Evaluarea Activelor Imobilizate ale Intreprinderii

INTRODUCERE

Evaluarea întreprinderii nu este o știință exactă, deoarece factorii socio-economici și culturali joacă adesea un rol important. Evaluarea unei întreprinderi este o misiune dificilă și poate viza structuri mici sau entități de anvergură, ceea ce se reflectă în metodele diferite utilizate în acest scop.

Lucrarea mea de licență Evaluarea terenurilor este structurata pe trei mari capitole.

Evaluarea firmelor private este primul capitol al lucrării mele,acesta la rândul său este compus din alte mici subcapitole. În aceste subcapitole am încercat să abordez difiniții ale evaluării print-o scurtă introducere, necesitatea evaluării, clasificări, tipologii și princilalele optici de abordare.

Primul subcapitol este alcătuit din cele două situații ,următorul subcapitol din clasificarea evaluării privită din patru puncte de vedere. Penultimul subcapitol, tipologia evaluărilor, descrie despre multele tipuri de evaluări în funcție de criteriul avut în vedere. Ultimul subcapitol al primei părți surprinde cele trei abordări ale valorii.

Al doilea capitol este structurat pe doua subcapitole unde abordez evaluarea activelor imobilizate ale întreprinderii din punct de vedere contabil și din punct de vedere al activelor imobilizate.

Evaluarea activelor imobilizate este o temă foarte mare așa că am hotărât împreună cu îndrumătorul meu de licență ca în capitolul al treilea să detaliez mai mult ceea ce privește evaluarea terenurilor.

În acest ultim capitol am pus în evidență evaluarea terenurilor, abordării în ceea ce privește evaluarea lor și în ultimul rând cele mai reprezentative metode pentru a putea valorifica cel mai bine importanța lor. În cele șase metode reprezentative aduc în discuție care ar fii avantajele și dezavantajele fiecărei metode, metoda cea mai uzuală și preferabilă în funcție de informațiile date dar și tehnici și etape care sunt prezentate în metodele din acest capitol.

Cap I. Evaluarea firmelor private

I.1.Situații ce necesită evaluarea întreprinderii

Evaluarea unei întreprinderi este cu totul diferită față de evaluarea elementelor de activ iar fiecare întreprindere este diferită într-un mediu economic și social dat. Întreprinderea evaluată va arata situația și poziția financiară la un moment dat.

Prin această evaluare se poate evidenția și un prin inventar a elementelor de activ și pasiv ale întreprinderii, care ulterior mai pot fii corectate prin evaluări extracontabile, aplicându-se unele modele, metode sau metodologii de calcul economic sau financiar.

O întreprindere trebuie evaluată din perspectiva următorilor factorii:

prețuri libere existente pe piață

modificări ale raportului de schimb a unei monede naționale

organizarea gestiunii interne

Aceste grupe de factorii, prin influențele lor, schimbă continuu valoarea întreprinderii în anumite momente. Așadar, în anumite cazuri, evaluarea întreprinderii nu numai că este necesară dar este și obligatorie.

Situații ce necesită evaluarea unei întreprinderii:

Instrument de măsură a calității gestiunii întreprinderii

Managementul întreprinderii trebuie să determine periodic calitatea gestiunii, în cazul în care progresul e bun atunci gestiunea întreprinderii este convenabilă și potrivită în caz contrar, când progresul nu este bun, gestiunea întreprinderii este îngrijitoare și trebuie făcut ceva în acest sens.

În tranzacțiile comerciale

Ținându-se cont de cererea și oferta de pe piață, un investitor, poate cumpăra strategic o parte din întreprindere sau poate achiziționa o parte din întreprindere pentru a se implica în managementul societății pe termen mediu și lung.

Schimbări ale capitalului social

Schimbări ale numărului și componenței acționarilor sau asociaților

Determinarea cursului de introducere la bursă

Evaluarea, pe bază de expertiză și diagnostic, în momentul introducerii la tranzacționarea pe o piață reglementată este obligatorie și puternic influențată de metodele de evaluare reținute de organismul de bursă.

În acțiuni juridice cu scop patrimonial

În acest caz evaluarea este obligatorie deoarece atunci când se utilizează o valoare din contabilitate se poate dăuna în mod semnificativ, o parte din participanții în favoarea celorlalți.

În scopuri fiscale

În alte scopuri

Evaluarea unei întreprinderi este o activitate deosebit de compleză ce urmărește stabilirea valorii afacerii la un moment dat, a potențialului acesteia de a-și mări avuția în perioada următoare.

Așa cum afirmă Maurice Allais: ”valoarea economică a unui bun este valoarea actuală a profiturilor sale viitoare”. Actualizarea valorii întreprinderii poartă denumirea de reevaluare. Între evaluare și reevaluare nu există deosebiri de esență, diferența vizând numai momentul în care se face operațiunea.

Prin evaluare, în sensul definiției din OG 24/2011, se înțelege activitatea de estimare a valorii, materializată într-un înscris, denumit raport de evaluare, realizată de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele specifice acestei activități și cu deontologia profesională.

În România, firmele sunt reprezentate de regii autonome sau societăți comerciale care generează operațiunile de pe piață a acestora.

