Evaluarea Aptitudinilor Morfo Productive ale Ovinelor de Rasă Țurcană Crescute și Exploatate în Cadrul Fermei Vomir din Comuna Borșa, Județul Cluj

CUPRINS

INTRODUCERE

După cum se știe, ovinele au pus baza celei mai vechi și importante îndeletniciri, ilustrate și astăzi de o valoroasă tehnologie tradițională de prelucrare a laptelui, lânii, pieilor și cărnii. De asemenea, clasica transhumantă a condus la răspândirea a o serie de cunoștințe de geografie, botanică, astronomie, etc. și a contribuit la unitatea de neam, limbă, religie și folclor, precum și la formarea conștiinței naționale și a unei etici de pașnică conviețuire și întrajutorare reciprocă.

În acest mod, blânda Mioriță, a reprezentat practic un important factor de dezvoltare a civilizației și bunăstării materiale de-a lungul timpului, însuși Eminescu afirmă că „blândețea poporului român își are obârșia în buna lui stare pastorală mereu superioară altor neamuri agricole", iar George Călinescu subliniază că balada Miorița „sintetizează existența pastorală a poporului român și chiar unitatea lui de neam, în mijlocul real al spațiului carpatin". în același timp, păstoritul patriarhal a constituit muza creatoare a nemuritorului nostru folclor, care întruchipează toată gama sentimentelor și a stărilor sufletești, inclusiv a doinei care așa cum subliniază Octavian Goga, „reprezintă glasul trecutului românesc, în valori de simțiri și de credințe vechi din vremuri de demult apuse, creatorii ei fiind în special păstorii".

În ultimele decenii de până în 1989, în urma măsurilor tehnico-organizatorice luate, și în domeniul oieritului s-a ajuns la rezultate competitive.

După 1990 însă, dintr-o dată sectorul ovin a devenit ne-rentabil, în sensul că lâna fină și cea semifină nu a mai corespuns cerințelor industriei prelucrătoare, ba mai mult eficientele complexe de îngrășare a mieilor, producătoare de valută substanțială, au fost lichidate, ca și cele mai performante tehnologii de creștere, ameliorare și exploatare a ovinelor. Această optică a dus la reducerea efectivului cu peste 8 milioane de capete, în prezent acesta fiind de cea. 8,8 milioane, aproape egal cu cel din 1920, precum și a producțiilor respective. În același timp, asistăm la rețurcanizarea efectivelor și aproape lichidarea valorosului nostru Merinos românesc.

Dispunem încă de un fond genetic valoros al ovinelor rămase, cu o bună adaptabilitate la condițiile naturale locale, de specialiști competenți, de tehnologii specifice performante, și o bogată experiență profesională în domeniu, chezășie a posibilităților de redresare numerică rapidă a ovinelor.

În toate țările lumii creșterea oilor poartă pecetea tradiționalului. Populațiile de ovine sunt în egală măsură creație a omului și creație a mediului natural. Agricultura intensivă, menită să facă față exploziei demografice a populației umane, care s-a produs în sec. XX a angrenat mai puțin și creșterea ovinelor. Acum resursele agriculturii intensive au început să se restrângă.

Pentru producția animalieră prima resursă disponibilă este creșterea oilor. Dovadă în acest sens este sporirea efectivelor de ovine în China și India, cele mai populate țări ale globului.

Este nevoie ca în viitor creșterea oilor să se integreze în agricultura intensivă și primul pas în acest sens trebuie să-1 facă ameliorarea, prin progres genetic în cadrul populațiilor și valorificarea progresului genetic obținut prin programe de reproducție judicioase între populații. Toate acestea reclamă însă o bună cunoaștere a particularitățiilor proprii a acestei specii, care pot influența conceptele programelor de ameliorare destinate creșterii performanțelor productive ale ovinelor.

Particularitățile ovinelor care trebuie luate în considerare la elaborarea conceptelor de ameliorare a efectivelor în diferite conjuncturi de creștere sunt de ordin economic, biologic și de ordin managerial.

Dintre speciile de animale de fermă ovinele oferă cea mai largă gamă de produse primare: carne, lapte, lână, blănuri și pielicele.

Creșterea și exploatarea ovinelor, datorită particularității biologice și a performanțelor productive ale acestora, cât și a capacității sale de adaptare la condițiile diferite de mediu, se bucură de o apreciere deosebită în multe țări ale lumii.

Uniunea Europeană constituie pentru România un important debușeu al produselor lactate preparate din laptele de oaie, în condițiile adaptării tehnologiilor noastre la cele de prelucrare și la standardele de calitate Europene.

Producția de carne de ovine a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare deosebită, în multe țări ale lumii, atât în țările din Orientul Mijlociu și Asia cât și cele din vestul Europei. S-au creat rase de ovine specializate pentru această producție, realizându-se carcase de calitate superioară, care se valorifică la prețuri ridicate, și care asigură sporirea eficienței economice a exploataților de ovine.

Preocupările crescătorilor de ovine trebuie să fie orientate către sporirea și îmbunătățirea calității cărnii la ovine și pentru sporirea cantității de lapte aceasta putându-se realiza prin crearea unor rase, populații și linii de ovine specializate pentru producția de carne sau lapte, fără a se neglija producția de lână, concomitent cu aplicarea selecției la rasele existente în România și prin îmbunătățirea tehnologiei de creștere și exploatare.

În consens cu aceste considerente, prezentăm în această lucrare, însușirile morfologice și productive ale ovinelor de rasă Țurcană crescute și exploatate în ferma Vomir din localitatea Borșa, județul Cluj, în scopul identificӑrii unor posibilități și modalități de ameliorare a efectivului și de optimizare a producțiilor.

Pe această cale doresc să adresez cele mai sincere mulțumiri și o deosebită recunoștință domnului Conf. Dr. Ing. Stelian Dӑrӑban, pentru sprijinul, îndrumarea și contribuția în elaborarea acestei lucrări precum și întregului colectiv de cadre didactice al Facultății de Zootehnie din cadrul U.S.A.M.V. Cluj-Napoca.

PARTEA I

STADIUL ACTUAL AL CREȘTERII OVINELOR

CAPITOLUL 1

CREȘTEREA OVINELOR PE GLOB ȘI ÎN ROMÂNIA

1.1. TENDINȚE ȘI ORIENTĂRI ÎN CREȘTEREA OVINELOR

Ovinele constituie o bogăție națională a țărilor crescătoare prin valoarea lor intrinsecă și a producțiilor obținute, ele oferind produse alimentare valoroase (carne, seu, lapte), materii prime pentru industria ușoară (lână, pielicele, piei), contribuind în final la realizarea programului economic al țărilor crescătoare și la ridicarea nivelului de trai al populației (Dărăban S.- 2006)

Creșterea ovinelor reprezintă o ramură principală a zootehniei și a avut o contribuție deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare, participând în mod direct la îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor, alături de celelalte sectoare specifice creșterii animalelor. În general, importanța economică a creșterii ovinelor se exprimă prin contribuția speciei la asigurarea produselor de consum alimentar și pentru diferite ramuri ale producției ușoare. Astfel, ovinele asigură 7 – 10% din producția de carne, 7% din producția de lapte, 5 -6% din materia textilă și 11-12% din producția de piei și pielicele.

Ținând cont de obiectivele care au stat la baza creșterii ovinelor de-a lungul timpului, crescătorul a căutat mereu să selecționeze și să perfecționeze pentru creștere în interesul său, doar acele animale care corespundeau scopului urmărit. Astfel, s-au creat și perfecționat grupe de rase specializate pentru diferite producții, existând în prezent pe glob conform multor date publicate în literatura de specialitate peste 750 rase de ovine, având cele mai diverse direcții de exploatare (carne, lapte, lână, pielicele, blănuri). În acest context, este suficient să amintim că lâna fină se obține astăzi în cantități mari de la mai multe rase, că există în prezent rase ce produc frecvent peste 500 l lapte într-o lactație, că de la oile Karakul se obțin pielicele de o mare valoare estetică și că există rase cu o prolificitate specifică de peste 200 %.

În prezent la efectivele crescute, producțiile totale și medii înregistrează diferențieri accentuate între țări, în funcție de stadiul economic și de realizările înregistrate în direcția exploatării și ameliorării ovinelor, la care se adaugă și factorii de influență naturali.

Pe continentul european, direcția de exploatare a ovinelor este foarte diferită, dar predomină exploatarea pentru producția de lapte și carne în detrimentul producției de lână care se produce la o calitate deosebită și costuri minime în Australia și Noua Zeelandă.

Astfel rasele de carne și cele de carne-lână se exploatează în țări ca Marea Britanie, Franța, Germania, Italia; rase specializate în direcția producției de lapte se exploatează în Franța, Italia, Spania, Grecia; rase pentru lână fină în Spania, Ungaria, Franța, România; rase mixte pentru lână-lapte-carne, carne-lapte-lână, lapte-lână de covoare-carne în țările din SE Europei.

Continentul Asiatic se caracterizează prin exploatarea raselor de pielicele, tările sudice ale fostei CSI, Mongolia, Iran, Irak, Afganistan, dar pe lângă acestea se mai cresc și rase primitive exploatate pentru lână grosieră de covoare, lapte, carne-grăsime.

O excepție pentru acest continent o reprezintă Israelul, țară în care se exploatează în mod industrial o rasă specializată în direcția producției de lapte, rasa Awassi.

În ceea ce privește America de Sud, exploatarea oilor se face cu precădere în Uruguay și Argentina, crescându-se rase de lână, lână-carne și carne precum și metiși dintre acestea.

Pe continentul African, repartiția ovinelor este neuniformă, astfel în nord se cresc efective relativ reduse reprezentate de rase primitive exploatate pentru producția de lână groasă, lapte și carne. În Sudul continentului african, datorită condițiilor climatice și celor tehnice se exploatează rase cu lână fină, rase și metiși precoce de carne și efective de mare valoare din rase de pielicele.

La noi în țară diversitatea zonelor de relief, a condițiilor climaterice zonale și ca urmare a măsurilor luate, s-au obținut în ultimele decenii progrese deosebite atât în privința creșterii șeptelului ovin cât și în sporirea producțiilor, însă rezultatele la care s-a ajuns în etapa actuală demonstrează faptul că suntem departe de performanțele realizate de această specie în alte țări.

În scopul ridicării potențialului biologic pentru toate producțiile ce fac obiectul creșterii și exploatării ovinelor, o atenție sporită trebuie acordată selecției și ameliorării precum și modului de valorificare a fondului genetic existent, ținându-se totodată cont de diversitatea structurii raselor autohtone și importate. Pentru aceasta se impune elaborarea unui program clar, precis și eficient de ameliorare genetică, pentru fiecare tip morfo-productiv, știindu-se faptul că prin aplicarea științei ameliorării rezultatele obținute sunt remarcabile la celelalte speciile de interes zootehnic cu interval scurt între generații, în timp ce metodele de ameliorare aplicate la ovine au rămas cele tradiționale, în prezent fiind foarte puțin schimbate față de trecut.

În intervalul scurs din 1990 și până în prezent, s-a constatat o inversare a priorităților în creșterea ovinelor și o aliniere la tendințele europene și mondiale, cu o accentuare deosebită asupra sporirii producției de carne, justificată în prezent prin prețurile practicate pe piețele mondiale.

În condițiile țării noastre se impune și o intensificarea a selecției ovinelor în vederea sporirii producției de lapte, realizându-se astfel și o eficientizare a creșterii acestei specii. Oile crescute actualmente în România sunt extrem de heterogene în privința nivelului productiv, excepție făcând cele din rasa Merinos de Palas care sunt recunoscute ca fiind bune producătoare de carne și lână fină, motiv pentru care în viitor se impune ca efectivele autohtone și de import crescute la noi să facă obiectul unor acțiuni de selecție și ameliorare, în vederea îmbunătățirii producției de carne și lapte.

Ridicarea potențialului productiv se poate realiza după caz fie prin selecția indivizilor de rasă curată, fie prin practicarea încrucișărilor industriale și de ameliorare cu rase existente în prezent în țara noastră, precum și cu altele vizate pentru a fi importate în acest scop.

Altă cale de creștere a producțiilor rezultate prin creșterea și exploatarea ovinelor o constituie ridicarea performanțelor reproductive la efectivele existente și îmbunătățirea tehnologiilor de creștere aplicate în cazul tineretului ovin, mergându-se atunci și acolo unde condițiile concrete permit, până la intensivizarea totală, însă în condiții de eficiență economică.

Având în vedere situația actuală a creșterii și exploatării ovinelor, precum și influența unor momente de conjunctură economică internă și internațională care pot acționa și impune păstrarea și redresarea efectivelor totale de ovine, mărirea potențialului productiv al ovinelor, cu precădere în direcția îmbunătățirii calității și sporirii cantitative a producțiilor de carne reprezintă un obiectiv prioritar pentru România. Prin particularitățile biologice valoroase de care dispun, ovine vor constitui o specie apreciată de către marii și mici fermieri. Această specie se va impune, cu precădere în zonele montane și submontane, valorificând astfel marile suprafețe de pășuni și pajiști (Dărăban S., 2006).

1.2. SITUAȚIA CREȘTERII OVINELOR PE GLOB

Creșterea ovinelor reprezintă o ramură principală a zootehniei și a avut o contribuție deosebită la dezvoltarea economică a statelor crescătoare, participând în mod direct la îmbunătățirea nivelului de trai al oamenilor, alături de celelalte sectoare specifice creșterii animalelor.

Pe plan mondial, răspândirea și evoluția efectivelor de ovine, nivelul de creștere și ameliorare, sunt determinate de particularitățile biologice ale speciei, factorii de mediu natural și tehnologic, precum și de importanța care se acordă acestora în contextul socio-economic al diferitelor țări.

Mediul înconjurător influențează creșterea ovinelor în măsură mai mare decât în cazul altor specii de animale, prin natura climatului și a solului, sisteme agro-economice. Specia ovină, în general, se caracterizează prin rezistență accentuată și capacitate ridicată de adaptare la mediu, existând însă mari diferențe între rase în această privință (Dărăban S., 2006).

Gradul de concentrare și posibilitatea dezvoltării creșterii oilor sunt dependente în primul rând, de existența resurselor furajere în cadrul diferitelor sisteme de exploatare – extensive sau intensive.

Factorul restrictiv în ceea ce privește răspândirea ovinelor pe glob este umiditatea în strânsă legătură cu temperatura.

Ovinele au o mare răspândire mai ales în zonele cu climat temperat și oceanic cuprinse între 40o latitudine nordică și sudică, unde densitatea lor este cea mai mare, zone neprielnice de creștere fiind cele cu climat umed și rece sau cele cu climat umed și prea cald.

Exploatarea ovinelor în condiții optime este posibilă doar în zonele cu un climat temperat și oceanic, cuprinse practic între latitudinea nordică și sudică de 40°C, între limitele izotermelor medii anuale de -10° C și + 25° C cu precipitații atmosferice sub 600 mm / an.

Specificitatea climatului întâlnit în diferite zone a contribuit în mod hotărâtor la formarea unor rase cu însușiri morfologice caracteristice și cu producții ridicate. Astfel, climatul oceanic din Marea Britanie a contribuit la formarea unor rase precoce, cu dezvoltare corporală accentuată și performante din punct de vedere productiv.

Datorită însușirilor valoroase și a capacităților superioare de adaptare la alte condiții de mediu, aceste rase s-au răspândit apoi în diverse zone ale globului, fiind astăzi întâlnite atât în Europa cât și în Oceania, America de Nord și America de Sud, unde sunt crescute fie în rasă curată, fie utilizate la încrucișări cu oi locale, participând totodată și la formarea unor tipuri noi de ovine.

Alături de caprine, ovinele se caracterizează printr-o rezistență organică ridicată și o capacitate mare de adaptare la condițiile de mediu, fapt ce a determinat ca acestea să fie întâlnite pe zone extinse ale globului cu caracteristici geo-climatice dintre cele mai diferite.

Cu toate acestea există, însă, și zone care nu sunt prielnice creșterii ovinelor. Aceste areale improprii se caracterizează printr-un regim de umiditate mare asociat fie cu temperaturi prea ridicate, fie cu altele scăzute, care au o influență negativă asupra evoluției, sănătății și a productivității ovinelor.

Ca structură de rasă țările situate în partea continentală a Europei și îndeosebi cele aflate în partea vestică și centrală, cresc rase și tipuri de carne și de carne-lână (Germania, Franța, Italia, Polonia).

