Eutanasia
P R E A M B U L
DEFINIREA ETICII APLICATE
CAPITOLUL I
Eutanasia – cu ce avem de a face… ?
Problema definirii conceptului de eutanasie
ABORDARE ISTORICĂ ȘI CONCEPTUALĂ
CAPITOLUL II
EUTANASIA VOLUNTARĂ ȘI EUTANASIA INVOLUNTARĂ
Temeiuri etice ale eutanasiei involuntare
CAPITOLUL III
EUTANASIA ACTIVĂ ȘI EUTANASIA PASIVĂ
CAPITOLUL IV
DREPTATE ȘI CARITATE ÎN DEFINITREA EUTANASIEI
DREPTUL LA VIAȚĂ ȘI DREPTUL LA MOARTE
DREPTURI NEGATIVE ȘI DATORII POZITIVE
DATORIE SAU LIBERTATE
CAPITOLUL V
CAZUISTICĂ ȘI METODE DE ABORDARE
CAPITOLUL VI
CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE
BIBLIOGRAFIE
pagini 73
=== biblio ===
BIBLIOGRAFIE
=== Eutanasia ===
P R E A M B U L
În luna iunie a anului 1990, Janet Adkins împreună cu soțul său Ron și cu cei trei copii ai săi, își părăsește locuința sa din Oregon și vine în statul Michigan pentru a se întâlni cu doctorul Jack Kevorkian. Acesta din urmă pusese la punct o “mașină pentru sinucigași”, iar Janet Adkins dorea să-l întâlnească tocmai pentru a-I solicita să asiste, ca medic, la propria sa sinucidere.
Janet Adkins avea 54 de ani și suferea de maladia Alzheimer. Încercase până atunci toate tratamentele existente – plus o procedură experimentală. Toate fără succes. În acel moment, Janet Adkins cu greu mai vorbea coerent, nu putea să mai citească sau să mai asculte muzică. Putea să se miște, putea încă să mai joace tenis, de exemplu, însă nu mai era capabilă să țină scorul. Știa că acesta nu este decât începutul sfârșitului. Știa că în ultimul stadiu al bolii nu va mai fi capabilă să recunoască pe cineva din jurul ei sau să comunice, știa că va zăcea pur și simplu fără nici un licăr de conștiință. Până atunci, ar mai fi putut trece poate încă zece ani, însă Janet Adkins a decis să moară acum când încă mai este conștientă, când încă mai putea pricepe ceea ce i se întâmplă.
La rândul său, doctorul Kevorkian n-a acceptat s-o întâlnească decât după ce i-a consultat fișa medicală. În plus, la prima întâlnire – într-o cameră de motel din Michigan – Kevorkian a înregistrat convorbirea avută cu soții Adkins. El a încercat să o convingă să renunțe la soluția sinuciderii și i-a mai dat timp de gândire, încă o noapte, pentru a reflecta la decizia ei. Janet Adkins nu și-a schimbat opțiunea. Trebuie spus că, la acea dată, statul Michigan nu avea nici o lege privind actele sinucigașe.
Astfel doctorul Kevorkian a acceptat să o conecteze pe Janet Adkins la aparatul pe care îl inventase. Pentru că spitalele, biserica, așezămintele de caritate sau chiar morga au refuzat să pună la dispoziție o cameră și un pat precum și instalațiile strict necesare pentru o asemenea procedură, Kevorkian a instalat un pat în propria sa mașină, un Volkswagen autodubă, model 1969.
“Mașina pentru sinucigași” era alcătuită dintr-un stativ pe care se aflau trei flacoane, un furtun din plastic prevăzut cu un robinet la capătul căruia se afla un ac pentru transfuzii. Cele trei recipiente erau conectate la un furtun. Primul conținea o soluție neutră, al doilea un sedativ destul de puternic, iar al treilea conținea o soluție de clorură de potasiu. Pacientul se așeza pe pat, doctorul îi fixa acul de transfuzii în venă, apoi deschidea robinetul lăsând să treacă soluția din primul recipient. Robinetul era apoi lăsat la dispoziția pacientului. Atunci când acesta socotea că a venit momentul, îl răsucea; fluxul de soluție neutră era deschis, iar în venă începea să se scurgă sedativul. În același timp, rotirea robinetului declanșa un mecanism de temporizare. După o perioadă de timp (suficient de lungă pentru ca pacientul să fie deja adormit datorită sedativului), acest mecanism declanșa automat golirea celui de-al treilea recipient, prin acul de transfuzie în vena pacientului. Acesta murea în somn, otrăvit cu clorură de potasiu.
Janet Adkins a murit în acest mod, în mașina doctorului Kevorkian oprită lângă un parc public. După ce femeia a murit, doctorul Kevorkian a anunțat autoritățile. Procurorul districtual, inițial, l-a acuzat de crimă. Ulterior acuzația a rămas cea de asistență la un act de suicid și, întrucât nu exista nici o lege împotriva acestei fapte, Kevorkian a fost pus în libertate.
Legea care sancționa asistența la actul sinuciderii a intrat în vigoare în statul Michigan în anul 1992. Kevorkian, care continua să ajute oamenii să se sinucidă (sau performa acte eutanasice), a fost din nou acuzat într-un nou proces în 1993. De această dată, judecătorul dintr-un district vecin, Richard Kaufman, a declarat noua lege ca fiind anticonstituțională deoarece comite o ingerință – care nu este necesară în deciziile personale, decizii care se referă numai la persoana în cauză și care au ca temei opinii morale personale. Între timp, Kevorkian intrase în greva foamei în semn de protest pentru arestarea sa. În urma unei campanii de presă, orientată în sprijinul opiniilor lui Kevorkian, acesta a fost eliberat după 17 zile de grevă a foamei.
În anul 1994 i-a fost intentat, însă, un proces. Acum nu mai era vorba de asistența la un act sinucigaș, ci chiar de un act de eutanasie activă voluntară. Kevorkian l-a ajutat să moară pe un bolnav care suferea de boala lui Lou Gehring (scleroză laterală amfiotrofică), folosindu-se de o mască de tipul celei de oxigen, dar în care a introdus monoxid de carbon. În acel moment, cadrul legal privitor la asistența sinucigașilor prevedea o excepție: erau scutiți de urmărirea în justiție acei agenți care urmărind în mod direct eliminarea suferințelor pacienților făceau anumite acțiuni care duceau în mod indirect la moartea pacientului. În timpul procesului, jurații au vizionat o casetă în care bolnavul (Hide) spunea cât de mult dorește să pună capăt suferinței sale și să moară. Jurații – dintre care cinci erau cadre medicale sau oameni care lucrau în medii medicale – l-au achitat pe Kevorkian. Unul dintre aceștia, o soră medicală, a declarat la anunțarea verdictului: “Cred că indivizii au dreptul să decidă
ce se întâmplă cu propriile lor vieți, cu propriile lor corpuri. Guvernul și legislativul nu au nici un drept aici”.
*
De ce-ar avea dreptul un medic să pună capăt unei vieți omenești? În plus, ceea ce se credea a fi o simplă asistare a unui act de sinucidere, nu pare a fi de fapt, crimă? Dacă, în relitate, Kevorkian și-a convins victimele că este mai bine să se sinucidă dacă să mai urmeze alte tratamente sau să se împace cu soarta lor? Nu cumva acceptarea acestor practici, legalizarea lor pot da naștere unui val de sinucideri? Ce se întâmplă cu dreptul la viață, pe care orice om îl are și care trebuie să-I fie respectat?…
Toate aceste întrebări pot fi puse cu toată îndreptățirea. Simpla prezentare a acestui caz mă scutește de sarcina, întrucâtva sterilă și cu un caracter strict informativ, de a face o trecere în revistă a problematicii eutanasiei, un istoric al cazuisticii sale sau o prezentare a abordărilor teoretice ale acestei probleme făcute de către filosofi. Aceasta pentru că orice încercare de a face o asemenea sinteză teoretică a problematicii eutanasiei – și a argumentului este la fel de convingător și pentru celelalte subiecte ale eticii aplicate și deloc de neglijat pentru întreaga filosofie morală – presupune asumarea în mod automat a anumitor criterii de selecție a relevantului din punct de vedere etic de irelevant, a importanței pentru etică față de importanța pentru practică, etc. Aceste criterii sunt de cele mai multe ori asumate în mod tacit și funcționează ca o primă procedură rațională de cenzurare a problematicii respective. Astfel, cred că ceea ce este cel mai important în cazurile de etică aplicată este tocmai conservarea, pe cât se poate, a caracterului variat al problematicii puse în discuție.
Subiectul eticii aplicate – eutanasia și avortul sunt poate cele mai relevante exemple în acest sens – nu are un contur clar, precis determinat și, în același timp, importanța deosebită a unei astfel de probleme, impune o cât mai clară delimitare a ei. Cazuistica sa este extrem de variată pentru că reprezintă reflexia modului în care un sistem de norme morale, un anumit tip de gândire, o tradiție culturală, reacționează în fața unor evenimente care până mai ieri erau considerate absolut neproblematice (de cele mai multe ori respinse fără apel, în mod formal, dar practicate pe scară largă în mod tacit), dar care astăzi se dovedesc de o gravitate maximă. Etica aplicată nu este interesată doar de rezolvarea unui caz singular sau al unei excepții de la regulă, care a apărut într-o anumită practică, dar nici nu încearcă să clasifice aceste fapte și, apoi, să deducă o regulă generală care va trebui aplicată în continuare, fără excepție. Etica aplicată este interesată de progresul moralei și de capacitatea eticii, a studiului aplicat al moralei umane, de a ține pasul cu aceste rapide modificări din realitate.
Pornind de la această perspectivă am considerat că o analiză în spiritul eticii aplicate a subiectului eutanasiei – nu poate fi făcută decât dacă vom pleca de la un exemplu practic care să ilustreze bogăția interogațiilor, relevanța lor și multiplele trimiteri ce se pot face către diferite alte domenii (medicină, drept, metafizică chiar sau, la un alt nivel, filosofia limbajului). Prezentarea acestui exemplu a avut și un alt rol: acela de a ne atenționa că, spre deosebire de alte subiecte ale filosofiei în general (mult mai abstracte și, pentru omul comun, adesea total neimportante) și spre deosebire de multe dintre temele filosofiei morale, acest subiect ne obligă să ne implicăm personal, să nu rămânem la o privire obiectivă, rece, în care logica principiilor și principiile logice sunt suverane; este vorba de o problemă care ne privește în mod direct și cu care ne vom confrunta. De altfel, recomandarea acestei citiri a problemei eutanasiei în cheie personală; presupunerea condiției cititorului (și a autorului) implicat astfel încât să nu-și impună o obiectivitate rece, dar nici să nu alunece în aprecieri părtinitoare, motivate strict personal, este o caracteristică a filosofului modern care, după ce – o lungă perioadă de timp – a stat la marginea societății, acum se află în situația de a fi chemat să rezolve problemele omului modern.
*
Pozițiile teoretice, concepțiile mai vechi sau mai noi despre anumite elemente ale problematicii eutanasiei, definițiile și distincțiile care au fost făcute, nu vor fi anunțate, pur și simplu. Voi încerca să le tratez ca răspunsuri particulare la întrebări particulare sau la perspectiva diferite ale acelorași întrebări. Orice poziție teoretică formulată aici va fi o încercare de răspuns la o dificultate întâlnită pe parcursul acestei discuții și invers, orice răspuns va fi interpretat ca o posibilă sursă de noi întrebări. Analiza pe care o propun aici este, așadar, “un joc la două capete”.
Prima perspectivă va fi cea dinspre teoria etică spre cazul real. Această orientare folosește cazuistica eutanasiei pentu a testa/corija teoriile etice care încearcă să explice aceste fapte și care, în același timp, se doresc a fi nu numai corecte, dar și aplicabile.
Cea de-a doua perspectivă are o orientare inversă, dinspre pretențiile omului modern, de la problemele și întrebările lui către domeniul eticii aplicate care trebuie să se adapteze acestor cerințe. Pentru omul zilelor noastre epoca moralistă este de domeniul trecutului. El este preocupat, în cea mai mare măsură, de respectarea ariei sale de drepturi sau chiar de lărgirea acesteia și, indirect, de contestarea anumitor datorii pe care le consideră nelegitime, dar este interesat și de soluțiile și garanțiile pe care discursul etic i le poate aduce în acest sens. Soluția etică, pe de altă parte, nu poate face abstracție de prescrierea anumitor datorii, de aceea acceptarea rezolvărilor pe care ea le propune este întodeauna o problemă de “negociere” socială.