Valoareaa unei întreprinderi este utilă în momentul în care sunt clarificate situațiile de evaluare, în practică se cunosc două situații:

Situații excepționale

Situații curente

În cazul situațiilor excepționale, evaluarea unei întreprinderi este oportună pentru a vedea dacă se face față la următoarele două evenimente: schimbări în structura capitalului și operațiuni de creștere sau descreștere externă.

Prin operațiunea de schimbare a capitalului sunt modificate în cantitate sau în destinație următoarele situații:

diminuarea sau creșterea capitalului social;

cumpărarea sau cesiunea totală sau partial a acțiunilor terților persoane în urma unei acțiuni de arbitraj.

introducerea la bursă;

lichidarea întreprinderii;

Orice transfer de proprietate se face pe baza unui schimb monetar. În acest caz valoarea este necesară pentru a servi ca referință la stabilirea prețului ce va fi plătit, cât și pentru a fixa termenii acestui schimb.

Operațiunea de creștere sau descreștere externă se referă la faptul că în urma cumpărării sau vânzării globale/parțiale a ansamblurilor unei întreprinderi, valoarea rezultată este luată bază pentru negocieri, dar aceasta se mai folosește pentru a justifica pozițiile contabile, juridice și fiscal care se adoptă în cazul acestor operații, aceastea sunt:

absorbția unei întreprinderi;

fuziunea cu o altă întreprindere;

luarea de participații într-o altă întreprindere;

aportul parțial de active a unei întreprinderi la alta.

Primele două situații intervin rar în activitatea unei întreprinderi, cu atât mai rar cu cât aceasta este de marime mică. Calculul valorii unei întreprinderi este bine să fie periodic, deoarece în astfel de cazuri proprietarii de întreprinderi riscă să piardă sau să câștige bani cu ocazia unei astfel de operații. De obicei în astfel de situații intervin terțele persoane a negocia asupra valorii de schimb.

În cele două situații de mai sus, evaluarea întreprinderii este legată de valoarea obținută și are loc între parteneri. Deseori, părțile participante pretend că evaluarea să fie făcută prin intervenția unui expert.

În cazul situațiilor curente, până nu de mult, proprietarii de întreprindere vedeau în această analiză o pierdere de timp și de resurse.

Calculele economico-financiare s-au dovedit a fii mult mai importante pentru o bună gestionare a firmei și a valorii acestuia. Managerii țin seamă de valoarea unei întreprinderi în cazul unei evaluări deoarece reprezintă:

Criteriu de măsură a gradului de realizare a obiectivelor, maximizarea bogăției unei întreprinderi este scopul fundamental de aceea este esențial calculul valorii unei întreprinderi pentru a vedea gradul de realizare, obiectivele sau riscul unei sancțiuni.

Instrument de negociere cu terții, în acest caz se prezintă situațiile:

negocierea unui contract cu o societate financiară care pretinde evaluarea puterii financiare a întreprinderii și a garanțiilor reale pe care ea le poate oferi;

negocierea unui contract de asigurare care necesită o evaluare a elementelor supuse riscului;

negocieri cu alte întreprinderi ȋn ipoteza unui parteneriat;

negocieri cu administrațiile fiscale.

Un element de bază pentru o serie de calcule economice, metodele folosite de întreprindere pentru calculul economic ce indică mărimile valorice sunt:

calculul costului capitalului;

cercetarea resurselor financiare potențiale ca urmare a unei subevaluări (la un imobil, un brevet, etc.);

determinarea exactă a valorii elementelor folosite pentru a calcula un indicator de forma generală:

Un instrument de informare a terților, astfel:

acționarii, din rațiuni de administrare a portofoliilor, modul de plasament;

băncile, pentru a-și completa o serie de informații privitoare la întreprindere;

alte întreprinderi, în ideea unei colaborări;

statul și fiscul, pentru a percepe taxe și impozite.

I.2. Etapele și clasificarea evaluări unei întreprinderii

Desfășurarea activității de evaluare a unei întreprinderi se face în baza unui contract încheiat între evaluator sau echipa de evaluare și beneficiarul lucrării, în urma câștigării unei licitații organizate de beneficiar sau la cererea de ofertă a acestuia către o firmă de consultanță. Ca orice lucrare de analiză complex, diagnosticul și evaluarea întreprinderii presupune precizarea unor faze și etape de lucru.

Etapele evaluării întreprinderii sunt următoarele:

Definirea misiunii evaluarii:

Fiecare caz de evaluare este unic, obiectivele sunt și ele diferite, după cum este vorba de vânzare, fuziune, lichidare, etc. Pentru stabilirea evaluării corecte este esențială identificarea și înțelegerea problemei clientului, numai după această etapă se poate trece la următoarele.

Cunoașterea obiectivului supus evaluării:

În această etapă sunt contractate persoanele deținătoare de elementele ce vor fi evaluate, urmând a se identifica datele și informațiile necesare.

Diagnosticarea stării actuale:

Această fază, ca și următoarele acesteia, este obligatorie în cazurile evaluarii întreprinderilor în totalitatea lor sau numai a unor active independente ale acestora.

Diagnosticarea reprezintă o analiză complexă asupra situației resurselor și rezultatelor obținute pe o anumită perioadă de timp trecută și până la data evaluarii.

