Eutanasia Si Sinuciderea Asistata – Drepturi Fundamentale ALE Omului
EUTANASIA ȘI SINUCIDEREA ASISTATĂ – DREPTURI FUNDAMENTALE ALE OMULUI?
CUPRINS
Considerații introductive
Partea I. Renunțarea la dreptul la viață – problema eutanasiei și a sinuciderii asistate legislația internă a statelor
A. Încadrarea juridică a instituției eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel internațional în diferite sisteme de drept
A.1. Statele Unite ale Americii
A.2. Canada
A.3. India
A.4. Thailanda
B. Eutanasia și sinuciderea asistată în legislația statelor europene. Studii de caz.
B.1. Olanda
B.2.Belgia
B.3. Elveția
B.4. Luxembourg
Partea II. Reglementarea eutanasiei și a sinuciderii asistate pe planul dreptului internațional al drepturilor omului
A. Încadrarea juridică în planul dreptului internațional general
A.1. Dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului
A.2. Perspectiva Organizației Națiunilor Unite
B. Problematica eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel regional european
B.1. Perspectiva Cartei Uniunii Europene asupra eutanasiei și sinuciderii asistate
B.2.Eutanasia și sinuciderea asistată în viziunea Consiliului Europei
B.3. Poziția Curții Europene a Drepturilor Omului față de chestiunea eutanasiei și sinuciderii asistate
Concluzii finale
BIBILIOGRAFIE
ABREVIERI
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CCPR – Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Drepturile Civile și Politice
ONU – Organizația Națiunilor Unite
PIDCP – Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice
UE – Uniunea Europeană
Considerații introductive
Termenul ”euthanasia” a avut diferite înțelesuri de-a lungul istoriei, în funcție de contextul în care era folosit. Își are rădăcinile din grecescul „eu”, ce înseamnă bun, și „thanatos”, ce înseamnă moarte, prin urmare „moarte buna”. În lumea greco-romană, termenul se folosea pentru a exprima ideea de „moarte bună”, fără durere, fără a se face însă vreo referință la vreun ajutor din partea unor terțe persoane. Primul care a folosit termenul a fost, aparent, istoricul Suetonius care a descris moartea împăratului Augustus, „ a avut o moarte rapidă și lipsită de suferință în brațele soției sale, Livia, experimentând astfel euthanasia pe care și-o dorise”.
Cuvântul „eutanasie” a fost folosit într-un context medical pentru prima dată de către Francis Bacon în secolul XVII, cu referire la o moarte ușoară, lipsită de durere, în timpul căreia era „responsabilitatea unui fizician de a ușura suferințele fizice ale corpului”. Bacon se referea la o „eutanasie exterioara” , a folosit termenul „exterioara” pentru a face distincția de un concept spiritual – eutanasia „care se referea la pregătirea sufletului”. La conturarea noțiunii unei morți nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferința îndelungată și grea, au contribuit și operele lui K. Binding și A. Hoche, unde a fost evidențiat conceptul de „viata fără valoare”. Printre susținătorii eutanasiei s-a mai numărat și Nietzsche, care consideră că eutanasia ar trebui folosită în cazul „paraziților sociali și a bolnavilor ce vegetează”. Se poate observa că acesta folosea o altă nuanță a termenului de „eutanasie”, care nu este prezentă în definirea termenului în zilele noastre. Nietzche mută centrul de greutate de la voința celui ce se află în suferințe cumplite de a pune capăt vieții la decizia unor terțe persoane de a suprima viețile celor considerați a fi inutili pentru societate.
Un element încorporat în majoritatea definițiilor este acela al intenționalității – producerea morții trebuie să fie intenționată, iar scopul final să fie o „moarte blandă”. Michael Wreen a argumentat faptul că „principala distincție între eutanasie și omor este motivul agentului: trebuie să fie un motiv bun de vreme ce este vorba de binele persoanei ce urmează a fi omorată”. În discutarea definiției sale, Wreen a notat dificultarea justificării eutanasiei când este pusă față în față cu noțiunea de „dreptul la viată” al subiectului. Astfel, acesta a susținut că eutanasia trebuie să fie voluntară, și faptul că „eutanasia involunatara este, prin urmare, un rău imens”. Un asemenea punct de vedere este impartsit și de Heather Draper, care a argumentat, de asemenea, importanța motivului, susținând faptul că „motivul formează o parte crucială a argumentelor pro eutanasie, pentru că aceasta trebuie să aibă în vedere cele mai bune interese ale persoanei”. Draper a mai susținut faptul că orice definiție a eutanasiei trebuie să încoporeze patru elemente: un agent și un subiect; o intenție; o legătură de cauzalitate, în așa fel încât acțiunile agentului să ducă la un rezultat; și un rezultat. Bazându-se pe aceste elemente, ea a oferit o definiție ce le încorporează, afirmând faptul că eutanasia „trebuie să fie definită ca moartea ce rezultă din intenția unei persoane de a ucide o altă persoană, folosind cele mai blânde și lipsite de durere mijloace cu putință, acțiune motivată doar de cele mai bune interese ale persoanei care moare”.
Sinuciderea asistată este actul de sinucidere comis de către cineva cu ajutorul altor persoane, de regulă pentru a încheia suferința cauzată de o boală foarte severă. Noțiunea de „sinucidere asistata” este confundată adeseori cu cea de eutanasie. În timp ce eutanasia este actul de ucidere a unei persoane pentru a o elibera de suferințe cumplite, sinuciderea asistată este un procedeu în care o persoană asigură un pacient competent cu asistență necesară, dar pacientul este cel care determină propria sa moarte. Un astfel de caz este cel în care un doctor prescrie unei pacient o doză letală de medicamente, la cererea pacientului, pe care pacientul intenționează să o folosească pentru a-și pune singur capăt vieții. Unul dintre motivele principale, printre pacienții care au cerut asistare în vederea sinuciderii și au primit prescripții pentru medicamente letale, îl constituie o dorință de a controla circumstanțele morții, dorința de a muri acasă, credința că viață trăită astfel nu are rost, împăcarea cu ideea morții.
Originile actualei dezbateri în jurul eutanasiei au început în 1870. Cu toate acestea, eutanasia a fost dezbătută și practicată cu mult înaintea acelei date. Eutanasia a fost practicată în Grecia Antică și în Roma; de exemplu, cucuta (plantă erbacee otrăvitoare) a fost folosită ca un procedeu pentru a accelera moartea în insula Kea, o tehnică folosită, de altfel, și în Marsilia și de către Socrate în Atena. Eutanasia, văzută ca un procedeu de a grăbi moartea cuiva, era susținută de Socrate, Platon și Seneca în civilizația antică, cu toate că Hipocrate era aparent împotrivă acestei practici, susținând „Nu voi prescrie un drog fatal pentru a mulțumi pe cineva, nici nu voi da sfaturi care i-ar putea cauza moartea”.
Sinuciderea și eutanasia erau practici obișnuite în antichitatea clasică deoarece, din punct de vedere fundamental, nu erau în conflict cu preceptele morale de la acea vreme. Vechii greci și romani erau destul de permisivi în ceea ce privește sinuciderea și eutanasia, ei nu credeau că viața umană are o valoare inerentă. Aceștia aveau o înclinație de a respinge orice credință a sanctității vieții umane sau a noțiunii moderne conform căreia toți oamenii se bucură de un set de drepturi naturale aferente condiției umane. Înclinația unora dintre scriitorilor greci și romani din epoca antică de a atribui o valoare pozitivă sinuciderii sau uciderii din milă a reprezentat o ruptură importantă față de tradițiile arborate de alte comunități civilizate din vremea respectivă. Toate indiciile duc către ideea că vechilor greci și romani nu le era deloc greu să găsească doctori care să îi asiste în moarte. Nu exista un sistem de licențe medicale, nici nu erau anumite standarde profesionale impuse de lege sau organizații medicale, cum a fost cazul în ultimul secol. Vindecătorii erau liberi să își exercite meseria precum credeau de cuviință.
Cuvântul „sinucidere” a fost introdus mai târziu în istorie (secolul XVII) pentru a înlocui fraza „auto-ucidere”, acest fapt evidențiind ideea că de secole creștinii au urmat învățăturile lui Augustin și au privit luarea propriei vieți ca pe o formă de crimă. Această idee a fost menținută și în ceea ce privea martiriul, când creștinii se predau de bunăvoie pe mână autorităților imperiale pentru a-i omorî. Martiriul era privit ca o formă voalată a sinuciderii. Teologi precum Clement din Alexandria au încercat să îi descurajeze pe martiri, făcând diferența între încercările agresive de a obține moartea prin persecuție și între moartea întru credință. Dar până la legalizarea crestinitatii în anul 313 d.Hr., pe tot cuprinsul imperiului consensul printre creștini era acela că martiriul era un destin glorios pe care să îl urmezi și că nu avea nicio legătură cu luarea propriei vieți. Martiriul era o declarație de credință personală și era diferit față de sinuciderea intreprinsă din motive non-religioase. Aceeași atitude se aplică și ascetismului creștin, o mortificare a cărnii ce era adesea practicată de primii călugări și de alți creștini. Unii creștini, în goana lor după o uniune mai intensă și personală cu Dumnezeu, și odată ce oportunitățile de martiriu au dispărut odată cu oficializarea religiei creștine în secolul IV, se pedepseau fizic printr-un post riguros și expunere la elementele naturii. Cu toate acestea, Noul Testament nu încuraja niciun tip de auto-disciplinare care ar fi putut conduce la moarte. Dacă ascetismul conducea la moarte, teologii crestini susțineau că întrebarea crucială era dacă ascetul a dorit sau nu să își curme viața. Dacă nu, nu era sinucidere, și prin urmare nu era un păcat. Aceasta reprezintă o variație inițială a teoriei apărută mai târziu, în secolul XX, numită „dublul efect” al eutanasiei, care susținea că dacă medicamentele împotriva durerii administrate de un doctor aveau ca urmare moartea pacientului, doctorul nu putea fi învinuit de crimă medicală, cu condiția ca acesta să fi administrat drogurile cu speranța sinceră de a ameliora durerea, și nu de a produce eutanasia. Cu alte cuvinte, se face o distincție validă între consecințele ce erau urmărite și acelea care erau prevăzute (chiar inevitabile), dar nu dorite. În primele secole ale noului mileniu, atitudinea creștinilor vis-a-vis de viață și moarte era aceea că ființele umane trăiau într-o lume unde suferința trebuia îndurată, fiind o pedeapsă a păcatelor săvârșite de oameni. Viața este un dar de la Dumnezeu și orice efort de a încheia existența prin sinucidere sau asistare la moarte este o încercare rușinoasă de a scăpa de probele pe care Dumnezeu a decis să le permită sau să le producă. Câteodată era permisă sinuciderea în cazul bolilor mentale. Suferința oamenilor imită suferința lui Hristos și le oferea ființelor umane o șansa de a-și sanctifica viața.
În tradițiile iudeo-creștine, ideea de eutanasie era respinsă cu putere. Thomas Aquinas era unul dintre cei care se opunea acestei idei și care a susținut că practica eutanasiei era în contradicție cu instinctele noastre naturale, ca oameni, de supraviețuire. De aceeași părerea erau și Francois Ranchin (1565-1641), un fizician și un profesor de medicină francez, precum și Michael Boudewijns (1601-1641), fizician și profesor. Cu toate acestea, au existat voci care erau pro eutanasie, precum John Donne în 19624, iar eutanasia a continuat să fie practicată. Astfel, în 1678 publicația lui Caspar Questel denumită „De pulvinari morientibus non subtrahend” a dat naștere unei polemici pe această temă. Questel a descris diferite procedee care erau folosite în acea vreme pentru a accelera moartea celor care se aflau pe patul de moarte (printre care îndepărtarea subită a unei perne, acțiune care se credea că accelerează moartea) și se declara împotriva folosirii acestor procedee, deoarece erau „impotriva legilor lui Dumnezeu și ale naturii”; acest punct de vedere a fost împărtășit de mai mulți. În ciuda opoziției, eutanasia a continuat să fie practicată, implicând tehnici precum sângerarea, sufocarea și mutarea oameniloranasie era respinsă cu putere. Thomas Aquinas era unul dintre cei care se opunea acestei idei și care a susținut că practica eutanasiei era în contradicție cu instinctele noastre naturale, ca oameni, de supraviețuire. De aceeași părerea erau și Francois Ranchin (1565-1641), un fizician și un profesor de medicină francez, precum și Michael Boudewijns (1601-1641), fizician și profesor. Cu toate acestea, au existat voci care erau pro eutanasie, precum John Donne în 19624, iar eutanasia a continuat să fie practicată. Astfel, în 1678 publicația lui Caspar Questel denumită „De pulvinari morientibus non subtrahend” a dat naștere unei polemici pe această temă. Questel a descris diferite procedee care erau folosite în acea vreme pentru a accelera moartea celor care se aflau pe patul de moarte (printre care îndepărtarea subită a unei perne, acțiune care se credea că accelerează moartea) și se declara împotriva folosirii acestor procedee, deoarece erau „impotriva legilor lui Dumnezeu și ale naturii”; acest punct de vedere a fost împărtășit de mai mulți. În ciuda opoziției, eutanasia a continuat să fie practicată, implicând tehnici precum sângerarea, sufocarea și mutarea oamenilor din paturile lor pe pământul rece.
Budismul interzice, de asemenea, sinuciderea deoarece încalcă prima din cele cinci precepte fundamentale „sa nu ucizi orice ființă vie”. În concordanță cu învățăturile budiste, oamenii trebuie să își trăiască timpul lor de viață alocat. Moartea voluntară nu este considerată un mijloc acceptabil de a evita suferințele cauzate de fapte trecute. „Unde este viață, acolo este speranta”, susține Budha. Pentru budiști, conceptul de eutanasie este bazat pe o vedere materialistă a vieții și chiar dacă ar putea pune capăt suferinței celor dragi, nu ar putea opri karma suferinței care persistă în pacientul mort. Regula este aceea că sinuciderea este interzisă pentru marea majoritate a credincioșilor. În confucianism, persoana care comite sinucidere îi jefuiește pe strămoșii ei de venerația cuvenită și demonstrează o ingratitudine față de părinți față de darul vieții.
Apariția Islamului în secolul VII nu a contestat învățăturile creștine și iudaice în privința sinuciderii, deși a sfidat credințele creștine și iudaice în multe alte privințe. Există o controversă legată de întrebarea dacă Koranul intezice în mod specific sinuciderea, dar s-a ajuns la un consens general că profetul Mohamed a avut intenția de a interzice luarea propriei vieți. Martirii care mor apărându-și credința sunt celebrați în credința islamică și sunt răsplătiți cu intrarea imediată în paradis, unde le sunt promise nenumărate plăceri. Dar virtual toate formele de sinucidere sunt interzise cu tărie. Învățăturile islamice susțin faptul că acelora care își curmă viață le va fi refuzat paradisul și vor fi condamnați să își petreacă eternitatea în iad, unde își vor petrece timpul repetând actul care le-a încheiat viața. Precum creștinismul, islamul face o distincție importantă între martirismul motivat religios și curmarea propriei vieți pentru a scăpa de greutățile vieții. Astfel, și în Islam sinuciderea a fost un păcat și o crimă de-a lungul secolelor până în epoca modernă, când sinucigașii care își atașează bombe sunt martiri întru credința lor.
