- reprezintă o importantă sursă de informații, ce pot fi utilizate atât în deciziile referitoare la politica de produs, dar și în presupuneri referitoare la tendințele pieței. O parte însemnată a noilor produse provine prin imitarea concurenței și astfel cel ce „copiază” beneficiază de pe urma rezultatelor cercetării de marketing făcute de concurență, a aplicării lor în practică. Dacă competiția a evaluat greșit necesitățile, eroarea este mai puțin costisitoate pentru cel care a preluat noile servicii;

Mediul tehnologic are o influență atât asupra dezvoltării produselor, cât și asupra strategiilor de distribuție. Dezvoltarea tehnologică a permis utilizarea cardurilor și automatelor bancare. Pentru a fi implementată cu succes, orice modificare în sistemul tehnologic trebuie să ia în considerație schimbările care intervin în obiceiurile de comportament ale consumatorului;

Legislația și cadrul juridic au un impact decisiv în ultimă instanță în dezvoltarea produselor financiare. Multe produse financiare sunt influențate și chiar controlate prin sistemul de taxe impuse de normele juridice în vigoare. De asemenea, băncile centrale intervin prin mecanisme și pârghii care favorizează sau restricționează în anumite perioade diferite acțiuni ale instituțiilor financiare [8, p. 84].

De asemenea, pe lângă acești factori, un sistem informațional bancar modern va permite băncii să dețină informații eficiente și în timp util necesare pentru a-și evalua activitățile și a le utiliza astfel încât să-i asigure un succes în viitor. În studiul unei repoziționări a gamei de servicii se va urmări și combinarea produselor și serviciilor bancare înalt profitabile cu cele mai puțin profitabile (cross selling, vânzările încrucișate, însemnând vânzarea unui produs cu altul, cum ar fi atunci când se acordă un credit de consum se oferă și un card, constituind principala modalitate de a vinde o gamă cât mai largă de produse unui singur client) [21, p. 48]. Se va urmări perfecționarea produselor proprii și creșterea calității serviciilor prin reducerea punctelor slabe și prin accentuarea atuurilor acestora în contracararea concurenței. Se va urmări diversificarea și creșterea ponderii operațiilor efectuate în valută, cercetare posibilităților de creștere intensivă a activității bancare prin atragerea de noi utilizatori și înbuntățirea relațiilor preferențiale cu utilizatorii actuali.

Pentru a-și majora volumul resurselor atrase BC „Comerțbank” SA ar avea nevoie de:

o politică de depozit cu rate de dobândă fixe;

diversificarea gamei depozitelor atrase prin oferirea unor condiții avantajoase la capitolul capitalizare, dovândă fixă la categoriile de depozite mai puțin costisitoare pentru bancă;

pentru persoanele fizice banca ar putea oferi o dobândă de 15% ce ar genera o creștere a volumul resurselor atrase de la 329695026 lei la 350 mil. lei;

creșterea menționată s-ar putea obține pe seama depozitelor la vedere cu cca 31 mil. lei și a celor la termen – 325 mil. lei;

depozitele persoanelor juridice, cu toate că au sporit în perioada analizată, au fundal de creștere și pe viitor. Astfel, se recomandă o rată dobânzii de 3% – 5% și la depozitele la termen cu dobândă ce va determina o sporire a depozitelor.

Băncile bonifică resursele în funcție de probabilitatea retragerii lor, astfel:

– pentru conturile de disponibilități și depozite la vedere care prezintă un grad ridicat de volatilitate pentru bancă cu influență majoră asupra riscului de lichiditate, băncile plătesc mai puțin;

– pentru depozitele la termen, băncile plătesc mai mult, iar în cazul când sunt retrase înainte de termen bonifică dobândă la vedere.

Gestiunea resurselor bancare este o activitate asociată cu colectarea de fonduri de la deponenți și alți creditori, determinînd amploarea și structura corespunzătoare a fondurilor, în strânsă legătură cu plasarea lor. Gestiunea resurselor nu înseamnă doar atragerea și strângerea de fonduri, dar, de asemenea, determinarea unei structuri optime a surselor de formare pentru o anumită bancă.

În gestionarea resurselor de către băncile comerciale ar trebui să se rezolve următoarele sarcini:

– asigurarea conformității cu cerințele BNM în ceea ce privește respectarea standardelor de prudențialitate ;

– menținerea unui anumit raport între resursele proprii și cele atrase. Formarea excesivă de fonduri împrumutate sporește riscul și amenințarea potențială de insolvabilitate a băncii;

– asigurarea primirii profiturile băncilor, prin atragerea cât mai mult posibil a resurselor „ieftine";

– asigurarea coerenței și consecvenței între operațiunile de depozit și operațiunile de creditare, în conformitate cu termenii și suma lor;

– pentru a oferi un sprijin de lichiditate bilanțului băncii în procesul de organizare a tranzacțiilor de depozit prin utilizarea depozitelor la termen [11, p. 274].

Astfel, formarea bazei de resurse, care include nu numai atragerea de noi clienți, dar, de asemenea, o schimbare permanentă în structura de a capta resurse este o parte integrantă a managementului adaptiv de active și pasive ale băncilor.

Pentru lărgirea volumului depozitelor băncilor li se recomandă crearea unor condiții mai flexibile în ceea ce ține de depunerile suplimentare și retragerile înainte de termen, totuși acest fapt este dificil de realizat în condițiile care le-am menționat anterior cu referire la credite, pentru că banca trebuie sa aibă o doză de siguranță în legătură cu menținerea mijlocelor bănești la dispoziția ei pentru a-și derula activitatea în condiții normale. De asemenea, un avantaj pentru constituirea depozitelor este creșterea încrederii populației în sistemul bancar, pentru că banca poate oferi cele mai avantajoase posibilități aferente depozitelor, însă , dacă clientul nu are încredere că siguranța mijloacelor sale bănești este asigurată el nu va fi cointeresat să constituie depozite.

O cale destul de rațională de utilizare a analizei marginale la formularea prețului pentru noile conturi de depozit a fost propusă de economistul american Dj. MacNalti. Pentru a înțelege esența acestei idei vom prezenta următorul exemplu: să presupunem că banca dorește să atragă depozite noi în sumă de 25 mln. dolari americani la o rată a dobînzii de 7%. Deci, managerii băncii consideră că dacă ei vor propune o dobîndă de 7,5% va putea atrage depozite în sumă de 50 mln. dolari americani, la 8% – 75 mln. dolari americani, 8,5% – 100 mln. dolari americani, iar la 9% – 125 mln. dolari americani, din contul că o astfel de dobîndă ridicată va genera atît deschiderea noilor conturi de depozit, cît și la aceea că deținătorii conturilor deja deschise vor prolonga depozitele pe un termen nou atrași de o dobîndă ridicată. Să presupunem în continuare că managerii băncii admit posibilitatea de a investi resursele noi de depozit cu o dobîndă de 10%. Aceste noi credite vor aduce băncii un venit marginal, adică creșterea veniturilor din contul investirii resurselor bănești suplimentare [32, p. 191-203].

În concluzie se poate spune că analiza marginală ajută banca nu numai să aleagă rata optimală pentru depozite, dar și oferă posibilitatea de a determina nivelele optimale de atragere a depozitelor sau a altor resurse bănești și respectiv lărgirea spectrului operațiunilor sale.

În cazul dacă analiza marginală indică că sporirea în continuare a volumului operațiunilor nu este rentabilă, deoarece generează diminuarea profitului, atunci la dispoziția managerilor rămîn două căi de acțiune: să caute surse noi, fonduri mai ieftine sau să găsească clienți gata să plătească pentru resursele împrumutate.