Ea include în mod obișnuit o analiză critică a următoarelor domenii:

– tehnic și comercial

– personal și managerial

– financiar și juridic.

Previziunile posibile:

Sunt în cea mai mare parte, consecința “prelungirii” stării actuale și a rezultatelor trecutului asupra cărora s-au făcut corecțiile avute în vedere fie prin datele existente, fie prin aprecierile experților.

Calculul valorilor:

Alegerea unui set de metode de evaluare pentru un anumit caz concret este o decizie importantă pe care o ia evaluatorul. Selecția este codiționată atât de factorii obiectivi cât și de factorii subiectivi, cum ar fi:

Factori obiectivi:

sectorul de activitate al întreprinderii evaluate

disponibilitatea informațiilor referitoare la tranzacții privind întreprinderi similare

scopul evaluarii (vânzare, fuziune, etc)

solicitări exprese (legislative, ale clientului)

mărimea și structura capitalului

natura activelor societății

Factorii subiectivi:

interesele celor implicați în tranzacție (de exemplu interes financiar exclusiv sau obținerea controlului)

disponibilitatea informațiilor asupra societații evaluate

logistica evaluatorului, experiența sa în general, rezlultatele diagnosticului.

Dacă evaluatorul a întocmit evaluarea de pe poziția de arbitru sau de expert neutru, de regulă se poate solicita o opinie privind o singură valoare și anume cea care duce la prețul cel mai probabil.

Prezentarea raportului de evaluare:

Redactarea finală a raportului de evaluare, respectiv ultima sa variantă, după discuțiile comune ale echipei de lucru și după corecțiile ultime efectuate, toate finalizate în recepția raportului de către beneficiar, constituie etapa de încheiere a misiunii de evaluare.

Clasificarea unei întreprinderii se face în funcție de mai multe criterii, după cum urmează:

Din punct de vedere al obiectului evaluării:

evaluări de bunuri;

evaluări de grupe de bunuri;

evaluări de elemente intangibile;

evaluări de active economice (secții, magazine,ateliere,instalații etc.);

evaluări de întreprinderi.

etc

Din punct de vedere al scopului:

– evaluări contabile – sunt cele prevăzute prin standardele și normele contabile, folosite în scopul elaborării situațiilor financiare ale întreprinderilor;

– evaluări administrative – sunt cele prevăzute prin acte normative diverse

– evaluări economice și finaciare – sunt singurele tipuri de evaluări bazate pe expertiză și diagnostic si care au ca țintă finală determinarea valorii de piață, ținând seama de condițiile concrete de utilizare a bunurilor, de organizare si funcționare a întreprinderilor.

Din punct de vedere al beneficiarului evaluării:

– evaluări pentru proprietarii afacerii în vederea stabilirii bazei de negociere pentru vânzare;

– evaluări pentru instituții financiar bancare și fiscale în vederea constituirii unor garanții pentru credite, pentru impozitarea unei operații de vânzare – cumpărare, sau de funziune;

– evaluări pentru instutuții sau organisme publice;

– evaluări pentru instanțele judecătorești atunci când apar litigii sau acțiuni legate de mărimea, mișcarea sau lighidarea patrimoniului unei întreprinderi;

– evaluări pentru persoane fizice: salariați, moștenitori ai proprietarilor sau persoane care doresc să achiziționeze titluri de valoare sau să realizeze operașini de asociere.

Din punct de vedere al metodei de evaluare folosite:

-metode așa zise clasice- aplicate întreprinderilor necotate, aceste sunt grupate în:

– evaluări patrimoniale;

– evaluări pe baza capacității beneficiare (prin randament, rentabilitate) ;

– evaluări prin metode combinate, patrimoniale și de randament;

– evaluări prin metoda comparațiilor de piață;

– evaluări bursiere.

-metode bursiere- aplicate întreprinderilor ale căror titluri sunt tranzacționate pe o piață

Din punct de vedere al valorilor obținute.

I.3.Tipologia evaluărilor

Teoria și practica economică cunoaște mai multe tipuri de evaluări în funcție de criteriul avut în vedere.

Din punct de vedere al scopului există:

evaluări contabile — pornind de la faptul că orice înregistrare în contabilitate presupune o anumite evaluare a elementelor patrimoniale;

evaluări administrative – cele stabilitate de administrație în scopuri fiscale, în special pentru determinarea masei impozabile, dar și acelea dispuse prin acte normative pentru actualizarea la un moment dat a valorii capitalului de stat;

evaluări economice —au în vedere individualizarea bunului, a oricărui activ sau societate, precum și situația lor în raport cu piața, punctul de reper, de referință, îl constituie piața.

În funcție de obiectul supus evaluării întâlnim:

evaluări de bunuri-cum ar fi active fixe, elementele ce compun activele circulante;

evaluări de active intangibile (ce nu se pot percepe prin atingere) – care pot sau nu să fie înregistrate în contabilitate, licențe, brevete, mărci, contracte active intangibile ce se pot identifica și evalua separat, cât și good-will-ul;

evaluări de societăți comerciale, firme, întreprinderi.