Cele două perspective – reprezentate de cele două orientări opuse între aceiași doi poli: realitatea și construcția teoretică – vor fi, implicit, prezentate pe parcursul întregii lucrări. Astfel sper să pot îmbina spontaneitatea și bogăția problematică a cazuisticii eticii aplicate cu rigorismul etic al soluției teoretice, fără să cad nici în relativism, dar nici în formalismul teoretic care face ca o soluție să deformeze problema la care răspunde.
DEFINIREA ETICII APLICATE
Etica aplicată se întemeiază pe două premise: mai întâi, pe evidențierea faptului că nu putem formula o apreciere sau un blam moral într-o situație concretă dacă nu reușim să ne întemeiem poziția pe un principiu moral; și în al doilea rând, pe dovada că acel principiu este mod efectiv aplicabil în analiza cazului, precum și în a celor similare lui în privințe relevante.
Anume, atunci când abordăm o chestiune concretă, particulară de etică, strategia noastră e aceea de a invoca anumite principii morale (în general, anumite teorii morale) și a vedea cum se aplică acestea în cazul respectiv. Aceasta este ideea unei etici aplicate. Cercetările de etică aplicată vizează probleme dintre cele mai diverse: de etică medicală (de fapt acesta este domeniul care a dus la revigorarea eticii ca disciplină filosofică) – chestiuni precum avortul, eutanasia, grija față de nou născuți, îngrijirea ființelor umane handicapate, a bătrânilor, problema morții de etica mediului, chestiuni precum statutul moral al ființelor non-umane (animale sau chiar plante), statutul obiectelor din natură, biodiversitatea și salvarea speciilor sau ecosistemelor amenințate etc.; de etica afacerilor a managerului industrial, a bancherului etc. precum și probleme din multe alte domenii.
Trebuie să fim atenți să nu confundăm între ele două distincții. Pe de o parte, este distincția dintre:
a produce teorii generale, a formula și a susține principii (în cazul care ne interesează aici, principii morale);
a aborda potrivit acestor teorii sau principii diverse cazuri concrete (“faptele” de care teoria vrea să dea seamă).
Etica aplicată, spre deosebire de multe din abordările etice tradiționale (și mai cu seamă din filosofia morală de tip analitic a secolului nostru) a atras atenția asupra nevoii de a raporta principiile morale la faptele concrete. Ideea ei fundamentală ar putea fi rezumată spunând că o teorie morală sistematică, normativă nu poate să nu aspire la producerea unei reconstrucții a principiilor de bază care configurează întreaga noastră viață morală. O cercetare de etică aplicată e încununată cu succes atunci când faptul studiat a fost făcut inteligibil explicat prin invocarea unei teorii, a unui sau a unor principii morale, când deci a fost subsumat acestora.
Filosoful moral, care se consacră eticii aplicate se vede pus în fața mai multor sarcini (iar împlinirea lor nu doar că îi produce satisfacție personală, dar dovedește și că meseria de filosof este folositoare celorlalți!). Mai întâi, el privește cu atenție critică pozițiile formulate, argumentele aduse, natura controverselor iscate; el face distincții, reconstruiește disputele în ceea ce au ele fundamental, iar uneori dovedește că ele nu aveau de fapt nici o întemeiere reală ( bunăoară, fiindcă porneau de la moduri greșite de a le pune). În al doilea rând, el încearcă să vadă dacă punctele de vedere formulate (și reelaborate de el la un grad de rigoare mai ridicat) sunt libere de contradicții interioare ori dacă ele nu cumva duc la consecințe nedorite, atunci filosoful atrage atenția asupra dificultății de a susține în continuare un atare punct de vedere. În al treilea rând, filosoful e dispus să colaboreze cu alți specialiști, considerând că expertiza sa este valoroasă, spunându-și cuvântul în evaluarea unor instituții, acțiuni politice și sociale în funcție de felul în care, după ce acestea sunt sau nu în acord cu principiile morale.
Spuneam în început că ideea unei etici aplicate constă “aproape în întregime” în două idei: în aceea că aprecierile noastre morale trebuie să se bazeze pe un principiu moral; și în dovedirea faptului că principiul este efectiv aplicabil în cazul considerat ( și în cele asemănătoare lui sub aspecte relevante). În cazul investigațiilor etice problema care se naște e următoarea: ideea unei etici aplicate, așa cum a fost admisă aici are o presupoziție pe care încă nu am cercetat-o și poate că aceasta nu se susține! Anume, s-a acceptat fie de cei care lucrează în tradiția utilitaristă, fie de cei care adoptă un punct de vedere deontologist (azi aceștia susțin ideea de drepturi individuale sau, în particular, sub puternica influență a lui J. Rawls, ei adoptă o poziție “conceptualistă”), ideea că oricare caz concret poate fi subsumat unui principiu moral. Unul dintre promotorii de frunte ai ideii că vremea teoriilor și a principiilor morale a trecut este filosoful englez B. Williams. Teoriile morale, susține el, sunt unelte normative care urmăresc să învețe oamenii cum să gândească (în etică) și cum să trăiască.
“O teorie etică este o abordare teoretică a gândirii și a practicii etice; această abordare fie duce la un test general de corectitudine a opiniilor etice fundamentale, fie duce la ideea că un astfel de test nu poate să existe”2. Teoriile de primul gen sunt “pozitive” (utilitarismul lui Bentham e un caz exemplar cu teorie etică pozitivă); cele de al doilea fel (bunăoară, emotivismul) sunt “negative.” Potrivit teoriilor pozitive, opiniile morale existente pot fi apreciate drept corecte sau incorecte; potrivit celor negative, încercarea de a ne întreba cu privire la corectitudinea sau incorectitudinea acestor opinii e lipsită de sens. Dar, crede Williams, potrivit ambelor genuri de teorii se presupune că opiniile morale pot fi apreciate, evaluate și se presupune că scopul teoriilor este acela de a judeca diferite teste propuse în acest scop. Or, continuă el, dacă se admite că ele au eșuat și că, mai mult, orice atari teorii sunt sortite eșecului: “Voi argumenta că filosofia nu trebuie să încerce să producă teorii etice”3. Anti-teoreticianul susține că filosofia nu are capacitatea de a evalua (prin intermediul unor teste de corectitudine) opiniile morale existente; ea nu are puterea de a ne spune cum să gândim în etică și cum să trăim. În consecință, abordarea etică, a unor cazuri morale concrete nu va trebui să aibă forma unor încercări de a porni de la teorii și de la principii și de a pune apoi acele cazuri concrete sub acoperișul respectivelor teorii ori principii.
Argumentul fundamental al poziției anti-teoretice pare-se că se sprijină pe o anumită înțelegere a naturii și rostului teoriilor și principiilor etice. El curge astfel: teoriile etice cuprind principii. Prin, însăși natura lor, principiile sunt abstracte; ele merg mult mai departe de relațiile particulare, de persoanele particulare. Teoriile și principiile trebuie să fie universale și imparțiale4; trebuie formulate în termeni universali, atemporali5. De exemplu imparțialitatea teoriilor etice e legată de cerința morală ca situații morale similare să fie tratate în chip similar. Și desigur că anti teoreticianul nu vrea să conchidă că e moral să tratezi cazuri asemănătoare într-un mod foarte diferit. Trebuie deci că altul este motivul pentru care el deplânge faptul că teoriile și principiile morale sunt universale, abstracte și imparțiale prin însăși natura lor. Într-adevăr, anti-teoreticianul accentuează asupra următoarei chestiuni: tocmai fiindcă sunt abstracte, aceste teorii și principii nu pot fi făcute îndeajuns de concrete încât să dea seama de cazurile concrete. Cum putem fi siguri că am interpretat în mod corect un caz concret astfel încât să îl subsumăm unui anumit principiu moral? Putem indica întotdeauna motive ale unor susțineri că acest caz este similar din punct de vedere moral acelui caz?
Un astfel de argument pentru “particularism etic”, opus “universalismului etic”, cuprinde, după părerea mea, cel puțin două teze distincte. Prima dintre ele este metafizică și are o natură foarte generală; ea vizând diferența de natură întâlnită în orice cercetare teoretică, între cunoaștere și fapte (în cazul nostru , cazurile morale concrete). Această teză cred că este greșită – iar dacă ar fi luată la modul serios ar arunca anti-teoreticianul pe o pantă alunecoasă: nu știu cum va mai putea să arate că, de exemplu, fizica sau alte științe ale naturii mai sunt încă posibile. Cea de-a doua teză este de natură epistemologică și are două componente. Mai întâi se sugerează că, dacă principiul moral originar sau teoria morală originară nu a fost formulat (ă) ținând seama de un tip de cazuri concrete, atunci ne putem îndoi de capacitatea lui (sau a ei) de a fi aplicat (ă) cu succes. Dacă această primă componentă a tezei epistemologice ar fi să spună ceva interesant, cred că ea ar trebui inter orientată metodologic: dă-ți toată silința pentru a aplica principiile și teoriile morale la noile cazuri recalcitrante!
Cea de-a doua componentă a tezei epistemologice e aceea că, întrucât încercările de până acum, obișnuite, de a alica o teorie sau un principiu moral au eșuat în cazuri presante și relevante, înseamnă că ceva este greșit în procedurile folosite în acel scop. Această componentă a tezei epistemologice este corectă, dacă o luăm ca indiciu că aplicarea teoriilor și a principiilor morale e uneori o treabă dificilă care necesită
reformulări, o față nouă a principiilor care nu e adesea apropiată de cea originară sau fundamentală. Dar de aici nu decurge însă că proceduri mai sofisticate de mulare a principiilor și teoriilor la cazurile concrete nu pot, în principiu, să îndeplinească obiectivul inițial al eticii aplicate.
De multe ori; un argument filosofic bun este acela care solicită adversarului să producă dovezi. Un al doilea argument mai precis al anti-teoreticianului e următorul: pentru ca o teorie sau un principiu etic să își merite numele, ea (sau el) trebuie să fie în stare ca în fiecare caz concret, să aleagă o anumită acțiune și să susțină că aceea este acțiunea justă deci corectă din punct de vedere moral.
E.R. WINKLER sugera că o etică centrată pe context (“contextualistă”) ar fi mai sensibilă la circumstanțele particulare, la percepțiile particulare ale agenților morali individuali, la practicile comunităților morale particulare6. De pildă, în domeniul problemelor morale pe care le pune practica medicală, ar trebui ca “etica medicală ” să fie înlocuită de o “etică clinică”7; potrivit acesteia, abordarea cazurilor concrete ar urma să se facă nu prin referiri speciale la teoriile sau principiile morale generale, ei printr-o analiză amănunțită a cazului, efectuată de persoanele direct implicate în acel caz și nu de filosoful care vine din afara practicii cu uneltele sale prefabricate.
Teoriile și principiile etice sunt rezultatul activității filosofilor. De obicei, scopul lor este să producă un gen de cunoaștere: cunoașterea morală, la fel cum un fizician vrea să producă o cunoaștere a naturii fizice. E evident că o persoană care cunoaște conținutul unei teorii fizice sau etice și-a sporit cunoașterea, în comparație cu un profan. Dar, dacă teoriile etice vor fi respinse, ar însemna că un filosof nu mai poate pretinde că are o cunoaștere morală mai mare decât cea a unei alte persoane. Eticienii ar trebui să își recunoască destinul: ei nu dau o expertiză morală mai mare decât alți oameni. De exemplu, în cazurile legate de boala unei persoane, ei nu sunt mai îndreptățiți decât medicii, surorile medicale, pacientul sau rudele acestuia să sugereze soluții morale.
CAPITOLUL I
Eutanasia – cu ce avem de a face… ?
