Evaluare motrică și somatofuncțională [612844]

Ioan Galea
Evaluare motrică și somatofuncțională

2014

PREFAȚĂ
Astăzi, societatea noastră contemporană este într-o continuă transformare sub
impactul noilor tehnologii; această transformare, într-o măsură mai mică sau mai
mare, este vizibilă în toate domeniile: politic, economic, social. Indiferent de
domeniu, trăsătura comună a acestei transformări o constituie calitatea, poate ca și
un reflex concurențial al economiei de piață. În tot ceea ce face astăzi, omul caută
să fie mai bun, mai performant, calitatea este noua religie a omului contemporan.
Iată un bun pretext – și o scuză la îndemână ! – pentru inițierea unei argumentații
pertinente care să fundamenteze un demers științific, fie el oricât de sumar,
incomplet și uneori subiectiv, ca cel de față. Poate să pară paradoxal sau chiar o
lipsă de bun simț din partea autorului, construirea unei argumentații pertinente,
alăturând, de-a valma, termeni ca: științific, sumar, incomplet, subiectiv. Ce scuză
oferă autorul ? Evident, prezenta lucrare are în centrul ei omul, cunoașterea
acestuia sub aspect biofiziologic și mai puțin sub aspect psihologic. Subiectul
lucrării este o parte a lui (latura biofiziologică) deși știm că, în orice activitate
fizică omul se manifestă ca un tot, ca un cumul de factori biologici, fiziologici,
psihologici în interacțiune cu facori sociali și factori de mediu. Totuși, cunoașterea
lui se face pe fragmente, deoarece fragmentarea lumii este chiar ,,stilul” său de
muncă, impus nu de instrumente și de obiectele cercetate, ci de neputința de a
cuprinde totul dintr-o dată. Omul, aparținând științelor naturii, nu se întâlnește
decât cu el însuși: este, în același timp, subiectul și obiectul cercetării. Limitele
proprii se răsfrâng asupra celui supus cercetării. Prezența erorilor duc la
aproximarea realității și nu la o cunoaștere a esențelor acesteia. De aceeia, adevărul
trebuie să fie acceptat de comunitate, trebuie să aibe consenusl acesteia. Uneori
experiența – ca izvor de adevăr – ne oferă evenimente neprevăzute, potrivit
zicalei ,, unde dai și unde crapă”, ceea ce înseamnă că, uneori obții un rezultat
diferit de cel scontat, poate mai bun decât cel așteptat. Nu putem să ,,izolăm”
cunoașterea umană de influența hazardului. Și pentru a pune punct acestei lungi
scuze, consider că, o relativă autonomie a gândirii față de simțuri, împreună cu
libertatea de a întreba permanent natura, utilizând instrumentele adecvate,
reprezintă calea prin care se poate gândi realitatea umană.

Afirmam că, unul din aspectul cel mai important al societății contemporane este
cel care definește preocuparea pentru creșterea calității, a performanței umane în
toate domeniile de activitate. Toți sunt preocupați de calitate: a muncii, a vieții, a
produselor și serviciilor, a timpului liber, etc. Evident, domeniul activităților fizice
nu face excepție de la această tendință iar prezenta lucrare încearcă să-și aducă o
contribuție modestă la a adăuga un plus de calitate muncii acelor care activează în
acest domeniu, fie ei profesori, antrenori, instructori, etc. Activitatea fizică
reprezintă o componentă de bază a comportamentului omului alături de activitatea
psihică și îl ,,însoțește” de-a lungul întregii sale vieți în toate ipostazele : în muncă,
în timpul liber, în performanța sportivă, ca elev, adult sau bătrân, etc.,etc. Instituții
și organisme naționale și internaționale încearcă să definească politici coerente
pentru ,,gestionarea” cât mai bine a activităților fizice ( Ministerul Educație,
Ministerul Sănătății, Ministerul Muncii, Ministerul Tineretului și Sportului,
Organizația Mondială a Sănătății, Comunitatea Europeană -Occupational Safety
and Health). De ce ? Până ca omul să devină adult el se instruiește și se educă în
școală unde activitatea fizică este – sau ar trebui să fie ! – o componentă importantă
a acestui proces; nu sunt puține locurile de muncă care presupun activități fizice
(poliție, pompieri, armată) iar accederea în astfel de locuri de muncă presupune
realizarea unor standarde minime în ceea ce privește capacitatea fizică, unele
abilități motrice; starea generală de sănătate este în strânsă legătură cu capacitatea
de muncă; în ceea ce privește sportul, fie el de performanță sau ca activitate de
timp liber, nu trebuie aduse argumente: practicarea oricărei din ramurile sportive
presupune un ,,bagaj” specific de deprinderi și calități motrice, sau un minimum al
acestora în cazul activităților de timp liber . Deprinderile motrice împreună cu
calitățile motrice reprezintă capacitatea fizică a unui individ iar alături de starea de
sănătate definesc comportamentul motric al omului. Multe din activitățile de zi cu
zi presupun implicarea componentei fizice în rezolvarea cu succes a unor sarcini,
fie că este vorba de sportivi, elevi, angajați în diferite locuri de muncă sau în
activități de timp liber. Măsurarea și evaluarea acestei componente fizice, a
performanței fizice a individului constituie subiectul acestei lucrări. Deoarece în
realitatea de zi cu zi, deprinderile motrice nu pot fi ,,despărțite” de calitățile
motrice, măsurarea și evaluarea acestora constituie o reală provocare, de multe ori
nu pot fi clar delimitate și abordate separat. De exemplu, putem afla relativ exact
nivelul forței quadricepsului și nivelul forței gambei unui subiect prind efectuarea
unei singure semigenuflexiuni cu încărcătura maximă cu haltera ( respectând

protocolul elaborat de Kraemer & Fry, 1995) dar nu știm cât de eficace va fi
săritura acestuia la blocajul din volei. Evident, forța membrelor inferioare are o
legătură directă cu blocajul din volei, însă un blocaj eficient înseamnă și altceva:
viteză de execuție, mobilitatea articulațiilor, echilibru, o bună coordonare spațială,
etc. Acest aspect poate fi îmbunătățit folosind teste specifice. Altfel spus, cel mai
eficace, cel mai apropiat mod este acela de a testa abilitatea unui subiect în timpul
efectuării unor sarcini specifice – specifice probei sau ramurii sportive, specifice
locului de muncă, etc.
Referitor la conținutul și structura textului, autorul se simte dator să facă unele
precizări. În primul rând, utilizând cunoștințe din numeroase domenii și dat fiind
că scopul lucrării este acela de a pune la dispoziție un scurt dar util ,,ghid practic”
pentru evaluare motrică și somatofuncțională, autorul este conștient de riscul
asumat; riscul ca în selecția efectuată informațiile prezentate să fie incomplete,
unele teste să nu-și aibă rostul pe când altele să lipsească, să insiste asupra unor
aspecte ale unor termeni mai puțini importanți; unele din exemplele prezentate să
nu fie tocmai ,, inspirate”; sursele bibliografie să nu fi fost atent alese, etc.
Dincolo de aceste riscuri asumate, strădaniile autorului s-au îndreptat spre un
text care se vrea sintetic, rezumativ dar în același timp clar, coerent și prietenos cu
cititorii. Conținutul este structurat astfel: primul capitol este dedicat scopului,
obiectivelor și terminologiei utilizate; capitolul al doilea abordează probleme de
statistică, indispensabilă unui proces de evaluare; celelalte capitole prezintă câteva
teste și măsurători motrice și somatofuncționale, indicând materialele necesare,
procedura, tabele cu date de referință – acolo unde autorul le-a identificat – sau
desene și imagini pentru unele dintre ele.
De altfel, tocmai acest domeniu face obiectul aplicativ al evaluării motrice și
somatofuncționale.

CAPITOLUL I TERMINOLOGIE
În acest capitol se vor aborda principalele noțiuni legate de procesul de evaluare
motrică și somatofuncțională; se vor defini termenii utilizați, se vor face unele
precizări, se vor exprima unele puncte de vedere referitor la anumiți termeni – cu
trimiteri la literatura de specialitate sau opinii asumate de autor – în scopul de a
oferi un instrumentar de tehnici și metode, un ghid practic care să fie util și ușor de
utilizat pentru cei care își desfășoară activitatea în domeniul activităților fizice.
În primul rând, vom încerca să demonstrăm, să argumentăm că, procesul de
evaluare motrică și somatofuncțională reprezintă una din condițiile care conferă
calitate, eficiență, randament activității celor din domeniul nostru. Prin acest proces
de evaluare se determină performanța umană (James Morrow & col.2005). Din
punctul nostru de vedere, expresia ,,a determina performanța umană” trebuie
nuanțată. Este unanim recunoscut faptul că, performanța umană reprezintă
rezultatul conjugat al interacțiunii a numeroși și complecși factori (antropometrici,
fiziologici, psihici, factori de mediu, întâmplarea, eroarea umană,etc.) unii dintre
aceștia sunt dificil de puși în evidență, alții sunt dificil de influențați/controlați,
astfel că, performanța umană este doar estimată, aproximată și nici de cum
determinată. Comportamentul omului în general, dar și în mod particular
comportamentul acestuia în sfera motricității, este de tip probabilistic: el este
predictibil – putem prezice cum se comportă în raport cu o situație dată – dar
imprevizibil, adică nu putem ști cu exactitate care este varianta aleasă: când un
jucător de fotbal se află față în față cu portarul și mingea așezată la punctul cu var
este clar că va trimite mingea spre poartă, spre a transforma lovitura de pedeapsă,
însă nu știm cum, iar acest cum este măsura performanței celui care execută
lovitura. Am considerat necesară o astfel de precizare deoarece, în procesul de
evaluare utilizăm tot timpul foarte multe cifre și există pericolul real de a confunda
lumea reală cu o lume a cifrelor: un sportiv nu este o colecție de cifre, nu este suma
acestora nici rezultatul relațiilor dintre aceste cifre. Acest aspect nu scade cu nimic
din importanța pe care o au cifrele în procesul de evaluare.
În activitățile fizice de zi cu zi –la școală, la cluburi, în activitățile de timp liber
– suntem nevoiți să acționăm în baza unor decizii pe care le luăm. Luăm decizii
când conducem o lecție de educație fizică, cînd alcătuim echipa reprezentativă a
școlii, când avem de dat o normă de control, când apreciem execuția unui elev, etc.

Toate aceste decizii, pentru a fi cele corecte, cele optime, trebuie să se bazeze pe
evidențe, pe date în care să avem încredere. Pentru ca datele care stau la baza
deciziilor noastre să fie de încredere, ele trebuie să fie obținute în anumite condiții,
respectând anumite proceduri și nu în ultimul rând ele să fie corect interpretate. Pe
de altă parte, este de scos în evidență încă un aspect important și anume faptul că,
activitatea fizică este un proces și nu un act singular; acest proces ar trebui să ne
,,însoțească”, într-o formă sau alta, toată viața. Pe parcursul acestui proces, tot
timpul primim informații (feed-back) despre modul cum se desfășoară, iar
eventualele ,,corecții” care trebuiesc efectuate pentru buna lui funcționare trebuie
să se bazeze pe date sigure și de încredere. Doar astfel se poate îmbunătății
procesul, doar astfel conferim un plus de calitate muncii noastre.
Putem spune că sunt cel puțin două momente importante ale acestui proces de
evaluare: culegerea datelor și interpretarea lor. Ele constiuie baza, temeiul unei
decizii optime. De asemenea datele pe care le culegem trebuie să fie relevante.
Spre exemplu, se știe că în fiecare dimineață ,,culegem” date despre vreme, funcție
de care depinde ținuta noastră vestimentară din acea zi: este frig, cald, plouă sau
ninge, sunt tot atâtea aspecte care definesc variante vestimentare; însă frig este și
la 20C și la – 100C, el poate fi însoțit sau nu de precipitații; cu alte cuvinte, ținuta
noastră vestimentară depinde de acuratețea, de relevanța informațiilor.
TERMENI
În continuare vom încerca să definim principalii termeni utilizați pe parcursul
acestui capitol, să aducem unele lămuriri cu ajutorul unor exemple care ne stau la
îndemână.
Măsurarea reprezintă tocmai actul de a măsura; de obicei se efectuează cu
ajutorul unor aparate sau dispozitive. Măsor greutatea corporală a uni subiect, talia,
perimetrul toracic, unghiul dintre două segmente,etc.; pentru fiecare dintre acestea
utilizez câte un aparat sau dispozitiv specific: cântar, taliometru, panglică metrică,
goniometru. În general, utilizarea acestor aparate nu ridică probleme deosebite,
atenția trebuie îndreptată asupra etalonării și calibrării acestora pentru ca datele
culese să fie cele reale.
Testul este un instrument pentru o măsurare specifică; el poate fi scris, oral,
fiziologic sau psihologic sau poate fi (în cazul activităților fizice !) un instrument

mecanic, ca de exemplu bicicleta ergometrică. Administrarea unui test sau a unei
baterii de teste trebuie să aibă un scop bine definit. Efectuarea uni test de dragul
testului este contraproductivă și nu servește nimănui. Testarea fiind parte integrantă
a procesului de evaluare motrică și somatofuncțională, putem defini două obiective
generale avute în vedere: calități motrice și deprinderi motrice; aceste obiective
generale devin specifice când se referă la aspecte precum: determinarea unor
factori de risc în anumite ramuri sportive, determinarea unor deprinderi motrice
specifice unor ramuri sau probe sportive, perfecționarea unor programe de
antrenament, determinarea evoluției unui proces de recuperare în urma unor
accidentări, etc. Literatura de specialitate ne pune la dispoziție o mare varietate de
teste, însă utilizarea unuia sau altuia dintre acestea, trebuie să țină seama de câteva
aspecte:
a.Testele trebuie să fie sigure; în timpul administrării acestora să ne asigurăm
că subiecții nu sunt expuși riscului unor accidentări;
Testele trebuie să fie specifice, adică ele trebuie să țină cont de tipul de activitate
în care este angrenat subiectul testat. Pentru o bună înțelegere și o corectă abordare
a procesului de evaluare trebuie să dezvoltăm noțiunea de test specific. Ce
înseamnă un test specific ? Următorul exemplu va clarifica acest aspect. Până în
urmă cu câțva ani, în vederea definirii loturilor reprezentative, Federația Română
de Baschet elaborase un set de teste și măsurători înpreună cu standardele
minimale. Unul din teste viza precizia aruncării la coș – deci avea în vedere o
deprindere motrică specifică jocului de baschet. Proba ca atare consta din
efectuarea de aruncări libere din zero grade, 45 grade și de la linia de aruncări
libere. Se preciza doar numărul de aruncări, fără limită de timp, fără adversar. Ori,
în desfășurarea unui meci de baschet, doar aruncările libere se regăsesc ca și
conținut concret, ca și secvență a jocului de baschet; toate aruncările efectuate din
zero grade sau 45 grade sunt efectuate sub presiunea adversarului și a timpului. Cu
alte cuvinte, în procesul de selecție se testa o situație, o ipostază care nu se regăsea
în timpul jocului; se testa ceva de care nu aveam nevoie, nu facea parte din
activitatea specifică jucătorului de baschet. Între timp, federația și-a revizuit
conținutul probelor (vezi site-ul FRB, PROBE ȘI NORME DE CONTROL PENTRU JUNIORI II,
JUNIORI I – MASCULIN ȘI FEMININ ). Același lucru este valabil și pentru calitățile motrice.
Nu utilizez teste pentru viteză, forță sau rezistență la modul general, ci teste care
să-mi evidențieze formele specifice de manifestare ale acestor calități în ramura
sau proba care mă interesează. Dacă, spre exemplu, testul vizează selecția în judo,
logic este ca mai întâi să definesc care sunt formele de manifestare a calității

motrice dominante în judo – să zicem viteza de execuție, ulterior să concep
structura specifică (mișcarea ca atare, care poate fi un procede simplu din judo).
Abia în acest context testul este specific.
O modalitate practică de a concepe un test specific pleacă de la clasificarea
exercițiilor fizice propusă de Gilles Cometti (2005). Acesta împarte exercițiile
fizice în trei tipuri: a) exerciții generale, b) exerciții multiforme și c) exerciții
specifice; cele generale pot fi globale și analitice, cele multiforme, la rândul lor se
împart în multiforme generale și multiforme orientate, iar cele specifice în
specifice analitice și specifice specifice. Această clasificare ne arată că exercițiile
pot fi: de la extrem de generale și pot fi utilizate în toate ramurile sportive, până la
extrem de specifice (exercițiile specifice specifice reprezintă chiar proba sau
ramura sportivă respectivă !) și în acest caz, testul este specific dacă este efectuat
cu un exercițiu specific analitic. Să exemplificăm(exemplu este preluat din Gilles
Cometti ,,La preparation pysique en football” , ed. Chiron, 2005, p. 78). Să
urmărim ,,drumul transformării” de la general global la specific specific. Pentru
jocul de fotbal, exercițiul specific specific este chiar jocul de fotbal. Un exercițiu
general global poate fi semigenuflexiunea cu haltera (se utilizează de aproape toți
sportivii); șezând cu haltera pe coapse flexii și extensii este un exercițiu general
analitic (poate fi utilizat de toți sportivii care sunt interesați de dezvoltarea forței pe
acest segment, nu numai de către fotbaliști); sărituri pe și de pe banca de
gimnastică pot fi considerate exerciții multiforme generale iar dacă executăm o
săritură în adâncime de pe banca de ginmastică urmată de o săritură pe verticală și
lovirea balonului cu capul avem un exercițiu multiform orientat (în primul caz
săriturile pe și de pe pot face parte din antrenamentul baschetbalistului, a
voleibalistului, etc., pe când săritura în adâncime urmată de săritură și lovirea
mingii cu capul este specific jucătorului de fotbal; lovirea mincii cu piciorul este
un exercițiu specific analitic deoarece vizează trenul inferior (mingea poate fi
lovită – regulamentar – și cu umărul de exemplu !); și în fine, jocul de fotbal
reprezintă exercițiul specific specific. Ca o completare la această clasificare, se
poate ușor remarca faptul că, pentru toate tipurile de exerciții avem mai multe
variante cu o singură excepție: pentru exercițiile specifice specifice avem doar un
exercițiu – proba sau ramura de sport ca atare;
a.Dacă se administrează o baterie de teste este important de stabilit
succesiunea acestora și pauzele dintre ele. Ce conține o baterie de teste ? În

mod curent o baterie de teste reprezintă un număr suficient de teste care să
caracterizeze în mod rezonabil o probă sau ramură sportivă. Spre exemplu,
următoarele teste sunt utilizate pentru jucătorii unei echipe de fotbal ( Jay
Hoffman, 2006): măsurători antropometrice (greutate, indicele de masă
corporală), forță (semigenuflexiuni, împins culcat), putere (detentă pe
verticală, Wingate test), viteză și agilitate (sprint 40 yarzi, T-drill test) și
rezistența anaerobă (navetă 300 yarzi);
b.Înainte de administrare să ne asigurăm că toți subiecții au efectuat o încălzire
prealabilă;
c.Să ne asigurăm că, cerințele efectuării testului sunt cunoscute de către toți
subiecții, sunt în concordanță cu cunoștințele și posibilitățile acestora și
avem acordul lor pentru efectuare testului;
d.Și nu în ultimul rând să ținem cont de aspectele practice ale administrării
unor teste: locația, echipamentele, costurile aferente administrării testelor ,
etc.
Prin măsurare și prin aplicarea unui test obținem date. Simpla culegere de date și
raportarea lor sub formă tabelară nu înseamnă evaluare.
Evaluarea este procesul prin care datele obținute sunt raportate la alte date,
adică ele trebuiesc comparate cu altceva și apoi interpretate; ele în sine nu
reprezintă decât niște cifre, niște valori. Următorul exemplu va clarifica aceste
aspecte. Unui subiect i se cere să urce și să coboare, prin pășire, pe o suprafață
înaltă de 30cm, timp de 3min, într-un anumit ritm. La finalul celor 3 min. se
înregistrează valoarea frecvenței cardiace (testul Home Step Test). I se comunică
rezultatul: să zicem 120pulsații/min. Valoarea de 120 pulsații/min. nu ne spune
decât faptul că, la expirarea celor 3min. frecvența cardiacă este de 120 pulsații/min.
În acest moment începe procesul de evaluare când datele obținute sunt comparate
cu date normative sau cu date care reprezintă standarde pentru testul respectiv,
funcție de vârstă, sex, etc.
Raportarea se face de obicei în raport cu două categorii de date : date
normative și date standard. În primul caz, datele se compară cu date ale altor
subiecți (sunt tabele cu date normative elaborate de către diferite instituții), funcție

de vârstă, gen sau categorie (de exemplu, sportivi-nesportivi, mediu urban-rural,
etc.) și putem afirma, pe baza comparației dintre ele, că valoarea lor este mai mică,
egală sau mai mare pentru subiecții de vârsta, sexul sau categoria din care face
parte. Pentru exemplul prezentat anterior (testul Home Step Test), valoarea de 120
pulsații/min. este obținută de un subiect masculin, vârsta de 18ani care nu practică
sportul de performanță; căutăm în tabelul cu date normative ale respectivului test
pentru: masculin, 18-25 ani, nesportiv , și observăm că valoarea de 120
pulsații/min. este slabă. Abia în acest moment putem afirma că subiectul ,,x” a fost
evaluat în ceea ce privește capacitatea sa aerobă.
În cel de-al doilea caz, compararea se face cu date ce reprezintă standarde ; de
obicei acestea reprezintă valorile minimale și sunt elaborate de către profesori,
antrenori, federații de specialitate sau alte instituții specializate. Pentru
exemplificare rămânem la același exemplu însă îl vom plasa în alt context. Un
profesor de educație fizică dorește să-și definitiveze echipa reprezentativă a școlii
în vederea participării la concursul de cros. Dat fiind că acțiunea de selecție are loc
în luna februarie iar condițiile meteorologige nu-i permite să desfășoare un concurs
de selecție în aer liber, optează pentru efectuarea testului Home Step Test în sala de
sport. Un subiect, posibil component al echipe, obține valoarea de 120 pulsații/min.
Pe baza experienței sale și-a elaborat un tabel cu valori minimale pentru acest test
prin care a stabilit că, o valoare de aproximativ 100 pulsații/min. corespunde unei
bune rezistențe cardiovasculare iar valorile situate peste acest prag nu se
încadrează în profilul alergătorului de cros. Decizia de includere sau excludere din
echipă are la bază date certe și relevante ceea ce conferă un plus de calitate
activității profesorului respectiv. Din exemplele prezentate se poate remarca faptul
că, aceleași date pot fi considerate atât criterii normative dar și criterii standard,
acest lucru depinde de scopul evaluării.
Un alt aspect al procesului de evaluare pe care îl considerăm important, și
care ,,nuanțează” evaluarea, se referă la data, momentul în care se efectuează ea.
Spre exemplu, presupunem că la data ,,x” se reunește lotul de sportivi după o
perioadă de vacanță, iar antrenorii sunt interesați să determine efectele acestei
perioade de inactivitate asupra greutății corporale a sportivilor – o situație des
întâlnită în aproape toate ramurile sportive. Se măsoară greutatea corporală și
indicele de masă corporală și se constată că unii sportivi au valori peste 30 (pentru
populația adultă masculină,valoarea de 30 definește starea de obezitate !); acestora

li se elaborează un program special de pregătire, asociat cu o dietă corespunzătoare
pentru o perioadă de timp – să zicem 2 săptămâni – și o țintă de atins: valoarea de
25 la indicele de masă corporală. La finalul perioadei se măsoară iarăși greutatea
corporală și indicele de masă corporală, cu precizarea că, în acest interval de 2
săptămâni pot fi efectuate măsurători intermediare cu scopul de a ,,ajusta”
programul special și dieta sportivilor. Reținem că, testarea inițială și eventualele
testări intermediare se mai numesc evaluări formative , iar testarea finală se mai
numește evaluare sumativă. Observăm că, diferențele dintre evaluarea formativă
și evaluarea sumativă se reduc la momentul când au avut loc. De aceea, în unele
situații, aceleași date pot fi utilizate atât sub aspect formativ cât și sub aspect
sumativ.
Din cele prezentate, ne-am edificat asupra noțiunilor de măsurare, testare și
evaluare, urmează să trecem în revistă obiectivele procesului de evaluare motrică și
somatofuncțională.
Atât în calitate de profesor de educație fizică cât și în cea de antrenor, instructor
sau preparator fizic, cunoașterea și înțelegerea obiectivelor procesului de evaluare
este deosebit de important. Aceste obiective generale sunt în număr de șase (James
Morrow și col.,2005)
1.Întâlnim frecvent cazuri în care, în procesul de instrucție, în procesul de
antrenament evaluarea performanței umane este facilitată, ușurată prin
gruparea subiecților potrivit abilităților acestora.În același timp, această
grupare, această ,,triere” este necesară. Spre exemplu, la o clasă de elevi din
ciclul gimnazial inițiem un proces de evaluare a performanței motrice;
inițial, întreg grupul are un anumit nivel al abilităților, însă dacă în clasa
respectivă sunt câțiva elevi care practică sportul de performanță într-o
anumită ramură sportivă iar nivelul acestora este cu mult peste al celorlalți,
această diferență mare poate afecta procesul de instrucție (practic, acest
impediment se înlătură prin lucrul pe grupe valorice !). Deci, un prim
obiectiv al testării și evaluării este gruparea subiecților potrivit nivelului
performanței lor.
2.Un alt obiectiv îl reprezintă diagnosticarea, și reprezintă posibilitatea de a
determina nivelul, stadiul în care se află un subiect sau un grup de subiecți în

ceea ce privește: deprinderile motrice, calitățile motrice, abilități
psihice/cognitive, starea de sănătate, etc.
3.Previziunea reprezintă posibilitatea de a anticipa evoluția unui subiect în
raport cu date anterioare sau prezente. Acest obiectiv general este în strânsă
legătură – în mod deosebit – cu procesul de selecție, conferindu-i un caracter
științific ! Nu este suficient să vedem că un elev din clasa a Va are o viteză
deosebită de deplasare și pe baza acestei informații vizuale să-l recomandăm
pentru practicarea atletismului, este necesar să-l supunem unor teste – viteză
de reacție la diferite semnale și din diferite poziții de plecare, viteză de
accelerare, viteză de deplasare,etc.; doar astfel obținem date certe, de
încredere care să stea la baza deciziei noastre de a-l orienta spre atletismul
de performanță. Pe de altă parte, afirmam anterior că, performanța umană se
poate doar estima datorită faptului că, omul în general se manifestă de tip
probabilistic, adică este predictibil dar imprevizibil. Mulțimea și
comlexitatea factorilor care definesc performanța umană fac imposibil de
determinat, și în același timp de gestionat acești factori. Aceste aspecte
contribuie la ideia că, acest obiectiv general al procesului de evaluare să
reprezinte cel mai dificil obiectiv de atins.
4.Motivația reprezintă un alt obiectiv general al evaluării. Este în natura
umană tendința de întrecere/competiție – cu sine și cu ceilalți – nevoia de
autodepășire. Nu ne putem imagina un sportiv care se antrenează doar, fără a
concura, fără a intra în competiție cu alții; nu ne putem imagina un individ
care frecventează sala de fitness fără a fi interesat de evoluția condiției sale
fizice. Astfel, rezulatele măsurătorilor și evaluărilor constituie tot atâtea
motive pentru continuarea activității.
5.Atingerea obiectivelor specifice . Fie că este vorba de educație fizică din
școală, antrenament sportiv, activități de timp liber, funcție de specificul
fiecăreia sunt stabilite obiective specifice. Prin măsurare și evaluare se
determină nivelul de îndeplinire al acestor obiective specifice fie printr-o
evaluare formativă, fie printr-o evaluare sumativă, așa cum au fost descrise
anterior.