Cu toate că formal această metodă este legată de cheltuieli deoarece se bazează pe analiza costurilor marginale, totuși ea semnifică un pas important pentru activitatea managerilor.

Mult mai departe de la schema cheltuielilor merge modelul de formare a prețurilor la depozite cu scopul de acaparare a pieței. Acest model ignoră coraportul cheltuielilor, veniturilor și profitului pe perioadă scurtă de timp. Esența constă în aceea că aplicînd acest model, ce presupune stabilirea ratei dobînzii la depozite la un nivel mai înalt decît cel mediu de pe piață, managerii băncii speră să atragă atît de mulți clienți noi și depozite, încît venitul generat de toate serviciile prestate noilor clienți să acopere diminuarea profitabilității operațiunilor cu resursele atrase noi.

Fundamentul unui astfel de model este concepția propusă de M. Flaneri, ce constă în aceea că pentru proprietarul depozitelor, deschiderea la bancă a unui singur cont de depozit este un comportament neeficient [32, p. 191-203]. Aceasta se observă, de regulă, prin aceea că clienții cumpără cîteva tipuride servicii sau prduse bancare, și nu numai serviciul de plasare a depozitelor. Astfel, deschiderea contului de depozit este un stimul pentru formarea relațiilor pe termen lung între client și bancă, în decursul cărora banca reușește să vîndă clientului și alte servicii. Ruperea acestor relații are consecințe negative pentru client, creîndu-i probleme în plus, de aceea clientul tinde spre a fi loial cu banca în care și-a deschis cont de depozit.

În rezultat constatăm că conturile de depozit sînt pentru bancă factori permanenți de producție. Dinamica acestor conturi de regulă este mai puțin sensibilă la modificările în comisioanele pentru serviciile bancare sau a ratei dobînzii la depozite, sau chiar la alte scheme de depozite ale băncilor concurente. În cazul dacă este capabilă să mențină oferta de rate ridicate la depozite destul de îndelungat pentru a atrage deținătorii de economii, atunci după deschiderea contului costurile de tranzacționare vor clientul ca ancoră în „acvatoriul” băncii date, chiar și în cazul dacă dobînzile pentru depozite se vor reduce.

Anume o astfel de interpretare a relațiilor dintre client și bancă adesea îi pun pe bancheri să meargă la reducerea comisioanelor pentru unele servicii bancare sau la ridicarea semnificativă a dobînzilor penru depozite cu scopul de a atrage noi clienți.

Raționamentul acestor decizii se determină de aceea că clientului nu-i este chiar așa ușor să schimbe banca, deoarece costurile și riscurile legate de acestea sînt importante pentru el. La luarea deciziei unde de plasat depozitele sale, atît persoanele fizice cît și cele juridice se conduc de o mulțime de factori și nu numai de nivelul dobînzii.

Tabelul 3.1.1

Factorii ce determină alegerea băncii de persoanele fizice sau juridice pentru plasarea depozitelor sale

Sursa: adaptat de autor după [32, p.191-203]

După cum este indicat în tabel, aceste studii permit de a susține că familiile, alegînd banca, de regulă, țin cont de așa factori ca:

amplasarea convenabilă;

varietatea serviciilor prestate;

siguranță.

Acești factori la alegerea băncii joacă un rol mai important decît prețul pe care banca este gata să-l plătească pentru resursele atrase, aceasta referindu-se atît la conturile curete cît și la cele de economii. Agenții economici preferă să plaseze depozitele în acele bănci ce pot deveni surse stabile de creditareși respectiv se află într-o situație financiară bună. În afară de aceasta, managerii entităților economice, alegînd banca, o atenție importantă acordă calității consultațiilor care pot fi primite de la ei. Cu cît este mai înțeleasă și trasparentă banca pentru acești clienți, cu atît este mai strînsă legătura dintre ei. Nu în zadar, ultimele cercetări din acest domeniu au indicat că mai bine ar fi ca bancherii să informeze detaialat clienții săi despre acele cheltueili pe care banca le suportă la deservirea clienților și care trebuie acoperite prin intermediul diverselor comisioane.

Ideea gestiunii de formare a prețului pentru serviciile bancare, ținînd cont de caracterul îndelungat al relațiilor clientului cu banca a dat imboldul la apariția încă a unei scheme de formare a prețurilor bancare, numită adesea și schema formării convenționale a prețului la serviciile bancare. Esența acestui model constă în aceea că plata pe care banca o va percepe de la client pentru serviciile prestate se pune în dependență de bilanțul pe contul de depozit.

În așa mod, dacă bilanțul este mai mare decît limita impusă de bancă, atunci plata pentru gestiunea acestui cont, iar uneori și alte servicii prestate de bancă clientului, se reduce în comparație cu cea standard sau chiar nu se percepe. Dimpotrivă, dacă bilanțul pe cont scade sub nivelul minim, atunci banca va percepe de la client o plată mai mare decît cea standard.

Deci, prețul pe care-l percepe banca de la client pentru serviciile prestate, depinde de mărimea bilanțului pe care clientul îl menține pe contul său de depozit.

Mai mult ca atît, în practica bancară mondială, prețurilor percepute de bancă de bancă de la client variază în dependență de mai mulți factori:

numărul operațiilor efectuate la acest cont;

soldul mediu final pe cont;

termenul de plasare a depozitului.

Pentru o astfel de schemă de formare a prețului clientul va alege acea bancă și acea schemă de plasare a depozitului, care îi oferă fie plata minimală pentru serviciile băncii, fie venitul maxim – cu toate acestea el ține cont de mijloacele bănești ce pot fi retrase pentru o anumită perioadă de timp, de căte ori el poate alimenta contull și bilanțul mediu pe care îl va menține. Astfel, schema de formare a prețurilor la serviciile bancare de ținere a conturilor curente sau de depozit are 3 variante:

sistemul de formare a prețului cu rate fixate;

formarea liberă a prețului;

formarea convențional – liberă a prețului [32, p. 191-203].

În cazul sistemului de formare a prețului cu rate fixate de la client se percepe o sumă stabilă pentru o operațiune de plată sau pentru gestiunea contului într-o anumită perioadă de timp.

Formarea liberă a prețului se referă la modelul de formare a prețului în care de la client nu se percepe nici o plată pentru gestiunea contului sau efectuarea operațiunilor. Însă, trebuie de înțeles că această scutire este pur teoretică, deoarece banca își asigură obținerea venitului din contul micșorării ratei eficiente a venitului pentru acest cont mai jos decît nivelul ce corespunde nivelului de piață al investițiilor cu același gen de risc.

E necesar de a menționa că probînd o astfel de schemă multe bănci u considerat-o neeficientă, deoarece ea atrage clienții cu un sold nu prea mare pe cont, dar cu un număr mare de operațiuni efectuate în acest cont. De aceea aceste conturi sînt convenabile băncii doar în condițiile unor rate ridicate și permanent crescătoare la credite.

Formarea convențional – liberă a prețului pe multe piețe bancare a venit în schimbul celor două scheme menționate mai sus. O astfel de schemă permite crearea condițiilor pentru proprietarii de conturi mari, pentru care bilanțul este mai mare decît limita minimă fixată de bancă, și de aceea toate operațiunile din/în cont se efectuează de bancă gratis. Dacă clientul va reduce soldul pe contul său mai jos decît minimul stabilit de bancă, atunci deservirea contului va deven contra plată. Una din prioritățile acestei metode constă în aceea că clientul și nu banca formează condițiile de deservire bancară.