Problema definirii conceptului de eutanasie
Așa cum observa și Philippa Foot în articolul său, într-unul dintre cele mai utilizate dicționare englezești, Shorter Oxford English Dictionary” definițiile care apar pentru termenul de eutanasie par să fie insuficiente pentru explicarea cazurilor reale. Cele trei definiții sunt: (a) O moarte ușoară și liniștită, (b) mijloacele de a obține o moarte ușoară și liniștită și (c) acțiunea de a produce o moarte ușoară și liniștită. Obiecția pe care o aduce Philippa Foot acestor definiții este că nici unul din cele trei înțelesuri – și, am putea adăuga, nici cel obținut prin unificarea acestora – date eutanasiei, nu descrie sensul pe care îl are termenul în utilizarea sa comună, ci că fiecare nu face decât să surprindă un aspect particular al eutanasiei. Există o părere unanimă printre filosofi și chiar printre medici, că nu există – încă o definiție a eutanasiei, care să fie larg acceptată, ci numai anumite încercări de a impune puncte de vedere, interpretări asupra acestei acțiuni. Articolul Philippei Foot nu face nici el excepție, astfel că pe parcursul său autoarea va încerca să clarifice anumite puncte din definiția termenului și, în final, să propună, dacă nu o definiție, oricum anumite condiții care nu trebuie încălcate atunci când se va da o definiție a eutanasiei.
Există mai multe metode prin care eticienii caută să definească termenul de eutanasie. Cel mai adesea, actul eutanasic este definit mai întâi ostensiv, dându-se mai multe exemple și specificându-se care dintre acestea reprezintă cazuri de eutanasie și care sunt doar aparent de acest tip (în realitate fiind fie cazuri de sinucidere, fie de crimă). James Rachels1 procedează chiar în acest mod. Pentru a distinge între cazurile de eutanasie veritabilă și celelalte cazuri cu care ar putea fi confruntate, Rachels oferă cinci particularități ale cazului de eutanasie în forma sa cea mai limpede. Astfel, putem vorbi de un caz de eutanasie dacă:
Pacientul a fost omorât în mod deliberat;
Pacientul era pe patul de moarte (ar fi murit oricum);
Pacientul avea dureri atroce (terrible pain);
Pacientul a cerut să fie omorât;
Omorârea sa să fie un act de compasiune, adică motivul – pentru care pacientul este omorât – să fie acela de a împiedica suportarea unor dureri acute și inutile de către acesta și de a-i oferi posibilitatea de a avea parte de o “moarte bună” (good-death) sau, măcar, pe cât de bună se poate obține în circumstanțele respective.
Prima reacție pe care o putem avea față de aceste caracteristici ale definiției actului eutanasic este aceea că, de exemplu, un copil care s-a născut cu o malformație inoperabilă, care îl face să cunoască dureri insuportabile sau să se chinuie fără speranță, nu poate avea parte de o “moarte bună” deoarece nu este îndeplinit punctul (4) – nou născutul nu poate cere să moară. Așa cum vom vedea mai târziu acest caz este acela de eutanasie non-voluntară2. Iar dacă se acceptă ideea provocării morții prin procură – Philippa Foot aduce în discuție și acest caz în articolul său – atunci, în cazul celor care ar fi în comă sau care nu ar putea comunica, ar avea loc o încălcare (sau cel puțin sunt destule șanse ca ea să se producă) a drepturilor individuale. Pe de altă parte, în cazul celor menționați mai sus, ar fi destul de greu de verificat uneori dacă aceștia suferă cu adevărat sau se află numai în stare de inconștiență. Și, ca să mergem și mai departe este destul de greu de stabilit în situațiile concrete ce înseamnă “dureri atroce” sau “dureri inutile” de care bolnavul trebuie scăpat. Aceste expresii sunt destul de vagi, iar interpretarea lor – în funcție de persoana care o face – poate merge de la durerea de măsele și până la cazurile într-adevăr excepționale de dureri acute în fața cărora medicina este neputincioasă (cazul lui Lilian Boves, de exemplu).
Philippa Foot observă că ambele determinări semantice ale termenului sunt limitate, iar unele dintre ele chiar inexacte putând face ca experiențe inumane, acte de genocid (precum exterminarea evreilor de către Hitler) sau acte de crimă să poată fi trecute sub numele de eutanasie.
Din păcate însă, nici acest mod de a defini eutanasia – prin amendarea repetată a unor definiții comune sau formale – nu este imună la obiecții. De exemplu, i se poate reproșa că nu deține un criteriu îndeajuns de stabil pentru a face distincția dintre bine și rău, dintre permisibil moral și inacceptabil. A spune că definiția eutanasiei este incompletă sau inexactă pentru că i se potrivește cazul “Programului eutanasic T-4” nazist, înseamnă să acceptăm ca sistem de referință pentru evaluarea morală a unui fapt, tot un fapt, singura deosebire dintre ele fiind aceea că valoarea morală a celui din urmă este cunoscută (ca fiind bună sau rea). Cu alte cuvinte, este destul de periculos să facem aprecieri, din punct de vedere moral, ale acțiunilor noastre folosind drept criteriu de acceptare/respingere tot un fapt și nu un principiu. Dacă am face astfel, ar fi posibil ca într-un stat (imaginar) a cărui politică ar fi rasismul și antisemitismul, proiectul eutanasic al lui Hitler să fie perfect acceptabil și, astfel, definiției din dicționar să nu i se poată aduce nici o obiecție3.
Deși nici una dintre cele două metode exemplificate până acum nu asigură definirea actului eutanasic astfel încât să acopere și cazuistica relevantă pentru cazurile de eutanasie, dar să facă și distincția dintre cele veritabile și cele doar asemănătoare cu actul eutanasic, totuși fiecare dintre ele are avantajul de a fi accentuat o trăsătură esențială a definirii eutanasiei. Prima metodă este axată pe stabilirea cât mai fidelă a extensiunii termenului – determinarea limitelor în care se află cazuistica relevantă pentru eutanasie; cea de a doua metodă pune accent pe caracterul intensional al definiției – sensurile care pot fi utilizate astfel încât definiția eutanasiei să fie atât coerentă în construcția sa, dar și coerentă cu restul sistemului etic din a cărui perspectivă această problemă este discutată. Luând în considerare ambele metode de definire a eutanasiei, cred că se pot identifica trei trăsături esențiale ale acesteia, elemente particulare care trebuie să facă parte din definiția unui act eutanasic:
Există un agent al actului eutanasic și un pacient (beneficiar) al acestuia;
Actul eutanasic este intenționat (făcut în mod deliberat) și în cunoștință de cauză asupra consecințelor sale posibile;
Agentul acționează în vederea apărării interesului și spre binele pacientului.
Fără îndoială, aceste trei elemente propuse mai sus nu conturează
complet cadrul în care trebuie să se construiască o definiție adecvată a eutanasiei. Aceste caracteristici sunt numai necesare, dar nu și suficiente pentru acesta. Ceea ce vreau să spun, este că aceste trei caracteristici sunt suficiente pentru a ne asigura că o crimă, o sinucidere sau un act de genul celui făcut de către naziști evreilor nu vor putea fi “confundate” cu un act eutanasic; în schimb aceste trei condiții trebuie completate astfel încât cazuistica relevantă pentru actul eutanasic să poată fi, în acest mod, acoperită. Astfel se asigură minimul necesar – din punctul de vedere al intensiunii – și maximul posibil – din punctul de vedere al extensiunii – pentru definiția eutanasiei. În cele ce urmează în acest capitol, voi căuta ca prin distincțiile între diferitele tipuri de acte eutanasice, să delimitez cât mai strict extensiunea și să nuanțeze cât mai puțin intensiunea definiției căutate.
Pentru cine acționăm?
În articolul său, Philippa Foot consideră că există anumite condiții strict necesare pentru o definire corectă a actului eutanasic:
Actul eutanasic se face în vederea binelui și pentru pacient (for his sake);
Actul eutanasic trebuie considerat ca un bine, ca un eveniment pozitiv pentru pacient.
De fapt, cea de-a doua condiție ar putea fi derivată din prima: cel
puțin în cazul eutanasiei voluntare este suficient să ne asigurăm că pacientul solicită procedura eutanasică, să ne asigurăm că el este în deplinătatea facultăților sale mintale și că este decis să urmeze această procedură, pentru a putea fi siguri că pacientul știe ce este bine pentru el3 și că, așadar, satisfacerea cererii sale ar fi un bine pentru acesta, un eveniment pozitiv. În cazul eutanasiei non-voluntare, însă, nu este suficientă îndeplinirea primei condiții pentru ca și cea de-a doua să fie îndeplinită în mod automat; în cazul eutanasiei involuntare se pune chiar sub semnul întrebării prima condiție, iar verificarea îndeplinirii celei de-a doua este, în cel mai bun caz imposibilă și, în cel mai rău caz – atunci când deși pacientul solicită să fie lăsat în viață este supus procedurii eutanasice – ambele condiții sunt încălcate.
Ceea ce pare să susțină Foot este, deci, următorul lucru: cele două condiții trebuie să asigure intensiunea minimală și caracteristică a actului eutanasic. Acceptarea lor trebuie să ne ferească de primejdia de a considera că este posibil ca proiectul eutanasic al lui Hitler să fie considerat un act eutanasic veritabil.
Există, pe de altă parte, o variantă alternativă a condiției: a) puse de Foot: a’) actul eutanasic nu reprezintă un rău pentru pacient.
De ce nu ar putea fi acceptată această formulare? Pentru că a spune că moartea nu este un rău înseamnă a recunoaște adevărul afirmației lui Hitler, al cărui argument era următorul: moartea unor bolnavi poate fi bine pentru societate și, simultan, nu este un rău pentru acești indivizi (deoarece oricum se chinuiau și, în plus, moartea lor este ușoară și blândă).
Două observații pot fi făcute aici. În primul rând că Foot face iarăși greșeala de a lua drept criteriu de judecată morală un fapt ilustrativ și un principiu etic. De fapt, aș argumenta că principiul pe care se bazează exemplul cu planul eutanasic al lui Hitler admite și interpretări care validează condiția a’. (aceea după care actul eutanasic nu este rău pentru pacient). Iată un exemplu teoretic 4:
“Sunt doctor și am într-un salon un om, X, care se află în comă de cinci ani. Până în acel moment, nici una dintre rudele sale nu s-a prezentat la spital. Cheltuielile pe care le face spitalul sunt minime și sunt suportate de către asigurările publice. Pacientul are 45 de ani, nu necesită respirație artificială, iar inima sa se află într-o stare perfectă. În acest moment mi se aduce un accidentat – un tânăr de 18 ani, Y, care are nevoie de un transplant de inimă. Nu am nici un donator compatibil, iar costurile cuplării și menținerii sale la o inimă artificială sunt enorme. În plus, această procedură nu poate fi aplicată decât pentru câteva zile, după care pecientul nu mai poate fi salvat. Dar iată că X și Y sunt compatibili, adică organismul lui Y poate primi inima lui X. Ca donator am de ales între a preleva inima celui care se află în comă pentru a-l salva pe tânărul accidentat (în acest caz, X urmând să moară) și a asista la moartea accidentatului și, posibil, a lui X (survenită -–mai devreme sau mai târziu – dacă acesta nu se va mai trezi din starea sa)”.
Exemplul de mai sus presupune un caz de eutanasie non-voluntară activă (dacă medicul acceptă să facă operația), adică un caz în care medicul omoară un pacient fără să știe dacă are sau nu acceptul acestuia. Medicul are de ales între a omorî un pacient (X), pentru binele altui pacient (Y), și a-l lăsa să moară pe Y (despre a cărui dorință de a trăi este aproape sigur) numai că pentru a nu-i face astfel un posibil rău lui X. Cred că este o procedură comună acest calcul de probabilitate a speranței de viață între doi pacienți și mai cred că mulți doctori ar prefera să acționeze astfel încât să salveze, cu certitudine, viața accidentatului decât să-l lase pe acesta să moară pentru o potențială viață a celui aflat în comă.
Exemplul pe care l-am dat urmează același principiu etic: a omorî pe cineva pentru binele altcuiva fără acordul primului. Față de exemplul programului eutanasic nazist (evident negativ din punct de vedere moral, dar nu pentru că avea la bază un principiu etic greșit, ci pentru că acest principiu a fost completat cu teorii rasiste, antisemite), exemplul dat mai sus este, dacă nu chiar acceptabil din punct de vedere moral, cel puțin problematic pentru cel mai mulți dintre noi.