Rasele de oi cu lână fină sunt crescute cu precădere în Spania, Portugalia și Franța, iar cele specializate pentru producția de lapte sunt crescute și exploatate în mod deosebit în Franța, Italia, Spania și Grecia.

În Europa centrală (România, Bulgaria, Slovenia, Serbia și Muntenegru, Croația, Macedonia, Grecia, Turcia) se cresc oi din tipul morfoproductiv de lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, lână semifină-lape și de pielicele.

În zona orientală a Europei situată pe teritoriul ex-sovietic, condițiile pedoclimatice foarte diverse concură la creșterea unui însemnat efectiv de ovine aparținând unor tipuri morfo-productive variate (lână fină, lână fină-carne, lână grosieră-lapte, carne-grăsime și pielicele-lapte).

În acest spațiu, având în vedere condițiile pedo-climatice foarte variate, se exploatează un număr foarte mare de rase cu însușiri morfo-productive variate: rase de lână, lână-carne, lână grosieră-lapte, pielicele, carne grăsime. De asemenea în această zonă densitatea ovinelor este foarte variabilă, ea crescând de la nord la sud.

Continentul Asiatic se caracterizează prin exploatarea raselor de pielicele, tările sudice ale fostei CSI, Mongolia, Iran, Irak, Afganistan, dar pe lângă acestea se mai cresc și rase primitive exploatate pentru lână grosieră de covoare, lapte, carne-grăsime. O excepție pentru acest continent o reprezintă Israelul, țară în care se exploatează în mod industrial o rasă specializată în direcția producției de lapte, rasa Awassi (Dărăban S., 2006).

În America Latină cele mai mari țări crescătoare de ovine sunt Argentina și Uruguay. În aceste țări, precum și în Chile, Peru și Venezuela, sunt exploatate cu precădere oi care au lâna fină, semifină și mixtă și de lână-carne, precum și metiși de diferite generații proveniți din încrucișarea raselor englezești de carne cu cele locale.

Țările situate în Africa cresc un număr mai redus de ovine, dar care aparțin în marea lor majoritate unor tipuri primitive, tardive și slab productive exploatate pentru lână grosieră, lapte și carne. Excepție face sudul continentului unde condițiile favorabile permit și exploatarea în condiții optime a oilor cu lână fină, a celor specializate pentru producția de carne și pielicele.

Din cele prezentate se poate concluziona că pe lângă factorii agro-pedo-climatici, o importanță deosebită asupra dezvoltării numerice și calitative a ovinelor o au factorii social economici, astfel nivelul tehnologic de exploatare este mai ridicat în țările avansate din punct de vedere economic.

De asemenea pe plan mondial se constată o evoluție treptată de la sistemele tradiționale extensive și semiextensive, spre creșterea semiintensivă și intensivă a unor rase și tipuri ameliorate, specializate în diferite direcții de producție sau mixte.

1.2.1. Evoluția globală a efectivelor de ovine

Din analiza istorică a evoluției efectivului de ovine pe plan global reiese că acesta a avut, în general tendințe de creștere pe fiecare continent, cu unele variații, determinate de regulă de fluctuațiile pieței.

După anul 1990, conform datelor publicate de FAO, la nivel mondial evoluția numerică a efectivelor de ovine a înregistrat fluctuații pe fiecare continent.

În perioada 1990-2013 efectivul mondial de ovine s-a redus cu -3,55%. așa cum rezultă din datele prezentate în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1

Dinamica efectivelor de ovine pe glob în perioada 1990-2013 (mii capete)

Sursa: F.A.O.- 2015

Fig. 1.1. Dinamica numerică a efectivului de ovine pe plan mondial

Fig. 1.2. Ponderea efectivelor de ovine în anul 2013

Evoluția numerică a efectivului de ovine, din lume în perioada 1990-2013, confirmă scăderea drastică din 1990 până în anul 2000, când se înregistrează cel mai mic număr de ovine, urmând o tendință de creștere până la nivelul anului 2013 (fig. 1.1).

Analiza efectivelor prezente pe fiecare continent reliefează faptul că cel mai numeros, ca pondere, se află în creștere și exploatare în Asia. Efectivele din acestă zonă a lumii au crescut în perioada 1990-2013 cu 46,22%. Continentul asiatic deținând la finalul anului 2013 cca 44,01% din efectivul mondial de ovine.

Aceeași tendință de creștere ușoară a efectivelor de ovine, sub aspect numeric și a ponderii, se constată și pe continentul african. În acest caz, efectivul de ovine din anul 2013 reprezenta 28,24% din cel mondial, având o creștere în perioada 1990-2013 de 58,31%.

Efectivele de ovine de pe continentul Europa, aveau în anul 2013, o pondere de 11,17%. În Europa, evoluția efectivului în perioada 1990 – 2013 este similară cu cea la nivel mondial. Între anii 1990 – 2013 s-au înregistrat reduceri ale efectivului de circa 56% (tabelul 1.1), cele mai însemnate diminuări de efectiv fiind înregistrate în Polonia (94%), Bulgaria (83%), România (43%), Ungaria (43%) (tabelul 1.3).

Scăderea drastică a efectivelor din Europa poate fi pusă în legătură cu marile transformări sociale corespunzătoare anilor “90, dar o altă cauză principală a reducerii numărului de animale este și faptul că suprafețele de teren agricol s-au redus prin transferul lor in intravilan pentru dezvoltare urbană.

Au crescut de asemenea suprafețele destinate culturilor energetice, iar în țările industrializate ca Anglia și Franta a aparut obligativitatea aplicării măsurilor de protectie a mediului “monitorizarea gazelor cu efect de seră”, aceasta cuprinzand și reducerea numerică a speciilor de animale de fermă care isi aduc aportul la astfel de emisii.

Numărul de ovine ce se cresc pe continentul Oceania reprezenta în anul 2013 aprox. 9,15% din cel global, Ovinele crescute pe continentul America de Sud reprezentau 5,88%, iar cele de pe continentul America de Nord reprezentau 1,55% din totalul mondial.

Pe fiecare din aceste zone geografice s-au înregistrat reduceri ale efectivului de ovine în perioada mai sus amintită.

În ceea ce privește structura de rasă o pondere importantă o dețin în continuare ovinele cu lână fină de tip Merinos cât și metișii acestora, pondere care reprezintă după unii autori aproximativ o treime din efectivul globului.

Statele cu efective mai mari de 5 milioane de ovine, înglobează circa 93% din efectivul total, acestea controlând practic și producția de lână, dar producând și cantități însemnate de carne și lapte (Anglia, Franța, Argentina, Noua Zeelandă, Australia, Uruguay etc.).(Tabelul 1.2)

Tabelul 1.2

Dinamica efectivelor de ovine din principalele țări în perioada 1990-2013

(mii capete)

Sursa: F.A.O.- 2015

1.2.2. Producția globală de lapte de ovine

Pe plan mondial producția de lapte de ovine este în creștere deoarece acesta prezintă pe lângă importanța lui biologică și importanță economică. Importanța biologică a laptelui de oaie constă în calitatea superioară, datorită conținutului ridicat în proteină, grăsimi, vitamine și săruri minerale apropiată numai de cea a laptelui de bivoliță. În mod normal la începutul lactației proteina reprezintă 4-4,5 %, iar la sfarsitul lactației ajunge la 6,5-7%, iar grăsimea crește de la 3,8-4,4% la 9-10%. Importanța economică a laptelui de oaie constă în faptul că acesta constituie materia primă pentru obținerea a numeroase sortimente de brânzeturi, consumate îndeosebi în țările dezvoltate economic și cu tradiție în acest sens, cum sunt: Franța, Italia, Spania, etc, fiind un produs foarte căutat pe piața mondială.

În unele țări în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America Latină, laptele de oaie constituie alimentul de bază, o sursă de proteină în alimentația populației.

De asemenea, în țările din Balcani, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Asia Centrală etc. producția de lapte de vacă acoperă numai parțial necesarul de consum al populației, diferența fiind asigurată prin laptele de oaie care ocupă o pondere destul de mare în cadrul producției totale de lapte.

În țările mari producătoare de lapte de oaie precum Turcia, Franța, Italia, care au creat rase specializate în această direcție, ponderea în producția totală de lapte este de 18%, 2,3% și respectiv 4,8%.

Importanța economică și în alimentație a laptelui de oaie este mai redusă în țările din nordul Europei (Anglia, Norvegia, Suedia), dar și în S.U.A., Canada Argentina, unde necesarul de consum este asigurat de laptele de vacă.

În perioada 1990–2013, producția mondială de lapte de oaie a avut o creștere cu 25,78%. Cea mai mare creștere în această perioadă fiind înregistrată pe continentul african cu 46,92%, urmat de cel asiatic cu 39,17% și America de Sud unde creșterea a fost de 20,78%. (tabelul 1.3).

Tabelul 1.3

Dinamica globală a producției de lapte de ovine în perioada 1990-2013 (mii tone)

Sursa: F.A.O.- 2015

Fig. 1.3. Evoluția producției de lapte de ovine în perioada 1990-2013

Din datele prezentate în tabelul 1.3, rezultă că ponderea cea mai mare în producția globală de lapte de oaie o deține continentul Asia (47,58%), urmat de Europa (29,81%) și Africa (22,20%).

Prognozele F.A.O. pe termen mediu prevăd că pe plan mondial producția de lapte de oaie va crește spectaculos, datorită unei cereri ridicate a pieței.

Deși cererea de produse obținute din lapte de oaie rămâne ridicată, anual se produc pe plan mondial, după publicațiile F.A.O., numai cca. 10 milioane tone lapte de oaie, prin mulgerea doar a 100 milioane oi crescute în principal în țările din Asia și Europa.

Fenomenul creșterii efectivelor totale și în același timp a producției de lapte, bineînțeles în proporții diferite, nu se manifestă pe continentele care cuprind marea majoritate a țărilor puternic industrializate ale lumii, din contră aici au loc scăderi ale efectivelor de ovine, dar cu o creștere puternică a producțiilor medii de lapte pe cap de oaie.

În tabelul 1.4 este prezentată evoluția producției medii de lapte și a ovinelor mulse la nivel global în perioada 1990 – 2013.

Analizând potențialul de producție al ovinelor la sfârșitul anului 2013, se constată că acesta are variații mari de la o zonă la alta, astfel producțiile medii de lapte de oaie în Africa sunt de 29,9 kg lapte/cap, în America de Sud sunt de 27,8 kg lapte/cap, în Asia sunt de 42,7 kg lapte/cap, iar în Europa este de 101,0 kg lapte/cap.

Tabelul 1.4

Evoluția producției medii de lapte și a ovinelor mulse în perioada 1990-2013

Sursa: F.A.O.- 2015

1.2.3. Producția globală de carne de ovine

Creșterea interesului pentru carnea de ovine, pe plan mondial și național, reprezintă urmarea valorii biologice ridicate a acesteia, datorită conținutului bogat în aminoacizi esențiali, fiind recomandată nu numai în hrana oamenilor sănătoși, ci a convalescenților, a celor supuși la dietă și a copiilor, având un conținut în calciu și fosfor mai ridicat decât cea de bovină. În multe țări acest produs reprezintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară, din carnea de ovine obținându-se o gamă largă de mezeluri, pe bază de amestecuri cu alte sortimente de carne.

În majoritatea țărilor din Europa Occidentală și din SUA, carnea de ovine este apreciată ca „delicatesă”, ponderea consumului total de carne/locuitor fiind ridicată. Uniunea Europeană este zona geografică cu un interes deosebit pentru creșterea ovinelor. Țări ca Marea Britanie, Spania, Franța sau Grecia sunt mari producătoare de carne de carne de ovine, dar și mari consumatoare. În ultimii ani, comerțul cu carne de ovine s-a dezvoltat foarte mult, printre cele mai mari exportatoare numărându-se Noua Zeelandă și Australia, cele mai mari importatoare fiind țările din Orientul Mijlociu, Anglia, SUA, Canada, Italia, Germania și Japonia.

Creșterea producției de carne a fost însoțită de dezvoltarea unor însușiri morfo-productive la rasele specializate de ovine, dintre acestea putând aminti mărirea greutății corporale, realizarea unor sporuri mari de creștere în greutate, reducerea consumului de furaje, mărirea prolificității, îmbunătățirea calității și a compoziției tisulare a carcaselor.

Analizând evoluția cantitativă fluctuantă (tabelul 1.5) a producției de carne de ovine, se constată o creștere în perioada 1990–2013 cu 1555,8 mii tone, creștere care exprimată procentual reprezintă 22,12%.

Tabelul 1.5

Dinamica globală a producției de carne de ovine în perioada 1990-2013 (mii tone)

Sursa: F.A.O.- 2015

Din datele ilustrate în fig. 1.5, rezultă că ponderea cea mai mare în producția globală de carne de oaie o deține continentul Asia (49,53%), urmat de Africa (19,65%), Europa (13,16%) și Oceania (12,93%). America de Nord și Sud având ponderi nesemnificative (1,91%, respectiv 2,82%).

Referitor la preferințele consumatorilor, se poate spune că unele popoare, cum sunt cele din Asia preferă carnea de ovine adulte, iar în alte țări ca Anglia, Franța, Australia etc. este preferată în special carnea de tineret ovin îngrășat și sacrificat la greutatea medie de 35-45 kg., când și calitatea acesteia este superioară. În țările situate în zona de Sud- Est a Europei se consumă îndeosebi carnea de miel sacrificat la vârsta de 60-90 zile de la fătare când realizează o greutate de 15-18 kg.

Fig. 1.4. Evoluția producției de carne de ovine în perioada 1990-2013

Fig. 1.5. Ponderea producției de carne de ovine în anul 2013

La nivelul anului 2013, numărul total de ovine sacrificate pe plan mondial a fost de 536742,3 mii capete, cu 15,58% mai mare decât în anul 1990, iar în ceea ce privește greutatea medie a carcasei, aceasta a fost de 16,0 kg, cu 5,66% mai mare decât în anul 1990. (tabelul 1.6).

Tabelul 1.6

Evoluția producției medii de carne și a ovinelor sacrificate în perioada 1990-2013

Sursa: F.A.O.- 2015

Consumul de carne pe locuitor, variază foarte mult în lume, de la 45-50 kg / an în Australia, Noua Zeelandă, Irlanda, 13-15 kg în Uruguay și 3,4-5 kg / locuitor / an în Europa. Un consum extrem de redus de carne de ovine (cca. 0,3-1,0 Kg / locuitor / an se înregistrează în Austria și Japonia.

În unele țări dezvoltate (S.U.A., Franța, Anglia, Italia, Germania) preferințele consumatorilor față de carnea de ovine au generat o adevărată tradiție. Ca urmare acestui fapt în ultimii ani prețurile pentru tineret ovin îngrășat au început să crească tot mai mult.

Strategia de exploatare a ovinelor în direcția producției de carne are ca bază creșterea raselor precoce pentru carne formate mai ales în Anglia sau rasele de carne-lână ca Ile de France, Corriedale, Targhee, Columbia, etc., precum și folosirea acestora la încrucișarea raselor locale din diferite zone. De asemenea, în această strategie este cuprinsă și folosirea raselor prolifice (Finish Landras, Romanov, Booroolla) care prin încrucișări cu diferite rase duce la creșterea “seriilor de oi mame” cu prolificitate ridicată și implicit la mărirea producției de carne, prin numărul de produși obținuți pe oaie.

1.2.4. Producția globală de lână

Cunoscută omenirii încă din cele mai vechi timpuri – lâna, care a fost probabil prima fibră utilizată pentru îmbrăcăminte – a rămas încă fibra cea mai utilizată în industria textilă, deținând cea mai mare pondere (cca 96%) din totalul părurilor animale.

Din punct de vedere economic, lâna este considerată de multe secole o marfă importantă în schimburile comerciale și, poate și de aceea studiile biologice și genetice au fost intensificate în direcția creșterii randamentului cantității de lână pe animal (greutatea cojocului). Lâna diferă după diametrul și uniformitatea fibrelor. Diametrul fibrelor se poate plasa între 15-25 microni și peste 100 microni; fibrele pot fi fine fără măduvă și groase cu măduvă. Ele pot fi scurte sau lungi. Cojocul poate fi uniform, format numai din fibre fără măduvă și numai din fibre scurte sau conține un amestec de fibre cu măduvă și de fibre fără măduvă, de fibre lungi și fibre scurte.