6.Evaluarea programului . Elaborarea unui program propriu de evaluare
motrică și somatofuncțională este util și necesar pentru a putea argumenta –
de cele mai multe ori superiorilor dar în primul rând ție însuși – activitatea
pe care o desfășori în cadrul domeniului activităților fizice. Un profesor de
educație fizică trebuie să demonstreze cu date reale și de încredere că lecțiile
lui de educație fizică și-au atins obiectivele, că elevii săi au atins un anumit
nivel al deprinderilor și calităților motrice în raport cu standardele din
curricula școlară; antrenorul, preparatorul fizic, instructorul de fitness, etc.
trebuie, la rândul lor, să demonstreze că utilizează cele mai adecvate metode
de pregătire, alimentație, recuperare, că deciziilor pe care zilnic le i-au au la
bază date reale, sigure și de încredere.
Obiectivele generale ale procesului de evaluare vizează performanța umană .
Noțiunea de performanță umană cuprinde trei domenii distincte : cognitiv, afectiv
și psihomotor, fiecare dintre acestea, la rândul lor au un conținut specific; evident,
abordarea lor se face cu un instrumentar specific domeniului respectiv. În prezenta
lucrare, atenția este îndreptată exclusiv asupra domeniului psihomotor – activitate
fizică și capacitate fizică – acest lucru este sugerat de însuși titlul lucrării: evaluare
motrică și somatofuncțională. Noțiunile de activitate fizică și capacitate fizică nu
vor fi detaliate, acestea sunt însușite de autor așa cum sunt definite de Cârstea
(2004). Deoarece angrenarea orcărui individ într-o activitate fizică presupune o
stare de sănătate optimă, ultimul dintre capitole va trata succint probleme legate de
evaluarea condiției fizice.
Din cele prezentate până în acest moment rezultă că, în calitate de viitori
profesioniști în domeniul educației fizice și sportului trebuie să luați o mulțime de
decizii în ceea ce privește metodele de colectare a datelor, de interpretare a
acestora în procesul de evaluare motrică și somatofuncțională. Există o mare
varietate de teste (instrumente) care ne permit să determinăm abilitățile
psihomotorii ale unui subiect sau colectiv. Opțiunea alegerii unuia sau altuia dintre
aceste teste trebuie să conducă la obținerea de date obiective, fiabile, relevante și
valide. O dată obținute aceste date ele trebuiesc evaluate prin raportare: fie la date
obținute de către alți subiecți (date normative), fie la date care reprezintă standarde.
Acest proces de evaluare poate fi formativ, când are loc la începutul sau pe
parcursul unui program, sau sumativ când are loc la încheierea programului. Acest
proces poate fi reprezentat schematic astfel:

CAPITOLUL.2 NOȚIUNI DE STATISTICĂ
Capitolul anterior a fost dedicat, cu precădere, modului cum se obțin date
despre subiecții angrenați în diferite activități fizice. De asemenea, am prezentat
succint importanța, scopul și obiectivele procesului de evaluare, cu unele precizări
asupra unor termeni. O colecție de date, oricât de variate, reale și de încredere ar fi,
nu reprezintă cunoașterea subiectului sau a colectivului; ele ne oferă doar o
cunoaștere parțială, cantitativă – este adevărat, deosebit de importantă și aceasta! –
însă aceste date trebuie să fie interpretate, trebuie să le adăugăm o dimensiune
calitativă pentru a accede la cunoaștere , iar pentru acest lucru sunt necesare
cunoștințe minime din domeniul matematicii și al statisticii. Acest aspect face
obiectul prezentului capitol.
Pentru a realiza practic o evaluare motrică și somatofuncțională, atât profesorul
de educație fizică, antrenorul, instructorul cât și cercetătorul din domeniul
activităților fizice trebuie să posede cunoștințe minime în domeniul statisticii.
Datele obținute sunt, în general, numeroase și variate, și cuprind atât caractere
alfabetice (nume, prenume, vârstă, sex, etc.) cât și numerice (cifre). Cifrele sunt
adunate, scăzute, se extrag rădăcini pătrate, se înmulțesc,etc. De obicei, programele
statistice cum este SPSS ( Statistical Package for Social Sciences) sau mediul
excel, rezolvă aceste operații. Problema importantă o reprezintă faptul că, cel care
face o evaluare, trebuie să înțeleagă conceptele statistice, în special atunci când se
interpretează aceste date, să știe să utilizeze instrumentele statisticii, să aleagă
corect acei indicatori statistici funcție de specificul evaluării. Statistica este
indispensabilă în procesul de evaluare dar trebuie subliniate limitele statisticii. Cu
ajutorul ei, un șir de date se pot raporta uniform, coerent, ceea ce ne permite să
obținem concluzii relevante, precise; în esență, este o metodă obiectivă de
interpretare a unei serii de date și oferă soluții la trei categorii de probleme:
b.Descrie și caracterizează un șir de date;
c.Testează posibilitatea existenței vreunei relații dintre două sau mai multe
șiruri de date;

d.Testează posibilitatea existenței vreunei diferențe dintre două sau mai multe
șiruri de date.
Statistica nu ne spune dacă ceva este adevărat sau fals, nu stabilește relații între
cauze și efecte, ea oferă argumente – celui care o utilizează în mod corect ! –
pentru o corectă interpretare a datelor culese. În fond, statistica poate să ne ofere
răspunsuri la două întrebări: datele culese sunt de încredere ? și, aceste date au
semnificație ? Deși scopul acestei lucrări nu este statistica, ne simțim datori să
amintim, foarte pe scurt, câteva din conceptele de bază ale statisticii, să detaliem
acele aspecte pe care autorul le consideră necesare și utile în procesul de evaluare
motrică și somatofuncțională.
Desigur, stăpânirea funcțiilor matematice de bază (adunarea, scăderea, ridicarea
la pătrat,etc.) și cunoașterea simbolurilor statistice ( M = media unui șir de date, Σ
= sumarea unui șir de date, N = numărul de subiecți dintr-un eșantion, etc.)
reprezintă prima condiție pentru o analiză statistică. În descrierea și caracterizarea
unui șir de date utilizăm descriptorii unui șir de date: media, mediana, modulul,
abaterea standard, dispersia. Valorile acestor descriptori ne arată cum se
,,poziționează” fiecare valoare individuală în raport cu o valoare standard – să
zicem media. Cât este de ,,diferită” această valoare față de tendința centrală a
șirului de date – adică variabilitatea – se obține prin calcularea abaterii standard (s)
și a dispersiei (s2). Un alt descriptor al unui șir de date este amplitudinea și
reprezintă diferența dintre valoarea cea mai mică și cea mai mare; deoarece acest
descriptor depinde doar de cele două valori – cea mai mică și cea mai mare – nu ne
oferă, nu ne spune mare lucru despre modul cum sunt datele distribuite . Tocmai
am menționat cuvântul distribuție. Ce semnifică acesta ? Să presupunem că am
măsurat greutatea corporală la o clasă de 30 de elevi. Este evident că, nu toți elevii
au aceiași greutate , că fiecare valoare individuală ,,ocupă” un loc bine determinat,
distribuit în intervalul cuprins între cea mai mică și cea mai mare valoare. Dacă
distribuția valorilor este cea din fig.1.2, spunem că este o distribuție normală (tip
Gauss); sunt valori care nu se distribuie după o curbă Gauss (în general pentru
datele de tip categorii sau ranguri care sunt obținute prin chestionare sau alte
modalități de apreciere a comportamentului afectiv al unor subiecți).

Fig.1.2 Distribuție normală (sursa:w.w.w.scritube.com, image 043)
După ce calculăm media valorilor, observăm că, fiecare valoare individuală este
mai ,,apropiată” sau mai ,,depărtată” în raport cu aceasta .Din fig.2 observăm că,
≈68% din date se grupează în jurul mediei(M) într-un interval de ±1s, ≈95% din
date se găsesc în jurul într-un interval de ±2s, și ≈99% din date se grupează în jurul
mediei într-un interval de ±3s.
Reținem: pentru distribuții normale utilizăm tehnici statistice parametrice, pentru
alte tipuri de distriuție se utilizează tehnici statistice non-parametrice. În scurta
noastră trecere în revistă a statisticii, vom avea în vedere, cu precădere, aspecte
care țin de tehnicile statistice parametrice, fiind cele mai des întâlnite în activitățile
fizice.
Este evident că valorile, într-un șir/colecție de date, diferă unele de altele. Cu
alte cuvinte, ele se ,,împrăștie”, se dispersează în raport cu media acelui șir de date
și am menționat că, dispersia s2, adică pătratul abaterii standard, ne arată acest
lucru. Fiind unul dintre cei mai stabili indicatori ai variabilității, este important –
din punctul nostru de vedere – să înțelegem ce reprezintă, ce detrmină această
împrăștiere, sau mai exact din ce este compusă această împrăștiere ? Pentru
clarificări vom apela la exemplul prezentat anterior, când profesorul de educație
fizică dorește să-și definitiveze echipa de cros. Elevul care a fost exclus din echipă
a obținut valoarea de 120pulsații/min. la testul privind rezistența cardiovasculară,
în timp ce, valoarea standard pentru selecție este de >90 pulsații/min., iar
media(M) celor 10 subiecți testați a fost M=84.5pulsații/min. (reamintim că aceste
valori sunt imaginare, ele servesc doar pentru exemplificare !). Profesorul trebuie
să știe că, valoarea de 120 cuprinde mai multe aspecte, aspecte de care depinde o
corectă evaluare. În primul rând, cifra 120 îl plasează pe subiect la o anumită
,,distanță” față de media grupului(84.5) sau față de valoarea standard(90); 120 este

dispersia observată ; apoi, nu fiecare dintre elevi cunoaște și se implică – în aceiași
măsură – în testul respectiv, ceea ce generează dispersia adevărată a valorilor. La
care se adaugă o eroare a testului – poate că un elev doar ,,ghicește” ritmul de
execuție, sau profesorul nu înregistrează corect valorile frecvenței cardiace, etc. –
care erori nu se regăsesc în aceiași măsură la toți subiecții. Ea se numește dispersia
erorii. Astfel, dispersia totală (s2) sau împrăștierea sau locul unei valori este
condiționat de mulți factori, iar cel care face evaluare este dator să țină seama de
aceste aspecte.
În definiția dată statisticii se regăsește sintagma ,,raportarea uniformă a datelor”;
și pentru a încheia partea care vizează descrierea și caracterizarea unui șir de date,
plecând tocmai de la această sintagmă, vom evidenția o greșeală des întălnită de
autor – mai ales în lucrările de finalizare a studiilor de licență – și modalitatea de a
o evita. De cele mai multe ori, într-un proces de evaluare motrică și funcțională,
aplicăm o baterie de teste; evident, fiecare dintre acestea se referă la aspecte
diferite ale performanței umane, unele vizează deprinderi specifice (ele se
cuantifică într-un anumit fel), altele calități motrice (viteza are o unitate de măsură,
forța altă unitate de măsură), pe scurt avem o mare varietate de date și unități de
măsură diferite. Pentru a putea fi raportate uniform aceste date, ele trebuiesc
standardizate în raport cu media și abaterea standard, fiecare în parte, după
formula:

Valoarea lui z se obține prin scăderea medie din fiecare valoare observată și
împărțirea la abaterea standard; prin această operație obținem un set de date
standardizate, adică au media 0 și abaterea standard 1. Altfel spus, nu mai avem un
coș cu mere, nuci, struguri, gutui ci avem un coș cu fructe. Dar exemplul următor
v-a fi edificator în acest sens.
Sunt des întâlnite cazurile când profesorul de educație fizică este în postura de a
selecționa, de a ierarhiza componenții unei echipe. Evident își stabilește niște
standarde, își stabilește variabilele pe care le urmărește, și de asemenea își
stabilește probele pe care le dă. Să presupunem că este vorba de o echipă de fotbal
și profesorul consideră că următoarele probe sunt specifice și relevante pentru
scopul său: precizia șuturilor la poartă și driblingul efectuat printre jaloane. În

primul caz, datele culese se referă la numărul de șuturi executate pe spațiul porții ,
dintr-un total de 10 execuții efectuale din afara careului de 16m. Evident, precizia
este mai bună cu cât numărul de șuturi expediate pe cadrul porții este mai mare și
se notează cu: nr.de execuții pe poartă. Încel de-al doilea caz, dribling printre
jaloane, performanța este mai bună când execuția are loc într-un interval de timp
cât mai mic – se notează în secunde. Profesorul consideră că, atât precizia șutului
cât și driblingul sunt la fel de importante în jocul de fotbal și dorește să le
,,cântărească” cu aceiași unitate de măsură. Acest lucru nu se poate face fără
operația de standardizare descrisă anterior, deoarece, pentru precizia șutului la
poartă o valoare mai mare reprezintă o performanță mai bună, în timp ce, pentru
dribling o valoare mai mare reprezintă o performanță mai slabă. Doar după
operația de standardizare, profesorul este îndreptățit să facă o comparație între cele
două teste, deoarece acum ele sunt ,,cântărite” în același mod.
Înarmați cu aceste ,,unelte” statistice putem să descriem într-un mod rezonabil o
colecție de date, însă prin acest lucru am rezolvat doar prima din cele trei categorii
de probleme la care statistica oferă răspunsuri.
Ne întoarcem la exemplul în care elevul care a obținut scorul de 120
pulsații/min. a fost exclus din echipa de cros. Acest îl întreabă pe profesor : de ce a
fost exclus din echipă, pe baza unui test (Home Step Test) în care practic nu a
alergat ? iar profesorul trebuie să-i ofere o explicație convingătoare. Profesorul
trebuie să-i explice că, pe baza valorii frecvenței cardiace, măsurate în urma
efectuării unui efort standard, se poate estima capacitatea cardiovasculară a unui
subiect; cu alte cuvinte, există o relație, există o asociere între proba pe care a
efectuat-o (HST) și capacitatea cardiovasculară. Sunt numeroase situații în
activitățile fizice în care, pe baza datelor care definesc o variabilă se pot face
estimări asupra altei variabile. Acest lucru se numește corelație. Coeficientul de
corelație (r), se mai numește corelația Pearson, reprezintă asociația statistică dintre
două variabile. Se pot corela numeroase variabile, spre exemplu, numărul de
tracțiuni și greutatea corporală, viteza de deplasare și detenta pe verticală, etc. Între
diferite variabile poate să existe sau să nu existe corelație; dacă există, această
corelație poate să fie mai mică sau mai mare. În urma efectuării calcului pentru
determinarea valorii lui r (vezi orice manual de statistică) se observă că această
valoare este cuprinsă între ± – 1 și ± 1. Practic, ea este cuprinsă între 0 și 1, zero
însemnând absența vreunei relații iar unu o relație maximă. Dar sunt situații când,

avem o valoare negativă – și cifrele au semnul minus în față – însă în realitate ea
este pozitivă; este cazul, spre exemplu, al corelației dintre alergarea de viteză și
detenta pe verticală: cu cât viteza este mai mare (exprimată în secunde valoarea
este mai mică pentru o viteză mai mare !) cu atât mai mare este detenta pe verticală
(exprimată în număr de centrimetrii). Sunt trei tipuri de corelații:
e.Pozitive – când creșterea unei variabile este asociată cu creșterea celeilalte
(Fig.3);
f.Negative – când creșterea unei variabile este asociată cu descreșterea
celeilalte (Fig.4);
g.Fără corelație – când nu există nici o legătură între variabile (Fig.5)
.
Fig.2.2. Reprezentarea grafică a unei corelații pozitive.
Dacă admitem că nivelul forței depinde și de masa musculară, putem presupune
că, cu cât crește greutatea corporală – deci și masa musculară – cu atât crește și
numărul de flotări, cel puțin până la un anumit punct. (toate cele trei grafice sunt
reprezentări ale unor valori pur imaginare !)

Fig.3.2 Reprezentarea grafică a unei corelații negative
Putem accepta situația ipotetică din fig.4, când subiecții cu greutate corporală
din ce în ce mai mare vor efectua un număr din ce în ce mai mic de tracțiuni
deoarece, pentru același nivel al forței brațelor, ei trebuie să învingă o greutate din
ce în ce mai mare.
Fig.4.2 Reprezentarea grafică a

Fig.5 prezintă o situație în care, cu greu ar putea exista o corelație între notele
obținute la disciplina fizică și performanțele subiecților la alergarea de viteză !
Pentru a afla partea comună de asociere dintre două variabile se calculează
coeficientul de determinare (r2). Spre exemplu, dorim să aflăm cât au în comun
două teste care determină forța explosivă a membrelor inferioare: lungime de pe
loc fără elan și săritura pe verticală. Acest lucru se află calculând coeficientul de
determinare, care ne arată cât la sută (procentual) din dispersia totală a unei
variabile poate fi puse pe seama sau poate fi explicată prin cealaltă variabilă.
Coeficientul de corelație este un instrument statistic extrem de util în procesul de
evaluare, însă are și limite. Expresia grafică a corelației este una lineară – acolo
unde există ! – însă se pot întâlni situații când ea este de altă formă, dictată de
,,natura” variabilelor. Să exemplificăm cu o situație pur teoretică. Performanța unui
sprinter este în strânsă legătură cu starea de start; cele două variabile sunt: starea de
start și rezultatul obținut. Dacă starea de start este una de apatie (adică mică)
rezultatul este mic; dacă starea de start este optimă, rezultatul este unul bun, iar
dacă starea de start este una foarte mare (supraexcitabilitate) rezultatul va fi tot
unul mic. Această ipostază, reprezentată grafic, ar avea forma unui clopot, unde,
unei valori mici a stării de start îi corespunde o valoare mică a performanței, unei
valori optime a stării de start îi corespunde o valoare maximă ( cel puțin teoretic
așa o estimăm !) iar unei valori maxime a stării de start îi corespunde o valoare
mică a performanței. O a doua limită a coeficientului de corelație se referă la faptul
că, o corelație nu este neapărat o expresie a vreunei legături cauzale dintre două
variabile. Adică, dacă un subiect are o masă musculară mai mare decât alt subiect
și execută un număr mai mare de flotări decât cel cu masă musculară mai mică, nu
înseamnă că, cu cât cresc masa musculară voi crește și numărul de flotări, astfel că,
subiectul cu cea mai mare masă musculară va executa și cel mai mare număr de
flotări !

În continuare vom prezenta – în aceiași manieră sintetică – modalitatea prin
care, cu ajutorul statisticii – putem afla dacă sunt sau nu sunt diferențe între două
sau mai multe șiruri de date, iar dacă sunt, cât de semnificate sunt ele. Evident,
vom apela din nou la un exemplu. De data asta, să presupunem că, profesorul
nostru de educație fizică – de altfel extrem de conștiincios și preocupat de meseria
sa ! – dorește să afle dacă poate îmbunătăți performanțele în proba de rezistență
(alergare 1000m) la clasa a VIIIa , lucrând cu o intensitate a efortului mai mare
decât în mod obișnuit. Pentru acest lucru efectuează următorul experiment: pentru
început, atât clasa VIII A cât și clasa VIII B parcurg proba de rezistență – este
testul inițial. Apoi, timp de 12-14 lecții, clasa VIII A urmează programul normal al
orelor de educație fizică care presupune efectuarea exercițiilor pentru rezistență cu
o intensitate ce reprezintă 50% din posibilitățile lor– grupa martor – iar la clasa
VIII B (grupa experimentală) lucrează cu 70% intensitate același număr de lecții.
La sfârșit (testare finală), elevii celor două clase parcurg din nou cei 1000m, iar
profesorul compară performanțele obținute de elevii celor două clase și constată
dacă există diferențe între cei care au lucrat cu 50% intensitate și cei care au lucrat
cu 70% intensitate; cât de mari sunt aceste diferențe ?, sunt ele semnificative sau
nu ?, răspunsurile la aceste întrebări le află cu ajutorul testului t-test ( se mai
numește testul Student). Înainte de a descrie în ce constă testul Student, se cuvine
să facem unele precizări cu privire la ,,situația” experimentală prezentată prin
exemplul anterior. Proriu zis, nu este tocmai un experiment, deoarece profesorul nu
a respectat întocmai metodologia de cercetare științifică care definește exact
protocolul unui experiment. Un experiment presupune, în primul rând, formularea
unei ipoteze de lucru (se mai numește ipoteza experimentală), care urmează să fie
confirmată sau infirmată la terminarea lui ( în exemplul nostru, aceasta poate fi
formulată astfel : la elevii de 14 ani, creșterea rezistenței cardiovasculare depinde
de intensitatea efortului ). În al doilea rând, pentru a confirma sau a infirma ipoteza
de lucru, profesorul trebuie să stabilească exact variabila independentă ( în cazul
nostru aceasta este intensitatea efortului, se consideră drept cauza) și variabila
dependentă ( în cazul nostru, rezistența cardiovasculară care este măsurată prin
proba de 1000m, se consideră efectul ). În al treilea rând, profesorul își stabilește
grupa experimentală și grupa de control . Urmează să-și stabilească metodologia
de lucru : numărul de subiecți, probele pe care le efectuează, locul, numărul de
lecții, exercițiile pe care le va efectua să fie bine descrise și cuantificate, metodele
statistice pe care le utilizează pentru culegerea, descrierea și interpretarea datelor.