Cea de-a doua observație pe care doresc să o fac este de ordin strict formal și ține de logica construcției argumentului prin care Ph. Foot acceptă ca necesară condiția (a), pentru că o consideră pe (a’) inacceptabilă. Acest mod de a gândi ar fi corect dacă propozițiile “Eu îi fac un bine lui X” și “Eu nu îi fac rău lui X” ar fi contradictorii, astfel ca respingerea uneia să antreneze în mod firesc acceptarea celeilalte. Cele două propoziții nu sunt însă contradictorii: există și acțiuni care sunt indiferente din punct de vedere moral pentru persoana respectivă. Aș putea, oare, spune că un pieton care merge liniștit pe trotoar trebuie să-mi mulțumească (să considere, deci, că i-am făcut un bine) pentru că aș fi putut să-l ucid cu mașina, dar n-am făcut-o?
De fapt, prin aceste două observații nu am dorit să afirm faptul că ceea ce Foot stimulează ca fiind o primă condiție pentru ca un act să fie numit eutanasic – și anume că moartea trebuie considerată mai degrabă ca un bine pentru pacient și nu ca o abținere de la rău – este un lucru greșit sau care are consecințe nefaste. Dimpotrivă, am încercat doar să arăt că argumentele aduse în favoarea acestei condiții sunt prea slabe și ele trebuie întărite. Voi încerca în continuare să aduc câteva argumente în acest sens, argumente pe care le consider mai “tari” decât cele prezentate de Foot.
Primul dintre ele este derivat chiar din critica făcută anterior. Dacă printre acțiunile care nu fac rău lui X” pot fi introduse și acțiuni irelevante din punct de vedere etic, cum ar putea cineva să fie apreciat pentru aceasta din urmă? Altfel spus, pot fi eu considerată ca fiind un om bun doar pentru că nu am făcut unrău deși aveam toate condițiile pentru a-l face? În cazul celeilalte propoziții însă, acțiunea mea este “încărcată” cu valoare etică, așadar, ea poate fi evaluată din acest punct de vedere.
Un al doilea argument care poate fi adus este următorul: dacă voi spune că “am făcut un bine pentru X” atunci acțiunea mea este testabilă, verificabilă, criteriul de apreciere morală poate fi aplicat foarte fimplu (fie că este vorba de mărturia lui X”, fie de dovezile materiale ale faptelor mele, etc.), iar evaluarea etică va fi un proces mai sigur. În plus, această formulare pune accent pe intenționalitatea actului moral. Dacă un act este dovedit ca fiind neintenționat atunci actul în sine nu poate fi judecat din punct de vedere moral (pot fi acuzat de neglijență, neatenție sau de crearea unor circumstanțe favorabile producerii acelui act, însă nu pot fi acuzată că am provocat acel act cu scopul de a face acel rău unei persoane anume). Or, de cele mai multe ori, este greu de stabilit care a fost intenția celui care a declarat “nu am dorit să-i fac un rău lui X”.
Date fiind aceste condiții (este vorba de primele trei condiții afirmate la începutul acestui capitol, la care se adaugă discuția ce a avut ca obiect ultima dintre aceste condiții, așa cum apare ea în articolul Philippei Foot), voi trece la stabilirea diverselor distincții care se pot face între tipurile de acte eutanasice.
ABORDARE ISTORICĂ ȘI CONCEPTUALĂ
Cuvântul “eutanasie” creat în secolul al XVII-lea de către Francisc Bacon cu sensul de “a muri ușor și dulce” a căpătat din secolul al XIX-lea sensul de “a omorî din milă”. E vorba, așadar, de o omucidere voluntară vizând curmarea unor suferințe considerate inutile.
În istorie au existat întodeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade își abandonau bătrânii și bolnavii care deveneau povară în permanentele lor deplasări. De regulă, răniților în războaie li se dădea lovitura de grație. Uneori, cei încercuiți, pentru a nu cădea vii în mâinile dușmanilor, se omorau reciproc. Așa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediați de romani la Masada.
Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrânețe îi invita pe copiii săi să-i mănânce carnea. Apoi se urca într-un copac se lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omorau și îl mâncau. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas și Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populație slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia așa-numita sectă a “strangulatorilor”.
Se știe că în Sparta copiii handicapați erau expuși și lăsați să moară, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de utilitate publică (Politica VII) Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi (Republica 460).
Epicur rezuma astfel curentul general de gândire al grecilor antici:
“Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în caz contrar, stăpâni în a părăsi viața cu suflet liniștit, așa cum părăsim teatrul dacă nu ne place”.
La Roma, practica de a expune nou-născuții cu malformații a continuat până la împăratul Vallens (secolul al IV-lea).
Știm cât de mult prețuiau vechii romani sinuciderea, aceasta fiind considerată o moarte demnă care permitea să scapi de răzbunarea dușmanilor sau de vreo altă umilire. Tacitus descrie în termeni elogioși sinuciderea lui Petronius (Annales XVI, 18-19). Valerius Maximus e fericit să facă cunoscut că Senatul din Marsilia păstra “otrava de stat”. Silius Italicus, care avea el însuși să se sinucidă, îi elogiază pe alții care sunt gata să grăbească moartea bătrânilor, a răniților în război și a bolnavilor. La Roma, unde erau exaltate forța, tinerețea, frumusețea, vigoarea fizică, domnea repugnanța absolută față de bătrânețe și de boală. Stoicii se mândreau cu sinuciderea marilor lor reprezentanți: Seneca, Epictet, Pliniu cel Tânăr. Scria Seneca: "Dacă bătrânețea va ajunge să-mi zdruncine judecata, dacă ea nu îmi va lăsa viața adevărată, ci doar existența, voi ieși afară din această locuință ruinată și aducătoare de ruină”.
Dar nu toți aprobau acest punct de vedere. Pitagora și mai ales Hippocrate s-au împotrivit eutanasiei. Hippocrate a inclus în faimosul său jurământ această frază: “Nu mă voi lăsa determinat de cuvântul nimănui în a procura o otravă sau în a-mi da consimțământul la așa ceva”.
Cicero scria în Visul lui Cicero: “Tu, Publius și toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstrați viața și nu trebuie să dispuneți de ea fără a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca să nu dați dovadă că v-ați sustras de la misiunea umană pe care Dumnezeu v-a încredințat-o”.
În această privință creștinismul a însemnat o schimbare a moravurilor și a modului de a privi moartea. Autorul creștin care a tratat magistral tema sinuciderii legată de porunca a V-a “Să nu ucizi”, a fost Sf. Augustin.
În continuare, în istoria creștinismului, trebuie să așteptăm 16 veacuri pentru a mai auzi pe cineva să ridice problema eutanasiei; și acest cineva e un sfânt al Bisericii, Sfântul Tomas Morus (1478-1535) în care unii vor să-l vadă pe cel dintâi susținător al eutanasiei în timpurile moderne. Tocmai un sfânt! În romanul său filosofic, “Utopia”, este o pagină în care Tomas Morus îi descrie pe imaginarii locuitori ai Insulei Utopia care practică uciderea bolnavilor incurabili, sfâșiați de dureri cumplite. Un asemenea comportament e calificat ca fiind “un act de înțelepciune”, mai mult “un act religios și sfânt”.
Desigur că această afirmație, având în vedere genul literar în care este scrisă cartea, trebuie luată ca o utopie, nu ca o realitate. Un sfânt și un martir care și-a dat viața pentru credința Bisericii nu ar fi putut susține o învățătură condamnată de Biserică.
După Tomas Morus, un alt englez, Francisc Bacon (1561-1626) este suspectat de a fi susținut eutanasia. În cartea sa “Novum Organum”, Bacon introduce în limbajul modern cuvântul “eutanasie” după ce Morus introduce cuvântul “utopie”. Nu încape îndoială că la Bacon eutanasie nu înseamnă uciderea muribundului, ci administrarea de paliative pentru ca muribundul să poată părăsi calm și liniștit această viață.
De fapt, trebuie să așteptăm nazismul pentru a vedea eutanasia pusă în practică într-o manieră organizată. E primul program politic de eliminare a unor vieți considerate lipsite de valoare vitală. Motivele au fost de ordin utilitarist, rasist, eugenist; trebuieu suprimate gurile inutile și trebuia redresată economia germană afectată de război. Potrivit documentelor tribunalului de la Nuremberg, între 1939 și 1941, naziștii ar fi eliminat 70.000 de vieți omenești.
De fapt, ce au făcut naziștii n-a fost eutanasie propriuzisă, ci simplă exterminare. Eutanasia înseamnă “moarte dulce”; naziștii nu au avut nici o preocupare ca victimele din camerele de gazare să aibă parte de o moarte dulce.
Primele încercări de legalizare a eutanasiei s-au înregistrat deja la începutul secolului al XX-lea în țări industrializate: Anglia, Statele Unite și Germania l-au creat asociații de luptă în acest sens. În anul 1903 circa o mie de medici din Asociația Medicală Americană cereau eutanasia pentru bolnavii de cancer, pentru tuberculoșii gravi și pentru paralitici. În 1906 un proiect de lege pentru eutanasie era prezentat în Germania și un altul în statele americane Ohio și Jawa.
În 1922 sovieticii au decis să nu mai pedepsească delictul de eutanasie, dar și-au retras îndată decizia.
Deși după anii ’30 s-au prezentat noi proiecte pentru legalizarea eutanasiei, nici unul n-a fost aprobat de parlamentele respective nici în Germania, nici în America, nici în Anglia.
Lupta s-a reluat după război. În anul 1946, 379 de pastori protestanți și rabini au adresat legislatorilor statului New York o petiție în care invocau în favoarea eutanasiei “drepturile individului”. Dar nici aceste încercări nu au avut succes.
În anii ’60 s-a adoptat, cu succes o altă tactică. Lansându-se ideea “morții din milă”, tribunalele au început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscându-se faptul că legislațiile sunt nevoite în cele din urmă să aprobe o practică deja existentă. Tot așa se obținuse puțin mai înainte și legalizarea avortului.
Astfel în 1955 tribunalul din Alpii Maritimi l-a achitat pe Beneditto Gepponi care îi trăsese soției un glonț în inimă fiindcă aceasta suferea de o boală care nu s-a știut niciodată de ce natură a fost; la autopsie nu i s-a găsit nimic anormal. În 1962 în Belgia tribunalul i-a achitat pe Luigi Faita, francmason italian care venise special în Belgia spre a-și ucide fratele lovit de o boală incurabilă, pe soții Vandeputte – Coipel care îl convinseseră pe medicul lor de familie să administreze o doză mortală de sedativ fiicei lor în vârstă de opt ani atinsă de focomelie. În același an tribunalul francez din Seine l-a achitat pe inginerul Dmetro Huzar care își spânzurase fiica atinsă de o boală incurabilă. În 1970 în Italia a fost achitat Livia Daviani care își aruncase în Tibru fiul handicapat, iar în Olanda, în 1973, doctorița Postma van Boven care o omorâse cu o doză puternică de morfină pe mama ei paralizată și cu crize depresive.
Sub presiunea opiniei publice, toți aceștia au fost achitați întrucât omorâseră din compătimire.
Propaganda în favoarea eutanasiei a fost puternic susținută de mass-media care s-a străduit să obțină schimbarea legislațiilor, operând o schimbare în mentalitatea opiniei publice, pedalând pe ideea dreptului omului de a muri cu demnitate. În această propagandă s-a uzat cu succes de autoritatea unor personalități marcante, mai ales de cea a savanților care, în numele științei, fac abstracție de valorile morale.
Astfel în 1974 trei laureați ai premiului Nobel: Jacque Monod, L. Pauling și G. Thomason au publicat în The Humaninst, “Manifestul premiilor Nobel în favoarea Eutanasiei”: “Noi afirmăm că este imoral să tolerezi, să accepți sau să impui suferință. Noi credem în valoarea și demnitatea individului. Acest lucru cere ca el să fie tratat cu respect și să fie lăsat liber să decidă în mod rezonabil cu privire la soarta sa”. Alți laureați ai premiului Nobel li s-au alăturat, cerând să li se dea posibilitatea celor afectați de boli incurabile sau leziuni ireparabile să moară “dulce și ușor”.