Totuși, se poate concluziona că sistemul bancar al Republicii Moldova oferă posibilități diversificate în ceea ce privește depozitele, fiind aproape de client. Prin intermediul depozitelor băncile exercită funcția lor economică, atrăgînd mijloacele de la cei care le dețin în surplus și orientîndule către cei care au nevoie de aceste mijloace pentru derularea activității.

3.2. Perspectivele îmbunătățirii sistemului de asigurare a depozitelor în concordanță cu cerințele internaționale

Finanțarea schemelor de protecție a depozitelor este un element important, întrucît are un impact direct asupra competitivității sectorului bancar al unei țări. În practica internațională se pot distinge două mari tipuri de organizare:

1) fonduri de garantare (scheme de capitalizare/ex ante);

2) sisteme de repartiție (sisteme de alocare a costurilor/ ex post) [32, p. 206].

Fondurile de garantare constau în plata cu anticipație (ex-ante) a unei contribuții regulate la un fond comun de către instituțiile participante la sistemul de garantare. Fondul este utilizat pentru compensarea deponenților garantați ai unei bănci ce a dat faliment. Baza de calcul a primelor poate fi totalul depozitelor garantate, ansamblul depozitelor bancare sau totalul activelor băncilor individuale participante la sistem.

Avantaje:

– promovează încrederea deponenților întrucît există o instituție care asigură protecție și care dispune de resurse financiare;

– fondul se constituie treptat, aceasta avînd ca efect distribuirea în timp a costurilor băncilor. Încasarea de fonduri pe perioadă favorabilă a ciclului economic va permite evitarea încasării de prime substanțiale în perioadele de recesiune, cu efecte favorabile asupra situației financiare a băncilor;

– băncile cu probleme contribuie prin cotizațiile lor anterioare la rezolvarea propriilor lor dificultăți;

– facilitează adoptarea contribuțiilor ajustate în funcție de risc;

– fondurile de garantare permit efectuarea cu ușurință a intervențiilor preventive.

Dezavantaje:

– fondurile de garantare sînt mai costisitoare decît schemele ex-post și prezintă complexitate ridicată în operare;

– ridică problema permanentă a identificării nivelului optim al resurselor financiare (target level), contributiile ex-ante rareori vor fi egale cu pierderile ce trebuie acoperite, fondul fiind întotdeauna în situația de a avea fie un surplus fie un deficit de fonduri;

– fondurile de garantare se confruntă cu probleme legate de modul de administrare a resurselor financiare. O politică privind plasamentele trebuie formulată și implementată cu luarea în considerare a unui echilibru adecvat între risc și randament;

– finantarea ex-ante este considerată de unii experți ca o retragere de lichidități din sistemul bancar [32, p. 207 – 209].

Schemele ex-post (scheme de repartiție) se caracterizează printr-o structură de garanții încrucișate pe care băncile participante le constituie între ele. În cazul acestor scheme nu există vărsăminte regulate, plățile (calculate ex-post) se efectuează doar atunci cînd se face apel la garanție, de regulă în situația lichidării unei bănci participante la sistem.

Datorită unor dezavantaje majore sînt utilizate mai puțin frecvent decît fondurile de garantare.

Avantaje:

a) costuri reduse de operare datorită simplității acestor scheme;

b) permit constituirea fondurilor la nivelul necesar cerut la momentul despăgubirii deponenților (costurile băncilor sînt minimizate);

c) obligă instituțiile care acceptă depozite să se monitorizeze între ele pentru a evita costurile asociate falimentului uneia;

d) schemele ex-post pot fi ușor înlocuite cu fonduri de garantare.

Dezavantaje:

– compensarea deponenților nu este foarte promptă;

– schemele ex-post concentrează costurile. Întrucît prăbușirile bancare tind să se concentreze în perioadele de adversitate macroeconomică, concentrarea costurilor are loc în cel mai nepotrivit moment cu putință. Din aceste motive, pentru a nu fi destabilizate băncile membre, contribuția ex-post poate fi stabilită la un nivel mult mai mic decît în situația finanțării ex-ante;

– banca care este la originea apelării la contribuții nu contribuie la finanțarea schemei;

– schemele ex-post se pot dovedi neoperaționale în situația adeziunii voluntare.

În general, schemele ex-ante sînt mai credibile decît cele ex-post. O abordare adecvată ar putea fi combinația dintre o schemă ex-ante cu elemente ex-post și cu alte forme de finanțare posibile. Decizia privind un anume sistem depinde de circumstanțele naționale (obiectivele sistemului de protecție a depozitelor, structura sistemului bancar, situația financiară a sistemului bancar, situația macroeconomica, etc.).

Finanțarea suplimentară include:

contribuții suplimentare;

emiterea de obligațiuni;

garanții sau împrumuturi guvernamentale;

împrumuturi de la membrii schemei de garantare;

împrumuturi de la banca centrală [32, p. 210 – 211].

Contribuțiile pot fi cu rată fixă și cu rată variabilă în funcție de risc.

Un sistem cu rate fixe de contribuții conduce la apariția a numeroase probleme ce rezultă din exacerarea riscului moral:

– băncile sînt încurajate să-și asume mai mult risc decît este de dorit. În acest context, solvabilitatea fondului de garantare va fi mai greu de asigurat;

– băncile sănătoase ajung să subvenționeze băncile cu grad ridicat de risc. Contributiile fixe conduc la o alocare irațională a resurselor.

Obiectivul ratelor variabile ajustate în funcție de risc este de a solicita băncilor cu un profil mai ridicat de risc și care este probabil că vor solicita asistență să plătească mai mult pentru garanția oferită de fondul de garantare.

Contribuțiile variabile penalizează marginal băncile atunci cînd se implică în activități cu grad mai ridicat de risc și astfel oferă stimulente acestora să exercite o mai mare disciplină cînd iau în considerare împrumuturi pentru investiții riscante.

Avantaje:

a) oferă un substitut parțial pentru disciplina de piață eliminată de garantarea depozitelor;

b) costurile sistemului de garantare vor fi distribuite mai echitabil între băncile participante.

Un sistem de contribuții variabile nu este însă ușor de implementat și administrat (13 sisteme în lume, din care 8 în Europa).

Există patru abordări principale pentru calculul contribuțiilor variabile în funcție de risc:

1) utilizarea ratelor de solvabilitate ca indicator de risc;

2) utilizarea de rate financiare și/sau de sisteme de evaluare de tip CAMEL;

3) abordarea de la punctul anterior plus analiza calitativă;

4) modelare statistică (modelul Merton de evaluare a opțiunilor, modelare de risc de credit tip Basel 2) [32, p. 213].

Un aspect important al schemelor de garantare este de a se stabili cine e eligibil pentru a primi o plată și în baza căror criterii. Garantarea poate fi pe depozit și pe deponent. Dacă garantarea este pe depozit cercul deponenților eligibili poate fi limitat, dar aceștia pot solicita plata compensațiilor pentru mai multe depozite garantate. Dacă garantarea este pe deponent, atunci numai plata unei singure creanțe (totalul depozitelor sale) poate fi solicitată.

În condițiile unui sistem cu limită de garantare va fi preferată varianta garantării pe deponent pentru că este mai puțin scumpă pentru asigurator. Multe sisteme reduc cercul persoanelor protejate la acei creditori care nu sînt în măsură să facă o evaluare a situației financiare a unei bănci.

