Evaluarea Centrata pe Competente

În ultima perioadǎ se vorbește tot mai mult de o reorientare în domeniul evaluǎrii, a educației în general în școlile din România. Aceste descoperiri vor revoluționa domeniul informațiilor, al transferului și stocǎrii acestora, va reașeza educația care sǎ ofere instrumentele orientǎrii în aceastǎ societate aflatǎ într-o continuǎ schimbare. Nu se mai vorbește despre achiziții, stocǎri ale informațiilor, verificarea modului în care elevii și-au însușit sau nu un conținut ci despre ce este capabil elevul de astǎzi sǎ facǎ cu acel conținut, cum reușește sǎ aplice ceea ce a învǎțat. Astfel, scopul evaluǎrii este altul. Rezultatele elevilor vor fi altele, elevul va reuși sǎ se foloseascǎ în mod operativ de tot ceea cǎ a învǎțat în școalǎ și nu numai.

Conceptul de competență. De ce un învățământ bazat pe dezvoltarea competențelor de învățare a elevilor?

Putem afirmǎ cǎ proiectarea acestei educații cognitive este datǎ și de cei „patru piloni ai cunoașterii” (Delors, 2000):

„a învǎța sǎ știi” – dobândirea instrumentelor cunoașterii, prin achiziționarea unor unitǎți informaționale codificate, înțelegerea propriului mediu înconjurǎtor, afirmarea plǎcerii de a ști, a pricepe și a descoperi, a cerceta pe cont propriu, sporirea curiozitǎții intelectuale a elevilor, stimularea facultǎților critice, încurajarea gândirii independente, înțelegerea progresului științific și a paradigmelor contemporane, stimularea interesului pentru diferitele arii de cunoaștere, cǎutarea la granița dintre discipline, însușirea modului cum trebuie construitǎ învǎțarea, valorificarea experiențelor cognitive concrete, variate;

„a învǎța sǎ faci” – nu dobandirea doar a unei calificǎri profesionale, ci rezolvarea de probleme/situații/sarcini problematizate, cooperarea în cunoaștere și rezolvare de situații și probleme, acumularea de variate experiențe cognitive, trecerea de la pricepere la competența cognitivǎ, aplicarea cu succes a cunoștințelor dobândite la școală, trecerea de la abilitați (know-how practic) la competențe personalizate, complexe;

‚a învǎța sǎ cunoști împreunǎ cu ceilalți” – prin învingerea prejudecǎților și cultivarea respectului față de valorile spirituale și modul de cunoaștere al celorlalți de lângă noi, crearea climatului de cooperare în dauna celui competițional, obținerea succesului de grup, rezolvarea de probleme prin cooperare;

„a învăța să fii” – prin echilibrarea dezvoltării spirituale-cognitive-afective-sociale-morale profesionale, afirmarea gândirii critice independente, utilizarea metacogniției, luarea de decizii corespunzătoare și raționale în procesul de dezvoltare.

Deprinderile cognitive, ca și elemente de pornire în cunoaștere, ca ”structuri acționale programabile” (Neacșu, 2015), țin mai ales de învățarea clasică, algoritmică și se formează prin exersare, demonstrare, explicare, aplicare de reguli, rezolvare de situații. O dată formate, acestea sprijină afirmarea priceperilor și chiar a competențelor cognitive de procesare primară și secundară a informaților acumulate.

Opinia mea în legătură cu deprinderile cognitive este că acestea ajută elevul în procesul de învățare iar profesorului îi este mai ușor să lucreze cu ajutorul exemplelor din viața de zi cu zi a elevului sau din ceea ce îl înconjoară. Priceperile cognitive indică posibilitățile demonstrate ale individului de a se orienta, a înțelege, a aplica o sarcină, utilizând deprinderi anterior formate și bine stocate. Recunoscându-le importanța în formarea intelectuală, J.Bruner consideră că primul lucru în educație, în predare trebuie să cadă asupra priceperilor specifice – priceperi manipulative de informații (Bruner, 1960).