Sinuciderea și eutanasia erau considerate mai acceptabile de către protestanți și în timpul Epocii Luminii. Thomas Moore a scris despre eutanasie în „Utopia”, deși nu este clar dacă Thomas Moore era de acord cu această practică.
Pe la mijlocul anilor 1800, a început să se folosească morfină pentru a calma durerile pacienților, fiind recomandată de John Warren în 1848. O utilizare similară a cloroformului a fost descoperită de Joseph Bullar în 1866. Cu toate acestea, în niciunul dintre aceste cazuri nu s-a recomandat folosirea acestor droguri pentru a grăbi moartea. În 1870, Samuel Williams, un profesor, a inițiat polemica contemporană în jurul eutanasiei prin intermediul unui discurs ținut la Birmingham Speculative Club în Anglia, prin intermediul căruia propunea folosirea cloroformului pentru a grăbi în mod deliberat moartea bolnavilor în stare terminala. Eseul a avut parte de critici favorabile, influențându-i și pe alți scriitori care erau de acord cu acest concept.
Recent, s-a formulat o clasificare a eutanasiei în funcție de faptul dacă persoana respectivă își dă sau nu acordul. În funcție de decizia pacientului întâlnim eutanasia voluntară și eutanasia involuntară. O altă clasificare a eutanasiei se face după acțiunea sau inacțiunea persoanei ce efectuează eutanasia; astfel avem eutanasia activă și eutanasia pasivă.
Eutanasia care se realizează cu consimțământul pacientului se numește eutanasie voluntară. Ea presupune îndeplinirea a trei condiții și anume: există un agent al actului de eutanasie și un beneficiar al acesteia, reprezentat de pacient; actul eutanasiei este comis în mod deliberat și în cunoștință de cauză asupra posibilelor sale consecințe; acțiunea agentului este efectuată având în vedere apărarea intereselui și spre binele beneficiarului (pacientului). La această ultima condiție se mai adaugă un atribut caracteristic, și anume acela că moartea survine în urma cererii sau consimțământului explicit al pacientului, sub condiția ca pacientul să se afle în deplinătatea facultăților sale mintale. În concluzie, eutanasia voluntară reprezintă acțiunea premeditată a unei persoane de a omorî, acțiunea ce nu poate fi dusă la îndeplinire fără ajutorul unei terțe persoane.
Eutanasia involuntară se întâmplă atunci când persoana este capabilă de a-și da consimțământul informat, dar nu îl dă, fie pentru că nu alege să moară, fie pentru că nu a fost întrebată. Eutanasia involuntară îmbrăca formă unei infracțiuni de omor în majoritatea jurisdicțiilor legale.
În unele clasificări mai apare și concepția de eutanasie non-voluntară. Eutanasia non-voluntară este cea care se realizează când consimțământul expres al persoanei nu poate fi obținut, cazul cel mai frecvent fiind acela când pacientul se află într-o stare vegetativă. Decizia poate fi luată ținând cont de ceea ce și-ar fi dorit persoana aflată în stare de incapacitate , sau ar putea fi luată pe considerentul a ceea ce și-ar fi dorit cel care trebuie să ia decizia dacă el s-ar fi aflat intr-o stare de incapacitate, sau, în final, poate fi luată de către doctori.
Eutanasia activă presupune folosirea unor substanțe sau forțe letale pentru a suprima viața unui pacient aflat în agonie și având dureri foarte mari. Eutanasia pasivă constă în inacțiunea unei persoane, ce are drept rezultat suprimarea vieții pacientului, care se află în stadiul terminal a bolii și suferă de dureri insuportabile. Poziția legală generală în lume asupra acestor concepte este aceea că eutanasia activă este ilegală, dacă nu există o legislație care să permită folosirea ei, pe când eutanasia pasivă este legală chiar dacă nu este stipulată în legislație, cu condiția ca anumite precauții și garanții să fie luate. Diferența dintre eutanasia activă și cea pasivă constă în aceea că în cazul eutanasiei active, este luată o măsură pentru a încheia viață unui pacient, pe când în cazul eutanasiei pasive nu este luată o măsură care l-ar putea păstra în viață. În cazul eutanasiei pasive doctorii nu încheie deliberat viață unei persoane, pur și simplu nu o mențin.
Diferență dintre eutanasia și sinucidere asistată constă în persoana care administrează doza letală. În cazul eutanasiei, aceasta este administrată de un doctor sau de un terț, pe când în cazul sinuciderii asistate o face însuși pacientul, sfătuit de un doctor.
Partea I. Renunțarea la dreptul la viață – problema eutanasiei și a sinuciderii asistate legislația internă a statelor
De-a lungul ultimelor decenii, au apărut mișcări într-un număr de jurisdicții în favoarea legalizării sinuciderii asistate medical și, în unele cazuri, a eutanasiei. În același timp, continuă să existe o opoziție vocală privind eliminarea sancțiunilor penale pentru persoanele fizice care asistă sau provoacă moartea unei persoane care a cerut ca viața sa să fie suprimata.
Dacă un pacient este bolnav in stadiu terminal și suferă dureri mari, există un acord general care-l poate ajuta să iasă din suferința lui. Există două abordări speciale, care pot fi practicate, fără nicio încălcare a termenilor de drept penal, care presupun provocarea unor vătămări corporale, chiar dacă acestea pot scurta viața unui pacient. Primul se numește "Dublu Efect" si se bazează pe intenția doctorului. O altă metodă este numită "Excepția medicală".
Metoda „Excepției medicale” presupune faptul că, in general, medicii au voie să facă lucruri care sunt interzise pentru alții, atâta timp cât există un motiv medical substanțial. Tratamentul medical este în afara legii penale. Asta înseamnă că lucrurile făcute de medici sunt crime foarte grave pentru alții. Această excepție ajută medicii, precum si pacienții. De exemplu, un medic temându-se de urmărire penală pentru tratamentul efectuat asupra pacientului său, nu ar fi o contribuție nici pentru medicină, nici pentru pacienți. Pe de altă parte, acest concept are și dezavantaje. Scutirea medicilor de răspundere pentru actele lor ar putea tinde spre o departare de o răspundere adecvată față de pacienți, chiar dacă neglijența medicală sau prin eroare este foarte greu de dovedit.
Principiul efectului dublu este o doctrină care face distincție între consecințele intenționate ale unei persoane și cele care sunt neintentionate, dar sunt prevăzute și pot fi aplicabile în diverse situații în care o acțiune are două efecte, unul bun și unul rau. Acest lucru înseamnă, în cazul în care intenția medicului principal este de a alina suferința, că el poate prescrie ameliorarea durerii, chiar dacă știe că poate provoca moartea pacient. Doctorul nu va fi vinovat de omor cu excepția cazului în care scopul lui a fost de a provoca moartea pacientului. Cu toate acestea, acest lucru ridică o problemă de intenție, deoarece în cele mai multe jurisdicții distincțiile fine între intenția primară și secundară, pe care doctrina dublului efect o necesită, nu sunt permise. Intenția este prezentă în cazul în care rezultatul este prevăzut de cel care acționează. Cu toate acestea, abordarea în cazurile medicale se ia cu această dispoziție, chiar dacă temeiurile juridice pe care acesta poate fi realizat nu sunt clare.
In cele ce urmeaza, se va prezenta o scurta abordare a legislatiei interne privind problema eutanasiei si a sinuciderii asistate in diferite sisteme de drept.
A. Încadrarea juridică a instituției eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel internațional în diferite sisteme de drept
A.1. Statele Unite ale Americii
În Statele Unite ale Americii, eutanasia este ilegală în toate statele. Pacienții au însă dreptul de a recurge la sinuciderea asistată în cinci state: Oregon, Washington, Vermont, Montana și New Mexico. Pacienții au dreptul de a refuza tratamentul medical și de a beneficia de procedurile de ameliorare a durerii la cererea lor, cu alte cuvinte de eutanasia pasivă, chiar dacă alegerile pe care pacienții le iau au rolul de a grăbi decesul acestora.
În 1977, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis că nu există un drept constituțional ce admite sinuciderea asistată, lăsând la discreția statelor adoptarea unor legi care să interzică expres această procedura. În majoritatea statelor, înlesnirea sinuciderii este o infracțiune. Trei state au adoptat legi care legalizau sinuciderea asistată în circumstanțe prevăzute limitativ. Conform Legii privind Dreptul de a Muri cu Demnitate din statul Oregon, doctorii pot prescrie medicația letală care le va permite bolnavilor în stadiu terminal să își încheie viața. Această lege include niște etape foarte specifice, precum perioada de așteptare și autorizațiile necesare, care trebuie parcurse anterior prescrierii medicației. Legi asemănătoare au adoptat și statele Washington și Vermont.
În Oregon, legea a fost adoptată pentru prima dată în noiembrie 1994, în urma unui referendum. Cu toate acestea, o hotărâre judecătorească a amânat implementarea sa imediată. În anul 1977 însă, Curtea de Apel desființat hotărârea respectivă și astfel sinuciderea asistată a devenit o opțiune legală pentru pacienții în fază terminală din Oregon. Legea permite rezidenților statului Oregon obținerea și folosirea prescripțiilor de la doctorii lor pentru a-și administra doze de medicație letală. Legea legalizează astfel sinuciderea asistată de un doctor, dar interzice expres eutanasia, când un doctor sau o altă persoană administrează direct o doză de medicație unui pacient pentru a-i provoca decesul. Pentru a putea solicita o prescripție, pacienții trebuie să își manifeste expres dorința de muri și să fie în vârstă de cel puțin 18 ani, rezidenți în statul Oregon, capabile de a lua decizii din punct de vedere legal și diagnosticați cu o boală în stadiu terminal, incurabilă și ireversibilă, care le va provoca eventual moartea în decursul a 6 luni. Pacienții care întrunesc aceste condiții sunt eligibili să solicite o prescripție de la un doctor autorizat din Oregon. Pentru a primi doza de medicație solicitată trebuie să fie îndepliniți următorii pași:
Pacientul trebuie să efectueze două solicitări orale către doctorul său, la o distanță de cel puțin 15 zile una de cealaltă;
Pacientul trebuie sa depună o solicitare scrisă, în prezența a doi martori, către doctorul său;
Doctorul care prescrie medicația și un doctor care va consulta pacientul trebuie să confirme diagnosticul si prognosticul;
Doctorul care prescrie medicația și doctorul care va consulta pacientul trebuie să determine dacă pacientul este capabil din punct de vedere legal;
Dacă oricare dintre cei doi doctori consideră că pacientului îi este afectată capacitatea de a lua decizii, ca urmare a unui condiții psihiatrice sau psihologice, el trebuie să îl recomande pe pacient pentru o examinare psihiatrică;
Doctorul care prescrie medicația trebuie sa îl informeze pe pacient de alternativele existente la sinuciderea asistata;
Doctorul care prescrie medicația are obligația de a solicita, dar nu de a impune, ca pacientul sa își informeze o rudă apropiată de procedura efectuata.
Pentru a se supune prevederilor legale, doctorii vor trebui să dea un raport către Serviciile de Sănătate din Oregon privind prescripțiile pentru medicațiile letale. Acest raport nu este necesar dacă pacienții încep procedurile, dar nu primesc dozele de medicamente. Doctorii au, de asemenea, obligația de a informa farmaciștii de scopul în care vor fi utilizate medicamentele. Doctorii și pacienții care parcurg etapele reglementate de acest act beneficiază de imunitate și nu vor fi cercetați penal. Alegerea unui pacient de a opta pentru această procedură nu îi poate afecta asigurarea de sănătate sau de viață. Doctorii și unitățile de îngrijire medicală nu sunt obligați să participe la acest program.
În Vermont, legea a fost adoptată în mai 2013. Legea se bazează pe modelul celei din statul Oregon, dar este mai puțin restrictivă. Aceasta prevede că:
Pacienții trebuie să fie capabili să își administreze singuri medicația letală;
Aceștia trebuie să aibă capacitatea de a lua decizii raționale;
Vârstă minimă este de 18 ani;
Trebuie să sufere de o boală aflată în stadiul terminal și să fi fost diagnosticați de un doctor cu mai puțin de 6 luni de trăit;
Trebuie să depună mai multe cereri și să aștepte autorizațiile necesare;
Pacienților trebuie să le fie recunoscut dreptul de a revoca toate măsurile luate;
Personalului medical îi este garantată imunitatea;
Spitalele, doctorii și farmaciștii nu pot fi obligați să ia parte la program;
Cu toate acestea, toți doctorii sunt obligați să informeze pacienții în faza terminală de acest program.
În cel de-al treilea stat, Montana, situația legală este mai puțin clară. În 2009, Curtea Supremă din Montana a decis că doctorii pot prescrie medicație în doze fatale pentru a ajuta pacienții aflați în fază terminală să își încheie viața, în cazul Baxter vs Montana, dar această decizie încă nu a fos transpusă într-o lege. Au fost introduse două proiecte de lege cu privire la sinuciderea asistată în 2011, dar niciunul nu a fost aprobat. Un proiect de lege conferea protecție din punct de vedere legal doctorilor care asistau pacienții în această procedură, pe când celălalt proiect de lege se referea la interzicerea sinuciderii asistate.
În New Mexico, Curtea Suprema a autorizat în ianuarie 2014 această procedură, permițând doctorilor să prescrie medicamente în doze letale și a declarat că este un drept constituțional alegerea de a-și încheia viața a unui pacient aflat în deplinătatea facularilor mintale și într-un stadiu terminal.
A.2. Canada
Legislația din Canada face o diferențiere între eutanasia pasivă și eutanasia activă. Eutanasia activă nu este legală în Canada, în Codul penal canadian întâlnindu-se un număr de articole care fac referire la eutanasia și la încetarea tratamentului. Nici sinuciderea asistată nu este legală, deși sinuciderea în sine nu mai reprezintă de mult timp o infracțiune. În schimb, sistemul de common law recunoaște dreptul unui adult, persoană competentă, de a refuza tratamentul medical sau de a cere ca tratamentul, odată început, să înceteze.