Respectând aceste cerințe, concluziile pe care le va formula profesorul la finalul
experimentului vor fi de încredere, obiective, iar deciziile pe care le va lua pe baza
acestora vor avea un suport științific. Practic, ce a experimentat profesorul de
educație fizică ? A dorit să vadă, cum modificarea unei variabile (intensitatea
efortului) se reflectă în cealaltă variabilă (rezistența cardiovasculară), însă
profesorul trebuie să știe că statistica nu acceptă ipoteza experimentală ! Ca să fim
mai expliciți, în cazul nostru, profesorul află la terminarea experimentului doar
dacă cele două clase sunt diferite, nu și de ce sunt diferite; asta pentru că statistica
acceptă doar ipoteza statistică – se mai numește ipoteza de nul – care postulează
că, nu există diferențe între mediile a două grupe de date. Scopul testului Student
este de a evalua această ipoteză de nul, la un nivel specific de probabilitate ( p <
0.05). În orice experiment intervin erori și deasemenea, profesorul nu poate
controla toți factorii care ar putea influența datele experimentului ( spre exemplu,
se întâmplă ca un număr de elevi dintr-o clasă să lipsească mai multe ore din cauza
unor îmbolnăviri !) astfel că este nevoit să-și asume un anumit grad de risc
(nivelul de probabilitate); valoarea de 0.05 reprezintă riscul ca, în cazul că
experimentul se repetă de 100 de ori el acceptă ca în 5 cazuri să greșească. Acest
nivel de probabilitate este cel acceptat în activitățile fizice și este important de
reținut deoarece, valorile obținute prin calculele statistice trebuiesc comparate cu
valorile înscrise în tabelele statistice funcție de acest nivel. Deci, testul Student se
utilizează pentru a pune în evidență diferențe dintre două grupuri de date.
Acest test este un caz particular al analizei de varianță, când avem doar două
grupe de date. Analiza de varianță (ANOV A) se utilizează atunci când avem mai
mult de două grupe de date. Profesorul nostru putea foarte bine să apeleze la trei
clase, utilizând trei trepte ale intensității efortului, caz în care ar fi utilizat analiza
de varianță. La terminarea experimentului, profesorul nostru constată că, atât elevii
din grupa experimentală cât și elevii din grupa de control și-au îmbunătățit
rezultatele, doar că cei din grupa experimentală într-o măsură mai mare. S-ar putea
întreba – și pe bună dreptate ! – dacă această diferență este semnificativă sau nu
este semnificativă, este important sau nu este important efectul ? Pentru acest lucru
trebuie să apeleze la un alt indicator statistic, să calculeze valoarea lui omega pătrat
(ω 2) care îi arată cât la sută din diferența dintre timpii obținuți de elevii celor două
grupe la proba de alergare 1000m poate fi pusă pe seama diferenței ale intensității
efortului cu care au lucrat fiecare clasă în parte; cu cât valoarea lui omega pătrat

este mai mare procentual, cu atât mai mici sunt procentele care indică posibili alți
factori responsabili pentru această diferență. Spre exemplu, dacă valoarea calculată
este ω2 = 0.75, înseamnă că 75% din diferență se datorește diferenței de intensități
a efortului iar 25% din această diferență are alte cauze. Pentru o evaluare corectă a
rezultatelor obținute și a lua decizii corecte privind modul de lucru, profesorul
trebuie să ,,treacă” dincolo de această analiză statistică ! Concret, să zicem că
media timpilor la testarea finală pentru clasa experimentală a fost TF M E = 4.17
min., la cea inițială fiind TI M E = 4.40 min., iar pentru clasa de control avem
următoarele valori la cele două testări : TI M C = 4.42 min. și TF M C = 4.28 min.
Dacă face diferențele dintre grupe, profesorul constată în medie un progres de 23
sec. la grupa experimentală față de doar un progres de 14 sec. la grupa de control.
Doar profesorul este în măsură să aprecieze dacă merită efortul depus, timp de 12
ore de educație fizică, a elevilor clasei experimentale pentru un câștig de 9 sec. în
proba de 1000m. Se poate ca efortul mare depus să nu fie justificat de un progres
atât de mic sau câștigul de 9 sec. să merite efortul ! Mai amintim că sunt diferite
tipuri de t-test, diferite variante ale analizei de varianță, însă toate au în comun
același tip de raționament. Deși cele două instrumente statistice, împreună că
variantele lor, sunt utilizate în cercetarea experimentală ele fac parte integrantă din
procesul de evaluare motrică și funcțională. Ele sunt utile și indispensabile și
pentru faptul că, ne oferă posibilitatea de a ne oferi date, argumente care ne spun
dacă o metodă, dacă o structură de exerciții este mai bună decât cealaltă, astfel ca
activitatea noastră să se îmbunătățească continuu. Pentru calcularea valorii lui t
pentru testul Student și a valorii lui F pentru ANOV A, cât și a modului de
interpretare se poate consulta Thomas…
În final, să nu uităm că, pentru grupuri de date care nu au o distribuție normală
se vor utiliza teste non-parametrice, dintre care cel mai utilizat este testul ,,chi
pătrat” ( χ 2 ). Se citește ,,hi pătrat”.
Acest test permite analiza semnificației discrepanței dintre datele observate
(aceste date nu au o distribuție normală !) și datele sperate ( date care ar fi avut o
distribuție normală !). Cu alte cuvinte, comparăm o situație reală cu o situație
ideală din punct de vedere statistic. Fără să apelăm la formula de calcul și a
modului de interpretare, spre exemplificare, să ne imaginăm următoarea situație:
activitatea profesorului nostru de educație fizică este analizată de către conducerea
școlii respective și dorește ca aprecierea să aibă la bază date concrete, eventualele

laude sau mustrări să fie argumentate cu date reale. Analizând notele pe care
profesorul le-a acordat elevilor, constată că la o clasă sunt foarte multe note de 5 în
raport cu notele de 10. Utilizând tehnica ,,chi pătrat”, conducerea nu face altceva
decât să compare distribuția acestor note mici (pentru un număr de 30 elevi cât are
clasa respectivă) cu o distribuție normală (ideală), așa cum ar fi trebuit să fie.
Expresia ,,distribuția normală” are cel puțin două înțelesuri: a) normală adică o
distribuție de tip Gauss (vezi fig….) unde majoritatea notelor sunt de 5,6 și 7, ceea
ce nu e cazul notelor la educație fizică, sau b) normală în raport cu distribuția
notelor la educație fizică din celelalte clase din școală. Doar în acest mod, deciziile
conducerii școlii privind activitatea profesorului de educație fizică vor avea suport
faptic. Încă două precizări înainte de a încheia acest capitol – de fapt sunt două
restricții în utilizarea acestui test statistic: 1- pentru calculul valorii lui ,,chi pătrat”
este necesar ca numărul frecvențelor observate să fie egal cu numărul frecvențelor
sperate și 2- testul se aplică unor eșantioane relativ mari (peste 30 subiecți)

CAPITOLUL. 3 MĂSURĂTORI ANTROPOMETRICE ȘI COMPOZIȚIA
CORPULUI
Măsurătorile antropometrice sunt importante atunci când vrem să evaluăm:
starea de sănătate, în performanța umană (spre exemplu, în selecție), dar și în
cercetările experimentale.
Antropometria vizează măsurarea corpului uman și a segmentelor acestuia și
include în mod uzual: talia, greutatea,circumferințe ale diferitelor segmente, cât și
raporturile dintre aceste segmente. Ele exprimă cantitativ dimensiunile corpului
uman, dar și proporționalitatea acestuia.
Talia este ușor de măsurat, în mod curent cu aparatul numit taliometru; dacă nu
avem în dotare un astfel de aparat, vom proceda astfel: subiectul, desculț, se așează
cu spatele lipit de perete – picioarele apropiate, călcâiele lipite de perete, mâinile
pe lângă corp – care a fost marcat în prealabil cu ajutorul unei panglici metrice. Pe
creștetul capului se aplică un echer și se citește valoarea din dreptul acestuia
(fig.1.3 IMG 1671). Se exprimă în centrimetrii.
Greutatea se măsoară cu ajutorul unui cântar electronic certificat. Subiectul,
fără încălțăminte și îmbrăcat în șort și maieu, se așează pe platforma cântarului cu
picioarele lipite și având contact cu toată talpa (fig.2.3 IMG 1673). Se exprimă în
kilograme.
Pentru ambele variabile sunt numeroase tabele cu date de referință (vezi, Jay
Hoffman, Norms for Fitness, Performance, and Health, 2006, Human Kinetics),
funcție de vârstă, sex, sportivi/nesportivi, pentru diferite ramuri sportive,etc. Pentru
multe ramuri și probe sportive dar și pentru armată, poliție, pompieri,etc., aceste
date antropometrice reprezintă criterii de selecție.
În general, proporționalitatea corpului uman reprezintă raportul dintre diferitele
părți ale acestuia, atât pe ,,verticală” ( spre exemplu, raportul dintre înălțimea
toracelui și înălțimea totală a corpului), cât și pe ,,orizontală” (spre exemplu,
raportul dintre perimetrul brațelor și perimetrul coapselor). Măsurarea
perimetrelor se face în scopul de a evalua mărimea musculaturii sau pentru a
determina distribuția stratului de grăsime pe diferite segmente ale corpului uman.

Se știe că, valori mari ale perimetrului abdominal reprezintă o acumulare
însemnată de grăsime, iar această distribuție este asociată cu un ridicat factor de
risc în ceea ce privește bolile cardiovasculare (Shimokata & col., 1989). Probabil
unul dintre cele mai utilizate raporturi, în acest sens, este raportul dintre perimetrul
abdominal și perimetrul măsurat la nivelul șoldului. Prima dată, panglica metrică
se aplică pe piele ( fără a strânge pentru a nu presa țesutul ) în jurul abdomenului,
aproximativ 5-6 cm deasupra ombilicului; utilizând aceiași tehnică, se măsoară
perimetrul șoldului la nivelul marelui trochanter.(fig.4.3 1674 și fig.5.3 1675). O
valoare mare a acestui raport indică un risc crescut pentru bolile cardiovasculare.
(tab.1)
Tabelul 1 cuprinzând valorile raportului abdomen/șold și riscul unor boli cardiace
RISCUL UNOR BOLI CARDIACE
MICMOD
ERATMAR
EFOARTE MARE
vârstabărbaț
ifemeibărbațifemeibărbațifemeibărbaț
ifemei
20-29< 0.83< 0.710.83-
0.880.71-
0.770.89-0940.78-
0.82>0.94>0.82
30-39< 0.84<0.720.84-
0910.72-
0.780.92-
0.960.79-
0.84>0.96>0.84
40-49< 0.88<0.730.88-
0.950.73-
0.790.96-
1.000.80-
0.87>1.00>0.87
50-59< 0.90<0.740.90-
0.960.74-
0.810.97-
1.020.82-
0.88>1.02>0.88
60-69<0.91<0.760.91-
0.980.76-
0.830.99-
1.030.84-
0.90>1.03>0.90
(adaptat după Jay Hoffman, Norms for Fitness, Performance, and Health, pag. 89, 2006, Human Kinetics)
Cunoscând greutate și talia se poate calcula un alt raport, indicele de masă
corporală (IMC), după formula :
IMD =
unde greutatea este exprimată în kilograme (kg), iar înălțimea în metrii (m); acest
raport se utilizează pentru evaluarea stării de obezitate pe baza căreia se estimează

riscul unor boli asociate obezității : cardiovasculare sau diabetul. Acest raport nu
ne arată ce procent din greutatea corporală îl reprezintă: grăsimea, masa musculară,
oasele sau organele și țesuturile, fapt pentru care, în sportul de performanță o
persoană ,,musculoasă” poate fi descrisă – fals ! – ca o persoană hiperponderală,
motiv pentru care este nu este recomandat a fi utilizat în sport. Deoarece indicele
de masă corporală nu ne oferă date despre alcătuirea corpului uman, despre modul
cum este acesta compus, în evaluarea motrică și somatofuncțională se utilizează
alte măsurători.
Analiza compoziției corpului , adică analiza componentelor acestuia, este în
măsură să ne ofere date mult mai detaliate în procesul de evaluare. De multe ori,
modificările rezultate în urma practicării exercițiilor fizice nu sunt vizibile, sau nu
se reflectă în modificări ale greutății corporale, însă produc modificări în
compoziția corpului. Dacă indicele de masă corporală ne poate spune în ce măsură
un subiect este sau nu este obez, o analiză a compoziției corpului ne oferă date
despre raportul dintre cantitatea de grăsime și greutate totală corporală; cu alte
cuvinte, despre raportul dintre masa musculară activă și țesutul adipos inactiv. Nu
putem trece cu vederea faptul că, interesul major pentru compoziția corpului – în
mod particular pentru țesutul adipos ! – se situează în zona activităților de timp
liber (fitness, aerobic,etc.); societatea contemporană promovează în sfera percepției
estetice ,,individul slab”, fără grăsimi, cu o armonioasă reprezentare a grupelor
musculare. Dacă s-ar realiza un studiu privind motivația principală pentru care un
subiect frecventează sala de fitness, probabil că, pierderea grăsimii ar fi principalul
motiv. Desigur, există un interes în ceea ce privește compoziția corpului și în sport,
mulți sportivi și antrenori sunt interesați să îmbunătățească raportul dintre masa
musculară și țesutul adipos pentru îmbunătățirea performanței sportive.
Pentru determinarea compoziției corpului sunt utilizate numeroase tehnici, de la
unele relativ simple până la unele extrem de complicate, totul depinde de cât de
precise se doresc a fi datele culese, de tehnica și aparatura utilizată și evident de
modelul compoziției corpului de la care se pleacă.
Modelele compoziției corpului sunt numeroase și sunt clasificate în raport cu
numărul de componente pe care le i-au în calcul; cu cât crește numărul
componentelor cu atât crește complexitatea tehnicilor de investigare.

Modelul cu două componente consideră corpul uman alcătuit din: masa de
grăsime și masa fără grăsime. Acest model pleacă de la presupunerea că, pentru un
anumit tip de populație, pentru o anumită vârstă, grăsimea are o densitate de 0.90
g x ml -1 , iar densitatea masei fără grăsime este de 1.1 g x ml-1 . Plecând de la
aceste date, Siri (1961) a dezvoltat următoarea formulă pentru determinarea
procentului de grăsimi la o populație adultă, caucaziană:
Masa de grăsime (%) = (495/densitate) – 450
Evident, sunt numeroși factori care particularizează această ecuație: vârsta,
creșterea și dezvoltarea (spre exemplu, densitatea oaselor are valori diferite la 10
ani sau la 30 ani), genul, etnia; de asemenea, această ecuație nu ia în calcul
volumul de aer rezidual aflat în plămâni sau intestine, etc. Se poate observa că,
această ecuație determină doar procentul de grăsime din greutatea totală a corpului.
Dacă dorim să află însă câte kilograme reprezintă acest procent, utilizăm altă
ecuație. De fapt sunt trei ecuații prin care estimăm cantitativ componente ale
corpului: greutatea de grăsime, greutatea fără grăsime și greutatea țintă. Evident,
pentru cei mai mulți care frecventează sălile de fitness, greutatea țintă (cea care
constituie de fapt motivația frecventării sălii de fitness) este de cel mai mare
interes. Așadar, avem:
Greutatea de grăsime = (% grăsime 100) x greutatea corpului
Greutatea fără grăsime = greutatea corpului – greutatea de grăsime
Greutatea țintă = greutatea fără grăsime [1- (% grăsime țintă) ]
Pentru exemplificare să luăm un subiect concret: bărbat 90kg care are un procent
de 35% grăsime – îngrijorător pentru el ! – dorește să ajungă la 25% grăsime și
începe să frecventeze sala de fitness pentru atingerea scopului propus. Cât trebuie
să slăbească ? Introducând aceste date în cele trei ecuații, obținem:
Greutatea de grăsime = 90 x (35100) = 31.5kg
Greutatea fără grăsime = 90 – 31.5 = 58.5kg
Greutatea țintă = 58.5(1 – 25100) = 78kg

Așadar, pentru a-și atinge ținta propusă, subiectul nostru trebuie să slăbească
aproximativ 12kg !
Modelul cu trei componente – masa de grăsime, masa fără grăsime și oasele –
deși mai precis în determinarea compoziției corpului, trebuie să țină seama de
aceleași aspecte ,care ar putea influența evaluare, ca și cele enumerate la modelul
cu două componente.
Sunt modele cu patru componente (masa de grăsime, oase, proteine, apă) sau cu
cinci componente (masa de grăsime, oase, proteine, apa extracelulară și apa
intracelulară), însă acestea necesită tehnici relativ complicate: analiza impedanței
bioelectrice (pe baza rezistenței curentului electric se determină masa de grăsime,
masa fără grăsime și cantitatea de apă), tomografia computerizată, rezonanța
magnetică, greutatea măsurată hidrostatic (prin cufundarea corpului în apă). Toate
aceste tehnici sunt în mare parte tehnici de laborator care presupun o aparatură de
specialitate. Sunt și tehnici de teren relativ simple pentru a determina procentul de
grăsime ,,nefolositoare” din corpul uman (grăsimea în exces ), deoarece, după cum
se cunoaște, există o cantitate de grăsime (așa zisă grăsime ,,folositoare”), al cărei
procent diferă la femei și bărbați (12% la femei și 3% la bărbați din greutatea
totală).
Dintre tehnicile de teren – cel mai des utilizate – măsurarea plicii cutanate este
cea mai la îndemână deoarece nu necesită o aparatură sofisticată și în același timp
oferă date sigure și de încredere. Cercetătorii au evidențiat faptul că există o
corelație mare ( r 0.76) între datele obținute prin această tehnică și metoda
hidrostatică, o metodă mult mai preciză în analiza compoziției corpului uman.
Pentru măsurarea plicii cutanate ( se mai numește plica de grăsime) se utilizează
instrumente numite etriere cutanate (skinfold calipers) ; ele pot fi manuale sau
electronice iar datele se raportează în milimetrii sau centimetrii. Pentru
determinarea distribuției grăsimii în anumite zone ale corpului uman, ecuațiile i-au
în calcul trei, patru sau mai multe puncte anatomice. Indiferent de numărul acestor
puncte, pentru ca datele să fie cât mai exacte, facem următoarele recomandări: în
primul rând, cel care face măsurătoarea să se asigure că instrumentul funcționează
corespunzător; plica cutanată se ține între degetul mare și arătător (fig.6.3 1676);
etrierul (fig.7.3 1750) se plasează astfel ca să se poată citi valoarea indicată; este

bine să se efectueze cel puți trei măsurători consecutive în același loc anatomic și
să se consemneze media. Pentru exemplificare am ales ecuațiile (una pentru
bărbați, cealaltă pentru femei) dezvoltate de YMCA (Young Men ’s Christian
Association) luând în calcul trei puncte anatomice : abdomen, suprailiac și triceps:
Bărbați
%grăsime=0.39287x(sumă 3pct)-0.00105x(sumă3pct)2 +0.15772xvârsta-5.18845
Femei
%grăsime=0.41563x(sumă3pct)-0.00112x(sumă3pct)2+0.03661xvârsta+4.03653
Datele antropometrice – în special talia și greutatea , dar și măsurători privind
compoziția corpului sau procentul de grăsime din corp – sunt utile mai ales atunci
când se definește modelul ideal al unui sportiv într-o ramură sau probă de sport.
Din păcate, la noi în țară sunt extrem de puține astfel de date – sau dacă sunt, ele
nu sunt disponibile ! Ne gândim la date culese pe populația noastră sportivă, în
special cele de la nivelul loturilor/echipelor naționale, date care cuprind o serie de
aspecte pariculare legate de specificul nostru economic, cultural, al mentalităților,
zestrea genetică, etc. Date ca cele prezentate în tabelul 2 trebuie preluate și
interpretate de către antrenori într-o manieră selectivă, cu oarecare rezervă,
deoarece nu reprezintă populația sportivă din țara noastră !
Tabelul 2 cuprinzând date antropometrice și procentul de grăsime corporală pentru
jucătorii de baschet din NCAA, divizia I americană
Postul Talia Greutatea Grăsime %
cm kg
Apărător 187.4±5.8 82.9±6.8 8.4±3.0
Atacant 198.4±3.8 95.1±8.3 9.7±3.9
Centru 205.5±6.1 101.9±9.7 11.2±4.5
Notă. Datele sunt adaptate după R.W. Latin,K. Berg și T.Baechle. 1994.,, Physical and performance characteristics
of NCAA Division I male baschetball players”. Journal of Strength and Conditioning Research 8:214-218

Putem afirma că, măsurătorile antropometrice reprezintă repere credibile în
aprecierea nivelului de dezvoltare fizică a unui subiect. Dacă evaluarea se face la o
vârstă care se caracterizează printr-un ritm accelerat de creștere (14-17 ani), în
unele ramuri sportive, cum ar fi fotbalul, pentru care sunt categorii de vârstă de 1-2
ani, efectul de vârstă relativă este deosebit de important în selecție. Adică,
avantajul celor născuți în primele luni ale anului (ianuarie, februarie, martie) față
de cei născuți în ultimile luni ale anului (noiembrie, decembrie) sub aspect somatic
este evident; la vârsta când ritmul de creștere este mare, un interval de timp de 8-9
luni aduce modificări somatice semnificative. De aceia, selecția pentru loturile
reprezentative, în ramurile sportive pentru care dimensiunile antropometrice sunt
criterii de admitere, să nu reprezinte etapa finală a procesului de selecție. Evident,
dimensiunile antropometrice reprezintă un atuu, însă performanța sportivă
înseamnă mult mai mult: abilități tehnice, inteligență tactică, calități psihice, etc.

CAPITOLUL.4 MOBILITATE ȘI ECHILIBRU
Prin mobilitate înțelegem capacitatea unui mușchi sau grupei de mușchi de a
efectua o mișcare completă în jurul unei articulații. În timpul efectuării unei
mișcări sunt angrenați cel puțin două grupe de mușchi – agoniști și antagoniști;
agoniștii efectuează propriuzis mișcarea iar antagoniștii determină ,,lungimea”
acesteia, adică mobilitatea. Se mai numește mobilitate articulară sau flexibilitate.
Deși face parte din calitățile motrice de bază, rolul mobilității în sportul de
performanță nu este bine determinat. Este evident că, în unele ramuri sportive –
gimnastică spre exemplu – mobilitatea reprezintă un factor hotărâtor pentru
performanță; sau în atletism în proba de aruncarea suliței, unde mobilitatea
umărului brațului de aruncare determină distanța aruncării: o bună mobilitate
înseamnă că, forța aplicată asupra obiectului de aruncat se efectuează pe o lungime
mai mare și rezultă o viteză unghiulară mai mare și implicit o aruncare mai lungă.
Lipsa mobilității articulare afectează și influențează tehnica de execuție a unor
mișcări specifice, poate cauza unele accidente, după cum și o mobilitate excesivă
poate fi cauza unor dislocări la nivelul articular sau întinderi ligamentoase.
Mobilitatea trebuie tratată ca rezultat al acțiunii conjugate a mai multor factori,
cum ar fi: vârsta și sexul, suprafețele articulare, țesuturile care înconjoară
articulația, adică tendoane, ligamente, capsula articulară, pielea și nu în ultimul
rând, nivelul activității fizice în care este implicat subiectul; copii au o mobilitate
mai mare decât adulții, și femeile în raport cu bărbații sau sportivii comparativ cu
nesportivii. Multe din deficiențele de postură sunt puse pe seama unei disfuncții în
relația dintre agoniști și antagoniști ceea ce constituie un potențial factor de risc
pentru apariția unor accidente.( Sharmann,2002, Kendall și col.,2005)
Determinarea mobilității poate fi efectuată în două modalități: fie prin măsurători
directe (se exprimă în grade), fie prin măsurători indirecte ( se exprimă în
centimetrii).
Măsurătorile directe determină unghiul dintre două segmente pentru o articulație
specifică și se efectuează cu gonimetre, flexometre sau înclinometre. Acestea sunt
dispozitive relativ simple, în exemplele noastre ilustrate vom utiliza goniometrul

(fig.1.4 1749). Aparatul are un braț fix și unul mobil, acest aspect trebuie avut în
vedere poziționarea pe articulație pentru o măsurare precisă.
Funcție de scopul propus, de specificul poulației evaluate, măsurarea mobilității
poate avea în vedere atâtea articulații (numărul acestora) câte descriu rezonabil
subiectul evaluat: de la 1-2 articulații până la întreg ansamblul articular.
Exemplificările noastre cuprind articulații ale brațelor, trunchiului și picioarelor.
Mobilitatea umărului
Latissimus dorsi
Articulația permite extensia, adducția și rotația brațului. Pentru măsurare avem
nevoie de o masă de consultație, plană și rigidă și goniometru.
Subiectul este culcat dorsal, având grijă ca vertebra lombară să fie în permanent
contact cu suprafața mesei. Goniometrul se plasează având centrul în dreptul
articulației glenohumerale iar brațul fix orizontal de-a lungul liniei mediane a
toracelui; brațul mobil se plasează de-a lungul humerusului. Se notează gradele în
flexia umărului față de orizontală (fig.2.4 1679). Nu sunt date de referință. Este
interesant de remarcat faptul că, la aruncătorii din jocul de baseball latissimus dorsi
este mai scurt decât la indivizii nesportivi (Manske și col.,2006)
Triceps
Articulația permite extensia brațului și antebrațului. Pentru măsurare avem nevoie
de goniometru.
Subiectul este așezat cu umărul brațului supus măsurării în flexie maximă.
Goniometrul se plasează având centrul în dreptul articulației cotului (epicondilul
lateral), brațul fix pe mijlocul humerusului iar brațul mobil pe linia mediană a
radiusului (fig.3.4 1686). Se notează gradele în flexia antebrațului pe braț. Nu sunt
date de referință.
Exrensorii șoldului
În cap.1 scoteam în evidență faptul că, este deosebit de important să știm exact
ceea ce dorim să măsurăm. Deoarece pentru această articulație participă mai mulți

mușchi, procedura de măsurare (elaborată de Bullock – Saxton și Bullock, 1994)
trebuie respectactă întocmai pentru a obține date reale și de încredere.
Pentru măsurare avem nevoie de o masă de consultație și goniometru.
Subiectul este culcat dorsal, având coloana vertebrală în contact cu suprafața
mesei. Se plasează centrul goniometrului pe marele trohanter, brațul fix paralel cu
trunchiul iar brațul mobil paralel cu coapsa. Cu ajutorul mâinii corespunzătoare
brațului fix se palpează ușor partea posterioară a mușchiului iliac superior. În
timpul mișcării de extensie a coapsei pe trunchi, în momentul când simțim că
mușchiul iliac superior se ,,mișcă” se încetează extensia și se notează numărul de
grade indicat de goniometru. (fig. 4.4 1685). Nu sunt date de referință.
Gastrocnemian
Articulația permite flexia plantară a piciorului.
Pentru măsurare avem nevoie de o masă pentru consultație și goniometru.
Procedura de măsurare a fost elaborată de Reese și Bandy, 2002.
Subiectul este culcat dorsal, având coloana vertebrală în contact cu suprafața
mesei iar picioarele în extensie maximă. Centrul goniometrului se plasează pe
maleola externă, brațul fix pe peroneu iar brațul mobil paralel cu a cincea
metatarsiană. În timpul flexiei dorsale trebuie să se evite eventualele mișcări de
pronație sau supinație ale gleznei. Se notează numărul de grade indicat de
goniometru (fig.5.4 1681). Nu sunt date de referință.
Trunchi
Pentru determinarea mobilirății trunchiului se utilizează mai multe teste indirecte,
dintre acestea cel mai des întâlnit este testul ,,stai și atingi”, deși numeroși
specialiști consideră acest test relevant pentru mobilitatea picioarelor și mai puțin
pentru mobilitatea trunchiului.
Pentru măsurare avem nevoie de un dispozitiv simplu (fig.6.4 poza cu lada).
Practic este o ladă prevăzută cu o ieșitură de 15 cm care este marcată, în
continuarea ieșiturii, pe o distanță de aproximativ 50 cm.