Lâna a avut, dar a pierdut poziția de material strategic pentru îmbrăcăminte. Ponderea ei ca materie textilă este, în ultimele două secole, în continuă scădere (tabelul 1.7).

Tabelul 1.7

Evoluția ponderii materiilor prime utilizate în industria textilă mondială

(Drăgănescu, 1997, după Boutonnet)

Căderea prețului lânii pe piața mondială a început încă din anul 1830 (Contescu 1944) și s-a accentuat după anul 1900 (Drăgănescu 1997).

Producția masivă și ieftină de lână din Australia și Argentina, a provocat o cădere masivă a producției ovine în țările dezvoltate, 90% din lâna utilizată în Europa era importată din Australia și America de Sud. Lâna a devenit astfel un subprodus al cărnii, eventual și al laptelui, unde se mulgeau oile; tunsul oilor costă adesea mai mult decât prețul obținut pe lână.

Producția mondială de lână a ajuns în anul 1986, conform datelor F.A.O., la peste 3 milioane tone, fiind anul cu producția de lână cea mai mare din secolul trecut, de atunci constatându-se o scădere continuă. Lipsa subvențiilor în prețul lânii și diminuarea cererii a făcut ca prețurile lânii să se înjumătățească. În anul 2013, producția mondială de lână a înregistrat un declin de -1223,6 mii tone față de anul 1990, ceea ce procentual înseamnă – 36,52%. (tabelul 1.8)

Tabelul 1.8

Dinamica globală a producției de lână brută în perioada 1990-2013 (mii tone)

Sursa: F.A.O.- 2015

Fig. 1.6. Evoluția producției de lână brută în perioada 1990-2012

Referitor la structura producției mondiale de lână se estimează ca 38% este reprezentată de lâna fină, 35% lână semifină și de crossbred și 25% lână grosieră. Producția medie de lână pe oaie tunsă variază între 1,7 și 4,0 kg în funcție de zona de creștere și rasă.

Importanța economică a lânii, ca urmare a însușirilor sale textile complexe, a gamei variate de utilizări, nu s-a redus în pofida concurenței generată de explozia producției de fibre sintetice. Indiferent de direcția de creștere și exploatare a raselor și varietăților de ovine, determinată de conjuncturile economice de moment, îmbunătățirea producției cantitative și calitative de lână îndreptățește munca de cercetare în scopul ameliorării și sporirii eficienței economice a acestui produs.

1.2. SITUAȚIA CREȘTERII OVINELOR ÎN ROMÂNIA

Creșterea oilor în țara noastră are tradiție de secole. Această specie valorifică cel mai bine pășunile și fînețele, din care o bună parte se află în zona de munte. Acesta este motivul alături de producția diversificată, care face din creșterea ovinelor o ramură foarte importantă a zootehniei, avînd o tradiție atît de veche.

Dezvoltarea creșterii oilor pe teritoriul țării noastre, a fost favorizată atât de condițiile geoclimatice cât și de factorii istorici și social-economici. Configurația geografică, suprafețele întinse de pășuni și climatul temperat, alături de atașamentului poporului nostru față de această specie au determinat răspândirea ei pe întregul cuprinsal țării, în toate zonele de relief. (Pop A., Coroian C., Dărăban S., 2008).

Herodot și Hipocrates, menționați de Th. Nica și Ștefănescu C. și col. arată că geto-dacii sunt popoare crescătoare de ovine, din a căror lână își confecționau articole vestimentare.

Datorită condițiilor socio-economice, creșterea oilor în România s-a păstrat până în anii cincizeci ai secolului douăzeci, încă în faza pastorală, după care se trece treptat la forme din ce în ce mai intensive, fapt ce a contribuit la mărirea producțiilor totale de lână și carne, creștere determinată pe de o parte de îmbunătățirea calitativă a efectivelor, dar în primul rând de creșterea numerică a acestora, ajungându-se în 1986 la 17.342 mii ovine. (Pădeanu I., 2001)

Creșterea ovinelor este o ramură de producție cu vechi tradiții la noi, care s-a dezvoltat continuu, astfel că în perioada 1960-1985, România s-a situat după numărul de oi pe locul trei în Europa, după Marea Britanie și Spania și pe un loc important pe plan mondial. După al II-lea Război Mondial s-au înregistrat unele succese deosebite în ameliorarea efectivelor pentru producția de lână fină și semifină precum și în organizarea îngrășării tineretului ovin și a condiționării pentru abatorizare a ovinelor adulte reformate (Dărăban S., 2006).

Înainte de Primul război mondial se creșteau ovine Țurcană și Stogoșe și în măsură mai redusă ovine de rasă Țigaie, care erau mai puțin productive și cu eficiență economică scăzută, dar rustice, rezistente la intemperii și mai puțin pretențioase la condiții de întreținere. După anii 60 se modifică structura de rasă, astfel sporesc efectivele de ovine cu lână fină și semifină în detrimentul celor cu lână grosieră, (prin Țigăizare, Spăncizare și Merinozare), reprezentate de rasa Țurcană, a cărei arie de creștere se restrănge la nivelul zonei montane și submontane.

În cercetarea științifică, după anul 1980, au fost obținute unele rezultate remarcabile, între care menționăm: ameliorarea raselor Merinos de Palas și Merinos de Transilvania, pentru producții mixte de carne-lână respectiv lână carne; formarea raselor de oi Rușețu, pentru carne-lână crossbred, a rasei Merinos de Cluj, pentru carne-lână fină-lapte, a rasei Karakul de Botoșani, ș.a.

Sporirea importanței economice a cărnii de ovină a determinat organele centrale de conducere să adopte, la finele deceniului al VII-lea (anii 1970) al secolului trecut, o soluție falsă de rezolvare, nefundamentată științific și contraindicată sub aspect biologic și economic: importul unor mari efective de reproducție din rase de carne (Romney Marsh) și de carne-lână crossbred (Corriedale ș.a.) din Noua Zeelandă și Australia. Operațiunea, în sine, a constituit o mare pierdere națională și a avut importante efecte dăunătoare: pierderea aproape în totalitate a efectivelor importate și a descendenților precum și devierea de la preocupările și programele reale privind ameliorarea pentru producția de carne și de lapte.

Pe planul exploatării ovinelor s-a procedat tot în modalitate voluntaristă, la introducerea forțată, de la nivel central de comandă a “tehnologiei industriale” de întreținere a ovinelor de prăsilă, în adăposturi cu pardosea-grătar. Sistemul a fost extrem de costisitor și dăunător și a fost în întregime înlăturat.

În prezent datorită condițiilor geo-climatice caracteristice țării noastre, efectivele de ovine sunt crescute și exploatate în marea parte a anului (cca 200 – 230 de zile, în funcție de intemperii) pe pajiștile naturale, respectiv, pășuni și fânețe, fiind comasate în turme (cârduri) cu un efectiv de ovine pe turma, diferențiat în funcție de suprafața de teren pașunabil, categoria de animale, numărul de proprietari care participă la formarea turmei, de distanța față de localități și alte criterii care sunt stabilite de crescătorii din localitatea de origine a ovinelor.

1.3.1. Evoluția efectivelor de ovine în România

Primele date statistice referitoare la efectivele de ovine crescute în țara noastră datează din anul 1860, în acel an numărul total de ovine era de 4411 mii indivizi, înregistrându-se o sporire a acestora cu 55,5 % la finele anului 1897 și cu aproximativ 98 % la sfârșitul anului 1920. În perioada interbelică numărul cel mai mare de ovine se afla în creștere și exploatare în anul 1938, fiind reprezentat de peste 10 milioane capete. (Pop A., Coroian C., Dărăban S., 2008)

După cel de-al doilea război mondial, datorită conjucturii internaționale favorabile, numărul de ovine aflat între granițele actuale ale României a înregistrat o evoluție progresivă, ajungându-se practic ca, într-un interval de circa cinci decenii, efectivul total înregistrat în anul 1985 să fie de 18,6 milioane de ovine (sursa FAO), reprezentând maximum atins vreodată de țara noastră.

Începândul cu anul 1986 curba ce redă evoluția numerică a efectivului total de ovine crescut în țara noastră (fig. 1.8) intră pe o pantă descendentă. Cauzele care au impus acest trend sunt multiple însă în mare măsură se datorează desființării marilor ferme și complexe zootehnice de stat și cooperatiste pe de o parte și a schimbării formei de proprietate asupra fondului funciar pe de altă parte.

În aceste condiții, neavând teren agricol, pășuni s-au fânețe, marii crescători au purces la diminuarea efectivelor de animale, inclusiv a celor de ovine. Asfel, pe fondul diminuării interesului față de producția de lână dar și a vânzărilor reduse de material biologic de reproducție, efective valoroase care aparțineau unor nuclee de elită, constutite în cadrul fiecărei rase autohtone și de import, au fost valorificate la producția de carne, fiind livrate, într-o pondere de peste 90% în viu, pe piețele tradiționale aflate în țări din orientul apropiat și în cel mijlociu.

În perioada 1986-2013, efectivul de ovine s-a diminuat de la circa 18,6 milioane capete în anul 1986 la circa 15,4 milioane capete în anul 1990, respectiv la circa 10,3 milioane capete în anul 1996 și la 7,4 milioane în anul 2005, crescȃnd apoi la 8,8 milioane în anul 2013.

Tabelul 1.9

Dinamica efectivelor și a producției de carne în perioada 1860-2013 (mii capete)

Sursa: Nica Th. și col., 1965; Ștefănescu C. și col., 1971; Pop A. și col., 1983; F.A.O.- 2015

Fig. 1.7. Dinamica efectivului de ovine din România în perioada 1860-2013

1.3.2. Producția de lapte de ovine în România

Mulți ani la rând producția de lapte de oaie a fost neglijată, exploatarea ovinelor făcându-se prioritar pentru lână și carne. Așa se explică faptul că o lungă perioadă de timp nivelul producției de lapte de oaie în România a rămas aproximativ constant, în jur de 3600 mii hl în timp ce efectivele au sporit cu circa 80% numai în perioada 1950–1985. Odată cu mărirea producției de lapte de vacă, ponderea laptelui de oaie în producția totală de lapte obținută în țară a scăzut continuu. Din anul 1985, producția de lapte de oaie a fost reconsiderată, încercându-se și ameliorarea ovinelor autohtone în această direcție, prin încrucișări de infuzie, formarea unor populații de ovine cu pronunțate aptitudini pentru producția de lapte, prin folosirea reproducătorilor din rase specializate în această direcție ca: Friza, Ile de France, Awassi.

Urmărind evoluția producției de lapte de oaie în perioada 1990–2013 se constată o scădere a producției totale până în 2000, când se înregistrează 320,8 mii tone cu un minus de 83,1 mii tone, față de anul 1990. În continuare după 2000 se înregistrează o creștere continuă care în 2013 a ajuns la 632,6 mii tone, ceea ce reprezintă față de 2000 un plus de 311,8 mii tone deci o creștere cu 97,19% (tabelul 1.16).

Trebuie observat că producția totală de lapte crește pe fondul sporirii ușoare a efectivelor de ovine, dar creșterea este asigurată mai ales de ridicarea producției medii pe ovină.

Tabelul 1.10

Dinamica producției de lapte de ovine din România în perioada 1961-2013

(mii tone)

Sursa: FAO 2015

Fig. 1.8. Dinamica producției de lapte de ovine din România în perioada 1960-2013

În condițiile actuale cât și în perspectivă rentabilizarea creșterii ovinelor, la noi în țară, nu poate fi asigurată fără a reconsidera producția de lapte care se poate îmbunătăți simțitor la rasele existente, printr-o acțiune conjugată a selecției și îmbunătățirii condițiilor de creștere și exploatare.

Studii aprofundate au demonstrat că potențialul lactogen al raselor de ovine din țara noastră este mai ridicat decât producția realizată. Prin asigurarea unei furajări în funcție de starea fiziologică la nivelul necesarului, prin organizarea controlului producției de lapte și optimizarea celorlalți factori, producția de lapte, în special la rasele Țigaie și Țurcană, poate crește foarte mult în turmele neselecționate.

În acest sens, convingătoare sunt rezultatele obținute la o fermă de lângă Debrecen (Ungaria), care a importat din România 1000 oi Țurcane de talie mai mică din zona Munților Apuseni și care, întreținute în condiții bune și furajate la nivelul necesarului, au produs 1-1,2 litri de lapte pe zi și pe cap de oaie și circa 150-200 l lapte/lactație.

1.3.3. Producția de carne de ovine în România

Direcția principală în creșterea, exploatarea și ameliorarea ovinelor din România până în anii '70, determinată de conjunctura economică, a fost pentru producția de lână, producția de carne și lapte rămânând în plan secund, consumul de carne de oaie, în special de miel crud, fiind ocazional, cu prilejul sărbătorilor de Paști.

Începând cu anul 1972, în funcție de cererile pieței externe și odată cu elaborarea primului ,,Program Național de Ameliorare", orientarea în creșterea și exploatarea ovinelor a suferit modificări esențiale atât în ce privește direcțiile, cât și în sistemele de creștere, producția de carne fiind urmărită în paralel cu cea de lână.

Această schimbare a avut urmări pozitive, producția de carne atingând în 1989 cea mai înaltă cotă înregistrată în țara noastră, de 101,5 mii tone.

Evoluția producției de carne de ovine în România poate fi sistematizată în două etape:

– prima etapă, până în anul 1990;

– etapa a doua, după anul 1990.

În perioada 1965-1989 se înregistrează creșteri substanțiale ale producției de carne, țara noastră a câștigând un loc important pe piața mondială a cărnii de ovine și devenind principalul furnizor pe relația Orientul Mijlociu.

Referitor la etapa a doua, rolul României pe piața mondială a cărnii de ovine s-a diminuat accentuat, exporturile scăzând drastic urmare a scăderii efectivelor matcă și a distrugerii bazei tehnico-materiale.

Producția de carne de ovine realizată în perioada 1990–2005 înregistrează o curbă descendentă, ajungând în anul 2005 la 48,7 mii tone. După această dată producția începe să crească ajungând în anul 2013 la 68,1 mii tone, (tabelul 1.17).

Acest reviriment s-a produs pe fondul creșterii efectivelor de ovine, ca urmare a subvențiilor acordate, dar și a creșterii greutății carcaselor.

Tabelul 1.11

Dinamica producției de carne de ovine din România în perioada 1961-2013

(mii tone)

Sursa: FAO 2015

Fig. 1.9. Dinamica producției de lapte de ovine din România în perioada 1960-2013

Schimbarea sistemului de relații comerciale, ca și creșterea cererii pe piața externă a cărnii de ovine, găsește țara noastră într-o situație paradoxală, deoarece există piață de desfacere, dar efectivele sunt necorespunzătoare calitativ. În același timp s-a redus materialul biologic din rasele specializate folosite în ameliorarea populațiilor autohtone

1.3.4. Producția de lână în România

În țara noastră, lâna a constituit totdeauna materia primă principală din care populația își confecționa obiectele de îmbrăcăminte și de uz casnic. Acest lucru a determinat dezvoltarea în lumea satelor a unei industrii casnice tradiționale, care în unele zone ale țării se menține și în prezent, cu toată concurența industriei textile moderne.

Apariția primelor întreprinderi textile în România în secolul al nouăsprezecelea a determinat creșterea cererii de lână, cointeresând crescătorii în această direcție. Dezvoltarea industriei textile după primul război mondial, mărește interesul pentru producția de lână de calitate superioară, folosită în realizarea de țesături fine, căutate pe piața internă cât și la export.

Cerințele din ce în ce mai mari de lână pentru industrializare au determinat un spor de producție în perioada 1938–1990 cu 23,2 mii tone (tabelul 1.18).

Specializarea industriei textile autohtone în producerea de țesături fine, solicitate atât pe piața internă cât mai ales pe cea externă a impus creșterea cererii pentru lânurile de tip Merinos și inițierea unor acțiuni care să ducă la ameliorarea lânurilor indigene prin lucrări de selecție și încrucișare a raselor cu berbeci cu lână fină din import.

După anul 1990 scade drastic cererea industriei prelucrătoare care are ca efect imediat reducerea aberantă a prețului lânii, care în unele cazuri este mai mic decât plata manoperei de tuns și ca urmare are loc diminuarea producției de lână, care în 2005 reprezintă 58% din producția anului 1990 și în 2013 reprezintă doar 48,73% din producția anului 1990.