Eutanasia activă și sinuciderea asistată reprezintă infracțiuni sub imperiul dreptului canadian. Un număr de articole din Codul penal fac referire la eutanasie și la încetarea tratamentului. Secțiunea 14 a Codului prevede următoarele: „Nicio persoană nu are dreptul de a-și da consimțământul cu privire la propria sa moarte, și un asemenea consimțământ nu are niciun efect asupra răspunderii penale a persoanei care contribuie la moartea persoanei care și-a dat consimtamantul”. Alte articole din Codul penal care ar putea fi incidente în cazurile privind eutanasia sunt următoarele: secțiunea 45 privind operațiile chirurgicale, secțiune 220 privind moartea cauzată prin neglijență, secțiunea 222 privind omorul, secțiunea 229 privind omorul calificat, secțiunea 234 privind ucidrea din culpă, secțiunea 245 privind administrarea unor substanțe nocive. Deși eutanasia presupune intenția ca formă de vinovăție și reprezintă o acțiune plănuită și în vederea careria s-au efectuat acte de pregătire, cazurile privind eutanasia în Canada au rezultat de cele mai multe ori cu pedeapse variind între cele pentru infracțiunea de administrare de substanțe nocive până la ucidere din culpă. Încriminarea cazurilor unde s-a folosit eutanasia a fost influențată de : intenția principală a făptuitorului de a alina suferința victimei, atitudinea imprevizibilă a juraților, dificultăți tehnice privind aprecierea exactă a cauzei decesului.
Cel mai mediatizat caz de eutanasie în Canada a fost cel al lui Robert Latimer, care și-a ucis fetița invalidă de 12 ani, Tracy. Tracy suferea de o paralizie cerebrală și nu putea să meargă, să vorbească sau să se hrănească. Ea suferise dureri îngrozitoare și dl. Latimaer a declarat poliției că prioritatea lui era că ea să nu mai sufere. Inițial, domnul Latimer a fost condamnat la pedeapsă cu închisoarea pe viață în urmă comiterii infracțiunii de omor de gradul doi. (până aici aceeași notă de subsol) În urmă admiterii apelului sau, Curtea Supremă a mai dat două decizii până în anul 1981 și, într-un final, în 2000, dl. Latimer a fost condamnat pentru infracțiunea de supunere la rele tratamente.
Sinuciderea asistată este incriminată expres în Codul penal canadian, sub secțiunea 249, care prevede: „ Toate persoanele care sfătuiesc o altă persoană să comită un act de sinucidere sau înlesnesc sau instigă comiterea unui act de sinucidere, indiferent dacă actul a fost consumat sau nu, se fac vinovate de încălcarea legii penale și sunt pasibile de pedeapsă cu închisoarea de până la paisprezece ani”. În 1992, Sue Rodriguez, o femeie diagnostigata cu scleroză laterală amiotropica (boală Lou Gehrig), a contestat validitatea acestui articol. Astfel, ea a cerut Curții Supreme Canadiene să îi accepte cererea prin care să îi permită unei terțe persoane de a o ajută să își încheie viață. Cererea ei se bază pe principiul autonomiei și respectului datorat fiecărei persoane, care presupune că fiecare are dreptul la auto-determinare. Curtea, în majoritate, nu a acceptat cererea conform căreia articolul 241 era în neconcordanță cu aceste principii și cu drepturile fundamentale ale omului. Deși Curtea nu i-a admis cererea, doi ani mai târziu Sue Rodriguez a încetat din viață, cu ajutorul unui doctor a cărui identitate a rămas necunoscută.
În sistemul de drept de common-law, bazat pe cutumă, un adult, declarat competent, are dreptul de a refuza sau de a renunța la tratamentul medical. În ianuarie 1992, în cazul lui Nancy B., Curtea Superioară din Quebec a statuat că un pacient adult și comeptent, care suferă de o boală incurabilă și este imobilizat la pat pe viață, are dreptul de a cere doctorului să îi deconecteze aparatul de respirat care o ține în viață. În motivarea deciziei sale, dl. Justice Dufour a citat secțiuni din Codul Civil din Quebec care dispun că o persoană este inviolabilă și nimeni nu poate fi forțat să urmeze un tratament fără consimțământul sau. În privința laturii penale a cauzei, judecătorul a concluzionat că nu poate fi vorba de un comportament necorespunzător sau nerezonabil din partea doctorului care, la cererea pacientului, îi deconectează acestuia aparatul respirator și permite ca boala pacientului să își urmeze cursul natural. Doctorul nu ar săvârși astfel infracțiunea de înlesnire a sinuciderii sau de omor, moarte pacientului survenind în urma bolii.
Au fost mai multe încercări de a legaliza eutanasia, printre care și proiectele de lege C-407 din 2005 și C-562 din 2008, ambele fiind amendamente la Codul Penal, cu titlul de „Dreptul de a muri cu demnitate”. Aceste două proiecte conțineau mai multe condiții care trebuia să fie întrunite atât de pacient, cât și de persoana care ar fi asistat pacientul. Diferența dintre ele este dată de calitatea persoanei care asistă pacientul. Proiectul de lege C-407 stipula expres că această să fie un medic sau o persoană asistată de un medic, pe când C-562 nu mai prevedea acest lucru.
Colegiul Doctorilor din Quebec a declarat că este pregătit să accepte folosirea eutanasiei în circumstanțe specifice. Aceștia consideră că proiectele de amendamente pentru Codul penal ar trebui să includă trei condiții. Prima condiție ar fi aceea că decizia trebuie luată în concordanță cu dorința pacientului, neputând fi lăsată această alegere în sarcina doctorului. A doua condiție se referă la necesitatea implementării regulilor de așa natură încât să protejeze societatea de abuzuri. În fine, a treia condiție ar avea în vedere faptul că doctorul ar trebui să fie parte din procesul de decizie, și nu doar persoana care îndeplineste procedura.
A.3. India
În India, Curtea Supremă a respins o cerere privind folosirea eutanasiei în cazul unei femei ce se află în stare vegetativă de aproape patru decenii, Aruna Shanbaug, dar a expus niște linii directoare pentru folosirea eutanasiei pasive în situații extreme în care este vorba de pacienți bolnavi în stare terminală. Prin urmare, eutanasia activă, modalitatea prin care pacientului îi sunt administrate medicamente letale, nu este permisă. În schimb, eutanasia pasivă, ce presupune stoparea tratamentului care menține pacientul în viață, precum antibioticele sau aparatele, este permisă în cazuri excepționale, după un control al unor experți medicali și după aprobarea Curții Supreme.
Polemica în jurul eutanasiei în India este adesea conexată cu ideea de destin și reincarnare. În timp ce jainismul crede în santhara, moartea voluntară intervenită în urma postului, majoritatea celor care sunt hinduși consideră că eutanasia supără ciclul reîncarnării și interferează cu voința divină. În același timp, mai mulți membri ai instituțiilor medicale din India manifestă scepticism în privința eutanasiei, din cauza puterii reduse de impunere a legii și a diferenței mari dintre cei bogați și cei săraci, fapt ce ar putea duce la exploatarea celor bătrâni de către familiile lor.
Curtea Supremă a expus următoarele linii directoare:
Decizia de a întrerupe folosința aparatelor care mențin pacientul în viață trebuie să fie luată fie de părinți, fie de soț sau alte rude apropriate, sau în absența acestora chiar de niște prieteni apropriați sau de doctorii care se ocupă de caz;
În toate cazurile, o asemenea decizie este supusă avizului Curții Supreme;
Când Curtea Supremă este confruntată cu o asemenea cerere, președintele curții va constitui un complet de cel puțin doi judecători, care va decide dacă cererea va fi aprobată sau nu;
Curtea va nominaliza trei doctori, care se bucură de reputație în domeniul lor, pentru a constitui un raport privind starea pacientului;
Statul și rudele apropriate vor primi o comunicare despre rezultatul raportului;
După ce va asculta părțile din cauză, Curtea Supremă va putea da verdictul.
Curtea Supremă din India a mai statuat că până ce Parlamentul va edicta o lege privind eutanasia, raționamentul din spatele deciziei sale privind eutanasia va avea putere de lege.
A.4. Thailanda
În Thailanda, eutanasia nu este expresă prevăzută, în același timp nefiind expres interzisă. Cu toate acestea, practicarea eutanasiei atrage după sine anumite consecințe juridice, consecințe care depind de metodă folosită de părțile implicate.
În codul penal thailandez, în secțiunea privind activitățile medicale, este ignorat complet cuvântul „eutanasie”. Eutanasia activă s-ar putea califica drept „omor”, în concordanță cu prevederile Secțiunii 228, iar eutanasia pasivă drept abandon conform Secțiunii 307. Eutanasia comisă chiar și cu consimțământul pacientului și având în vedere interesele cele mai bune ale pacientului este considerată în continuare omor, deoarece legea penală thailandeză nu prevede motivul ca element al omorului în asemenea cazuri. Conform deciziilor Curții Supreme Thailandeze, consimțământul expres al victimei, dacă este de bună credință, poate reprezenta o exonerare de răspundere în unele infracțiuni. Cu toate acestea, dacă consimțământul victimei nu este considerat a fi de bună credință, persoana care a comis infracțiunea, chiar dacă avea cele mai bune intenții când a decis să elibereze victima de suferințele sale, va fi judecată pentru comiterea unei infracțiuni contra vieții și integrității corporale. Când eutanasia este efectuată de pacient, care este asistat de un medic, este considerat a fi un act de sinucidere, sau mai precis, de sinucidere asistată. Conform Codului penal thailandez, sinuciderea nu este incriminată, prin urmare nici sinuciderea asistată.
În Codul civil thailandez, situația este diferită. Dacă eutanasia, indiferent că este activă sau pasivă, este efectuată fără consimțământului pacientului, doctorul va fi pus sub acuzare și va fi obligat la plata unei despăgubiri. În cazurile când eutanasia este efectuată cu consimțământul pacientului, Curtea Supremă thailandeză a apreciat că este aplicabil principiul volunti non fit injuria. Regulile Consiliului Medical privind Etica Medicală prevăd faptul că doctorul, cu consimțământul pacientului, îi va acorda acestuia îngrijirea necesară cu respectarea principiului celor mai bune interese ale pacientului.
Conform Legii privind Sănătatea Publică, o persoană are dreptul a menționa în testament refuzul privind prelungirea vieții în cazurile când suferă de o boală incurabilă și se află într-o comă sau într-o stare vegetativă persistentă.
B. Eutanasia și sinuciderea asistată în legislația statelor europene. Studii de caz.
B.1. Olanda
Eutanasia în Olanda este reglementată prin intermediul „Legii privind solicitarea încheierii vieții și a sinuciderii asistate” din anul 2002. Aceasta stipulează faptul că eutanasia și sinuciderea asistată nu sunt pedepsite de lege dacă doctorul acționează în concordanță cu criteriile diligenței cuvenite. Aceste criterii de referă la solicitarea venită din partea pacientului, la suferința acestuia (de nesuportat și lipsită de speranță), la informațiile furnizate pacientului, la existența unor alternative rezonabile,la consultarea unui alt doctor și la metoda aplicată pentru a încheia viața. Pentru a demonstra faptul că pacienții și-au însușit și sunt de acord cu aceste criterii, legea impune doctorilor raportarea cazurilor de eutanasie unui comitet care va revizui cazul.
Discuția asupra legalizării eutanasiei a început în Olanda în 1973, odată cu cazul Postma, când un doctor a facilitat moartea mamei sale, ca urmare a repetatelor cereri exprese din partea acesteia. Deși doctorul a fost condamnat, raționamentul curții a stabilit criteriile când un doctor nu ar mai fi obligat să depună toate diligențele pentru a ține un pacient în viață, împotriva voinței pacientului. Acest set de criterii a fost formalizat în cursul unor cazuri apărute în fața instanțelor în timpul anilor 80.
„Legea privind solicitarea încheierii vieții și a sinuciderii asistate” a intrat în vigoare în data de 1 Aprilie 2002. Aceasta legaliza eutanasia și sinuciderea asistată în cazuri foarte specifice, în circumstanțe foarte specifice. Procedura codificată în lege a reprezentat o culegere a comunității medicale olandeze din ultimii douăzeci de ani.
Legea permite consiliului medical de revizuire să suspende urmărirea penală a doctorilor care au folosit eutanasia când fiecare dintre următoarele condiții este îndeplinită:
Suferința pacientului este de nesuportat și nu manifestă niciun prospect de îmbunătățire;
Solicitarea pacientului trebuie să fie voluntară și să persiste de-a lungul timpului (solicitarea nu poate fi onorată când este efectuată sub influența altor persoane, a unei condiții psihologice sau sub influența drogurilor);
Pacientul trebuie să fie conștient de starea exactă a condiției în care se află, de prospectele sale de viitor, precum și de alte opțiuni existente;
Trebuie să mai fie consultat cel puțin încă un doctor care va trebui să confirme faptul că condițiile mai sus menționate sunt îndeplinite;
Procesul de încetare a vieții trebuie să se desfășoare într-o manieră conformă cu standardele medicale de către pacient sau doctor, în prezența doctorului;
Vârsta pacientului trebuie să fie cel puțin 12 ani (pacienții cu vârsta între 12 și 16 ani au nevoie de consimțământul părinților).
Doctorul va trebui, de asemenea, să transmită medicului legist cauza morții, în concordanță cu prevederile Legii privind Înmormântarea și Incinerarea. Un comitet regional de revizuire va trebui să aprecieze dacă procedura de încetare a vieții la cerere sau de sinucidere asistată a fost îndeplinită cu respectarea criteriilor generale. În funcție de rezultatul la care va ajunge comitetul, cazul va fi fie închis, fie, dacă condițiile nu sunt îndeplinite, adus în atenția procurorului. În final, legislația oferă posibilitatea unei recunoașteri exprese a validității unei declarații scrise prin care pacientul își exprimă voința în privința eutanasiei (o „directiva a eutanasiei”). Asemenea declarații pot fi utilizate când pacientul se află într-o comă sau într-o altă situație în care nu își manifestă voința cu privire la eutanasie.
În cazurile când nu sunt întrunite condițiile legale, eutanasia rămâne o infracțiune prevăzută penal, cu excepția unor situații care nu se încadeaza în restricțiile impuse de lege, deoarece sunt considerate că fiind practici medicale normale:
Încetarea sau neînceperea unui tratament medical inutil;
Încetarea sau neînceperea unui tratament medical la cererea pacientului;
Accelerarea procesului de încetare a vieții, survenit ca un efect secundar, ca urmare a administrării unor medicamente necesare pentru alinarea unor dureri serioase.
Eutanasia copiilor sub 12 ani este tehnic ilegală. Cu toate acestea, dr. Eduard Verhagen s-a ocupat cu documentarea mai multor cazuri și, împreună cu colegii săi și cu diverși procurori, au dezvoltat un protocol care trebuie urmat în astfel de cazuri. Procurorii nu vor pune în mișcare acțiunea penală dacă Protocolul Groningen a fost respectat. Protocolul are aceleași criterii că și Legea, cu excepția faptului că numai părinții au autoritatea recunoscută de lege pentru a porni procedura. Decizia finală nu este în mâinile doctorilor, ci a părinților, cu acordul doctorilor și a asistenților sociali. Acest protocol a stârnit multe controverse, dar, cu toate acestea, procedura a avut rezultate bune până acum.