Deși există diferențe mari între compensațiile ce pot fi plătite în cadrul diferitelor sisteme, majoritatea sistemelor prevăd o sumă maximă (o sumă fixă sau un procent dintr-o variabilă financiară).

Abordarea e conformă economiei de piață ce urmărește realizarea disciplinei de piață. Mărimea limitei de garantare depinde de modul în care o țară stabilește echilibrul între obiectivul de a obține stabilitate financiară și cel de a proteja pe micii deponenți. Limitele reduse vor proteja pe micii deponenți, dar s-ar putea să nu poată preveni retragerile masive de depozite de la bănci și, prin urmare, să mențină stabilitatea financiară. Limitele înalte tind să fie eficiente în promovarea și menținerea stabilității financiare, dar ele riscă să elimine orice stimulent pentru deponenți de a monitoriza comportamentul de risc al băncilor.

Protecția depozitelor este un element esențial, extrem de important în condițiile de concurență și conduce la asigurarea stabilității pe piață bancară și financiară, concluzie care poate fi confirmată prin experiența celor 70 ani de funcționare a schemelor de garantare în 95 de țări. Stabilirea unui sistem eficient de garantare a depozitelor contribuie la atragerea deponenților, stimulindu-i să-și investească mijloacele bănești păstrate „sub pernă”. Mai mult ca atît, sistemele de garantare de asemenea îi scutesc pe deponenții mici de necesitatea estimării periodice a situației financiare a băncii, în care aceștia își depun mijloacele bănești, fapt ce nu este deloc ușor pentru persoanele ce cunosc mai puțin piața financiară.

Totodată schemele de garantare a depozitelor nu soluționează problemele bancare existente pe piață și nu asigură stabilitatea sistemului financiar. Nici o schemă de garantare cît de perfectă ar fi, nu poate rezolva în ansamblu problemele de acest gen.

Schemele de asigurare a depozitelor nu reprezintă o soluție magică, ci constituie un component care împreună cu altele alcătuiesc cadrul optim pentru asigurarea unui sistem bancar stabil și sigur.

Practica internațională ne demonstrează diverse modele și scheme de garantare a depozitelor care diferă de la o țară la alta. Acestea pot fi administrate în mod oficial sau privat; participarea în schemele de garantare poate fi benevolă sau obligatorie; prin scheme pot fi garantate depozitele persoanelor fizice și juridice sau numai cele ale persoanelor fizice; poate fi prevăzută garantarea parțială sau totală a depozitelor; plata primelor de asigurare poate fi stabilită în funcție de volumul depozitelor asigurate sau reieșind din indicatorii aferenți situației financiare etc.

Prin urmare, fiecare țară determină modalitatea potrivită de administrare a schemelor de garantare, astfel încît să asigure stabilitatea sistemului bancar. Ca exemplu, în unele țări schemele de garantare a depozitelor sînt administrate de autoritățile publice: în Canada, Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie – de corporații de stat independente, în Slovenia – de banca centrală, în așa țări ca Norvegia, Germania și Finlanda – de sectorul privat în cadrul asociațiilor bancare.

În Elveția, Germania, Taiwan pe parcursul unei perioade îndelungate de timp participarea în sistemele de garantare a depozitelor a fost benevolă [24, p. 93 – 97].

Noțiunea de garantare a depozitelor se referă la angajamentele unei autorități (guvern, banca centrala sau asociație bancară) care garantează valoarea depozitelor deținute de deponenți la bănci si rambursarea acestora, parțial sau în totalitate, în cazul unui faliment bancar. Garantarea depozitelor este o forma a plaselor de siguranță în care deponenții sunt protejați împotriva reducerii prețurilor activelor deținute [29, p. 65].

Garantarea depozitelor de către stat este una dintre cele mai vechi forme de reglementare microprudențială, apărute în SUA după Marea Depresiune din anii 1929 – 1930. Rolul acestor acțiuni este de a proteja micii deponenți, de a păstra încrederea agenților economici în sistemul bancar și de a reduce consecințele negative ale falimentelor bancare [31, p. 25].

Prin garantarea („asigurarea”) depozitelor, oficialitățile elimina o parte din riscul moral existent pe piață și înlătura parțial apariția panicilor bancare. Aceasta funcție contribuie la încurajarea economisirii, la promovarea concurentei în sistemul bancar și favorizează redistribuirea costurilor falimentelor bancare.

În literatura de specialitate sunt întâlnite diferite opinii cu privire la necesitatea existentei unui cadru de garantare a depozitelor ca element al plaselor de siguranță ale stabilității financiare. Diamond și Dybvig [26, p. 401 – 419], Freixas și Rochet [27, p. 47] și mai apoi Morrison [30, p. 35] arată de ce este necesar un astfel de mecanism. Dacă un număr suficient de deponenți vor să-și retragă banii în același timp, banca va fi nevoită să vândă o parte din activele nelichide, în pierdere, pentru a evita falimentul. Deponenții decid să-și retragă fondurile fără să țină seama de consecințele asupra valorii băncii. În literatura se considera ca activitatea de garantare are o natura microprudențială pentru ca urmărește evitarea falimentului instituțiilor individuale si protejarea deponenților. Nu trebuie sa uitam totuși ca un astfel de cadru a fost implementat avându-se în vedere buna funcționare a sistemului bancar ca întreg, de unde rezulta si latura sa macroprudențială acțiunii lor). Aceste retrageri pot crea panica si destabiliza întregul sistem financiar, deponenții îndreptându-se și înspre băncile solide.

Îndoielile cu privire la garantarea depozitelor au aparut tot în SUA, unde promotorii FDICIA (Federal Deposit Insurance Corporation's Improvement Act) au considerat în 1991 că acest cadru ce garanta 100% depozitele a incitat băncile să-și asume riscuri considerabile, ceea ce a condus la luarea deciziei de închidere a unora dintre ele, înainte de a deveni insolvabile. Acest lucru a afectat credibilitatea supraveghetorilor, iar decizia de închidere a fost luată fără a se ține seama de efectele de contagiune.

Asigurarea depozitelor diminuează efectul riscului de insolvabilitate asupra creditorilor băncii, dar mărește costul resurselor pentru bancă.

Evitarea panicii bancare și a costurilor ei sociale a determinat stabilirea de către autoritățile guvernamentale a unor scheme de asigurare a depozitelor.

În Statele Unite, mecanismele de asigurare a depozitelor au fost introduse de Federal Reserve, prin crearea în FDIC (Sistemul Federal de Asigurare a Depozitelor). Țările europene, în marea lor majoritate s-au bazat inițial, pînă la dezvoltarea mecanismelor de asigurare a depozitelor, pe un sistem implicit de asigurare, bazat pe intervenția directă a autorităților guvernamentale, care împărțea pierderile cu alte cîteva bănci importante din țara respectivă.

Din 1933 pînă în 1993 autoritățile au impus prime de asigurare a depozitelor (în cazul sistemelor publice de asigurare) ce depindeau mai degrabă de mărimea depozitelor bancare, decît de riscul asumat de acestea. Acest fapt a dus la apariția hazardului moral, în sensul în care băncile își asumau riscuri din ce în ce mai ridicate, mărind totodată expunerea la risc a asigurătorului.

O soluție privind acest tip de comportament a reprezentat-o structurarea contractului de asigurare în trei variante posibile, care presupun:

– creșterea disciplinei acționarilor;

– creșterea disciplinei prin intermediul deponenților;

– creșterea disciplinei prin intermediul autorității de reglementare [32, p. 214 – 218].

1. Creșterea disciplinei acționarilor se bazează pe fundamentarea primelor plătite pentru asigurarea depozitelor pe profilul riscurilor asumate de bancă.