Intenționat s-a creat confuzie în termeni pentru ca, prin cuvinte echivoce care în sine nu exprimă eutanasia propriu-zisă, în opinia publică să se acrediteze ideea eutanasiei propriu-zise. Astfel în 1967 Luis Kutner a publicat un document care a cunoscut imediat o mare răspândire. El apăra dreptul oricărei persoane ca în cazul unei boli mortale, fără speranță de vindecare, să ceară să nu fie menținută în viață artificial și să i se întrerupă procedurile. De asemenea, apără dreptul bolnavului de a cere să i se administreze medicamente care să-i ușureze suferințele, chiar dacă ele grăbesc momentul morții. Multe dintre statele americane au recunoscut valabilitatea acestor deziderate. Aceste lucruri aprobate prin lege nu veneau în conflict cu morala catolică. Practic însă, efectul a fost altul: creșterea în paralel a cazurile de eutanasie directă și de sinucidere.
După anul 1970 asistăm la o propagandă din ce în ce mai mare în favoarea eutanasiei, utilizând o îmbrăcăminte de expresii foarte atrăgătoare precum: “moarte dulce”, “a muri cu demnitate”, “a te auto-elibera”. Foarte mediatizat a fost cazul soților Koestler. La 3 martie 1984 Arthur Koestler și soția sa Cynthia și-au pus capăt vieții simultan la Londra. Arthur suferea de boala Parkinson. Cuplul a hotărât să moară cu demnitate, pentru a se auto-elibera de o viață considerată insuportabilă. Această dublă sinucidere a fost un act de propagandă în favoarea auto-eliberării. Cu trei ani înainte, Kaestler semnase prefața la cartea “Ghidul auto-eliberării” scrisă pentru cei 8.000 de membri ai societății EXIT – societatea britanică pentru eutanasia voluntară. Succesul a fost extraordinar: imediat au apărut alte 18 societăți identice în Statele Unite, Europa, Asia, Australia. Numărul a crescut mereu. Numai în Statele Unite sunt în prezent cel puțin 28 de societăți de acest gen.
În 1990, doctorul american Jack Kervorkian a inventat o nouă metodă: “self-execution device”, cu care a ucis-o pe Janet Adkins, în vârstă de 54 de ani care suferea de maladia lui Alzheimer. În continuare, cu metoda sa a pus capăt vieții a cel puțin 15 persoane, având în jur de 50 de ani și nu toate fiind în fază finală. El a știut să utilizeze cu dibăcie televiziunea pentru a influența opinia publică; după ce efectua o eutanasie, apărea la televizor iar avocatul său îi lua apărarea în presă.
În 1991 o carte a lui Derek Humphry cu titlul “Final exit” în care se dădeau instrucțiuni practice pentru sinucidere a fost un adevărat best-seller, întrucât mass-media i-a făcut o publicitate imensă. Cu rețetele oferite, mulți și-au pus capăt vieții, printre aceștia fiind și copii.
Din păcate, în cruciada eutanasiei s-au înrolat și oameni ai Bisericii. În 1975 episcopul american Casey a susținut familia Quinlan în hotărârea de a-i înlătura lui Karen Ann Quinlan aparatul de respirație artificială spre a o ajuta să moară. Bolnava a supraviețuit și a continuat să mai trăiască zece ani cu propria ei respirație.
Deși eutanasia nu a fost legalizată, în ultimii zece ani, diferite tribunale americane au acordat autorizații de ucidere a bolnavilor prin întreruperea hranei, a hidratării și a tratamentului.
Primii pași în vederea legalizării eutanasiei i-a făcut Olanda unde din anii ’70 eutanasia n-a mai fost pedepsită. Printr-o lege din 1993, confirmată în anul următor, li se permite medicilor să practice liber eutanasia. Curios, eutanasia rămâne interzisă, dar noua lege declară că cine o comite nu e urmărit penal. Numărul cazurilor de eutanasie a crescut în Olanda vertiginos de la an la an. Dacă în 1990 erau 454 de cazuri recunoscute de medici, în 1991 erau 3700 după cifrele date de o comisie de stat. La ora actuală se presupune că 15 % dintre olandezi mor prin eutanasie. În 1994 exemplul Olandei a fost urmat de Danemarca, Australia și anumite state americane.
Statele nu se mai interesează de cazurile medicilor care îi ajută pe pacienții lor să moară. Recent Consiliul Europei recunoaște că “a lăsa să moară în totalitete o anumită categorie de bătrâni nu mai este un mit, ci a devenit o realitate”.
În Olanda există deja medici specializați în eutanasie.
CAPITOLUL II
EUTANASIA VOLUNTARĂ ȘI
EUTANASIA INVOLUNTARĂ
Cei mai mulți dintre eticieni cred că eutanasia voluntară a încetat să mai fie considerată un subiect de dezbatere etică. Ea este acceptabilă din punct de vedere moral și, mai mult, în țările în care s-a adoptat o legislație în favoarea procedurii eutanasice (Olanda, Oregon – SUA, etc.) prevederile legale fac apel tocmai la eutanasia voluntară.
Definiția eutanasiei voluntare presupune, pe lângă cele trei condiții enumerate mai sus, și un atribut caracteristic: actul morții survine la cererea sau în urma consimțământului explicit al pacientului, acesta fiind în deplinătatea facultăților sale mintale.
Eutanasia pasivă voluntară a devenit practicată pe scară largă în anumite spitale din țările accidentale unde, pe fișele medicale ale pacienților suferind de boli incurabile, apare scris “do not resuscitare”. În acest caz, responsabilitatea medicului (agentului) este aproape nulă. Ba, chiar putem pune la îndoială faptul că mai avem de-a face cu un act veritabil de eutanasie și nu cu unul de sinucidere asistată1.
În cazul eutanasiei voluntare active se vorbește cu destulă siguranță despre “autoeutanasie” sau despre “sinucidere asistată” (aici, cazul lui J. Adkins este chiar exemplar). Este subânțeleasă aici o decizie premeditată, rațională a unui individ de a se omorî, acțiune care nu poate fi dusă la bun sfârșit decât cu ajutorul medicului (agentului). Procedura cea mai răspândită este următoarea: pacientul – care crede că va ajunge într-o situație pe care o consideră intolerabilă și căreia nu dorește să-I supraviețuiască – semnează un act în care precizează cazul în care va dori să moară, metoda folosită și persoana care să acționeze în acest sens. Actul se semnează în fața a doi martori care garantează pentru sănătatea mintală a pacientului (acest document este numit, formal Advances Directives sau Living Will).
Posibil că singura problemă care ar mai putea fi pusă în discuție în acest caz ar fi aceasta: cum poate să știe cineva, cu certitudine, dacă va mai dori să moară atunci când chiar va avea parte de acele circumstanțe în care el prevedea că ar prefera să moară? Adică, pentru a reformula, este posibil ca imaginea pe care ne-o facem despre starea pe care o considerăm insuportabilă să se dovedească a fi mai puțin “neagră” și, odată ajunși în respectiva situație, să ne dăm seama de acest lucru, dar să nu fim în stare să-l comunicăm? Această problemă nu ține atât de etica aplicată, cât de filosofia limbajului (ce consideră un om că înseamnă “insuportabil”?) sau de teoria cunoașterii (oare cineva știe sau doar crede că vrea să moară?, poate fi chiar sigur, înainte de producerea acelor circumstanțe insuportabile, că va dori să moară?), și, de accea, nu voi insista asupra ei considerând că, într-un fel sau altul, toate acste probleme au fost rezolvate.
Temeiuri etice ale eutanasiei involuntare
Dintr-un punct de vedere strict deontologic, problematica eutanasiei se pune în contextul respectării anumitor principii: principiul protejării vieții, al eliminării suferinței și principiul autonomiei morale. Primele două principii se referă la obligațiile pe care medicul le are față de pacientul său. Cel de-al treilea, deși îl privește și pe medic, se referă la datoriile pe care toți ceilalți – mai puțin pacientul – le au față de acesta din urmă; acest principiu nu face decât să fixeze limitele unui drept negativ (fapt exprimat foarte bine de către sora medicală care a făcut parte din curtea cu juri care l-a achitat pe Kevorkian), după care deciziile unui individ matur fizic, psihic și emoțional – decizii luate fără să fie constrâns și în deplinătatea facultăților sale mintale – nu pot fi contestate atât timp cât rezultatul aplicării lor nu-i afectează pe ceilalți. În cazul eutanasiei voluntare, însă, principiul autonomiei morale este mult mai puternic decât obligațiile impuse medicului de celelalte două principii. De fapt, acestea din urmă nu pot fi permise, nu sunt efective din punct de vedere moral, decât în măsura în care sunt girate de către principiile autonomiei morale. În cazul eutanasiei non-voluntare sau al celei voluntare lucrurile se vor complica încă.
Eutanasia involuntară, într-un anumit sens, poate fi considerată ca fiind opusul eutanasiei voluntare. În primul rând, pentru că ea presupune aplicarea unei proceduri eutanasice în cazul unui pacient care – fie că și-a exprimat dorința de a trăi, fie că, deși ar fi fost în stare să o facă (capacitățile sale mintale fiind apropape normale) – nu a arătat că dorește să moară. Pacientul, așadar, este omorât sau este lăsat să moară, fără ca el să-și fi dat acordul pentru aceasta. Eutanasia involuntară, așadar, este mai apropiată de crimă decât de moartea prin compasiune, în timp ce eutanasia voluntară este, dimpotrivă, mai apropiată de un act de sinucidere.
Am spus că eutanasia involuntară este mai “apropiată” de crimă și nu chiar o crimă, deoarece unii autori consideră că, în anumite cazuri, actul eutanasic este justificat chiar dacă este performat împotriva dorinței pacientului. Aducând în discuție această posibilitate, Ph. Foot arată că este posibil ca în unele cazuri eutanasia involunatră activă să fie justificată din punct de vedere moral. Exemplul pe care autoarea îl aduce în acest sens este acela al unui șofer care scapă de sub control autotmobilul pe care îl conduce. Acesta se îndreaptă în viteză către un grup de oameni. Singura posibilitate de evitare a acestora ar presupune ca șoferul să facă un viraj într-o direcție în care se află numai un singur individ. Astfel, șoferul alege să omoare (în mod intenționat) un singur om pentru a salva astfel viața mai multora. Evident, individul care a fost astfel sacrificat, nici nu a fost întrebat dacă este de acord cu acest târg și, fără îndoială, nici nu a solicitat să fie ucis. El este o persoană la fel de inocentă ca și ceilalți, singurul argument împotriva lui fiind acela că moartea lui este cel mai mic sacrificiu posibil. Astfel, se consideră că acel individ este sacrificat pentru salvarea altor indivizi și că acest act este justificat din punct de vedere moral2. Prin acest exemplu, însă, Foot operează o subtilă “alunecare” în argumentare. Problema care se punea era strict aceea dacă este justificat ca cineva să omoare pe altcineva sau să-l lase să moară fără sau, chiar împotriva acordului explicit al acestuia pentru respectivul act. La această problemă care ține strict de cântărirea principiilor care sunt implicate tocmai pentru a determina care dintre acestea sunt mai “puternice”, Foot răspunde că, în condiții de ceteris paribus, mai bine să moară unul decât să moară mai mulți. Dar, răspunde astfel Ph. Foot problemei puse în discuție? Eu cred că nu. Foot nu face decât să enunțe un principiu destul de cunoscut în etică. Este vorba de principiul minimizării pierderii care spune că, dacă am de ales între a pierde mai mult și a pierde mai puțin, întodeauna voi acționa în mod justificat din puncte de vedere moral dacă voi alege cea de-a doua variantă. (În paranteză fie spus, acest principiu este destul de greu aplicabil la oameni: dacă vom privi din prisma unui utilitarism al preferințelor și vom spune că grupul care era să fie accidentat era un grup de sectanți care aveau un cult pentru moarte în timp ce persoana sacrificată ar fi trebuit să se căsătorească a doua zi, atunci poate că alegerea, așa cum a fost făcută aceasta de către șofer poate fi socotită nejustificată deoarece nu respectă principiul după care trebuie să evităm pe cât se poate să acționăm împotriva preferințelor celorlalți). Foot trebuia să discute această problemă nu în aspectul său secund, derivat (în ce situații este justificată excepția de la regulă), ci să discute aspectul principal al problemei eutanasiei involuntare: trebuie aceasta considerată, ca fiind, de regulă, nejustificată sau, dimpotrivă?