Dacă se are în vedere beneficiarul evaluării, distingem:

evaluări pentru proprietarii afacerii, în vederea stabilirii bazei de negociere;

evaluări pentru instituții financiar-bancare, în vederea constituirii unei garanții pentru credite, pentru fuziune, pentru impozitarea unei operații de vânzare-cumpărare;

evaluări pentru organisme publice;

evaluări pentru instanțe judecătorești, dacă apar litigii, în cazul lichidării patrimoniale sau averii unei persoane juridice;

evaluări pentru persoane fizice, salariați, moștenitori, ai unor proprietăți pentru acele persoane care doresc să achiziționeze titluri de valoare.

După metoda de evaluare:

evaluări patrimoniale, abordează exclusiv latura patrimonială;

evaluări bazate pe randament:

evaluări bazate pe cifra de afaceri;

evaluări combinate.

După poziția evaluatorului întâlnim:

evaluări executate de evaluatorul consultant (consultant al vânzătorului sau cumpărătorului);

evaluări făcute de evaluatorul arbitru:

evaluări făcute de evaluatorul expert neutru (numit de cele mai multe ori în caz de litigii).

I.4. Optici de abordare în evaluarea întreprinderii

Există trei tipuri de optici ale valorii unanim recunoscute și aplicate care sunt fundamentate pe principiile economice ale prețului de echilibru, beneficiilor și substituției.

Abordarea prin piață

În cazul evaluării unei întreprinderi, abordarea pe piață “compară întreprinderea subiect cu întreprinderi, participații și acțiuni similare, care au fost tranzacționate pe piață și cu orice tranzacții relevante cu acțiuni ale aceleiași întreprinderi. O indicație asupra valorii poate proveni și din tranzacțiile sau din ofertele anterioare aferente oricărei componente a întreprinderii.”

Surse utilizate:

Piața de capital;

Piața achizițiilor;

Oferte de tranzacții ale întreprinderilor.

Abordarea prin venit

Indică valoarea unei întreprinderi prin calcularea valorii utilizate a beneficiilor economice viitoare. În abordarea prin venit sunt utilizate mai multe metode de evaluare:

Metoda capitalizării venitului presupune împărțirea unui venit anual la o rată de capitalizare pentru a fii obținută valoarea de piață sau valoarea de investiție.

Metoda randamentului este reprezentată de rata de capitalizare în procente a prețului de vânzare, reflectat de valoarea banilor în timp și riscurile asumate de proprietar.

Metoda fluxului de numerar actualizat se obține cu ajutorul unor rate de actualizare prin care de la o data viitoare definită se aduce la valoarea actualizată fluxul de numerar. Ratele de actualizare pot fii diferite ținându-se cont de scopul evaluării.

Abordarea prin cost

Reprezintă optica prin care un cumpărător va plătii pentru un active cel mult costul necesar obținerii unui active cu aceeași utilitate. Această abordare este recomandată când:

Numărul de tranzacții este limitat.

Activul subiect a fost pus recent în funcțiune,

Activul subiect este în faza de execuție.

Există două etape în ceea ce privește abordarea prin cost:

Etapa I: este determinată fie prin cost de înlocuire, fie prin cost de recuperare.

Costul de înlocuire este: costul estimat pentru a construi sau achiziționa, la data evaluării, un activ modern echivalent. Primul pas în estimarea costului de înlocuire este stabilirea naturii activului modern echivalent, pe care un cumpărător ipotetic l-ar considera ca o alternativă pentru activul subiect. Pentru aceasta, trebuie să se înțeleagă utilitatea sau funcționalitatea oferită de activul subiect.

Costul de reproducere este: costul estimat pentru a construi, la data evaluării, o replică exactă a activului subiect, deci cu aceleași specificații, folosind aceleași materiale, tehnici de construire, calitate și proiect, inclusiv cu toate deficiențele activului subiect.

Etapa II: este determinată prin deprecierea sau scăderea acesteia din cele două costuri menționate mai sus pentru a putea fii demonstrat costul de înlocuire net(CIN).

Deprecierea este definită ca fiind: o pierdere a utilității unui activ cauzată fie de deteriorarea fizică, de schimbările tehnologice, ale schemelor de evoluție a cererii și de modificările mediului înconjurător, care se concretizează într-o pierdere de valoare.

Există trei forme ale deprecierii:

Deprecierea fizică, care este determinată de deterioararea fizică a activului sau a componentelor ca effect a utilizării, a vârstei fiind concretizată prin pierderi de valoare.

Deprecierea funcțională, este determinată de ineficiența activului în comparație cu substitutul său fiind concretizată prin pierderi de valoare. Există două forme: existent unei cheltuieli de capital excedentare și existența unor cheltuieli de funcționare excedentare.

Deprecierea economică, este determinată de pierderi de utilitate cauzată de factori economici conducând la pierderi de valoare.

Capitolul II. Evaluarea activelor imobilizate ale întreprinderii

II.1. Informația contabilă, element de referință în evaluarea întreprinderii

De multe decenii, evidența elementelor de activ și pasiv ale unei întreprinderii, au fost făcute pa baza costurilor estorice. La sfârsitul anilor 2000 au apărut termenii de “ contabilitate în valoare de piață” sau “ contabilitate în valoare justă”

Din punct de vedere al informațiilor contabile distingem următoarele două categorii:

1. Informația contabilă financiară = administratorii entităților au obligația să întocmească toate situațiile financiare astfel:

Bilanț

Contul de profit și pierdere

Situația modificării capitalului propriu

Situația fluxului de trezorerie

Note explicative

Aceste informații din situațiile financiare sunt destinate atât utilizatorilor din entitate cât și celor din afara ei.