Una din modalitățile propuse pentru calcularea primei astfel încît să se perceapă la nivelul unui cost minim de către asigurător a pornit de la observația originală a lui Merton, în1977. Această abordare presupune că asigurarea depozitelor de către FDIC este virtual identică cu vînzarea unei opțiuni PUT asupra activelor băncii care se asigură [28, p. 449].

În acest caz, FDIC percepe o primă OP pentru asigurarea depozitelor băncii (OD). Dacă banca nu întîmpină dificultăți în activitatea sa și valoarea de piață a activelor băncii este mai mare decît OD, valoarea ei netă va fi pozitivă, ceea ce va presupune continuarea activității băncii respective. Dacă, în schimb, banca devine insolvabilă, eventual din cauza unui portofoliu de active riscante, astfel încît valoarea activelor băncii (OA) ajunge sub cea a depozitelor (OD), valoarea ei netă devenind negativă, FDIC va rambursa depozitele asigurate (OD) și va lichida activele băncii (OA). În acest fel, FDIC suportă costul insolvabilității (sau al valorii nete negative) egal cu diferența dintre valoarea depozitelor și cea a activelor (OD – OA) mai puțin prima de asigurare plătită de bancă (OP):

Costul de insolvabilitate = (OD – OA) – OP (3.2.1)

unde: OD – valoarea depozitelor asigurate; OA – valoarea activelor băncii; OP – prima de asigurare plătită de bancă.

Evaluînd prima de asigurare ca o simplă opțiune PUT de tip european, costul asigurării depozitelor de către FDIC crește:

– nivelul riscului activelor (σ2A);

– cu rata depozitelor / active (D/A).

Astfel, prima de asigurare OP este echivalentă cu prima unei opțiuni PUT și astfel trebuie să fie pozitiv corelată cu riscul activului (σ2A) și cu rata depozitelor (D/A). Evaluarea acestei prime se poate realiza, în anumite condiții, prin modelului Black-Scholes. Concluzia lui Merton susține faptul căraportul dintre prima de asigurare și depozite (OP/OD) este o funcție crescătoare de rata: depozite/active (D/A) și de volatilitatea activelor bancare.

Inconvenientul modelului îl reprezintă imposibilitatea observării directe, în practică, a riscului aferent activelor. O modalitate de cuantificare ar reprezenta-o folosirea varianței rentabilității acțiunilor băncilor. Cum însă, chiar și pe piața americană, doar aproximativ 300 de bănci sunt cotate la bursă (din aproximativ 11000), aceasta se dovedește a fi un impediment major în aplicarea metodei.

O altă metodă adoptată de FDIC la 1 ianuarie 1994, presupune introducerea primelor bazate pe clasificarea băncilor în funcție de:

– dimensiunea capitalului adecvat;

– gradul de supraveghere bancară.

Determinarea efectivă a primelor de asigurare de către FDIC ține seama de:

– categoriile de active;

– categoriile de pasive (de exemplu asigurate sau neasigurate);

– alți factori ce influențează probabilitatea de apariție a pierderilor;

– necesitățile asigurătorului acoperite din veniturile aferente depozitelor asigurate.

2. Creșterea disciplinei prin intermediul deponenților reprezintă o modalitate indirectă de acțiune asupra băncilor riscante. Deponenții pot să influențeze din punct de vedere teoretic comportamentul băncii fie prin creșterea nivelului așteptat al ratei dobînzii și a primelor de risc aferente depozitelor, fie prin raționalizarea depozitelor pe care doresc să le mențină în bănci riscante. În practică se constată că această influență este relativ redusă.

3. Creșterea disciplinei prin intermediul autorităților de reglementare a vizat două puncte relativ slabe privind aria de reglementare:

– frecvența redusă și lipsa de profunzime a examinărilor în ceea ce privește activitatea bancară. În cazul acesteia, una din cele mai importante măsuri care au fost luate se referă la rolul considerabil, în monitorizarea performațelor bancare, acordat auditorilor independenți;

– îngăduința față de băncile slab capitalizate [31, p. 27].

Cele mai bune practici propun sistemelor de garantare a depozitelor bancare să mențină relații de colaborare cu alte sisteme de garantare din alte țări în scopul efectuării schimbului de informații și experiență. Aceasta ar permite sistemului autohton de garantare a depozitelor bancare să efectuieze o comparație cu sistemele externe de garantare în scopul identificării neajunsurilor, și respectiv înlăturării acestora prin copierea unor elemente ale sistemelor de garantare, și adaptarea acestora mediului autohton.

În acest scop, este necesar ca între sistemul de garantare autohton, și cele cu care se va efectua schimbul de informație, să se semneze acorduri cu privire la securizarea informațiilor și neutilizarea acestora în alte scopuri.

De asemenea, un alt neajuns al sistemei de garantare a depozitelor este mărimea absolut garantată a depozitelor unui deponent într-o bancă, plafonul de garantare fiind foarte mic. În cazul indisponibilității depozitelor bancare, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar garantează suma de 6000 lei [2]. Aceasta reprezintă o sumă foarte mică pentu deponenții persoane fizice care doresc să depună în bancă un depozit în sumă mai mare.

Tabelul 3.2.1

Mărimea plafoanelor de garantare exprimate în dolari SUA la 01.04.2013

Sursa: Elaborat de autor în baza: Analizei comparative a sistemelor de garantare a depozitelor bancare din CSI http://kdif.kz/ru/international_association_iadi

În tabelul 3.2.1 sunt indicate sumele plătite de sistemele de garantare a depozitelor din diferite țări deponenților în cazul indisponibilității acestora. Aceste date din tabel permit efectuarea unei comparații a sumei plătite de SGD din Republica Moldova și alte țări atît dezvoltate cît și în curs de dezvoltare.

Plafonul de garantare foarte mic îi dezavantajează pe deponenți. Dacă, efectuăm analiza comparativă cu alte state observăm că în ultimul timp Guvernele țărilor membre au luat măsuri de majorare a acestor plafoane, precum și au întrodus sub garanție și depozitele persoanelor juridice. Spre exemplu în România, de la 1 ianuarie 2011, Fondul de garantare a depozitelor, garantează depozitele persoanelor fizice și juridice în sumă de 100000 de euro, inițial acesta fiind de 50000 de euro pentru deponenții persoane fizice și 20000 de euro, pentru deponenții persoane juridice.

Din experiența internațională acumulată de ani de zile s-a concluzionat că limitele reduse protejează pe micii deponenți dar deseori acestea nu pot preveni retragerile masive de depozite de la bănci, și prin urmare, să mențină stabilitatea financiară. Pe de alta parte, țările care practică limitele înalte, tind să fie eficiente în promovarea și menținerea stabilității financiare dar ele riscă să elimine orice stimulent pentru deponenți de a monitoriza comportamentul de risc al băncilor. Prin urmare cel mai corect ar fi ca băncile să platească contribuții variabile în funcție de risc care vor penaliza băncile atunci cînd acestea se vor implica în activități cu grad ridicat de risc.

Faptul că Fondul de garantare a depozitelor nu garantează depozitele persoanelor juridice la fel constituie un neajuns al sistemei de garantare a depozitelor care ar trebui să acorde aceiași protecție tuturor deponenților indiferent de statutul acestora.

