. Evaluarea Ajutoarelor Financiare Acrodate de Uniunea Europeana Agroculturii Romanesti

CUPRINS

Ministrul Delegat, Negociator Șef cu UE, dl. Vasile Pușcaș, consideră că „Agricultura este unul dintre cele mai dificile capitole de negociere pentru România, datorită situației în care se află agricultura românească, fărâmițării suprafețelor agricole, producțiilor mici obținute în ultimii 5 ani, precum și a volumului mare al acquis-ului comunitar pentru acest domeniu (peste 50% din legislația UE) etc. În ultima perioadă, s-au făcut progrese semnificative în adoptarea acquis-ului comunitar pentru agricultură, iar în continuare trebuie să ne concentrăm asupra construirii instituțiilor necesare și asupra aplicării normelor europene în legislația românească. Așteptăm cu interes și finalizarea reformei Politicii Agricole Comune, pentru a putea susține mai bine produsele românești care pot fi competitive pe piața UE și pe care le va susține și Uniunea”.

Capitolul I România pe drumul integrării europene

Construcția europeană constituie, fără nici o îndoială, unul dintre cele mai mari proiecte ale secolului XX. Bazat pe un anumit număr de valori cu care civilizația noastră se identifică (prioritatea dreptului în raport cu forța, respectul față de om și față de libertățile fundamentale, apărarea păcii, încheierea tratatelor de dezvoltare și stabilitate), acest proces, durând de mai bine de 50 de ani, a cunoscut, desigur, momente de criză, de frământare, dar și pași uriași și succese importante. Țări odinioară rivale și – în cea mai mare parte – răvășite, de cele mai cumplite masacre prin care a trecut bătrânul continent în timpul celui de-al doilea război mondial împărtășesc astăzi același „destin comun”.

Creată la 15 martie 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma de către șase țări (R. F. G., Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda), Europa comunitară a cunoscut patru extinderi, urmate de o a cincea extindere, de cea mai mare amploare, care ar trebui să aibă loc în 2003; unsprezece țări – după retragerea Maltei – și-au depus oficial candidatura, șase dintre ele fiind selecționate în iulie 1997 (Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria); celelalte cinci (Bulgaria, Letonia, Lituania, România și Slovacia) au început negocieri noi în cadrul conferințelor interguvernamentale bilaterale.

Întărită cu aceste noi recrutări și îndeplinind condiția de a-și duce la bun sfârșit reformele instituționale, UE va putea:

să-și întărească poziția pe plan mondial, mai ales în negocierile comerciale în cadrul OMC;

să-și stimuleze dezvoltarea printr-o vastă piață care va trece de la 370 de milioane de consumatori la 480 sau 500 milioane;

să-și extindă zona de stabilitate și de pace pe o parte mai mare a continentului pentru a evita conflictele, cum este cel din Balcani, sau drame precum cea din Cipru.

După cum prevede Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, toate țările europene pot depune o cerere de aderare, cu condiția să îndeplinească cinci criterii esențiale:

apartenența geografică, economică sau culturală la bătrânul continent;

apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului și ale minorităților, abolirea pedepsei cu moartea;

respectarea mecanismelor de piață cu o economie deschisă și bazată pe concurență;

acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli și obiective care intră în structura Uniunii;

aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun și a codului vamal.

În perspectiva noii extinderi, negocierile cu cele două grupuri de țări s-au desfășurat, pentru prima grupă la Summit-ul de la Luxemburg la 21 noiembrie 1997, iar pentru a doua grupă la Summit-ul de la Helsinki la 10-11 decembrie 1999.

Cererea oficială de aderare a României a fost depusă la 22 iunie 1995.

„Agenda 2000” este numele dat propunerilor referitoare la programul de cheltuieli comunitare pentru perioada 2000-2006, prezentate de Comisie în 1997. Este vorba despre menținerea eforturilor de administrare riguroasă demarate în 1998, anticipând totodată extinderea Uniunii și ținând cont de reformele necesare ale PAC, precum și de fondurile structurale. Perspectivele financiare adoptate de Consiliul de la Berlin la 24 – 25 martie 1999 cuprind printre altele și luarea în calcul a nevoilor legate de extinderea UE, prin separarea creditelor destinate „Celor cincisprezece” de cele corespunzătoare ajutoarelor de pre-aderare și, în sfârșit, de cheltuielile legate de nou-veniți.

Integrarea în UE are o importantă miză economică. Cine pierde și cine câștigă din aderarea la UE? Care părți din economia românească au șanse să reziste în dura competiție și care nu?

Un studiu realizat de Centrul Român de Politici Economice a încercat să răspundă la aceste întrebări. Rezultatele vizează în primul rând agricultura, concluzia fiind aceea că „dosarul agricol” va fi delicat pentru România. Iar aceasta se datorează în primul rând proporției forței de muncă ocupată în agricultură.

Astfel, în România acest indicator se situează la un nivel incredibil de 37,5%, în comparație cu țările din centrul și estul Europei: Cehia are 5,7% din populație ocupată în agricultură; Ungaria 7,9%, Polonia 20,5% iar Bulgaria 24,3%. Comparativ, același indicator aplicat țărilor din nordul Europei atinge nivelul de 3%, iar pentru țările din sudul UE ajunge la 9,3%. Îngrijorător este faptul că în ultimii ani în România nivelul forței de muncă ocupată în agricultură a crescut. Fenomenul ar fi trebuit să fie exact invers.

Restructurările importante din industrie care au avut loc în ultimii ani, la care s-a adăugat absența creării de noi locuri de muncă, au adus tot mai multă forță de muncă în mediul rural. Dacă la acest lucru mai adăugăm și condițiile precare de lucru din agricultură (mijloace tehnice uzate fizic și moral și o structură a proprietății foarte fărâmițată), se poate ajunge cu ușurință la concluzia că agricultura românească va fi marea problemă a integrării europene.

La finele anului 1994, Comisia Europeană a inițiat un set de patru studii cu scopul de a investiga care sunt opțiunile țărilor candidate la aderare și cu scopul de a investiga care sunt modalitățile de care UE poate susține eforturile de aderare ale acestor țări. Cele patru studii sunt:

– Studiu de fezabilitate privind strategia, în sectorul agricol, de pregătire a țărilor candidate pentru aderarea la UE.

– Agricultura și extinderea UE către centrul și estul Europei: tranziție către integrare sau integrare către tranziție.

– Politici agricole de preaderare pentru Europa Centrală și UE.

– Strategia agriculturii în perspectiva extinderii UE prin aderarea țărilor din centrul si estul Europei la UE.

Concluziile și recomandările studiilor respective pot fi sintetizate astfel:

– sprijinul financiar acordat de UE ar trebui să implice o mai bună coordonare a activităților PHARE și BERD, prin concentrarea fondurilor PHARE pentru asistență tehnică, iar a fondurilor BERD pentru dezvoltarea infrastructurii în mediul rural și investiții în sectorul de marketing și prelucrare, acordarea de linii de credit și fonduri de investiții pentru noile întreprinderi sau cele restructurate, pe baza unor criterii de finanțare extrem de dure.

– sprijinul acordat de UE în vederea armonizării legislative și instituționale ar trebui să vizeze standardele de calitate, elaborarea actelor normative privind reforma și piața funciară;

– relațiile comerciale dintre statele membre ale UE și statele candidate ar trebui liberalizate într-o măsură mai mare, deși acest fapt ar putea determina anumite dezechilibre tempoare ale piețelor produselor respective;

La șase ani de la realizarea acestor studii, se poate spune că o parte din recomandările experților UE au fost deja implementate în țările candidate din „primul val” și sunt în curs de transpunere în țările din „al doilea val”, după cum urmează:

– finanțarea statelor candidate se realizează într-o concepție unitară, urmărindu-se corelarea și coordonarea ajutoarelor nerambursabile acordate de UE statelor candidate în perioada de preaderare prin trei instrumente: PHARE, ISPA și SAPARD;

– unul din programele PHARE care se derulează în România vizează elaborarea de norme sanitar-veterinare armonizate cu legislația UE în domeniile: lapte și produse lactate, pește și produse din pește, febra aftoasă, encefalita spongiformă bovină, etc;

– comerțul exterior al României este în mare măsură liberalizat.

În perioada 1996-1998, experții români au beneficiat de asistență PHARE în elaborarea unor studii care să cuantifice costurile aderării.

Studiul din 1996 a urmărit determinarea costurilor bugetare ale UE ocazionate de aderarea României. Studiul menționat consta în principal, în analiza efectului economic net pe ansamblul economiei naționale, care poate fi un cost economic net sau un beneficiu economic net, care afectează producătorii, consumatorii, și contribuabilii, în cadrul unor simulări cu diferite ipoteze privind rata de creștere economică și modalitatea de aplicare a politicii agrare comunitare în România.

Cum obiectul acestui studiu nu a fost de a previziona situația economică a României din anul 2007 ( orizontul presupus al aderării), ci de a compara impactul a două posibile scenarii la acea dată, efectele aderării sunt analizate și calculate prin compararea a două scenarii: „neaderarea” și „aderarea”.

Scenariul neaderării se poate face ca un „status-quo” al anului 2007, fără implementarea politicii agricole comunitare.

Scenariul aderării se referă la impactul adoptării politicii agricole comunitare în anul 2007 în diferite variante. Pentru perioada care se va scurge până la acea dată, situația piețelor și a veniturilor din sectorul agroalimentar va fi determinată de progresul tehnologic, creșterea economică generală și politica agricolă românească. Prin aderare, aceste condiții politice se vor modifica, dar nu și tendința progresului tehnic sau performanțele macroeconomice.

Principalele ipoteze ale scenariului aderării au fost următoarele:

– România va adera la Uniunea Europeană în anul 2007, într-o singură etapă, prin adoptarea politicii agricole comune, reformulată prin propunerile Agendei 2000.

– Până la momentul aderării, productivitatea agricolă în România va crește în medie cu 2% pe an, iar rata de creștere a Produsului Național Brut va fi de 3% pe an; o ipoteză alternativă se referă la o creștere de 6% a veniturilor consumatorilor în termeni reali.

– Prețurile reale ale produselor agricole românești se vor situa la nivel relativ constant cu cel al anului de bază 1997, mai ales în cazul culturilor de câmp și al produselor mai puțin intensive.Cu excepția sectorului cărnii, prețurile reale vor crește în viitor chiar și în cazul neaderării . Acest fapt va fi rezultatul creșterii protecției de pe piața internă, iar la poarta fermei vor fi comparabile cu cele mondiale.

– Aderarea la Uniunea Europeană va implica o creștere /scădere a prețurilor interne a unor produse până la nivelul maxim al prețurilor de intervenție prevăzute de Agenda 2000 sau nivelul prețurilor mondiale, atunci când există o protecție scăzută în cadrul Uniunii Europene.( ex. Produse din carne de porc și pasăre).

– Adoptarea politicii agricole comunitare prin aderare nu va implica în mod direct acordarea de plăți directe către producătorii români, o ipoteză alternativă – optimistă din punctul de vedere al nostru – vizează acordarea de plăți directe integrale (similare celor pe care Agenda 2000 le prevede pentru cele 15 state membre.)

– Cotele impuse producătorilor români la zahăr, tutun și lapte, ca urmare a aplicării politicii agricole comunitare, se vor stabili la nivelurile previzionate pentru producția anului 2004 în perioada de preaderare considerată „cota standard”. Se presupune că nu va fi impusă o politică de „set – aside” ( scoatere din procesul de producție agricolă a unor terenuri agricole).O ipoteză alternativă se referă la un nivel mai mic al cotei – nivelul previzionat al producției din 2001.

Concluziile generale ale studiului au fost printre altele:ale ale studiului au fost printre altele:

– în toate cele patru simulări efectul economic net este unul pozitiv. Efectul asupra consumatorilor reprezintă un beneficiu de aproximativ 3400-4000 miliarde lei (în prețuri reale ale anului 1997, în funcție de ipotezele de lucru).

– o rată de creștere mai mare a PNB ( 6% în loc de 3% ) va conduce la o creștere de 553 miliarde lei în efectul economic net, ceea ce reprezintă un plus de 25 mii lei / locuitor ( în prețuri reale ale anului de bază 1997).

– acordarea unor plăți directe integrale va avea un impact major: producătorii vor economisi aproape 10000 miliarde lei, în timp ce contribuabilii vor pierde prin cotizarea către buget 203 miliarde în loc de 15 miliarde lei, cât se presupune că ar costa în celelalte 3 simulări.