Tabelul 1.12

Dinamica producției de lână din România în perioada 1938-2013 (mii tone)

Sursa: FAO 2015

Fig. 1.10. Dinamica producției de lână din România în perioada 1938-2013

În general creșterea producției de lână s-a făcut mai mult pe baza sporirii efectivelor și mai puțin pe baza măririi producției medii pe oaie tunsă. Valorile producției medii de lână pe cap de ovină se situau în 1960 la 1,5 kg, pentru ca în 1985 să ajungă la 2,8 kg, iar între 1990–2000 să crească de la 2,39 kg la 2,55 kg, iar în anul 2013 la 2,49 kg.

CAPITOLUL 2

CARACTERIZAREA ÎNSUȘIRILOR MORFOPRODUCTIVE

ALE RASEI ȚURCANĂ

Țurcana este cea mai veche rasă de pe teritoriul țării noastre a cărei prezență este atestată încă din antichitate (A. Pop și col, 1976), deținând, în prezent, ponderea cea mai mare dinefectivul total al ovinelor din țara noastră. Rasa Țurcană a apărut în regiunea Krit din zona Mării Egee de unde s-a extins treptat în peninsula Balcanică și apoi în întreaga Europă. Datorită însușirii de rusticitate și rezistență organică pronunțată la boli și intemperii, este bine adaptată la condițiile geoclimatice de munte cu precipitații de peste 1000 mm anual.

La noi în țară, oile Țurcane se cresc în zonele montane și submontane ale lanțului carpatin în principal, ajungând în anumite regiuni până în zona colinară și chiar cea de câmpie.

Origine și arie de răspândire:

Rasa a fost domesticită din timpurile preistorice în zona Munților Carpați unde s-a format ca rasă prin selecție naturală și sistematică provenind, foarte probabil, din Ovis vignei arkar. De această zonă s-a răspândit, mai ales prin transhumanță, în toate țările din Europa Centrală cuprinzând zone variate ca relief și nivel de precipitații.

Aria geografică actuală a oilor Țurcane și a tipurilor derivate din ea, este întinsă cuprinzând România, iar sub denumirea de oaie Valahă, Valachian sau Zeckel se găsește în sudul Ucrainei și Moldovei (Tușka), Grecia, Albania, Iugoslavia, Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Cehia, Slovacia și Polonia. În România se găsesc cele mai numeroase (9 milioane) și valoroase oi Țurcane, localizate în special în zonele depresionare montane dar și zonele de deal și de șes. După culoarea lânii și a jarului, precum și după forma coarnelor, în cadrul rasei se disting trei varietăți proprii: albă, neagră, brumărie și una asimilată, Rațca cu lână aspră și ondulată, coarne drepte, verticale, în formă de tirbușon. (Dărăban S., 2006).

Varietatea Rațca a fost o rasă aparte cu două varietăți: albă (jarul de pe față cafeniu și lâna albă) și neagră, dar actualmente din cauza efectivului foarte mic (câteva sute de oi localizate îndeosebi în jud. Caraș-Severin) a fost asimilată ca varietate a rasei Țurcană. Se mai găsește în efective mici (câteva mii) în Ungaria, Albania și ocazional în celelalte țări balcanice.

Proveniența ei este incertă, o variantă ar fi că provine din zona Mongoliei și a fost adusă de popoarele migratoare, iar o altă variantă susține că a fost adusă de romani din zona Egiptului. Comparativ cu oile Țurcană, oile Rațca sunt mai sensibile la frig și ploi, au o greutate mai mică (35-45 kg), dar de regulă sunt mai bune de lapte.

În zona Hațegului s-a conturat Țurcana, varietatea bucălaie cu jar castaniu, lână albă, masivă (oile 50-60 kg, berbecii 70-100 kg, recordiștii 110-120 kg), foarte armonioasă și productivă, apărută probabil prin absorbția rasei Țigaie bucălaie de Banat, în rasa Țurcană.

Dintre rasele de ovine mai importante, rasa Țurcană se află pe primul loc în România cu o pondere care a crescut spectaculos în ultimii 10 ani, de la 40% la 70%.

Fig. 2.1. Cladograma rasei Țurcană, (Condrea Drăgănescu, 2004)

Caractere de exterior:

Conformația corporală a ovinelor de rasă Țurcană se încadrează în formatul dolicomorf de talie mijlocie, relativ înaltă pe picioare, corpul fiind lung și strâmt, linia spinării ușor oblică, exterior specific ovinelor rustice și tardive.

Capul îngust, drept, la berbeci cu coarne, iar la oi 50 % cu coarne, este de culoare albă, brun neagră sau brumărie, în funcție de varietate. La culoarea albă se întâlnesc frecvent pete în jurul buzelor, ochilor, pe față și membre. Trunchiul are o dezvoltare mijlocie iar abdomenul voluminos permițând atașarea unei glande mamare globuloase. Se recunoaște ușor după lâna grosieră cu șuvițele foarte lungi (20 – 30 cm) și baza largă care se îngustează spre vârf.

Este o rasă afectuoasă, cu temperament vioi și foarte agilă în căutarea hranei, mai ales în anotimpul rece. În timpul iernilor blânde se poate întreține în permanență pe pășune.

Țurcana albă are ponderea cea mai mare și deține efectivele cele mai valoroase, reprezentate prin ecotipuri specifice bazinelor de creștere Sibiu- Alba, Hunedoara, Vaideeni-Novaci, Vrancea, Câmpulung Muscel, Caransebeș. Sub aspect reproductiv s-au conturat două tipuri: Țurcană precoce și Țurcană tardivă. (Pop A., Coroian C., Dărăban S., 2008)

Adaptarea la mediu:

Este una din rasele ce se adaptează bine la condițiile montane, dar ocupă areale importante și în zonele de deal și șes. Crescută numai la șes, vara suportă greu căldura în anii secetoși, prin urmare, în orele călduroase se odihnește în saivane sau umbrare iar pășunatul se face noaptea (orele 20-24) și dimineața (orele 6-10).

Are o rezistentă remarcabilă la intemperii (lâna groasă și lungă ușurează scurgerea apei), frig, drumuri lungi (unghiile au consistență tare) și pneumopatii. În perioada de toamnă acumulează depozite interne de grăsime (5 – 10 kg) pe care o utilizează în stabulație ca rezervă de energie. Costurile de întreținere în perioada de iarnă sunt de 2 – 3 ori mai mici comparativ cu oile cu lână fină. Se pretează la transhumanță, suportând drumurile lungi și întreținerea sub cerul liber în zona de câmpie, chiar și iarna, până în apropierea fătărilor.

Caractere productive:

Țurcana este o rasă mixtă exploatată în funcție de ecotip pentru lapte – carne și lână (Sibiu, Brașov, Caransebeș) carne – lapte și lână (Alba, Hunedoara, Gorj) lapte – pielicele, lână (zona Moldovei) în funcție de specializarea crescătorilor.

Producția de lapte, medie potențială, pentru primipare este de 90 – 100 ± 40 litri și pentru pluripare de 150 ± 50 litri și se realizează în 200 zile de lactație. Conținutul în grăsime este de 7 – 8 % iar în proteină de 6 % , laptele fiind foarte bun pentru a produce telemea, iaurt, cașcaval și brânză grasă pentru pizza.

Mieii la naștere au o greutate de 3 – 4 kg; la 30 zile 9 – 10 kg; la 90 zile 20 – 25 kg, iar la 150 zile 30 kg. Mieii sugari furajați suplimentar de la vârsta de 10 zile realizează până la 45 zile o greutate de 15 – 17 kg cu un spor mediu zilnic de 250 – 275 g/zi. În cazul întreținerii oilor mame și a mieilor pe pășune, s.m.z. se situează între 150 – 180 g. În condiții optime, mieii înțărcați la 2,5 – 3 luni și îngrășați intensiv realizează la 7 – 8 luni aproximativ 40 – 47 kg. (raport carne – grăsime de 3/1). (Dărăban S., 2006).

Carnea are un conținut mai ridicat de grăsime dar aceasta conține cantități mari de acid linoleic conjugat (conjugated linoleic acid, CLA), 5,5 mg/g grăsime, care protejează endoteliul vaselor de sânge umane, efect contrar grăsimii de porc bogată în colesterol. Randamentul la sacrificare este de 42 – 45% la adulte și 50 – 52% la tineretul îngrășat.

Pop A. și col. (1973) studiind evoluția sporului mediu zilnic, a consumului specific și a calității carcaselor, menționează faptul că rasa Țurcană poate fi utilizată pe scară largă pentru producerea de carne de calitate superoară, în condiții economice avantajoase, prin îngrășarea mieilor până la 34 kg greutate vie.

Greutatea ovinelor adulte diferă foarte mult în funcție de ecotip. În zonele Munților Apuseni, Maramureșului, Bistriței, etc., oile Țurcană au o greutate corporală mică (30 – 45 kg oile și 50 – 70 kg berbecii), iar în zonele Mureș, Brașov și Vrancea greutatea corporală este mijlocie (40 – 50 kg oile și 60 – 80 kg berbecii). Cele mai mari greutăți se întâlnesc la oile Țurcană precoce din bazinele de creștere Sibiu – Alba, Vaideeni, Novaci și mai ales Hațeg, Valea Jiului (oile 45 – 60 kg, berbecii 70 – 100 kg cu recorduri de 110 – 120 kg). (Dărăban S., 2006).

Randamentul la sacrificare este scăzut, fiind de 48 – 52% la tineretul îngrășat și doar de 40 – 44% la adulte. Un alt aspect de nedorit al producției de carne, mai pregnant la adulte, este proporția mare de grăsime în carcasă (raport carne grăsime 2:1 – 3:1 față de 5:1 la rasele de carne) la ovinele îngrășate. Randamentul la sacrificare scăzut și proporția mare de grăsime în carcasă asociată cu un consum specific (cantitate de furaj consumat/kg spor) mai ridicat limitează exportul de carne spre țările U.E.

Tineretul ovin îngrășat de rasă Țurcană provenit dintr-o populație cu un grad ridicat de ameliorare, cu ecotipul sibian a realizat performanțe bune de îngrășare exprimate prin sporuri medii zilnice cuprinse între 191,77 ± 4,45, g și 203,69 ± 2,96g și cu un consum specific cuprins între 6,40 – 5,76 U.N./kg spor (Mireșan E. 1982).

Aceste rezultate reflectă capacitatea ridicată de ameliorare a ovinelor din ecotipul sibian asupra populațiilor tardive de Țurcană și în direcția producției de carne, relevând totodată oportunitatea extinderii procentului de ameliorare a acestei rase, prin utilizarea pe scară largă la reproducție a berbecilor din ecotipurile valoroase ale acesteia.

Producția de lână este în medie de 2 – 4 kg, la femele, iar la berbecii 4 – 6 kg cu o lungime de 25 cm. Șuvița de lână conține fibre lungi (25 cm) și groase (50 – 100 microni); intermediare (12 – 15 cm și 35 – 45 microni); și scurte (9 cm și 25 – 35 microni). Este bună pentru confecționarea covoarelor orientale. (Dărăban S., și col., 2011)

Caractere reproductive:

Oi în călduri: 92-97%

Fecunditate: 90 – 95%

Prolificitate: Țurcana precoce 120 – 140 %; Țurcana tardivă 103 – 105 %.

Acțiunea de ameliorare:

a) Selecția pe ecotipuri:

Vizează ameliorarea aptitudinilor pentru lapte și a caracteristicilor ugerului.

Vizează creșterea sporului mediu zilnic (s.m.z.) la peste 300 g.

b) Hibridarea:

Lapte – în zona montană nu se practică, în zona de deal: Friză x Țurcană iar în zona de șes: Awassi x Țurcană, Sardă x Țurcană

Carne: – Germană cu capul negru x Țurcană, Suffolk x Turcană, Hampshire x Țurcană, Lincoln x Țurcană, Dorper x Țurcană

Hibridarea necesită împărțirea efectivului total a unui crescător în 50-55% oi care se cresc în rasă pură și 45-50% oi care se împerechează cu berbeci amelioratori din import, pentru a obține miei hibrizi pentru producția de lapte sau carne. Hibrizii rasei Țurcană cu rase specializate pentru lapte sau carne sunt mai productivi, dar mai puțin rezistenți la mediu și în consecință majoritatea crescătorilor preferă selecția în rasă curată. (Dărăban S., 2006).

PARTEA a II-a

CERCETĂRI PROPRII

CAPITOLUL III.

CONSIDERAȚIUNI GENERALE ASUPRA CONDIȚIILOR AGRO-PEDO-CLIMATICE A ZONEI DE AMPLASARE A FERMEI

3.1. AMPLASAREA GEOGRAFICĂ A FERMEI – COMUNA BORȘA,

JUDEȚUL CLUJ

Comuna Borșa din județul Cluj este situată în zona Dealurilor Clujului, pe râul Borșa, la 10 km spre vest de la vărsarea acestuia în râul Someș, la 36 km față de reședința de județ, Cluj-Napoca și la 30 km față de orașul Gherla, având o populație de peste 1.500 de locuitori.

Din punct de vedere al așezării geografice, comună Borșa se situează la întretăierea meridianului de 23 grade și 40 minute și a paralelei de 46 grade și 57 minute latitudine nordică.

Suprafata comunei, inclusiv vatra satului este de 60 km patrati. Suprafața de teren agricol al comunei este de 5575 ha teren, din care arabil 3650 ha. Pașunile se întind pe o suprafață de 1091 ha, iar pădurile pe 223 ha.

Fig. 3.1. Amplasarea geografică a comunei Borșa pe harta județului Cluj

Comuna este formată din următoarele sate:

Borșa reședință,

Ciumăfaia,

Giula,

Borșa-Crestaia,

Borșa-Cătun.

Fig. 3.2. Imagini din comuna Borșa

Istoric (Sursa: Primăria Borșa)

Nu se găsesc documente din care să reiasă cu precizie vechimea satului Borșa și a satelor aparținătoare. Totuși unele documente scrise arată că inițial localitatea a fost o așezare de păstori.

După anul 1337 satul Borșa ajunge în proprietatea Baronului Banffy, dăruit acestuia de Regele Ungariei Ludovic I. Familia Banffy se menține în Borșa până după cel de-al II-lea Război Mondial, când i-au fost expropriate toate proprietățile pe care le deținea în comună.

În satele Ciumăfaia și Giula stăpâneau cea mai mare parte a terenurilor agricole bogătași care dețineau între 50 și 150 ha teren.

Viața tuturor țăranilor, dar mai ales a celor care nu aveau nici un fel de avere era destul de grea și de aceea când mișcările țărănești au început, locuitorii acestor așezări au luat parte la ele.

La revoluția din 1848 documentele atestă că printre primele sate care s-au răsculat au fost și satele comunei Borșa, la care în timpul acela aparțineau satele Ciumăfaia și Giula. Celelalte sate sunt mult mai noi și s-au constituit după anul 1956, în perioada anterioară fiind doar grupuri izolate de case.

Semnalul răscoalei a fost dat prin baterea clopotului de la Biserica din Borșa la data de 19 noiembrie 1848. Țăranii s-au adunat în curtea Baronului cerând desființarea clăcii. Nefiind acceptată cererea au început să devasteze clădirea și magaziile. Tot atunci s-au produs mișcări ale țăranilor în toate comunele de pe valea Borșei până la Așchileu.

În decursul vremii au fost multe schimbări administrativ teritoriale. În special după Primul Război Mondial asemenea schimbări au survenit în repetate rânduri, înglobând în anumite perioade în cadrul comunei și satele Bădești și Chidea, care actualmente aparțin comunei Vultureni, precum și Satulung, care aparține în prezent comunei Chinteni.

Monumente istorice mai vechi nu se găsesc pe raza comunei Borșa. Castelul rămas de la Baronul Banffy, în care acum este instalat Spitalul de Boli Psihice Cronice a fost construit după anul 1900 și nu prezintă importanță istorică.

În satul Borșa, după cel de-al II-lea Război Mondial s-a construit prin contribuția cetățenilor un monument din piatră, în cinstea eroilor căzuți în cele două războaie mondiale, precum și un mormânt comun unde au fost înmormântați morții din luptele care s-au dat pentru eliberarea satului în octombrie 1944.

Datorită situației politice din Transilvania, denumirea localității Borșa a fost tradusă sub diferite forme în limba maghiară, însă a rămas rădăcina Borșa în orice traducere.

Denumirea oficială de Borșa este preluată în anul 1918 odată cu Marea Unire a Transilvaniei cu România.