Subiectul este așezat pe sol, fără încălțăminte, cu picioarele apropiate și cu tălpile
sprijinite de dispozitiv. Se apleacă spre dispozitiv cu brațele apropiate și se notează
numărul de centimetrii până la care ajunge cu vârful degetelor. Dacă un subiect
ajunge la n cm, la aceștia se adaugă cei 15cm pe care îi are ,,ieșitura”
dispozitivului. Sunt date de referință
Tabelul 3 cu date normative la testul ,,stai și atinge” pentru 16 – 19 ani, bărbați și
femei
GenulFoarte binePeste medieMediaSub medieSlab
Masculin> 14 cm11-14 cn7-10 cm4-6 cm< 4 cm
Feminin> 15 cm12-15 cm7-11 cm4-6 cm<4 cm
(adaptat după Brian Mackenzie, 101 Performance Evaluation Tests, 2005) Notă. Valorile medii pot fi interpretate
ca și valori normale pentru vârsta și sexul populației nesportive
În capitolul anterior am scos în evidență faptul că, în ceea ce privește compoziția
corpului, nu sunt date de referință pentru populația sportivă din țara noastră. Nici
pentru mobilitate nu avem date, iar datele din literatura de specialitate – ca cele
prezentate în tabelul 4 – sunt incomplete ( mediile nu ne spun aproape nimic, ce
reprezintă ele, dacă valorile sunt sau nu criterii de selecție pentru ramura sportivă,
etc.) și descriu o populație sportivă din SUA, cu siguranță, diferită de populația
sportivă din țara noastră. Putem observa doar faptul că, nivelul mobilității nu diferă
semnificativ la această vârstă între ramurile sportive, el este însă semnicativ diferit
când se compară fetele cu băieții la aceiași ramură (înot)
Tabelul 4 cu media și abaterea standard pentru mobilitate (,,stai și atinge”) la
sportivii de 15-16 ani
Baseball
(n=76)Baschet
(n=206)Fotbal
(n=43)Înot
(n=20)Înot
(n=42)
Genulmmmmf
Vârsta (ani)16.1±1.015.5±0.815.2±1.016.6±1.515.8±1.7
Mobilitate(cm)30.5±7.731.8±6.730.1±731.9±9.740.2±7.6
(adaptat după, Jay Hoffman, Norms for Fitness, Performance, and Health, 2006) Notă. m = masculin, f= feminin,
n= număr de subiecți
Oricum, importanța determinării mobilității constă în faptul că, pe de oparte
permite reperarea/identificarea articulațiilor cu un ridicat potențial de risc pentru

accidentări, iar pe de altă parte, permite evaluarea nivelului de refacere funcțional
al articulației după o accidentare.
Echilibrul reprezintă capacitatea unui individ de a-și menține centru de greutate în
interiorul bazei de susținere, atât static cât și dinamic, prin participarea unor funcții
senzoriale ca: văz, auz, proprioceptori. În același timp, echilibtul poate fi privit ca
și capacitatea individului de a-și controla mișcările pe care le execută. De aceea
unii specialiști folosec termenul de kinestezie. Termenul se referă la capacitatea
sistemului nervos de a sesiza/coordona poziția în spațiu a mișcările unor segmente
cu ajutorul proprioceptorilor. Alți autori folosesc termenul de capacitate
coordinativă. Dacă nu există unanimitate în ceea ce privește definirea termenului,
sugerând complexitatea acestei calități, determinarea în mod direct acesteia se
realizează cu aparatură extrem de sofisticat și costisitoare. De aceea se utilizează
măsurători indirecte, ușor de realizat, fără aparate complicate. Datele privind
echilibrul sunt necesare și utile, atât în sportul de performanță – gimnastică, patinaj
artistic, ca să numim doar două ramuri de sport – în activitățile curente de zi cu zi
(de la simpla deplasare până la mânuirea unor obiecte) sau aprecierea stării de
sănătate și a condiției fizice. În general, testele care privesc echilibrul sunt
concentrate asupra trenului inferior al corpului, și se adresează atât echilibrului
static cât și celui dinamic. V om prezenta câteva dintre acestea, cu ajutorul cărora se
poate întregi tabloul unei evaluări somatofuncționale.
Echilibrul static
Testul Stork
Pentru determinare avem nevoie de un asistent și un cronometru.
Subiectul, desculț, stă cu picioarele apropiate și cu brațele pe șold. La semnalul
asistentului – acesta pornește și cronometrul – subiectul se ridică pe pingeaua unui
picior (numit piciorul de sprijin), având celălalt picior îndoit și lipit de genunchiul
piciorului de sprijin (fig.7.4 1732). Asistentul oprește cronometrul dacă: piciorul de
sprijin se rotește în ori ce direcție, călcâiul piciorului de sprijin atinge podeaua ,
brațele sunt luate de pe șold sau piciorul îndoit se depărtează de genunchiul

piciorului de sprijin. Se notează timpul și se repetă testul pentru celălalt picior.
Date de referință.
Tabelul 5 cu date normative pentru testul Stork, pentru subiecți de 16-19
ani(adaptat după Brian Mackenzie, 101 Performance Evaluation Tests, 2005)
GenulFoarte binePeste medieMediaSub medieSlab
Masculin>50 sec50-41 sec40-31 sec30-20 sec<20 sec
Feminin>30 sec30-23 sec22-16 sec15-10 sec<10 sec
(adaptat după Brian Mackenzie, 101 Performance Evaluation Tests, 2005) Notă. Valorile medii pot fi interpretate
ca și valori normale pentru vârsta și sexul populației nesportive
Testul Romberg
Pentru determinarea echilibrului sau eventualelor disfuncții de echilibru avem
nevoie doar de un asistent. Proba apreciază capacitatea de menținere a echilibrului
în lipsa stimululor vizuali și evidențiază eventuale tulburări proprioceptive
În prima etapă a testului, subiectul, desculț, stă cu picioarele apropiate, brațele pe
lângă corp. Dacă asistentul constată că subiectul își menține corect această poziție
20-30sec. se trece la etapa a IIa rugându-l să închidă ochii (fig.8.4 a 1733). La
indicațiile asistentului, subiectul execută o serie de mișcări, iar asistentul
consemnează orice modificare posturală care apare. Spre exemplu:
Ridicare piciorului drep de pe sol, apropierea acestuia (în flexia gambei pe coapsă)
de genunchiul piorului de sprijin, concomitent cu ridicarea brațelor lateral (fig.8.4
b 1734)
Ridicarea piciorului stâng de pe sol, apropierea acestuia (în flexia gambei pe
coapsă), concomitent cu ridicarea brațelor lateral și extensia capului (fig.8.4 c
1735)
Ducerea capului pe spate concomitent cu ducerea brațului stâng lateral și a brațului
drept la nas (fig.8.4 c 1736)

Este important ca asistentul să asigure sprijin dacă subiectul se dezechilibrează
foarte tare. Aceste situații de dezechilibre pronunțată indică prezența unor
disfuncții majore pe scoarța cerebrală.
Echilibrul dinamic
Pentru determinarea echilibrului dinamic recomandăm testul ,, Deplasare în formă
de stea” (Star Excursion Balance Test). Acest test este în măsură să pună în
evidență deficite de performanță funcțională pentru trenul inferior al corpului.
Testul implică participarea mai multor factori: forță, control postural, mobilitate
articulară, abilități proprioceptive. Subiectului i se cere să ,,atingă” cu vârful
picioarelor o distanță cât mai mare în opt direcții indicate pe o suprafață circulară
marcată. (fig.9.4). Diagramele următoare indică pentru fiecare picior, direcțiile de
deplasare.

Diagrama A. Direcțiile de deplasare ale piciorului drept
Diagrama B. Direcțiile de deplasare ale piciorului stâng
Desfășurarea testului.
Subiectul se poziționează în central diagramei cu brațele pe șold. I se cere să atingă
un punct cît mai îndepărtat pe cele opt direcții, având piciorul stâng drept picior de
sprijin și începând pe direcția ,,1 anterior”. Se notează numărul de centimetrii
pentru fiecare direcție. Se continuă, cu respectarea acelorași condiții, și cu piciorul
drept ca picior de sprijin.

Un scor mare indică un bun echilibru, o bună mobilitate articulară dar și un nivel
bun al abilităților proprioceptive. Sunt de menționat câteva din rezultatele la care
au ajuns cercetătorii în urma analizei nivelului echilibrului cu acest test pe
numeroși sportive (datele sunt prezentate în lucrarea James R. Morrow,Jr., Allen W.
Jackson, James G. Disch, Dale P. Mood (2005), Measurement and Evaluation in Human
Performance, Human Kinetics, Champaign, IL,USA;
Astfel, Olmsted și col.(2002) au scos în evidență faptul că, subiecții grupei
experimentale cu insuficiență funcțională cronică la nivelul gleznei au scoruri mult
mai mici față de subiecții grupei de control. Gribble și Hertel (2003) constată
valori mai mici la test dacă subiecții au fost testați după efectuarea unor exerciții
care au solicitat intens glezna. De asemenea, Plisky și col.(2006) constată că,
jucătorii de baschet care au o diferență mai mare de 4cm pe direcția anterior
(stânga-dreapta) prezintă o creștere de 2.5 a riscului de producere a accidentărilor
al extremității trenului inferior. Sunt exemple care demonstrează importanța unei
evaluări motrice și somatofuncționale ; aceste date contribuie la o mai bună și mai
eficientă organizare a procesului de antrenament, a procesului de recuperare, etc.,
pentru a lua cele mai bune decizii.
La finalul acestui capitol mai facem o precizare, precizare care este valabilă pentru
toate testele, inclusive pentru cele care literatura de specialitate oferă date de
referință. Importanța, fiabilitatea unui test constă în repetabilitatea lui; cu alte
cuvinte, el trebuie repetat pentru ca datele inițiale să poată fi comparate, difrențele
dintre testări sunt relevante pentru că, funcție de aceste diferențe vom putea lua
măsurile (deciziile) adecvate. Acest lucru înseamnă de fapt că, procesul de evaluare
motrică și somatofuncțională nu este unul ocazional sau conjunctural, ci este un
proces continuu, un proces permanent.

CAPITOLUL 5. FORȚA
Acest capitol este dedicat uneia dintre cele mai ,,abordabile” – și de cele mai
multe ori aparențele înșeală ! – capacități ale individului : forța musculară; asta
dacă luăm în considerare faptul că: există o unanimitate printe specialiști în ceea ce
privește definirea ei, majoritatea testelor pentru determinarea forței sunt familiare,
instrumentele utilizate sunt accesibile, și nu în ultimul rând, există în literatura de
specialitate date normative necesare analizei. Și totuși lucrurile nu sunt chiar așa de
simple cum par la prima vedere !
Toată lumea acceptă că, forța este capacitatea organismului de a învinge o
rezistență internă sau externă cu ajutorul contracțiilor musculare (Cârstea
Gheorghe, 1993); în plan teoretic, căci practic sunt forme de manifestare ale
acesteia, de unde rezultă o serie de abordări, funcție de criteriile de clasificare ale
forței. Unii specialiști consideră forța musculară drept forța pe care un mușchi sau
grup de mușchi o poate produce într-un singur efort maximal (Garhammer și
Pandorf, 2000), alții includ noțiune de forță într-un concept mai cuprinzător numit
condiție musculară(muscular fitness) ce cuprinde sau reprezintă combinația dintre
forța musculară și rezistența musculară (ACSM, 2010). În acest caz, forța
musculară se referă la cantitatea cea mai mare de forță pe care un mușchi sau grupă
de mușchi o poate genera în timpul unei singure contracții, iar rezistența musculară
se referă la capacitatea de a exercita o forță submaximală în mod repetat, timp cât
mai îndelungat. Scopul lucrării nu este acela de a prezenta clasificări ale forței
după criterii mai mult sau mai puțin științifice, motiv pentru care în textul
capitolului vor apare numeroase denumiri ale formelor de manifestare ale forței în
strânsă legătură cu testele prezentate. Această opțiune – care reprezintă punctual
nostru de vedere – este determinată de faptul că, forța se ,,actualizează” printr-o
mișcare, iar în analiza și evaluarea forței, primordial este modelul de mișcare și
abia apoi forța ca atare. Spre exemplu, forța maximă pe care o poate genera
membrele inferioare în timpul efectuării unei sărituri depinde atât de mușchi
(factori periferici) dar în primul rând de coordonarea musculară (factorii centrali);
același număr de fibre musculare poate genera valori diferite ale forței, funcție de
capacitatea mai mică sau mai mare de coordonare musculară.

Înainte de a vedea ce și cum testăm ?, este bine de precizat sopul (de ce ?)
pentru care facem testarea. Scopului testării i se pot circumscrie cinci ipostaze:
h.Determinarea eficienței unui program de pregătire;
i.Compararea forței unui subiect cu valorile forței populației din care face
parte;
j.Starea de sănătate (creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări);
k.Selecție, ca previziune pentru sportul de performanță;
l.Cercetare științifică.
În oricare dintre acestea ipostaze ne-am afla, trebuie să ținem seama de faptul
că, pentru a-și atinge scopul, testul (sau testele) trebuie să fie specific, adică să
includă o mișcare – sau o parte din acea mișcare – care face parte din exercițiile
specifice probei și să angreneze acele grupe de mușchi care sunt dominante în
proba pe care o practică subiectul, a meseriei pe care o exercită, a zonei anatomice
afectate de accidentare și așa mai departe.
Pentru atingerea scopului măsurării și evaluării forței este important, în primul
rând, să știm ce testăm. Dacă vrem să determinăm forța care rezultă din contracții
musculare în timpul cărora nu se produc modificări în ceea ce privește lungimea
fibrelor musculare, vom utilize teste isometrice. Dacă măsurăm forța produsă de
contracțiile musculare ca efect al scurtării sau alungirii acestora, utilizăm teste
izotonice, iar dacă interesul nostru se localizează asupra forței musculare în jurul
unei articulații supuse unei accelerații constante, utilizăm teste izokinetice. Din
cele enunțate se remarcă cu ușurință faptul că am grupat testele de forță funcție de
caracterul contracțiilor muscular. Deoarece, cele mai multe situații reale se referă la
mișcări specifice unor probe sau ramuri sportive (contracții izotonice), interesul
pentru testele isometrice este restrâns: eventual aprecierea stării de sănătate sau
stadiul recuperării după accidentări. În ceea ce privește testele izokinetice, aceste
vizează forța exercitată de un segment corporal care se rotește în jurul axului
articulației și este abordat ca un cuplu de forțe: în timp ce agoniștii ,,deplasează”,
antagoniștii ,,opun rezistență”.

Printr-o singură măsurătoare este evident că nu putem evalua forța musculară a
întregului corp. Deoarece, pentru a genera forță se recrutează de obicei un număr
mare de mușchi în zona corporal vizată, testele se adresează, de cele mai multe ori,
fie trenului superior, fie trenului inferior. În fine, testarea ca atare a forței este un
proces extrem de specific, deoarece implică: un anumit grup muscular, o anumită
viteză de execuție a fiecărui subiect în parte, tipul de contracție muscular, pozițiile
segmentelor și unghiurile acestora în timpul contracțiilor, aparatura diferită de
testare, etc.
Așa după cum am precizat în capitolul I, în procesul de evaluare este important
compararea datelor obținute cu date de referință. Pot constitui date de referință
datele obținute de noi de la o testare la cealaltă sau datele oferite de literatura de
specialitate. Și în cazul măsurării și evaluării forței, recomandarea noastră este să
avem încredere în datele obținute de noi, cele din literatură să fie doar orientative,
să constituie doar repere în evaluarea noastră.
Încrederea în datele culese de noi – gradul lor de obiectivitate, cât sunt ele de
reale – sunt în relație directă cu respectarea unor cerințe minimale în efectuarea
testelor.
În primul rând să ne asigurăm că aparatura utilizată este în perfectă stare de
funcționare, astfel vom reduce riscul producerii unor accidente pe parcursul
testării.
Subiecții să fie familiarizați cu modul de funcționare și utilizare a aparaturii,
dar și cu protocolul testului (modul de desfășurare a acestuia).
Este obligatoriu efectuarea unor exerciții de încălzire premergător efectuării
testului.
De asemenea, să asigurăm permanent asistență în timpul desfășurării testului
pentru a preveni eventualele accidentări.
Pentru a putea interpreta corect datele recoltate este recomandat ca exercițiul,
mișcarea să fie efectuată cu amplitudinea maximă pe care o permite articulația
respectivă.

Tot pentru o interpretare corectă a datelor, subiecții să execute mișcările cu
viteză constantă.
În altă ordine de idei, însă consecvenți modelului schițat în primul capitol, în
ceea ce privește procesul de măsurare și evaluare a forței, propunem parcurgerea
următorilor pași premergători testării proriu-zise.
7.Definirea/delimitarea ariei de investigație; adică să știu pe cine testez, care
sunt subiecții (tineri/adulți, sportive/nesportivi, etc.), în ce scop fac testarea
(să compare un subiect cu populația din care face parte, să apreciez
eficacitatea unui program de pregătire, să determin starea de sănătate, etc.);
8.Să stabilesc care sunt formele de manifestare ale forței pe care doresc să le
măsor. Spre exemplu, dacă avem în vedere un grup de elevi din ciclul
gimnazial vom selecta acele forme de manifestare ale forței care definesc cel
mai bine condiția fizică; dacă însă ne referim la un grup de sportivi, trebuie
să stabilim care din formele de manifestare ale forței este predominantă în
proba sau ramura sportivă în care sunt implicați; sau, dacă avem în vedere
un subiect aflat după o perioadă de refacere în urma unei accidentări, să
stabilim tipul de accidentare, segmental muscular afectat după care decidem
ce test de forță voi utiliza. Referitor la ,,dominanța” uneia sau alteia din
formele de manifestare ale forței funcție de proba sau ramura de sport, o
intreresantă clasificare este cea propusă de Bompa (2001) în lucrarea Teoria
și Metodologia Antrenamentului, ediția a IIa, CNFPA, București, RO,
pag.271. Cu toate că, într-o mișcare, oricât de simplă ar fi, alături de forță
putem repera și indici de viteză, rezistență sau îndemânare, că, la rândul lor
mișcările nu sunt rezultatul exclusiv al contracțiilor isotonice, isometrice sau
isokinetice (spre exemplu, orice mișcare isotonică debutează cu un moment
isometric, adică începerea deplasării segmentului are loc după ce un anumit
număr de fibre musculare dezvoltă o forță capabilă să învingă greutatea
segmentului respectiv; în acest interval extrem de mic mușchiul este în
contracție isometrică după care începe deplasarea segmentului, adică se
produce mișcare), în testele pe care le vom prezenta aceste aspecte vor fi
ușor de recunoscut.

9.Alegerea exercițiului/exercițiilor care compun testul să însemne o secvență
din proba/ramura sportivă respectivă; pentru populația nesportivă, funcție de
vârstă, gen, să se opteze pentru unul sau altul din testele predefinite puse la
dispoziție de literatura de specialitate – și în relație cu ocupația subiecților,
adică meseria practicată – dar și în funcție de dotarea materială avută la
dispoziție. Pentru populația sportivă, modul de alcătuire a testelor a fost
prezentată în primul capitol (pag…, punctul b )
Pentru măsurarea forței musculare sunt folosite două metode: metoda directă
și metoda indirectă. Metoda direct, utilizată în general pentru măsurarea forței
dinamice, constă în efectuarea de către un subiect a unei singure repetiții cu
încărcătura maximă (1 RM), iar metoda indirect constă în efectuarea numărului
maxim de repetări pe care un subiect le poate efectua cu încărcătură submaximală.
Printre specialiști există unanimitate în a considera metoda 1RM ( metoda
directă) drept ,,standard de aur” pentru măsurarea forței dinamice a unui subiect.
De altfel, în literatura de specialitate datele de referință sunt raportate aproape
exclusive ca 1RM. Este motivul pentru care considerăm necesar prezentarea
protocolului prin care se determină – pentru un subiect oarecare – 1 RM.
e.La început, trebuie să aproximăm – deocamdată nu există altă modalitate ! –
care ar fi încărcătura maximă pe care un subiect ar putea-o deplasa (funcție
de vârstă, sex, etc.). În cazul sportivilor acest lucru este mai ușor de
aproximat deoarece știm deja cu ce încărcături efectuează unele exerciții în
antrenament.
f.Luăm ca reper greutatea corporală a subiectului și după o încălzire
prealabilă, îl punem să efectueze între 5 și 10 repetiții exercițiul; spre
exemplu, împins culcat sau semigenuflexiuni cu 50% intensitate, adică cu
jumătate din greutatea lui corporală;
g.După o pauză de 1min. subiectul va executa 3 până la 5 execuții cu o
încărcătură de 60-80%;
h.După o pauză de 3 min., subiectul va efectua 1 repetiție cu aproximativ 90%;

i.După o pauză de încă 3 min., subiectul va efectua 1 repetiție cu o încărcătură
de peste 90%;
j.Se continuă această creștere – cu pause de 3 min. între repetiții – până când
subiectul nu mai poate efectua o creștere a încărcăturii. Ultima execuție
corectă și completă va reprezenta 1 RM. Aprecierea corectă trebuie să se
realizeze într-un interval de maxim 3 – 5 repetări.
Trebuie remarcat faptul că, deși unii specialiști consider această metodă cu
risc mare de accidentări – mai ales pentru copii sau populație nesportivă – studii
recente au arătat că, atât timp cât se respect protocolul și normele de siguranță,
testul este sigur.
Raportarea datelor, adică consemnarea acestora în tabele, se poate face în
mod direct prin trecerea numărului de kilograme la 1RM. Ea se aplică atunci când
dorim să determinăm forța musculară a unui subiect la un moment dat. În situația
când dorim să facem comparații între subiecți, datele se raportează prin împărțirea
numărului de kilograme pentru 1RM la kilogramele ce reprezită greutatea corporal
a subiectului. Se pot raporta datele și sub forma unor punctaje (foarte bine, peste
medie, media, sub medie, slab) în situația în care dorim să avem o apreciere de
ansamblu a forței musculare pentru mai mult de două teste. Acest punctaj se obține
prin convertirea valorilor de la teste în puncte de la 1 la 10. Dacă, spre exemplu,
luăm în calcul două teste (semigenuflexiuni și împins culcat) punctajul maxim
(foarte bine) este 20 puncte, media 10 puncte și slab 0-2 puncte; dacă luăm încalcul
un număr de 6 teste, punctajul maxim (foarte bine) va fi 60 puncte (câte 10 puncte
pentru fiecare test), media undeva în jurul a 30 puncte și așa mai departe (pentru
detalii vezi, Heyward,V .2010, Advanced fitness assessement and exercise
prescription,6th ed., Human Kinetics, Champaign, IL, USA).
Se pot ivi situații în care, din rațiuni de siguranță și a preîntâmpina eventuale
accidentări, metoda 1RM nu este recomandată. În astfel de cazuri se utilizează
testele de forță în regim de rezistență care reprezintă de fapt o metodă indirectă de
a determina 1RM. Metoda indirectă are la bază raționamentul potrivit căruia există
o relație liniară între un anumit procent din 1 RM și numărul de repetiții pe care un
subiect îl poate efectua. Altfel spus, 1 RM reprezintă faptul că, o singură execuție
este rezistența maximă pentru o încărcătură maximă (100% din 1RM). Numărul

de repetiții crește în mod linear în măsura în care scade procentul din încărcătura
maximă; rata de scădere este de 2%-3%. Spre exemplu, dacă un subiect poate să
repete de 5 ori un exercițiu cu o încărcătură oarecare, acest lucru reprezintă
aproximativ 90% din încărcătura maximă (1RM). Altfel spus, subiectul este
solicitat la o intensitate de 90% din forța maximă (1RM) și înseamnă că acesta
poate să efectueze, corect și complet, 5 până la 10 repetiții. Atenție !, valoarea
concretă pentru 90% din 1RM – să zicem 80kg. – este încărcătura maximă pentru
numărul de 5-10 repetări.
După ce am stabilit care este numărul maxim de repetiții cu o încărcătură
specifică – aprox. 90% din 1RM – se poate estima încărcătura maximă pentru
1RM, fie din tabelul de estimare, fie printr-o ecuație de predicție.
Tabelul 5.1 Estimarea 1RM
Nr. Max. repetări12345678910
% 1 RM100959390878583807775
Încărcătura (kg)50484745444342403938
100959390878583807775
150143140135131128125120116113
Extras din Haff G. Gregory, Charles Dumke (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
Tabelul 5.1 reprezintă un extras din tabelul de estimare a 1RM pentru 50kg,
100kg respective 150kg. Astfel, pentru 50kg o repetiție înseamnă 100% RM, 5
repetiții 87%RM adică 44kg, iar 10 repetiții 75% adică încărcătura este de 38kg.
Tabelul în întregime cuprinde: de la 1 la 15 numărul de repetări, de la 100% la
65% procentul din 1RM și de la 10kg la 600kg încărcătura exercițiilor.
Există mai multe ecuații de predicție pentru 1RM în literatura de specialitate.
V om prezenta doar o singură ecuație (Adams, citat de Haff G. Gregory, Charles
Dumke 2012) :
1RM =Rep.Wt/ (1-0.02x RTF)
unde, 1RM este o repetiție cu încărcătura maximă,
Rep. Wt este greutatea cu care se efectuează repetiția (sarcina este mai mică
decât 1RM)

RTF este numărul de repetiții până la oboseală
Se pot utiliza oricare din cele două metode însă, pentru a obține date reale și de
încredere, important este să se respecte procedura, protocolul de testare !
În continuare vom face câteva precizări privind forța musculară statică în ideia
de a utilize corect testele pe care le vom descrie, dar mai ales pentru o evaluare
obiectivă a datelor culese.
Atunci când contracțiile musculare nu produc mișcare vorbim de forță musculară
statică sau isometrică.
Determinarea acesteia este utilă mai ales atunci când dorim să evaluăm forța
unor grupe muscular bine localizate în jurul unei articulații, însă mai puțin utilă
când dorim să evaluăm forța musculară generală. Această formă de manifestare a
forței este relativ bine localizată și depinde de o serie de factori care o influențează,
ca :
-protocolul testului respective (poziția corpului, a segmentelor, a unghiurilor
dintre acestea trebuiesc respectate, ele fiind aceleași pentru fiecare subiect și
aceleași de la o testare la cealaltă);
-motivația subiectului. Deși nu produc mișcare, contracțiile fibrelor musculare
se realizează într-un interval de timp (este drept unul extrem de mic, exprimat
în milisecunde) iar recrutarea acestora nu este simultană ci progresivă, așa cum
se poate observa în fig.1.5

Fig.1.5 Reprezentarea schematică a contracției isometrice
Pe orizontală avem timpul exprimat în milisecunde iar pe vertical forța
exprimată în newtoni. Debutul contracției (A) îl reprezintă forța inițială, apoi
urmează un interval de timp (B) în care sunt recrutate tot mai multe fibre
musculare și reprezintă rata de recrutare a forței, abia apoi urmează cea de-a treia
fază (C) cînd se atinge vârful de forță. Vârful de forță (un dinamometru palmar asta
înregistrează) depinde de calitatea (structura) fibrei musculare, gradul de
antrenament al subiectului dar și de calitățile volitive ale acestuia. Astfel, un
subiect antrenat și bine motivat, atinge vârful de forță într-un interval de timp mult
mai mic și cu o valoare mult mai mare decât un subiect neantrenat; adică dezvoltă
o forță inițială mai mare, scade timpul pentru recrutarea fibrelor musculare iar
vârful de forță este cu mult mai mare. Pentru măsurare se utilizează dinamometre
isometrice, construcția lor diferă funcție de ariile anatomice pentru care se face
măsurarea.
Și în cazul forței isometrice putem măsura rezistența musculară isometrică ,
după același protocol ca și în cazul rezistenței musculare dinamice. Ne amintim că,
rezistența musculară dinamică este dată de numărul total de repetiții pe care le
poate efectua până la epuizare cu un procent din 100% 1RM. Astfel, rezistența
musculară isometrică este dată de durata de timp în care un subiect menține o
contracție isometrică cu un procent din valoarea vârfului de forță. Spre exemplu,
dacă un subiect are 2000 N vârful de forță palmară (exemplul este pur imaginar !)