Studiul garantării depozitelor bancare în sistemul bancar național în condițiile actuale, ne relevă faptul că majoritatea depozitelor din sistemul bancar sunt depozitele negarantate, acestea aparțin atît deponenților persoane fizice cît și juridice. Ținînd cont de faptul că sistemul autohton de garantare a depozitelor bancare, garantează doar depozitele persoanelor fizice, această situație va genera retragerea majorității depozitelor de către deponenții persoane juridice, de îndată ce aceștia vor simți dificultățile cu care se confruntă banca sa, în așa fel încît banca va rămîne fără resurse financiare, fiind incapabilă să gestioneze situația. Conform Legii cu privire la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, în cazul în care Fondul a acumulat, pentru plata depozitelor garantate mijloace care echivalează cu 7% din totalul depozitelor garantate înregistrate în sistemul bancar la ultima dată gestionară, Consiliul de administrație poate decide suspendarea plății contribuțiilor trimestriale, dacă aceste mijloace au scăzut sub 7% plata acestor contribuții va fi reluată [2].

La momentul actual resursele Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar autohton sînt în stare să garanteze conform datelor de la finele anului 2012, 5,8% din totalul depozitelor garantate ale persoanelor fizice în sistemul bancar. La finele anului 2011 acest coeficient alcătuia 5,1%, însă în urma întrării în vigoare a Legii Parlamentului Republicii Moldova privind unele măsuri suplimentare de asigurare a stabilității financiare, Fondul de garantare a transferat către Banca de Economii S.A. suma de 48091753,8 lei care reprezintă suma totală a depozitelor persoanelor fizice în mărimea garantată la situația. Din suma rămasa FGD a transferat aproximativ 24 mln. lei băncii-mandatar B.C. „Victoriabank” S.A. pentru plata depozitelor persoanelor fizice a B.C. „Universalbank” S.A. Deși sistemul de garantare a depozitelor din Republica Moldova nu cooperează în acest domeniu cu nici o organizație internațională de specialitate totuși am încercat prin aplicarea metodologiei înaintată de IADI să efectuăm o evaluare asupra acestuia în scopul identificării punctelor slabe ale sistemului de garantare a depozitelor. Astfel, după ce am parcurs toți pașii recomandați de IADI în scopul elaborării sistemelor eficiente de garantare a depozitelor bancare, autorul îi atribuie sistemului de garantare a depozitelor din Republica Moldova calificativul: neconformă într-o măsură semnificativă, din acest calificativ rezultă că schema are unele deficiențe, dar care pot fi remediate cu ușurință într-un interval de timp relativ scurt.

În concluzie remarcăm că actualmente, practic în toate țările participarea în schemele de garantare este obligatorie, fapt care previne alegerea greșită a băncilor de către deponenți și, ca rezultat, condiționează stabilitatea sistemului bancar.

Concluzii și recomanădări

Banca ca întreprindere specifică produce un produs care diferă esențial de cel al sferei producției materiale, producînd o marfă deosebită sub formă de bani și mijloace de plată, spre deosebire de întreprinderile industriale activitatea băncii comerciale e orientată nu în sfera de producție dar în sfera circulației și schimbului.

Scopul și obiectivele lucrării au fost atinse și prezentate detailat în toate capitolele în conformitate cu planul de lucru.

La finalul tezei de licență „Evaluarea depozitelor bancare și posibilități de aplicare a practicii internaționale în garantarea lor” (în baza materialelor BC „Comerțbank” SA) s-au evidențiat următoarele concluzii:

depozitul bancar constituie mijloacele bănești încredințate unei bănci spre păstrare, fără specificarea unui termen sau pînă la un termen anumit fixat, deponentul avînd dreptul să-și retragă conform termenului stabilit mijloacele bănești cu o dobîndă stabilită;

pentru atragerea de depozite, băncile au început să facă apel la serviciile de marketing de dezvoltare a produselor bancare, precum și prin bonificarea unor dobînzi atrăgătoare în funcție de natura depozitelor și prin oferta agresivă de certificate de depozit de economii;

toate băncile au posibilitatea să-și controleze depozitele prin intermediul ratei dobînzii. Nivelul depozitelor trebuie corelat însă cu posibilitățile privind plasamentele profitabile și oportunitățile de investiții, precum și de situația economică a țării;

din punct de vedere al băncii se disting două tipuri de dobîndă: dobînda bonificată și dobînda percepută;

depozitele pot fi deschise atît în valuta națională cît și în dolari americani sau euro, ratele de dobîndă variind pentru fiecare valută. Pentru marea majoritate a depozitelor se cere depunerea unei sume minime inițiale, în general începînd cu 100 USD/EUR/MDL;

banca deschide și închide conturi de depozit persoanelor fizice rezidente și nerezidente, precum și efectuează operații în contul deponentului cu respectarea legislației în vigoare, actelor normative ale Băncii Naționale a Moldovei și prevederilor Regulamentului cu privire la ordinea efectuării operațiunilor la conturile de depozit ale persoanelor fizice;

conturi de depozit pot fi deschise în conformitate cu condițiile de atragere a mijloacelor bănești la tipul respectiv de depozit în orice subdiviziune a băncii care efectuează astfel de operațiuni. Orice operațiune privind conturile de depozit se efectuează numai la prezentarea actului de identitate a ordonatorului (deponent, reprezentant sau persoana terță);

operațiunile de deschidere a contului, de alimentare sau retragere a mijloacelor din contul deponentului pot fi efectuate atît în numerar cît și prin virament, dacă condițiile depozitului prevăd astfel de operațiuni. Retragerea depozitelor poate fi efectuată numai de depunătorii (titularii contului de depozit) de vîrstă majoră;

referindu-ne la sistemul de asigurare a depozitelor autohton, acesta funcționează în republică din anul 2004 și este administrat de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, care este constituit ca persoană juridică de drept public;

Fondul garantează depozitele în monedă națională și în valută străină deținute de rezidenți și nerezidenți persoane fizice în băncile autorizate;

depozitele totale acceptate în perioada 2012 – 2013 s-au redus de la 574302653 lei la 544851692 lei, din cauza micșorării depozitelor persoanelor juridice, iar în anul 2014 se constată o creștere la 566300735 lei datorită sporirii depozitelor persoanelor juridice, pe când cele ale persoanelor fizice au avut o contribuție negativă;

depozitele totale s-au micșorat datorită faptului că depozitele la vedere s-au redus în anul 2013 față de anul 2012 cu 74704829 lei, iar majorarea cu 45253868 lei a depozitelor la termen nu a fost suficientă. Pentru anul 2014 suma depozitelor la vedere se majorează de la 94192940 lei la 131915436 lei, pe când cele la termen se micșorează la 434385299 lei;

în componența depozitelor persoanelor fizice în anii 2012 – 2014 predomină depozitele la termen cu o pondere în creștere de la 89,28% la 93,61%, după care în anul 2014 cota parte se reduce la 91,1%. Pe poziția secundă sunt remarcate depozitele la vedere cu o evoluție invers proporțională;

majorarea depozitelor la termen în perioada 2012 – 2013 se datorează creșterii depozitelor în valută străină ale persoanelor fizice, iar pentru anul 2014 comparativ cu anul 2013 diminuarea se explică prin reducerea depozitelor în valută națională și străină ale persoanelor juridice;

în structura depozitelor la termen ale persoanelor fizice în perioada 2012 – 2013 predomină depozitele în valută națională, urmate de cele în valută națională, iar în anul 2014 deopetrivă – pe prim plan sunt depozitele în vlaută străină urmate de cele în valută națională;

evoluția neuniformă a depozitelor persoanelor fizice se explică prin rata dobânzii practicată de către bancă, care variază între 3,0 – 13,5% în anul 2012 la depozite în valută națională și 1,0 – 7,5% în valută străină. Pentru anul 2013 rata dobânzii la depozitele în valută străină nu suferă modificări, iar în valută națională se încadrează în limitele 2,0 – 13,5% și în anul 2014 constatăm valori de 3,0 – 11,5% la depozitele în valută națională, iar cele în valută străină rămân constante.