În anul 2003 au fost înregistrate 1626 de cazuri de sinucidere asistată. De obicei, este folosit un sedativ numit sodium thiopental, care este administrat intrevenos și are rolul de a induce o stare de comă. De îndată ce doctorul s-a asigurat că pacientul se află într-o stare de comă profundă, de regulă după câteva minute, este administrat Pancuronium pentru a opri respirația și pentru a cauza moartea.
Au mai fost înregistrate și 148 de cazuri de sinucidere asistată prin înghițirea unei poțiuni puternice de barbiturat. Este necesară prezența doctorului din două motive:
Pentru a se asigura faptul ca potiunea nu este ingerata de o persoana diferita, din greseala (sau s-a mai sustinut, la nivel teoretic, in cazul sinuciderilor neautorizate sau chiar omor);
Pentru a monitoriza procesul si pentru a aplica amândouă procedurile menționate anterior, combinate, la nevoie, daca se dovedeste a fi necesar.
S-a constatat faptul ca în majoritatea cazurilor, pacienții sufereau de cancer. De asemenea, în marea parte a cazurilor, procedura s-a desfășurat în casele pacientilor. Un studiu din anul 2000 a dezvăluit faptul că doctorii olandezi ajung în unele cazuri să administreze ei înșiși doza letală, datorită inabilității pacientului de a lua medicamentația sau din cauza unor obstacole aparute în desfășurarea procedurii.
În februarie 2010, o inițiativă a cetățenilor a pretins ca toți cetățenii olandezi în vârstă de peste 70 de ani, care se simt obosiți și nu mai doresc să trăiască, au dreptul de a beneficia de ajutor profesional pentru a muri. Organizația a început să strângă semnături și a beneficiat de susținerea unor cetățeni olandezi proeminenți, precum foști miniștri sau artiști, precum și doctori. În legislația olandeză actuală, eutanasia este permisă doar în cazul celor care suferă de o condiție de nesuportat și lipsită de speranță. Ajutorul acordat unei persoane pentru a se sinucide, fără a întruni criteriile stabilite de lege, este ilegal.
B.2.Belgia
În septembrie 2002, Belgia a devenit a doua țară din lume care a legalizat eutanasia. Legislația belgiană este asemănătoare din acest punct de vedere cu cea olandeză, dar existe câteva diferențe notabile. Legea belgiană privind eutanasia le permite adulților care suferă de o condiție medicală ce le provoacă o stare de durere fizică și mentală constantă și de nesuportat, durere ce nu poate fi ameliorată, să solicite efectuarea procedurilor de eutanasie volunatara. Această lege nu se referă și la sinuciderea asistată.
Doctorii care practică eutanasia nu vor suferi rigorile legii penale și nu vor comite o infracțiune dacă respectă condițiile și procedura prescrise și se asigură că:
Pacientul este un adult sau un minor matur, în vârstă de cel puțin 15 ani, ce posedă capacitate legală și este conștient de ceea ce urmează să se întâmple în momentul când semnează cererea (care trebuie formulată în scris);
Cererea trebuie să fie făcută de bunăvoie, cu atenție și în repetate ocazii, și ea nu trebuie să fie rezultatul unor presiuni exterioare;
Starea medicală a pacientului trebuie să fie una lipsită de speranță, acesta experimentând dureri mentale și fizice constante și de nesuportat, ce nu pot fi ameliorate și care sunt cauzate de o vătămare serioasă și incurabilă sau de o condiție patologică.
Sistemul belgian prezintă o unicitate, în ideea că tuturor pacienților le este asigurat accesul gratuit la medicamentele contra durerii. Această măsură a fost luată pentru a se asigură faptul că pacienții care solicită procedura eutanasiei nu o fac ca urmare a sărăciei, sau pentru că durerea lor nu poate fi tratată. De asemenea, dacă o persoană nu suferă de o boală în stadiu terminal, se va solicita o a treia opinie medicală.
În anul 2012, Senatul belgian a votat în favoarea extinderii legii eutanasiei și în cazul copiilor ce suferă o boală în stadiu terminal. Spre deoesbire de adulți, copii nu pot alege această procedură că urmare a unor suferințe psihologice, ci doar în acele cazuri când nu există șanse de recuperare din niște condiții care implică o durere fizică extremă. Părinții trebuie să își dea acordul în scris față de această procedură. Această lege prevede și alte condiții:
Pacientul trebuie să fie conștient de decizia să și să perceapă înțelesul eutanasiei;
Cererea trebuie să fie aprobată de către părinți și echipa medicală;
Condiția de care suferă trebuie să fie fatală;
Implică o durere majoră, care nu poate fi tratată;
Un psiholog va evalua maturitatea pacientului și capacitatea sa de a lua această decizie.
Într-o abordare similară cu cea a Olandei, Belgia recunoaște importanța adoptării unor directive avansate în ceea ce privește eutanasia. Aceste directive le permit doctorilor să efectueze procedura eutanasiei și în cazul persoanelor care nu mai sunt capabile să își exprime consimțământul, dar care și l-au exprimat în scris când încă erau capabile.
B.3. Elveția
Elveția are o poziție neobișnuită față de conceptul de sinucidere asistată, în sensul că este permisă din punct de vedere legal și poate fi efectuată și de alte persoane, nu neapărat de către doctori. Eutanasia nu este însă permisă din punct de vedere legal, dar reprezintă actualmente obiectul unei dezbateri legate de dezincriminarea sa și de participarea la proces a unor persoane care nu au calitatea de doctori.
Implicarea unui doctor în decursul acestui proces este de obicei considerată o măsură de siguranță necesară în cazul eutanasiei și a sinuciderii asistate; legislația din state precum Olanda, Belgia și din statul american Oregon o consideră o condiție obligatorie. Participarea doctorilor are rolul de garanta faptul că procedură va decurge fără alte complicații; împreună cu farmaciștii, aceștia au obligația de a controla medicamentele prescrise. Se consideră că doctorii au cunoștințele necesare pentru asigurarea unui deces lipsit de durere și sunt în poziția de a oferi îngrijiri paliative în cunoștință de cauză.
Articolul 115 din Codul penal elvețian consideră sinuciderea asistată o crimă numai dacă au fost anumite interese egoiste care au stat la baza acesteia; legislația elvețiană permite sinuciderea asistată doar pentru motive altruiste. În cele mai multe cazuri însă, legalitatea sinuciderii asistate nu poate înlătura datoria fundamentală de a salva viața unei persoane. Articolul 115 nu prevede obligativitatea ca persoana implicată să fie un doctor, nici condiția că pacientul să fie bolnav în stare terminală. Singura condiție pe care o prevede este aceea a motivului dezinteresat, altruist. Legislația elvețiană nu consideră sinuciderea o crimă, nici sinuciderea asistată o complicitate la crimă. De asemenea, nu conferă un statut special doctorilor în decursul acestei proceduri. Când este înregistrată o cerere de sinucidere asistată, se începe o anchetă a poliției, ca în toate cazurile în care este vorba de o moarte ce nu a survenit datorită unor cauze naturale. De vreme ce nu se consideră că a fost vorba de o crimă dacă nu vorbim de interese egoiste, aceste cazuri sunt închise destul de rapid. În unele cazuri rare, se sesizează procurorul dacă exisa îndoieli cu privirea la capacitatea pacientului de a face o decizie autonomă.
Legislația elvețiană nu recunoaște conceptul de eutanasie. „Moartea la cererea victimei”, cum este intitulat articolul 114 din Codul penal elvețian, este considerată o infracțiune mai puțin severă față de moartea fără consimțământul victimei, dar este cu toate acestea ilegală. În urma unei propuneri a parlamentului elvețian din anul 1977 de a dezincrimina eutanasia, guvernul federal a atribuit examinarea acestei probleme unui grup format din specialiști în drept, medicină și etică. Recomandarea acestui grup a fost aceea a nelegalizarii eutanasiei. Majoritatea grupului a propus, totuși, ca eutanasia să fie dezincriminată în situația în care un judecător are convingerea că eutanasia a fost urmarea unor insistențe repetate ale unui pacient competent, suferind de o boală incurabilă, aflat în stadiu terminal și în dureri insuportabile. Această propunere ar include expres situația în care eutanasia este efectuată de o persoană ce nu are calitatea de doctor, deoarece nu ar comite o infracțiune mai gravă decât doctorii. S-a considerat periculos creearea unor circumstanțe legale în care un asistent ce nu este doctor să fie urmărit penal, iar un doctor în aceeași situație să nu fie. O parte din membrii grupului s-au opus dezincriminarii eutanasiei. În ciuda acestui raport, parlamentul a votat suspendarea legislației propuse, iar în viitor nu se întrevede vreo schimbare în acest sens. Comisia Națională Consultativă Elvețiană a Eticilor Biomedicale dezbate aceste probleme, iar poziția sa nu poate fi prevăzută.
În prezent, în Elveția nu există o statistică oficială a cazurilor de sinucidere asistată. După spusele președintelui unuia dintre societățile elvețiene ce se ocupă de dreptul la moarte, sunt înregistrate aproximativ 1800 de cerere de sinucidere asistată în fiecare an. Două treime din aceste cereri sunt respinse după o cercetare inițială. Jumătate din procentul de o treime rămasă decedează din alte cauze, rămânând astfel 300 de cazuri de sinucideri asistate de către aceste societăți în anual. Aceasta constituie aproximativ 0,45% din procentul decesurilor din Elveția.
B.4. Luxembourg
Luxemburg a fost a treia țară din Europa care a legalizat eutanasia. Parlamentul din Luxemburg a adoptat o lege care legalizează eutanasia voluntară și sinuciderea asistată în data de 19 februarie 2008. Legea a fost citită pentru prima dată în Parlament în acel an, dar nu a fost promulgată până în martie 2009, deoarece șeful statului a refuzat să semneze legea. A fost nevoie de o modificare constituțională pentru ca legea să între în vigoare.
Procedura eutanasiei este permisă doar în cazul pacienților care suferă de o boală în stadiu terminal. Pacienții vor trebui să își exprime consimțământul în nenumărate rânduri, atât în documente, cât și în alte împrejurări, cu condiția să aibă martori. Procedura va putea fi realizată doar cu consimțământul a doi doctori și a unei comisii de experți.
Partea II. Reglementarea eutanasiei și a sinuciderii asistate pe planul dreptului internațional al drepturilor omului
Dreptul la viață este considerat un drept fundamental al omului, deoarece, in lipsa acestuia, exercitiul tuturor celorlalte drepturi și libertăți stabilite în convențiile internaționale privind drepturile omului, ar fi lipsit de obiect; nu poate exista nici un drept în cazul în care nu există viață.
Având în vedere importanța fundamentală a dreptului la viață la protejarea drepturilor omului, în conformitate cu cele mai multe instrumente privind drepturile omului, dreptul la viață este un drept suprem de la care nu este permisă nicio derogare, chiar și în timp de un pericol public care amenință viața națiunii (a se vedea articolul 4 alineatul (2) PIDCP, articolul 15 alineatul (2) din CEDO).
Un aspect care este, în general, trecut cu vederea în ceea ce privește dreptul la viață se referă la interpretarea dreptului la viața însăși. Comitetul pentru Drepturile Omului a emis o declarație în sensul că, în temeiul PIDCP expresia "dreptul la viață" nu ar trebui să fie înțeleasă într-un mod restrictiv, și că protecția dreptului la viață implică atât o obligație negativă de a nu lua viața cuiva și o obligație pozitivă de a proteja dreptul la viață, cu excepția anumitor cazuri excepționale. În ceea ce privește obligațiile pozitive, Comitetul a considerat că statele părți trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a reduce mortalitatea infantilă și pentru a crește speranța de viață, în special a măsurilor de eliminare a malnutriției și epidemiilor.
Un alt aspect care este foarte important în ceea ce privește dreptul la viață o reprezintă măsurile de îndreptare luate în cazul încălcărilor. În ceea ce privește dreptul la viață, Comitetul pentru Drepturile Omului a afirmat că masurile de îndreptare pur disciplinare și administrative nu pot fi considerate a constitui căi de atac adecvate și eficiente, în sensul articolului 2 alineatul (3) PIDCP. Curtea Inter-Americană a Drepturilor Omului a declarat că "persoanele lipsite de libertate adevărată în cazul în care nu pot concepe viața în funcție de propriile obiective și să depună eforturi pentru a realiza dorințele lor"; compensarea este menită să repuna în victima în poziția de care se bucura înainte de comiterea încălcarii sau pentru a se asigura că victima poate apela la alte căi de atac care corespunde vătămării suferite. De asemenea, este demn de remarcat faptul că dreptul la viață poate include obligația pentru o anchetă eficientă și o pedeapsă corectă a autorilor, atunci când este stabilită o încălcare.
Încadrarea juridică în planul dreptului internațional general
A.1. Dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului
Încă de la crearea Declarației Universale a Drepturilor Omului, activiștii și susținătorii au facut presiuni pentru drepturile bărbaților, femeilor, copiilor, animalelor și altele asemenea, în țările în care statul i-a neglijat sau i-a abuzat pe acestia. Dreptul la educație, dreptul la vot, dreptul la muncă, dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la viață, sunt doar câteva din multele drepturi ale omului, care sunt acceptate ca înnascute ale tuturor ființelor umane. Conceptul general a drepturilor omului este credința că indivizii trebuie să aibă dreptul și posibilitatea de a stabili în mod liber "destinul" sau autonomia lor individuală.
Declarația Universală a Drepturilor Omului se bazează pe ideea că există valori umane, și că aceste valori sunt inerente în individul uman. În preambulul Declarației se afirmă că "fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume" este "recunoașterea demnității inerente și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane". Mai mult, preambulul leagă demnitatea umană, valorile umane cu drepturile omului, care sunt descrise ca "drepturi inalienabile", drepturi de care nu am putea fi privați și nu ne putem lipsi.
Aceste drepturi ale omului care reflectă valorile umane trebuie, spune Preambulul, "să fie protejate de statul de drept", altfel omenirea poate fi împinsa, "în ultimă instanță, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii". Această protecție a statului de drept este necesară nu numai pentru ființele umane pentru a putea trăi împreună în pace în cadrul statului, dar, de asemenea, astfel ca națiunile să poata trăi împreună în pace. Declarația Universală a Drepturilor Omului se prezintă în lume ca "un standard comun pentru toate popoarele și toate națiunile", și ca un ghid pentru fiecare structură în societate și pentru fiecare individ, pentru că drepturile identificate în Declarația ar putea avea "recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă" asigurată.
La articolul 1 al Declarației întalnim anumite prevederi despre ființele umane care afectează înțelegerea restului documentului. Ființele umane, se afirma, "se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi". Această valoare de egalitate între ființele umane, această dispoziție de a nu demonstra vreo preferință între indivizi în recunoașterea "drepturilor și libertăților prevăzute în această Declarație" este definită în articolul 2. În special, în dreptul internațional al drepturilor și libertăților din Declarație nu trebuie să existe nicio distincție de orice fel ", cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea națională sau socială, averea, nașterea sau orice altă situație." În acest fel Declarația exclude discriminarea față de persoanele în vârstă și cei foarte tineri, cu handicap fizic și mental și bolnavii cronici. Toți au pretenții egale față de drepturile și libertățile enunțate din Declarație.