– o cotă mai pesimistă (adică neacordarea de plăți directe producătorilor) va determina cel mai scăzut nivel al efectului economic net, cu aproximativ 100000 milioane lei mai puțin decât în cazul simulării standard.

1.1 Ce este Uniunea Europeană și de ce Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După cincizeci de ani și patru valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia), Uniunea Europeană are astăzi cincisprezece state membre și se pregătește pentru a cincea extindere, de data aceasta către Europa Centrală și de Est.

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Principalele obiective sunt:
– promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);
– să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);
– să instituie cetățenia europeană (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);
– să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justiție (legată de funcționarea pieței interne și în particular de libera circulație a persoanelor);
– să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreună cu tratatele fondatoare);

Cinci instituții sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul și organismul cu drept de a iniția legislație), Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Istoria Uniunii Europene, așa cum rezultă din Raportul general asupra activităților Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale. De la declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 și '80, de la instituirea Pieței Unice în 1993 până la lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est.

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO ("Declarația Schuman");

1951, 18 aprilie: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

1953, 10 februarie: Piața Comună a cărbunelui și oțelului devine funcțională. Cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate;

1954, 30 august: Proiectul de tratat pentru crearea unei Comunități politice europene eșuează, odată cu respingerea de către Parlamentul francez, în august 1954, a tratatului asupra Comunității Europene a Apărării;

1957, 25 martie: Sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda; tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

1967, 1 iulie: Intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene;

1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice;

1993, 1 noiembrie: Intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene. Comunitățile Europene (CECO, EURATOM și CEE), împreună cu Politica externă și de securitate comună și Justiția și afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai UE;

1997, 16 iulie: Este adoptată "Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă", care tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii și opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece țări central europene;

1998, 4 noiembrie: Primele Rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condițiilor de aderare la UE;

1999, 1 ianuarie: Lansarea monedei unice europene în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergență (Franța, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda);

1999, 1 mai: intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam ;

2000, 15 ianuarie: Sesiunea inaugurală a Conferinței ministeriale interguvernamentale pentru negocieri de aderare cu Malta, România, Slovacia, Letonia, Lituania și Bulgaria are loc la Bruxelles, Belgia

2000, 14 februarie: Începe Conferința interguvernamentală cu privire la reforma instituțională a Uniunii Europene, la Bruxelles, Belgia.

Țările candidate sunt atenționate cu privire la importanța următoarelor aspecte: adoptarea oficială și aplicarea acquis-ului comunitar; asigurarea unei bune funcționări a pieței interne, în concordanță cu politicile Uniunii Europene, cu o atenție specială acordată domeniilor agriculturii, justiției și afacerilor interne și protecției mediului; alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce privește relațiile cu terțe state și organizații internaționale.
De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare solicitare de aderare va fi evaluată funcție de meritele proprii. Țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspirațiile politice, culturale și

socio-economice în perspectiva aderării.
– 2000, 9 mai: Instituțiile europene celebrează a 50-a aniversare a "Declarației Schuman";
– 2000, 8 noiembrie: Comisia Europeană adoptă rapoartele anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește parteneriatele pentru aderare;
– 2000, 7-11 decembrie: Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile pentru adoptarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul a luat, de asemenea, în discuție politica de securitate și apărare europeană, a aprobat agenda socială europeană, a trecut în revistă procesul de cercetare european, coordonarea politicilor economice, siguranța și sănătatea consumatorului, siguranța maritimă, protecția mediului, servicii de interes general, liberatate, securitate și justiție, cultura, regiuni îndepărtate și relații externe. Conferința Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa;
– 2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
– 2001, 26 februarie: Tratatul de la Nisa a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naționale;
– 2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce privește extinderea UE și procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale să fie dedicate asistenței acordate Bulgariei și României";
– 2001, 21 septembrie: Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, Belgia evaluează situația internațională după atacurilor teroriste care au avut loc la 11 septembrie în New York și Washington, SUA și stabilește liniile directoare pentru riposta UE;
– 2001, 13 noiembrie: Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale asupra progreselor înregistrate de statele candidate și revizuiește Parteneriatele de Aderare. Zece țări candidate își propun să încheie negocierile în 2002;
– 2001, 14-15 decembrie; Consiliul European de la Laeken, Belgia decide să convoace o Convenție privind viitorul UE, prezidată de Valéry Giscard d'Estaing;
– 2002, 1 ianuarie: monedele și bancnotele euro intră în circulație în cele 12 state participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania;
– 2002, 28 februarie: perioada circulației monetare duale ia sfârșit și euro devine singura monedă a celor 12 state participante la zona euro. Are loc, la Bruxelles, sesiunea inaugurală a Convenției privind Viitorul Europei.

1.2 Locul și rolul României în procesul de extindere al Uniunii Europene spre Est

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în 1951 între șase state europene: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. După patru valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia), UE are acum 15 State Membre și se pregătește pentru cea de a cincea extindere, către Europa Centrală și de Est. Acest proces are ca scop extinderea pașnică a zonei de stabilitate și prosperitate către noi membri.

În martie 1998 cea de a cincea extindere a fost lansată în mod oficial, cuprinzând următoarele 13 state: Bulgaria, Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Turcia.

1991: se semnează Acordurile Europene cu Ungaria și Polonia;

1993: se semnează Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, România și Slovacia;

1994: Ungaria și Polonia înaintează cererea de aderare la UE

1995: se semnează Acordurile Europene cu Estonia, Letonia și Lituania;
Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania înaintează cererea de aderare la UE

1996: Cehia înaintează cererea de aderare la UE; Slovenia semnează Acordul European și înaintează cererea de aderare la UE

1997: Este adoptată Agenda 2000, care are o secțiune referitoare la extinderea UE; este prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansării procesului de aderare și asupra consolidării strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeană ale țărilor candidate, bazate pe Criteriile de la Copenhaga

1998: Pe 31 martie încep negocierile cu șase state candidate (Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia)

1998: Pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale (privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare).

1999: martie, Consiliul European de la Berlin adoptă deciziile privind fondurile de pre-aderare și cheltuielile legate de aderare.

1999: 13 octombrie, Comisia Europeană adoptă a doua serie de rapoarte anuale și revizuiește parteneriatele pentru aderare.

1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă negocierile de aderare cu încă șase țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia, și acordă Turciei statutul de țară candidată la UE

2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferințelor Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale Maltei, României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei și Bulgariei. Țările candidate sunt atenționate cu privire la importanța următoarelor aspecte:

adoptarea oficială și aplicarea acquis-ului comunitar

asigurarea unei bune funcționări a pieței interne, în concordanță cu politice Uniunii Europene, o atenție specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiției și afacerilor interne și protecției mediului

alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce privește relațiile cu terțe state și organizații internaționale
De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare cerere de aderare va fi evaluată în funcție de meritele proprii. Țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspirațiile politice, culturale și socio-economice în perspectiva aderării.

2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adoptă o nouă serie de Rapoarte Anuale privind progresul înregistrat de țările candidate.

2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituțională a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a procesului de extindere, întrucât conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

2001: La 26 februarie Tratatul a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naționale

2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale și reînnoiește Parteneriatele de Aderare.

2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorică a șefilor de stat sau guvern, precum și a miniștrilor de afaceri externe și finanțe ai tuturor celor 13 țări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE.

Capitolul II Uniunea Europeană și filozofia de ajutorare a țărilor terțe

Asistența acordată de către Uniunea Europeană statelor terțe, prevăzută în Tratatul de la Roma și concentrată inițial asupra vechilor colonii ale statelor membre, a atins în prezent o dimensiune mondială și include noi forme de cooperare. Mecanismul este gestionat de Comisia Europeană și are la bază un dialog politic pentru menținerea păcii, promovarea drepturilor omului, democrației și statului de drept.

Ajutorul acordat de Uniune are drept principale obiective lupta împotriva sărăciei, dezvoltarea economică, integrarea progresivă a țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială și lupta împotriva inegalităților.

Asistența financiară din partea Uniunii Europene este complementară ajutoarelor acordate de către statele sale membre. Uniunea Europeană și statele sale membre furnizează 55% din ajutorul public pentru dezvoltare.

În perioada 1990–2001, România a primit prin programul PHARE circa 1,7 miliarde euro. Comisia Europeană a acordat asistență nerambursabilă PHARE. Începând cu anul 2000, la aceste fonduri se adaugă instrumentele financiare de tip pre-structural, astfel încât asistența nerambursabilă acordată României în procesul de pre-aderare va depăși suma de 660 milioane euro anual, volumul asistenței crescând astfel de circa 6 ori comparativ cu 1997, prin intermediul celor trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD.

Rolul programului PHARE a evoluat, pe măsura ritmului reformelor din țările central și est europene, având în vedere și procesul de lărgire a Uniunii Europene. Obiectivul general al programului PHARE este de a ajuta statele candidate să se pregatească în vederea aderării la Uniunea Europeană, sprijinul concentrându-se asupra priorităților care duc la îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, și anume:

stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minoritățor;

existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniunea Europeană;

capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.

De la 4,2 miliarde euro în perioada 1990-1994, bugetul PHARE total alocat țărilor beneficiare a crescut la 6,693 miliarde euro pentru perioada 1995-1999.

Din 1997, programul PHARE acordă un sprijin crescut dezvoltării cadrului legislativ și structurilor administrative, proiectelor care promovează democrația și dezvoltarea societății civile, investițiilor în infrastructură, inclusiv cooperării transfrontaliere.

În perioada 2000-2006 sprijinul PHARE va fi concentrat pe două mari priorități: construcția instituțională și investiții.

2.1 Asistența externă a Uniunii Europene – Asistență Regională și Ajutor Orizontal

ASISTENȚĂ REGIONALĂ

Dispozitivele de cooperare, specifice marilor ansambluri regionale, se concretizează prin programe comune la care se adaugă împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiții (BEI).

Africa, Caraibe și Pacific

Cooperarea cu țările ACP a demarat în 1963. Conform Acordului de la Cotounou, încheiat la 23 iunie 2000 cu 77 de state din Africa, Caraibe și Oceanul Pacific, acest dispozitiv de cooperare are în structura sa 5 piloni: reducerea sărăciei, dialog politic, implicarea societății civile, noul cadru de cooperare economică și comercială și reforma cooperarii financiare aplicată prin Fondul European pentru Dezvoltare și prin Banca Europeană de Investiții.

Bugetul pentru perioada 2000-2005 al Fondului European pentru Dezvoltare este de 15,2 miliarde de Euro. Bugetul FED are două componente: contribuții din partea statelor membre (13,5 miliarde Euro) și finanțare acordată de Banca Europeană de Investiții (1,7 miliarde Euro).

Statele mediteraneene și Orientul Mijlociu

Statele mediteraneene au încheiat cu Uniunea Europeană o serie de acorduri de cooperare și de asociere asupra exporturilor de produse industriale și agricole din aceste state și asupra asistenței financiare. Declarația de la Barcelona, adoptată în 1995, a demarat un parteneriat „euro-mediteraneean”, care prevede crearea, până în 2010, a unei zone de liber schimb între Uniunea Europeană și 12 state mediteraneene (Maroc, Algeria, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru și Malta).

Programul MEDA II, pentru perioada 2000-2006, constituie a doua etapă a parteneriatului euro-mediteraneean.Obiectivele programului sunt: consolidarea stabilității politice și a democrației, crearea unei zone de liber schimb, cooperarea în domeniul social și cultural

Bugetul programului MEDA II este de 5.350 milioane Euro.

Europa Centrală și de Est

Ajutorul acordat de Uniunea Europeană celor 10 state din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria) se bazează pe trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD.

PHARE (Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy)este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini Europa Centrală și de Est în evoluția către o societate democratică și o economie de piață.

Înființat la începutul anului 1989 pentru Polonia și Ungaria (primele două țări în care s-a realizat trecerea de la regimul comunist la democrație), programul s-a extins rapid, treptat, incluzând în prezent 10 țări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, PHARE a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea Europeană a celor 10 țări asociate din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).

Comisia Europeană, după negocieri cu țările candidate, elaborează un program național PHARE pentru fiecare țară, precum și programe multi-anuale și orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse în prealabil aprobării comitetului de gestiune a programului, compus din reprezentanți ai statelor membre. Pentru perioada 2000-2006, sumele alocate prin PHARE se ridică la aproximativ 11 miliarde Euro. Pentru perioada 2000-2006 România urmează să primească prin PHARE aproximativ 250 milioane Euro pe an, fiind a doua țară candidată, după Polonia, din punct de vedere al mărimii fondurilor alocate.