Pentru a reuși în lupta pentru clienți BC „Comerțbank” SA își propune de a realiza următoarele:

în cazul depozitelor pe termen lung e nevoie de a majora suma lor pentru anul 2015 la 165000 mii lei (valoarea cea mai apropiată de cea realizată în anul 2013) în urma majorării ratei dobînzii pentru aceste depozite de la 9,0% la 12% – 14%, neapărat de pus condiția ca dobînda să fie capitalizată și fixă pe parcursul primelor 6 luni în cazul depozitelor acceptate pe 30 de luni sau 12 luni în cazul depozitelor acceptate pe termen de 60 de luni;

depozitele la termen ale persoanelor fizice în decursul perioadei 2013 – 2014 se micșorează, de aceea în perspectivă e nevoie de a majora aceste depozite prin schimbarea condițiilor din contractul de depozit, adică oferirea unei dobânzi fixe de la soldul contului. Aceasta va permite băncii să majoreze portofoliul depozitelor la cca 315000 mii lei;

pentru depozitele în valută străină rata dobînzii este foarte mică și de aceea ele nu sînt atractive pentru populație. Odată cu majorarea ratei dobînzii cu 1% – 2,5% vor spori și sumele acestor depozite;

din componența depozitelor la termen fac parte și conturile curente, soldul cărora în perioada 2013 – 2014 s-a redus, ceea ce este negativ pentru bancă. Pentru anii 2015 – 201 se recomandă implementarea unor noi tipuri de conturi curente cu facilități inovatoare, ceea ce va genera o creștere la 278000 – 280000 mii lei;

statul vine cu recomandare ca plafonul de garantare a depozitelor, care este achitat în cazul falimentării sau lichidării forțate a unei bănci, să fie majorat de la 6000 de lei până la 15000 de lei. La această concluzie au ajuns membrii Comisiei Economie a Parlamentului, la o ședință la care au fost invitați și reprezentanții instituțiilor financiare. Responsabilii de susțin că modificările ar putea duce la micșorarea dobânzii pentru credite.

Proiectul de lege privind majorarea plafonului de garantare a depozitelor bancare va fi elaborat de membrii Comisiei Economie, dar modificările vor intra în vigoare din 1 ianuarie 2015. În felul acesta nu vor crește presiunile asupra băncilor și suma va fi majorată de la 6000 de lei la 15000 de lei. Cetățenii Republicii Moldova trebuie să aibă certitudinea că banii lor sunt protejați și statul garantează că ei își vor primi banii indiferent de circumstanțe, a menționat președintele Comisiei parlamentare pentru Economie, Veaceslav Ioniță.

Contribuțiile băncilor la fondul de garantare este de 0,25 la sută din depozitele de până la șase mii de lei, ceea ce constituie 25 de milioane de lei. Potrivit deputaților, majorările nu vor fi resimțite de instituțiile financiare, deoarece în data de 31 decembrie expiră perioada în care acestea achită aproape 25 de milioane de lei statului pentru pierderile suferite în urma lichidării unei bănci comerciale.

Drept urmare, suma nu va ajunge în vistieria statului, ci în fondul de garantare. Autoritățile speră că, odată cu majorarea acestui plafon, va spori încrederea cetățenilor în bănci.

Odată cu creșterea acestei sume de garantare o să crească și încrederea în sistemul bancar. O să crească volumul depozitelor atrase și o să scadă ratele dobânzilor la depozite și prin urmare o să crească volumul creditelor acordate la o dobândă mai mică, a spus guvernatorul Băncii Naționale, Dorin Drăguțanu.

Precedenta majorare a plafonului de garantare a depozitelor bancare a avut loc în 2010. Suma a fost majorată de la 4500 la 6000 de lei. În țara noastră sunt garantate doar depozitele persoanelor fizice.

Necesitatea ameliorării hazardului moral a determinat îmbinarea tuturor celor trei forme privind structurarea contractului de asigurare a depozitelor, atît a metodei directe de creștere a disciplinei în ceea ce privește acționarii băncii, cît și a celei indirecte, privind creșterea disciplinei prin intermediul deponenților și prin intermediul autorității.

Cu toate acestea la moment prevederile din această lege nu au intrat în vigoare, în condițiile când în sistemul bancar se așteaptă falimentul și lichidarea a 3 bănci, dintre care care una este de importanță sistemică.

În concluzie se poate afirma că pe baza studierii experienței mondiale în domeniul asigurării depozitelor se pot identifica caracteristicile unei scheme de garantare adecvat structurate care să promoveze stabilitatea financiară:

– schema să fie explicită;

– limita de garantare să fie redusă și limitată la un anumit tip de deponenți;

– co-asigurare;

– participarea la sistem să fie obligatorie;

– contribuțiile să fie ajustate în funcție de risc;

– schemele de garantare să aibă independență instituțională;

– schema să fie publică sau mixtă;

– regulile sale operaționale să fie clare și să permită schemei de garantare să acționeze rapid în caz de urgență;

– schema trebuie acompaniată de reguli adecvate și de supraveghere bancară eficientă.

Afluxul de inovări în cadrul sectorului bancar prin oferirea noilor produse de depozite, metodelor de deservire, a schemelor de formare a comisioanelor a invadat în prezent piața bancară. Băncile care nu reușesc după toate modificările de prețuri la depozite și programelor de marketing ale clienților săi, pierd și clienții și profitul.

Bibliografie

Legea Republicii Moldova nr.550-XIII din 21.07.1995 cu privire la instituțiile financiare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1196, nr.1/2 din 01.01.1996 (cu modificările și completările ulterioare)

Legea cu privire la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, nr.575-XV din 26.12.2003 În: Monitorul Oficial al Republcii Moldova. 2004, nr.30 – 34/169 din 20.04.2004.

Regulamentul cu privire la modul de calculare și plată de către bănci a vărsămintelor și contribuțiilor către Fondul de Garantare a Gepozitelor în Sistemul Bancar, nr.37/38 din 11.03.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr.156-162/317 din 05.10.2007.

Regulamentul cu privire la plata depozitelor garantate de către Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, nr.119/1 din 25.02.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2011, nr.39 din 15.03.2011.

BASNO, Cezar; DARDAC Nicolae. Management bancar. București: Ed. Economica, 2002, 272 p.

BASNO, Cezar; DARDAC Nicolae. Operațiuni bancare: Instrumente și tehnici de plată. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996, 252 p.

BOGDAN, I.; SMEDESCU; I. Tratat de management financiar-bancar. București: Ed. Economica, 2002, 920 p.

CETINĂ, Iuliana. Marketing financiar-bancar, Editura Economică, București 2005, p. 84.

COCRIȘ, Vasile; TURLIUC Vasile. Monedă și credit. București: Ed. Economica, 2005, 376 p.

COCIUG, Victoria. Management bancar. Ch.: ASEM, 2008, 137 p.

COSTICA. Ion; LAZARESCU, Silviu. Politici și tehnici bancare. București: Ed. ASE, 2004, 299 p.

DEDU, Vasile. Management bancar. București: Ed. Mondan, 1997, 248 p.

GRIGORIȚĂ, Cornelia. Activitate bancară. Ch.: Cartier, 2005, 432 p.