Relieful (Sursa: Primăria Borșa)

Teritoriul comunei Borșa face parte din unitatea geomorfologică a Podișului Someșan, subunitatea dealurilor Clujului și a Borșei.

Limitele ei se încadrează în bazinul hidrografic al pârâului Borșa, afluent stâng al Someșului Mic. Limita nordică o formează cumpăna de ape dintre valea Borșei și valea Lunei de Jos. Limita sudică se suprapune cumpenei dintre Borșa și valea Feiurdului.

Relieful se prezintă sub forma unor dealuri care au înălțimi de până la 400-500 m (Orhei 410 m, Fătuica 460 m) cu structura monoclinală, rezultată prin eroziunea unei vechi platforme piemontalo-litorale cu văi în general largi, maturizate.

Aflându-se în regiunea limitrofă a Podișului Someșan, teritoriul comunei Borșa prezintă caractere de tranziție din punct de vedere al reliefului, dar și din punct de vedere al celorlalte condiții naturale.

În relief, aceasta tranziție se pune în evidență prin dispariția treptată a caracterelor de platformă structural-erozive, pe măsură ce înaintează dinspre Ciumăfaia spre Borșa și, în continuare, spre Răscruci.

Solurile (Sursa: Primăria Borșa)

Solurile care caracterizează această zonă sunt: solul brun-roșcat de pădure în proporție de 45% din teren, solurile podzolice, solul negru de pădure, iar în văi, sunt lacoviști aluvionare, colmatate.

Sunt însă foarte multe locuri unde stratul de argilă se află mai la suprafață și când plouă mai mult se produc alunecări de teren ce formează un fel de trepte numite răzoare.

În alte locuri pe lângă straturile de argilă se află și straturi de cărbune de calitate foarte bună nefiind rentabil a fi exploatat deoarece stratul este foarte subțire. În subsolul dealurilor se află piatră de construcții dar aceasta nu se exploatează deoarece are o calitate slabă fiind puțin rezistentă la intemperii.

Clima (Sursa: Primăria Borșa)

Clima este caracteristică regiunilor deluroase, cu veri moderate, ierni friguroase, atingând uneori o temperatură de -30° C datorită influenței vântului nordic ce vine dinspre zonele arctice și produce scăderi mari de temperatură în timpul iernii.

Alte caracteristici sunt trecerile bruște între iarnă și vară, cu primăveri lungi, adeseori toamnele sunt destul de lungi, alteori ploioase și friguroase iar bruma cade foarte devreme afectând culturile de pe valea Borșei, cauza fiind curenții de aer ce se formează pe această vale.

Flora (Sursa: Primăria Borșa)

Întrucât sunt numeroase dealuri în special în nord și vest, acestea sunt acoperite cu păduri de stejar cu varietăți specifice: gorunul și cerul, iar ca specii secundare amintim fagul, arțarul tătăresc, teiul, iar subarboretul este reprezentat prin lemnul câinesc, corcodușul, șocul, măceșul.

S-a constatat că în zonă trăiesc unele specii de pin și s-au efectuat plantații de pin pe mai multe dealuri. Cei mai răspândiți pomi fructiferi sunt: prunii, merii, perii, nucii, cireșii și vișinii.

Fauna (Sursa: Primăria Borșa)

Fauna este reprezentată preponderent din animale domestice: bovine, ovine, cabaline, porcine, care reprezintă una din bogățiile locuitorilor dar și animalele sălbatice care populează pădurile și împrejurimi ca: vulpi, lupi, animale rozătoare, iepuri de câmp, păsări ca uliul, ciocănitoarea, pițigoiul, prepelițele, etc.

În ultimii ani ca urmare a măsurilor luate pentru protejarea unor specii, unele pe cale de dispariție, s-au înmulțit foarte mult căprioarele și au fost populate pădurile cu fazani.

Ținând seama de resursele oferite de mediul înconjurător, în viitor dezvoltarea se va face în ramura agricolă, nefiind posibilități de a se crea un centru industrial.

Dintre satele aparținătoare, puterea economică cea mai mare o are satul Borșa.

Fig. 3.3. Relieful comunei Borșa

3.2. CREȘTEREA OVINELOR ÎN FERMA VOMIR

Dragostea pentru animale și pentru pământ a fost transmisă din generație în generație în familia autorului, dar pasiunea deosebită pentru ovine și spiritul antreprenorial i-au fost insuflate de unchiul său (celebrul interpret de muzică populară – Aurel Tămaș), de la care a primit în dar primele o sută de oi și care l-a îndrumat și ajutat să ajungă astăzi student în ultimul an al Facultății de Zootehnie și Biotehnologii din cadrul U.S.A.M.V. Cluj-Napoca precum și un crescător de ovine cunoscut și respectat în zona sa, și care după câțiva ani de muncă, a ajuns la performanța de a avea o turmă de aproape 500 capete ovine.

Trecerea de la un simplu amator la cea de fermier nu fost una deloc ușoară, însă dragostea pentru animale l-a motivat pentru a-și continua visul și a ajunge la această performanță. În prezent autorul cunoaște fiecare etapă din ceea ce presupune creșterea și dezvoltarea animalelor, iar hrana și sănătatea exemplarelor sale reprezintă un aspect de care are grijă în mod deosebit astfel încât la final să poată oferi pieței, produse 100% naturale.

Datorită specificității rasei Turcană, ovinele din fermă se caracterizează printr-o rezistență organică ridicată și o capacitate mare de adaptare la condițiile de mediu, fapt ce a determinat ca acestea să fie mai puțin sensibile la condițiile de umiditate mare asociat fie cu temperaturi prea ridicate, fie cu altele scăzute, care au o influență negativă asupra evoluției, sănătății și a productivității în general asupra ovinelor.

Ferma deține un efectiv total de 454 capete din care: 364 capete oi mame, 15 capete berbeci și 75 capete tineret, toate de rasǎ Țurcană albǎ. Efectivul de ovine existent este crescut în rasă curată și exploatat pentru producția de lapte, carne și lână.

De asemenea, ferma dispune în prezent de o suprafață de teren de 140 ha din care 15 ha sunt proprietate și 125 ha sunt concesionate. Terenul exploatat are următoarea destinație:

110 ha pășune;

5 ha lucernă pentru fân;

10 ha cereale;

15 ha fânețe.

Ca și construcții, în fermă se găsesc:

un adăpost tip saivan pentru ovine;

o magazie pentru furaje;

1 fânar acoperit;

Dotarea cu utilaje agricole a fermei este următoarea: 1 tractor, remorcǎ, plug, semănătoare, disc, trailer, presă de balotat, cositoare, greblă mecanică.

3.2.1. Întreținerea ovinelor

Cazarea animalelor se face într-un adăpost de tip saivan de forma dreptunghiulară, construit din lemn, prevăzut cu acoperiș din tablă. Acest tip de adăpost semideschis este prevazut pe centru cu culoar de furajare și asigură condiții de confort și microclimat pentru toate categoriile de animale în timpul iernii.

În perioada de stabulație ovinele sunt întreținute pe așternut permanent din paie, care se elimină din adăpost odată pe an, primăvara, odată cu scoaterea oilor la pășune. În interiorul adăpostului sunt prezente iesle de tip grătar, confecționate din lemn, pentru administrarea fibroaselor, care la partea inferioară sunt prevăzute cu jgheaburi pentru administrarea concentratelor și recuperarea florii și frunzelor de fân.

Adăpostul este prevăzut în interior cu lese necesare formării unor compartimente pentru separarea oilor gestante și fătate, precum și o zonă amenajată cu boxe de fătare, precum și spații de refugiu pentru hrănirea suplimentară a mieilor.

Datorită tipologiei constructive a adăpostului, indicii de microclimat realizați sunt minimali, în perioadele foarte friguroase. Pentru realizarea unor condiții acceptabile de microclimat, în perioadele foarte friguroase peretele deschis este obturat cu prelate sau panouri, încercăndu-se astfel ca temperatura în compartimentul oilor gestante să ajungă la 5° C, în maternitate la 8 – 10° C și 10° C în compartimentul oilor fătate care au miei până la vârsta de 30 de zile, iar umiditatea relativă să fie de 65 – 75 %, ventilația făcându-se natural.

Suprafața de adăpost construită este corelată cu numărul de animale și necesarul tehnologic și anume:

– 1 mp pentru oile adulte fără miel,

– 1,2 -1,6 mp pentru oile adulte cu miel,

– 0,6 mp pentru tineretul până la 1 an,

– 4,0 -6,0 mp pentru berbecii de reproducție.

3.2.2. Alimentația ovinelor

Creșterea ovinelor ca afacere profitabilă în agricultură impune un regim alimentar adecvat pentru o creștere și o producție optimă a animalelor, de aceea în ferma Vomir se acordă o atenție deosebită furajării animalelor, fapt ce se reflectă în producțiile foarte bune obținute.

Prin specificul lor biologic, oile sunt capabile să valorifice unele resurse furajere naturale mai puțin potrivite altor specii. Printre acestea se numără în primul rând masa verde de talie mică de pe pajiști, pășuni ocazionale, miriști, precum și furajele voluminoase.

Alături de acestea, în balanța furajeră a oilor, o pondere tot mai însemnată o primesc nutrețurile cultivate: nutrețurile verzi – fânurile, suculentele de iarnă și concentratele.

Alimentația ovinelor din ferma Vomir se face pe categorii după cum urmează:

1. Alimentația berbecilor

O atenție deosebită se acordă întreținerii și exploatării berbecilor deoarece este știut faptul că funcția sexuală și capacitatea de fecundare a spermei sunt strâns corelate cu modul de întreținere și mai ales cu nivelul alimentației în perioada premergătoare montei.

În alimentația berbecilor se disting trei perioade, care impun modificări de structură și valoarea alimentației: perioada de pregătire pentru montă, de montă și de repaus sexual.

Pregătirea pentru montă impune o ridicare a valorii energo – proteice, vitaminice și minerale a rației cu circa 40 de zile înainte de începerea montei. Perioada corespunde cu ultima etapă a sezonului de pășunat. În acest fel, în funcție de condițiile date, pe lângă 5 – 6 kg nutreț verde se vor introduce 0,5 – 1 kg fân. Concentratele sunt majorate la 0,3 – 0,5 kg pe zi, în funcție de greutatea corporală și starea de întreținere; deoarece rația se echilibrează ușor în proteină prin nutrețul verde și fân, nu este necesară folosirea nutrețurilor proteice vegetale.

Perioada de montă impune o ridicare substanțială a valorii nutritive a rației. Ea se realizează pe seama concentratelor, care se pot majora până la 1 kg pe zi.

Perioada repausului sexual. În această perioadă alimentația se face pe bază de nutrețuri fibroase, fibroase plus suculente, la care se fac adausuri reduse de concentrate: 1,5 – 2,3 kg fibroase, în care se pot include și fibroasele grosiere, 1 – 2 kg nutrețuri suculente de iarnă și 0,2 – 0,4 kg concentrate, în funcție de valoarea nutrețului de bază. În timpul verii, nutrețul verde, în cantități de până la 10 – 12 kg (în funcție de greutate) poate satisface întregul necesar de hrană. Adaosul de concentrate, 0,1 – 0,3 kg, se practică în caz de necesitate.

2. Alimentația ovinelor adulte

În perioada de pregătire și de montă oile sunt la pășune unde se asigură, un nivel de hrană majorat cu 15 – 20 % față de perioada anterioară (mai ales oilor care nu sunt în condții bune de întreținere). Acest “șoc de hrănire” (flushing) începe cu 2 – 3 săptămâni înainte de montă, în scopul stimulării ovulației. Dacă nutrețul verde nu satisface rația, aceasta se completează cu fân. În caz de necesitate se utilizează și concentratele, 100 – 200 g pe zi.

În prima perioadă a gestației oile mai sunt la pășune, unde beneficiază de masă verde, iar când cantitatea de iarbă nu satisface necesarul se completează rația cu suculente și fân. Deoarece necesarul acestei etape diferă puțin de cel în care alimentația trebuie să satisfacă doar producția de lână, rațiile sunt diferite. În structura rației pot intra 1 – 2 kg fibroase, 2 – 3 kg suculente și 100 – 200 g concentrate, care asigură 1,3 – 1,4 UN și 130 – 140 g PBD.

Alimentația din primele 3 luni de gestație influențează formarea foliculilor piloși și, în consecință, desimea lânii la descendenți.

În perioada gestației avansate este necesar ca oile să fie bine hrănite, cu furaje de bună calitate sub forma unor rații complete și bine echilibrate, deoarece în ultimele două luni până la fătare, are loc o creștere rapidă în greutate a fetusului. Alimentația acestei perioade se reflectă nu numai asupra greutății mieilor la naștere, ci și asupra producției de lapte din prima perioadă de lactație a oilor. Având în vedere că substanțele nutritive sunt utilizate prioritar pentru dezvoltarea fetusului, înseamnă că o carență alimentară din acest interval se reflectă asupra producției și calității lânii. Majorarea hranei din această etapă reprezintă 20 – 25 % pentru energie și 20 – 40 % pentru proteină. În structura rației la oile aflate în gestație avansată predomină fânul de bună calitate, iar fibroasele grosiere și suculente se reduc până la valori minime. Nutrețul concentrat se majorează, pentru a completa, la un volum mai redus al rației în asamblu, atât necesarul energetic, cât și cel proteic.

Structura rației urmărește, totodată, asigurarea unui nivel optim de Ca, P și caroten. În funcție de greutate și faza gestației, oile primesc 1,5 – 2 kg fân, 1 – 2 kg suculente și 200 – 300 g amestecuri de concentrate. Se evită utilizarea nutrețurilor mucegăite sau înghețate.

În perioada de lactație, se majorează nutrețurile suculente la 3 – 4 kg pe zi. Rația din primele două luni de lactație, este formată din 1,5 kg fân, până la 2 – 3 kg suculente și 300 – 400 g amestecuri de concentrate. Hrănirea oilor în perioada de gestație și început de lactație se face pe grupe omogene sub raportul stării fiziologice. Rația se administrează în două tainuri în prima parte a gestației și trei tainuri în gestație avansată și lactație. Adăpatul se face de două ori pe zi.

Ieșirea la pășune impune schimbarea structurii alimentației. La început se reduc nutrețurile suculente și concentratele, continuându- se administrarea fibroaselor dimineața, înaite de ieșirea la pâșune și seara. Cantitatea de concentrate din rație se stabilește în funcție de calitatea pășunii. După trecerea la regim normal de alimentație cu nutrețuri verzi, care impune o perioadă de tranziție de 10 – 12 zile, necesarul este satisfăcut în întregime prin pășunare, sau pășunare și completare cu nutreț verde cultivat.

Fig. 3.4. Ovine din ferma Vomir în perioada fătărilor

3. Alimentația mieilor și tineretului ovin de prăsilă

Alimentația mieilor în perioada de alǎptare.

Prima alăptare cu colostru se face la circa o oră de la naștere.

În primele 10 zile mieii sug de 5 – 6 ori pe zi, apoi tainurile se reduc treptat la 4, iar după 30 de zile la 3. Cantitatea de lapte supt este de circa 0,500 – 0,600 kg pe zi în prima săptămână, după care, până în săptămâna a 7-a, crește treptat, ajungând la 0,8 – 1,5 kg pe zi, ca apoi să scadă tot treptat până la înțărcare.

În primele trei săptămâni, la o alimentație numai pe bază de lapte, mieii realizează sporuri zilnice de 150 – 300 g, consumul de lapte pentru realizarea unui kg spor fiind de 4 – 5 kg.

Începând de la vârsta de 2 săptămâni, mieii sunt obișnuiți treptat cu suplimente de nutrețuri concentrate sau combinate, suculente și fibroase. La început se dau cantități mici de concentrate, 15-20 g, în care sunt uruială de ovăz, tărâțe și șroturi. Cantitatea de nutrețuri concentrate se majorează treptat, ajungându-se la 80 – 100 g pe zi la vârsta de o lună, la 150 – 180 g la 2 luni și la 200 -300 g la înțărcare. În amestecul de concentrate se adaugă 2 – 3 % amestec mineral format din 40% calciu furajer, 40% fosfat dicalcic și 20% sare de bucătărie.