Ceea ce doresc să afirm, în subsidiar prin acest șir de contra-argumente la poziția exprimată de către Ph. Foot este că, de multe ori argumentele de ordin utilitarist par a se insera destul de bine în argumentele eticii aplicate, privind eutanasia, deși acest lucru nu este decât aparent. De fapt, un apel necritic sau excesiv la argumente de tip utilitarist riscă să distrugă presupozițiile pe care toți filosofii, sau aproape toți, le acceptă atunci când vorbesc despre eutanasie. De exemplu, în cazul de mai sus, este posibil ca apelul la acel tip de argument să nu mai poată conserva condiția după care agentul ar trebui să-și respecte față de pacient datoria de a acționa numai în vederea binelui și pentru interesul acestuia din urmă. Or, în timp ce argumentul utilitarist pune drept criteriu de evaluare morală cantitatea de bine/rău care este implicată de un act, eutanasia pune accent tocmai pe calitatea binelui care trebuie asigurat unui anumit individ și pe măsura în care un anumit rău mai mic este preferabil evitării unui rău mai mare. În plus, pentru utilitariști, actorii morali nu contează ca persoane, ci ca indivizi ale căror datorii și drepturi sunt exercitate în mod specific, distinct. Un alt argument care se poate aduce abordărilor de tip utilitarist este acela că dacă numărul constituie criteriul de decizie morală, putem ajunge la “târguri” care,, în loc să justifice moralitatea actului respectiv, o ridiculizează (de exemplu, recenta dispută din mediile intelectuale franceze cum că naziștii ar fi mai puțin culpabili decât comuniștii, deoarece aceștia din urmă au mai multe milioane de victime în plus la activ).
Această concepție este împărtășită și de Nozick, care reușește să sintetizeze destul de bine esența acestui argument: “Utilitarismul este în mod notoriu absurd în privința deciziilor, acolo unde numărul (subl. autorului) persoanelor este în discuție. (În această chestiune, trebuie să recunoaștem că ne este greu să dobândim o concepție înțeleaptă). Maximizarea fericirii generale cere să continui să adaugi persoane, atât timp cât utilizarea lor netă este pozitivă și este suficientă pentru a compensa pierderea de utilitate pe care prezența lor o cauzează altora. Maximizarea utilității medii primite (de exemplu) unei persoane să ucidă pe oricine altcineva dacă aceasta I-ar produce extazul și, în acest fel, o bucurie peste medie” 3.
Tot Nozick arată că o acceptare a principiilor utilitariste, ca principii normative (și nu doar pur discriptive) pentru actul moral, poate avea consecințe teoretice extrem de complicate. De exemplu, poate utilitarismul să facă o distincție între viață umană și cea animală? Dacă nu, atunci animalele ar trebui să fie tratate ca și oamenii sau, poate, invers? Dacă da, atunci care este acest criteriu de diferențiere?
La acest argument aduce în sprijinul justificării actelor de eutanasie involuntară se adaugă și poziția lui P. Singer. Acesta afirmă că, în cazul eutanasiei involuntare există cazuri care sunt permisibile din punct de vedere moral. Singer spune că “A omorî pe cineva care nu a consimțit la aceasta, poate fi privit ca un act adecvat cerințelor eutanasiei numai atunci când motivul omorârii este de a preveni o suferință de nesuportat pentru persoana omorâtă. Trebuie adăugat, bineânțeles, că oricine care acționează în virtutea acestui motiv trebuie să nesocotească dorințele persoanei respective, pentru binele și în vederea interesului căreia are loc acțiunea”.
Acestui tip de argument i s-ar putea răspunde destul de ușor dacă am încerca, fie și numai în imaginație, să ne punem în postura unui pacient virtual căruia doctorul i-ar aplica, să spunem în somn, o procedură eutanasică numai pentru că nu dorește să îl înspăimânte sau să-l îndurereze. Dacă astfel ar putea sta lucrurile pentru actele eutanasice justificate din punct de vedere moral, atunci ne putem întreba ce deosebire mai poate fi atunci între un astfel de pacient și un animal pe care îl omorâm atunci când este prea bătrân sau prea bolnav? Nu cumva astfel mi se ridică dreptul de a-mi exercita facultatea mentală, de a lua decizii în legătură cu persoana și viața mea?
Ph. Foot dezvoltă și ea un argument în acest sens. Încercând să arate care este sensul concepției după care agentul acționează conform cu binele pacientului și în vederea apărării interesului acestuia, Foot susține că motivul pentru care pacientul este îndreptățit să concesioneze agentului propriul său drept la viață este că acesta știe că i se întâmplă ceva rău în prezent sau că va avea parte de o astfel de experiență în viitorul apropiat – un rău pe care pacientul îl consideră intolerabil. Practic, din punct de vedere obiectiv, agentul are aceeași legitimitate pentru a acționa cu o procedură eutanasică asupra pacientului său, atât atunci când acesta din urmă este anunțat, cât și atunci când acesta din urmă nu este pus în gardă. Am putea spune atunci că cele două acte sunt identice din punct de vedere moral? Nu putem fi de acord cu această afirmație deoarece singura instanță care poate justifica alegerea unui act sau a unui lucru ca bine este individul care va avea parte de acele acte. În plus, ne putem întreba, oare modalitatea în care se petrece actul eutanasic nu are nici o relevanță pentru aprecierea morală a acestuia?
Atunci, Nozick ar putea să întrebe dacă “… ar fi normal din punct de vedere utilitarist să-i ucizi pe oameni fără durere, noaptea, dacă nu au fost anunțați mai întâi?”.
Presupoziții etice și metodologice ale distincției eutanasice voluntară/involuntară
Un argument în plus, alături de cel adus împotriva lui Singer este citat și de J. Rachels. Acesta este, de fapt, tipul de argument cel mai des folosit împotriva celor care susțin actul eutanasic. Argumentul spune că există întodeauna șansa unei vindecări miraculoase a unui bolnav pe care medicii l-au declarat ca fiind pe moarte. Confruntarea dintre aceste două tipuri de argumente – omul trebuie scutit de suferințe inutile și numai Dumnezeu poate spune dacă un om este sau nu pe moarte, medicii nu pot avea această autoritate asupra vieții umane – reprezintă, de fapt o confruntare între două valori umane general recunoscute, ambele fiind exprimate însă prin intermediul unor argumente unilaterale. Acest fapt exprimă și specificul discursului eticii aplicate care, dincolo de un anumit nivel nu mai poate fi întemeiat pe argumente care pot fi discutate, ci se oprește la confruntări între credințe personale la care nici unul dintre participanți la dezbaterea etică nu poate renunța.
Primul principiu este acela că dreptul omului de a nu fi suspus unor suferințe inutile este superior chiar și dreptului acestuia de a dispune în mod liber de propria sa viață (derivat din principiul autonomiei morale), dar este superior și celui după care fiecare om are dreptul la viață. Cea de-a doua poziție exprimată este aceea care afirmă o ierarhie inversă a acestor principii: dreptul la viață este suveran și el nu poate fi sacrificat în vederea satisfacerii dreptului de a nu fi supus la suferințe inutile.
Aceste două poziții arată că, deși valorile morale presupuse sunt aceleași, deși conflictul dintre ele este identic privit și de-o parte și de cealaltă, totuși diferența între ele se face numai pe baza presupozițiilor de natură metodologică ale fiecărei abordări în parte și, mergând și mai departe, pe baza structurii culturale, a “pattern” – ului spiritual care stă la baza fiecăreia dintre aceste două concepții. Astfel, pentru a vorbi mai întâi de distincțiile de ordin metodologic, în cazul argumentului lui Singer se afirmă în mod implicit că autoritatea medicală, profesionalismul medicului reprezintă o instanță de autoritate suficientă pentru a garanta că atunci când un medic spune că un pacient este pe moarte, șansele ca el să se înșele sunt neglijabile (deși, paradoxal, acest temei nu mai funcționază atunci când medicul ar trebui să ne poată asigura, măcar cu aceeași marjă de eroare, că un pacient care este bolnav se va face bine). Această autoritate garantează că medicul nu se va înșela și că, astfel, nici un om care are cea mai mică șansă de a trăi nu va fi supus unei proceduri eutanasice.
Celălalt tip de argument se bazează pe o presupoziție contrară, de tip failibilist, care afirmă că omul nu poate fi sigur pe ceea ce cunoaște și că, dacă pe cunoaștere se bazează hotărârea de a lăsa sau nu pe cineva în viață, atunci riscul pe care cineva și-l asumă afirmând că acel om sigur va muri (deci poate fi ucis și acum) este mult prea mare. Este foarte posibil ca din cauza ignoranței noastre, foarte mulți oameni care ar fi avut o șansă (dacă ar fi fost lăsați în viață) să o fi pierdut și să fi fost, de fapt, uciși.
Aceste presupoziții de natură metodologică se întemeiază pe credințe a căror analiză sau critică devine imposibilă. Primul tip de presupoziții scoate la iveală un “pattern” cultural orientat către pragmatism și realism (accentele puse pe drepturi și pe argumentele de tip utilitarist sau apelul la respectarea drepturilor omului, drepturi care sunt de esență contractualistă), pe când cel de-al doilea tip de presupoziții arată că ne aflăm în fața unui model cultural bazat mai mult pe tradiție, în care respectul și autoritatea morală nu sunt considerate ca rezultate ale aplicării unei ordini sociale de tip contractualist, ci au o puternică semnificație individuală, aproape substanțială.
Această discuție despre posibilele resorturi care pot declanșa sau, numai susține o anumită concepție morală, fără îndoială, nu era absolut necesară pentru contextul discuției de față. Am considerat necesar, însă, să aduc în atenție și aceste elemente de “fundal” din punct de vedere teoretic tocmai pentru a pune mai bine în valoare implicațiile extrem de adânci pe care le poate avea o dispută, aparent dezordonată și, adesea, aprinsă între filosofi, pentru a arăta că subiectele acestor dezbateri nu sunt niciodată pe atât de ridicole pe cât par (în etica animalelor se pot găsi uneori exemple în care discuțiile pot părea fără miză) și, înainte de toate, complexitatea domeniului eticii aplicate. După această paranteză, voi reveni la subiectul principal al lucrării de față.
Eutanasia non – voluntară
Există și un al treilea tip de eutanasie (între cea voluntară și cea involuntară) – eutanasia non-voluntară. În acest caz, pacientul se află într-o situație în care nu își poate exprima acordul sau dezacordul față de posibilitatea aplicării unui act eutanasic și nici nu a făcut-o anterior (prin intermediul unui document de tipul “Advances Directive”), iar starea sa nu ne poate furniza suficiente decât pentru a ști dacă respectivul om suferă sau nu, dacă este conștient, astfel încât să putem “decoda” situația sa pentru a afla dacă este sau nu vorba de îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea justificată a unei proceduri eutanasice. În mod obișnuit, pacienții care fac explicit obiectul acestei clase distincte de acte eutanasice sunt cei aflați în comă și nou-noscuții cu malformații grave care, sunt condamnați la moarte sau la o viață de chin.
În acest caz, cred că se pot aduce două tipuri de obiecții: primul argument care poate fi formulat contra acestui tip de act eutanasic (I) arată că eutanasia non-voluntară este o clasă artificială a eutanasiei, că ea a luat naștere deoarece filosofii nu au fost în stare să determine acele criterii eficiente care să distingă complet, în cazuistică, între cazurile de eutanasie activă și cea pasivă și, pentru că au rămas anumite cazuri care nu puteau fi incluse în nici una dintre aceste două clase, atunci s-a construit o clasă specială, eludându-se astfel adevărata problemă (cea a criteriului eficient). Cel de-al doilea argument (II) arată că, chiar dacă se presupune că un astfel de criteriu eficient este identificat, atunci acesta nu poate funcționa pentru toate cele trei clase de eutanasie sau, cel puțin pentru una dintre aceste clase, dacă vom folosi respectivul criteriu, vom ajunge la o justificare slabă din punct de vedere moral sau, oricum, cel puțin ineficace.