și dorim să vedem ce rezistență isometrică are pentru 80% , măsurăm timpul cât
menține dinamometrul palmar la valoarea de 1600 N.
Înainte de a pune punct acestor câteva considerații teoretice și metodologice
despre forță și modul de a o măsura se cuvine să adăugăm și alte precizări.
Testele descrise reprezintă doar o selecție din numeroasele teste pe care
literatura de specialitate ni le pune la dispoziție. Alegerea unora sau altora din cele
prezentate în acest capitol, de către cel care face evaluarea depinde de scopul
evaluării și dotarea materială avută la dispoziție. Astfel, un profesor de educație
fizică și sport probabil este mai interesat să utilizeze teste care să determine forța în
regim de rezistență (abdomen, tracțiuni,etc.) sau forța în regim de viteză ( săritura
pe vertical, săritura în lungime de pe loc) pe când în sportul de performanță
antrenorii utilizează frecvent teste care determină forța dinamică exprimată prin
1RM.
TESTE
ABDOMEN
Determină: forța în regim de rezistență a musculaturii abdominale.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: suprafață plană, de obicei o saltea tare, cronometru, asistenți.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează pe saltea
(fig.2.5 1724, fig. 3.5 1725) iar unul din asistenți fixează gleznele. La comanda
celuilalt asistent începe execuțiile, într-un ritm de 20rep./min. Asistentul oprește

cronometrul în momentul când subiectul nu mai poate efectua corect mișcarea și se
notează numărul de execuții. Analiza performanței se face fie prin compararea cu
datele obținute la testările anterioare, fie prin compararea cu date normative (tab.
5.2). Fiabilitatea datelor depinde de modul în care se respect protocolul de la o
testare la cealaltă.
Tabelul 5.2 Date normative pentru abdomen funcție de vârstă și gen
Vârst
a15-
19ani20-
29ani30-
39ani40-
49ani50-59ani
GenulMFMFMFMFMF
Excelent25252525252525252525
Foarte
bine23-2422-2421-2418-2418-2419-2418-2819-2417-2419-24
Bine21-2217-2116-2014-1715-1710-1813-1711-1811-1610-18
Slab16-2012-1611-155-1311-146-96-124-108-106-9
Adaptat după Haff G. Gregory (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology , Human Kinetics,
Champaign, IL, USA;
LUNGIME DE PE LOC FĂRĂ ELAN
Determină: forța în regim de viteză a musculaturii membrelor inferioare. Se mai
numește forță explosivă sau putere.
Utilizare: compararea forței unui subiect cu valorile forței populației din care
face parte; starea de sănătate (creștere și dezvoltare fizică, recuperare după
accidentări); selecție, ca previziune pentru sportul de performanță.
Materiale: groapă cu nisip, ruletă, asistent.
După o încălzire prealabilă, subiectul aflat în fața gropii cu nisip, execută o
săritură cu desprindere de pe două picioare și aterizare pe două picioare.
Premergător desprinderii, subiectul execută o singură flexie a coapselor pe gambe,
concomitent cu avântarea brațelor dinspre înapoi spre înainte. Se măsoară distanța
dintre vârful picioarelor și ultima urmă lăsată de subiect în groapa cu nisip. Se
notează în metrii și centimetrii. Analiza datelor se face prin compararea datelor de
la o testare anterioară sau prin compararea cu date normative (tab.5.3). Fiabilitatea
testului depinde de cât de strict este respectat protocolul de testare.

Tabelul 5.3 Date normative pentru forța în regim de viteză, fete și băieți de 15-16
ani
GenulFoarte binePeste medieMediaSub medieSlab
Fete>2.01m2.00-1.86m1.85-1.76m1.75-1.65m<1.65m
Băieți>1.66m1.65-1.56m1.55-1.46m1.45-1.35m<1.35m
Adaptat după Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK;
SĂRITURA PE VERTICALĂ
Determină: forța în regim de viteză a musculaturii membrelor inferioare. Se mai
numește forță explosivă sau putere.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: de obicei, acest test se efectuează la un perete care are marcată zona
de efectuare a săriturii pe verticală; forța în regim de viteză, în cazul acestui test,
înseamnă de fapt la ce înălțime este propulsat centru de greutate al subiectului. Se
notează în cm. Se poate întâlni și următoarea situație: pentru testare avem la
dispoziție doar peretele marcat, iar pentru proba sau ramura pe care o practică
subiectul ne interesează date normative, iar aceste date sunt raportate în wați.
Pentru a le putea compara se transformă cm în wați, după formula (Fox și
Matthews,1974):
P(watts) = 21.67 x M(kg) x Î(m) x 0.5
unde: 21.67 este o constantă,
M este masa corporală a subiectului,
Î este diferența – exprimată în metrii – între poziția stând lângă perete cu
brațul ridicat și cel mai înalt punct atins în timpul săriturii.

Pentru măsurarea acestei forme de manifestare a forței se utilizează aparate mult
mai precise – cum ar fi optojump-ul produs de firma Microgate – și care oferă date
precum:……. (fig.4.5 poză aparat)
Indiferent de modalitatea de măsurare, subiectul, după o încălzire prealabilă, se
așează fie lângă perete, fie în sectorul de înregistrare al aparatului și efectuează
săritura. Este recomandat să se execute trei sărituri și să se consemneze cea mai
bună săritură sau media celor trei sărituri. Important este să se respecte aceiași
modalitate de consemnare pentru toate testele. Datele se consemnează în cm.
Analiza performanței se face prin compararea cu datele obținute anterior sau cu
date normative. Datele normative trebuie să fie obținute prin aceleași teste și
exprimate în aceleași unități de măsură. Nu putem compara cm cu wați și nici date
de la săritura în lungime de pe loc cu date de la săritura pe verticală deși ambele
teste măsoară forța explosivă a musculaturii membrelor inferioare. Argumentație:
din punct de vedere statistic, indicele de corelație dintre cele două teste variază
între 0.70 și 0.80 ( Jerry R. Thomas, Jack K. Nelson,1997), ceea ce înseamnă că,
doar între 49% și 64% din factorii care influențează săriturile sunt comuni ambelor
teste, iar aproape 50% sunt factori diferiți (adică, pentru r = 0.70 avem r2 = 49, r2
reprezintă puterea sau gradul de asociere și se exprimă procentual).
Fiabilitatea testelor depinde de cât de strict este respectat protocolul de testare.
Tabelul 5.4 Date normative pentru săritura pe verticală
Vârsta7-8 ani9-10 ani11-12 ani13-14 ani15-16 ani 17-18 ani
BăiețiFeteBăiețiFeteBăieți
Media 20.6 cm23.6cm28.4 cm42.7cm37.1 cm53.1cm38.6cm57.4 cm
Adaptat după Jay Hoffman (2006), Norms for Fitness, Performance and Health, Human Kinetics, Champaign,
IL,USA;

TESTUL HEXAGONULUI
Determină: forța explosivă a musculaturii membrelor inferioare în regim de
îndemânare și echilibru.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: suprafață plană, rigidă, nealunecoasă pe care se marchează un
hexagon cu laturile de 60cm (fig.5.5), cronometru, asistent.
60cm
Fig. 5.5 Testul hexagonului; literele reprezintă ordinea săriturilor
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează în centrul
hexagonului cu fața spre latura A. La semnalul asistentului va executa sărituri de
pe două pe două picioare în exteriorul și înăuntrul hexagonului corespunzător
fiecărei laturi (A,B,C,D,E,F), în sensul acelor de ceasornic, completând trei ture.
La terminarea celor trei ture, asistentul oprește cronometrul și consemnează timpul.
Subiectul va executa trei serii, cu pauză de 1-2 min. și în fișa de înregistrare se
notează media lor. În timpul execuției subiectul nu trebuie să atingă vreuna din
laturile hexagonului iar săriturile se vor executa numai de pe două pe două
picioare. În cazul în care, în timpul execuțiilor subiectul atige una din laturi sau
săritura nu este efectuată corect, este oprit și va relua testul.

Acuratețea datelor depinde de strictețea cu care se respectă protocolul de testare.
Analiza datelor se face prin compararea cu datele obținute la testările anterioare
sau cu date normative (tab.5.5)
Tabelul 5.5 Date cu media timpilor pentru elevii de liceu la testul hexagonului
Categoria Sportivi-băieți Sportivi- fete Nesportivi-băieți Nesportivi- fete
Timp (s) 12.3 12.9 12.3 13.2
Adaptat după Michael P. Reiman, Robert C. Manske (2009), Functional Testing in Human Performance , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
TESTUL BOSCO
Determină: forța explosivă în regim de rezistență a musculaturii membrelor
inferioare.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; selecție, ca
previziune pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: platformă Bosco sau optojump, laptop, asistent, cronometru.
Subiectul, după o încălzire prealabilă, se poziționează în zona de înregistrare a
aparatului și va executa sărituri pe vertical, cât mai înalte și cât mai multe, într-un
interval de 15sec. până la 60sec., depinde de scopul celui care face evaluarea.
Estimarea forței în regim de rezistență se face prin calcularea puterii mecanice
(PM) după formula:
PM(Wxkg-1 ) = g2xTz x Tt /4 x nx (Tt – Tz )
Unde, g reprezintă forța gravitațională (9.81m x s-2),
Tz reprezintă timpul de zbor,
Tt reprezintă timpul total de lucru;
n reprezintă numărul de sărituri efectuate.

Acuratețea datelor depinde de starea de funcționare a aparatelor, precizia de
înregistrare a lor, iar analiza se face prin comparare cu datele de la testările
anterioare sau prin comparare cu date normative (tab.5.6)
Tabelul 5.6 Date normative pentru testul Bosco (sportivi -băieți) pentru proba de
15sec., respectiv 60sec.
Average Power (W/kg) 1
(poor) 2345
(excellent)
0-15 seconds < 25.025.1-28.328.4-31.631.7-34.9> 35.0
-60 seconds < 20.020.1-23.323.4-26.626.7-29.9> 30.0
Sursa : www.topendsports.com/ testing/tests/bosco-repetitive-jump.htm
Notă: cifrele reprezintă scala de clasificare, astfel 3 este media, 2 sub medie, 1
slab, 4 peste medie iar 5 foarte bine.
TESTUL MARGARIA – KALAMEN
Determină: puterea anaerobă a musculaturii membrelor inferioare.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; selecție, ca
previziune pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: o locație sau o structură construită alcătuită din scări având înălțimea
de 17.5 cm (fig.6.5), un asistent, cronometru.
Fig.6.5 Reprezentarea schematic a testului Margaria-Kalamen
(Sursa: my-personaltrainer.it/margaria_kalamen_test.htm)

Subiectul, după o încălzire prealabilă, execută un sprint pe 6m de dinaintea
scărilor, apoi urcă scările executând trei contacte corespunzător treptei a 3a, a 6a și a
9a. Asistentul începe cronometrarea la contactul cu treapta a 3a și oprește
cronometrul la contactul cu treapta a 9a. Se vor executa 3 încercări cu pauză 2-3
min. Puterea anaerobă se calculează după formula :
Puterea(kg x m x s-1) = G(kg) x D(m) / T(s)
unde: G reprezintă greutatea subiectului,
D reprezintă distanța dintre treptele 3 și 9 (adică 1.05m),
T reprezintă numărul de secunde dintre treptele 3 și 9 (media celor 3
încercări)
Acuratețea datelor depinde de strictețea administrării testului. Analiza se face
prin compararea cu rezultatele de la testările anterioare sau cu date normative
(tab.5.7)
Tabelul 5.7 Date normative pentru testul Margaria-Kalamen pentru bărbați
VârstaSlabSub medieMediePeste medieFoarte bine
20-30 ani<1.0391.039-1.3631.364-1.7161.717- 2.059>2.059
30-40 ani<0.8340.834-1.0891.090- 1.3731.374- 1.648>1.648
40-50 ani<0.6370.637-0.8240.825- 1.0291.030- 1.226>1.226
Sursa : Melissa Klarke (1998), Validity and Reliability of a Tower Climb Test for the Assessement of Anaerobic
Performance in Urban Firefighters (lucrare de master), University of Virginia, USA.
TRACȚIUNI
Determină: forța în regim de rezistență a musculaturii brațelor și umerilor din
poziția atârnat la bară.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță.
Materiale: bară pentru tracțiuni, asistent.

Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează în atârnat la
bară; priza este apucat cu degetele orientate în spre corp, având brațele depărtate la
nivelul umerilor. Atât brațele cât și picioarele, în momentul începerii execuțiilor
sunt întinse. La semnalul asistentului, subiectul execută tracțiunile astfel ca, la
urcare bărbia să ajungă la nivelul barei iar la coborâre brațele să fie perfect întinse.
Asistentul oprește numărătoarea când subiectul nu mai poate executa correct
tracțiunile. Se notează numărul de repetări. Fiabilitatea testului depinde de cât de
corect este respectat protocolul de testare. Analiza datelor se face prin compararea
cu datele de la testele anterioare sau prin comparare cu date normative (tab.5.8)
Tabeleul 5.8 Date normative pentru băieții și fetele de 16-19 ani privind numărul
de tracțiuni.
GenulFoarte binePeste medieMedieSub medieSlab
Băiețí> 13 9-136-83-5< 3
Fete> 6 5-63-41-2< 0
Adaptat după Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK;
FLOTĂRI
Determină: forța în regim de rezistență a musculaturii trenului superior.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță.
Materiale: suprafață netedă, cronometru, asistent.
Subiectul, după ce a efectuat în prealabil o ușoară încălzire, se așează în poziția
sprijin înainte (băieții, fig.7.5 1728 și 1729) sau sprijin pe genunchi și brațe (fetele,
fig.8.5 1726 și 1727), având brațele depărtate la nivelul umerilor și picioarele
apropiate. La semnalul asistentului, subiectul execută flexii și extensii ale brațelor
pe antebrațe. În timpul testului se va corecta permanent modul de execuție.
Numărătoarea se încheie în momentul când subiectul nu reușește să execute corect
mișcarea. Se consemnează numărul corect de execuții. Fiabilitatea testului constă

în corectitudinea respectării protocolului testului. Analiza datelor se face prin
compararea cu datele obținute anterior sau cu date normative (tab.5.9, tab.5.10)
Tabelul 5.9 Date normative pentru băieți, pe categorii de vîrstă, pentru flotări
BărbațiVârsta
20-2930-3940-4950-5960+
Foarte bine > 54> 44> 39> 34> 29
Peste medie 45-5435-4430-3925-3420-29
Media35-4425-3420-2915-2410-19
Sub medie 20-3415-2412-198-145-9
Slab< 20< 15< 12< 8< 5
Tabelul 5.10 Date normative pentru fete, pe categorii de vîrstă, pentru flotări
FemeiVârsta
20-2930-3940-4950-5960+
Foarte bine > 48> 39> 34> 29> 19
Peste medie 34-4825-3920-3415-295-19
Media17-3312-248-196-143-4
Sub medie 6-164-113-72-51-2
Slab< 6< 4< 3< 2< 1
Adaptate după Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK;
În prima parte a acestui capitol am menționat faptul că, unele teste se adresează
unor grupe mari de mușchi, altele vizează un număr restrâns de mușchi, unele
determină forme de manifestare ale forței să le numim ,,simple” (forță-viteză, adică
putere pentru săritura pe verticală) altele determină forme de manifestre ale
forței ,,complexe” (putere anaerobă în regim de îndemânare/coordonare dacă ne
gândim la testul Margaria-Kalamen). Următoarele două teste pe care le prezentăm
se situează la poli opuși având în vedere considerațiile anterioare.
GHEMUIT LA PERETE
Determină: forța isometrică în regim de rezistență a mușchiului quadriceps.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță.

Materiale: perete, cronometru, asistent.
Subiectul, după o încălzire prealabilă, se așează sprijinit de perete (fig.9.5 1698
și 1723), având un unghi de 900 între coapse și gambe. La semnalul asistentului,
subiectul ridică ≈ 5cm piciorul drept și-l menține în această poziție un timp cât
mai îndelungat. Cronometrul este oprit în momentul când subiectul atinge podeaua
cu talpa. După o pauză de 1min. se repetă cu piciorul stâng. Se consemnează media
celor doi timpi înregistrați. Fiabilitatea testului depinde de modul în care se respect
protocolul de testare. Analiza datelor se face prin compararea rezultatelor cu
rezultatele de la testele anterioare sau cu date normative (tab.5.11). Dacă acest test
este stric localizat pe o zonă muscular, următorul test prezentat vizează aproape
întreaga musculatură a corpului.
Tabelul 5.11 Date normative pentru băieți și fete de 16-19 ani, pentru ghemuit la
perete.
GenulFoarte binePeste medie MedieSub medie Slab
Băieți> 102 sec.102-76 sec.75-58 sec.57-30 sec.< 30 sec.
Fete> 60 sec.60-46 sec.45-36 sec.35-20 sec.< 20 sec.
Adaptat după Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK;
FORȚA GENERALĂ
Determină: forța generală în regim de echilibru.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări).
Materiale: o saltea tare, cronometru, asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează pe saltea în
sprijin înainte pe antebrațe (fig.10.5 1741) și menține această poziție 60sec. La
semnalul asistentului, ridică brațul drept (fig.11.5 1742) și menține 15sec. Apoi
revine în poziția inițială și ridică brațul stâng, menținând 15sec.(fig.12.5 1743).

Revine în poziția inițială și ridică de pe saltea piciorul drept, menținîndu-l 15sec.
(fig.13.5 1744). Revine în poziția inițială și ridică piciorul stâng (fig.14.5 1745),
menținându-l tot 15sec. Iarăși revine în poziția inițială și ridică brațul drept și
piciorul stâng concomitant (fig.15.5 1746), menținând poziția 15sec. După ce
revine în poziția inițială, subiectul ridică brațul stâng și piciorul drept în același
timp (fig.16.5 1747) și menține poziția 15sec. În acest moment se termină testul.
Asistentul poate opri cronometrul, și notează timpul, când subiectul nu reușește să
mențină corect poziția corpului sau nu este în stare să continuie testul până la final.
Se notează timpul. Analiza se face pe baza comparării timpilor de la testele
anterioare. Nu sunt date normative în literature de specialitate. Fiabilitatea testului
depinde de corectitudinea respectării protocolului de testare.
SEMIGENUFLEXIUNI
Determină: forța dinamică a musculaturii picioarelor
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: cadru, bară halteră, greutăți (de preferabil o instalație standard),
asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, din poziția stând, intră sub
halteră, cu genunchii ușor flexați, în așa fel încât bara să fie așezată pe umeri,
picioarele depărtate la lățimea umerilor. Subiectul apucă haltera cu priză largă, în
pronație, ridică haltera din suport și face un pas înainte. Subiectul realizează o
inspirație profundă, și coboară lent trunchiul prin flexia genunchilor, până când
fesele ajung puțin sub planul genunchilor iar coapsele vor fi aproximativ paralele
cu solul, după care revine în poziția inițială (fig.17.5 1737 și 1738). Dacă dorim să
evaluăm forța dinamică maximă (1RM) se urmează protocolul descris anterior, iar
dacă dorim să evaluăm forța dinamică în regim de rezistență se utilizează
încărcături din tabelul de estimare (tab.5.1). Raportarea datelor se face prin
consemnarea numărului de kilograme sau prin raportarea acestora la greutatea
subiectului. Tabelul 5.12 reprezintă o astfel de raportare. Fiabilitatea testului

depinde de modul cum se respect protocolul de testare. Comparare datelor se face,
fie prin compararea cu datele obținute anterior, fie cu date normative. Pentru
stabilirea clară a scopului evaluării, trebuie menționat faptul că, greutatea care
poate fi ridicată printr-o mișcare de semigenuflexiune este mai mare decât cea
ridicată printr-o mișcare de genuflexiune (Zatsiorsky, 2005)
Tabelul 5.12 Date normative pentru semigenuflexiuni, pe categorii de vârstă și gen.
20-29
ANI30-39
ANI40-49
ANI50-59
ANIPESTE 60 ANI
BFBFBFBFBF
Foarte bine>2.07>1.62>1.87>1.41>1.75>1.31>1.65>1.25> 1.55>1.14
Peste medie2.001.541.801.531.701.261.601.131.501.08
Media1.831.531.631.201.561.121.460.991.370.92
Sub medie1.651.261.551.131.501.061.400.861.310.85
Slab<1.65<1.26<1.55<1.13<1.50<1.06<1.40<0.86<1.31<0.85
Adaptat după Jay Hoffman (2006), Norms for Fitness, Performance and Health, Human Kinetics, Champaign,
IL,USA;
ÎMPINS CULCAT
Determină: forța muscular a trenului superior (brațe și trunchi)
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: bară halter, greutăți, bancă orizontală, asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează culcat dorsal
pe o bancă orizontală, cu tălpile lipite pe sol (pentru echilibrare), fesele sunt în
contact cu banca. Subiectul apucă bara cu priză în pronație, distanța între mâini să
fie ceva mai mare decât lățimea umerilor (astfel încât atunci când haltera se află pe

piept, antebrațele să fie perpendiculare pe sol). Inspiră, apoi coboară ușor bara
spre partea inferioară a pectoralilor, controlat (fără balans), putând atinge ușor
toracele. Coatele orientate spre lateral. Oprire o secunda după care împinge
haltera în sens contrar, cu expirație. Mișcarea este completă fără a bloca însă
coatele în extensie (fig.18.5 1699 și 1700). Ca și în cazul testului pentru
semigenuflexiuni, raportarea datelor se poate face prin consemnarea numărului de
kilograme sau prin raportarea numărului de kilograme la greutatea corporal a
subiectului. De asemenea, putem evalua forța maximă prin 1RM, sau forța în regim
de rezistență prin procent din 1RM, conform tabelului de estimare (tab.5.1).
Fiabilitatea testului depinde de strictețea cu care se respect protocolul de testare iar
compararea datelor se face, fie cu date obținute la testele anterioare, fie cu date
normative din literatura de specialitate (tab. 5.13)
Tabelul 5.13 Date normative pentru împins culcat, pe categorii de vârstă și gen.
20-29
ANI30-39
ANI40-49
ANI50-59
ANIPESTE 60 ANI
BFBFBFBFBF
Foarte bine1.480.541.240.491.100.460.970.400.890.41
Peste medie1.220.421.040.420.930.380.840.350.770.36
Media1.060.400.930,380.840.340.750.310.680.30
Sub medie0.930.350.830.340.760.300.680.260.630.28
Slab0.800.300.710.270.650.230.570.190.530.25
Adaptat după Haff G. Gregory, Charles Dumke (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
ÎMPINS PICIOARE PLAN ÎNCLINAT
Determină: forța dinamică a musculaturii picioarelor.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
unui subiect cu valorile forței populației din care face parte; starea de sănătate
(creștere și dezvoltare fizică, recuperare după accidentări); selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică.
Materiale: presă înclinată 450 , asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează la aparat (cu
spatele și fesele lipite de spătar, respectiv șezut), tălpile lipite pe platforma mobilă

a cadrului (presei). Inspiră profund, după care rotește dizpozitivul de protecție al
aparatului, coborând platforma prin îndoirea genunchilor cât mai mult spre umeri.
Concomitent cu expirația, subiectul împinge platforma până la extensia completă a
genunchilor. Mâinile se vor plasa pe un mâner special al aparatului sau pe lângă
corp.(fig.19.5 1751 și 1752). Putem testa, fie 1RM(forța maximă) conform
protocolului descris, fie forța în regim de rezistență, conform tabelului de stimare
(tab.5.1). Date se pot consemna prin numărul de kilograme al încărcăturii sau prin
raportarea acestora la greutatea subiectului. Fiabilitatea testului depinde de
strictețea respectării protocolului de testare iar analiza datelor se face prin
comparare cu datele obținute la testele anterioare sau cu date de referință
(tab.5.14).
Tabelul 5.14 Date normative pentru împins picioare, plan înclinat 450, pe categorii
de vârstă și gen.
20-29
ANI30-39
ANI40-49
ANI50-59
ANIPESTE 60 ANI
BFBFBFBFBF
Foarte bine2.272.052.071.731.921.631.801.511.731.40
Peste medie2.051.421.851.471.741.351.641.241.561.18
Media1.911.321.711.261.621.191.521.091.431.08
Sub medie1.741.231.591.161.511.031.390.951.300.98
Slab1.511.021.430.941.350.761.220.751.160.84
Adaptat după Haff G. Gregory, Charles Dumke (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
TESTUL PALMAR
Determină: forța isometrică maximă și forța isometrică în regim de rezistență a
musculaturii palmelor.