2. Informația contabilă de gestiune = în acest caz, informațiile sunt destinate doar conducerii întreprinderii.

Informațiile sunt întocmite sub formă de rapoarte care sunt comunicate conducerii zilnic, săptămânal sau lunar. Aceste rapoarte cuprind:

Profitabilitatea

Costurile

Volumul activității

Principiile de bază ale contabilității:

principiul continuității activității presupune că întreprinderea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a întra în imposibilitatea continuării activității sau fără reducerea semnificativă a acesteia;

principiul permanenței metodelor presupune continuitatea aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând continuitatea în timp a informațiilor contabile;

principiul prudenței este principiul care solicită aplicarea prudenței în obținerea situațiilor financiare finale și care se referă la aprecierea rezonabilă a faptelor, în vederea evitării riscului de a transfera în viitor incertitudinile perioadei curente, susceptibile să afecteze patrimoniul și rezultatele întreprinderii;

principiul independenței exercițiului are în vedere faptul că se vor lua în considerare toate veniturile și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar, pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților;

principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv are în vedere stabilirea valorii totale corespunzătoare a unei poziții din bilanț, prin determinarea separată a valorii fiecărui element individual, de activ sau de pasiv;

principiul intangibilității cere ca bilanțul de deschidere al unui exercițiu să corespundă bilanțului de închidere al exercițiului precedent;

principiul necompensării impune ca valorile elementelor ce reprezintă active să nu se compenseze cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile.

Aspectele prioritare în ceea ce privește utilizarea informației contabile sunt:

Strategiile de investiții pe termene scurte, medii și lungi

Posibilitățile de investire

Factorii care influențează poziția întreprinderii

Perspectivele de creștere ale economiei

Evaluarea întreprinderii este definită ca fiind o analiză, opinie sau concluzie legată de valoarea calitativă sau cantitativă de natură financiar-contabilă a proprietății declarată la un moment dat de persoane competente.

Ținându-se cont de calitatea informației contabile distingem următoarele patru caracteristici importante:

a) Inteligibilitatea: potrivit acestei caracteristici, utilizarea informației trebuie neaparat să aibe suficiente cunoștințe legate de contabilitate, de desfășurarea și activitatea întreprinderii pentru ca situațiile financiare să fie accesibile și ușor de înțeles.

b) Relevanța: pentru ca informația să fie de folos pentru utilizatori, în luarea unor decizii economice aceasta trebuie să fie relevantă. Informația relevantă îi ajută pe utilizatori să poată evalua evenimente din trecut, prezent și viitor sau să aducă unele modificări la evaluările deja întocmite.

c) Credibilitatea: pentru ca informația contabilă să fie credibilă trebuie:

– să nu conțină erori

– să fie precisă în raport cu realitatea lor economică și nu doar cu forma juridical

– să fie neutral

– să fie completă

d) Comparabillitatea: în acest caz, informația contabilă ajută utilizatorii să poată compara situațiile financiare ale întreprinderii pentu a determina poziția si performanțele financiare.

Experții evaluator trebuie să țina seama de “Principiile de Practică a Evaluării” și “ Codul Etic al profesiei de evaluator autorizat”.

Conform Standardelor Profesionale, evaluatorul este “o persoană care are pregătirea profesională necesară, capacitatea și experiența de a efectua o evaluare.”

Prin urmare un evaluator proofesionist poate pune în aplicare metodele si tehnicile recunoscute care sunt necesare pentru a efectua o evaluare corectă în conformitate cu cele patru caracteristici menționate mai sus.

Evaluările din cadrul unei entități sunt necesare pentru clienti, utilizatorii serviciilor de evaluare, sau pentru multitudinea de cause pentru beneficii economice.

Potrivit Ghidului de Evaluare GEV 600, Clientul este definit astfel: “O parte care angajează contractual un evaluator pentru serviciile de evaluare”

Potrivit Ghidului de Evaluare GEV 600, Beneficiul economic este definit astfel:

“Beneficii cuantificabile în termeni monetari care pot lua forma veniturilor, fluxurilor de numerar, profiturilor, dividendelor etc”

În cadrul entităților întâlnim două scopuri de evaluare:

Scopurile de tranzacționare:

– vânzare sau cumpărare de proprietăți

– fuziunea, divizarea, schimbarile de proprietăți sau creșterea capitalului

– dizolvarea, reorganizarea sau lichidarea întreprinderii

– listarea la bursă

– justa compensare în caz de expropriere

– cazuri de falsitate a celui care cumpără

– evaluări pentru pagube produse de deteriorări

Scopuri de informare pentru:

– garantarea împrumutului

– impozitul de proprietate

– asigurările de proprietate care aparțin companiilor

– înregistrarea valorilor de active în situațiile financiare

– stabilirea rentelor sau redevențelor și eșalonarea lor în timp

Evaluatorul trebuie să obțină informații și date necesare pentru efectuarea evaluări. Aceste date trebuie să aibă surse, baze credibile si relevante.