O dată cu nutrețul concentrat sau combinat mieii primesc în hrană fân de graminee sau de leguminoase de bună calitate. Fânul se dă pe grătare separate, la început în cantități mici, apoi mai mari, astfel ca la înțărcare mieii să consume zilnic între 0,2 – 0,3 kg. După 4 – 6 săptămâni mieii sunt scoși la pășune împreună cu oile – mame asigurânduli-se în continuare suplimentul de concentrate și cel mineral. (Șara A, Bențea M. – 2013)

Înțărcarea mieilor

Pentru a putea fi înțărcați mieii trebuie să consume 0,15-0,30 kg fân de foarte bună calitate (sau 1 kg nutreț verde) și circa 300 g amestec de concentrate sau nutreț combinat.

Mieii din ferma Vomir sunt înțărcați tradițional, la circa 2 luni, iar greutatea acestora ajunge la 16 kg femelele și respectiv 18 kg masculii.

Alimentația tineretului ovin înțărcat

Mieii înțărcați sunt grupați în turme separate, pe sexe cărora li se rezervă cele mai bune pășuni.În perioada de pășunat pentru tineretul ovin de reproducție (3-8 luni), hrana de bază o constituie masa verde pășunată pe pășuni naturale sau cultivate (2-4 kg/zi). Când pășunea este mai slabă hrana se suplimentează cu 150 – 250 g concentrate formate din uruieli de ovăz, orz, porumb, șroturi. Spre sfârșitul sezonului de pășunat hrana se completează cu fân de bună calitate.

De la vârsta de 8 -10 luni și până la 14 luni este perioada stabulației din timpul iernii, când tineretul femel este alimentat cu 1 – 1,5 kg fân de bună calitate, 0,5 – 1 kg suculente și 200 – 300 g nutrețuri concentrate.

Adaosul mineral este format din 5-10 g calciu furajer și fosfat dicalcic și 6-10 g sare de bucătărie. Sarea se dă sub formă de bulgări. Rația se administrează în 4 tainuri, adăparea făcându-se de 1 – 2 ori pe zi. (Șara A, Bențea M. – 2013)

În perioada de vârstă 14-18 luni, tineretul femel este alimentat pe pășune (5-6 kg/zi), până toamna când intră la reproducție. Dacă pășunea este bună nu se mai administrează supliment de concentrate.

Fig. 3.5. Tineret ovin din ferma Vomir

3.2.3. Adăparea

Apa este importantă datorită faptului că ea intră în componența organismului în proporție de 80 % la tineret și 50 – 60 % la adulte, precum și în producția de lapte 75 – 80 %. Se asigură o cantitate de 3 ori mai mare decât cantitatea de substanță uscată ingerată, respectiv 3-6 litri, dar ținând cont și de temperatura mediului ambiant.

Necesarul de apă al oilor, în funcție de starea fiziologică și temperatura mediului

(kg apă / kg SU ingerată)

Sursa: Pond și col., 1995.

3.2.4. Îngrijirea ovinelor

Trecerea pe stabulație se face în funcție de evoluția climatică, dar în general este după 20 noiembrie, iar când este o iarnă blândă în adăpost se țin numai oile cu miei pe măsură ce acestea fată. O grijă deosebită se acordă oilor gestante, acestea se feresc de aglomerări la intrarea și ieșirea din adăposturi, de curenți de aer, de drumuri lungi și obositoare.

În zilele însorite oile gestante sunt scoase în padoc, ceea ce are o influență benefică asupra stării generale a oii, stimulând apetitul și implicit dezvoltarea fătului.

Înainte de fătare cu una-două săptămâni se trece la pregătirea adăposturilor, confecționarea boxelor pentru fătare, obturarea pereților cu prelate și pentru a evita formarea curenților de aer peste limitele optime și se asigură inventarul necesar unei bune desfășurări a fătărilor.

În perioada fătărilor se asigură serviciul permanent de zi și de noapte, imediat după fătare mieii sunt cântăriți, iar în primele 24 de ore după fătare, sunt crotaliați și înregistrați în evidențele fermei. Tot acum, pentru a obișnui mieii cu consumul de furaje, se amenajează refugii (școala mieilor) unde li se administrează furaje concentrate și fibroase de cea mai bună calitate, la discreție.

Oile cu fătări gemelare și cele care nu sunt bune mame sunt întreținute timp de 10 – 12 zile în boxe individuale cu mieii lor.

3.2.5. Mulsul

Mulsul oilor începe după îndepărtarea mieilor de lângă oile mame prin înțărcarea sau sacrificarea lor. În funcție de vârstă de înțărcare a produșilor și direcția de exploatare a oilor (lana, lapte, carne), perioada de muls durează între 30-180 de zile.

Numărul de mulsori pe zi variază în funcție de sezon și nivelul cantitativ al producției de lapte, iar perioada de muls la noi în țara coincide în general cu perioada de pășunat.

La început oile se mulg de trei ori pe zi (dimineața, la prânz și seara), iar către sfârșitul lactației de două ori pe zi (dimineața și seara) și apoi o singură dată (dimineața) până când oile sunt înțărcate. Mulsul oilor se poate executa manual sau mecanic, în funcție de gradul de dotare al fermei.

Mulsul oilor în ferma Vomir

Se face într-un loc special amenajat numit strunga, – un spațiu îngrădit cu gard de lemn – în care se introduc oile. Apoi strungarul introduce într-o despărțitură cu suprafața de 15-20 m² numită cotar un număr de 30-40 de oi mulgătoare (mânzări) de unde oile trec una câte una prin niște deschizături dreptunghiulare (gurile strungii) prevăzute cu uși acționate de mulgători cu genunchii, fiecare oaie fiind prinsă de mulgători așezați pe scǎunele.

În fata ușilor strungii se așază o platformă de scândură înclinată spre mulgător, numită "podea", destul de alunecoasă astfel ca oile să fie mai ușor de reținut în timpul mulsului. Oile mulse rămân într-un alt ocol aflat în fața platformei până ce toate se termină de muls.

Strunga de muls se amplasează pe un teren mai ridicat, cu pantă și în apropierea unui loc umbrit și se mută din loc în loc la un interval de 5-6 zile, pentru "târlirea" respectivă, "fertilizarea naturală a pășunii care determină mărirea cantității și îmbunătățirea compoziției floristice a acesteia.

Mulsul oilor cuprinde trei faze:

în prima fază mulgătorul prinde cu o mână ugerul oii și cu cealaltă mână trage de 3-4 ori pe rând de cele două sfârcuri, obținând primele jeturi de lapte care destupa sfârcurile;

în faza a doua, mulgătorul cuprinde ugerul cu ambele mani, supunându-l unei presiuni destul de puternice, lateral și de sus în jos;

după ce ugerul s-a golit în cea mai mare parte, se trece la faza a treia de stoarcere a ultimelor resturi de lapte prin mulsul cu nod, cu ajutorul celor două degete (mare și arătător).

Pentru muls se folosesc găleți speciale de tablă cositorită sau lemn și cupe de tablă care se prind între două sârme sau sfori așezate transversal pe găleată de muls, ele folosind la evitarea pierderilor de lapte prin stropire.

Din gălețile de muls, laptele este strecurat și colectat în bidoane de aluminiu și transportat la locul de prelucrare sau livrare.

Durata mulgerii unei oi este – în funcție în primul rând de cantitatea de lapte pe care o produce – în medie de 50-60 secunde dimineața și 30-40 secunde seara.

Durata mulgerii unei turme nu trebuie să depășească 1 1/2 ore dimineața și câte o oră la amiază și seară.

Foarte important este că laptele obținut prin muls să fie cât mai igienic. De aceea în ferma Vomir se respectǎ următoarele reguli:

ocoalele în care stau oile mulgătoare (mânzările) sunt menținute în stare curatǎ prin evacuarea zilnică a gunoiului și mǎturare, pentru a se evita murdărirea ugerului;

locul de muls (strunga) este mutată din loc în loc la interval de cel mult 6-7 zile (așa cum s-a arătat mai sus);

mulgătorii au în permanență la dispoziție apă caldă, detergenți, dezinfectanți pentru spălarea mâinilor și antebrațelor la începerea fiecărei mulsori și la încheierea mulsului;

echipamentul de muls, în general pantalonii din pânză impermeabilă și încălțăminte protectoare este folosit numai pentru muls și este spălat des;

prinderea oilor și aducerea lor deasupra galeții de muls nu se face de coadă ci de picioare, pentru a se evita murdărirea laptelui;

dacă mulsul se face înainte de tuns, oile sunt codinite în jurul cozii și a ugerului;

se face periodic controlul medical al mulgătorilor;

gălețile, bidoanele, strecurătoarele, sunt întreținute într-o continuă stare de igienă (prin curățire, spălare, dezinfectare);

tifoanele și prosoapele sunt sterilizate prin fierbere și sunt schimbate de câte ori este nevoie;

recipientele (bidoane, găleți), după spălare sunt așezate pentru scurgere în poziție verticală pe stelaje de lemn, scurgerea lichidului de clătire, care conține un număr mare de germeni, fiind completă;

recipientele pentru lapte, spălate și scurse sunt depozitate într-un loc special, răcoros și ventilat.

Fig. 3.6. Ovine din ferma Vomir

Fig 3.7. Pășunea fermei

Fig. 3.8. Producerea furajelor fibroase în ferma Vomir

CAPITOLUL 4

SCOPUL LUCRĂRII, MATERIALUL BIOLOGIC ȘI METODOLOGIA DE CERCETARE

4.1. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Scopul acestei lucrӑri este de a evalua însușirile morfoproductive ale populatiei de ovine crescute în ferma Vomir din localitatea Borșa, județul Cluj, în scopul identificӑrii unor posibilități și modalități de ameliorare a efectivului și de optimizare a producțiilor.

Obiectivele urmărite în ameliorarea ovinelor din rasa Țurcană crescute în ferma Vomir se referă la:

realizarea unui tip de animal cu însușiri de producție mixtă: carne – lapte;

creșterea greutății corporale;

îmbunătățirea conformației corporale și orientarea spre dezvoltarea regiunilor corporale ce au o pondere importantă în producerea de carne de calitate superioară;

sporirea producției de lapte și ameliorarea prolificității.

Pornind de la aceste considerente generale, s-a procedat la următoarele:

Analiza condițiilor pedoclimatice de amplasare a fermei;

Studiul tehnologiei de creștere și exploatare;

Studiu privind dezvoltarea corporală și producția de lână la berbeci;

Studiu comparativ privind dezvoltarea corporală, producția de lapte și producția de lână la oile mame din varietățile „brează” și „oacheșă”;

Studiu comparativ privind dezvoltarea corporală la mieii proveniți din fătări simple și fătări gemelare.

4.2. MATERIALUL BIOLOGIC STUDIAT

Materialul studiat a fost constituit din ovine (proprietatea autorului) de rasă Țurcană, varietatea albă. Efectivul total a fost format dintr-un număr de 454 capete, cuprinzând 15 berbeci, 364 oi mame și 75 capete tineret.

Categoriile de ovine studiate:

Berbeci – 5….10 capete

Oi mame – 10 (5+5) …..50 capete

Miei – fătări 2015: – 10 capete masculi;

– 10 capete femele.

4.3. METODOLOGIA DE CERCETARE

Pentru evidențerea principalelor însușiri morfo-productive s-au determinat următoarele:

Masa corporală a berbecilor și oilor mame cu ocazia tunsului, precizia cu care s-au efectuat determinările fiind de 100 grame;

Masa corporală a mieilor și mieluțelor la naștere și la vârsta înțărcării, adică 60 de zile, cu o precizie de 100 grame, de asemenea s-a determinat și acumularea medie zilnică de masă corporală pentru perioada amintită;

Principalele dimensiuni corporale ale categoriilor berbeci și oi mame, acestea fiind: talia, lungimea trunchiului, perimetrul toracelui, adâncimea toracelui, lărgimea totacelui, lărgimea crupei, perimetrul fluierului, lungimea capului și lărgimea frunții.

Producția medie de lână fizic tunsă, cu ocazia tunsului, s-a determinat prin cântărirea cojocului cu precizie de 0,100 kg;

Lungimea șuviței s-a determinat pe animalul viu, la berbeci și oi mame înainte de tuns, precizia determinării fiind de 0,50 cm;

Finețea fibrelor de lână s-a determinat pe probe recoltate din regiunea spetei și a coapsei, acestea fiind prelucrate în vederea obținerii frotiurilor, care au fost apoi analizate la lanametrul Zeiss, în laboratorul disciplinei de Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor. Având în vedere că lâna se încadrează în catregoria lânurilor grosiere, care sunt extrem de neuniforme în șuviță, s-au efectuat 250 de citiri/probă, finețea fiind exprimată în microni;

Producția de lapte cantitativă pentru lactația anului 2015, s-a determinat prin metoda sondajului, efectuând două controale. Primul control a fost realizat la data de 17 Mai 2015, iar al doilea control a avut loc la data de 24 August 2015.

Aprecierea calității laptelui s-a făcut pe baza buletinelor de recepție a laptelui, în urma analizelor de laborator efectuate de catre S.C. Bonas S.R.L. din localitatea Dezmir, județul Cluj

Măsurătorile corporale s-au făcut cu zoometrul, panglica și compasul, iar modul de efectuare a acestora și punctele de reper ale acestora sunt prezentate în continuare:

Talia sau înălțimea la greabăn, se ia cu bastonul ținut perfect vertical, ramura metalică sprijinindu-se pe punctul cel mai înalt al greabănului;

Lungimea trunchiului se măsoară cu bastonul de la fața anterioară a articulației scapulo-humerale la punctul fesei;

Lărgimea pieptului se determină cu compasul între cele două articulații scapulo-humerale;

Lărgimea toracelui se măsoară cu bastonul imediat înapoia spetei;

Lărgimea crupei se determină cu compasul între punctele șoldurilor;

Adâncimea toracelui se măsoară cu bastonul, fixând ramurile metalice între punctul cel mai înalt al greabănului și stern;

Perimetrul toracic se determină cu panglica mare imediat înapoia spetelor;

Perimetrul fluierului se măsoară cu panglica mică la nivelul unde acesta este mai subțire;

Lungimea capului se determină cu compasul de la protuberanța occipitală la bureletul incisiv (la vârful botului);

Lărgimea frunții se determină cu compasul între punctele cele mai îndepărtate ale orbitelor.

Metoda sondajului utilizată pentru determinarea cantității de lapte pe lactație are menirea de a simplifica numărul controalelor dintr-o perioadă de lactație de la 12 cât erau necesare prin metoda coeficientului de control, la 2 – 4. Metoda sondajului se bazează pe corelația pozitivă destul de mare (r = 0,729 – 0,84) care există între producția zilnică de lapte a unei oi într-o anumită zi și producția zilnică de lapte pe întreaga perioadă de lactație.

Pe baza acestei corelații s-au calculat coeficienții de sondaj care exprimă raportul între producția de lapte pe întreaga lactație și producția dintr-o zi oarecare și se calculează după următoarea formulă:

în care:

Cs = coeficientul de sondaj;

L = producția de lapte pe întreaga lactație;

l = producția de lapte dintr-o zi oarecare.

Pentru a putea aplica această metodă, în prealabil s-a determinat producția medie de lapte zilnică a oilor pe baza metodei coeficientului de control, utilizând cazul a trei mulsori pe zi.

C = coeficientul de control;

D = producția globală a turmei din dimineața zilei de control;

A = producția globală a turmei din amiaza zilei precedente controlului;

S = producția globală a turmei din seara zilei precedente controlului.

În calculul coeficientului de control nu se iau în considerare producțiile din amiaza și seara aceleași zile, datorită influenței negative asupra producției de lapte pe care o are scurtarea duratei de pășunat prin efectuarea controlului.

Pentru determinarea producției fiecărei oi în ziua de control se înmulțește cantitatea de lapte obținută de la fiecare oaie în dimineața zilei de control cu coeficientul de control stabilit.

Datele primare obținute au fost prelucrate prin metode statistice calculându-se: media, varianța, abaterea standard, eroarea standard a mediei, coeficientul de variabilitate, utilizând următoarele formule:

Media (- media unei variabile) exprimă valoarea centrală a caracterului studiat în jurul căreia fluctuează valorile variabilei studiate. Media nu dă nici o indicație asupra gradului de fluctuație (de abatere) de la medie.

Suma pătratelor abaterilor (Sx2)

Varianța(dispersia) (S2) este cea mai bună măsură de estimare a dispersiei în cadrul populației și tot ea ne dă cele mai bune indicații asupra dispersiei valorilor în cadrul probei. Varianța reprezintă pătratul mediu al abaterilor de la medie.