ISPA (Instrument for Structural Policies for pre-Accession) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil, creat la 1 ianuarie 2000, conceput pentru sprijinirea țărilor candidate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. ISPA oferă sprijin financiar nerambursabil, pentru investiții în domeniul protecției mediului și al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislației țărilor candidate cu normele europene în aceste două sectoare.

Pentru perioada 2000-2006 este prevăzut un buget anual de aproximativ 1 miliard Euro. România va primi între 20-26% din bugetul total de 1.040 milioane Euro/an, disponibil programului ISPA pe perioada 2000-2006, între 208 și 270 milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia.

SAPARD (Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development) este cel de-al treilea instrument financiar nerambursabil, înființat în iunie 1999 și conceput pentru a sprijini țările candidate în abordarea reformei structurale în sectorul agricol și în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum și în implementarea acquis-ului comunitar referitor la CAP (Common Agricultural Policy – Politica Agricolă Comună) și la legislația aferentă. Este destinat celor 10 țări candidate din Centrul și Estul Europei. Consiliul a decis crearea unui program de pre-aderare specific pentru Cipru și Malta.

Programul are un buget anual de 520 milioane de Euro pentru perioada 2000-2006.În perioada 2000-2006, România urmează să primească 155 milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia. În plus Guvernul României va contribui cu suma de 50 milioane Euro.

Europa de Sud-Est

Asistența acordată statelor balcanice (Albania, Bosnia-Herțegovina, Croația, Republica Federală Iugoslavia și Macedonia) pentru reconstrucție, refugiați, stabilitate politică și dezvoltare economică în regiune se concretizează prin programul CARDS (Community Assistance for Reconstruction, Development and Stabilisation). Bugetul programului CARDS prrevăzut pentru perioada 2002-2006 este de aproximativ 4,6 miliarde Euro.

Comunitatea Statelor Independente

În 1991, a fost creat programul comunitar TACIS (Technical Assistance to the Commonwealth of Independent States), destinat fostelor republici Sovietice și Mongoliei, în total 13 țări din Europa Centrală și Asia (Armenia, Azerbaidjaan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Moldova, Mongolia, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ukraina și Uzbekistan). Obiectivul principal al programului este accelerarea procesului de tranziție în aceste țări. Bugetul TACIS pentru perioada 2000-2006 este de aproximativ 3 miliarde Euro.

Asia și America Latină

Lansată oficial în 1976, cooperarea dintre Uniunea Europeană și statele din Asia și America Latină are la bază un ajutor financiar și tehnic pentru categoriile cele mai sărace și cooperarea economică fondată pe interes reciproc.

Exemple de programe de asistență pentru America Latină: AL-INVEST (sprijin pentru IMM-uri cu activitate internațională, prin încurajarea investițiilor europene); ALFA (promovează cooperarea la nivelul învățământului superior); ALURE (utilizarea optimă a resurselor energetice), etc.

AJUTOR ORIZONTAL

Ajutor Umanitar

Uniunea Europeană intervine în favoarea populațiilor statelor terțe, victime ale războaielor sau ale catastrofelor naturale. Ajutorul european, sub forma contribuțiilor statelor membre și a ajutoarelor gestionate de Oficiul Comisiei Europene pentru Ajutor Umanitar (ECHO) reprezintă mai mult de jumătate din ajutorul umanitar mondial.

ECHO are misiunea de a finanța acțiunile de ajutor umanitar, intervențiile de urgență, ajutorul alimentar și cel pentru refugiați.

Ajutor alimentar

Ajutorul alimentar din partea Uniunii Europene, înființat în 1967 și reformat în 1996, se adresează unui grup de aproximativ 30 de state, aproape toate figurând pe lista țărilor cu venit scăzut elaborată de Banca Mondială.

Domeniile de intervenție sunt: ajutor alimentar, acțiuni de sprijin și facilitarea în domeniul devizelor.

Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului

Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) are drept obiectiv întărirea societății democratice pluraliste, a drepturilor omului și a statului de drept, în perspectiva sprijinirii procesului general de democratizare, a dezvoltării societății civile și protecției drepturilor omului.

În România au fost alocați prin acest program 460.000 Euro în 1999 și 308.750 în 2000.

Sănătate

A fost elaborat un Program de acțiune pentru perioada 2001-2006, al cărui obiectiv principal este lupta împotriva a trei boli transmisibile: HIV/SIDA, paludism, și tuberculoză.Programul se axează pe trei seturi de acțiuni complexe: îmbunătățirea impactului inițiativelor existente, furnizarea de medicamente necesare la un preț accesibil și cercetarea și dezvoltarea bunurilor publice mondiale.

Inițiativa „Totul, cu excepția armelor”

Amendamentul denumit „Totul, cu excepția armelor”, care introduce modificări ale Sistemului de Preferințe Generalizate al Comunității a fost adoptat de către Consiliul Afaceri Generale la 26 februarie 2001, publicat în Jurnalul Oficial din 1 martie 2001 și în vigoare din 5 martie 2001.

Acest program extinde accesul liber pe piața comună al tuturor produselor originare din țările slab dezvoltate, cu excepția armelor și munițiilor. În cadrul acestei inițiative, este prevăzut că numai trei produse nu sunt liberalizate imediat: bananele proaspete, orezul și zahărul.

Cooperare descentralizată

În cadrul cooperării descentralizate, rolul principal în implementarea proiectelor revine instituțiilor publice și organizațiilor neguvernamentale, principalele obiective fiind de a adapta activitățile desfășurate la nevoile existente și de a da viabilitate operațiunilor.

2.2 De ce ? Pentru o dezvoltare rurală în context european

Uniunea Europeană are nevoie de un sector agricol competitiv care să poată satisface cerințele pieței globale fără a fi nevoie de o subvenționare excesivă.

Metodele de producție trebuie să fie sigure din punct de vedere al protecției mediului, să respecte prevederile legate de bunăstatea animalelor și să furnizeze produsele de calitate cerute de consumator.

Politicile de dezvoltare agricolă și rurală au o importantă contribuție la protecția mediului și la dezvoltatea durabilă a zonelor rurale.Respectarea siguranței alimentelor va fi o prioritate în anii viitori.

Documentele comunitare conțin nu numai noi abordări a politicii de preț, de organizare a unor unități moderne de producție, dar și încercări de adaptare a agriculturii la cerințele dezvoltării spațiului rural.

Perspectiva politică se concentrează asupra abordării integrate, în sensul obținerii și proiectării dezvoltării rurale într-un sistem multifuncțional.

Din 1988, Comunitatea Europeană a utilizat fonduri în sensul dezvoltării regionale vizând implicit sau explicit și dezvoltarea rurală, obiectivele relevante ale politicii structurale în acest sens fiind:

Obiectivul 1 – se referă la ajustarea organizatorică și stimularea dezvoltării regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă.

Obiectivul 5a – grupează o serie de măsuri necesare „accelerării adaptării structurilor agricole cu privire la reforma PAC, în mod special”.

Obiectivul 5b – scopul este promovarea dezvoltării zonelor rurale. Printre criteriile importante utilizate pentru definirea tipologiilor rurale se enumeră:

nivelul de dezvoltare economică;

ponderea mare a forței de muncă ocupate în agricultură;

nivelul redus / precar al veniturilor agricole;

densitatea scăzută a populației și tendința de depopulare.

Această abordare a pus accentul atât pe un model nou – de dezvoltare rurală integrată -, desemnând o tipologie zonală rurală, cât și pe parteneriat în pregătirea și implementarea programelor.Motivația unei alte perspective politice și strategice a fost generată de modificările structurale la nivelul fermelor, îmbunătățirea veniturilor unităților care cereau existența unui mediu economic favorabil și abordarea dezvoltării, în mod deosebit pentru regiunile rămase în urmă din punct de vedere economic.

În perioada anilor 1990, inițiativa comunitară LEADER a reprezentat un instrument important al Uniunii Europene în domeniul dezvoltării rurale. Proiectele realizate în cadrul acestei inițiative favorizează dinamismul dezvoltării rurale, bazându-se pe activitatea inovantă a grupurilor de acțiune locală și încurajează schimburile de experiență și cooperare transnațională în acest domeniu.

Toate aceste căi prin care UE s-a preocupat de dezvoltarea rurală au dat, evident, rezultate. În țările UE, produsul intern brut pe locuitor în spațiile rurale ajunge la proporții reduse, între 8% și 30 % din mediile naționale. Pe de altă parte, toate statele membre au regiuni rurale care sunt printre cele mai dinamice.

Pentru Uniunea Europeană, dezvoltarea rurală este considerată ca un pilon de bază al politicii agricole comune , cu o importantă miză ce privește în special ocuparea forței de muncă. Astfel, se urmărește punerea în practică a unei politici integrate de dezvoltare rurală, care să permită punerea în practică a tuturor tipurilor de potențial al spațiului rural. Această concepție a fost exprimată în cadrul conferinței de la Cork (Irlanda), din noiembrie 1996, unde reprezentanții politici și specialiști au schițat perspectivele unei strategii europene de dezvoltare rurală.

Atât în faza de pre-aderare cât și în cea de post-aderare va exista sprijin din partea UE pentru promovarea de schimbări structurale și pentru dezvoltare rurală. Dacă aruncăm o privire la Agenda 2000 și la perspectiva financiară convenită la Berlin, am putea anticipa o sumă mult mai mare pentru dezvoltare rurală după aderare.

Dacă putem numai specula cu privire la sumele disponibile Agenda 2000 a propus ca aproximativ 2200 milioane Euro pe an să fie disponibile în 2006 pentru dezvoltare rurală, sub forma măsurilor însoțitoare și a plăților pentru zonele cel mai

puțin favorizate (LFA) în grupul de țări candidate de la Luxemburg.

Acest sprijin pentru dezvoltarea rurală, adaptat necesităților specifice ale țărilor vizate, ar trebui să contribuie, după aderare, la adaptarea structurilor agricole și a zonelor rurale, în special coroborat cu sprijinul din partea Fondului de Dezvoltare Regională Europeană și a Fondului Social European.

Toate Țările Est și Central Europene (TECE) au declarat că vor fi în stare să aplice instrumentele Politicii Agricole Comune (PAC) în momentul aderării. Se întreprinde un efort intens de către toate părțile pentru ca ele să poată îndeplini cerințele impuse de acquis, prin dezvoltarea infrastructurilor, instituțiilor și capacității manageriale corespunzătoare.

Îndeplinirea cerințelor acquis-ului reprezintă unul dintre obiectivele esențiale urmărite și în România prin cele trei programe de finanțare nerambursabile și anume PHARE, ISPA, și SAPARD.

Capitolul III Aderarea României la Uniunea Europeană

România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut legături economice cu Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană de astăzi) încă înainte de 1989. După 1990, parteneriatul UE-România s-a dezvoltat în permanență, reflectând progresele României în procesul de democratizare a societății și construire a economiei de piață. Depunerea, în iunie 1995, a cererii de aderare a condus la includerea României în procesul de extindere al Uniunii Europene.

Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a României la UE. În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, pe parcursul anului fiind deschise nouă capitole.

România a fost dintotdeauna un stat european, iar românii nu au încetat să se considere europeni și să aspire la întregirea familiei europene.

Obiectivul fundamental în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană îl constituie crearea unei economii de piață funcționale, compatibilă cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile comunitare. Convergența care se conturează în acest sens ar trebui să se întemeieze în primul rând pe evaluarea resurselor și posibilităților, a contextului intern și internațional. În cazul României, există un dublu imperativ, anume al încheierii tranziției la economia de piață, pe de o parte, și al pregătirii aderării sale la Uniunea Europeană, pe de altă parte.

În condițiile în care evoluția reală a economiei naționale pare a fi strânsă deocamdată în chingile unui cerc vicios, caracterizat în principal prin perpetuarea și chiar adâncirea decalajelor de productivitate și standard de viață față de Uniunea Europeană, teoriei incompatibilităților între criteriile de convergență (așa numitele criterii Maastricht) și politicile orientate spre creșterea economică sau între obiectivele nominale și cele reale, ar putea fi consistentă.