La articolul 3 al Declarației se începe articularea valorile umane de a fi apărat în ceea ce privește drepturile omului. "Orice persoană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei." Astfel, viața umană are un caracter atât inviolabil, cât și inalienabil. Declarația nu începe cu cazuri grele sau excepții, ci cu afirmația generală care se referă la valoarea vieții umane. De asemenea, este interesant de observat ordinea drepturilor articulate – viață în primul rând, apoi libertatea, și apoi securitatea persoanei. Cu excepția cazului în dreptul la viață poate fi garantată de către stat, atunci nu există niciun drept semnificativ de libertate sau la securitatea persoanei sale. Dreptul la viață are in mod logic prioritate, înainte de considerentele privind calitatea vieții individului.
Potrivit multor experți, "dreptul de a muri", este reglementat de prezentul articol. Individul are dreptul de a refuza dreptul la viață. Dacă considerăm că viața este un drept, atunci avem voie să refuzăm acest drept, atunci când suntem capabili de a face această alegere. Chiar dacă nu este o parte a acestui document universal, în zilele noastre un pacient poate refuza tratamentul medical, ceea este considerat a fi eutanasie pasivă. Medicul trebuie să aibă aprobarea pacientului pentru orice procedură medicală.
Mulți susținători care pledează pentru dreptul de a muri susțin că Declarația Universală a Drepturilor Omului, care pretinde pentru toți oamenii "dreptul la viață, la libertate si la securitatea persoanei", poate fi, de asemenea, interpretată ca fiind dreptul de a decide să nu aibă viață. Susținătorii acestei idei susțin, de asemenea, că de vreme ce indivizii au dreptul de a exercita un control asupra propriilor corpuri, prin urmare, ei au, de asemenea, dreptul de a stabili modul în care corpul lor trăiește sau moare. Cu toate acestea, cei care argumentează împotriva eutanasiei punctează faptul că dreptul la viață trebuie să fie interpretat ca fiind dreptul de a proteja și păstra viața. De asemenea, ei susțin că dreptul de a muri nu implică obligația de a ajuta la a pune capăt vieții. Acest argument vechi merge atât de departe înapoi în timp, încat este găsit în Jurământul lui Hipocrate, jurământul vechi la care medicii greci erau obligați să adere, care susține că medicii ar trebui "nici să nu dea un medicament mortal pentru cineva care a cerut acest lucru, nici să nu facă vreo sugestie în acest sens. "
A.2. Perspectiva Organizației Națiunilor Unite
In 1952, atât societățile britanice, cât și cele americane au trimis o petiție la Națiunile Unite pentru a convinge includerea în Declarația Drepturilor Omului a unei legi cu privire la legalizarea eutanasiei. Apoi, în 1973 a fost dată o hotărâre judecătorească conform careia un medic ar putea fi în măsură să prevină suferințe grave, chiar dacă asta însemna să pună capăt vieții pacientului la un interval mai scurt. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost legal la momentul respectiv, și erau prevăzute mai multe pedepse în cazul în care era comis. Comitetul pentru Drepturile Omului din Olanda au discutat despre eutanasie și sinuciderea asistată, și după mai mulți ani de dezbateri, proiectul de lege care permitea sinuciderea asistată în cazul bolnavilor terminali a intrat în vigoare la 1 aprilie 2002. Acesta a fost urmat de legalizarea eutanasiei în unele țări . După mai mulți ani, Organizația Națiunilor Unite încă poartă discuții cu privire la eutanasie și posibilitatea încadrarii ei ca fiind un drept privind sănătatea .
În anii 1940 și 1950 existau speranțe mari pentru mișcarea care milită pentru legalizarea eutanasiei. În 1952, Societatea pentru Eutanasie din America a formulat o petiție către Comitetul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite, prin care se dorea declararea dreptului la moarte ca fiind un drept fundamental al persoanelor aflate pe punctul de a muri datorită unei boli incurabile. Petiția a fost semnată de peste 2.500 de persoane proeminente atât din Statele Unite ale Americii, cât și din Marea Britanie. Organizația Națiunilor Unite nu a adoptat această rezoluție, dar ea a reprezentat un gest care simboliza creșterea toleranței și acceptării față de ideea de eutanasie de o parte și de alta a Atlanticului.
În orice discuție cu privire la drepturile omului, trebuie să fie luate în considerare pe deplin dispozițiile Cartei ONU, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care urmărește să precizeze articolul 55 din Carta ONU. Articolul 55 angajează Organizația Națiunilor Unite "să promoveze respectul , și respectarea, drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie." Națiunile membre ale Organizatiei Natiunilor Unite se angajează la promovarea "respectului universal și respectării, drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie", prin intermediul unui angajament.
Statele care sunt părți la Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile civile și politice (CCPR) sunt obligate să raporteze la fiecare 5 ani Comitetului pentru Drepturile Omului al Convenției, cu accent pe problemele de drepturile omului, în general, și "dreptul la viață", în special. Comitetul și-a exprimat îngrijorarea privind legea olandeză cu privire la încetarea vieții la cerere și a sinuciderii asistate pentru prima data în 2001, apoi în 2009.
În Raportul din 27 august 2001 privind legea olandeză a încetării vieții la cerere și a sinuciderii asistate, s-a menționat faptul că „(…) în cazul în care un stat parte încearcă să relaxeze protecția legală cu privire la un act destinat în mod deliberat pentru a pune capăt vieții umane, Comitetul consideră că Pactul obligă să se aplice un control mai riguros pentru a determina dacă obligațiile partii ce reprezinta statul de a asigura dreptul la viață sunt respectate (articolele 2 și 6 ale Pactului).” Cu privire la numărul de condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru ca un doctor să nu răspundă penal în cazul eutanasiei, „Comitetul este îngrijorat ca nu cumva un astfel de sistem să poată eșua să detecteze și să prevină situațiile în care presiunea excesivă ar putea conduce la eludarea acestor criterii.”. În ceea ce privește faptul că legea noua urma să se aplice și copiilor, „Comitetul consideră că este greu compatibilă o decizie motivată să pună capăt vieții cu capacitățile de evoluție și maturizare ale minorilor. Având în vedere ireversibilitatea eutanasiei și sinuciderii asistate, Comitetul dorește să sublinieze convingerea că minorii au nevoie specială de protecție.” Comitetul a recomandat, de asemenea, statelor părți revizuirea legii și un mecanism de ante-control mai riguros, precum si o explicație mai vastă cu privire la aplicarea criteriilor pentru a stabili existența unei „cereri voluntare și bine gândite”, „suferința insuportabilă” și „nicio altă alternativă rezonabilă”.
În ceea ce privește Raportul din data de 25 august 2006, „Comitetul rămâne îngrijorat de amploarea eutanasiei și sinuciderii asistate în statul parte. Conform legii cu privire la încetarea vieții la cerere și a sinuciderii asistate, deși un al doilea medic trebuie să dea un aviz, un medic poate termina viața unui pacient fără nici o examinare independentă de către un judecător sau magistrat pentru a garanta că această decizie nu a fost subiectul unei influențe excesive sau greșite. (art. 6)”. Cu această ocazie, Comitetul își reiterează recomandările anterioare și solicită statului membru o revizuire a legislației existente în lumina recunoașterii dreptului la viață stipulat în Pact. Comitetul și-a mai exprimat îngrijorarea și cu privire la procedura actuală a eutanasiei , deoarece nu include o etapă pre-hoc, ci doar o etapă procedurală post hoc, precum și în legătură cu faptul că decizia este luată de către medici. Comitetul ar prefera o decizie luată într-o etapă premergătoare eutanasierii de către un judecător pentru a preveni posibile rele tratamente ale acestei legislații.
La Consiliul pentru Drepturile Omului de la Geneva din 2011 reprezentantul Sfântului Scaun a declarat că delegația sa a luat "un act puternic de excepție" la un raport din cadrul reuniunii, care face referire la "problemele legate de autonomia pacientului în ceea ce privește decizia de a pune capăt vieții." El a cerut medicilor și oamenilor de știință să reziste "practicilor care scurtează durata de viață ale celor în vârstă și bolnavilor, practici care s-ar dovedi a fi, de fapt, forme de eutanasiei" La Grupul de Lucru Deschis cu privire la Îmbatranire de la New York, națiunile nu au fost de acord dacă un nou tratat ar proteja cel mai bine persoanele în vârstă. Statele Unite ale Americii au recomandat numirea unui raportor special și Uniunea Europeană a sugerat recurgerea la sistemul de corp al tratatelor existent, care este alcătuit din comitete desemnate. Delegații la ambele întâlniri s-au confruntat cu faptul că lumea va avea 2 miliarde de oameni reprezentând persoane în vârstă până în 2050, de la 600 milioane în 2002. Potrivit previziunilor ONU, procentul de persoane în vârstă din aproape fiecare țară este în creștere mai rapid ca niciodată . Israel, unde ritmul de îmbatranire este cel mai rapid din lume, a subliniat necesitatea păstrarii independenței și autonomiei oamenilor. Japonia, cel mai vechi popor din lume, a susținut că răspunsurile ar trebui să fie adaptate la situația din fiecare țară și concepute cu participarea societății civile, a sectorului privat, precum și a persoanelor vârstnice. Nici Israelul, nici Japonia nu și-au insusit un rol specific în ONU. Argumente împotriva unui nou tratat includ cereri pentru a observa mai bine convențiile existente privind drepturile omului. Departamentul Afacerilor Economice și Sociale al ONU conduce Programul ONU privind Îmbatranirea și Oficiul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, spun că sunt atenți la "discriminările multiple", inclusiv la modul în care vârsta avansată are un impact asupra exercitării drepturilor recunoscute.
B. Problematica eutanasiei și sinuciderii asistate la nivel regional european
B.1. Perspectiva Cartei Uniunii Europene asupra eutanasiei și sinuciderii asistate
Articolul 2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene interzice statelor orice proceduri care au scopul de a participa activ la procesul de încetare a vieții. Acest articol a fost bazat pe articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie interpretat în concordanță cu aceasta.
În principiu, obligația pozitivă de a proteja dreptul la viață începe cu nașterea și se termină cu moartea naturală a unei ființe umane. Având în vedere discuțiile recente și legislația în statele membre ale UE care vizează dezincriminarea parțială a eutanasiei active voluntare și a sinuciderii asistate, această întrebare a fost, de asemenea, subiect de controverse în timpul redactării articolului 2 din Carta. Atunci când Comitetul pentru Drepturile Omului al ONU în iulie 2001 a examinat al treilea raport periodic de stat al Olandei în conformitate cu articolul 40 CCPR, și-a exprimat profunda îngrijorare cu privire la numărul relativ mare de cazuri de eutanasie și sinucidere asistată în 2000 și la faptul că respectiva lege olandeză se aplică si minorilor care au împlinit vârsta de 12 ani. Între timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul de reper Pretty contra Regatului Unit, a decis cu privire la întrebarea dacă interzicerea de legea penala a sinuciderii asistate prin Actul britanic privind Sinuciderea din 1961 a constituit o încălcare a drepturilor la viață, viață privată și alte drepturi ale CEDO. În ceea ce privește dreptul la viață, Curtea a concluzionat că dreptul de a muri, indiferent dacă la mâinile unei terțe persoane sau cu ajutorul unei autorități publice, nu pot fi derivate din articolul 2 al Convenției.
Rezultă din această jurisprudență că o interdicție penală internă strictă a eutanasiei și a sinuciderii asistate este în conformitate cu CEDO și, prin urmare, de asemenea, cu Carta UE. Dacă, pe de altă parte, o astfel de interdicție penală este cerută de obligația pozitiva a statului pentru a proteja dreptul la viață, nu a fost totusi decis de către Curte. Nu poate reprezenta nicio îndoială faptul că toate formele de eutanasie non-voluntară efectuate de către organele de stat, cum ar fi cele practicate în Germania nazistă, constituie o încălcare a articolului 2. Dacă dezincriminarea parțială a eutanasiei active voluntare și a sinuciderii asistate în Olanda și Belgia se ridică la o încălcare a drepturilor omului, depinde, însă, de la o echilibrare atentă a obligației pozitive de a proteja dreptul la viață și de obligația statelor de a respecta dreptul ființelor umane de a muri cu demnitate, care pot fi derivate de la dreptul la viață privată în articolul 8 din CEDO și articolul 7 Carta UE, precum și de accentul puternic pe inviolabilitatea demnității umane în articolul 1 al Cartei.
B.2.Eutanasia și sinuciderea asistată în viziunea Consiliului Europei
În dezbaterea internațională în curs de desfășurare cu privire la legalizarea eutanasiei, un punct important de referință a fost recomandarea împotriva legalizării adoptată în 1999 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Recomandarea 1418 a cerut statelor membre "să respecte și să protejeze demnitatea persoanelor bolnave sau pe moarte din toate punctele de vedere". În acest scop se recomandă un trio de mijloace:
recunoașterea și protejarea dreptului unei persoane la îngrijiri paliative corespunzătoare al bolnavilor terminali sau pe moarte;
protejarea dreptului persoanei la autodeterminare al bolnavilor terminali sau pe moarte ;
susținerea interdicției de a lua în mod intenționat viața bolnavilor terminali sau pe moarte .
În legătură cu acest al treilea scop s-a adăugat:
recunoscunoașterea dreptului la viață, în special cu privire la o persoană în fază terminală sau pe moarte, este garantată de către statele membre, în conformitate cu articolul 2 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că "nimeni nu poate fi lipsit de viața sa în mod intenționat ".
Prima propoziție a Recomandării 1418, „Protejarea drepturilor omului și a demnității persoanelor în fază terminală sau pe moarte”, reprezintă un consens între statele ce fac parte din Consiliul Europei, în ciuda multor decenii în care s-a discutat despre această problemă sensibilă, fapt ce a născut multe păreri contrare, ce au fost susținute agresiv de părți. Acest consens a fost posibil deoarece demnitatea umană este argumentul invocat atât de cei care se opun oricărei forme de eutanasie, cât și de cei care cred că, în circumstanțe bine definite, ar trebui să li se admită pacienților în stadiu terminal sau pe moarte cererile insistente de încetare a vieții, ce au fost luate în considerare cu atenția cuvenită. În schimb, concluziile recomandării sunt intransigente: „incurajarea statelor membre ale Consiliului Europei de a respecta și de a proteja demnitatea persoanelor în stadiu terminal sau pe moarte în toate privințele… prin susținerea interdiectiei contra luării vieții persoanelor în stadiu terminal sau pe moarte, în timp ce… recunosc faptul că dorința de a muri a unei persoane în stadiu terminal sau pe moarte nu reprezintă un drept recunoscut de lege de a muri prin ajutorul unei terțe persoane”. Aceasta a fost o poziție ambiguuă și au fost motive legitime să se creadă că va conduce la o amânare, cel puțin temporară, a dezbaterilor aprinse din ultimele decenii.