*
I. Am arătat că eutanasia voluntară este justificabilă de facto din punct de vedere moral deoarece pacientul este cel care decide să concesioneze agentului (medicului) anumite drepturi (la viață, de a dispune de propriul corp) pe perioada în care primul este în comă sau în incapacitatea de a decide dacă anumite modificări în tratamentul său pot sau nu fi acceptate. Practic, ceea ce face ca un act de eutanasie voluntară să fie justificat din punct de vedere etic este faptul că pacientul face un transfer de responsabilitate, acceptând să-l despovăreze pe medic de anumite datorii care, astfel, l-ar fi împiedicat pe acesta să performeze un act de eutanasie (despre aceste cerințe morale am vorbit mai sus). Dacă vom aplica acest criteriu și la actul de eutanasie non-voluntară, ar trebui să spunem că un astfel de transfer de responsabilitate nu numai că nu poate fi identificat (fie dinspre medic către pacient, fie invers), dar că nici nu s-a pus vreodată condiția ca un astfel de transfer să aibă loc. Pentru a face o analogie cu dreptatea ca respectare a contractelor – urmând modelul din articolul lui Foot – vom spune că, doi indivizi care stabilesc și respectă clauzele unui contract este cazul analog eutanasiei voluntare și că dacă cei doi indivizi stabilesc clauzele, dar agentul le încalcă este un caz analog eutanasiei involuntare. Astfel în termeni de dreptate, în sensul de mai sus, eutanasia non-voluntară presupune că cei doi nu au discutat despre nici un contract (prin “contract” înțeleg negocierea responsabilității). De aceea, teoretic, ceea ce face ca actele de mai sus să fie drepte sau nedrepte, nu are nici o influență atunci când se pune problema eutanasiei non-voluntare. Dar aceasta nu înseamnă că actul eutanasic este la libera alegere a medicului ci, dimpotrivă, că acesta nu are nici un drept de a acționa în vreun fel dacă nu are acordul pacientului pentru un astfel de contract de transfer de responsabilitate.
Întrebarea care se pune aici nu este dacă acest criteriu – existența unui tip de “negociere” a responsabilității între medic și pacient prin care aceștia cad de acord asupra modalității în care fiecare se poate achita de datoriile pe care le are față de celălalt, în cele mai bune condiții posibile pentru el – este sau nu unic sau unicul relevant pentru distincția eutanasie voluntară/involuntară/non-voluntară. Esența acestui argument împotriva actului de eutanasie non-voluntară este următoarea: strict teoretic, ni se pare întemeiat să afirmăm că cele trei clase de acte eutanasice menționate se află în raport de contrarietate și sunt toate, specii ale eutanasiei definită din punctul de vedere al pacientului; logic, un pacient nu poate avea decât trei alternative: să accepte, să respingă sau să nu dea nici un răspuns (să fie indiferent) provocării eutanasiei; astfel că, tot logic, cele trei subclase sunt și unicele subclase de care putem vorbi la acest tip de a defini eutanasia; și pentru că este așa, atunci ele trebuie să folosească criterii comune de distincție.
Astfel, ar trebui ca același criteriu care s-a aplicat în cazul eutanasiei voluntare și involuntare – criteriul care dădea justificarea morală a actului eutanasic – să se aplice și aici și să ne poată ajuta să facem distincția între ce este permisibil și ce este interzis în cazul eutanasiei non-voluntare. Numai că, în acest caz nu putem spune cu certitudine dacă a existat sau nu decizia pacientului de a recurge la un transfer de responsabilitate către medicul său având ca obiect propria sa viață. Există situații în care această “negociere” a responsabilității s-ar fi petrecut dacă pacientul ar fi fost mai prevăzător sau dacă ar fi permis-o condițiile respective; și dacă, obiectiv, această posibilitate există, e foarte posibil ca, nefiind explicită și – deci neluată în seamă – medicul să încalce de fapt un drept al pacientului (care dorea să scape de durere sau să moară), crezând că îi apără un altul (deptul la viață). Atunci, putem face aceste distincții între intenția de a ceda această responsabilitate (neândeplinită din cauza unor constrângeri exterioare) și faptul efectiv al refuzului, din partea pacientului, de a face acest transfer? Cei mai mulți autori cred că această distincție trebuie făcută. Atunci criteriul (justificat sau interzis din punct de vedere moral) nu poate fi, dată fiind starea pacientului, decât opinia agentului. Foot consideră că această problemă ține de definiția eutanasiei fie ca “element al realității, fie ca element din opinia agentului”. Cazul eutanasiei voluntare este dificil nu pentru că ne pune în situația de a alege între două variante de definiție, ci pentru că ne pune în situația de a le accepta pe ambele. Opinia medicului se poate orienta atunci fie către ceea ce se face în mod obișnuit în aceste cazuri (așa cum amintește Foot poziția lui G. Fletcher în acest sens) fie către un act non-responsabil de tipul: “numai eu știu ce este mai bine pentru pacientul care nu își poate exprima părerea deoarece eu sunt medicul său și îl cunosc cel mai bine” (din care se poate recunoaște destul de ușor argumentul infailibilității cunoașterii umane sau al identificării unei fapt moral cu o problemă strict “tehnică”, de medicină, presupoziții pe care le-am respins deja în discuția de față).
Pe de altă parte, un asemenea criteriu pentru a face distincția se poate găsi într-o exactă definire a stării pacientului. Această explicație pleacă de la întrebarea: “Când putem spune că un om mai este un pacient moral cu putere de decizie? Atunci când nu poate vorbi devine incapabil de a fi un pacient responsabil? Sau, poate atunci când nu este conștient?” Un astfel de argument dezvoltă P. Singer, urmând o distincție făcută de către un teolog, Joseph Fletcher5 între individul care poate fi subiect al unei decizii cu valoare morală și un individ care nu poate fi tratat ca un actor cu drepturi depline în procesul decizional din actul moral. Voi încerca să prezint în continuare pe scurt acest fragment.
Trebuie făcută o distincție între cele două sensuri în care poate fi interpretată noțiunea de “individ uman”. Într-un prim sens, individul uman nu este identificat decât prin apartenența sa la specia “Homa Sapiens” – toate atributele sale caracteristice sunt strict raportate la biologie; în al doilea sens, individul este o “persoană”. Numai “persoana” este relevantă din punct de vedere etic, numai ea poate fi un actor competent în actul moral, cel care își poate lua responsabilități, care poate pretinde respectarea unor drepturi sau care poate lua parte la procese de “negociere” între principii și valori morale. Locke definea “persoana” ca “o ființă gânditoare, inteligentă care are rațiune și reflecție și care se poate considera pe sine ca un sine (consider itself as itself), același lucru gânditor în diferite momente și locuri”.6
Caracteristicile esențiale ale persoanei sunt deci raționalitatea și conștiința de sine. Astfel, față de un om aflat în comă sau de un nou-născut nu putem avea un tip de comportare asemenea celui față de persoane. De fapt, în aceste cazuri, nu avem nici o responsabilitate morală față de acești pacienți întrucât sunt umani, ci numai întrucât sunt viețuitoare.
Acest argument însă, în loc să justifice relevanța pentru analiza morală a eutanasiei non-voluntare, o desființează. Pentru că, dacă am accepta această distincție – cu tot cortegiul de consecințe, unele dintre ele inacceptabile (de exemplu, care este vârsta dincoace de care un individ este membru al speciei Homo Sapiens și dincolo de care este persoană…?) – atunci cazurile în care avem de-a face cu persoane sunt singurele relevante din punct de vedere moral, în timp ce celelalte sunt anulate, excluse din discuție. Astfel, cazuistica eutanasiei non-voluntare este dizolvată: o parte este considerată irelevantă, iar cealaltă intră în categoria eutanasiei involuntare (pentru că, un pacient despre care știm că este persoană, dar care nu poate comunica preferința sa față de viață sau moarte și este totuși supus procedurii eutanasice, devine subiect al unei proceduri de eutanasie involuntară deoarece i se recunoaște capacitatea de a decide și singura problemă este aceea de a ști care este dorința sa; astfel, este un lucru diferit a nesocoti posibilitatea ca cineva să aibă o opinie și a nesocoti care este acea opinie).
*
II. Cel de-al doile tip de argument care poate fi adus împotriva eutanasiei non-voluntare se bazează pe un alt tip de presupoziție (comun în cadrul teoriei cunoașterii, însă destul de utilizat și în etica aplicată); în primul caz este vorba de o presupoziție de tip metodologic care afirma că dacă toate cele trei cazuri sunt specii ale aceluiași gen (eutanasia privită din punct de vedere al exprimării deciziei pacientului) și două dintre ele pun la lucru același criteriu (transferul de responsabilitate de la pacient la agent), atunci și cea de-a treia specie trebuie să facă uz de același criteriu; dacă nu se întâmplă așa atunci specia eutanasiei non-voluntare poate fi considerată ca fiind artificială, iar cazuistica sa, de fapt, aparține fie celei voluntare, fie celei involuntare.
Punctul de plecare al celui de-al doilea argument este strict etic și exprimă o concepție particulară despre “drepturi”. Este vorba aici de obiecția de Philippa Foot în articolul său.7
Întrebarea pe care Foot o pune este următoarea: Am putea avea dreptul de a omorî pe cineva în vederea propriului său bine atâta timp cât nu știm sigur dacă nu cumva aceasta dorește totuși să trăiască?”. Această întrebare trimite de fapt la problema adevărată care ține de modul în care interpretăm un drept. Cum deține o persoană un anumit drept? Acel drept – de exemplu, dreptul la viață – devine efectiv numai atunci când persoana în cauză îl exprimă în mod manifest? Adică, pentru că persoana respectivă, nu a spus sau nu a putut spune dacă dorește să trăiască, atunci ea nu mai are dreptul la viață? E ca și cum am spune că dreptul la proprietate nu poate fi respectat de către ceilalți decât atunci când este enunțat în mod explicit și se cere respectarea lui. Cum este interpretat aici termenul de drept?
În acest sens, termenul de drept (right) nu este luat în interpretarea sa ca rezultat sau ca modalitate de distribuție a bunurilor într-o societate ci, mai degrabă, în consecință directă a unui drept de tip negativ, a unui drept natural. Acest drept – dreptul la viață – nu se acordă unui individ de către societate, iar acesta nu îl deține pentru că este membru al corpului social respectiv. Dreptul la viață aparține indivizilor umani în măsura în care sunt oameni, s-au născut oameni, iar acest drept trebuie să le fie recunoscut și respectat de către orice societate. Cu această interpretare asupra dreptului la viață se pare că argumentului de mai sus i se poate răspunde în mod accesibil. În acest sens, fără îndoială, nu poate fi acceptat din punct de vedere moral ca un om să fie ucis fără să fi acceptat sau cerut explicit acest lucru, deoarece el se află încă în posesia dreptului său la viață, iar agentul se află încă constrâns în acțiunile sale de datoriile de non-ingerință prescrise de către acest drept.
Dacă însă așa stau lucrurile atunci este absurd să credem că unui om care dorește să moară dar care, din diverse motive, nu s-a exprimat (n-a putut s-o facă) în acest sens, i se încalcă un drept atunci cînd este omorât.
Totuși, cred că cea mai gravă problemă care se ridică în cazul eutanasiei non-voluntare se leagă de concepția asupra dreptului la viață. Astfel, dacă acceptăm că dreptul la viață este un drept de tipul celui negativ, care este efectiv nu în măsura în care cineva se află într-o anumită situație față de societate, ci în virtutea faptului că este om “persoană” – astfel, argumentul de mai sus poate fi respins; eutanasia non-voluntară admițând astfel și cazuri justificabile din punct de vedere moral – atunci cum mai poate fi acest drept concesionat? Cu alte cuvinte, dacă acceptăm această interpretare dată dreptului la viață pentru a putea "salva" o parte din cazuistica eutanasiei non-voluntare (este vorba de acele cazuri în care doresc să moară însă nu au putut să anunțe acest lucru și nici nu o mai pot face), atunci decizia de a renunța la dreptul la viață este imposibilă – pentru că acest drept este presupus ca inalienabil – și astfel eutanasia voluntară, care se bazează tocmai pe această “înstrăinare” a dreptului la viață devine nejustificată din punct de vedere moral.