Conform PNAR (Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană) și Programului Economic de Preaderare, principalii parametri – țintă în prima jumătate a deceniului, în vederea convergenței și a atingerii criteriilor de performanță pentru aderarea României la Uniunea Europeană, sunt:

– realizarea unui ritm mediu anual de creștere de 4,5-5,5% (cu o medie anuală de 5,1% pentru întreaga perioadă 2001-2005)

– coborârea ratei anuale a inflației sub 10% (începând cu anii 2004-2005)

– încadrarea deficitului bugetar în jur de 3% din Produsul Intern Brut

Printre factorii determinanți ai promovării reformelor, relansării economice și implicit ai trecerii spre o dezvoltare durabilă, se află acumularea și investițiile, ale căror surse de finanțare vor fi reprezentate de asistența organismelor internaționale (între care Uniunea Europeană ocupă un loc semnificativ), investițiile străine directe (pe care se mizează odată cu creșterea credibilității mediului economic românesc) și relansarea economiilor interne. În perioada 2001-2004, efortul financiar al statului pentru realizarea obiectivelor prioritare asumate va reprezenta 75-80% din necesarul total de finanțare, din care resursele bugetare 28-40%. Sursele externe, deși se vor menține preponderente, ca pondere în totalul necesarului de finanțare, în toată perioada considerată, vor înregistra o diminuare (după maximul atins în 2002): 61,1% (din care 33,1% rambursabile) în 2001, 72,0% (din care 47,5% rambursabile) în 2002, 68,0% (din care 42,9% rambursabile) în 2003 și 55,3% (din care 37,6% rambursabile) în 2004.

Toate acestea vor trebui să asigure intrarea economiei românești într-un cerc virtuos al dezvoltării durabile, în care un rol esențial îl are sustenabilitatea datoriei publice (interne și externe) și a deficitelor bugetare.

Având în vedere problemele legate de puterea de absorbție a sprijinului financiar extern de către economia românească, a acelora legate de sterilizarea monetară sau segniorage-ul potențial, dinamica acumulării interne va trebui accelerată în mod progresiv, iar în acest sens investițiile guvernamentale în sectorul public vor reprezenta o pârghie esențială a relansării economice.

Având în vedere că dezvoltarea durabilă va fi influențată în mod decisiv de către reformele din domeniul fiscal și bancar, de către conducerea politicii fiscale, totuși vor trebui adoptate politici flexibile pentru corelarea evoluției unor indicatori – cheie precum rata inflației, rata dobânzii, cursul de schimb, balanța comercială și datoria publică (internă și externă) ș.a.

În acest context se impune discutarea așa-numitei dileme a incompatibilității între o strategie orientată spre creștere și politica macroeconomică (specialiștii ar putea găsi aici similarități cu diferența remarcată uneori între politicile încurajate de către Banca Mondială, politici gen supply-side, și rigiditatea, cel puțin dacă ne referim la trecut, a rețetelor echilibrului macroeconomic aplicate de către FMI, așa-numitele politici demand-side ori macrostabilizarea).

Astfel în legătură cu orientatea politicii macroeconomice în țările aflate în tranziție, predomină ideea că aceasta, concentrându-se exclusiv asupra îndeplinirii tuturor criteriilor de convergență adoptate la Maastricht, nu mai este în concordanță cu țintele naționale de creștere economică și cu aspirațiile lor de dezvoltare și de reducere a decalajului ce le desparte de media venitului în țările Uniunii Europene. Din punctul de vedere convențional, reconcilierea politicilor orientate spre creștere, prin ridicarea pe termen lung a competitivității unei economii, cu criteriile propriu-zise de convergență este o problemă foarte serioasă și, în consecință, o strategie care dă prioritate îndeplinirii tuturor criteriilor (pe termen scurt sau mediu) nu este nici de dorit nici realistă.

Totuși în ultima vreme și-a făcut apariția și opinia conform căreia politica macroeconomică orientată în direcția Maastricht-ului nu este în mod necesar incompatibilă cu o strategie orientată spre creștere (în acest sens, al combaterii „teoriei incompatibilității”, ar putea fi interpretat și actualul Program Economic de Preaderare propus de România). Astfel avându-se în vedere că politica fiscală este determinantul-cheie al succesului în direcția convergenței, se poate afirma că nu prevederile Maastricht sunt acelea care constrâng politica fiscală, ci chiar creșterea sustenabilă. De exemplu, dacă decalajul dintre Uniunea Europeană și România trebuie redus în mod semnificativ în viitor, atunci rata anuală de creștere a economiei românești va trebui să fie de cel puțin 4-6% pentru perioada de până în 2010. Aceasta necesită permanent un nivel înalt al acumulării și investițiilor, care trebuie să fie finanțate simultan din trei surse:

investiții străine directe (care actualmente reprezintă doar o foarte mică parte din totalul investițiilor);

asistență financiară susținută din partea UE și a altor organisme internaționale și respectiv

economii interne crescânde.

Probabil, pe durata primilor ani ai deceniului actual, sursele externe vor reprezenta în mod real principalul factor al creșterii economice (așa numitul mare impuls extern), dar apoi investițiile interne vor trebui să devină din ce în ce mai importante. Problema va fi aceea a demonstrării unei capacități crescânde în ceea ce privește utilizarea eficientă a resurselor externe, în ideea ca impactul lor să reprezinte un veritabil „mare impuls”.

De asemenea în această perioadă viitoare, de continuare a tranziției, mai fermă și mai concretă și coerentă ca în trecut, economiile interne vor putea asigura suficiente resurse pentru creștere doar dacă economiile guvernamentale vor spori semnificativ.

Apreciem că pe totalul deceniului, principalele probleme cărora va trebui să le facă față politicile economice guvernamentale se referă la următoarele:

echilibrarea balanțelor fiscale nu este decât o precondiție a creșterii sustenabile, fiind de asemenea necesari pași semnificativi în ceea ce privește reducerea inflației și atingerea altor ținte de convergență numerice (nominale)

poziție bugetară apropiată de echilibru reprezintă cheia îndeplinirii celorlalte ținte numerice și a pregătirii României pentru pătrunderea într-un cerc virtuos al convergenței

în cazul unei poziții fiscale dezechilibrate, nesustenabile, economia riscă să se confrunte cu modificări multiple, necontrolabile, ale unor ținte importante (un așa numit derapaj), precum rata de schimb, inflația și rata dobânzilor un cerc vicios al divergenței (opus celui virtuos al convergenței) putând apare în orice moment

scopurile convergenței reale și ale celei nominale sunt mai degrabă complementare și deci ele trebuie abordate permanent simultan

chiar dacă politica fiscală este determminantul-cheie al succesului pe calea convergenței la fel de importante sunt și identificarea și evaluarea politicilor monetare cele mai adecvate

domenii specifice importante sunt de asemenea cele ale politicii ratei de schimb, stabilirii regimurilor flexibile ale acesteia și evaluării costurilor în termeni de sterilizare monetară

construirea unui mediu de afaceri și de investiții favorabil care să confere o credibilitate ridicată pentru investitorii străini și autohtoni (în vederea deschiderii și menținerii unui flux important de investiții străine directe și a stimulării investițiilor productive autohtone).

Având în vedere că dezvoltarea durabilă va fi influențată în mod decisiv de către reformele din domeniul fiscal și bancar, impuse în principal prin condițiile aderării, vor trebui totodată adoptate în mod curent politici flexibile pentru corelarea în dinamică a evoluției indicatorilor cheie, precum rata inflației, rata dobânzii, cursul de schimb, balanța comercială și datoria publică.

Recunoscând importanța primordială a creșterii susținute a economiei, totuși obiectivul ultim al evoluției viitoare trebuie să-l constituie intrarea într-o fază a dezvoltării umane de tip durabil, în sensul concepției Organizației Națiunilor Unite. De aceea permanent rezultatele pe planul creșterii economice propriu-zise vor trebui confruntate cu cele pe planul dezvoltării umane. În acest sens, va trebui urmărită permanent, în raport de standardele din UE, evoluția indicatorilor specifici ai dezvoltării umane, cum sunt:

veniturile și consumul populației, ca medie, dar și ca distribuție pe tipuri de gospodării, în profil teritorial și pe mediile urban și rural;

rata sărăciei și curba de distribuție (de tip log-normală) a veniturilor;

indicatorii inegalităților, ai disparităților regionale, între medii și între sexe, între grupe de vârstă, ai celor de ordin etnic și rasial, speranța de viață și indicele dezvoltării umane

indicatorii standard ai calității vieții (accesul la educație, la asigurările de sănătate, sistemuil de pensii, calitatea mediului ambiant și a habitatului) ș.a.

3.1 Retrospectivă a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană

România – Uniunea Europeană reprezintă o relație în continuă dezvoltare, demonstrată prin evoluția pozitivă a faptelor și actelor ce s-au născut la întâlnirile celor două.

Astfel la 1 februarie 1993 România a semnat Acordul European (Acordul de asociere la UE). Doi ani mai târziu Acordul intră în vigoare și prevederile comerciale ale Acordului se aplică încă din mai 1993, prin intermediul unui Acord Interimar. În iunie 1995, România a depus cererea de aderare la UE. În iulie 1997, Comisia Europeană a adoptat Agenda 2000, care include Opinia privind cererea de aderare a României la UE.

Cronologic, faptele au continuat să se desfășoare astfel:

– În martie 1998 se lansează oficial procesul de extindere a UE, proces care include și România;
– În noiembrie 1998 se publică primul Raport Anual al Comisiei Europene privind cererea de aderare a României la UE (actualizarea Opiniei);
– În iunie 1999 România înaintează Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană;
– În octombrie 1999 are loc publicarea celui de-al doilea Raport Anual al Comisiei Europene asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderarea la UE;
– În decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki decide să înceapă negocierile de aderare cu încă șase țări candidate, între care și România;
– În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicată lansării Conferinței Interguvernamentale;
– În martie 2000 Guvernul României adopta Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) și o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România – UE;
– Se deschid discuțiile asupra primelor 5 capitole de negocieri: întreprinderi mici și mijlocii, Știința și cercetare, Educație și formare profesională, Relații externe și Politica externă și de securitate comună;
– În mai 2000 Guvernul României adopta Programul National de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum și Planul de Acțiune și Cadrul Macroeconomic, complementare SETM; se încheie discuțiile asupra primelor 5 capitole de negocieri;
– În iunie 2000, Comisia Europeană a acceptat continuarea procesului de negociere cu încă patru capitole: Politica în domeniul concurenței, Statistica, Telecomunicații și tehnologia informației, Cultura și audiovizual;
– Pe 24 octombrie 2000 au fost deschise primele 2 din cele 4 capitole convenite pe durata Președinției franceze a UE: Statistica, Cultura și audiovizual;
– Pe 8 noiembrie 2000 se publică Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
– Pe 14 noiembrie 2000 au fost deschise încă 2 noi capitole de negociere: Telecomunicații și tehnologia informației și Politica în domeniul concurenței;
– În decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa a adoptat poziția comună a Uniunii europene privind reformele instituționale necesare extinderii. Consiliul a evidențiat că, o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu reforma instituțională aferentă, Uniunea Europeana va putea primi ca noi membri acele țări care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2002. Conform acestora, spre exemplu, România ar dispune de 33 mandate în Parlamentul European;
– La 30 martie 2001 au fost deschise negocierile pentru capitolul Dreptul societăților comerciale;
– În 17 mai 2001, România a deschis două noi capitole de negocieri: Pescuitul și Uniunea vamala;
– La 13 noiembrie 2001 a fost publicat Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
– La aceeași dată, o ediție revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România a fost prezentată de către Comisie;
– Consiliul European de la Laeken, din 14-15 decembrie 2001, a nominalizat pentru prima dată statele susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002. Zece state candidate sunt nominalizate, cu excepția României și Bulgariei;
– La sfârșitul anului 2001 negocierile de aderare asupra a 9 din cele 31 de capitole ale acquis-ului sunt închise provizoriu (Cap. 5 – Dreptul societăților comerciale, Cap. 8 – Pescuitul, Cap. 12 – Statistica, Cap. 16 – Întreprinderi mici și mijlocii, Cap. 17 – Știința și cercetare, Cap. 18 – Educație, formare profesională și tineret, Cap. 23 – Protecția consumatorilor și sănătate, Cap. 26 – Relații externe, Cap. 27- Politica externă și de securitate comună);

– La 1 octombrie 2002 a fost deschis pentru negocieri capitolul „Agricultura”;
– La 9 octombrie 2002 Comisia Europeană a dat publicității Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
– La 13 noiembrie 2002 pentru România și Bulgaria a fost adoptată câte o ‘Foaie de parcurs’ de către Comisie;
– La 20 noiembrie 2002 Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 drept dată țintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
– La 12 – 13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi membri și adoptă propunerile Comisiei de foi de parcurs pentru România și Bulgaria;
– La sfârșitul anului 2002 erau închise provizoriu 16 din cele 31 capitole ale acquis-ului;
– La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa;
– La 26 martie 2003 Comisia Europeană prezintă ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România.