Utilizare: compararea forței unui subiect cu valorile forței populației din care
face parte; starea de sănătate (creștere și dezvoltare fizică, recuperare după
accidentări);
Matreiale: dinamometru palmar, asistent.
Subiectul, după ce execută câteva repetări pentru încălzire, execută o strângere
energică a dispozitivului (fig.20.5 1693). Este recomandat să se execute trei
încercări cu pauză între acestea. Asistentul consemnează, fie cea mai mare valoare,
fie media celor trei încercări. Fiabilitatea datelor depinde de respectarea
protocolului de testare. Analiza datelor se face prin compararea cu datele obținute
anterior sau cu date de referință (tab.5.15)
Tabelul 5.15 Date normative pentru testul palmar, pe categorii de vârstă și gen
15-1920-2930-3940-49 50-59
BFBFBFBFBF
Excelent≥108≥68≥115≥70≥115≥71≥108≥69≥101≥61
Foarte bine98-10760-67104-11463-69104-11463-7097-10761-6892-10054-60
Bine90-9753-5995-10358-6295-10358-6288-9654-6084-9149-53
Acceptabil79-8748-5284-9452-5984-9451-5780-8749-5376-8345-48
Slab≤78≤47≤83≤51≤83≤50≤79≤48≤75≤44
Adaptat după Haff G. Gregory, Charles Dumke (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA; Notă : datele sunt exprimate în kg. și reprezintă valorile vârfului de
forță – se mai numește contracție voluntară maximă – cumulate pentru ambele palme și raportate
la numărul de kilograme ale subiectului.
Se poate determina forța isometrică și pentru alte segmente ale corpului, spre
exemplu picioare și spate (fig.21.5 1694).
Așa cum am precizat anterior, testele descrise în acest capitol reprezintă doar o
selecție asumată de autor; numeroase teste, de altfel frecvent utilizate de către
profesorii de educație fizică și antrenori, au fost omise (spre exemplu, teste precum
aruncarea mingii medicinale, aruncarea mingii de oină, variante de sărituri ca,
triplusalt sau decasalt, etc.). Ele au fost omise nu pentru că ar fi nerelevante, ci
pentru că nu există o procedură standard de testare care să genereze date normative
acceptate de specialiști. Altfel spus, sunt prea numeroase variantele de testare iar
rezultatele obținute sunt dificil de adus la un numitor comun pentru a fi comparate.
Repet, asta nu înseamnă că aceste variante ne oferă date nereale, neobiective;
înseamnă că, neavând același numitor comun (protocolul de testare) nu pot fi

făcute comparații între subiecții testați și populația/categoria din care fac parte. Se
poate compara doar datele între o testare și cealaltă, dacă se respectă același
protocol de testare pentru aceiași subiecți. În literatura de specialitate ele sunt
descrise dar majoritatea nu pun la dispoziție date normative. Acest fapt este ceva
normal dacă ne gândim că, fiecare profesor sau antrenor, în ideia de a-și defini un
test cât mai specific potrivit scopului propus, își definește ,,propriul” său test;
important este să-l respecte de la o testare la cealaltă și atunci poate să aibă
încredere în datele obținute.

CAPITOLUL 6. VITEZA
Să ne reamintim că, în procesul de evaluare motrică și somatofuncțională este
important să știm exact ceea ce dorim să determinăm ! Din punct de vedere teoretic
termenul ,,viteză” este abordat unitar și într-un acord cvasiunitar de către
specialiștii din domeniu, în practică, când avem de a face cu forme de manifestare
ale vitezei, ea trebuie abordată cu mult discernământ pentru ca datele obținute să
fie reale, obiective și mai ales utile scopului propus. De aceea, se cuvin câteva
precizări iar punctul de plecare, punctul de reflexie cel mai relevant asupra acestei
calități îl consider paradoxul lui Zenon. Faptul că o broască țestoasă a reușit să-l
învingă pe Achile într-o cursă de viteză trebuie să ne dea de gândit ! În domeniul
nostru, al activităților fizice, victoria broaștei țestoase asupra eroului din antichitate
poate fi interpretată astfel: un individ înzestrat de natură cu o mare iuțeală nu
ajunge neapărat și un mare sprinter; zestrea genetică a lui Achile s-a dovedit
inferioară tenacității broaștei țestoase de a interpreta constant parametrii vitezei.
Este probabil prima lecție pe care trebuie să și-o însușească antrenorii despre
viteză !
Câteva precizări asupra noțiunii de viteză, așa cum se regăsesc în literatura de
specialitate, ne vor ajuta să facem alegerea optimă între testele de viteză cuprinse
în acest capitol.
În primul rând se observă o varietate de nuanțe în ceea ce privește definirea
calității motrice viteza: capacitatea organismului de a executa acte și acțiuni
motrice într-un timp cât mai scurt (Cârstea, 1993), capacitatea de a dezvolta o
iuțeală maximă (Baechle și Earle, 2000), viteza, ca și calitate motrică, nu există ca
și entitate autonomă ci reprezintă o sinteză de atribute fizice și nervoase (Israel,
citat de Cometti, 2005). Pentru alți autori viteza este abordată ca ,,sprinting
performance” și depinde de capacitatea atletului de a dezvolta o forță verticală, de
capacitatea sistemului bioenergetic de a satisface cerințele probei și de tipul de
fibre musculare (Stone M.H, Stone M.E, Sands W.A., 2007). Aceste nuanțări se
reflectă, de regulă, în metodologiile de dezvoltare ale vitezei dar și în modul de
evaluare a acesteia.
În al doile rând, în raport cu multitudinea de metodologii pentru dezvoltarea
vitezei, literatura de specialitate oferă puține date de referință. O posibilă explicație

ar fi aceea că, mulți antrenori și-au dezvoltat propriile teste pentru viteză sau pur și
simplu nu-și dezvăluie datele obținute.
În al treilea rând, viteza poate fi abordată din perspectiva unui alergător de 100m
plat sau din perspectiva unui jucător de baschet, adică din perspectiva unui sport
individual sau din perspectiva unui joc colectiv. În primul caz, parametrii vitezei
(timpul de reacție, viteza gestuală, frecvența gestuală) sunt relativ ușor de
gestionați când aplic un test, pe când într-un joc sportiv apar și alți parametrii ca :
accelerație, decelerație, schimbare de direcție, cu un cuvânt agilitate. În primul
caz, timul de reacție vizează stimuli simpli sau complecși (capacitatea de anticipare
sau gradul de incertitudine al acestora), la rândul ei viteza gestuală depinde de forța
dezvoltată în jurul unei articulații ( ea poate fi simplă sau contra unei rezistențe) iar
cînd abordăm frecvența gestuală, aceasta depinde de raportul dintre mușchii
agoniști și antagoniști (coordonare temporală a mișcării prin eliminarea oscilațiilor
corpului sau a unor părți ale acestuia). Atât viteza gestuală cât și frecvența gestuală
sunt în raport cu nivelul forței și atunci testele vizează viteza și forța (Brian
Mackenzie 2005, Cometti 2005).Asta înseamnă că, pot exista subiecți care au
rezultate bune la triplusalt, spre exemplu, dar rezultate mai puțin bune la alergarea
de viteză pe 50m plat; adică, aceștia pot dezvolta o bună viteză de accelerație sau
schimbări de direcție dar nu excelează în viteza de deplasare ( nu pot să-și mențină
un timp mai îndelungat vârful de viteză !). În jocurile sportive, rareori sportivii au
luxul de a sprinta în linie dreaptă fără presiunea adversarului și fără a fi nevoiți să
se oprească brusc sau să-și schimbe direcția de alergare. În acest caz testele se
referă la viteză și agilitate (Jay Hoffman 2006, Reiman și Manske 2009). Un alt
aspect demn de remarcat se referă la faptul că, pentru o lungă perioadă de timp,
antrenorii din jocurile sportive, deși recunoșteau importanța vitezei, nu s-au
preocupat pentru dezvoltarea acesteia printr-un program special, considerând-o ca
o calitate motrică înnăscută; în loc să fie preocupați să o dezvolte în antrenamente,
preferau să selecționeze atleți având o bună viteză și agilitate (Dintiman și Ward,
2003)
În al patrulea rând, testele care vizează sprinturile sunt adeseori utilizate pentru a
determina, de fapt, puterea orizontală pe care o poate genera un subiect. Deoarece,
singurele cunoscute sunt greutatea corporală a subiectului, distanța de alergare și
timpul necesar acoperirii acestei distanțe, se poate utiliza următoarea formulă de
calcul:

Puterea orizontală(kg x m x s-1) = forța(kg) x accelerația (m x s-1)
Spre exemplu: un atlet în greutate de 100kg aleargă 100m în 9.8 s, atunci dezvoltă
o putere orizontală de :
Po = 100kg x (100m / 9.8 s )
Și nu în ultimul rând, unele date sunt obținute prin cronometraj manual iar altele
prin cel electronic. Există o corelație statistică pozitivă și semnificativă (r = 0.98 )
între cele două modalități de înregistrare cu o eroare de aproximativ 0.24 s.
Pornind de la această corelație se pot transforma datele culese manual după
formula:
Telectronic = 1.0113 x tmanual + 0.2252
Așadar, calitatea motrică viteză este rezultatul unei însemnate componente
genetice dar în același timp și al unui program științific de pregătire. În realitate
avem forme de manifestare ale vitezei (viteză/îndemânare, viteză/forță,
viteză/rezistență) iar actualizarea ei se face printr-un complex control al creierului
și al sistemului nervos. Important este să stabilim care din formele de manifestare
ale vitezei este factorul dominant în ramura sau proba sportivă pentru a utiliza unul
sau mai multe teste specifice, ( vezi cap.I, specificitatea testelor, pct.b ). Doar în
asemenea condiții, datele culese sunt relevante, obiective și reale.
După acest excurs sintetic prin literatura de specialitate, testele prezentate în
acest capitol vor fi abordate cu mai multă eficiență, contribuind la îmbunătățirea
activității noastre în domeniul activităților fizice.
ALTE PRECIZĂRI
Testele prezentate sunt, în mod evident, rezultatul unei selecții subiective și,
alături de scurtele considerații teoretice prezentate mai sus, încearcă să ofere câteva
repere utile pentru cei care evaluează această calitate motrică. De aceia am omis,
cu bună știință, testele elaborate de către fiecare federație de specialitate – în
special pentru jocurile sportive – deoarece, multe dintre aceste teste ar trebui
supuse unei critici atente: sunt ele cu adevărat specifice ?, datele culese sunt
relevante ? sunt utile ? și lista întrebărilor ar putea continua. Sunt convins că,
pentru mulți specialiști de la noi, această analiză critică, aceste întrebări, nu

reprezintă decât ,,un fel de a găsi nod în papură” ! Așa să fie oare ? Fie că este
vorba de fotbal, handbal,volei sau baschet, datorită îmbunătățirii metodelor de
antrenament, a modificărilor survenite în regulamentul propriu fiecărei discipline,
trebuie să recunoaștem că modelul, dinamica acestor jocuri s-a modificat și se
modifică permanent pe plan internațional; performanțele sunt din ce în ce mai mari
iar pentru a deveni competitiv trebuie să-ți îmbunătățești permanent toate aspectele
care contribuie la obținerea lor: selecție, pregătire, refacere, etc. Performanța
sportivă nu este rezultatul întâmplării, ci a unui proces extrem riguros în care
deciziile se bazează pe date reale, relevante și utile, și uneori – o recunoaștem ! –
pe inspirația antrenorilor. Ori, dacă modelul jocului se modifică, este logic ca și
,,instrumentele” utilizate pentru realizarea acestuia să fie permanent modificate,
adaptate conform noilor cerințe. În capitolul I, referitor la specificitatea testelor, un
exemplu de ,,re-gândire” – în sens pozitiv ! – a testelor viza Federația Română de
Baschet. Cu privire la calitatea motrică viteză – tema acestui capitol – probele
propuse sunt: alergare 30m și ,,micul maraton”. Proba de 30m determină
capacitatea de accelerare a unui baschetbalist; este justificată științific această
distanță ? de ce nu 10m, 15m sau 20m ! În Euroliga de baschet – în marea
performanță care definește și modelul jocului de baschet – câți jucători
(monitorizați) accelerează pe o astfel de distanță ? Poate testăm ceva care nu se
regăsește în jocul de baschet decât ca excepție și nu ca regulă ! În cealaltă probă
(micul maraton, fig.1.6) care se vrea o probă de viteză și agilitate ( distanțele
însumate sunt ≈ 90m, cu 9 schimbări de direcție, cu momente de accelerație și
decelerație) jucătorul de baschet nu efectuează schimbările de direcție decât într-un
singur plan (înainte – înapoi), ori în timplul jocului astfel de situații sunt rar
întâlnite.

Fig. 1.6 Reprezentare schemstică a probei micul maraton
Însă, o analiză critică nu trebuie să se limiteze doar asupra ,,conținutului” unor
teste ci extinsă asupra protocolului de testare. Datele obținute trebuie să fie
analizate, iar orice analiză presupune compararea cu date obținute anterior sau cu
date de fererință din literatura de specialitate ori acest lucru este posibil doar dacă
ele sunt obținute cu aceleași instrumente și în aceleași condiții. Să analizăm
următorul exemplu (proba este utilizată pentru admitere la unele facultăți de
educație fizică și sport, iar uneori în selecția intermediară în jocul de fotbal; din
păcate, asemenea probe pot fi întâlnite frecvent și pentru alte jocuri sportive ! ):
Proba complexă : jucatorul și mingea sunt la un metru în continuarea liniei
formate de cele 5 jaloane așezate din 3 in 3 metri față de suprafața de pedeapsă; la
semnal, jucatorul conduce mingea printre jaloane, trage la poartă imediat dupa
depașirea ultimului jalon și revine în viteză la locul de plecare, de unde reia
execuția.
Criteriul minim de trecere a probelor
În cadrul acestei probe se va urmări:
-parcurgerea corectă a traseului, fără acroșarea sau destabilizarea jaloanelor;
-corectitudinea procedeelor tehnice de conducere a mingii;
-corectitudinea procedeelor tehnice de lovire a mingii cu piciorul;
-corectitudinea finalizării: mingea trebuie trimisă pe spațiul portii și trebuie să
depășească linia porții.
Modul cum este prezentată această probă – protocolul de testare – generează o
multitudine de întrebări:
m.Se cronometrează sau nu proba ?
n.Ce înseamnă ,,parcurgerea corectă a traseului” ? dacă subiectul atinge un
jalon cum este penalizat? Dar dacă atinge două jaloane ?
o.Ce înseamnă ,,corectitudinea procedeelor tehnice” ? conduce mindea cu
,,latul”, cu ,,șpițul”, cu ,,talpa” sau cu un procedeu la alegere ? primește
același punctaj pentru unul sau altul din procedeul utilizat ?
p.Cum determin corectitudinea de lovire a mingii ? am posibilitatea unei
analize biomecanice a lovirii mingii ?
q.Corectitudinea finalizării înseamnă doar ca mingea să depășească spațiul
porții ?
r.Ce valori trec în fișa de înregistrare ?

s.De câte ori se execută proba ?
Și lista întrebărilor poate continua. Pe scurt, este descrisă proba, se indică
care este scopul (ce urmărim) dar nu se precizează ,,instrumentele” cu care
măsurăm și nici modalitatea de consemnare a datelor înregistrate. Este evident
că, datele consemnate potrivit protocolului acestei probe sunt subiective,
nereale și inutile. Buna intenție, fără o rigoare științifică, generează daune
procesului de evaluare motrică și somatofuncționale; este contraproductivă și nu
contribuie la îmbunătățirea activității în domeniul activităților fizice.
TESTE
ALERGARE ACCELERATĂ 30m
Determină: viteza de accelerare.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea vitezei
de accelerare unui subiect cu valorile vitezei de accelerare a populației din care
face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță; cercetare
științifică.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană de alergare, cronometru,
asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire în prealabil, execută 3x30m alergare
accelerată cu plecare la propria comandă, cu pause între repetări de 5 min. Startul
se execută de sus iar asistentul pornește cronometrul la prima mișcare a
subiectului. Se consemnează timpul cel mai bun. Analiza performanței se face prin
compararea datelor cu datele înregistrate la testele anterioare sau cu date din
literature de specialitate. Fiabilitatea datelor depinde de respectare protocolului de
la o testare la cealaltă și de acuratețea cronometrajului.
Tabelul 6.1 Date normative pentru proba de 30m, pentru vârsta de 16-19 ani
GenulFoarte binePeste medie MedieSub medie Slab
Băieți < 4.04.2 – 4.04.4 – 4.34.6 – 4.5> 4.6
Fete < 4.54.6 – 4.54.8 – 4.75.0 – 4.9> 5.0
Adaptat după Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK ;

ALERGARE DE VITEZĂ 60m
Determină: capacitatea de accelerare, viteza de deplasare.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea vitezei
de accelerare și viteza de deplasare unui subiect cu valorile vitezei de accelerare și
a vitezei de deplasare cu ale populației din care face parte; selecție, ca previziune
pentru sportul de performanță; cercetare științifică; predicție pentru probele de
100m și 200m.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană de alergare, cronometru,
asistenți.
Subiectul, după o încălzire prealabilă, execută 3x60m, cu pause de revenire
complete între repetări (5 min.). Startul se execută de sus, cu autocomandă iar
cronometrul se pornește la prima mișcare a subiectului. Se înregistrează timpul pe
30m și timpul pe 60m. Primii 30m reprezintă capacitatea de accelerare iar
următorii 30m reprezintă viteza de deplasare. Se consemnează cel mai bun rezultat
total din cele trei încercări. Analiza se face prin compararea timpilor pe primii 30m
cu timpii pe ultimii 30m și cu datele obținute la testările anterioare. Nu sunt
publicate date de referință pentru acest test. Fiabilitatea datelor depinde de modul
cum se respectă protocolul de testare și de acuratețea cronometrării.
Pentru predicția timpului pentru 100m se utilizează următoarea formulă de
calcul:
7.3829894 + (T60m x – 0.431975) + (T 60m x T60m x 0.1394189)
Pentru predicția timpului pentru 200m se utilizează formula:
13.795573 + (T60m x – 0.720532) + (T 60m x T60m x 0.2806044)
Trebuie menționat faptul că, fără a avea o fundamentare științifică, cel mai
utilizat test – cel puțin în Statele Unite – este testul de alergare pe distanța de 40
yarzi (36.6 m), pentru care sunt și cele mai multe date de referință: pe categorii de
vârstă, gen și ramuri sportive.

ALERGARE 500m
Determină: viteza în regim de rezistență
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea vitezei
în regim de rezistență a unui subiect cu valorile vitezei în regim de rezistență a
populației din care face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de
performanță; cercetare științifică; determină preponderența vitezei sau a rezistenței
pentru proba de 400m.
Materiale: pistă de atletism, cronometru, asistent.
Proba se desfășoarăîn două etape într-un interval minim de 48 ore.
Etapa I : subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, parcurge în viteză
maximă distanța de 500m. Startul se execută de sus iar cronometrul se pornește la
prima mișcare a subiectului. Se consemnează timpul obținut (T 1).
Etapa II: După efectuarea unei încălziri corespunzătoare, subiectul parcurge în
alergare de viteză următoarele distanțe:
t.50m și se înregistrează timpul (T 2);
u.Pauză 4 min.;
v.100m și se înregistrează timpul (T 3);
w.Pauză 4 min.;
x.150m și se înregistrează timpul (T 4);
y.Pauză 4 min.;
z.200m și se înregistrează timpul (T 5)
Analiza datelor se face astfel: se însumează timpii obținuți în etapa II (S =T 2 +
T3 + T4 + T5 ) și se compară cu timpul obținut în etapa I (T 1). Dacă diferența este
mai mare de 5sec. acest lucru indică o slabă rezistență iar dacă diferența este mai
mică de 5sec. ne arată o slabă viteză. Deoarece nu se găsesc publicate date de
referință, compararea datelor se face cu datele obținute la testele anterioare.

Analiza timpilor pentru cele două etape constituie un reper obiectiv, relevant și de
încredere pentru orientarea conținutului antrenamentului fie spre componenta
viteză, fie spre componenta rezistență în cadrul probei de 400m.
T-Test
Determină: viteza și agilitatea
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea vitezei
și agilității unui subiect cu valorile vitezei și agilității populației din care face
parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, cu precădere în
jocurile sportive; cercetare științifică.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană nealunecoasă, conuri,
cronometru, asistent. Poziționarea conurilor se face ca în fig.2.6
Fig.2.6 Poziționarea conurilor pentru proba T-Test
Subiectul, după ce a efectuat încălzirea, se poziționează în spatele liniei de
start/sosire. La semnalul asistentului aleargă în viteză spre conul 1, îl atinge cu
mâna, schimbă direcția de alergare spre conul 2, îl atinge cu mâna, iarăși schimbă
direcția de alergare spre conul 3 (nu trebuie să atingă conul 1 când trece prin
dreptul acestuia ), atinge conul 3, schimbă direcția de alergare spre conul 1 pe care,
de această dată îl atinge, schimbă direcția de alergare către linia de start/sosire pe
care o trece în viteză maximă, moment în care asistentul oprește cronometrul. Se
consemnează timpul exprimat în secunde. Este recomandat să se execute trei
încercări, cu pauză între execuții, pentru ca subiectul să se familiarizeze cu proba;

în acest caz se consemnează cel mai bun rezultat. Analiza datelor se face prin
compararea acestora cu date din literature de specialitate sau cu date obținute la
testele anterioare. Multe din datele de referință vin din spațiul anglo-saxon în care
distanțele dintre conuri sunt exprimate în yarzi (Seminick, 1990), adică 10yd, 5yd,
5yd ceea ce înseamnă 9,14m, 4,57m și 4,57m. În fig.2.6 distanțele au fost
,,rotunjite” și trebuie să ținem cont de acest aspect atunci cînd comparăm datele
obținute pe două trasee cu lungimi diferite.
Tabelul 6.2 Valorile medii la T-Test pentru băieți și fete de liceu pentru diferite
ramuri sportive.
Categoria Timp (s)
Liceu baschet B 8.9
Liceu baschet F 9.9
Liceu tenis B 9.4
Liceu tenis F 11.1
Liceu atlet perf. B 10
Liceu atlet perf. F 10.8
Atlet amator B 10.5
Atlet amator F 12.5
Adaptat după : Michael P. Reiman, Robert C. Manske (2009), Functional Testing in Human Performance , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
Fiabilitatea datelor depinde de strictețea cu care se respectă protocolul de testare.
NA VETA 20M
(Pro Agility Test)
Determină: viteza și agilitatea
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea vitezei
și agilității unui subiect cu valorile vitezei și agilității populației din care face
parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, cu precădere în
jocurile sportive; cercetare științifică.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană nealunecoasă, cronometru,
asistent.

Subiectul, după ce a efectuat o încălzire prealabilă, se poziționează la linia de
start/sosire (fig.3.6). La semnalul asistentului, aleargă cu viteză maximă în sensul
indicat de săgeți. Cronometru se pornește la prima mișcare a subiectului și se
oprește când a depășit linia de start pentru a doua oară. Ca și în cazul T-Test, se
recomandă să se execute proba de trei ori, cu pauze de revenire, pentru
familiarizarea cu proba. Se va consemna cel mai bun timp.
Fig.3.6 Reprezentarea schematică a probei naveta 20m
Analiza datelor se face prin compararea cu date din literatura de specialitate sau
cu date obținute la testele anterioare. Și în cazul acestui test sunt valabile
observațiile făcute anterior cu privire la distanțe; noi le-am exprimat în metrii iar
numeroase date normative sunt obținute și raportate pe un parcurs definit prin
yarzi. Fiabilitate datelor depinde de modul cum este respectat protocolul de testare.
Tabelul 6.3 Valorile medii pentru naveta 20m pe categorii de jocuri
Categoria Media
Volei F (n = 81) 5.03 sec.
Baschet F (n = 128) 5.02 sec.
Baschet B (n= 97) 4.41 sec.
Fotbal B (n = 869) 4.54 sec.