În septembrie 2003, un raport intitulat "Eutanasia", a fost adoptat cu o majoritate mică de Comitetul Social , al Sănătatii și al Familiei al Consiliului. Raportul a cuprins un proiect de rezoluție (nouă paragrafe) și un memorandum explicativ ( șaizeci și trei de paragrafe). Memorandumul a fost scris de către domnul Dick Marty, un membru radical-liberal al Adunării Parlamentare și raportorul Comitetului. În aprilie 2004, Adunarea Parlamentară a votat pentru a trimite raportul înapoi la Comitetul Social , al Sănătatii și al Familiei pentru reconsiderare.
Cu un număr rezoluții prezentate de către domnul Dick Marty, din Elveția, acest raport invită Adunarea Parlamentară să solicite guvernele statelor membre ale Consiliului Europei " să analizeze dacă ar trebui să fie prevăzut în legislație, în cazul în care acesta lucru nu a fost deja introdus, scutirea de la urmărire penală a medicilor care sunt de acord sa ajute pacientii incurabili care trec prin stari de durere constantă și de nesuportat și suferință fără nicio speranță de îmbunătățire a stării lor, sa le fie suprimate viețile, la cererea acestora persistentă, voluntară și bine luată în considerare, în funcție de condițiile și procedurile prescrise, riguroase și transparente”.
În 2010, Consiliul Europei a adoptat Rezoluția 1763, intitulată „Dreptul la obiecție pe motive de conștiință în îngrijirea medicală legală”. Aceasta prevede la primul punct:
„Nicio persoană, spital sau instituție nu vor fi constrânse, trase la răspundere sau discriminate în vreun fel, din cauza refuzului de a efectua, găzdui, asista sau prezenta la (…) sau eutanasie sau orice act care ar putea provoca moartea unui fetus uman sau embrion, pentru orice motiv.”
La 25 ianuarie 2012, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție care atestă faptul că "eutanasia trebuie să fie întotdeauna interzisă." Aceasta articulează un principiu puternic pentru viață și împotriva eutanasiei, având în vedere că, pentru prima dată, eutanasia a fost respinsă în mod atât de clar de către o instituție politică europeană. Rezoluția numărul 1859/2012 este intitulată "Protecția drepturilor omului și a demnității umane, luând în considerare dorințele exprimate anterior de catre pacienti", și are ca scop o clarificare a principiilor care ar trebui să guverneze practica "testamentelor" sau "directivelor în avans" din Europa. Paciențiilor ar trebui să le fie permis și sa fie încurajati să-și exprime în avans dorințele lor cu privire la o eventuală intervenție medicală și tratament în cazul în care are loc o situație în care acestia nu mai sunt capabili de a face acest lucru.
Această rezoluție prevede:
„Există un consens general pe baza articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la intimitate, potrivit caruia nu poate exista nicio intervenție care afectează o persoană fără consimțământul său. Din acest drept al omului decurg principiile autonomiei personale și principiul consimțământului. Aceste principii susțin că un pacient adult capabil nu trebuie să fie manipulat și că voința lui sau a ei, atunci când și-a exprimat-o în mod clar, trebuie să prevaleze chiar dacă aceasta înseamnă refuzul tratamentului: nimeni nu poate fi obligat să urmeze un tratament medical împotriva voinței lui sau a ei.”
"(…) acoperă, de asemenea, situația în care un pacient nu mai este capabil să-și exprime voința lui sau a ei, prin stipularea faptului că dorințele exprimate anterior în legătură cu o intervenție medicală de către un pacient care nu este, în momentul intervenției, capabil de a-și exprima dorințele sale, vor fi luate în considerare "
„Adunarea invită statele membre să ofere în dreptul intern protecția juridică și socială necesară împotriva acestor pericole și temeri specifice, cu care o persoană în fază terminală sau pe moarte se poate confrunta în dreptul intern, și în special împotriva: (…) ii. prelungirea procesului privind moartea unei persoane în stadiu terminal sau pe moarte împotriva voinței sale;”
„(…)protejarea dreptului persoanei în fază terminală sau pe moarte la auto-determinare, în acelasi timp luându-se măsurile necesare”
„pentru a se asigura că – fără a aduce atingere responsabilitatii finale terapeutice a medicului – dorințele exprimate de o persoană în fază terminală sau pe moarte cu privire la anumite metode de tratament sunt luate în considerare, cu condiția să nu încalce demnitatea umană”
„prin susținerea interdicției de a lua în mod intenționat viața persoanelor în fază terminală sau pe moarte , în timp ce: recunoscând că dreptul la viață, în special cu privire la o persoană în fază terminală sau pe moarte, este garantat de către statele membre, în conformitate cu articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că nimeni nu poate fi lipsit de viața sa în mod intenționat";
„recunoscând că dorința unei persoane în fază terminală sau pe moarte de a muri nu constituie niciun drept legal de a muri la mâna unei alte persoane;”
„recunoscând că dorința unei persoane în fază terminală sau pe moarte de a muri nu poate în sine constitui o justificare legală de a efectua acțiuni menite să aducă moartea.”
În data de 30 ianuarie 2014, Consiliul European a emis Declarația scrisă nr. 567, numită „Legalizarea eutanasiei copiilor în Belgia”. Având în vedere votul din decembrie 2013, din Senatul belgian de a aproba cu 50 de voturi la 17 o propunere de a legaliza eutanasia copiilor (fără nicio limită de vârstă), Consiliul reamintește Belgiei prevederile Recomandării 1418 din 1999 și a Rezoluției 1859 din 2012, care interziceau expres eutanasia. Membrii semnatari ai acestei Declarații, membrii ce fac parte din Adunarea Parlamentară, sunt de părere că acest vot din Senatul Belgian:
„trădează unii dintre cei mai vulnerabili copii din Belgia prin acceptarea ideii că viața lor nu ar mai avea nicio valoare intrinsecă sau pret, și că acestia ar trebui să moară;”
„presupune în mod eronat că sunt în măsură copii să își dea consimțământul adecvat în cunoștință de cauză pentru eutanasie și că ei pot înțelege sensul grav și consecințele complexe, asociate cu o astfel de decizie”
„promovează credința inacceptabilă că o viață poate fi nedemnă de a fi traită, fapt care provoacă însăși baza societății civilizate”.
De-a lungul anilor, Consiliul Europei nu și-a schimbat poziția în ceea ce privește eutanasia și sinuciderea asistată. Prin actele sale, Adunarea Parlamentară a insistat ca țările membre din Consiliul Europei să își ajusteze legislația de așa natură încât să nu contravină cu dispozițiile sale. Însă, actele emise de Consiliul Europei nu au forță juridică obligatorie pentru statele membre, așadar rămân la nivelul de recomandări, nu de obligații impuse statelor.
B.3. Poziția Curții Europene a Drepturilor Omului față de chestiunea eutanasiei și sinuciderii asistate
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu un număr de cazuri ce tratează problema eutanasiei și a sinuciderii asistate. Susținătorii eutanasiei au sperat că vor obliga în acest fel statele membre să adopte soluția legalizării, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind obligatorie pentru acestea.
În data de 29 aprilie 2002, în fața Curții a fost prezentat cazul Pretty contra Regatului Unit. Reclamantul era pe moarte,suferind de boala neuronului motor, o boală degenerativă care afectează mușchii pentru care nu există niciun leac. Având în vedere faptul că etapele finale ale bolii sunt dureroase și lipsite de demnitate, reclamanta a dorit să fie în măsură să controleze cum si când murea. Deși sinuciderea nu era o infracțiune în legislația engleză, asistarea unei sinucideri era. Din cauza bolii ei, reclamanta nu s-ar fi putut sinucide singură și a vrut soțul ei să o ajute. Deoarece autoritatile au refuzat cererea ei, ea s-a plâns de faptul că soțului ei nu i-ar fi fost garantată exonerarea răspunderii penale în cazul în care el ar fi ajutat-o să moară.
Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 2 (dreptul la viață) din Convenție, considerând că dreptul la viață nu ar putea, fără o distorsiune de limbaj, fi interpretat ca acordând dreptul diametral opus, și anume dreptul de a muri . Curtea a hotărât, de asemenea, că nu a existat o încălcare a articolului 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție. Curtea a hotărât în cele din urmă că nu a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private), 9 (libertatea de conștiință) și 14 (interzicerea discriminării) din Convenție.
În motivarea deciziei sale, Curtea a statuat următoarele:
„Prin urmare, Curtea a constatat că niciun drept de a muri, indiferent dacă în mâinile unei terțe persoane sau cu ajutorul unei autorități publice, nu ar putea fi derivat din articolul 2. Nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a acestei dispoziții.”
„Chiar dacă Curtea nu putea decât să manifeste înțelegere față de concepția reclamantului că, fără posibilitatea de a pune capăt vieții ei, ea s-ar fi confruntat cu perspectiva unei morți dureroase, cu toate acestea, obligația pozitivă din partea statului în care a fost invocata ar necesita ca sancțiunea statului contra acțiunilor menite să pună capăt vieții, reprezintă o obligație care nu a putut fi derivată din articolul 3. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nicio obligație pozitivă n-a apărut în conformitate cu articolul 3, în acest context, și că nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a acestei dispoziții.”
„Curtea a concluzionat că ingerința poate fi justificată ca "necesară într-o societate democratică" pentru protecția drepturilor altora. Nu a fost, prin urmare, nicio încălcare a articolului 8.”
„Curtea a observat că nu toate opiniile sau convingerile constituie convingeri astfel cum sunt ele protejate de articolul 9 § 1. Pretențiile reclamantului nu implică o formă a manifestarii unei religii sau credințe, prin cult, învățământ, practici sau respectarea așa cum este descrisă în a doua teză din primul paragraf. Termenul "practică" nu se referă la fiecare act care a fost motivat sau influențat de o religie sau credință. În măsura în care punctul de vedere al reclamantului a reflectat angajamentul ei la principiul autonomiei personale, cererea ei a fost o reafirmare a plângerii ridicate în conformitate cu articolul 8. Curtea a ajuns la concluzia că nu a existat o încălcare a articolului 9.”
„A fost, în opinia Curții, o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a nu distinge în lege între cei care au fost și cei care nu au fost fizic capabili de a comite un act de sinucidere. Motive convingătoare au existat pentru a nu cauta să se facă o distincție între cei care au fost capabili si cei care nu au putut să se sinucidă fără ajutor. Granița dintre cele două categorii ar fi de multe ori foarte fină și a încerca să se introducă în lege o derogare pentru cei considerati a fi incapabili de a se sinucide ar submina grav protecției vieții, pe care Actul din 1961 a fost destinat de a o proteja, și de a crește foarte mult riscul de abuz. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 14.”
Cazul Pretty contra Regatului Unit a reprezentat pentru judecătorii europeni ocazia de a-și manifesta poziția privind această problemă delicată. Curtea nu poate deduce din articolul 2 un drept la moarte, indiferent dacă viața persoanei este suprimată de un terț sau cu asistarea unei autorități publice. Articolul 2 consacră dreptul la viață și nu trebuie interpretat, printr-o distorsiune a limbajului, privind consacrarea dreptului opus, și anume a dreptului la moarte.
În data de 20 ianuarie 2011, Curtea a emis o hotarare in cazul Haas contra Elvetiei. Acest caz a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieții private, statul ar fi trebuit să asigure de faptul că un om bolnav care dorește să se sinucidă ar putea obține o substanță letală (pentobarbital de sodiu), fără prescripție medicală, prin derogare de la lege, astfel încât să fie în măsură să-și pună capăt vieții, fără durere și cu niciun risc de eșec.
Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private) din Convenție. Acesta a observat, în special, că statele membre ale Consiliului Europei au fost departe de a fi ajuns la un consens în ceea ce privește dreptul unei persoane de a alege cum și când să se încheie viața ei. Marea majoritate a statelor membre au părut a plasa mai multă greutate cu privire la protecția vieții unui individ (articolul 2 din Convenție), decât pe dreptul de a pune capăt vieții cuiva (articolul 8 de Convenție) . Prin urmare, statele au avut o largă marjă de apreciere în această privință. Mai mult, în ceea ce privește întrebarea dacă reclamantul a avut acces efectiv la un raport medical care i-ar fi permis sa obțină pentobarbital de sodiu, Curtea nu a fost convinsa că el a fost în imposibilitatea de a găsi un specialist dispus să-l ajute, așa cum a pretins.
Curtea a conchis:
„A rămas a fi stabilit dacă domnul Haas a avut acces efectiv la un raport medical care i-ar fi permis să obțină pentobarbital de sodiu (în cazul în care nu, dreptul său de a alege când și cum a murit ar fi fost teoretic și iluzoriu). Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsa că el a fost în imposibilitatea de a găsi un specialist dispus să-l ajute așa cum a pretins. Având în vedere considerațiile de mai sus și având în vedere marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale cu privire la acest aspect, Curtea a conchis, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 8.”
Cazul Koch contra Germaniei a fost prezentat Curții în data de 19 iulie 2012. După o cădere petrecută în fața casei sale, soția reclamantului a fost paralizată aproape complet din anul 2002 și a avut nevoie de ventilație artificială și îngrijire permanentă din partea personalului de asistență medicală. Ea a dorit să pună capăt a ceea ce a văzut precum o viață nedemnă prin sinucidere. Cererea reclamantului în numele soției sale pentru o doză letală de medicamente a fost refuzată, autoritățile constatând că autorizația ar putea fi acordată numai pentru sprijinirea vieții sau scopuri de susținere a vieții, și nu în scopul de a ajuta o persoană să pună capăt vieții lui sau a ei .
Curtea a considerat că refuzul instanțelor germane de a examina pe fond plângerea reclamantului cu privire la această decizie, introdusă în numele soției sale și în nume propriu, a încălcat drepturile sale procedurale în temeiul articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private si de familie) din Convenție.
Prin urmare, Curtea a emis urmatorul raționament:
„În ceea ce privește întrebarea dacă domnul Koch a avut statutul legal pentru a introduce o plangere privind o încălcare a drepturilor soției sale, Curtea face referire la cazurile anterioare în care a constatat că articolul 8 a fost de natură non-transferabilă și că, prin urmare, plângerile în temeiul acestui articol nu ar putea fi urmărite de o rudă apropriată sau de un alt succesor al persoanei în cauză. Curtea nu a fost prezentată cu motive suficiente pentru a se îndepărta de la această constatare în cazul d-lui Koch. El nu avea, prin urmare, statutul legal de a se baza pe drepturile soției sale în temeiul articolului 8. Acea parte a plângerii a trebuit, astfel, să fie respinsă ca inadmisibilă.”