Deviația(abaterea) standard (s) reprezintă, în valori absolute (kg, cm, l), gradul de împrăștiere sau grupare a valorilor, plus variante și minus variante față de media caracterului studiat. O varianță mică și o abatere standard mică ne indică o grupare strânsă a elementelor unei probe, în jurul valorii medii. Spre deoebire de varianță, abaterea standard are aceeași unitate de măsură ca și media și datele seriei.

Eroarea standard a mediei (Sx) reflectă gradul de încărcare a mediei cu erori și limitele între care se află media adevărată.

Coeficientul de variabilitate (V %) dă posibilitatea comparării însușirilor exprimate în unități de măsură diferite sub raportul variabilității, prin calcularea valorii relative a deviației standard față de medie. Este caracteristic pentru fiecare însușire și se exprimă în unitățile de măsură ale caracterului respectiv (cm, kg, etc.).

PARTEA A III-A

REZULTATE OBȚINUTE

CAPITOLUL 5

REZULTATELE OBȚINUTE ȘI DISCUTAREA LOR

5.1. DEZVOLTAREA CORPORALĂ

Dezvoltarea corporală reprezintă una din cele mai importante însușiri care arată progresul înregistrat de ovinele Țurcane de-a lungul ultimelor decenii în privința masivității corporale, în corelație cu celelalte însușiri legate de aceasta. Standardul rasei ne prezintă Țurcana ca pe o rasă de format mic spre mijlociu, cu o dezvoltare corporală modestă, în jurul valorii de 42 – 50 kg la femele și 65 – 75 kg la masculi. Se deosebesc însă multe populații care depășesc acest prag de dezvoltare, ecotipul Bălă de Bistrița și Bucălae de Costești înregistrând valori peste dublul standardului de rasă.

5.1.1. Dezvoltarea corporală a berbecilor

Tabelul 5.1

Indicii însușirilor morfologice la berbecii de rasă Țurcană, varietatea „brează” (cm; kg)

Datele prezentate în tabelul 5.1, exprimă însușirile morfologice a berbecilor luați în studiu. Analizând valorile determinate se observă că masa corporală (95,52 ± 2,47) este net superioară față de standardul mediu al rasei. În ceea ce privește talia, se observă că aceasta este superioară, fiind cu valori mai mari cu 1 – 3 cm, față de alte populații de Țurcană albă exploatate în județul Cluj, dar sub valoarea berbecilor proveniti din varietatea Bălă de Bistrița, sau Țurcana de Luncani Hunedoara valoarea taliei fiind corelată și cu dezvoltarea corporală mai mare.

5.1.2. Dezvoltarea corporală a oilor mame

Tabelul 5.2

Indicii însușirilor morfologice a oilor mame de rasă Țurcană, varietatea „brează” (cm; kg)

Tabelul 5.3

Indicii însușirilor morfologice a oilor mame de rasă Țurcană, varietatea „oacheșă”

(cm; kg)

Tabelul 5.4

Diferențele însușirilor morfologice și semnificația acestora la oile mame de rasă Țurcană, varietatea „brează” și „oacheșă” – Testul [anonimizat] este:

nesemnificativă ns (p > 5%);

semnificativă * (p < 5%);

distinct semnificativă** (p < 1%)

foarte semnificativă ***(p < 0,1%.

Din valorile prezentate în tabelul 5.2 și 5.3 ce exprimă însușirile morfologice a oilor mame varietatea „brează”, respectiv „oacheșă” luate în studiu, se observă că valoarea medie înregistrată la varietatea „brează” 59,92 1,10 kg, cât și la varietatea „oacheșă” 57,88 0,97 kg, este cu peste 9 respectiv 7 kg față de standardul mediu al rasei și exprimă masivitatea mijlocie a tipurilor studiate, însușire care face ca aceste varietăți crescute în ferma Vomir, să fie situate peste media varietăților rasei Țurcană. Aceste mase corporale înregistrate sunt reduse comparativ cu a altor populații de Țurcană cu grad de ameliorare ridicat și producție preponderentă în direcția carne, cum ar fi Băla de Bistrița, Țurcana de Luncani Hunedoara.

În ceea ce privește talia, se observă că aceasta este pe media varietăților rasei Țurcană.

Analizând diferențele însușirilor morfologice și semnificația acestora la oile mame de rasă Țurcană, varietatea „brează” și „oacheșă” prezentate în tabelul 5.4, se observă ca nu există diferențe semnificative între ele, cu un + pentru varietatea „brează”.

Ca o concluzie generală cu privire la dezvoltarea corporală a ovinelor crescute în ferma Vomir se poate aprecia că rezultatele sunt bune, ovinele având un grad de ameliorare destul de ridicat în direcția producției de carne – lapte. Aceste însușiri se pot îmbunătăți prin pasiunea și munca proprietarului, reflectată în tehnologia de exploatare.

În cazul oilor mame la ambele varietăți, se observă o uniformitate a animalelor din punct de vedere a masei corporale, fapt relevat de coeficientul de variabilitate, iar în cazul berbecilor variabilitatea este mai accentuată, acest lucru datorându-se faptului că vârsta berbecilor este mai variată, aceasta fiind între 2 și 5 ani.

Rezultatele bune înregistrate se datorează în special tehnologiei de hrănire aplicată în fermă, atât în perioada de pășunat cât și în cea de stabulație. Pășunea și furajele fibroase de bună calitate fiind completate cu amestec de concentrate.

5.1.3. Dezvoltarea corporală a mieilor

Studiul a fost efectuat prin organizarea a două grupuri experimentale de miei (un grup de 10 masculi și un grup de 10 femele).

Fiecare miel a fost cântărit imediat după naștere (folosind un cântar electronic), a fost marcat cu o crotalie și a fost înregistrat individual cu data nașterii, sexul, tipul de naștere, sex și greutatea la fătare, 30 de zile și 60 de zile.

Toți mieii s-au născut într-o perioadă de 3 zile, iar în timpul primelor 60 de zile de viață au fost hrăniți în principal cu lapte matern. De asemenea s-a făcut hrănirea suplimentară a mieilor.

Pe baza datelor înregistrate în timpul cântăririi mieilor, au fost calculate media și indicii de dispersie.

Tabelul 5.5

Evoluția masei corporale la miei de la naștere la înțărcare, kg, g

Diferențele înregistrate între masa corporală a mieilor și mieluțelor la naștere de 4,21 0,11 kg, respectiv de 3,75 0,08 kg, (tabelul 5.5), se datorează dimorfismului sexual, aceste diferențe menținându-se pe tot parcursul vieții animalelor. Valoarea mare a coeficientului de variabilitate atât la naștere cât și la înțărcare exprimă omogenitatea redusă a loturilor de animale.

Masa corporală înregistrată la înțărcare de 16,11 0,11 kg la masculi, respectiv de 14,80 0,12 kg la femele și sporul mediu redus de sub 200 de grame exprimă precocitatea redusă a efectivului exploatat, aceasta fiind corelată și cu o capacitate de alăptare mai redusă a oilor mame, precum și cu asigurarea unor condiții de cazare minimale în perioada de miel sugar.

După vârsta de 7-8 zile, la miei se administrează, în locuri izolate de mame („școala mieilor”), un supliment de hrană compus din fân de lucernă și concentrate sub forma de făinuri, cu structura de 40 % porumb, 38 % ovăz, 10 % orz, 10 % soia, 1 % sare și 1 % PVM.

Pe lângă furajarea suplimentară mieilor li-se face la vărsta de 21 de zile un tratament de fortificare cu preparate pe bază de seleniu (Selevit), pentru combaterea miodistrofiei. Grija deosebită acordată acestei categorii de animale se reflectă și în pierderile reduse înregistrate de la naștere la înțărcare, care sunt de sub 2 %, de regulă acestea apărând la mieii gemelari.

Fig. 5.1. Categoriile de ovine din ferma Vomir luate în studiu

5.2. PRODUCȚIA DE LÂNĂ

Lâna reprezintă învelișul pilos al speciei ovine formată din fibrele cu proprietăți textile. Deși formează învelișul pilos al extremităților, jarul sau fibrele de păr, precum și unele fibre de păr aflate în masa cojocului de lână, nu se încadrează în categoria lânurilor.

5.2.1. Cantitatea de lână fizic tunsă

Tunsul s-a efectuat în perioada 14 – 17 mai 2015, iar cantitatea de lână a fost cântărită individual, pe categorii de animale, rezultând următoarele date (tabelul 5.6):

Tabelul 5.6

Producția medie de lână fizic tunsă, kg

Analizând datele prezentate în tabelul 5.6, constatăm că la toate categoriile de ovine analizate, masa cojocului depășește media citată de literatura de specialitate pentru această producție.

Deși lâna nu mai constituie o producție de bază a speciei, considerăm că selecția pentru cantitate și calitate se impune deoarece această producție, datorită calităților sale textile și igienice nu poate fi înlocuită niciodată de fibrele sintetice, iar producția crescută de lână asigură la valorificare o sumă de bani mai consistentă, chiar dacă prețul pe kilogramul de lână este relativ scăzut, la lâna grosieră variind între 1,60 – 2,10 lei.

Atât pe baza prorandamentului, cât și prin metoda gospodărească, randamentul la spălare al lânii determinat este foarte bun, circa 70 %, depășind cu mult prevederile STAS-ului pentru această categorie de lânuri, care prevede la lâna grosieră la clasa I de calitate un randament la spălare de 55 %.

Acest randament la spălare foarte bun este rezultatul unui usuc de calitate în cantitate moderată, a lipsei impurităților greu detașabile din masa lânii, aceste elemente fiind dependente de tehnologia de întreținere și de cea de alimentație.

5.2.2. Lungimea șuvițelor de lână

Lungimea șuvițelor de lână, este corespunzătoare la toate categoriile (tabelul 5.7), dar la berbeci valoare înregistrată de 33,60 1,50 cm suferă o depunctare, conform instrucțiunilor de bonitare de un punct pentru fiecare cm înregistrat peste lungimea de 30 cm, care este cea prevăzută de STAS pentru lâna de la rasa Țurcană.

Tabelul 5.7

Lungimea medie a șuviței la ovinele de rasă Țurcană, varietatea albă, cm

Considerăm că valoarea lungimii înregistrată, chiar dacă depășește STAS-ul este benefică, deorece aceasta este corelată cu cantitatea de lână puternic pozitiv și constituie de asemenea un criteriu de apreciere a frumuseții zootehnice a rasei Țurcană, împreună cu alte caracteristici ale lânii.

5.2.3. Finețea lânii

Caracteristica lânii ce se exprimă în microni și variază între 15–60 μm. Funcție de factorii economici (legea cererii și ofertei, fenomene ale modei, etc.) finețea lânii determină prețul de achiziție și are influență asupra produsului final (tușeul, luciul și suplețea). Funcție de finețe lâna se clasifică și se va determina limita de filabilitate. Cu cât o fibră de lână este mai fină cu atât ea este mai scurtă. Această realitate poate deranja pe filatori, care cer de obicei o fibră fină și lungă, convenabilă pentru operațiile din filatură. Crescătorii de oi și geneticienii tind să obțină rase de oi cu fibre omogene ca finețe. Există numeroase metode de determinare a fineții lânii:

a. Metode directe (măsurarea directă a diametrului fibrei)

cu microscopul cu proiecție (lanametru), unde imaginea fibrelor observate la microscop este proiectată pe un ecran. Diametrul fibrelor proiectate este măsurat cu ajutorul unei rigle gradate în microni.

prin metoda OFDA (Optical Fibre Distribution Analyser), pusă la punct după 1992 care realizează ansamblul de măsurători într-un timp foarte scurt.

b. Metode indirecte (măsurare efectuată pe aparate etalonate)

prin metoda cu jet de aer, elaborată în anii 1950, se măsoară permeabilitatea aerului printr-o probă de fibre plasată într-un cilindru perforat.

prin metoda de scanare cu laser (Laserscan), care este o tehnică ultrarapidă ce permite testarea a mai multor mii de fibre în câteva minute și în final este trasată diagrama de finețe și coeficientul de variație.

Furnizarea unor etaloane pentru finețe este asigurată prin Interwoollabs, asociație internațională de laboratoare de încercări.

Pentru categoriile de ovine din ferma Vomir această însușire tehnologică și textilă a fibrei de lână, s-a determinat pe probe recoltate din regiunea spetei și a coapsei, cu ajutorul lanametrului Zeiss. S-au efectuat 250 de citiri/probă, numărul mare de citiri datorându-se faptului că lâna grosieră prezintă o heterogenitate accentuată a fineții fibrelor în șuviță.

Tabelul 5.8

Finețea fibrelor de lână la ovinele de rasă Țurcană, varietatea albă, microni

Valorile înregistrate (tabelul 5.8) în cazul categoriilor de ovine analizate, se situează la limita inferioară a standardului lânurilor grosiere, acest fapt fiind generat de proporția dintre fibrele scurte și subțiri și cele lungi și groase, care este de cea 70 % în cazul celor scurte și subțiri și 30 % în cazul celor lungi și groase din structura șuviței.

Diferențele reduse de sub 3 microni între finețea la spată și cea a lânii de la coapsă, exprimă o omogenitate accentuată a fineții lânii în cojoc, acestă însușire fiind considerată că se manifestă de la o diferență de mai puțin cinci microni, între finețea de la spată și cea de la coapsă. Această diferență redusă între finețea la spată și coapsă este dată de proporția mare a fibrelor scurte și medii în structura șuviței.

În concluzie, putem aprecia faptul că producția cantitativă de lână este bine exprimată, lâna încadrându-se în categoria lânurilor grosiere, dar cu calități deosebite în ceea ce privește luciul și masa cojocului de lână fizic tunsă.

5.3. PRODUCȚIA DE LAPTE

Laptele de oaie este un produs valoros, folosit la noi în țară pentru preparatele brânzeturilor de calitate superioară, mult apreciate de consumatori. Comparativ cu laptele de vacă, are o valoare nutritivă superioară datorită compoziției chimice: conține 5-6% proteine și 6-8% grăsime, de asemenea conține calciu între 162 și 259 mg/100 g, mai mult decât există în cel de vacă. Pe lângă acesta, mai regăsim și fosfor, sodiu, magneziu, zinc și fier.

Concentrația mare de lactoza contribuie la prevenirea bolilor sistemului nervos. În laptele de oaie regăsim și o cantitate mare de antioxidanți care ajuta la o bună funcționare a sistemului imunitar. Proteinele din lapte ajută la dezvoltarea sistemului muscular, iar laptele de oaie conține de trei ori mai multe proteine decât alte tipuri de lapte.

Pe lângă acestea, acest lapte este bogat și în magneziu care contribuie la tratarea insomniilor, echilibrarea tensiunii arteriale.

Asociația Britanică a produselor lactate de ovine susține că laptele integral de oaie este mai bogat în grăsimi decât cel de vacă (6,7 vs 2,5 %), în riboflavina/vitamina B2 (4,3 mg/l vs. 2,2 mg/l), tiamina/vitamina B1 (1,2 mg/l vs. 0,5 mg/l), niacina/vitamina B3 (5,4 mg/l vs. 1,0 mg/l), acid pantotenic/vitamina B5 (5,3 mg/l vs. 3,4 mg/l), vitamina B6 (0,7 mg/l vs. 0,5 mg/l), vitamina B12 (0,09 mg/l vs. 0,03 mg/l) și biotina/vitamina H (5,0 mg/l vs. 1,7 mg/l).

Laptele de oaie are o dublă importanță: biologică – când reprezintă alimentul indispensabil în primele săptămâni de viață a mielului, și comercială – când poate reprezenta o importantă sursă de venituri. Din acest punct de vedere deosebim laptele supt, adică cel consumat de miel, și laptele marfă, destinat comercializării.

Producția totală de lapte este formată din laptele muls și laptele marfă. Pe lângă faptul că este de 1,5-2 ori mai nutritiv decât cel de vacă și mai bogat în vitamine și fier, poate fi consumat crud, fără pericolul de a transmite tuberculoza, doar în cel mult 3‰ din cazuri.

În prezent, alături de producția de carne, un accent deosebit se pune pe exploatarea ovinelor în direcția producției de lapte. Necesitatea sporirii acesteia, indiferent de rasă și direcția prioritară de exploatare este determinată de valoarea sa biologică și economică.

Datorită conținutului bogat în elemente nutritive, îndeosebi în aminoacizi esențiali, enzime, vitamine și săruri minerale precum și acțiuni tonifiante antitoxice, laptele de oaie constituie un aliment complet și prețios atât în alimentația mieilor cât și a oamenilor.