Pe 16 aprilie 2003, 10 state candidate au primit statutul de „observator”. Acest lucru schimbă irevocabil natura și modul de funcționare al Uniunii Europene, care va număra 25 de membri începând cu data de 1 mai 2004. Ceremonia de semnare a tratatelor de aderare a avut loc la Atena, Grecia deținând în prezent președenția Uniunii Europene.

Semnarea Tratatului de Aderare de către Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia și Ungaria marchează începerea procedurilor de ratificare, ce se vor finaliza prin acordarea statutului de membru al Uniunii Europene.

3.2 Capitolele de negociere ale României cu Uniunea Europeană

Negocierile determină condițiile de integrare în Uniunea Europeană a fiecărui stat candidat.La data aderării la Uniune, statele trebuie să adopte acquis-ul, respectiv legislația construită pe baza Tratatelor fondatoare ale Uniunii, Roma, Maastricht, Amsterdam și Nisa. Negocierile se concentrează pe termenii în care candidatul va adopta, implementa și aplica acquis-ul și, în special, eventualele aranjamene de tranziție, care vor fi strict delimitate în timp și condiții de aplicabilitate.

Ritmul negocierilor este dictat de gradul de pregătire a statului candidat și de complexitatea subiectului. Din aceste motive, este imposibil de apreciat durata procesului de negociere pentru fiecare stat candidat în parte.

Capitolele de negociere au rezultat ca urmare a divizării (din rațiuni metodologice)a acquis-ului comunitar, care reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce unesc statele membre în cadrul Uniunii Europene. Cele 31 de capitole constituie cadrul de negociere dintre statele candidate și Uniunea Europeană. În momentul în care se ajunge la o poziție comunăp între statul candidat și Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră închis provizoriu.

Închiderea provizorie a capitolului de negociere reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele asumate de statul candidat cu privire la aproximarea legislației din domeniul respectiv sunt considerate realizabile.

Un criteriu de o importanță similară în închiderea provizorie a capitolului respectiv este evaluarea capacității administrative și instituționale de a aplica legislația, în forma agreată. Până acum, nu au existat solicitări (din partea Commisiei Europene) de a redeschide capitole de negociere.

Închiderea tuturor celor 31 de capitole constituie adoptarea acquis-ului comunitar de către statul candidat, îndeplinind astfel unul dintre criteriile de aderare.

Capitolul 1 – Libera circulație a mărfurilor reprezintă una dintre pietrele de temelie ale Pieței Interne. Principiul liberei circulații a bunurilor impune un cadru legislativ comun care să asigure traficul nerestricționat al produselor în cadrul Uniunii, în același mod în care acesta se realizeaza în interiorul unei țări, Aceasta înseamnă că standardele tehnice de bază, certificarea produselor și definițiile metrologice trebuie să respecte reguli stabilite la nivel european. În acest moment acquis-ul corespunzător acestui capitol cuprinde domenii „armonizate” și domenii „nearmonizate”.

Capitolul 2 – Libera circulație a persoanelor

Tratatul de la Maastricht a inclus politica de ayil, trecerea granițelor externe ale Uniunii Europene și politica de imigrare printre problemele de interes comun al statelor membre.

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, include aceste teme în Tratatul CE, asigurând o perioadă de tranziție de cinci ani înainte ca procedurile comunitare să intre în vigoare în totalitate.

Acquis-ul acoperă patru mari domenii: recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale, drepturile cetățenilor, libera circulație a lucrăorilor și coordonarea schemelor de protecție socială. Există legături între acest capitol și acele capitole referitoare la celelalte libertăți de circulație (a bunurilor, a capitalului și a serviciilor), precum și cu capitolele Politica socială și ocuparea forței de muncă și Justiția și afacerile interne.

Următoarele patru capitole sunt :

Capitolul 3 – Libera circulație a serviciilor

Capitolul 4 – Libera circulație a capitalului

Capitolul 5 – Dreptul societăților comerciale

Capitolul 6 – Politica în domeniul concurenței

În acest caz, în evaluarea conformității legislației țărilor candidate cu acquis-ul privitor la concurența și a capacității acestora de a rezista presiunilor concurențiale ale Pieței Interne rezultând din aplicarea completă a acestuia, Comisia analizează dacă întreprinderile care funcționează în țările candidate sunt familiarizate cu modul de operare dintr-un mediu de tipul celui comunitar.

Capitolul 7 – Agricultura

Politica Agricolă Comună are ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui sistem agricol modern, capabil să asigure un standard de viață decent pentru comunitatea agricolă și o ofertă de produse agricole la prețuri rezonabile pentru consumatori, precum și libera circulație a produselor în cadrul Uniunii Europene.

Carta albă din 1955 cu privire la țările din Europa Centrală și Est și la Piața Internă acoperă legislația privind controalele veterinare, asupra sănătății plantelor și alimentației animalelor, precum și condițiile de comercializare a produselor specifice. Scopul acestei legislații este de a proteja consumatorul, sănătatea publică, sănătatea plantelor și a animalelor.

Capitolul de negociere privitor la agricultură acoperă următoarele domenii principale:

Aspecte orizontale: garantare și orientare; mecanisme de schimb comercial; politica în domeniul calității; agricultura organică; rețeaua de date contabile specifice; subvenții de stat.

Organizarea pieței comune: terenuri arabile; cereale, semințe oleaginoase și culturi proteice; cereale nealimentare, prelucrate, amidon din cartofi, substituienți cerealieri, orez; zahăr; culturi de plante pentru producția de fibre.

Culturi specializate: fructe și legume; vin și alcool; banane; ulei de măsline; tutun.

Produse animaliere: lapte și produse lactate; carne de vacă; carne de oaie; carne de porc.

Dezvoltarea rurală

Legislația în domeniul veterinar: sistemul de control pe piața internă; identificarea și recensământul animalelor; controlul la granițele externe; măsuri de control al bolilor animaliere; sănătatea animalelor – comerțul cu animale vii și produse animaliere; protecția sănătății publice; asigurarea condițiilor corespunzătoare de viață pentru animale; legislația specifică zootehniei;

Legislația în domeniul fitosanitar: organisme dăunătoare; calitatea semințelor și a materialului săditor; drepturi privind varietatea plantelor; produse utilizate pentru protecția plantelor/pesticide; nutriția animalelor.

Capitolul 8 – Pescuitul

Politica comunitară în domeniul pescuitului cuprinde organizarea pieței comune, politica structurală, acordurile cu terțe state, administrarea și conservarea resurselor piscicole și cercetarea științifică în domeniu. Principalele aspecte abordate în stadiul curent al negocierilor referitoare la acest capitol sunt capacitatea administrativă, ca și anume cerințe specifice evidențiate de unele țări candidate, privind includerea de mai multe specii în reglementările care guvernează organizarea pieței comune sau privind definirea regimului specific de management al anumitor zone acvatice.

Determinarea accesului la resurse se va face spre finalul negocierilor, pe baza principiilor generale (stabilitate relativă, competența exclusivă a comunității și a unei metodologii cu caracter general convenite cu țările candidate în acest stadiu.

În ce privește alinierea legislației, trebuie remarcat că acquis-ul corespunzător capitolului 8 constă din reglementări, care nu necesită transpunerea ca atare în legislația națională. Totuși, țările candidate sunt încurajate să introducă legislație înainte de aderare, să pregătească întâi administrația și operatorii pentru participarea la politica UE privind pescuitul înainte de aderare, apoi să formuleze acte juridice pentru implementarea, în final, a prevederilor acquis-ului după aderare. De asemenea se ia în considerare participarea țărilor candidate la acordurile și convențiile privind pescuitul, precum și la organizații regionale specifice.

În ce privește piața comună și conservarea resurselor, inspecția și controlul, precum și înmatricularea flotei, acquis-ul conținecerințe foarte detaliate, atât în ceea ce privește sarcinile care trebuie îndeplinite cât și mijloacele și metodele care trebuie utilizate. Se includ aici:

managementul resurselor, inspecția și controlul: administrațiile care efectuează inspecția, gestionează plafoanele permise de pescuit, cotele și capacitatea de pescuit, licențele, implementarea măsurilor tehnice; inspectorii care pot controla activitatea de pescuit din apele naționale și activitatea vaselor naționale în apele exterioare CE; o bază de date care să permită verificarea comparativă a rezultatelor operațiunilor de pescuit cu date provenind din alte surse, bază care să se poată conecta la baya de date a Comisiei (trebuie remarcat că acquis-ul referitor la managementul resurselor este diferit, depinzând de zonele de pescuit implicate);

acțiunile structurale (incluzând înmatricularea flotei):o administrație care poate implementa și gestiona politica structurală pentru pescuit și acvacultură, în special programele structurale co-finanțate prin instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (IFOP) și Programele Multianuale de Orientare (PMAO); măsurători ale vaselor de pescuit; înființarea unui registru al vaselor de pescuit din care se comunică periodic date la registrul comunitar;

regulile comunitare specifice privind ajutoarele de stat din sectorul pescuitului, cu care de asemenea este necesar să se asigure conformitatea.

În continuare voi enumera, doar, toate celelalte capitole de negociere, acestea nefăcând în mod direct obiectul studiului. Avem astfel:

Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor

Capitolul 10 – Impozitare

Capitolul 11 – Uniunea economică și monetară

Capitolul 12 – Statistica

Capitolul 13 – Politica socială și ocuparea forței de muncă

Capitolul 14 – Energia

Capitolul 15 – Politica industrială

Capitolul 16 – Întreprinderile mici și mijlocii

Capitolul 17 – Știința și cercetarea

Capitolul 18 – Educație, formare profesională și tineret

Capitolul 19 – Telecomunicații și tehnologia informației

Capitolul 20 – Cultura și politica în domeniul audiovizualului

Capitolul 21 – Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

Capitolul 22 – Protecția mediului înconjurător

Capitolul 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății

Capitolul 24 – Justiția și afacerile interne

Capitolul 25 – Uniunea vamală

Capitolul 26 – Relații externe

Capitolul 27 – Politica externă și de securitate comună

Capitolul 28 – Controlul financiar

Capitolul 29 – Dispoziții financiare și bugetare

Capitolul 30 – Instituții

Capitolul 31 – Altele

Acest capitol nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El reprezintă practic un cadru de negociere cu mai multe elemente, în general necontroversate dar care nu își găsesc locul în nici unul din celelalte capitole.

În noiembrie 2002 capitolul „Altele” cuprindea următoarele probleme, aflate în curs de negociere cu statele candidate: Fondul European de Dezvoltare, Fondul de Cercetare pentru Cărbune și Oțel, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiții, Clauze de Salvgardare, implementarea și managementul fondurilor de pre-aderare în noile state membre, crearea unei facilități de tranziție pentru consolidarea instituțională în beneficiul noilor state membre, după aderare, aranjamente pentru perioada interimară.

În plus, Capitolul 31 ar putea include și o bază legală pentru managementul fondurilor pentru facilitarea pentru partea de nord a Ciprului, în caz de ajungere la un acord.

România a obținut sprijinul „Celor 15” pentru aderarea în 2007. Concluziile summit-ului UE de la Salonic, menționează pentru prima oară faptul că „UE susține eforturile României și Bulgariei în vederea încheierii negocierilor de aderare în 2004”, ceea ce echivalează cu un sprijin declarat pentru aderarea celor două țări în anul 2007.

Totodată, concluziile de la Porto Carras au confirmat faptul că negocierile vor continua în același ritm și pe aceleași baze și principii care au fost aplicate în cele zece state invitate să adere în 2004. În al treilea rând, cele două state au obținut o disociere între negocierile financiare privind sprijinul acordat de Comisia Europeană pentru pregătirea aderării de discuțiile generale din cadrul UE asupra bugetului pentru perioada 2007-2013. Această separare vine în sprijinul eforturilor celor două state de încheiere a negocierilor în 2004.