Facorii pe care evaluatorii trebuie să îi i-a în considerare:

a) drepturile, privilegiile sau condițiile aferente dreptului de proprietate, indiferent dacă sunt deținute de o societate pe acțiuni, de o societate cu răspundere limitată sau de un proprietar individual

b) mărimea relativă a participației care trebuie evaluate

c) obiectul de activitate al întreprinderii și piața în care operează, principalii competitori, clienți și furnizori;

d) mediul economic și politic care ar putea afecta întreprinderea în cauză

e) evaluatorul va trebui să coreleze informațiile utilizate în evaluare cu tendințele de piață și să explice eventualele deviații de la evoluția industriei, precum și, după caz, să prezinte verificările întreprinse cu privire la rezonabilitatea ipotezelor considerate

f) poziția și performanțele financiare ale întreprinderii, atât în ultimii ani de funcționare, cât și la data evaluării

g) informații legate de veniturile și cheltuielile generate de activele din afara exploatării precum și privind posibilitatea valorificării acestora

h) politica de dividende;

i) dacă întreprinderea deține sau nu active necorporale

j) alte informații de piață, cum ar fi ratele rentabilității investițiilor alternative, dezavantajele lipsei de lichiditate etc.

k) tranzacțiile anterioare în care au fost implicate participații ale întreprinderii în cauză

l) informații privind prețul de piață al acțiunilor tranzacționate pe o piață reglementată, precum și prețurile de achiziție ale participațiilor sau ale întreprinderilor ce își desfășoară activitatea în același domeniu de activitate sau domenii de activitate condiționate de aceiași factori de risc;

m) orice alte informații considerate de evaluator ca fiind relevante.

La baza evaluării întreprinderii, a elementelor sale patrimoniale, stau două criterii: valoarea de utilitate și timpul.

Valoarea de utilitate are în vedere faptul că valoarea trebuie să reprezinte costul aducerii în patrimoniu a unui bun sau echivalentul a ceea ce s-ar obține dacă bunul ar fi vândut pe piață.

Al doilea principiu are în vedere poziționarea în timp a momentului evaluării: trecut, prezent și viitor, din acest punct de vedere evaluarea elementelor patrimoniale ale situațiilor financiare se realizează tinându-se cont de următoarele momente:

Evaluarea la data intrării în entitate

La data intrării în entitate, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabilește astfel:

a) la cost de achiziție pentru bunurile procurate cu titlul oneros. Costul de achiziție al bunurilor cuprinde prețul de cumpărare , taxele de import, și alte taxe(cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli ce pot fi atribuite direct achiziției bunurilor respective. reducerile comerciale acordate de furnizor nu fac parte din costul de achiziție;

b)la cost de producție pentru bunurile produse în entitate. Costul de producție al unui bun cuprinde costul de achiziție a materiilor prime si materialelor consumabile si cheltuielilor de producție direct atribuibile produsului.

Costul de producție sau de prelucrare al stocurilor precum și costul de producție al imobilizărilor cuprind cheltuielile directe aferente producției și anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă, și alte cheltuieli directe cât și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional. În costul de producție poate fi inclusă o proporție rezonabilă din cheltuielile indirecte atribuite produsului, în măsura în care aceste sunt legate de perioada de producție.

Există costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, sunt doar recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au apărut, precum: pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producție înregistrate peste limitele normal admise; cheltuielile de depozitare , cu excepția situațiilor în care aceste costuri sunt necesare în procesul de producție, anterior trecerii într-o nouă faza de fabricație; cheltuielile generale de administrație care nu participă la aducerea stocurilor în forma și locul final; costurile de desfacere. Dobânda la capitalul împrumutat pentru finanțarea producției, achiziției sau construcției de active cu ciclu lung de fabricație se poate include în costul de producție în măsura în care este legată de perioada de producție, dar trebuie prezentată în notele explicative:

c) la valoarea de aport , stabilită în urma evaluării, pentru bunurile reprezentând aport la apitalul social.

d) la valoarea justă , pentru bunurile obținute cu titlul gratuit. Prin valoare justă se înțelege suma pentru care activul ar putea fi schimbat de bunăvoie între părți aflate în cunoștință de cauză în cadrul unei tranzacții cu prețul determinat obiectiv.

Evaluarea cu ocazia inventarierii

Evaluarea elementelor de activ și pasiv cu ocazia inventarierii se face potrivit reglementărilor și normelor emise de Ministerul Finanțelor Publice.

Evaluarea la încheierea exercițiului financiar

La închiderea exercițiului financiar elementele de activ și pasiv de natura datoriilor se evaluează și se reflectă în situațiile financiare anuale la valoarea de intrare pusă de acord cu rezultatele inventarierii. În acest scop , valoarea de intrare se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii, ce poartă și denumirea de valoare de inventar, caz în care trebuie avute în vedere următoarele:

a) pentru elementele de activ, diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea contabilă netă a acestora se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare , atunci când deprecierea este reversibilă. Prin valoare contabilă netă se înțelege valoarea de intrare mai puțin amortizarea și ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare.

Valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piața reglementată se evaluează la valoarea de cotație din ultima zi de tranzacționare la costul istoric mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare. Valorile mobiliare pe termen lung se evaluează la costul istoric mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare.

b) pentru elementele de pasiv de natura datoriilor diferențele constatate în plus dintre valoarea de inventar și valoarea de intrare a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate pe seama elementelor corespunzătoare de datorii;

c) elementele monetare exprimate în valută (disponibilități și alte elemente cum sunt acreditivele și depozitele bancare,creanțele și datoriile în valută)trebuie evaluate și raportate folosindu-se cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României valabil la data încheierii exercițiului financiar. Diferențele,favorabile sau nefavorabile, între cursul de la data înregistrării creanțelor și datoriilor în valută sau cursul la care au fost raportate în situațiile financiare anterioare și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului financiar , se înregistrează , după caz, la venituri sau cheltuieli financiare;

d) elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri) trebuie raportate folosind cursul de schimb de la data efectuării tranzacției; elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la valoarea justă trebuie raportate folosind cursul de schimb existent la data determinării valorilor respective;

e) pentru creanțele și datoriile , exprimate în lei, a căror decontare se face în funcție de cursul valutar, eventualele diferențe, favorabile sau nefavorabile, care rezultă din evaluarea lor se înregistrează , după caz, la venituri sau cheltuieli financiare.

Evaluarea la data ieșirii din entitate.

La data ieșirii din entitate sau la darea în consum bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare.

În activitatea de evaluare trebuie să se țină seama și de evenimentele care apar după data bilanțului și care pot furniza informații suplimentare referitoare la perioada raportată fată de cele cunoscute la data bilanțului.

Evenimentele ulterioare datei bilanțului sunt acele evenimente favorabile sau nefavorabile care apar între data întocmirii bilanțului și data la care situațiile financiare sunt autorizate pentru publicare. Pot exista mai multe situații:

a) entitățile obțin informații suplimentare față de cele existente la data bilanțului pentru evenimente care avusese deja loc la data bilanțului. Dacă informațiile suplimentare conduc la necesitatea înregistrării în contabilitate a unor venituri sau cheltuieli, pentru respectarea principiului imaginii fidele, aceste operații trebuie înregistrate.

b) entitățile obțin informații pentru evenimente petrecute ulterior datei situațiilor financiare dar a căror prezentare este necesară utilizatorilor de informații, caz în care informațiile respective se prezintă în notele explicative, fără a se efectua înregistrări în contabilitate precum: rezolvarea unui litigiu ulterior datei bilanțului impune ajustarea unui provizion deja recunoscut sau recunoașterea unui nou provizion; insolvența unui client, înregistrată ulterior datei bilanțului, confirmă că la data bilanțului exista o pierdere aferentă unei creanțe comerciale și, în consecință, entitatea trebuie să ajusteze valoarea contabilă a creanței comerciale.

Pentru efectuarea procesului de evaluare, evaluatorul trebuie să țină seama și de cele mai importante 3 concepte. Aceste concepte au legătură cu prețul, costul și valoarea elementelor evaluate din cadrul unei întreprinderi la o anumită dată.

Prețul reprezintă suma de bani care a fost cerută, oferită sau plătită pentru un bun economic/activ. După ce schimbul a fost efectuat, indiferent dacă este dezvăluit public sau este confidențial, prețul devine un fapt istoric.

Costul reprezintă suma de bani plătită anterior (în numerar sau echivalente de numerar) de cumpărător pentru bunuri sau servicii, sau suma de bani necesară pentru a crea sau a produce bunul sau serviciul de către producător. În momentul în care bunul sau serviciul a fost finalizat, costul acestora devine un fapt istoric (numit cost istoric). Un preț anterior plătit pentru un bun sau un serviciu reprezintă costul istoric al acestora pentru cumpărător.

Valoarea este un concept economic referitor la prețul cel mai probabil, convenit de cumpărătorii și vânzătorii unui bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare. Valoarea nu reprezintă o sumă exactă, ci cel mai probabil preț care va fi plătit pentru bunuri și servicii, la o anumită dată, în conformitate cu o anumită definiție a tipului valorii. Conceptul economic ,,valoare” reflectă optica participanților pe piață, existentă la data evaluării, asupra beneficiilor economice viitoare generabile de o anumită proprietate.

Din punct de vedere al valorii, există 4 factorii care sunt grupați în 2 categorii, aceștia susțin și crează acest concept.

Categoria 1- Factori ai ofertei:

Utilitatea – capacitatea unui bun economic de a satisface o anumită nevoie, trebuință sau dorință;

Raritatea – oferta prezentă sau anticipată a unui bun economic raportată la cererea pentru acel bun;

Categoria 2- Factori ai cererii:

Dorința (preferința) – intensitatea satisfacției pe care un bun economic o produce celui care nu-l posedă, dar care are nevoie de acesta;

Puterea de cumpărare – capacitatea unui individ sau grup de indivizi – participanți pe piață, de a cumpăra bunurile oferite prin plata în numerar sau în echivalente de numerar.