Baseball B (n= 165) 4.53 sec.
Notă: n reprezintă numărul de subiecți testați
Adaptat după : Michael P. Reiman, Robert C. Manske (2009), Functional Testing in Human Performance , Human
Kinetics, Champaign, IL, USA;
La începutul acestui capitol am afirmat că, de multe ori sprinturile sunt utilizate
pentru determinare puterii orizontale și am arătat și formula de calcul. În același
timp se pot utiliza teste ce constau din efectuarea unor structuri de sărituri pentru a
evalua un sprinter.
PAȘI SĂRIȚI PE 28M
Determină: forța specifică
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea forței
specifice unui subiect cu valorile forței specifice a populației din care face parte;
selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, cu precădere în probele de
sprint; cercetare științifică.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană nealunecoasă, cronometru,
asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire în prealabil, efectuează alergare lansată
pe distanța de 10m, după care efectuează – în continuare ! – pași săriți pe distanța
de 28m. Asistentul pornește cronometrul în momentul când începe efectuarea
pașilor săriți și îl oprește când subiectul ajunge la linia care marchează cei 28m. De
asemenea se notează și numărul de pași săriți efectuați pe această distanță. Se
raportează astfel: se multiplică numărul de pași efectuați cu timpul realizat. Spre
exemplu: dacă subiectul a efectuat un număr de 10 pași în 5sec., atunci se
raportează cifra 50 (10 x 5). Analiza datelor se face prin compararea cu datele
obținute la testările anterioare. Un rezultat bun înseamnă un număr cât mai mic de
pași într-un timp cât mai mic, adică un rezultat bun reprezintă o valoare mică
obținută după multiplicare. Fiabilitatea datelor depinde de strictețea cu care se
respect protocolul de testare.
TEST DE FRECVENȚĂ

Determină: frecvența gestuală
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
frevenței gestale a unui subiect cu valorile frecvenței gestuale a populației din care
face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, cu precădere în
probele de sprint; cercetare științifică.
Materiale: pistă de atletism sau o suprafață plană nealunecoasă, cronometru,
asistent.
Subiectul, după ce a efectuat încălzirea, efectuează un număr de 50x ridicări ale
coapselor la 900 (alergare pe loc) într-un timp cât mai scurt. Asistentul dă startul,
pornește cronometrul și se asigură că subiectul ridică coapsele paralele cu solul;
oprește cronometrul când subiectul a efectut cele 50 execuții. Numărul de execuții
se împarte la timpul obținut și se consemnează în fișa de înregistrare. Performanța
mai bună înseamnă o valoare mai mare consemnată. Analiza datelor se face prin
comparare cu datele obținute la testările anterioare. Fiabilitatea datelor depinde de
modul cum este respectat protocolul de testare. Pentru jocurile de echipă se
recomandă efectuare unui număr de 20 execuții ( Gilles Cometti 2002,
L’allenamento della Velocita, Societa Stampa Sportiva, Roma, Italy).
Pentru determinarea unor forme de manifestare ale vitezei cât și pentru
parametrii vitezei se utilizează aparatură performantă care are – printre alte
facilități – o acuratețe extrem de mare de înregistrare, ceea ce oferă posibilitatea
unei analize mult mai obiective a datelor. Aceasta se utilizează de obicei în marea
performanță (cluburi sportive) și în centre de cercetare pentru activități fizice. V om
descrie doar două astfel de aparate, cu referire expresă la calitatea motrică viteză.
Fără a intra în detalii, reamintim câteva aspecte legate de această calitate
motrică. ,,Actualizarea” ei reprezintă interacțiunea a numeroși factori; iată câțiva
dintre aceștia, într-o ordine aleatoare : tipul de fibre musculare, nivelul forței,
capacitatea de recrutare a fibrelor musculare, timpul de contact cu solul, ciclul
,,scurtare – întindere”, suportul energetic,etc. Analiza acestora este posibilă cu
astfel de aparate.
Ergojump (platforma Bosco)

Aparatul permite o analiză complexă a caracteristicilor funcționale ale unui
subiect. Datele obținute în urma efectuării unor probe oferă posibilitatea unei
planificări raționale a antrenamentului, individualizare programului de pregătire,
evaluarea efectelor antrenamentului, o selecție științifică, și în același timp un
suport extrem de util pentru cercetarea științifică. Nu vom descrie datele tehnice
ale aparatului însă vom trece în revistă conținutul bateriei de teste așa cum a fost
conceput de căre inventatorul său (Carmelo Bosco). Bateria de teste cuprinde:
aa.CMJ (counter move jump). Subiectul, aflat în flexia coapsei pe gambă într-
un unghi de 900, cu picioarele apropiate și brațele pe șold, execută o
desprindere pe verticală pe platforma aparatului. Determină: forța explosivă,
capacitatea de recrutare a fibrelor musculare, capacitatea de a utiliza energia
elastică;
ab.Stiffnes Test. Subiectul, având picioarele apropiate, execută timp de 5-7
sec.desprinderi pe verticală (cu genunchii blocați în timpul săriturii ) și
ajutându-se de brațe, pe platforma aparatului. Determină: capacitatea
neuromusculară de a dezvolta valori mari ale forței în timpul ciclului de
,,scurtare – întindere” a fibrei musculare, timpul de contact cu solul. De
obicei se face media celor mai buni doi timpi de contact. Pentru sprinterii de
înalt nivel aceștia sunt de aprox. 170 – 145 milisecunde;
ac.Squat jump. Subiectul execută o desprindere pe verticală, cu plecare având
un unghi de 900 între coapse și gambe și brațele pe șold, pe platforma
aparatului. Determină: forța explosivă și se poate estima procentual,
cantitatea de fibre musculare rapide;
ad.Squat jump cu încărcătură ce reprezintă greutatea subiectului . Se
execută ca și squat jump-ul doar că subiectul are bara de haltere egală cu
greutatea lui corporală. Determină: forța dinamică maximă;
ae.Drop jump. Subiectul execută o săritură în adâncime de pe un dispozitiv
aflat la marginea platformei, urmată de o desprindere pe verticală. În timpul
execuției are brațele pe șold. Dispozitivul permite efectuarea săriturilor în
adâncime de la înălțimi diferite (20cm până la 80-90cm.). Determină: forța
explosivă, forța de reacție, forța balistică;

af.Desprinderi succesive tip CMJ pe o durată determinată . Subiectul
execută CMJ (descrise mai sus) pe o durată determinată, între 15sec. și
60sec. Determină: dacă durata este mică atunci se estimează puterea și
capacitatea anaerobă alactacidă; dacă darata este mare se estimează
rezistanța anaerobă lactacidă. Spre exemplu, dacă dorim ca testul să fie
specific, atunci un jucător de volei va efectua testul pe o durată de 15sec., pe
când un jucător de fotbal pe o durată de 60sec.
Optojump
Acest aparat (fig.3.7 poză aparat), produs de către firma Microgate, permite o
analiză mult mai detaliată în ceea ce privește parametrii vitezei oferind date
reale, obiective și fiabile pentru raționalizarea mijloacelor de antrenament,
individualizarea pregătirii sportive, evaluarea efectelor antrenamentelor, pentru
o selecție optimă, și nu în ultimul rând, pentru cercetare științifică. Aparatul
poate determina: viteza de reacție, viteza de deplasare, viteza de repetiție,
capacitatea de accelerare, timplu de contact, timpul de zbor și parametrii pe care
îi determină platforma Bosco. Sunt pre-setate câteva teste, însă softul aparatului
oferă posibilitatea setării unui număr mare de teste.
Literatura de specialitate nu oferă date de referință pentru testele efectuate cu
astfel de aparate (sau dacă le oferă, ele sunt sporadice și se constituie, de cele
mai multe ori, ca exemple) astfel că, datele culese de la testările anterioare
rămân, deocamdată, singurele date de referință pentru comparare și analiză.

CAPITOLUL 7. REZISTENȚA
Înainte de a aborda caliatea motrică rezistența – ca terminologie și implicații
practice – considerăm că este util să ne reamintim câteva din precizările făcute în
partea introductivă.
Calitățile motrice, alături de deprinderile motrice, definesc capacitatea fizică a
unui subiect, iar împreună cu starea lui de sănătate formează/conturează
comportamentul motric al omului. Prin procesul de măsurare și evaluare
somatofuncțională nu facem altceva decât să estimăm performanța fizică a unui
individ, ceea ce constituie, de fapt, subiectul acestei lucrări. De asemenea, pe
parcursul celorlalte capitole – în special cele care abordează evaluarea calităților
motrice, am scos în evidență faptul că, o calitate motrică – așa cum este ea definită
de teoreticieni – nu se manifestă în practică decât sub forma unor combinații de
calități motrice (viteză/forță, viteză/îndemânare, forță/rezistență, etc.), iar
,,actualizarea” lor este posibilă printr-un act/acte motrice, adică deprindere motrică.
Toate aceste aspecte reprezintă argumente pentru o sumară analiză a noțiunii
rezistență.
Rezistența poate fi definită drept capacitatea organismului de a depune eforturi
cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de
eficacitate (Cârstea, 2005). Potrivit logicii definiției de mai sus – având în vedere
durata și intensitatea – putem vorbi, la o primă lectură, despre rezistență aerobă
și rezistență anaerobă . Luând drept criteriu de clasificare aceste două forme de
manifestare ale rezistenței, vom întâlni în unele discipline sportive probe care se
desfășoară pe o durată relativ mică de timp (spre exemplu, probele de viteză din
atletism sau înot) pe când unele probe au o durată relativ lungă de timp (spre
exemplu: atletism –probele de fond- unele probe de înot, ciclism, etc.); pentru
acestea din urmă, rezistența , mai exact rezistența aerobă , este o calitate motrică
fundamentală. Tot pe o durată relativ lungă de timp se desfășoară mai toate jocurile
sportive: fotbal, hochei pe gheață, handbal, baschet, etc. Și în cazul jocurilor
sportive, rezistența aerobă are un rol important, însă, dacă analizăm ceea ce se
întâmplă pe parcursul unui joc de fotbal spre exemplu, constatăm că, toate acțiunile
care hotărăsc soarta unui meci, sunt acțiuni de mare intensitate a efortului (șutul la
poartă, sprinturile efectuate pentru demarcare sau depășirea adversarului, săriturile
pentru lovirea mingii cu capul,etc.) și care se repetă de multe ori pe durata unei

partide. Aceste acțiuni sunt posibile datorită calității motrice viteză/forță, adică
putere. Efectuarea acestora cu eficiență pe durata partidei definește, de fapt,
rezistența anaerobă a sportivului. Putem afirma că, în jocurile sportive rezistența
aerobă este importantă însă prioritară este rezistența anaerobă. Este bine de notat și
faptul că, rezistenței aerobe i se pot asocia mișcările ciclice, pe când rezistenței
anaerobe mișcările aciclice. Jocurilor sportive li se pot alătura și sporturi
individuale, spre exemplu boxul (12 reprize a câte 3min. înseamnă o durată relativ
mare de timp !)
În același timp, noțiunea de eficacitate prezentă în definiția supusă analizei
conduce la idea de oboseală – în orice tip de activitate, nu numai într-o activitate
motrică, instalarea oboselii duce la diminuarea eficacității. De altfel, unii specialiți
definesc rezistența în raport cu oboseala. Astfel, rezistența este capacitatea
organismului de a rezista oboselii în exercițiile de lungă durată (Harre, 1972) sau
rezistența este capacitatea organismului de a contracara oboseala (Zatziorsky,
1970)
Indiferent de perspectiva teoretică de abordare a rezistenței este important să
știm cum o măsurăm, cum o determinăm, care sunt indicatorii pentru rezistență
pentru a o putea evalua potrivit scopului propus. Cel mai utilizat indicator este
consumul maxim de oxigen (VO 2max). Consumul maxim de oxigen reprezintă o
funcție complexă dată de capacitatea inimii de a pompa sângele, capacitatea
plămânilor de a asigura oxigen, capacitatea sângelui de a transporta oxigenul
celulei musculare, a celulei musculare de a utiliza procesul de fosforilază oxidativă
pentru a crea ATP pe cale aerobă (în fond, ATP-ul reprezintă substratul energetic
primar pentru contracția musculară !). Unitatea de măsură este în unități absolute,
litrul per minut (L x min.-1 ), dar se utilizează unitățile relative (se raportează la
numărul de kilograme ale subiectului) și atunci avem: ml x kg-1 x min.-1, adică
mililitri de oxigen într-un minut pe kilogram corp. VO 2max. Se mai numește și
putere maximă aerobă ( Huff și Dumke, 2012) și reprezintă capacitatea de a furniza
oxigen mușchilor în timpul activității fizice. Mai trebuie precizat faptul că, pentru a
determina acest indicator , activitatea fizică (exercițiile fizice) sunt efectuate până
la epuizare timp în care este analizată compoziția aerului expirat cu o aparatură
relativ costisitoare. Această funcție complexă, această capacitate ,,sumată” , în
literatura de specialitate, este denumită în multe feluri (rezistență
cardiorespiratorie, capacitate cardiovasculară, capacitate aerobă, rezistență

generală, putere aerobă); ele sunt sinonime căci vizează aceiași realitate. De aceia,
atunci când vom prezenta ceea ce determină cele câteva teste pentru rezistență
vom păstra termenii utilizați de autori.
Sunt descrise în literatura de specialitate numeroase protocoale pentru estimarea
VO2max , toate au în comun efectuarea unui travaliu până la epuizare; acest efort
crește în mod progresiv – cu o rată bine cuantificată – la intervale de timp bine
determinate. La începutul testării se constată că, în măsura în care crește
intensitatea efortului în aceiași măsură crește și consumul de oxigen. Consumul
maxim de oxigen (VO 2max ) este atins (și consemnat !) în momentul în care rata
efortului continuă să crească însă consumul de oxigen (VO 2) rămâne constant, este
stabil. Se mai numește și steady – state sau pragul aerob/anaerob, altfel spus, sunt
în armonie funcțională: respirația, circulația și mușchii. Deoarece această metodă
(se mai numește și metoda directă) de estimare a VO 2max presupune o aparatură
complexă și scumpă, s-au dezvoltat metode indirecte pentru estimarea VO 2max.
Metodele indirecte pleacă de la premisa că există o relație lineară între frecvența
cardiacă (FC), încărcătura efortului și consumul maxim de oxigen. Altfel spus,
putem afirma că, un subiect care are o bună capacitate aerobă (rezistență) are valori
mai mici ale frecvenței cardiace pentru aceiași intensitate a efortului. Sau, dintre
doi subiecți testați, subiectul cu o mai bună capacitate aerobă este în măsură să
efectueze un travaliu cu o încărcătură mai mare , ambii subiecți având aceleași
valori ale frecvenței cardiace.
Procedura clasică – ca metodă indirectă de estimare a VO 2max – se numește
nomograma Astrand – Rhyming (1954). Ulterior, în special o dată cu dezvoltarea
tehnologiei computerizate, s-au elaborat și alte metode : YMCA 1989, Jackson și
col.1990, ACSM 2000, 2001sau Baumgartner, Jackson, Mahar și Rowe 2003). Este
de reținut faptul că, administrarea acestor teste se face în prezența și de către un
personal calificat în măsură să utilizeze aparatura, să o echilibreze înainte de
testare, să o păstreze în bună stare de funcționare.
În cadrul acestor metode indirecte se pot utiliza efectuarea exercițiilor până la
epuizare (eforturi maximale) însă, de regulă se utilizează prestarea unor eforturi
submaximale și asta din două considerente: subiectul nu este supus unui efort
epuizant și, testarea nu necesită o aparatură de laborator scumpă. Sunt avantaje
demne de luat în seamă în procesul de evaluare.

Testele care utilizează eforturi submaximale sunt numeroase, în principal
diferențele dintre ele se referă la populația căreia i se adresează, numărul de etape
ale procedurii de testare și modalitatea de determinare a VO 2max . În fond, toate
testele trebuie să cuantifice lucrul mecanic prestat de către subiect (efortul care este
unul submaximal) prin diferite protocoale: urcatul și coborâtul de pe o bancă,
banda de alergare, bicicleta ergometrică, etc. Deoarece VO 2max nu se determină în
mod direct, prin analizarea gazului expirat, testele eforturilor submaximale se
bazează pe monitorizarea frecvenței cardiace, tensiunea arterială, timpul de lucru,
valorile lucrului mecanic. Toți acești parametrii sunt relativ ușor de gestionat.
Notam că, există un răspuns linear al activității inimii (FC) la intensitatea
efortului (lucrul mecanic) pe baza căruia se poate estima VO 2max . De multe ori,
intensitatea efortului este exprimată prin valori ale FC, iar pentru definirea unui
efort submaximal se scade vîrsta subiectului din 220. Spre exemplu, dacă un
subiect are vîrsta de 30 ani, estimăm un efort submaximal pentru acel subiect la o
valoare a FC de 190 bătăi/min.
Plecând de la această relație între FC și intensitatea efortului, răspunsul pe care-l
dă inima la o anumită intensitate sau răspunsul inimii la încetarea efortului
constituie indicatori importanți în procesul de evaluare. Spre exemplu, cu cât un
subiect este mai antrenat (sub aspectul capacității aerobe), cu atât sunt mai mici
valorile FC pentru un efort submaximal stabilit. De asemenea, acel subiect va avea
un timp mai mic de revenire a FC la valorile de repaus după încetarea efortului față
de un subiect mai puțin antrenat. Este de subliniat și următorul aspect: valori ale
FC mai mici ale subiecților antrenați pentru același nivel al intensității eforturilor
submaximale nu înseamnă o scădere a consumului de oxigen din mușchi, ci faptul
că inima pompează un volum de sânge mai mare cu fiecare bătaie, reușind astfel să
asigure același volum cu un număr mai mic de bătăi. De aceia, și revenirea FC la
valorile de repaus după efort se face într-un interval de timp mult mai scurt. Acest
fapt arată că, timpul de revenire după efort a FC este un indicator fiabil și demn de
încredere al capacității aerobe.
Fiind vorba despre măsurători indirecte, se pune problema validității și
semnificației acestora. Sunt preocupări notabile în domeniul activității fizice în
ceea ce privește validitatea și semnificația testelor. Fără a insista asupra acestor
aspecte, notăm doar faptul că, validitatea exprimă gradul în care un test sau un

instrument măsoară ceea ce ar trebui să măsoare, iar semnificația reprezintă gradul
de consistență al unui test sau instrument. Consistența unui test sau instrument ne
dă încrederea în datele recoltate prin faptul că, ori de câte ori îl repet ne dă aceleași
rezultate, adică este semnificativ, este valid. Nu întodeauna un test este
semnificativ și valid, însă dacă este valid este și semnificativ. Un exemplu clasic
este cel al cântarului defect; dacă fac măsurători succesive cu un cântar stricat (deci
valorile nu sunt cele reale, nu sunt valide!), rezultatele sunt semnificative (ne
permit să facem comparații între subiecți, ne permit să consemnăm evoluția în timp
a greutății corporale) deși nu sunt valide, nu sunt reale.
Se știe faptul că, în oricare proces de măsurare și testare intervin erori (vezi
cap.2, dispersia erorii) iar acestea ,,denaturează”, într-o mai mică sau mai mare
măsură, datele culese. Este ceea ce postulează teoria clasică a testării, și anume
faptul că, în orice măsurare valorile observate se compun din valoarea reală și
valoarea de măsurare. Aceste erori se datorează fie subiecților (nu cunosc bine
protocolul de testare sau nu se implică total în proba efectuată), nu se respectă
strict protocolul de testare și atunci avem, practic, modalități diferite de măsurare
pentru același parametru sau intervin greșeli de consemnare a datelor înregistrate.
În pofida acestor erori, care fac parte din riscul pe care și-l asumă cel care conduce
testare ( p ≤ 0.05), datele culese sunt date de încredere care pot fundamenta o bună
decizie luată pe baza lor. În această ordine de idei, valorile pentru VO 2max obținute
prin măsurători indirecte sunt cu aproximativ 5.0 ml x kg-1 mai mari decât valorile
măsurate direct (Morrow și col.2005). Mai mult, aceiași autori pun în evidență
valori ceva mai mari ale VO 2max obținute – de aceiași subiecți – la banda de
alergare față de valorile obținute la bicicleta ergometrică.

TESTE
TESTUL ÄSTRAND
Determină: rezistența generală.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
rezistenței generale unui subiect cu valorile rezistenței generale a populației din
care face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, în special în
jocurile sportive; cercetare științifică.
Materiale: bandă de alergare cu pantă reglabilă, asistent, cronometru.
Subiectul, după ce a efectuat o încălzire în prealabil, la comanda asistentului
începe să alerge pe bandă (fig.1.7 1713). Aceasta este reglată la o viteză de
8.05km/oră și înclinația 0% . În protocolul de testare înclinația suprafeței de
alergare este exprimat în procente din înclinația totală ( Brian Mackenzie,2005, 101
Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK, pag.3 ). După 3min. se
mărește înclinația suprafeței de alergare cu 2.5%, apoi această creștere are loc la
fiecare 2min. până când subiectul nu mai reușește să continuie alergarea, moment
în care se oprește cronometrul.
Estimarea rezistenței generale se face după următoarea formulă de calcul:
VO2max = Ttotal x 1.444+ 14.99
Spre exemplu, dac ă un subiect a alergat 12min. și 40sec., avem:
VO2max = (12.40 x 1.444) + 14.99 = 32.89 ml /kg/min
Analiza performanței se face prin compararea datelor cu datele înregistrate la
testele anterioare sau cu date din literature de specialitate. Fiabilitatea datelor
depinde de respectare protocolului de la o testare la cealaltă și de acuratețea
cronometrajului.

Tabelul 7.1 Date normative ale VO 2max (ml x kg-1 x min-1) pentru bărbați
18 – 25 ani26 – 35 ani36 – 45 ani46 – 55 ani56 – 65 anipeste 66 ani
Foarte bine80 – 6370 – 5877 – 5360 – 4758 – 4350 – 38
Bine59 – 5354 – 5049 – 4443 – 4039 – 3736 – 33
Peste medie51 – 4747 – 4442 – 4038 – 3535 – 3332 – 29
Medie46 – 4342 – 4038 – 3535 – 3231 – 3028 – 25
Sub medie41 – 3839 – 3534 – 3231 – 2929 – 2625 – 22
Slab35 – 3134 – 3130 – 2728 – 2625 – 2221 – 20
Foarte slab29 – 2028 – 2025 – 1923 – 1821 – 1618 – 15
Adaptat după: James R. Morrow,Jr., Allen W. Jackson, James G. Disch, Dale P. Mood (2005),
Measurement and Evaluation in Human Performance, Human Kinetics, Champaign, IL,USA;
Tabelul 7.2 Date normative ale VO 2max (ml x kg-1 x min-1) pentru femei
18 – 25 ani26 – 35 ani36 – 45 ani46 – 55 ani56 – 65 anipeste 66 ani
Foarte bine75 – 5869 – 5466 – 4664 – 4257 – 3851 – 33
Bine54 – 4851 – 4644 – 3939 – 3536 – 3231 – 28
Peste medie46 – 4243 – 4037 – 3433 – 3131 – 2827 – 25
Medie41 – 3938 – 3533 – 3130 – 2827 – 2524 – 22
Sub medie37 – 3434 – 3130 – 2827 – 2524 – 2222 – 20
Slab32 – 2930 – 2626 – 2324 – 2121 – 1918 – 17
Foarte slab26 – 1825 – 2021 – 1819 – 1617 – 1416 – 14
Adaptat după: James R. Morrow,Jr., Allen W. Jackson, James G. Disch, Dale P. Mood (2005),
Measurement and Evaluation in Human Performance, Human Kinetics, Champaign, IL,USA;
Se poate observa că, formula de calcul nu face trimitere la greutatea corporală a
subiecților. Ori, la aceiași greutate corporală masa musculară (fibra musculară
consumă oxigenul !) poate să difere de la un subiect la altul. Următorul test ia în
considerare acest aspect.

TESTUL AEROBIC ,,TRI-LEVEL”
Determină: capacitatea aerobă
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
capacității aerobe unui subiect cu valorile capacității aerobe a populației din care
face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, în special în
jocurile sportive; cercetare științifică.
Materiale: bicicletă ergometrică (fig.2.7 1721), puls metru, cântar, cronometru,
asistent.
Se măsoară greutatea corporal a subiectului. Se estimează intensitatea efortului
submaximal (I =75%) cu ajutorul FC, prin scăderea vârstei din valoarea 220. După
ce a efectuat o încălzire prealabilă, subiectului i se cere să pedaleze având o
încărcătură de start de 25 wați. După fiecare minut pedalat se mărește încărcătura
(intensitatea) cu 25 wați până când valorile FC ating valoarea estimată pentru un
efort submaximal. În acel moment se consemnează încărcătura la care a ajuns să
pedaleze subiectul. Estimarea capacității aerobe se realizează prin împărțirea
valorii consemnate la greutatea corporală. Analiza rezultatelor se face prin
compararea cu valorile obținute la testele anterioare. Nu sunt date de referință în
literature de specialitate obținute prin această testare.
Fiabilitatea datelor depinde de respectare protocolului de la o testare la cealaltă
și de acuratețea înregistrării datelor.