„Având în vedere constatările sale în temeiul articolului 8, Curtea nu a considerat necesar să examineze dacă a existat, de asemenea, o încălcare a drepturilor domnului Koch în conformitate cu articolul 13 sau în temeiul articolului 6§1 (dreptul de acces la instanță).”
În cazul Sanles Sanles contra Spaniei din 20 octombrie 2000, Curtea a declarat cererea ca inadmisibilă (incompatibilă ratione personae), în conformitate cu articolele 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), 5 (dreptul la libertate și siguranță), 6 (dreptul la un proces echitabil), 8 (dreptul la respectarea vieții private), 9 (libertatea de conștiință) și 14 (interzicerea discriminării) din Convenție. Aceasta a constatat că reclamanta nu a fost afectată în mod direct de pretinsele încălcări ale Convenției, prin urmare, ea nu ar putea pretinde că a fost o victimă a lor. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a declarat anterior inadmisibilă o cerere formulată de insuși cumnatul reclamantei, cazul Sampedro Camean contra Spaniei, prin decizia Comisiei din 17 mai 1995.
Cumnatul reclamantei a devenit tetraplegic în urma unui accident în 1968 și s-a sinucis în ianuarie 1998, cu ajutorul unei terțe părți, în timp ce acțiunea privind recunoasterea dreptului la o moarte demnă era în curs. Solicitanta este moștenitorul desemnat legal de el pentru a continua procedura pe care el a instituit-o în timp ce era în viață. În fața Curții, ea a solicitat recunoașterea dreptului la o viață demnă sau o moarte demnă, sau la non-interferența cu dorința cumnatului ei de a pune capăt viații salei, deoarece paralizia sa totală a rezultat într-o suferință intolerabilă pentru el. Ea a denunțat, de asemenea, amestecul statului cu exercitarea dreptului la libertate și la libertatea de conștiință a cumnatului sau, precum și inegalitatea din legea penală între sinucidere și asistarea unui invalid la comiterea sinuciderii. Ea a acuzat, în cele din urmă, abuzul și durata procedurilor la Curtea Constituțională Spaniolă.
Curtea a hotărât următoarele:
„Curtea conchide că reclamanta nu poate acționa în numele domnului Sampedro și nu poate pretinde a fi o victimă a articolelor 2, 3, 5, 8, 9 și 14 din Convenție, în conformitate cu articolul 34. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 1 și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35§4.”
„Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele cauzei, procedura nu a fost suficient de lungă pentru a se putea fi ajuns la concluzia că a existat un aspect al unei încălcări a articolului 6 § 1 al Convenției. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.”
În cazul Ada Rossi și alții contra Italiei, din 22 decembrie 2008, reclamanții, persoane suferind de un handicap grav și asociațiile care apără interesele unor astfel de persoane, au depus o plângere cu privire la o decizie internă pronunțată de o instanță, care permite întreruperea alimentației artificiale și a hidratarii victimei aflate intr-o comă, precum și asupra efectelor negative pe care executarea acestei decizii ar putea să le aibă asupra lor. Ei s-au bazat pe articolul 2 (dreptul la viață) și 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenție.
Curtea a declarat cererea inadmisibilă (incompatibilă ratione personae), constatând că reclamanții nu ar putea fi declarati victime directe ale presupuselor încălcări, și nici nu ar putea fi considerați potențiale victime. Curtea a amintit în special că, în principiu, nu era suficient pentru un reclamant să pretindă că simpla existență a unei legi a încălcat drepturile sale în temeiul Convenției; era necesar ca legea să fi fost aplicată în detrimentul său. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului la o solicitare individuala nu ar putea fi folosita pentru a preveni o posibilă încălcare a Convenției: numai în circumstanțe foarte excepționale ar putea un solicitant pretinde totusi a fi o victimă a unei încălcări a Convenției din cauza riscului unei viitoare încălcări.
Curtea a emis următoarea motivație:
„Reclamanții nu au putut fi, prin urmare, declarați a fi victime directe ale presupuselor încălcări. A rămas de competența Curții să ia în considerare dacă acestia ar putea fi considerati potențiale victime.”
„Curtea a subliniat că a acceptat deja că un solicitant ar putea fi o potențială victimă în anumite cazuri. Cu toate acestea, în opinia Curții, pentru ca un reclamant să pretindă a fi o victimă, el trebuie să producă dovezi rezonabile și convingătoare pentru probabilitatea o încălcare care îl afectează personal va avea loc; o simplă bănuială sau ipoteză nu ar fi fost insuficientă în această privință. În speță, reclamanții nu au îndeplinit această cerință, după cum hotărârile judecătorești de ale căror efecte s-au temut au fost adoptate în legătură cu un anumit set de circumstanțe cu privire la o terță parte.”
„În consecință, reclamanții individuali nu ar putea pretinde a fi victime ale eșecului statului italian de a proteja drepturile lor în temeiul articolelor 2 și 3. Aceste plângeri au fost, prin urmare, declarate inadmisibile.”
„Curtea a reiterat că statutul de victimă a fost acordat pentru o asociație – și nu membrilor săi – în cazul în care aceasta a fost afectată în mod direct de măsura în cauză, de exemplu, în cazul în care asociația a fost înființată pentru a apăra interesele membrilor săi în fața instanțelor. În concluzie, asociațiile solicitante nu ar putea fi considerate drept victime ale unei încălcări a drepturilor prevăzute în Convenție. În consecință, plângerile lor în temeiul articolelor 2 și 3 au fost declarate inadmisibile.”
„După cum procedura în cauză a avut terțe părți implicate, iar reclamanții nu au fost o parte la acestea, Curtea a declarat plângerea în temeiul articolului 6 § 1 inadmisibilă ca fiind vădit nefondată.”
Cauza pendinte din fața Curții Europene a Drepturilor Omului Gross contra Elvetiei din data de 14 mai 2013, a fost deferită către Marea Camera în octombrie 2013. Cazul se referă la reclamația unei femei în vârstă, care dorește să pună capăt vieții ei, dar care nu suferă de o boală clinică, si este bazată pe faptul că a fost în imposibilitate de a obține permisiunea autorităților elvețiene de a-i fi furnizată o doză letală de medicament, cu scopul de a se sinucide. Reclamanta critică faptul că negarea dreptului ei de a decide de ce mijloace și în ce moment viața ei se va termina de catre autoritățile elvețiene a încălcat articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În hotararea sa din 14 mai 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, prin majoritate, că a existat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această situație incertă a fost de natură să fi cauzat reclamantei un grad considerabil de chin. La 7 octombrie 2013, cauza a fost trimisă în fața Marii Camere la cererea Guvernului elvețian.
S-au decis următoarele:
„Aceste considerații au fost suficiente pentru Curte pentru a concluziona că legea elvețiană, oferind în același timp posibilitatea de a obține o doză letală de un medicament pe bază de prescripție medicală, nu a oferit orientări suficiente care să asigure claritate în ceea ce privește întinderea acestui drept. A existat o încălcare a articolului 8 al Convenției în această privință.”
„În același timp, Curtea nu a luat o poziție cu privire la întrebarea dacă reclamanta ar fi trebuit să beneficieze de posibilitatea de a dobândi o doză letală de medicamente permițându-i-se astfel să pună capăt vieții ei. Acesta a considerat că era în primul rând de competența autorităților naționale să emită orientări cuprinzătoare și clare pentru a decide această întrebare.”
Examinarea modului în care sunt puse în aplicare deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, ce actioneaza drept brațul judiciar al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ilustrează atât potențialul de intervenție în materie de state suverane și dezavantajele asociate cu aceasta intervenție. Mai mult decât atât, examinarea cazurilor de eutanasie în cadrul Curții Europene de Drepturilor Omului demonstrează conservatorismul inerent activităților judiciare și reticența oricărui organism pan-european față de interferința cu politica de stat în domenii extrem de controversate.
Prin urmare, dreptul la viață nu implică un drept la moarte, moartea nefiind un drept fundamental. Din punct de vedere moral, poziția Curții este dificil de contestat, cu atât mai mult cu cât toate interpretările extensive tradiționale a drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se justifică decât printr-o protecție crescândă a acestor drepturi fundamentale. Așadar, admiterea existenței unui drept la moarte, ce ar decurge din dreptul la viață promovat de articolul 2, ar apărea că o amenințare a acestei garanții.
Concluzii finale
În cele mai multe dintre legislații, nu s-a găsit încă o soluție pentru problema ce însoțește dezbatarea din jurul eutanasiei. Dificultatea se datorează faptului că sunt multe argumente care din punct de vedere moral pledează pentru aceasta, dar și mai multe care pledează împotriva ei. Chiar dacă din punct de vedere moral s-ar ajunge la o concluzie favorabilă privind practica eutanasiei, ar subzista în continuare problemele legate de modalitatea de legiferare, de circumstanțele în care ar trebui aplicată.
Principalul argument pro ar fi cel umanitar, în sensul că societatea nu ar trebui să permită că o ființă umană să treacă prin mari suferințe pentru satisfacerea simțului moral al terților sau să impună prelungirea vieții când aceasta a devenit un chin pentru persoană, făcând din om un caz clinic interesant. Motivația juridică pentru acest argument rezidă în dreptul fiecărei persoane de a dispune de propria viață, precum și dreptul la autodeterminare ce presupune și dreptul de a muri cu demnitate. Principalului argument contra este unul ordin moral, mai exact acela că omul nu poate dispune de propria viață, argument ce este susținut și de biserică și de organizațiile religioase. Acestuia i se adaugă și un argument de ordin juridic, acela al imposibilității elaborării unei legislații care să ofere suficiente garanții că nu se va recurge la eutanasie și în cazurile când pacientul nu-și va dori acest lucru.
Din punct de vedere legal, problema cea mai delicată o reprezintă obținerea consimțământului persoanei care urmează a întreprinde actul de eutanasie. Practica testamentelor nu reprezintă un înalt coeficient de siguranță, acesta fiind și motivul pentru care nu este recunoscută în majoritatea legislațiilor. În cazul persoanelor declarate incapabile sau bolnave mintale, problema cunoaște o nouă latură, deoarece nu se poate vorbi de un consimțământ exprimat în cunoștință de cauză. Din punct de vedere social, eutanasia ar putea reprezenta un pericol pentru persoanele în vârstă, ieșite la pensie. Având în vedere faptul că în majoritatea statelor rata îmbătrânirii este mai ridicată decât rata populației active care cotizează, s-ar putea ajunge la folosirea eutanasiei pentru a echilibra situația. Din punct de vedere medical, soluția eutanasiei nu ar fi propice. Medicina este în continuua dezvoltare, problemele de azi pot deveni răspunsurile de mâine. Știința evoluează de pe o zi pe alta, se pot găsi leacuri pentru boli aparent incurabile. În plus, imaginea doctorului în societate ar avea de suferit, nu ar mai fi văzut precum un vindecător, iar imaginea sa ar putea fi asociată cu ideea de moarte.
Tratatele la nivel internațional, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, și cele la nivel regional, precum Carta Uniunii Europene și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se află într-un consens cu privire la problema eutanasiei și a sinuciderii asistate. Acestea au fost vehemente în susținerea conform căreia dreptul la viață, drept alienabil al omului, nu implică un drept la moarte. Prin urmare, dreptul la moarte nu este consfințit în niciunul dintre aceste documente și nu poate fi dedus pe calea analogiei.
Așadar, și atunci când se depășește problema moralității unei astfel de practici și se ia o decizie de politică criminală pentru înlăturarea răspunderii penale în cazul eutanasiei și sinuciderii asistate, nu se poate vorbi încă de o rezolvare. Complexitatea noțiunii nu trebuie scăpată din vedere atunci când se dorește o reglementare juridică, deoarece nu trebuie subevaluat pericolul de a se trece în practică de la o moarte la cerere la una impusă.
BIBILIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Brian Vickers, Francis Bacon, Francis Bacon: The major works, Oxford World's Classics
Ezekiel Emanuel, The history of euthanasia debates in the United States and Britain, Annals of Internal Medicine, 1994
Hazel Biggs, Euthanasia: Death with Dignity and the Law. Hart Publishing
Heather Draper, Euthanasia, in Ruth Chadwick, Encyclopedia of Applied Ethics, Academic Press, 1998
Ian Dowbiggin, A Concise History of Euthanasia: Life, Death, God, and Medicine (Critical Issues in World and International History), Rowman & Littlefield Publishers , 2007
Ian Dowbiggin, A Merciful End : The Euthanasia Movement in Modern America: The Euthanasia Movement in Modern America, Oxford University Press
Jean-Francois Renucci, Droit Europeen des Droits de L’Homme. Contentieux Europeen, L.G.D.J., 2007
Jennifer Jackson, Ethics in medicine, 2006
Kyriaki Mystakidou, Efi Parpa, Eleni Tsilika, Emanuela Katsouda, Lambros Vlahos, The Evolution of Euthanasia and Its Perceptions in Greek Culture and Civilization. Perspectives in Biology and Medicine, 2005
Michael Stolberg, Active Euthanasia in Pre-ModernSociety, 1500–1800: Learned Debates and Popular Practices, 2007
Michael Wreen, The definition of Euthanasia, Philosophy and Phenomenological Research, 1988
Phillipe Letellier, History and definition of a Word, in Euthanasia-Ethical and human aspects, by Council of Europe
Robert Pearlman, Why Do Patients Request Physician-Assisted Death (a.k.a. Physician-Assisted Suicide)?