IORDACHI, D. Monedă și credit. Iași: Ed. Graphix, 1994, 325 p.

MANOLESCU, Gheorghe. Management bancar. București: Editura Fundației României de Mâine, 2002, 265 p.

MIHAI, I. Tehnica și managementul operațiunilor bancare. București: Expert, 2003, 358 p.

ODOBESCU, Emanuel. Marketingul bancar modern. București: Ed. Sigma, 2007, 235 p.

OLTEANU, A. Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz. București: Ed. Dareco, 2003, 255 p.

ROȘCA, T. Monedă și credit, ediția a II-a, Alba Iulia: Ed. Altip, 2003, pp. 353-354.

STOICA, M. Gestiune bancară. București: Ed. Lumina lex, 2002, 224 p.

STOICA, M. Management bancar. București: Ed. Economica, 1999, 224 p.

VECHIU, Camelia. Management și tehnici bancare. Pitești: Ed. Independența Economică, 2009, 525 p.

CĂTĂLIN, D.; Bleotu, V. Analiza comparativă a fondurilor de garantare a depozitelor în sistemul bancar din Republica Moldova și România. În: Simpozionul internațional al tinerilor cercetători, ASEM, Chișinău, 28 aprilie 2010, p. 410 – 414.

CUCU, M. Garantarea depozitelor ca mecanisme de asigurare a stabilității sistemului bancar. În: Economica, nr.4, 2006, p. 93 – 97.

DICOV, I.; OBOROC, I. Asigurarea depozitelor condiție necesară a fiabilității băncii. Economica, nr.1 (18), p. 86 – 90.

DIAMOND, D.; DYBVIG, P. Bank Runs, Deposit Insurance, and Liquidity. În: „Journal of Political Economy.1983, vol. 91, pp. 401 – 419.

FREIXAS, X.; ROCHET, J. C. Microeconomics of Banking. Editura MIT Press, Cambridge. 1997, p. 47.

MERTON, R. C. On the Pricing of Corporate Debt: The Risk Structure of Interest Rates, în „Journal of Finance”. 1974, Vol. 29, pp. 449 – 470.

MISHKIN, F. S. The Causes and Propagation of Financial Instability: Lessons for Policymakers, FED of Kansas. 1997. p. 65.

MORRISON, A. D. The economics of capital regulation in financial conglomerates. În: Oxford OFRC WP Series. 2002, nr. 8, pp. 34 – 39.

SEELIG, S. A. Banking Trends and Deposit Insurance Risk Assessment in the Twenty-First Century. În: The New Financial Architecture: Banking Regulation in the 21st Century. Gup, B. E. (ed.), Editura Quorum Books, Westport. 2000. p. 25 – 29.

БАТИЩЕВ Р. Банковский менеджемент. Chișinău: ASEM, 2008, 431 c.

www.comertbank.md // rapoarte anuale

http://kdif.kz/ru/international_association_iadi

Bibliografie

Legea Republicii Moldova nr.550-XIII din 21.07.1995 cu privire la instituțiile financiare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1196, nr.1/2 din 01.01.1996 (cu modificările și completările ulterioare)

Legea cu privire la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, nr.575-XV din 26.12.2003 În: Monitorul Oficial al Republcii Moldova. 2004, nr.30 – 34/169 din 20.04.2004.

Regulamentul cu privire la modul de calculare și plată de către bănci a vărsămintelor și contribuțiilor către Fondul de Garantare a Gepozitelor în Sistemul Bancar, nr.37/38 din 11.03.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2007, nr.156-162/317 din 05.10.2007.

Regulamentul cu privire la plata depozitelor garantate de către Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, nr.119/1 din 25.02.2011. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2011, nr.39 din 15.03.2011.

BASNO, Cezar; DARDAC Nicolae. Management bancar. București: Ed. Economica, 2002, 272 p.

BASNO, Cezar; DARDAC Nicolae. Operațiuni bancare: Instrumente și tehnici de plată. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996, 252 p.

BOGDAN, I.; SMEDESCU; I. Tratat de management financiar-bancar. București: Ed. Economica, 2002, 920 p.

CETINĂ, Iuliana. Marketing financiar-bancar, Editura Economică, București 2005, p. 84.

COCRIȘ, Vasile; TURLIUC Vasile. Monedă și credit. București: Ed. Economica, 2005, 376 p.

COCIUG, Victoria. Management bancar. Ch.: ASEM, 2008, 137 p.

COSTICA. Ion; LAZARESCU, Silviu. Politici și tehnici bancare. București: Ed. ASE, 2004, 299 p.

DEDU, Vasile. Management bancar. București: Ed. Mondan, 1997, 248 p.

GRIGORIȚĂ, Cornelia. Activitate bancară. Ch.: Cartier, 2005, 432 p.

IORDACHI, D. Monedă și credit. Iași: Ed. Graphix, 1994, 325 p.

MANOLESCU, Gheorghe. Management bancar. București: Editura Fundației României de Mâine, 2002, 265 p.

MIHAI, I. Tehnica și managementul operațiunilor bancare. București: Expert, 2003, 358 p.

ODOBESCU, Emanuel. Marketingul bancar modern. București: Ed. Sigma, 2007, 235 p.

OLTEANU, A. Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz. București: Ed. Dareco, 2003, 255 p.

ROȘCA, T. Monedă și credit, ediția a II-a, Alba Iulia: Ed. Altip, 2003, pp. 353-354.

STOICA, M. Gestiune bancară. București: Ed. Lumina lex, 2002, 224 p.

STOICA, M. Management bancar. București: Ed. Economica, 1999, 224 p.

VECHIU, Camelia. Management și tehnici bancare. Pitești: Ed. Independența Economică, 2009, 525 p.

CĂTĂLIN, D.; Bleotu, V. Analiza comparativă a fondurilor de garantare a depozitelor în sistemul bancar din Republica Moldova și România. În: Simpozionul internațional al tinerilor cercetători, ASEM, Chișinău, 28 aprilie 2010, p. 410 – 414.

CUCU, M. Garantarea depozitelor ca mecanisme de asigurare a stabilității sistemului bancar. În: Economica, nr.4, 2006, p. 93 – 97.

DICOV, I.; OBOROC, I. Asigurarea depozitelor condiție necesară a fiabilității băncii. Economica, nr.1 (18), p. 86 – 90.

DIAMOND, D.; DYBVIG, P. Bank Runs, Deposit Insurance, and Liquidity. În: „Journal of Political Economy.1983, vol. 91, pp. 401 – 419.

FREIXAS, X.; ROCHET, J. C. Microeconomics of Banking. Editura MIT Press, Cambridge. 1997, p. 47.

MERTON, R. C. On the Pricing of Corporate Debt: The Risk Structure of Interest Rates, în „Journal of Finance”. 1974, Vol. 29, pp. 449 – 470.

MISHKIN, F. S. The Causes and Propagation of Financial Instability: Lessons for Policymakers, FED of Kansas. 1997. p. 65.

MORRISON, A. D. The economics of capital regulation in financial conglomerates. În: Oxford OFRC WP Series. 2002, nr. 8, pp. 34 – 39.

SEELIG, S. A. Banking Trends and Deposit Insurance Risk Assessment in the Twenty-First Century. În: The New Financial Architecture: Banking Regulation in the 21st Century. Gup, B. E. (ed.), Editura Quorum Books, Westport. 2000. p. 25 – 29.

БАТИЩЕВ Р. Банковский менеджемент. Chișinău: ASEM, 2008, 431 c.

www.comertbank.md // rapoarte anuale

http://kdif.kz/ru/international_association_iadi