TESTUL COOPER
Determină: rezistența aerobă; fiind un test de teren, care nu necesită o aparatură
specială, este unul dintre cele mai utilizate teste.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
rezistenței aerobe unui subiect cu valorile rezistenței aerobe a populației din care
face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, în special în
jocurile sportive; cercetare științifică.
Materiale necesare: pistă de atletism marcată din 50m în 50m, cronometru,
asistent.
Subiectul, după ce a efectuat în prealabil încălzirea, la comanda asistentului
aleargă timp de 12min fără să se oprească. Asistentul consemnează distanța
parcursă în cele 12min. de alergare. Estimarea rezistenței aerobe se face prin
calcularea VO2max după următoarea formulă:
VO2max = (Distanța – 504.9) / 44.73
Spre exemplu: dacă un subiect a parcurs distanța de 3000m, atunci avem:
VO2max = (3000 – 504.9) / 44.73= 2495.1/44.73≈ 55.7 ml/kg/ min.
Analiza rezultatelor se face prin compararea datelor cu datele înregistrate la
testele anterioare sau cu date din literature de specialitate. Fiabilitatea datelor
depinde de respectare protocolului de la o testare la cealaltă și de acuratețea
înregistrărilor. Fiind vorba de o probă care se desfășoară în aer liber, trebuie să
ținem seama de o serie de factori care pot influența rezultatele obținute, ca: starea
vremii (temperatură, umiditate ), momentul din zi cînd are loc testarea, încălzirea
neadecvată, prezența altor personae, motivația subiectului, etc. Literatura de
specialitate consemnează și alte variante ale testului Cooper. Una din variante
presupune ca subiectul să fie anunțat, printr-un semnal sonor , că mai are de alergat
30sec., moment în care să încerce să mărească ritmul de alergare, adică, ultimile
30sec. să le parcurgă în viteza maximă pe care o mai poate genera. Indiferent de
varianta aleasă, este important să se respecte același protocol de la o testare la alta,

adică să utilizăm același instrument de măsurare de fiecare dată pentru ca datele
culese să poată fi comparate și analizate.
TESTUL HARV ARD
Determină: de fapt apreciază dezvoltarea sistemului cardiovascular.
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
nivelului de dezvoltare a sistemului cardiovascular unui subiect cu a populației
din care face parte; selecție, ca previziune pentru sportul de performanță;
aprecierea condiției fizice; aprecierea stării de sănătate; cercetare științifică.
Materiale necesare: bancă de gimnastică sau o suprafață plană și sigură cu
înălțimea de 45cm, cronometru, metronome, asistent.
Subiectul, după ce a efectuat o ușoară încălzire, execută urcări și coborâri la
banca de gimnastică într-un ritm de o pășire la fiecare 2sec. (30 pași/min.) timp de
5min., adică 150 pași. Ritmul este dat de metronom. La un minut după terminarea
probei se înregistrează valoarea FC (puls 1); la 2min. după terminarea probei se
înregistrează iarăși valoarea FC (puls 2) și de asemenea, se înregistrează valoarea
FC (puls 3) și după 3min. de la terminarea probei. Se consemnează valoarea
obținută prin împărțirea valorii de 3000 la suma celor trei valori ale pulsului, astfel:
Rezultat = 3000/(puls1+puls2+puls3)
Analiza datelor se face prin comparare cu date obținute anterior sau cu date de
referință din literatura de specialitate. Fiabilitatea datelor depinde de strictețea cu
care s-a respectat protocolul de testare și acuratețea înregistrărilor. La începutul
acestui capitol precizam faptul că, timpul în care valorile FC revin la normal la
încetarea efortului este un indicator capacității aerobe: un timp mai scurt indică o
capacitate aerobă mai bună. Astfel, în cazul acestui test, un rezultat mai bun
înseamnăo valoare mai mare; adică, cu cât suma celor trei valori ale pulsului este
mai mică – deci un timp mai mic de revenire după efort – împărțită la o valoare
constantă (3000) rezultă un scor mai mare. Acest lucru este ușor de sesizat,
observând datele din tabelul 7.3

Tabelul 7.3 Date normative la testul Harvard pentru sportivi de 16 ani
BăiețiFete
Foarte bine> 90> 86
Peste medie80-9076-86
Media65-7961-75
Sub medie55-6450-60
Slab< 55< 50
Adaptat după: Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc,
London, UK;

TEST ANAEROBIC CU SPRINTURI REPETATE
(test elaborat de Universitatea Wolverhampton, Anglia )
Determină: performanța anaerobică
Utilizare: determinarea eficienței unui program de pregătire; compararea
performanței anaerobe unui subiect cu valori ale populației din care face parte;
selecție, ca previziune pentru sportul de performanță, în special în jocurile sportive;
cercetare științifică.
Materiale necesare: pistă de atletism, 2 conuri cu care se marchează distanța de
35m, cronometru, cântar, asistent.
La început se măsoară greutatea subiectului. După ce subiectul a efectuat o
încălzire este alocat un interval de 10 minute înainte de începerea probei. La
semnalul asistentului, acesta execută 6 bucăți x 35m cu viteză maximă și pauze de
10 sec. între repetări. Dat fiind timpul relativ mic dintre repetări, acestea se vor
executa în ambele sensuri de alergare. Se consemnează timpul pentru fiecare
execuție.
Analiza performanței anaerobe se face prin calcularea următorilor parametrii:
Viteza : Distanța/Timp;
Accelerația : Viteza/Timp;
Forța: Greutatea x Accelerația;
Puterea: Forța x Viteza sau Puterea =( Greutatea x Distanța2) / Timp3 ;
Puterea maximă : se i-au în calcul cele mai bune valori;
Puterea minimă : se i-au în calcul cele mai slabe valori;
Indicele de oboseală: (Puterea maximă – Puterea minimă) / Timpul total pentru
cele 6 sprinturi.
Exemplu: un subiect având o greutate de 80 kg obține următorii timpi:

1.4.68sec.
2.4.60sec.
3.4.27sec.
4.4.52sec.
5.4.95sec.
6.5.28sec.
Introducând aceste valori în formulele de mai sus, obținem:
Tabelul 7.4 cuprinzând sumarul valorilor din exemplul anterior
Nr. repetiției TimpVitezaAccelerația ForțaPuterea
14,687,481,6128956,07
24,67,611,651321006,82
34,278,21,921541258,76
44,527,741,711371061,23
54,957,071,43114808
65,286,631,26100665,77
Puterea max. = 1258.76 wați
Puterea min. = 665.77 wați
Media puterii = 969.44 wați
Indicele de oboseală = 20.95
Diferența dintre puterea maximă și cea minimă ne oferă informații despre forța
și viteza subiectului dar și despre indicele de oboseală. Dacă se calculează media
puterii pentru cele 6 sprinturi, putem estima capacitatea subiectului de a menține în
timp a anumită valoare a puterii. Evident, o valoare mai mare ne indică o

performanță anaerobă mai bună. De asemenea, indicele de oboseală se
interpretează astfel: o valoare mai mică de 10 ne arată o bună capacitatea a
performanței anaerobe, pe când o valoare mai mare de 10 ne arată o performanță
anaerobă mai mică ( o slabă toleranță lactacidă ). În cazul de față, valoarea 20.95
este mai mare decât 10, deci subiectul nostru are o slabă performanță anaerobă.
Sunt indicatori importanți care orientează procesul de antrenament.
Deoarece nu sunt date de referință în literature de specialitate, analiza se face
prin compararea cu datele obținute la testele anterioare. Fiabilitatea testului
depinde de modul cum se respect protocolul de testare și de acuratețea cu care sunt
înregistrate datele.

CAPITOLUL 8. ACTIVITATEA FIZICĂ ȘI CAPACITATEA DE MUNCĂ
În prefață subliniam faptul că, activitatea fizică reprezintă o componentă
esențială a comportamentului uman în general, prin ceea ce numim
comportamentul motric al omului (,,homo corpore strenuus”). Activitatea fizică
,,însoțește” omul de-a lungul întregii sale vieți și se manifestă în diferite ipostaze:
pentru copil, jocurile de mișcare reprezintă principala activitate de zi cu zi; în
școală, activitatea fizică este un mijloc important care asigură o creștere și
dezvoltare armonioasă a elevilor, dezvoltă calitățile motrice, se perfecționează
deprinderile motrice de bază, dar și învață deprinderi motrice specifice unor ramuri
de sport; ca adult este implicat în diferite meserii care necesită o bună pregătire
fizică; în același timp, tot mai mulți adulți sunt implicați în activități de timp liber,
ceea ce presupune o activitate fizică mai mult sau mai puțin intensă; să nu uităm de
sportul de performanță, în care activitatea fizică, de cele mai multe ori solicită la
maxim potențialul biologic uman; și nu în ultimul rând, activitatea fizică este cel
mai eficace și mai ieftin mijloc de menținerea sănătății. Pentru fiecare din aceste
ipostaze, de-a lungul timpului s-au costituit și s-au dezvoltat discipline științifice
de sine stătătoare care reprezintă tot atâtea puncte de vedere asupra activității fizice
a omului.
Determinarea și evaluarea activității fizice – atât din punct de vedere cantitativ
dar și calitativ – se face prin ceea ce, în mod curent, se numește capacitatea fizică,
adică deprinderi și calități motrice. Pe parcursul capitolelor , atenția autorului s-a
îndreptat, cu precădere, spre măsurarea și evaluarea deprinderilor și calităților
motrice în activitate fizică din școală și sportul de performanță, propunând o
,,selecție” de tehnici și instrumente, însoțite de câteva argumente teoretice, prin
care, cel care va activa în acest domeniu să-și îmbunătățească activitatea. Deoarece
sunt numeroase meserii, care în pofida spectaculoaselor progrese tenologice – în
special robotizarea ! – presupun activități fizice (armată,poliție,pompieri, industria
forestieră, minerit, industria de construcții, etc.) iar accederea la astfel locuri de
muncă, sau pur și simplu prestarea lor, reclamă îndeplinirea unor standarde minime
ale capacității fizice, ne propunem, în acest ultim capitol, să trecem în revistă
câteva aspecte particulare ale evaluării motrice și somatofuncționale în relație cu
locul de muncă. Abordarea acestor aspecte vine să completeze perspectiva mai

cuprinzătoare a procesului de evaluare; prezentarea lor este mai degrabă informală,
în sensul că, în loc de instrumente și tehnici de evaluare a condiției fizice în relație
cu diferite meserii, în loc de tabele cu date normative sau standarde minimale, vom
scoate în evidență importanța, scopul, specificitatea dar și unele aspecte
discriminatorii ale testelor. Capacitatea fizică și starea de sănătate condiționează
capacitatea de muncă a omului și, totodată, reprezintă indicatori importanți ai
calității vieții omului contemporan. Pentru o mai bună înțelegere a termenilor
utilizați să facem o scurtă recapitulare, dinpreună cu câteva adăugiri explicative
privind relațiile: capacitatea fizică – capacitatea de muncă, condiția fizică – starea
de sănătate.
Capacitatea fizică – Capacitatea de muncă
În cap.1 am precizat că, scopul principal al procesului de evaluare motrică și
somatofuncțională este acela de a determina performanța umană. Noțiunea de
performanță umană are numeroase definiții, numeroase înțelesuri; nu le vom
prezenta, important este faptul că, aceasta reprezintă rezultatul conjugat al
interacțiunii a numeroși și complecși factori (antropometrici, fiziologici, psihici,
factori de mediu, întâmplarea, eroarea umană,etc.) și că se ,,actualizează” în oricare
din acțiunile de zi cu zi ale omului. Ea are un aspect,, limitativ” ce rezultă din
interacțiunea a cel puțin doi factori : capacitățile umane – ca sumă integrativă a
prorietăților fizice și psihice moștenite sau dobândite – și cadrul impus, adică
imperativele pe care omul nu le poate evita în activitatea/acțiunea respectivă. Altfel
spus, la locul de muncă se ,,întâlnesc” posibilitățile omului cu
sarcinile/imperativele specifice meseriei. De aceia este important să cunoaștem
atât posibilitățile omului cât și cerințele locului de muncă pentru a realiza o relație
funcțională, o armonie între ele. Performanța muncitorului este dată de capacitatea
sa de muncă, pentru care, capacitatea fizică – alături de rezervele de energie,
motivație, starea de sănătate, nivelul stressului, etc. – este o componentă de bază.
Capacitatea de muncă nu este aceiași pe parcursul celor opt ore de muncă, nu este
aceiași la 30 ani sau la 60 ani, capacitatea fizică a omului se depreciază o dată cu
trecerea timpului. Chiar dacă, printr-un program de fitness urmat cu consecvență
pot să-mi mențin nivelul forței și rezistenței la parametrii acceptabili, scad
reflexele, echilibrul, acuitatea analizatorilor, timpii de reacție. În consecință, scade
capacitatea de muncă, scade performanța umană cu toate implicațiile sale:
neîndeplinirea sarcinilor, apariția erorilor care duce la creșterea riscurilor de

producere a accidentelor la locul de muncă, este afectată starea de sănătate prin
apariția bolilor profesionale, etc. Toate aceste aspecte fac obiectul unor discipline
de sine stătătoare – igiena muncii, fiziologia muncii, psihologia muncii, ergonomie,
siguranța și sănătatea la locul de muncă, ca să enumerăm doar câteva dintre ele –
al căror scop comun poate fi exprimat prin zicala populară : ,,omul potrivit la locul
potrivit !”
Evident, fiecare din meseriile enumerate mai sus, și care necesită o bună
capacitate fizică, se disting prin aspecte particulare care trebuie să se reflecte în
ceea ce am putea numi selecție. Cu alte cuvinte, testele aplicate la angajare trebuie
să fie specifice. Elementul cheie pentru un test de angajare într-o meserie este
definirea cât mai exact a ceea ce muncitorul are de făcut. Analiza sarcinilor de
îndeplinit este un aspect important pentru validarea unui test, deoarece ea identifică
ceea ce angajatul trebuie să fie în stare să facă. Un alt aspect important este
stabilirea standardelor minimale pentru diverși parametrii evaluați. Ele exprimă
nivelul capacității fizice pe care trebuie să-l aibă muncitorul pentru a-și putea
îndeplini sarcinile specifice în condiții de randament și siguranță.Să exemplificăm !
Prin natura sarcinilor de îndeplinit, meseria de pompier este meseria care
presupune o bună condiție fizică. Intervenția pompierilor este de durată relativ
mică dar de mare intensitate care presupune : căratul de echipament (atât
propriulechipament de protecție cât și materialele necesare intervenției !),
respiratul cu ajutorul aparatului, un consum mare de energie, condiții de stress
accentuat, temperaturi ridicate, pierderi semnificative de lichide prin transpirație.
Surplusul de echipament determină o creștere a energiei consumate cu 15% (Baker
și col., 2000, citat de Reilly, Thomas, 2010) iar valorile recvenței cardiace trec de
190 pulsații/min. În ideia de a crea un test specific, Elsner și Kolkhorst (2008),
citat de același autor, au creat un scenariu care să cuprindă acțiunile specifice unei
intervenții: întinderea și cuplarea unui furtun de 35m între hidrant și pompă,
instalarea unei scări mobile la nivelul etajului III, îmbrăcarea costumului de
protecție contra focului, ducerea furtunului în casa scărilor, spargerea unei uși de
lemn în grosime de 5cm, urcatul pe scări a celor trei etaje; apoi, ridică de la sol cu
ajutorul unei frânghii furtunul, înaintează 30m cu acesta prin încăperi, caută prin
încăperi un manechin pe care-l scoate din incintă, coboară la parter în timp ce
descarcă o sarcină pe drumul de întoarcere. Toate aceste acțiuni se execută într-o
clădire cuprinsă de flăcări și într-un interval de ≈ 12min. În timpul simulării s-au

monitorizat frecvența cardiacă (F.C.) și consumul de oxigen (VO 2max). Media
F.C.=175±7 pulsații/min., iar VO 2max =29.2± 8ml x kg-1 x mmin-1. În urma unor
astfel de simulări se pot defini sarcinile specifice meseriei dar și standardele
minimale în ceea ce privește condiția fizică. Referitor la testul prezentat,valorile
parametrilor monitorizați recomandă puterea maximă aerobă ca factor important
în procesul de selecție al angajaților pentru această meserie. Însă, puterea maximă
aerobă nu este singurul factor care să definească condiția fizică la angajare în
meseria de pompier. Deși standardele minimale situează consumul maxim de
oxigen în jurul valorii de 45 ml x kg-1 x min-1 în USA sau UK, pentru îndeplinirea
sarcinilor, pompierii au nevoie și de forță musculară. S-a constatat că unii subiecți,
deși aveau peste 45 ml x kg-1 x min-1 consumul de oxigen, nu reușeau să-și
îndeplinească sarcinile, după cum subiecți, cu valori mult mai mici față de
valoarea standard, și-au îndeplinit sarcinile. În unele cazuri standardele minimale
pentru acest parametru sunt asemănătoare sportivilor de mare performanță. Pentru
trupele SEALS standardul minimal este de 50 ml x kg-1 x min-1 . De altfel,
capacitatea fizică a militarilor – factor hotărâtor în selecție – este evaluată extrem
de complex. Probele vizează: tracțiuni la bara fixă, flotări, abdomene, spate, forța
palmară, genuflexiuni cu încărcătură maximă, rezistența musculară generală (nu
mai puțin de 6 probe separate), rezistența aerobă.
Indiferent de meserie , condiția fizică se câștigă greu și se pierde repede. De
aceia, o bună capacitate de muncă se menține printr-un permanent antrenament al
condiției fizice. Evaluarea acesteia trebuie să se facă periodic, prin teste specifice
care să evidențieze măsura în care angajatul face față sarcinilor specifice meseriei.
De aceea în școală, rolul profesorului de educație fizică – ,,înarmat” cu aceste
minime cunoștințe privind procesul de evaluare motrică și somatofuncționale – în
ceea ce se numește orientarea profesională a elevilor și studenților capătă noi
dimensiuni atunci când meseria aleasă necesită o bună condiție fizică.
Condiția fizică – starea de sănătate
În mod curent, când ne referim la starea de sănătate gândul ne duce la medic, la
medicină. De altfel, acest prim implus nu este lipsit de temei dacă ne gândim că,
uneori medicina propune ca etalon al performanței psiho-fizice a omului în lumea

reală tocmai sănătatea (Franke, M.,1972). Ori, performanța psiho-fizică este alt
termen pentru condiția fizică, ambele definesc aceiași realitate. Totuși, trebuie să
scoatem în evidență faptul că, pentru un medic cardiolog condiția fizică înseamnă
ceva puțin diferit față de ceea ce înțelege un preparator fizic, să zicem. Indiferent
cum se numesc : profesori de educație fizică și sport, antrenori, preparatori fizici,
kietoterapeuți, medici, psihologi, ergonomiști, etc. , ei sunt profesioniști în
domeniu care au drept scop principal îmbunătățirea și menținerea condiției fizice a
omului, ca un important pas în dezvoltarea unui stil de viață sănătos.
Beneficiile (fiziologice și psihosociale) ale practicării activităților fizice de către
omul de toate vârstele și categoriile sociale se reflect în activitatea de zi cu zi, fie la
locul de muncă, fie în timpul liber. De altfel, aceste beneficii sunt scoase în
evidență de către toate organizațiile și organismele internaționale și naționale,
începând cu Organizația Mondială pentru Sănătate și terminând cu ministerele de
resort din fiecare țară. Starea de sănătate a unei națiuni este politică de stat așa cum
este cuprinsă în constituția fiecărei țări.
Fără a avea pretenția că oferim o definiție atotcuprinzătoare, putem spune că,
condiția fizică reprezintă capacitatea/abilitatea de a efectua un efort fizic în raport
cu posibilitățile proprii, vârsta și tipul de activitate (servici, școală, gospodărie,
timp liber) fără instalarea unei oboseli precoce și fără suprasolicitarea principalelor
funcții fiziologice ale organismului. Ea se câștigă și se menține prin efectuarea
regulată de activități fizice. În mod evident și într-o măsură din ce în ce mai mare ,
activitatea fizică face parte din viața de zi cu zi a omului contemporan în scopul de
a crește calitatea vieții: sănătate, performanță, stare de bine, etc. În pofida acestei
schimbări atitudinale a omului contemporan, sunt date care arată că jumătate din
îmbolnăvirile și decesele anuale pot fi atribuite modului de viață iar acest fapt
constituie un real semnal de alarmă pentru specialiști. Epidemiologiștii (studiază
cauzele bolilor și morbiditatea în rândul populației) au reperat o serie de boli – cele
cardiovasculare, ale sistemului musculoscheletic, diabet,etc. – care sunt asociate
inactivității fizice.
Condiția fizică are multiple fațete de aceea este important să stabilim două
lucruri: care este scopul testării și evaluării, și populația căreia i se adresează. Să
exemplificăm !

Dacă ne referim la populația tânără , alături de capacitatea motrică (deprinderi și
calități), capacitatea funcțională, și condiția fizică trebuie să stea în atenția celui
care face o evaluare somatofuncțională. Pentru cei cu dizabilități fizice și mentale
condiția fizică nu vizează capacitatea motrică, în schimb reprezintă o modalitate de
diagnosticare a severității acestor dizabilități. Sau, pentru sportivii de performanță
starea de sănătate este implicită iar testele au drept scop capacitatea motrică. Pentru
populația adultă scopul testării îl reprezintă starea de sănătate și capacitatea
funcțională. Ceea ce în mod curent se testează se numesc factori asociați riscului
unor boli (James R. Morrow,Jr., Allen W. Jackson, James G. Disch, Dale P. Mood,
2005), adică:
ag.Rezistența cardiovasculară – previne riscul apariției bolilor cardiovasculare;
ah.Compoziția corpului (în special indicele de masă corporală) – previne riscul
apariției bolilor cardiovasculare, unele forme de diabet sau cancer;
ai.Forța și rezistența musculară dar și mobilitatea – previne riscul apariției
bolilor aparatului musculoscheletic și îmbunătățește performanța fizică a
omului în activitățile de zi cu zi.
Pentru toți acești factori sunt descrise teste în capitolele anterioare împreună cu
tabele cu date de referință.
Pentru specialiștii din domeniul activităților fizice cunoașterea riscurilor care
derivă din inactivitatea fizică este extrem de importantă, dar în aceiași măsură,
aceștia trebuie să cunoască și faptul că, implicarea omului într-o activitate fizică
reprezintă tot un factor de risc. Altfel spus, cu cât activitatea fizică este mai intensă
cresc beneficiile, dar în aceiași măsură cresc și riscurile producerii unor accidente.
Cu aceste aspecte se ocupă siguranța și securitatea la locul de muncă și ergonomia,
ca discipline de sine stătătoare. De asemenea, unele meserii, prin natura lor, pot
genera așa zisele boli profesionale deși nu reclamă un efort fizic susținut pentru
îndeplinirea sarcinilor; amintim doar : șoferii profesioniști, munca de birou, diferite
servicii, etc., pentru care inactivitatea fizică se întinde pe perioade lungi de timp. În
lipsa unor activități fizice, aceste meserii generează , în deosebi, boli ale sistemului
musculoscheletic care afectează stare de sănătate cu toate consecințele care derivă
din acest fapt, pe scurt : scade calitatea vieții.

Nu vom încheia acest ultim capitol fără a atrage atenția asupra unor aspecte
discriminatorii legate, mai cu seamă, de standardele minimale stabilite pentru
accederea în diferite meserii, și avem în vedere sexul și vârsta celui care dorește să
urmeze o astfel de meserie, precum : polițist, militar, pompier, etc.
Dacă în tinerețe, diferențele între băieți și fete în ceea ce privește capacitatea
fizică nu sunt mari, o dată cu înaintarea în vârstă aceste diferențe sunt mai
evidente. Astfel, pentru femeile neantrenate forța musculaturii trenului superior
reprezintă doar jumătate din cea a bărbaților, iar cea a trenului inferior doar două
treimi (Brian J. Sharkey, Paul O. Davis, 2008). Pe de altă parte, statisticile ne arată
că, muncitorii care au o bună capacitate fizică sunt mai puțin expuși riscurilor de
accidentări iar incidența bolilor asociate inactivității fizice – cardiovasulare, diabet,
musculoscheletice, cancer, etc. – este foarte mică. Polițiștii cu o bună capacitate
fizică au o rată mai mare de arestări, după cum pompierii cu o capacitate fizică mai
bună îndeplinesc sarcinile din timpul unei intervenții într-un timp mai scurt. Or,
testele sau mai bine zis standardele minimale sunt aceleași pentru bărbați cât și
pentru femei. Testele periodice, vizând capacitatea fizică pentru aceste meserii, se
administrează și unuia de 30 ani și unuia de 45 ani. Accesul la toate meseriile
trebuie să fie nediscriminatoriu, indiferent de sex și vârstă. Care este soluția pentru
a armoniza cerințele meseriei cu posibilitățile individului ? Dacă se coboară nivelul
standardelor minimale, există riscul ca angajatul să nu poată să-și îndeplinească
sarcinile de serviciu în condiții de eficiență și în siguranță. Dacă se mențin aceste
standarde, probabil vor exista multe litigii între angajator și angajat, pe motiv de
discriminare, care vor lua drumul tribunalelor. Problema este deosebit de
complexă, o parte semnificativă în rezolvarea ei ține de o bună consiliere și
orientare profesională, iar rolul profesorului de educație fizică nu este de neglijat.

BIBLIOGRAFIE
1. American College of Sports Medicine,(2010) Guidelines for Exercise Testing and
Prescription, 8th ed., Lippicott Williams &Wilkins, Philadelphia, USA
2. Brian Mackenzie(2005), 101 Performance Evaluation Tests, Electric Word plc, London, UK;
3. Brian J. Sharkey, Paul O. Davis (2008), Hard Work .Defining Physical Work Performance
Requirements, Human Kinetics, Champaign, IL, USA;
4. B.J.Sharkey and S.E.Gaskill, 2006, Fitness and health, 6th ed., Champaign,IL,USA
5. Cârstea Gheorghe (1993), Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, ed. Universul,
București
6. Enrico Arcelli, Ferretto Ferretti (2001), Calcio, Preparazioni Atletica. La resistenza aerobic e
lattacida nel calciatoredilettante e professionista, 3a ristampa, Correre, Milano, Italia
7. Franke, M. (1972), Die Medizinischen Probleme des gesund heitsbegriffes, Heidelberg
8. George Dintiman, Bob Ward (2003), Sports Speed, Third Edition, Human Kinetics,
Champaign, IL, USA
9. Gilles Cometti (2002), L’allenamento della Velocita, Societa Stampa Sportiva, Roma, Italy;
10. Gilles Cometti (2005), La preparation pysique en football , ed. Chiron, Paris, Fr.;
11. Haff G. Gregory, Charles Dumke (2012), Laboratory Manual for Exercise Physiology ,
Human Kinetics, Champaign, IL, USA;
12. Heyward,V.(2010), Advanced fitness assessement and exercise prescription, 6th ed., Human
Kinetics, Champaign, IL, USA
13. James R. Morrow,Jr., Allen W. Jackson, James G. Disch, Dale P. Mood (2005), Measurement
and Evaluation in Human Performance, Human Kinetics, Champaign, IL,USA;
14. Jay Hoffman (2006), Norms for Fitness, Performance and Health, Human Kinetics,
Champaign, IL,USA;
15. Jerry R. Thomas, Jack K. Nelson (1997), Metodologia Cercetării în Activitatea Fizică,
Sportul de Performanță, vol. I, II, București, RO;
16. Michael P. Reiman, Robert C. Manske (2009), Functional Testing in Human Performance ,
Human Kinetics, Champaign, IL, USA;

17. Reilly, Thomas, (2010), Ergonomics in sport and physical activity: enhancing performance
and improving safety, Human Kinetics, Champaign, IL, USA
18. R.W. Latin,K. Berg și T.Baechle. 1994.,, Physical and performance characteristics of NCAA
Division I male baschetball players”. Journal of Strength and Conditioning Research 8:214-218
19. Stone, M.H., Stone, M.E., Sands, W.A.(2007), Principles and Practice of Resistance
Training, Human Kinetics, Champaign, IL, USA
20. Tudor O. Bompa (2001), Teoria și Metodologia Antrenamentului, ediția a IIa, CNFPA,
București, RO;
21. Vladimir M. Zatsiorsky(2005), Știința și Practica Antrenamentului de Forță , SDP 444-446,
București;
ISBN :978-973-752-695-3