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE
AA Verhagen,.Sol, JJ,.OF.Brouwer, PJ Sauer, Deliberate termination of life in newborns in The Netherlands; review of all 22 reported cases between 1997 and 2004, 2005
André Janssen, The New Regulation of Voluntary Euthanasia and Medically Assisted Suicide in the Netherlands, Int J Law Policy Family, 2002
Buiting H, van Delden J, Onwuteaka-Philpsen B, Reporting of euthanasia and physician-assisted suicide in the Netherlands: descriptive study, BMC Med Ethics , 2009
Cristina Rotaru, Consideratii privind euthanasia, in Analele Universitatii din Bucuresti, 2005, anul IV
Dick Marty, Recommendation 1418- The position of the Council of Europe, in Ethical eye: Euthanasia – Volume II, national and European perspectives, Council of Europe Publishing, 2004
JH Groenewoud, A van der Heide, BD Onwuteaka-Philipsen, DL Willems, PJ van der Maas, G. van der Wal, Clinical problems with the performance of euthanasia and physician-assisted suicide in The Netherlands, N Engl J Med, 2000
John Flemming , Euthanasia: Human Rights and Inalienability
John Keown, Defending the Council of Europe’s Opposition to Euthanasia
J. Lucy Pridgeon , Euthanasia Legislation in the European Union: is a Universal Law Possible? , 2006
Julia Nicol, Marlisa Tiedemann, Dominique Valiquet, Euthanasia and Assisted Suicide: International Experiences, 2013
Martha Butler, Marlisa Tiedemann, Julia Nicol, Dominique Valiquet, Euthanasia and Assisted Suicide in Canada, 2013
Rietjens JA, van der Maas PJ, Onwuteaka-Philipsen BD, van Delden JJ, van der Heide A, Two Decades of Research on Euthanasia from the Netherlands. What Have We Learnt and What Questions Remain?, J Bioeth Inq, 2009
Samia Hurst, Alex Mauron, Assisted suicide and euthanasia in Switzerland: allowing a role for non-physicians, British Medical Journal, p.1
Sandra Norman-Eady, Oregon's Assisted Suicide Law, 2002
Saratoon Santivasa, Legal aspect of euthanasia in Thailand: problems and prospects
Steve Peers, Dr. Angela Ward, The European Union Charter of Fundamental Rights. Politics, law and policy. Essays in European Law
Terri Hallenbeck, , Vermont adjusts to new way of dying, The Burlington Free Press, 2013
JURISPRUDENȚĂ
Regionale toetsingscommissies euthanasie Jaarverslag 2003
Consideration of reports submitted by States parties under article 40 of the Covenant. Concluding observations of the Human Rights Committee on Netherlands
Council of Europe, Recommendation 1418, Protection of the Human Rights and Dignity of the Terminally Ill and the Dying, (1999)
Social, Health and Family Affairs Committee, Doc. 9898, Euthanasia Report
Council of Europe, Resolution 1763, The right to conscientious objection in lawful medical care, 2010
Council of Europe, Resolution 1859, Protecting human rights and dignity by taking into account previously expressed wishes of patients, 2012
Written declaration No. 567, Document 13414, Legalisation of euthanasia for children in Belgium
CEDO, Pretty contra Regatului Unit, 2346/02, hotărârea din data de 20 aprilie 2002
Cedo, Hass contra Elvetiei, 31322/07, hotărârea din data de 20 ianuarie 2011
CEDO, Koch contra Germaniei, 497/09, hotărârea din data de 19 august 2012
CEDO, Ada Rossi si altii contra Italiei, 55185/08, 55483/08, 55516/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08, 58424/08, decizia din data de 22 decembrie 2002
CEDO, Gross contra Elvetiei, 67810/10, hotărârea din data de 14 mai 2014
SITE-URI INTERNET
http://ibnlive.in.com/news/active-euthanasia-versus-passive-euthanasia/145218-3.html
http://www.lawteacher.net/human-rights/essays/euthanasia.php
http://www.elderlawanswers.com/is-assisted-suicide-legal-992
http://www.telegram.com/article/20140208/NEWS/302089876/1116
http://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/en/item/1836/index.do
http://www.theglobeandmail.com/news/national/quebec-physicians-tentatively-propose-legal-euthanasia/article1220196/
http://articles.latimes.com/2011/mar/08/world/la-fg-india-euthanasia-20110308
http://timesofindia.indiatimes.com/india/Aruna-Shanbaug-case-SC-allows-passive-euthanasia-in-path-breaking-judgment/articleshow/7644557.cms?referral=PM
http://www.thehindu.com/news/national/article1516973.ece
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2733179/
http://vorige.nrc.nl/international/Features/article2478619.ece/Citizens_group_argues_right_to_die
http://www.care.org.uk/advocacy/end-of-life/euthanasia-country-comparison
http://www.exitinternational.net/page/Belgium
http://www.bbc.com/news/world-europe-25364745
http://www.exitinternational.net/page/Luxemburg
http://www.dailymail.co.uk/news/article-516819/Luxembourg-says-yes-euthanasia.htm
http://www.humanrights.is/the-human-rights-project/humanrightscasesandmaterials/humanrightsconceptsideasandfora/substantivehumanrights/therightstointegrity/
http://www.globalethicsnetwork.org/profiles/blogs/the-parallels-of-euthanasia-autonomy-of-the-individual-and-their
http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html
http://www.theinternational.org/articles/307-bringing-death-to-light-is-there-a-righ
http://www.cimun.net/topic-a-ga.php
http://www.worldrtd.net/news/un-human-rights-committee-dutch-euthanasia-law
http://www.njcm.nl/site/english/show/20
http://c-fam.org/en/2011/6664-un-considers-euthanasia-and-new-treaty-on-aging
http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pd
http://www.europeandignitywatch.org/day-to-day/detail/article/council-of-europe-bans-euthanasia.html
http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2011-67-e.htm
http://www.cga.ct.gov/2002/rpt/2002-R-0077.htm
http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2010-68-e.htm
http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html
http://www.uffl.org/vol15/keown05.pdf
http://www.hanselawreview.org/pdf3/Vol2No1Art04.pdf
http://www.oncoline.nl/uploaded/docs/euthanasie/jaarverslagRTE_%202003_9023[1].pdf
http://docstore.ohchr.org/SelfServices/FilesHandler.ashx?enc=6QkG1d%2fPPRiCAqhKb7yhsmq1D%2b4Wvg6LhA1iuk%2bHo%2bWC4C%2fxkwuUG4dJx1EvWjEwgXBlqQkjvbfy6aJOK9sHhYaCLuer%2f0BOviUb14GttsnqlpqdeYnAhhhgoB3b4X5o
http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pdf
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta99/EREC1418.htm
http://assembly.coe.int/ASP/Doc/XrefViewHTML.asp?FileID=10255&Language=EN
http://assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta10/ERES1763.htm
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/documents/Adoptedtext/ta12/eres1859.htm
http://assembly.coe.int/ASP/Doc/XrefViewPDF.asp?FileID=20487&Language=EN
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng-press/pages/search.aspx?i=003-542432-544154#{"itemid":["003-542432-544154"]}
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng-press/pages/search.aspx?i=003-2597660-2816175#{"itemid":["003-2597660-2816175"]}
BIBILIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Brian Vickers, Francis Bacon, Francis Bacon: The major works, Oxford World's Classics
Ezekiel Emanuel, The history of euthanasia debates in the United States and Britain, Annals of Internal Medicine, 1994
Hazel Biggs, Euthanasia: Death with Dignity and the Law. Hart Publishing
Heather Draper, Euthanasia, in Ruth Chadwick, Encyclopedia of Applied Ethics, Academic Press, 1998
Ian Dowbiggin, A Concise History of Euthanasia: Life, Death, God, and Medicine (Critical Issues in World and International History), Rowman & Littlefield Publishers , 2007
Ian Dowbiggin, A Merciful End : The Euthanasia Movement in Modern America: The Euthanasia Movement in Modern America, Oxford University Press
Jean-Francois Renucci, Droit Europeen des Droits de L’Homme. Contentieux Europeen, L.G.D.J., 2007
Jennifer Jackson, Ethics in medicine, 2006
Kyriaki Mystakidou, Efi Parpa, Eleni Tsilika, Emanuela Katsouda, Lambros Vlahos, The Evolution of Euthanasia and Its Perceptions in Greek Culture and Civilization. Perspectives in Biology and Medicine, 2005
Michael Stolberg, Active Euthanasia in Pre-ModernSociety, 1500–1800: Learned Debates and Popular Practices, 2007
Michael Wreen, The definition of Euthanasia, Philosophy and Phenomenological Research, 1988
Phillipe Letellier, History and definition of a Word, in Euthanasia-Ethical and human aspects, by Council of Europe
Robert Pearlman, Why Do Patients Request Physician-Assisted Death (a.k.a. Physician-Assisted Suicide)?
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE
AA Verhagen,.Sol, JJ,.OF.Brouwer, PJ Sauer, Deliberate termination of life in newborns in The Netherlands; review of all 22 reported cases between 1997 and 2004, 2005
André Janssen, The New Regulation of Voluntary Euthanasia and Medically Assisted Suicide in the Netherlands, Int J Law Policy Family, 2002
Buiting H, van Delden J, Onwuteaka-Philpsen B, Reporting of euthanasia and physician-assisted suicide in the Netherlands: descriptive study, BMC Med Ethics , 2009
Cristina Rotaru, Consideratii privind euthanasia, in Analele Universitatii din Bucuresti, 2005, anul IV
Dick Marty, Recommendation 1418- The position of the Council of Europe, in Ethical eye: Euthanasia – Volume II, national and European perspectives, Council of Europe Publishing, 2004
JH Groenewoud, A van der Heide, BD Onwuteaka-Philipsen, DL Willems, PJ van der Maas, G. van der Wal, Clinical problems with the performance of euthanasia and physician-assisted suicide in The Netherlands, N Engl J Med, 2000
John Flemming , Euthanasia: Human Rights and Inalienability
John Keown, Defending the Council of Europe’s Opposition to Euthanasia
J. Lucy Pridgeon , Euthanasia Legislation in the European Union: is a Universal Law Possible? , 2006
Julia Nicol, Marlisa Tiedemann, Dominique Valiquet, Euthanasia and Assisted Suicide: International Experiences, 2013
Martha Butler, Marlisa Tiedemann, Julia Nicol, Dominique Valiquet, Euthanasia and Assisted Suicide in Canada, 2013
Rietjens JA, van der Maas PJ, Onwuteaka-Philipsen BD, van Delden JJ, van der Heide A, Two Decades of Research on Euthanasia from the Netherlands. What Have We Learnt and What Questions Remain?, J Bioeth Inq, 2009
Samia Hurst, Alex Mauron, Assisted suicide and euthanasia in Switzerland: allowing a role for non-physicians, British Medical Journal, p.1
Sandra Norman-Eady, Oregon's Assisted Suicide Law, 2002
Saratoon Santivasa, Legal aspect of euthanasia in Thailand: problems and prospects
Steve Peers, Dr. Angela Ward, The European Union Charter of Fundamental Rights. Politics, law and policy. Essays in European Law
Terri Hallenbeck, , Vermont adjusts to new way of dying, The Burlington Free Press, 2013
JURISPRUDENȚĂ
Regionale toetsingscommissies euthanasie Jaarverslag 2003
Consideration of reports submitted by States parties under article 40 of the Covenant. Concluding observations of the Human Rights Committee on Netherlands
Council of Europe, Recommendation 1418, Protection of the Human Rights and Dignity of the Terminally Ill and the Dying, (1999)
Social, Health and Family Affairs Committee, Doc. 9898, Euthanasia Report
Council of Europe, Resolution 1763, The right to conscientious objection in lawful medical care, 2010
Council of Europe, Resolution 1859, Protecting human rights and dignity by taking into account previously expressed wishes of patients, 2012
Written declaration No. 567, Document 13414, Legalisation of euthanasia for children in Belgium
CEDO, Pretty contra Regatului Unit, 2346/02, hotărârea din data de 20 aprilie 2002
Cedo, Hass contra Elvetiei, 31322/07, hotărârea din data de 20 ianuarie 2011
CEDO, Koch contra Germaniei, 497/09, hotărârea din data de 19 august 2012
CEDO, Ada Rossi si altii contra Italiei, 55185/08, 55483/08, 55516/08, 55519/08, 56010/08, 56278/08, 58420/08, 58424/08, decizia din data de 22 decembrie 2002
CEDO, Gross contra Elvetiei, 67810/10, hotărârea din data de 14 mai 2014
SITE-URI INTERNET
http://ibnlive.in.com/news/active-euthanasia-versus-passive-euthanasia/145218-3.html
http://www.lawteacher.net/human-rights/essays/euthanasia.php
http://www.elderlawanswers.com/is-assisted-suicide-legal-992
http://www.telegram.com/article/20140208/NEWS/302089876/1116
http://scc-csc.lexum.com/scc-csc/scc-csc/en/item/1836/index.do
http://www.theglobeandmail.com/news/national/quebec-physicians-tentatively-propose-legal-euthanasia/article1220196/
http://articles.latimes.com/2011/mar/08/world/la-fg-india-euthanasia-20110308
http://timesofindia.indiatimes.com/india/Aruna-Shanbaug-case-SC-allows-passive-euthanasia-in-path-breaking-judgment/articleshow/7644557.cms?referral=PM
http://www.thehindu.com/news/national/article1516973.ece
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2733179/
http://vorige.nrc.nl/international/Features/article2478619.ece/Citizens_group_argues_right_to_die
http://www.care.org.uk/advocacy/end-of-life/euthanasia-country-comparison
http://www.exitinternational.net/page/Belgium
http://www.bbc.com/news/world-europe-25364745
http://www.exitinternational.net/page/Luxemburg
http://www.dailymail.co.uk/news/article-516819/Luxembourg-says-yes-euthanasia.htm
http://www.humanrights.is/the-human-rights-project/humanrightscasesandmaterials/humanrightsconceptsideasandfora/substantivehumanrights/therightstointegrity/
http://www.globalethicsnetwork.org/profiles/blogs/the-parallels-of-euthanasia-autonomy-of-the-individual-and-their
http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html
http://www.theinternational.org/articles/307-bringing-death-to-light-is-there-a-righ
http://www.cimun.net/topic-a-ga.php
http://www.worldrtd.net/news/un-human-rights-committee-dutch-euthanasia-law
http://www.njcm.nl/site/english/show/20
http://c-fam.org/en/2011/6664-un-considers-euthanasia-and-new-treaty-on-aging
http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pd
http://www.europeandignitywatch.org/day-to-day/detail/article/council-of-europe-bans-euthanasia.html
http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2011-67-e.htm
http://www.cga.ct.gov/2002/rpt/2002-R-0077.htm
http://www.parl.gc.ca/Content/LOP/ResearchPublications/2010-68-e.htm
http://www.lifeissues.net/writers/fle/fle_01euthhumanright.html
http://www.uffl.org/vol15/keown05.pdf
http://www.hanselawreview.org/pdf3/Vol2No1Art04.pdf
http://www.oncoline.nl/uploaded/docs/euthanasie/jaarverslagRTE_%202003_9023[1].pdf
http://docstore.ohchr.org/SelfServices/FilesHandler.ashx?enc=6QkG1d%2fPPRiCAqhKb7yhsmq1D%2b4Wvg6LhA1iuk%2bHo%2bWC4C%2fxkwuUG4dJx1EvWjEwgXBlqQkjvbfy6aJOK9sHhYaCLuer%2f0BOviUb14GttsnqlpqdeYnAhhhgoB3b4X5o
http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/files/networkcommentaryfinal_en.pdf
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta99/EREC1418.htm
http://assembly.coe.int/ASP/Doc/XrefViewHTML.asp?FileID=10255&Language=EN
http://assembly.coe.int/Mainf.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta10/ERES1763.htm
http://assembly.coe.int/main.asp?link=/documents/Adoptedtext/ta12/eres1859.htm
http://assembly.coe.int/ASP/Doc/XrefViewPDF.asp?FileID=20487&Language=EN
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng-press/pages/search.aspx?i=003-542432-544154#{"itemid":["003-542432-544154"]}
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng-press/pages/search.aspx?i=003-2597660-2816175#{"itemid":["003-2597660-2816175"]}
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eutanasia Si Sinuciderea Asistata – Drepturi Fundamentale ALE Omului (ID: 127752)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.