Ca și părere personală a priceperilor cognitive este că rolul acestora este vizibil mai ales în dezvoltarea capacităților cognitive, impulsionarea competențelor elevilor. Abilitățile cognitive fac trimitere mai ales la latură aplicativ-operațională a activității de cunoaștere, de procesare a informațiilor, de dezvoltare, la ”a ști cum să faci” să raționezi, să rezolvi, să utilizezi informațiile, conținuturile, instrumentele. De cele mai multe ori și profesorii trebuie să aibă astfel de abilități cognitive deoarece doar astfel le poate transmite elevilor unele deprinderi legate de modul de acumulare a cunoștințelor și informațiilor pe care le acumulează. Capacitățile cognitive arată posibilitățile, condițiile psihlogice, performanță în cunoaștere, demonstrabile prin fapte specifice. Capacitățile (lat.capacitas-cuprindere) conferă personalității o latură cognitivă-axiologică, instrumentală, dar și motivațional-atitudinală față de cunoaștere, superioară chiar aptitudinilor, care exprimă numai potențialitatea performanței, nu și faptică cu ajutorul deprinderilor, priceperilor, abilităților (Popescu-Neveanu, 2013). Competențele cognitive valorifică priceperi generale, specifice cunoașterii, de la debutul ei până la aplicarea, dezvoltarea ei, definind latură acțional strategică. Ele sunt deja capacitățile puse în aplicare, utilizate în rezolvarea diferitelor situații, în mod rațional și creativ, cu succes, în realizarea cunoașterii la nivel superior, ca rezultat al exersării progresive, cu și asupra mecanismelor și situațiilor tot mai complexe, oferind și garanția înaltului nivel rezolutiv.

După părerea mea, aș putea preciza că atât deprinderile cât și abilitățile și competențele cognitive duc la dezvoltarea intelectuală a elevului cu mai multă ușurință, iar ca profesor este mult mai ușor să lucreze cu un grup de elevi sau nu numai cu ajutorul exemplificărilor sau a unor situații care sunt întâlnite în viața reală a acestora putând astfel să îi pună pe elevi să contribuie la rezolvarea situațiilor.

Puncte de vedere asupra definirii conceptului de competențǎ

Conceptul de „competență” a fost împrumutat în domeniul educației și învățământului din domeniul economic, tehnic și profesional. Fiind un concept relativ nou, nu s-a ajuns încă la o definiție clară și unanim acceptată. În principiu, consider că, competența poate fi analizată ca o disponibilitate acționalǎ a elevului, bazatǎ pe resurse bine precizate, dar și pe experiența prealabilǎ, suficientă și semnificativ organizată. Se materializeazǎ în performanțe ale elevului, predictibile în mare mǎsurǎ pe baza prestațiilor anterioare (Ungureanu, 2001).

Competențele cognitive ale elevilor, conturate și afirmate după un intens proces educațional, se concretizează progresiv în:

bună stăpânire a pregătirii informaționale teoretice și practice curriculare;

utilizarea instrumentelor cunoașterii în rezolvarea situațiilor;

manifestarea unui stil personal de cunoaștere;

utilizarea unor anume strategii cognitive sau modele adaptate propriu;

afirmarea unor anume strategii cognitive;

afirmarea creativității;

asumarea unor responsabilități în cunoașterea superioară,s.a.

Competența, ca și concept psihopedagogic combină toate celelate enumerate mai sus, creând o imagine unitară a ceea ce elevul trebuie să dobândească în cadrul procesului instructiv educativ. Complexitatea ideii a generat reorientarea în ceea ce privește predarea-învățarea-evaluarea.

Miron Ionescu a afirmat că, competențele sunt ansambluri integrate de capacități și abilități de aplicare, operare și transfer al achizițiilor, care permit desfășurarea eficientă a unei activități, utilizarea în mod funcțional a cunoștințelor, principiilor și deprinderilor dobândite, în diferite contexte formale, neformale și informale (Ionescu, 2003, pag. 93) iar J. Baille (1997) a precizat că, competența desemnează capacitatea unei persoane de a mobiliza un ansamblu de resurse (cognitive, afective, gestuale, relaționale) pentru a realiza o categorie de sarcini sau a rezolva o familie de situații problemă. Părerea mea este că acest concept are o largă sferă de aplicabilitate, lăsând profesorului libertatea de a alege modul de evaluare a elevilor în funcție de modul de gândire, de rezolvare a unor situații a elevului.

Cerinte ale evaluării pe baza de competențe

În sistemul românesc de învățământ, evaluarea pe bază de competențe nu are rădăcini foarte stabile. În învățământul românesc se cere elaborarea acelor „socluri de competențe” la nivelul personalității elevilor pe care să le formeze predarea și evaluarea de tip formativ. Se vorbește foarte mult de sintagmă „a stii”. Nu este de ajuns că elevul să știe, să cunoască aspectele teoretice ale disciplinelor, să memoreze părți din conținuturi. Întrebarea este cum reușește să se folosească de ceea ce a învățat? Este vorba de „a știi să faci”. În acest spirit, N. Bernadette preciza în 1996 faptul că, competența reprezintă un ansamblu integrat de capacități care permite elevului, într-o manieră spontană, să înțeleagă o situație și să dea un răspuns mai mult sau mai puțin pertinent.