Bulgaria a încheiat până acum 24 din cele 31 de capitole de negociere, în vreme ce România doar 19.

Capitolul IV – Fondurile alocate de Uniunea Europeană transpuse în fapte în agricultura românească

Interesul pe care îl arată Uniunea Europeană problemelor spațiului rural s-a accentuat în ultimii ani, generând politici specifice.

Pornind de la realitatea că peste 80% din teritoriul Uniunii Europene reprezintă zonele rurale, iar conform metodologiei OECD, trăiește și lucrează în zone rurale circa 1/3 din populație, conștientizarea problemelor complexe ale spațiului rural și necesitatea elaborării politicilor și strategiilor pentru edificarea unei Europe caracterizate de anularea discrepanțelor majore și realizarea unei coeziuni socioeconomice au condus la deplasarea accentuată de la politica agrară la politica dezvoltării rurale. Au fost totodată, adoptate politici noi, axate pe conservarea, protejarea mediului înconjurător și a peisajului cultural.

Pentru a deveni o țară cu agricultură competitivă, România trebuie mai ales să progreseze în adoptarea standardelor europene din acest sector și din industria alimentară. În perioada de pre-aderare, țara respectivă trebuind să introducă gradual schimbările necesare.

În urma atribuirii managementului programului SAPARD în august 2002, România va beneficia de finanțare suplimentară, destinată realizării a două obiective majore, și anume să contribuie la implementarea acquis-ului și să rezolve problemele specifice agriculturii și dezvoltării rurale.

Agricultura reprezintă cel mai voluminos capitol de negociere. Acquis-ul comunitar din domeniul agriculturii este cel mai extins și reprezintă aproximativ 40% din legislația Uniunii Europene. Din această cauză, efortul în direcția armonizării legislative din acest sector este considerabil. În cadrul pregătirilor pentru aderare, o atenție deosebită va fi acordată capacității statului candidat de a implementa și consolida acquis-ul.

4.1 Fișa sectorului agricol din România pe programe

România a înregistrat progrese semnificative în alinierea legislației în vigoare cu acquis-ul comunitar, în special în domeniul veterinar și fitosanitar, cu toate acestea în acest sector sunt necesare eforturi susținute de restructurare. Reformele legislative din ultimii ani au stimulat dezvoltarea pieței terenurilor agricole, dar mediul economic general continuă să fie ostil agriculturii locale, precum și expansiunii economiei rurale.

Uniunea Europeană este în prezent principalul partener comercial al României în producția agro-alimentară. În urma primei runde de negocieri „double zero” (implementată din iulie 2000), 84% din importurile în Uniunea Europeană dinspre România beneficiază de eliminarea taxelor vamale sau de reducerea acestora. Obiectivele de atins sunt următoarele: extinderea procesului de liberalizare la sectoarele care beneficiază de sprijin național substanțial, precum cereale, lactate, carnea de vită și de oaie. Zahărul a fost exclus.

PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini Europa Centrală și de Est.

Înființat la începutul anului 1989 pentru Polonia și Ungaria, programul s-a extins treptat incluzând în prezent 13 țări partenere din regiune.

Ca urmare a acestor evoluții, sfera de activitate a programului PHARE s-a lărgit, acesta adresându-se în prezent dezvoltării economice pe termen lung și investițiilor necesare procesului de aderare.

Programul se concentrează asupra a două aspecte:

dezvoltare instituțională, sprijinirea administrațiilor țărilor candidate în implementarea legislației comunitare (acquis comunitar);

Investiții, sprijinirea țărilor candidate în efortul de a-și alinia industria și infrastructura la standardele UE, prin mobilizarea investițiilor solicitate, în domenii ca: concurenți, energie, legislație socială, normele veterinare și fito-sanitare, protecția consumatorului, etc.

Între 1990 și 2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde Euro prin programul PHARE. Pentru perioada 2000-2006, sumele alocate prin PHARE se ridică la aproximativ 250 milioane Euro anual, România fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia. În prezent, PHARE se concentrează în România asupra a trei mari sectoare: dezvoltare regională, dezvoltare instituțională și sprijinirea investițiilor în vederea implementării acquuis-ului.

Programe Phare în perioada 1997 – 2001

Phare 1997

Alocarea Phare 1997 pentru România a fost de 100 milioane euro. Domeniile prioritare de asistență au inclus învățământul și cultura, statistica, agricultura, sistemul judiciar, administrația publică, dezvoltarea regională, IMM-uri, sănătate, impozitare.

Phare 1998

Din alocarea pe anul 1998, România beneficiază de asistență nerambursabilă Phare în valoare de 158 milioane euro, distribuită astfel: Phare național – 117 milioane euro; Facilitatea de recuperare (Pre-ins Facility) – 16 milioane euro; Facilitatea pentru infrastructura de mari dimensiuni (LSIF ”Large Scale Infrastructure Facility”) – 25 milioane euro. Principalele domenii de asistență acordată în cadrul programului Phare național se refera la: întărirea democrației și a protecției drepturilor omului, reforma administrației publice, sistemul vamal, finanțe, securizarea frontierelor, agricultura, protecția mediului, coeziunea economică și socială.

Phare 1999

În cadrul alocării pe 1999, un loc important îl ocupă programul RICOP care prevede acordarea de asistență financiară nerambursabilă de 100 milioane euro în vederea atenuării efectelor sociale ale restructurării și se află în strânsă legătură cu implementarea acordurilor negociate cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.

Programul Phare Național 1999 – partea a II-a, în valoare de 55,2 milioane euro a avut ca obiective prioritare: întărirea democrației, statului de drept și a drepturilor omului prin acordarea de asistență în domeniul juridic și îmbunătățirea performanțelor în privința serviciilor de protecție a copilului; pregătirea pentru integrarea pe piața internă unică a Uniunii Europene.

Facilitatea pentru structuri de mari dimensiuni (Large Scale Infrastructure Facility – LSIF) reprezintă o finanțare nerambursabilă de 14,3 milioane euro și finanțeaza proiecte în domeniile protecția mediului și energie.

Facilitatea de recuperare (Pre-Ins Facility) prevede o finanțare de 21 milioane euro destinate proiectelor din domeniile transporturilor, energiei și luptei împotriva corupției.

Programele de cooperare transfrontalieră (CBC – Cross Border Cooperation) cu Bulgaria și Ungaria sunt axate pe următoarele domenii: transporturi, energie, protecția mediului și dezvoltarea regională. Programele sunt aplicate în zonele de frontieră cu Bulgaria și Ungaria și au un buget de 5 milioane euro fiecare.

Phare 2000

România beneficiază prin Programul Phare 2000 de asistență financiară în valoare de 255,02 milioane euro, distribuită astfel: Phare National – 215,02 Meuro; Cooperare transfrontalieră (România-Ungaria și România-Bulgaria) – 13 Meuro; Programe Comunitare – 27,6 Meuro.

Programul Phare National 2001 are ca obiectiv prioritar finanțarea activităților care conduc la îndeplinirea următoarelor criterii de aderare:

¨ Criterii politice – întărirea democrației, a statului de drept și a drepturilor omului (27 MEuro); sunt finanțate proiecte pentru: protecția copilului; acces la educație pentru grupurile dezavantajate, cu prioritate pentru romi; societatea civilă; proiectele sunt implementate de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopții, Ministerul Educației și Cercetării, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile;

Criterii economice – întărirea capacității de a face față presiunilor concurențiale (5,6 milioane euro); sunt finanțate proiecte ce vizează dezvoltarea managementului serviciilor publice, implementate de Ministerul Administrației Publice;

Criterii legate de întărirea capacității administrative (18 milioane euro) – se finanțează proiecte din domeniul administrației publice, implementate de Ministerul Administrației Publice, Agenția Funcționarilor Publici, Avocatul Poporului, Ministerul Integrării Europene;

Criterii legate de adoptarea acquis-ului comunitar (67,6 milioane euro) – sunt finanțate proiecte din domeniile: agricultură, energie, transporturi, sănătate, protecția mediului, justiție și afaceri interne, avocatul poporului, audiovizual, statistică, vamă, bănci; proiectele sunt implementate de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, Consiliul Național al Audio-vizualului, Direcția Generală a Vămilor, Institutul Național pentru Statistică, Banca Națională a României, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, Ministerul Industriei și Resurselor, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Ministerul Sănătății și Familiei, Ministerul Apelor și Protecției Mediului, Ministerul de Interne;

Coeziunea economică și socială (109,25 milioane euro) – sunt finanțate proiecte pentru:

– Întărirea capacității instituționale (19,25 milioane euro) în domeniile:

a) servicii sociale – proiect implementat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale;

b) coeziune economică și socială (coordonare generală, descentralizare, pregătirea proiectelor, sectorul de întreprinderi mici și mijlocii, formare profesională, turism); proiect implementat de Ministerul Dezvoltării și Prognozei, împreună cu cele 8 agenții pentru dezvoltare regională, Ministerul pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii și Cooperație, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Turismului;

– Îmbunătățirea eficienței energetice la sistemele municipale de încălzire – 5 milioane euro; proiect implementat de Ministerul Industriei și Resurselor;

– Investiții – 85 milioane euro; proiectele de investiții sunt implementate de Ministerul Dezvoltării și Prognozei, împreună cu cele 8 agenții pentru dezvoltare regională.

Investițiile în coeziunea economică și socială au în vedere:

Asistență întreprinderi mici și mijlocii – se finanțează următoarele tipuri de acțiuni: sprijinirea IMM pentru adoptarea de noi tehnologii, facilitarea înființării și dezvoltarii IMM, facilitarea accesului la finanțare, pregătire profesională și consultanță;

Pentru anul 2002, alocarea de bază pentru România este de circa 242 milioane euro la care se adaugă 36,5 milioane euro pentru sprijinirea unor acțiuni suplimentare de întărire a capacității administrative.

Programul PHARE național 2002 va avea, în general, aceeași structură ca și programele naționale din anii precedenți. Se vor finanța proiecte care să asigure pregătirea României în vederea aderării la Uniunea Europeană, urmărindu-se îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite la Copenhaga: criterii politice, criterii economice, criterii de întărire a capacității administrative și a capacității de asumare a obligațiilor de stat membru (adoptarea acquis-ului comunitar în diferite domenii, cum ar fi: agricultură, mediu, energie, afaceri interne, justiție, sănătate, social, concurență, sector bancar, asigurări, vamă, protecția consumatorului). Se vor finanța proiecte de construcție instituțională și investiții în coeziunea economică și socială.

4.1.1. Programe incheiate sau aflate in derulare, finantate prin fonduri PHARE

Unul dintre programele cele mai importante este reprezentat de „Împlinirea cerințelor acquis-ului comunitar (2000)”, datorită ariei de acoperire și obiectivelor sale între care se înscriu și obiective importante legate de agricultură.

Programul are un buget finanțat de UE de 73.120.000 euro, fiind activ până la 30 noiembrie 2003, cu limită de contractare până la 30 noiembrie 2002, o sumă totală contractată până în prezent de 8.409.530 euro din care s-au cheltuit numai 2.052.616 euro.

Între obiectivele principale se înscriu și Agricultura, Mediul, Transporturile, necesare pregătirii în vederea aderării la UE.

Programul include 18 proiecte cu obiective specifice domeniilor. Astfel, în domeniul agriculturii, transporturilor și mediului care acționează în direcția dezvoltării spațiului rural avem:

Sprijin pentru coordonarea politicii agricole: a asista Ministerul Agriculturii și Alimentației pentru a dezvolta și implementa politici coordonate în sectorul agricol;

Întărirea sistemului de control al calității produselor: a contribui la îmbunătățirea gradului de aliniere a sistemelor de control al calității produselor alimentare în conformitate cu prevederile acquis-ului comunitar în domeniu;

Acquis fito-sanitar: a contribui la aplicarea acquis-ului fito-sanitar referitor la protecția împotriva micro (organismelor) dăunătoare;

Întărirea capacității de a administra acquis-ul veterinar: a contribui la adaptarea la standardele actuale ale UE în ceea ce privește sănătatea animalelor;

Armonizarea legislației și întărirea capacității de a administra acquis-ul în domeniul industriei vinului: a armoniza legislația vinulrilor la standardele UE în domeniu;

Statistici agricole și regionale:

a crea bazele necesare pentru a aplica atatistici agricole și regionale durabile în conformitate cu sistemele UE:

a imbunătăți modalitățile de furnizare a datelor statistice către persoanele implicate în procesul decizional și elaborarea politicilor;

Implementarea acquis-ului în domeniul mediului înconjurător:

a stimula implementarea acquis-ului în domeniul mediului înconjurător la nivel central și local;

a sprijini dezvoltarea instituțională a organismelor de protecție a mediului.