Cu toate că există o bogată tradiție și tehnologii valoroase de prelucrare a laptelui de oaie, cantitatea medie de lapte marfă obținut în prezent nu se situează la nivelul potențialului real de producție a raselor noastre de ovine și nici a cerințelor economice de consum.

Având în vedere că în ultimii ani, în ponderea veniturilor care se realizează pe cap de oaie Țurcană, producția de lapte poate ajunge până la 45 %, este necesară aplicarea tuturor măsurilor tehnico-organizatorice, concomitent cu elaborarea unor tehnologii adecvate menite să conducă la valorificarea eficientă a tuturor particularităților biologice ale acestui nucleu de ovine, precum și factorilor favorabili dezvoltării acestei aptitudini.

Cunoscând faptul că producția de lapte a oilor are repercursiuni pozitive asupra celorlalte producții la același individ, în condiții stimulative de alimentație, se impune necesitatea considerării acesteia ca un important criteriu de selecție în ameliorarea și exploatarea acestei rase.

Determinarea producției de lapte a ovinelor din ferma Vomir

Pentru determinarea producției de lapte pe lactație s-a folosit metoda coeficientului de sondaj, iar pentru aprecierea calității laptelui s-au făcut analize de laborator cu ajutorul aparaturii existente la laboratorul S.C. Bonas S.R.L. din localitatea Dezmir, județul Cluj

Datorită efectivului redus exploatat în fermă și a nivelului tehnologic scăzut din exploație, recoltarea laptelui se face manual într-un amplasament destul de empiric care imită o strungă.

S-au executat 2 controale ale producției de lapte, conform metodei folosite, în lunile mai și august, pe baza mediei aritmetice finale a acestora rezultând producția reală de lapte pe întreaga lactație (tabelul 5.9, tabelul 5.10).

Primul control a fost realizat la data de 17 Mai 2015, valoarea coeficintentului de sondaj utilizat fiind de 110, iar al doilea control a avut loc la data de 24 August 2015, valoarea coeficientului de sondaj pentru ziua de control fiind de 365.

Tabelul 5.9.

Producția medie individuală zilnică de lapte pe lactația anului 2015, litri/cap/zi

Producția de lapte medie zilnică pe lactație de 0,80 litri o considerăm redusă dat fiind faptul că literatura de specialitate și normele tehnice de apreciere prevăd ca bună, o producție medie zilnică pe lactație de minimum 0,90 litri, care ar fi o producție sustenabilӑ din punct de vedere al economicității introducerii mulsului mecanic al laptelui la specia ovină.

Tabelul 5.10.

Producția medie de lapte pe întreaga lactație a anului 2015, litri

Producția medie reală calculată de 128,70 litri de lapte pe lactație este considerată o producție slabă de lapte pentru rasa Țurcană, fiind considerată limita inferioară a potențialului productiv, limita superioară de producție înregistrată în multe populații depășind 220 – 240 litri lapte. Efectul matern datorat capacității reduse de alăptare a mieilor se regăsește în sporul în greutate al acestora în perioada de la naștere la înțărcare de aproximativ 189 grame.

Selecția în continuare a animalelor după volumul producției de lapte este o condiție esențială în privința ameliorării acestei producții. Rasa Țurcană deține un potențial lactogen încă insuficient analizat prin prisma exprimării sale maximale. Dublarea acestui potențial cu o tehnologie bine pusă la punct și cu dirijarea procesului de ameliorare a unor însușiri legate de aplicarea mulsului mecanic ne oferă mare încredere în perspectiva exploatării rasei pentru lapte în concurență cu rase deja consacrate.

Însușirile calitative ale laptelui determinate cu ocazia celor douӑ controale efectuate, arată faptul că în privința grăsimii, valoarea înregistrată este pe media speciei, iar în privința proteinei puțin mai scăzută, dar acest fapt este compensat de durata lungă a lactației (tabelul 5.11).

Tabelul 5.11.

Însușirile calitative ale laptelui pe lactația anului 2015, %

5.4. ACTIVITATEA DE REPRODUCȚIE

Cunoașterea și valorificarea funcției de reproducție este unul din principalii factori ai sporirii eficienței economice ai exploatării ovinelor în direcția obținerii unor indici superiori de fertilitate și prolificitate. Pentru realizarea acestor deziderate în fermă, în perioada pregătirii pentru montă a reproducătorilor masculi, are loc controlul cantitativ și calitativ al spermei din punct de vedere al volumului ejaculatului, al concentrației de spermatozoizi, al mobilității și viabilității acestora.

În situația în care berbecii reproducători nu corespund parametrilor biologici reproductivi urmăriți se exclud de la reproducție pentru a nu diminua principalii indici de reproducție din fermă.

Asigurarea unor indici de reproducție optimi poate conduce la ridicarea parametrilor economici și rentabilizarea creșterii ovinelor indiferent de sistemul de exploatare aplicat. Stabilirea indicilor de reproducție se face la sfârșitul fiecărui sezon de fătare.

Natalitatea reprezintă numărul de oi fătate din 100 de oi gestante, în exploatație realizându-se o natalitate de 96 %, astfel din 364 de oi au fătat 350.

Prolificitatea reprezintă numărul de miei obținuți la 100 de oi fătate. Ea este determinată atât de factori genetici cât și de factori de mediu. Prolificitatea depinde de vârstă, greutatea corporală,sezonul de reproducție, nivelul alimentațiilor.

La populația de oi fătate luate în studiu din ferma Vomir, prolificitatea a fost de 112 %, de la 350 oi fătate în primăvara anului 2015, s-au obținut 392 miei.

Valoarea prolificității înregistrată este redusă, dat fiind faptul că la nucleele precoce ale rasei Țurcană, Pădeanu I., Dărăban S. și Voia S., citează valori ale acestui indice de peste 142%.

În ferma Vomir, monta se face natural prin aplicarea montei naturale libere, dar incepând cu acest an mi-am propus ca pe 150 din cele mai bune femele să practic monta naturală dirijată cu berbeci de rasă Țurcană, varietatea „brează”, încărcătura pe mascul fiind de 40 de oi, sub cea recomandată de literatură, deoarece vreau să previn epuizarea masculilor și să am o variabilitate mai mare a resursei genetice în nucleul de selecție.

Înainte cu 6 săptămâni de declanșarea campaniei de montă, berbecii vor fi supuși unei perioade de pregătire, dar având în vedere condițiile de întreținere și încărcătura pe berbec de aproximativ 40 de oi, furajarea în perioada de pregătire nu va fi excesivă, asigurându-li-se pe lângă masa verde și fân de leguminoase (trifoi și lucerna) circa 1,2 kg și 1,4 kg nutreț concentrat în care ovăzul este în proporție de 30 %.

5.5. ACȚIUNILE SANITAR-VETERINARE

Pentru ca animalele să-și poată manifesta potențialul biologic este necesar să existe o responsabilitate sporită în ceea ce privește sănătatea animalelor. Prevenirea bolilor vizează limitarea, evitarea și înlăturarea posibilităților de contaminare a factorilor favorizanți patogeni prin măsuri restrictive, respectarea tehnologiilor, tratamente și acțiuni profilactice.

Dintre bolile care apar sporadic în cadrul fermei amintesc :

Dictiocauloza care este provocată de agentul patogen Dictiocaulus Filaria și afectează mai frecvent oile adulte și mieii înțărcați. Tratamentul se face cu antiparazitare, primăvara înainte de ieșirea oilor la pășune și toamna la două săptămâni după intrarea oilor pe stabulație, pentru toate categoriile de ovine;

Necrobaciloza podală, provocată de Bacillus Necroforus, localizată în regiunea podală apărând mai frecvent la sfârșitul perioadei de stabulație și în sezoanele cu umiditate excesivă. Tratamentul este local prin îndepărtarea țesuturilor moarte și necrozate, badijonare locală cu soluție de formol 10 % , unguente;

Fascioloza este produsă de trematodul Fasciola hepatica caredetermină alterarea stării generale a animalelor și slăbirea progresivă a acestora. Tratamentul se face cu antiparazitare interne.

În cadrul fermei se fac obligatoriu următoarele acțiuni de vaccinare: vaccinarea anticărbunoasă; vaccinarea contra anaerobiozelor; vaccinarea contra avortului salmonelic.

Pe timpul verii se recoltează probe din sursele de apă existente pe pășuni pentru depistarea eventualelor contaminări ce pot apărea. În timpul iernii acțiunile sanitar-veterinare se rezumă la tratamente curente.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În țara noastră diversitatea formelor și zonelor de relief a condițiilor climaterice zonale, și ca urmare a măsurilor luate, în ultimile decenii s-au obținut progrese deosebite atât în privința creșterii șeptelului ovin cât și în sporirea producțiilor obținute, însă rezulatele la care s-a ajuns în etapa actuală demonstrează faptul că suntem departe de performanțele realizate de această specie în alte țări europene.

Cantitatea și calitatea produselor obținute de la această specie trebuie pusă pe noi baze, care să asigure satisfacerea exigențelor Pieței Comunității Europene și implicit crearea de mărci de calitate românești, acceptate și agreate pe o piață extrem de pretențioasă.

Producțiile actuale care asigură economicitatea exploatării speciei sunt carnea și laptele. Lâna este deja considerată o producție secundară, exceptând rasele specializate în acestă direcție. De aceea se impune schimbarea rapidă a opticii în ceea ce privește accesarea unei tehnologii actuale de obținere a acestor două producții, adaptată la specificul rasei și obținerii unui profit cât mai mare, în condițiile unei economii concurențiale foarte puternice.

Rasa Țurcană, prin însușirile ei morfo-productive, se pretează la creșterea în rasă curată (dar în turme selecționate foarte riguos după aptitudini) sau la încrucișări cu rase de carne sau lapte, pentru a obține o maximă profitabilitate a exploatării ei.

Având în vedere faptul că această rasă constituie un rezervor de gene foarte valoros, trebuie constituit un nucleu de selecție, ameliorat continuu, crescut în rasă curată și supus unor tehnologii de creștere și exploatare corespunzătoare pentru ridicarea parametrilor zooeconomici.

Obiectivul acestui studiu a fost acela de a avea unele date certe privind calitatea nucleului de ovine de rasă Țurcană, varietatea albă pe care le exploatez în ferma mea. La finalul lucrării vreau să prezint câteva concluzii reale pe care mi-le însușesc în totalitate:

din punct de vedere al dezvoltării corporale, atât sub aspectul masei cât și al dimensiunilor înregistrate, efectivul nu prezintă omogenitate, valorile încadrându-se la un nivel puțin peste minumul standardului rasei și la mare diferență față de nucleele de top ale rasei.

nivelul precocității populației din fermă este redus, fapt susținut de masa corporală redusă a mieilor la vârsta de 60 de zile, precum și de acumularea medie zilnică înregistrată în această perioadă;

nivelul producției cantitative de lână este mic, dar peste standardul rasei cu aproximativ două kg, nivelul fiind corelat și cu gradul de dezvoltare corporală a animalelor;

producția calitativă de lână a înregistrat valori pozitive pentru elementele urmărite, ceea ce se datorează faptului că mediul tehnologic creeat, este bun pentru acest nivel al producției de lână, dar total ineficient pentru animale cu performanță superioară;

producția de lapte înregistrată este redusă fiind corelată și cu o capacitate redusă de alăptare a oilor mame, acest lucru fiind susținut și de masa corporală a mieilor la înțărcare.

Ca și o concluzie generală pot spune că efectivul exploatat este neomogen prezentând o variabilitate crescută pentru majoritatea aspectelor urmărite, dar îmi găsesc o scuză prin faptul că am început destul de curând exploatarea acestei specii în turma proprie, ceea ce presupune o muncă de selecție laborioasă și un control riguros al evoluției performanțelor de producție a ovinelor exploatate.

Pentru creșterea sustenabilă din punct de vedere economic a ovinelor în cadrul fermei, îmi propun:

creșterea efectivului de oi matcă în cel mai scurt timp la minimum 400 capete, atât din cumpărări cât și prăsilă proprie, deoarece literatura de specialitate recomandă ca și optim de exploatație pentru rasele ameliorate și specializate 300 capete, iar pentru cele mixte și cu rusticitate crescută 350 – 400 capete;

structurarea populației în două nuclee, unul de selecție și unul de producție, ca și prim pas propunându-mi ca din acest an să fac un lot de selecție de 150 oi mame care să fie montate dirijat;

schimbarea întregului lot de reproducători, achiziționând de la crescătorii de top berbeci cu performanțe crescute;

reorientarea spre producția de carne, astfel ca pe nucleul de producție să practic din toamna anului 2016, încrucișările cu bebeci din rase de carne.

practicarea unei selecții riguroase în direcția creșterii producției de lapte știind că este corelată pozitiv cu viteza de creștere a mieilor, prolificitate și precocitaea produșilor;

nu în ultimul rând îmi propun modernizarea adăpostului de tip șopron pe care îl am, astfel încât să pot asigura condiții optime de microclimat pentru oile gestante și cele cu miei în perioada de stabulație.

BIBLIOGRAFIE

Camalesa N., 1975 – Oaia Țurcană. Ed. Ceres, București;

Cighi V., 2011 – Tehnica experimentală. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

Cora I., Udrea M, 2009 – Caracterizarea însușirilor morfo – productive a unei populații de Țurcană varietatea albă. Sesiunea de Comunicări Științifice Studențești, USAMV Cluj-Napoca;

Dărăban S., 2002 – Aprecierea exteriorului și a producțiilor la ovine. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

Dărăban S., 2006 – Tehnologia creșterii ovinelor. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

Dărăban S., și col., 2011 – Morpho-productive characterization of some Tzurcana breed populations, white variety, bred in some zones of Transylvania. Simpozion USAMVB Timișoara, mai 2011;

Dinescu S., 1996 – Concepte moderne în zootehnie. Ed. Ceres, București;

Dodouet C., 2003 – La production du mouton, 2e edition. Ed. France Agricole, Paris;

Drăgănescu C., 1998 – Trahnshumance in Romania: past, present and future. Archiva Zootechnica, vol. V, pp. 15 – 23;

Drăgănescu C., 2004 – Taxonomia raselor românești. A 33-a Sesiune de Comunicări Științifice Naționale și Internaționale a Facultății de Zootehnie a USAMV București, 25 – 26 nov. 2004;

Halga P. și col., 2002 – Alimentație animală, Ed. PIM, Iași;

Ionescu A., 1994 – Realizări și perspective în cercetarea științifică din domeniul ameliorării ovinelor. Lucr. Șt. I.C.P.C.O.C. Palas – Constanța;

Ionescu A., Vicovan G., Liliana Cantar, L. Murat, 1996 – Strategia dezvoltării creșterii și exploatării ovinelor în România. Simp. șt. Internațional de Zoot., Iași, 12-13 dec., p. 38.

Iurca I.M, Maria Camelia Răducu, 2005 – Tehnologia industrializării produselor animale, Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.

Mireșan Vioara, Mireșan E., 1997 – Producerea cărnii de tineret ovin. Ed. Genesis, Cluj-Napoca;

Mireșan Vioara, Adel Ersek, Camelia Răducu, 2003 – Fiziologia animalelor domestice, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca;

Mochnacs M., și col. 1978 – Genetica și ameliorarea ovinelor. Ed. Ceres, București;

Pascal C., 2003 – Rase autohtone de ovine și caprine. Ed. Pim, Iași;

Pădeanu I., 2001 – Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor. Ed. Mirton, Timișoara;

Pop A. și col., 1983 – Tehnologia creșterii ovinelor și caprinelor. E.D.P. București;

Pop A., Coroian C., Dărăban S., 2008 – Evaluarea performanțelor productive ale ovinelor. Ed. Todesco, Cluj-Napoca

Șara A, Bentea M. 2013 – Alimentația animalelor de fermă. Ed. Risoprint, Cluj -Napoca

Ștefănescu C. și col., 1973 – Zootehnia României, vol. III, Ovine. Ed. Academiei,București;

Taftă V. și col., 1997 – Producția, ameliorarea și reproducția ovinelor. Ed., Ceres, București;

Vlaic A., Oroian T., 2004 – Elemente de genetică pentru zootehniști. Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca;

Voia S., 2005 – Ovine și caprine – ghid practic de creștere. Ed. Waldpress Timișoara;

*** www.anarz.eu;

***www.apia.ro;

***www. Eurostat;

*** www.fao.org.com;

*** www. INSSE;

***www. MADR.ro.