După M. Manolescu (Manolescu, 2005), în școală competențele își dezvoltă trei dimensiuni esențiale:

Competența permite un răspuns original într-o situație sau într-o categorie de situații. A dezvolta competențe în școală înseamnă a incită elevii să analizeze situații diverse, să găsească mai multe răspunsuri diferite dar pertinente la rezolvarea unor probleme date. Abordarea pedagogică prin competențe deschide posibilități multiple de interpretare.

Competența necesită un aspuns eficace. În spatele acestei afirmații nu se află numai cerința răspunsului exact. Bineînțeles, acest răspuns adaptat la situația întâlnită trebuie să fie „bun”, dar trebuie să aibe o anumită utilitate. A dezvolta competențe în școală este ceva mai mult decât a promova un anumit număr/cantitate de cunoștințe, înseamnă în primul rând a le da un sens, a le utiliza în viață cotidiană.

Competența se caracterizează fundamental printr-un răspuns integrat. Se vorbește acum despre mobilitate: răspunsul pe care-l dă elevul în situația data necesită mobilitate, integrare într-un ansamblu de cunoștințe, de a ști ce face și de a ști să fie. Elevul nu va fi învățat să folosească cunoștințele sale într-un anumit domeniu, el va fi competent dacă va pune în interacțiune tot ceea ce a învață pentru a construi o soluție originală și eficientă.

Evaluarea pe bază de competență reprezintă o preocupare viguroasă și conștientă a evaluării formative. Metaforic, se susține că singură competență pe care trebuie s-o asigure școală elevilor săi ar trebui să rămână competență de a ști fiecare ce știe și ce nu știe încă, ajutați fiind de profesori. În opinia mea, pentru a putea evalua cunoștințele, deprinderile sau competențele celor care învață, performanța prin care aceștia le demonstrează trebuie să fie observabilă și măsurabilă. În acest context, s-au stabilit următoarele distincții interesante:

1. Evaluarea unei competențe înseamnă, de fapt, stabilirea unei interferențe, a unei conjecturi.

2. Există o diferență între „competențele potenționale” și „competențele constatate”.

Când evaluează, profesorul sau evaluatorul profesionist trebuie să deducă, de fapt pe bază performanței observate, probabilitatea ca persoana evaluată să fi dezvoltat o anumită competență.

Concluzii și sugestii

După părerea mea, evaluarea din punct de vedere al competențelor dobândite de către elevi este cea mai corectă deoarece elevii sunt diferiți și nu pot fi evaluați prin aceleași metode sau tenhici de evaluare. Consider că, cunoașterea personalității elevilor, a competențelor, deprinderilor, abilităților e foarte importantă în procesul de evaluare a acestuia. În concluzie, aș putea spune că deși acest procedeu de evaluare este unul care implică mai mult timp la dispoziție atât pentru profesor sau evaluatorul profesionist cât și pentru elevul, persoana căruia i se face evaluarea, este o tehnică la obiect și destul de precisă.

Referințe bibliografice:

Bruner, J., S., (1960), The Process of education. Cambridge, Mass.: Harvard University Press, adresă web: http://www.simplypsychology.org/bruner.html [accesat la 08.02.2015]

Delors, Jacques, (2000), Comoara lăuntrică. Raportul pentru UNESCO al Comisiei Internationale pentru educatie in sec. XXI, Editura Polirom, Iași

Ionescu, Miron, (2003), Instrucție și educație, Editura PUC, Cluj-Napoca

Joița, Elena, (2002), Educația cognitivă. Fundamente. Metodologie, Editura Polirom, Iași.

Manolescu, Mihai, (2005), Evaluarea școlară. Metode, tehnici, instrumente, Editura Meteor Press, București, pag. 41-79

Neacșu, Ioan, (2015), Metode și tehnici de învățare eficientă Fundamente și practici de succes, Editura Polirom, Iași

Neveanu, Popescu, Paul, (2013), Tratat de psihologie generală, Editura Trei, București, adresă web: http://www.edituratrei.ro/product.php/Paul_Popescu-Neveanu_Tratat_de_psihologie_general%C4%83/2564/ [accesat la 08.02.2015]

Stoica, Adrian,Mihail Roxana, (2007), Evaluarea educationala-Inovatii si perspective, editura Humanitas, București.

Ungureanu, Dore, (2001), Teroarea creionului roșu, Editura Universității de Vest, Timișoara

Ungureanu, Dumitru, (2001), Pedagogie comparată (note de curs), Editura Mirton, Timișoara