Programul își propune să obțină următoarele rezultate:

O utilizare mai eficientă la nivel de rețea a laboratoarelor destinate agriculturii, sănătății și protecției consumatorului;

Aplicarea unei protecții sporite în domeniul sănătății și igienei publice

Laboratoare în conformitate cu standardele UE

Personal pregătit în domeniul controlului calității produselor agricole

O capacitate administrativă întărită a structurilor fito-sanitare

Aplicarea noii legislații fito-sanitare

Personal pregătit în domeniul fito-sanitar

Echipament modern instalat în laboratoarele specializate

Laboratoare sanitar-veterinare bine echipate, capabile să lucreze la standardele UE

16 Puncte de Inspecție a Frontierei dotate cu echipamente computerizate și de comunicare

rețea veterinară la nivel național

armonizarea și aplicarea legislației comunitare secundare din domeniul viticol

înființarea de instituții necesare în sectorul viticol

conceperea și implementarea sistemului de cadastru in domeniul viticol

definirea setului de instrumente specifice statisticii agricole și regionale

calitate sporită a datelor statistice agricole și regionale

personal pregătit în cele 8 birouri regionale de statistică

creșterea gradului de colectare a datelor statistice agricole și regionale

o strategie pentru protecția mediului înconjurător

creșterea implicării factorilor locali în protecția mediului

funcționari publici mai bine pregătiți

redactarea legislației în domeniul protecției mediului înconjurător

proceduri pentru aplicarea legislației referitoare la Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIA – Environmental Impact Assessment)

În cadrul acestui program nominalizez următoarele proiecte:

Sprijin pentru coordonarea politicii agricole (Ro 0006.08)

Întărirea sistemului de control al calității produselor agricole (Ro 0006.09)

Acquis fito-sanitar (Ro 0006.10)

Întărirea capacității de a administra acquis-ul veterinar (Ro 0006.11)

Armonizarea legislației și întărirea capacității de a administra acquis-ul în domeniul industriei vinului (Ro 0006.12)

Statistici agricole și regionale (Ro 0006.13)

a. Proiectul „Sprijin pentru coordonarea politicii agricole” are un buget finanțat de UE de 4.250.000 euro, fiind activ până la 30 noiembrie 2003 și contractându-se până la 30 noiembrie 2002.

Autoritatea de contractare este Oficiul de Plată și Contractare PHARE-OPCP, agenția de implementare este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Suma totală contractată este 2.197.16 euro, din care s-au cheltuit 431.377. euro.

b. Proiectul „Întărirea sistemului de control a calității produselor agricole” are un buget finanțat de UE de 2.550.000 euro, fiind activ până la 31 decembrie 2003 cu posibilitatea de contractare până la 31 decembrie 2002.

Agenția de implementare este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

Obiectivele specifice ale proiectului sunt:

Va fi întărită administrația din România implicată în controlul alimentar și va fi promovată cooperarea afectivă între ministerele și agențiile responsabile pentru monitorizarea verificarea conformității calității alimentelor cu cerințe legale.

Vor fi adaptate procedurile de control a alimentelor la cerințele directivelor UE și vor fi promovate sistemele de control a calității în industria alimentară.

Vor fi echipate 5 sau 6 laboratoare județene pentru a realiza proceduri de testare mai extinse și pretențioase cerute de alinierea la standardele UE.

Iar rezultatele prevăzute de agenție sunt:

Întărirea cooperării de lucru inter-ministeriale pentru susținerea progresului în unificarea responsabilităților și procedurilor precum și pentru îmbunătățirea schimbului de informații în acord cu direcțiile propuse de Comisia Europeană prin Cartea Albă privind Siguranța Alimentară.

Crearea și întărirea legăturilor operaționale între diferiți agenți de recoltare de probe și de inspecție în teren și a legăturilor cu alte laboratoare locale din zona de responsabilitate a laboratoarelor beneficiare.

Pregătirea profesională a personalului relevant în scopul stabilirii unor proceduri standard de inspecție și control în acord cu criteriile directivelor europene, în special în ce privește inspecția de igienă, chestionare ante și post mortem, audit HACCP al sistemelor proprii de control, controlul cerințelor de etichetare și marcare a condițiilor de sănătate, executarea testelor rapide la fața locului, prelevate statistica de mostre de alimente, controlul la locațiile importatoare, retragerea și distrugerea produselor contaminate, investiția în caz de contaminare, reclamațiile din partea consumatorilor sau a altor țări, și alte probleme legate de managementul laboratoarelor.

Un grup de 6 laboratoare parțial echipate și pregătite profesional adecvat în ce privește utilizarea echipamentului pentru a realiza, înregistra și raporta adecvat o gamă largă de teste de control a calităților, la standardele UE.

Crearea sau sprijinirea unei organizații profesionale reprezentând întreaga industrie alimentară și pregătirea respectivei organizații pentru a putea promova și disemina informațiile legate de implementarea sistemului HACCP la producătorii din industria alimentară din România. Această organizație ar putea fi embrionul unei viitoare organizații naționale de control a calității alimentelor. Se va furniza asistență pentru un grup reprezentativ de companii din domeniul alimentar, din diferite sub-sectoare și din toate regiunile din România, pentru implementarea sistemelor de control a calității.

Proiectul „Întărirea și dezvoltarea capacității de implementare a acquis-ului fito-sanitar privind protecția împotriva (micro) organismelor dăunătoare” are un buget finanțat de UE de 2.000.000 euro, agenția de implementare fiind Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

Proiectul are ca obiectiv general întărirea capacității administrației românești din domeniul fito-sanitar de a asigura respectarea măsurilor de protecție față de introducerea în țară a plantelor și a produselor din plante dăunătoare, în acord cu practicile curente din UE.

Se prevede, în urma realizării acestui proiect, obținerea următoarelor rezultate:

Întărirea capacității administrative a structurilor centrale fito-sanitare și a capacității acestora de a asigura respectarea legislației adoptate.

Respectarea noii legislației adoptate privitoare la măsurile împotriva introducerii (micro) organismelor nocive.

Instalarea unui nou echipament modern de laborator în laboratoarele specializate ale LCCF și asigurarea capacității acestuia de a derula operațional testele cerute de legislația adoptată recent.

Lansarea procedurii de acreditare.

Proiectul „Întărirea capacității de a administra acquis-ul veterinar” are un buget finanțat de UE de 4.900.000 euro, fiind activ până la 30 noiembrie 2003 și putându-se contracta până la 30 noiembrie 2002. Autoritatea de contractare este Oficiul de Plată și Contractare PHARE-OPCP, iar agenția de implementare este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Suma totală contractată este de 794.555 euro la 31 octombrie 2001.

Proiectul „Armonizarea legislației și întărirea capacității de a administra acquis-ul în domeniul industriei vinului”, are un buget finanțat de UE de 2.250.000 euro, se contractează până la 30 noiembrie 2002, fiind activ până la 30 noiembrie 2003. Autoritatea de contractare este Oficiul de Plată și Contractare PHARE-OPCP, agenția de implementare este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor.

Proiectul „Implementarea acquis-ului în domeniul mediului înconjurător” are un buget de 8.000.000 euro, se contractează până la 30 noiembrie 2002 fiind activ până la 30 noiembrie 2003. Autoritatea de contractare este Oficiul de Plată și Contractare PHARE-OPCP, agenția de implementare fiind Ministerul Mediului, Compania Apa Brașov.

Politica de mediu a UE, așa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea repetabilității și viabilității procesului de protecție a mediului, prin includerea acestuia în politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea măsurilor de prevenire, prin stabilirea principiului „cel care poluează plătește”, prin combaterea de la sursă a poluării și prin asumarea responsabilității. Acest acquis cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un număr mare de sectoare, inclusiv poluarea apei și a aerului, administrarea reziduurilor și a produselor chimice, biotehnologia, protecția împotriva radiațiilor și conservarea naturii. Statele Membre trebuie să se asigure că sunt respectate măsurile de protecție a mediului înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.

Carta Albă, destinată pregătirii țărilor asociate din estul și centrul Europei în vederea integrării în Piața Internă a Uniunii (1995), acoperea doar o mică parte din acquis-ul de protecție a mediului, mai precis partea referitoare la legislația privind produsele, care este direct legată de prevederile referitoare la libera circulație a bunurilor.

Transpunerea acquis-ului referitor la protecția mediului în legislația națională și implementarea sa reprezintă sarcini majore. Lista de Priorități include:

legislația cadru a UE (inclusiv accesul la informație și evaluarea impactului de mediu);

măsuri derivând din convențiile internaționale la care Comunitatea este parte;

reducerea poluării globale și trans – frontaliere;

legislația privind protecția naturii (care urmărește conservarea bio-diversității);

măsuri care să asigure funcționarea pieței interne ( de ex. standardele de produs)

Punerea în aplicare și respectarea acquis-ului în domeniul protecției mediului o structură administrativă corespunzătoare.

Mai mult, conform articolului 6 al Tratatului CE, trebuie avută în vedere includerea cerințelor referitoare la protecția mediului și în alte domenii, pentru a contribui la dezvoltarea durabilă.

Proiectul „Asistența în domeniul veterinar și agricol” cu un buget finanțat de UE în valoare de 3.471.881 euro, a fost activ până la 31 decembrie 2001 și s-a contractat până la 31 decembrie 2000. Autoritatea de contractare este Oficiul de Plăți și Contractare PHARE-OPCP, iar agenția de implementare este Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Suma totală contractată a fost de 3.350.310 euro din care s-au cheltuit 2.734.556 euro.

Obiectivele specifice urmărite sunt:

reforma economică și alinierea la standardele UE, realizarea unei analize de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor la nivel central și regional în ceea ce privește cererile de muncă, încetarea sau reducerea activităților mai puțin importante.

Diagnostic și sănătate animală.

Facilitate de instruire în domeniul fito-sanitar.

Beneficiarii finali ai acestui proiect sunt comunitățile rurale și fermierii.

Proiectul „Reforma economică și alinierea la standardele UE” cu un buget finanțat de UE în valoare de 1.199.975 euro a fost activ până la 31 decembrie 2001 și s-a contractat până la 31 decembrie 2000. Suma totală a fost 1.164.954 euro din care s-au cheltuit doar 844.381 euro. Această componentă a fost implementată prin două proiecte:

proiect de înfrățire imstituțională cu Franța în vederea consolidării ministerului de a realiza mandatul sau și de a implementa Programul Național de Adoptare a Acquis-ului Comunitar în agricultură;

proiect de asistență tehnică în vederea dezvoltării capacității tehnice a ministerului de a adopta acquis-ul și de a dezvolta politici convergente cu Politica Agricolă Comună (PAC).

Proiectul „Aderarea la UE și Reforma Politicii Agricole” are un buget finanțet de UE de 699.975 euro și a fost activ până la 31 decembrie 2001, contractându-se până la 31 decembrie 2000. Suma totală contractată a fost 699.975 euro din care s-au cheltuit doar 274.097 euro. În acest sens, MAAP este solicitat să introducă politicile care sprijină reformele economice generale ale Guvernului și să realizeze sarcinile cerute pentru armonizarea legilor, stabilind capabilității instituționale și de aplicare solicitate pentru agricultură, pescuit și dezvoltare rurală în vederea alinierii cu acquis-ul relevant.

Conform cu acordurile implementate cu succes în alte țări asociate, MAAP a înființat Grupe de Lucru pentru sub-sectoare individuale (de ex. cereale) interesate să identifice opțiunile disponibile pentru alinierea în cadrul sectorului, ținând cont de practicile celor 15 țări membre ale UE și să recomande strategia cea mai potrivită circumstanțelor României.

Proiectul „Întărirea capacității instituționale a MAAP pentru preluarea acquis-ului comunitar – Twining Ro 98/ IB/ 02” cu un buget finanțat de UE în valoare de 500.000 euro, a fost activ până la 31 decembrie 2001 și s-a contractat până la 31 decembrie 2000. Suma totală contractată a fost 500.000 euro din care s-au utilizat 251.423 euro. Partenerul proiectului de înfrățire instituțională a fost Ministerul Agriculturii Pescuitului din Franța.