Dacă vorbim de conceptul de valoare și preț, de cele mai multe ori aceste categorii economice sunt ușor inconfundabile și de aceea amintesc unele din criteriile de diferențiere a celor două concepte și anume:

ca fel al mărimilor, prețul este o mărime concretă, tangibilă, pe când valoarea este o mărime convențională;

ca număr, prețul în orice tranzacție este unic, pe când valorile sunt multiple, iar expertului evaluatori se pretinde prin regulile de bună practică să nu se oprească la mai puțin de trei valori;

după locul de formare: prețul se formează pe piață ca punct de întâlnire între doi actori – un vânzător si un cumpărător și el este rezultatul artei de a negocia – diferită de arta de a evalua; valoarea este rezultatul artei de a evalua, ea se stabilește folosind mintea si imaginația evaluatorului si se găsește pe hârtie. Este firesc ca o valoare preluată de actorii negocierii să devină sau nu preț;

caracter obiectiv: prețul este o mărime obiectivă în raport cu evaluatorul și subiectivă în raport cu părțile negociatoare reflectând actul lor de voință; valoarea este o mărime obiectivă în raport cu actorii negocierii și subiectivă în raport cu evaluatorul, fiind creația sa.

Valorile pe care un evaluator le determină sunt pur orientative pentru alți profesioniști, negociatori, etc, de aceea se pot folosii mai multe tipuri de valori .

Cele mai des utilizate sunt:

Valoarea de origine, de achiziție, de inventar sau istorică este dată de totalitatea costurilor necesare pentru achiziționarea și punerea bunului sau a activului în stare de folosire sau de utilizare.

Valoarea actuală se obține corectând valoarea de origine cu inflația care a avut loc de la data achiziției și cu coeficientul de învechire (care cuprinde uzura fizică, uzura morală și uzura funcțională).

Valoarea venală este o valoare obținută în momentul cedării bunului, este un preț în mod real, determinat exclusiv de raportul cerere-ofertă; obținându-se numai pe piață, este dificilă determinarea acestei valori înaintea tranzacției.

Valoarea de folosință este definită ca fiind totalitatea costurilor care ar fi necesare pentru dobândirea unui bun susceptibil de a fi folosit în același scop, în aceleași condițiuni de utilizare, având aceeași durată prezumtă de folosință si posedând aceleași performanțe cu obiectul reevaluat.

Valoarea justă reprezintă prețul la care un bun ar putea fi schimbat între un cumpărător și un vânzător, normal informați și interesați într-o tranzacție echilibrată.

Valoarea de piață este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părțile au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere. Este tipul de valoare la care se recurge cel mai frecvent, motiv pentru care trebuie stăruit pe elementele componente ale acestei definiții, și anume:

II.2. Evaluarea activelor imobilizate

Activele imobilizate sunt reprezentate de totalitatea bunurilor și valorilor economice deținute de o entitate și care pot fi utilizate pe o perioadă îndelungată de timp, mai mare de un an. Funcția lor este fixată direct în activitatea eonomică și socială a entității.

Ativele imobilizate nu sunt destinate consumului, acestea nu sunt înlocuite după prima lor utilizare și nu pot fi destinate direct comercializării. Dacă vorbim despre activele imibilizate care sunt destinate comercializării, acelea intră in categoria stocurilor.

Valoarea activelor imobilizate este recuperată eșalonat, în funcție de durata de viață.

Intrarea lor în întreprindere se face prin mai multe căi:

prin achiziție de la terți

producție proprie

aport în natură

donații, etc

Acestea sunt considerate active cu o lichiditate redusă. Pentru a fi recunoscute în situațiile financiare, activele imobilizate sunt caracterizate astfel:

caracter productiv

caracter credibil

valoare mai mare

durată de viață și utilizare îndelungată

Din punct de vedere al primelor două caracteristici generale, acestea pot fi aplicate atât activelor cât și pasivelor, iar ultimele două caracteristici sunt specifice activelor imobilizate.

Dacă vorbim despre valoare, durata de viață și utilizarea îndelungată avem următoarele concluzii:

valoarea activelor imobilizate este transmisă treptat prin mecanismul amortizării spre costul de producție

durata de viață și utilizarea îndelungată sunt mai mari de un an ceeea ce indică faptul că activele imobilizate contribuie la mai multe etrape de producție.

Dacă ținem cont de trăsăturile activelor imobilizate care le definesc, avem următoarea clasificare:

-Imobilizări necorporale: numite active intangibile, sau nemateriale, sun deținute cu scopul de a fi destinate procesului de producție, pentru furnizarea de bunuri, servicii ori pentru a fi închiriate terților pentru scopuri administrative. Activele intangibile cuprind: cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare, concesiuni, licențe, brevete, mărci comerciale, fond comercial.

-Imobilizările corporale: numite active tangibile sau fixe, aceste bunuri sunt deținute de agenții economici pentru a fi utilizate o perioadă îndelungată de timp, mai mare de un an, pentru producția de bunuri, prestări servicii, închiriere sau pentru scopuri administrative. Activele fixe cuprind: terenuri, construcții, mașini, utilaje, mijloace de transport, etc.

-Imobilizările financiare: reprezintă sumele financiare investite de o societate în capitalul altor societăți pe o perioadă îndelungată de timp, mai mare de un an, sub forma unor titluri de creanțe cu scopul de a aduce investitorului diverse beneficii din veniturile din dividende și dobândă. Imobilizările financiare sunt reprezentate de acțiuni și împrumuturi acordate pe termen lung.