Alte proiecte finanțate de UE prin fonduri PHARE au fost deținute de Guvernul României în anii 1997 și 1998 în condițiile create de inundațiile puternice și fenomenele meteorologice extreme, ca ajutor de urgență pentru a putea sprijini autoritățile în efortul acestora de reconstrucție în urma dezastrelor.

Astfel 22.900.000 euro în 1997 respectiv 9.005.000 euro în 1998 au fost alocate României ca ajutor de urgență nerambursabil, în cadrul Programului PHARE al UE de refacere a infrastructurilor afectate de inundațiile din 1997 și din 1998. Programul a avut ca scop reabilitarea infrastructurii puternic afectate în domeniile:

drumuri și poduri

amenajări de râuri

rețele etilitare și clădiri publice.

4.1.2. ISPA – prezentare generală

Programul ISPA este cel de-al doilea instrument de finanțare nerambusabilă care va sprijini țările candidate în pregătirea lor pentru aderarea la UE. ISPA va finanța în perioada 2000 – 2006 proiecte în domeniul infrastructurii de transport și de mediu.

Programul a demarat la 1 ianuarie 2000.

Bugetul programului este între 208.000.000 și 270.000.000 euro anual în perioada 2000 – 2006.

Obiectivele programului vizează:

să sprijine țările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale UE.

Să extindă și să conecteze rețelele de transport proprii cu cele trans – europene.

Să familiarizeze țările beneficiare cu politicile și producerile aplicate de Fondurile Structurale și de Coeziune ale UE.

Ca urmare a aprobării de către Consiliul Ue a Regulamentului ISPA (Nr. 1267 din iunie 1999), Comisia Europeană a propus o alocare indicativă a resurselor ISPA pentru fiecare țară beneficiară, României revenindu-i 20- 26 % din bugetul total de 1040 milioane euro pe an, fiind a doua țară, după Polonia, în ceea ce privește resursele alocate.

Aceste proiecte nu sunt cu referire directă la agricultură, dar prin derularea lor vor avea o influență favorabilă asupra spațiului rural și desfășurării activității agricole.

4.1.3. SAPARD – prezentare generală

SAPARD (program special de Pre-Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală) reprezintă cel de-al treilea instrument financiar al Uniunii Europene în procesul de pregătire pentru aderarea la UE.

În data de 20 iunie 2000, Comisia Europeană a propus o alocare orientativă a fondurilor pentru fiecare dintre candidate. Aceasta a fost realizată pe baza mediului rural.

populația din mediul rural

suprafața agricolă

produsul intern brut/ cap de locuitor raportat la paritatea puterii de cumpărare

situația teritorială specifică existentă în fiecare din statele candidate

În perioada 2000 – 2006 România urmează să primească 155 milioane euro/ an, fiind și în acest caz cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia. La această sumă se va adăuga contribuția de 50 milioane euro a Guvernului României.

Este pentru prima dată în istoria UE când asistența externă va fi gestionată pe bază complet descentralizată. De aceea, o instituție specializată – Agenția SAPARD – se va ocupa de implementarea programului în fiecare din statele candidate. Descentralizarea se va reflecta în final în câștigarea de experiență din partea acestora în gestionarea fondurilor structurale ce vor fi accesibile în momentul aderării la UE.

Începând cu data de 31 iulie 2002, Agenția SAPARD a fost acreditată, iar Comisia Europeană a dat undă verde pentru derularea Programului SAPARD în România.

Acordurile de Finanțare încheiate pentru anii 2000 și 2001 prevăd o alocație financiară nerambursabilă a Comunității Europene de 309,5 milioane Euro (153,2 și 156,3 milioane Euro). Data limită stabilită a acestui angajament financiar, este 31 decembrie 2003.Începând cu data de 1 august 2002, a fost demarată acțiunea de depunere și înregistrare oficială a Cererilor de finanțare din partea potențialilor beneficiari, în vederea realizării de proiecte de investiții aferente Măsurilor 1.1. „Îmbunătățirea prelucrării și marketingului produselor agricole și piscicole” și 2.1. „Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale”.

Astfel, prin intermediul programului se vor finanța proiecte în următoarele domenii:

1. Îmbunătățirea competitivității produselor agricole și piscicole prelucrate:

1.1. Îmbunătățirea procesului de prelucrare și comercializare a produselor agricole și piscicole;

1.2. Îmbunătățirea calității și a standardelor privind securitatea produselor de origine vegetală și animală;

2. Îmbunătățirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală și agricultură:

2.1. Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurală;

2.2. Managementul resurselor de apă;

3. Dezvoltarea economică a zonelor rurale:

3.1. Investiții în exploatări agricole;

3.2. Înființarea de grupuri ale producătorilor agricoli;

3.3. Metode de producție care au în vedere protejarea mediului înconjurător și conservarea mediului natural;

3.4. Diversificarea activităților economice;

3.5. Măsuri forestiere;

4. Dezvoltarea resurselor umane:

4.1. Îmbunătățirea pregătirii profesionale;

4.2. Asistența tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea și monitorizarea programului, precum și la campania de publicitate și informare.

Se va acorda prioritate proiectelor care au în vedere:

îmbunătățirea eficienței pieței, a calității și a standardelor privind securitatea produselor alimentare;

menținerea actualelor locuri de muncă și crearea altora noi;

protecția mediului înconjurător.

Trei condiții trebuie îndeplinite înainte ca o țară candidată să poată începe implementarea programului SAPARD:

1. Aprobarea de către Comitetul STAR al UE a Planului pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală pe șapte ani, plan ce include măsuri în vederea implementării acquis-ului comunitar și rezolvării problemelor prioritare ale sectorului agricol.

Acreditarea Agenției SAPARD în fiecare stat candidat, acreditare verificată de către Comisia Europeană înainte de transferarea fondurilor, Fondul Național este responsabil de acreditarea Agenției SAPARD, care va avea două roluri:

să implementeze măsurile incluse în program

să facă plăți către beneficiari

Încrederea unui Acord Financiar Multianual și respectiv a unui Acord Financiar Anual cu fiecare țară candidată.

Pentru a pregăti programul SAPARD, a fost lansat, sub programul PHARE, un program pilot, beneficiind de o finanțare din partea Uniunii Europene de 2,5 milioane Euro. Dintre cele 59 de proiecte selectate și evaluate în noiembrie 2000, au primit finanțare și au fost finalizate până în martie 2002 următoarele 44 de proiecte (restul neîndeplinind criteriile de eligibilitate pentru cheltuieli):

Domeniile în care acționează Programul SAPARD sunt:

Îmbunătățirea preluării și comercializării produselor agricole și piscicole, cu o contribuție comunitară aferentă anului de finanțare 2000 de 18,4 milioane euro, conține proiecte propuse spre finanțare, generatoare de profit, având un câmp de acțiune îndreptat spre:

îmbunătățirea și optimizarea fluxurilor de producție, prelucrare și marketing al produselor agricole și piscicole,

crearea sau modernizarea rețelelor locale de colectare, a capacităților de recepționare depozitare, condiționare, sortare și ambalare a produselor agricole și piscicole;

investiții care vor contribui la grăbirea ameliorării standardelor naționale prin adaptarea progresivă a acestora la nivelul standardelor europene la sectoarele:

lapte și produse lactate,

carne (taurine, suine, ovine, păsări),

legume, fructe și cartofi;

prelucrarea strugurilor – soiuri nobile pentru vin;

pește și acvacultura și produsele de oystercultură (stridii și midii);

cereale;

semințe oleaginoase;

zahăr.

Dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale, cu o contribuție comunitară aferentă anului 2000 de 76,6 milioane euro, acestea nu generează venituri suplimentare, avănd un câmp de acțiune îndreptat spre:

drumuri în zonele rurale

alimentarea cu apă în sistem centralizat în zonele rurale

canalizări în sistem centralizat în zonele rurale

Investiții în exploatații agricole, ce are o contribuție comuniră aferentă anului de finanțare 2000 de 21,5 milioane euro, considerat o investiție generatoare de venituri, cu un câmp de acțiune în:

Sectorul vegetal prin mecanizarea exploatațiilor din sectorul vegetal, modernizarea și/ sau înființarea plantațiilor pomicole, viticole, fermelor vegetale noi pentru cultura mare

Sectorul animal prin achiziționarea de animale cu înalt potențial genetic și a materialului seminal de calitate, dotarea cu tractoare, utilaje, mașini în fermele de creștere a animalelor, modernizarea microfermelor și fermelor și totodată construirea altora noi.

Dezvoltarea și diversificarea activităților economice generatoare de venituri alternative, cu o contribuție comunitară aferentă anului de finanțare 2000 de 3,4 milioane euro, considerată o instituție generatoare de profit are un câmp de acțiune îndreptat spre:

Servicii agricole

Agroturism

Silviturism

Activități meșteșugărești

Acvacultura

Sericicultura

Apicultura

Cultura ciupercilor

Plantele medicinale

Silvicultura, beneficiază de o contribuție comunitară aferentă anului 2000 în valoare de 16,7 milioane euro, proiecte considerate investiții generatoare de venituri.

În cadrul acestei măsuri pot fi finanțate proiecte cu acțiune pe:

Împăduriri

Pepiniere

Exploatări forestiere

Îmbunătățirea prelucrării lemnului și marketingului produselor forestiere

Drumuri forestiere

Asociații de proprietari de pădure.

UE a mai pus bazele unei finanțări în data de 10 mai 1999 când s-a semnat la Roma Acordul de Împrumut între România reprezentată de Ministerul Finanțelor și Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), privind proiectul de dezvoltare rurală a Munților Apuseni, în valoare de 16,4 milioane USD. Banca Comercială Română a participat în calitate de bancă depozitară a contului special și de administrator al contului de credit revolving, în cadrul Proiectului Dezvoltare Rurală a Munților Apuseni – Componenta A, în valoare de 15,47 milioane USD, lansat de către FIDA.

Beneficiarii creditului sunt agenți economici și fermierii privați (persoane juridice, asociații familiale, persoane fizice). Zonele în care programul este operațional sunt: județele Alba, Arad, Bihor, Cluj, Hunedoara și Sălaj. Suma maximă a creditului acordat pe proiect, nu va depăși 100.000 USD. Durata creditului poate fi pe termen scurt sau pe termen mediu. Perioada de grație și de rambursare se vor stabili în funcție de specificul fiecărui proiect. Dobânda percepută este determinată anual, pentru anul 2002 fiind de 6,79%. S-a admis luarea în garanție a șeptelului, precum și a bunurilor viitoare achiziționate din credit.

Activitățile eligibile pentru aprobarea proiectelor sunt: investiții în domeniul creșterii animalelor, mecanizării, procesării cărnii, a laptelui, agro-turismul, activităților meșteșugărești și de artizanat, serviciilor, acvaculturii, apiculturii, cultivării ciupercilor, înființării culturilor de arbuști fructiferi și de plante medicinale, producție în domeniul înființării culturilor vegetale, finanțării producției în ferme zootehnice, ameliorării pășunilor precum și pentru fond de rulment și comerț.

Capitolul V Evaluări și concluzii

Nevoia de studii de impact ale procesului de lărgire a Uniunii Europene este justificată de integrarea a noi zece membri în 2004. Invitațiile formale pentru cele 10 noi state membre vor fi făcute în 2004, iar dezbaterea despre Constituția Europeană este și ea incipientă.

Pentru majoritatea europenilor – și majoritatea românilor – procesul de extindere și implicațiile sale sunt vag percepute. Pentru cei puțini, care sunt activi în promovarea lui, ziariști, analiști, politicieni, există riscul unei stări de complezență.

Se poate crede că majoritatea eforturilor de integrare sunt în urma noastră, cel puțin pentru cele 10 state care vor deveni membre în 2004. Totuși riscurile sunt enorme, mai ales pentrustatele din valul doi, care vor urma, ca România. Integrarea celor 10 noi membre ar putea bloca mecanismul decizional în UE dacă institușiile europene nu sunt reformate sau din contră, ar putea deveni carburantul unei mișcări rapide către performanțe instituționale.

Europa cu 25 de membri ar putea juca un rol mult mai important pe plan internațional sau dimpotrivă s-ar putea fragmenta în zone și cercuri de interese definite, nu în ultimul rând de relațiile lor cu Statele Unite. În iunie 2003, Economist Intelligence Unit a publicat un studiu consacrat impactului lărgirii Uniunii Europene. Studiul a fost intens comentat.