*
Aceste observații privind eutanasia non-voluntară nu trebuie interpretate ca o încercare de negare a acestei specii intermediare a eutanasiei, între cea voluntară și cea involuntară. Prin aceste comentarii nu am încercat decât să arăt că definirea eutanasiei non-voluntare ridică probleme serioase nu numai pentru ea însăși ci, poate pune sub semnul întrebării chiar și celelalte tipuri de eutanasie (cea voluntară, de exemplu).
CAPITOLUL III
EUTANASIA ACTIVĂ ȘI EUTANASIA PASIVĂ
Există și un alt tip de a face distincția între actele eutanasice, distincție care a suscitat poate cea mai importantă controversă din cadrul dezbaterii asupra eutanasiei. Este vorba de distincția dintre eutanasia activă și pasivă (sau pozitivă vs. negativă). Eutanasia voluntară – non-voluntară – involuntară avea în centrul problematicii sale decizia pacientului. Într-o oarecare măsură, ce crede medicul este un element care se neglijează – se scoate din calcul numai teoretic deoarece, de fapt, decizia pacientului de a trăi sau de a muri este influențată și de opinia medicului. În acest caz, perspectiva se inversează: dată fiind o anumită decizie a pacientului, acum se pune accent pe decizia medicului.
De fapt, distincția activ/pasiv se întemeiază pe o distincție care se face între o acțiune și abținerea de la a acționa. În cazul nostru, condițiile în care decizia pacientului este deja dată, vom vorbi despre eutanasie activă atunci când medicul omoară pacientul și vom vorbi despre eutanasie pasivă atunci când medicul lasă pacientul să moară. H. Kuhse, în articolul său “Eutanasia. Dezbateri actuale” expune problema destul de clar și arată că această distincție în interiorul eutanasiei poate avea semnificații mai largi:
“Multor oameni le-a părut neplauzibilă încercarea de a deosebi în acest fel (numai pe baza distincției acțiune/abținere de la acțiune sau omisiune – n.m.) între a omorî și a lăsa să moară și au fost căutate alte căi de a trasa această deosebire. O supoziție plauzibilă a fost următoarea: omorârea va fi înțeleasă ca inițiere a unui curs al evenimentelor care va duce la moarte; iar lăsarea să moară – ca neintervenție într-un curs al evenimentelor care conduce la moarte. Potrivit acestei abordări, administrarea unei injecții cu efect letal va reprezenta o omorâre, iar a nu conecta un pacient la un aparat de respirat sau deconectarea lui de la un astfel de aparat va reprezenta o lăsare să moară. În cel de-al doilea caz, pacientul moare pentru că agentul nu intervine într-un curs al evenimentelor (de pildă, o boală care amenință viața pacientului) care nu sunt inițiate de către agent și care sunt deja în curs de desfășurare”.1
Cea mai mare parte a celor care s-au ocupat de problema eutanasiei consideră că această distincție este relevantă din punct de vedere moral. Există și autori care cred că această distincție nu se justifică, deoarece nu presupune nici o “diferență din punct de vedere moral”. Această poziție este împărtășită de către James Rachels care afirmă că: “decizia de a lăsa un pacient să moară este apreciată din punct de vedere moral la fel ca și cea de a-l omorî; ambele pot fi socotite ca înțelepte sau ca neânțelepte, ca pline de compasiune sau sadice, ca drepte sau nedrepte”2. Argumentele aduse în sprijinul acestei poziții contestă de fapt distincția activ/pasiv. Rachels consideră că, cel puțin uneori, a lăsa pe cineva să moară nu este diferit de a omorî, cu alte cuvinte că a acționa este echivalent cu a te abține de la acțiune, că acțiunea este tot atât de relevantă din punct de vedere moral ca și omisiunea.
Problema care se ridică în acest caz este destul de importantă; pe de o parte putem renunța la disticția activ/pasiv (deoarece, atunci toate cazurile de eutanasie ar trebui să devină active și, în acest caz, un medic
ar suporta în întregime responsabilitatea actului eutanasic prin faptul că orice ar face el, totuși, acționează într-un anumit sens) și astfel nu putem renunța nici la distincția acțiune/omisiune; pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că, în cazul medicului care are responsabilitatea de a-și îngriji pacientul, non-acțiunea sau omisiunea de a acționa într-o situație critică poate avea același efect ca și o acțiune efectivă de omorâre, iar astfel distincția activ/pasiv devine problematică.
Ph. Foot, în articolul său încearcă să fundamenteze această distincție pe baza consecințelor – pentru pacient și agent – care sunt impuse de respectarea dreptului la viață a pacientului. Cum acționează dreptul la viață? Acest drept poate să impună două tipuri de datorii în funcție de perspectiva din care este privit sau în funcție de poziția agentului față de posesorul dreptului respectiv. Astfel, primul tip de datorie pe care acest drept îl prescrie este cel care derivă din interpretarea respectivului drept ca unul de tip negativ, un drept care creează un spațiu de non-ingerință în care libertatea de mișcare a posesorului său este garantată tocmai de faptul că ceilalți au datoria de non-ingerință. Astfel, dreptul este interpretat ca libertate față de (liberty from) și este efectiv pentru toți ceilalți oameni, indiferent de relația pe care o au cu respectivul posesor al dreptului. Datoria acestora de a nu încălca spațiul de non-ingerință fixat de către acest drept este o datorie de non-ingerință și se poate manifesta fie prin acțiuni de tipul omisiunilor (mă abțin să acționez dincolo de limita impusă de datoria de non-ingerință), fie prin acțiuni ale căror mijloace și rezultate nu provoacă aceste limite. Pentru a da un exemplu ilustrativ, voi spune că eu, persoană care sunt de față la un act de eutanasie voluntară (activă sau pasivă) am datoria să respect limita impusă acțiunilor mele de către dreptul acestuia la viață, prin intermediul datoriei de non-ingerință. Astfel, eu pot acționa în sensul abținerii de la orice act care ar contraveni datoriei de non-ingerință (încălcarea spațiului de non-ingerință al pacientului) sau pot acționa efectiv, cu condiția ca această limită să nu fie atinsă (de exemplu, pot să caut martori pentru semnarea unui act de tipul Living Will). În acest ultim caz, acțiunea mea, deși este efectivă (nu este o omisiune), nu afectează cursul evenimentelor așa cum a fost acesta decis de către pacient.
În celălalt sens, putem vorbi de o interpretare specială pe care dreptul la viață îl poate dobândi atunci când se referă atrict la relația medic – pacient. În acest caz, dreptul la viață poate prescrie nu datorii de non-ingerință, ci și datori de a furniza servicii (din partea medicului). Relația medicului cu pacientul este una de tip privilegiat. Medicul are datoria de a ocroti viața pacientului prin intermediul unor acțiuni (intervenții) efective care, uneori, pot încălca chiar limita impusă de pacient prin spațiul său de non-ingerință. Pentru medic, așadar, un drept de esență negativă impune datorii de tip pozitiv (ingerințe). În acest caz, este posibil ca datoria medicului (potrivit ca individ uman asupra căruia acționează dreptul la viață în prima interpretare) de a nu interveni și influența cursul evenimentelor, așa cum a fost acesta decis de către pacient, poate să fie “învinsă” de datoria de a ocroti viața pacientului.
Drept negativ prescrie datorii de tip non-ingerință
acțiuni de tip omisiuni
Drept la viață
Drept pozitiv prescrie datorii de tip serviciu
pozitiv – acțiuni de tip ingerință
Ceea ce susține prin aceste distincții este faptul că datoriile de tipul non-ingerinței se pot manifesta numai ca omisiuni, în timp ce datoriile de tipul serviciului pozitiv se manifestă prin acțiuni de tipul ingerințelor. Această argumentație pune accent pe faptul că dreptul la viață este un criteriu esențial pentru stabilirea ariei de acțiuni permisibile din partea agentului: “Este important de subliniat că drepturile pe care le are un individ pot sta între noi și acțiunea pe care dorim atât de mult să o facem, în vederea și pentru binele său. De asemenea, aceste drepturi ar putea să împiedice și acele acțiuni pe care am dori să le facem în interesul altora ca atunci când, de exemplu, am putea fi înclinați să omorâm un individ pentru a salva, în schimb, mai mult vieți omenești”.3 (Foot)
La Ph. Foot accentul cade, așadar, pe responsabilitatea pacientului în actul eutanasic. Cu alte cuvinte, Foot pare să încline mai mult spre apărarea principliului autonomiei morale individuale, deși nu neagă faptul că există anumite situații în care decizia medicului, orientată împotriva dorinței pacientului, poate fi justificată din punct de vedere moral.
*
În articolul lui Foot, distincția eutanasie activă/pasivă nu este determinată de distincția acțiune/omisiune sau, mai bine spus, există și presupoziții mai adânci care întemeiază această distincție. Astfel, distincția acțiune/omisiune se bazează la rândul ei pe o anumită interpretare a dreptului individual și a tipologiei drepturilor. Astfel, Foot consideră că există o deosebire între “dreptul la libertate” (în sensul că “nimeni nu-i poate cere unui om să nu facă lucrul pe care are dreptul să-l facă”) și dreptul ca îndreptățire (claim-right) cel care generează datorii pozitive ale celorlalți față de posesorul dreptului. Cred că este mult mai comod să vorbim de drepturi negative pentru primul caz, și de drepturi pozitive, pentru cel de-al doilea (aceasta, mai mult pentru a evita distincția pe care Foot o trece cu vederea, cea dintre drept și libertate). Cele două tipuri de drepturi generează două tipuri de datorii: datoria la non-ingerință și datoria de a furniza anumite servicii celui care are îndreptățirea la acest lucru printr-un “claim-right”.
Problema intervine atunci când dreptul la viață poate fi interpretat atât ca drept negativ cât și ca drept pozitiv. Anume, este un drept negativ atunci când se adresează tuturor celorlalți oameni cu datoria de a respecta decizia pacientului (de a tăi sau de a muri) sau drept pozitiv atunci când numai medicul fixează, datoria de a interveni pentru salvarea vieții acestuia. Astfel se determină și aria în care procedurile eutanasice sunt justificate:
“Este imposibil de negat faptul că dreptul pacientului la viață fixează limitele de aplicabilitate ale actelor eutanasice permisibile. Dacă pacientul nu dorește să moară, atunci nimeni nu are dreptul să-i aplice o procedură eutanasică activă; dar și eutanasia pasivă poate fi, de asmenea, exclusă atunci când pacientul are dreptul (pozitiv – n.m.) de a beneficia de serviciile doctorilor sau al altor persoane cu datorii asemănătoare”4.
Dreptul la viață funcționează așadar, cel puțin pentru medic, atât ca drept pozitiv cât și ca drept negativ. Atunci medicul are o dublă datorie: de non ingerință și de a performa serviciile pacientului său. Cele două datorii sunt, însă, incompatibile și, de aceea determină cele mai multe probleme în definirea eutanasiei active ca diferită de cea pasivă.
Acestea fiind spuse, se poate arăta acum care este sensul concluziei Philippei Foot care arată că există o deosebire între “ingerință” și “omisiune” și din această cauză putem să afirmăm că actul de a interveni în cursul unui tratament este diferit de cel prin care se intervine în viața cuiva. Evident, această distincție nu se poate aplica decât actelor pe care le face medicul; numai el este în posesia acelei datorii pozitive de a face servicii și numai în cazul său se poate vorbi de acte de ingerință justificabile (toți ceilalți oameni au numai datorii de tipul non-ingerință). Actul de omisiune se înțelege la medic, ca un act de abținere de a performa actele cerute de către datoria sa pozitivă pe care o are ca medic față de pacientul său. Acest tip de acțiune însă nu este permisibil decât dacă pacientul însuși îl solicită sau îl aprobă. În cazurile în care hotărârea acestuia nu se cunoaște, medicul nu poate acționa în sensul ingerinței (pentru că nu există o datorie pozitivă în acest sens), dar nu poate acționa nici în sensul omisiunii (deoarece, îl oprește datoria la non-ingerință); astfel actele de eutanasie non-voluntară activă sunt interzise din acest motiv.
*
Ce putem spune acum despre eutanasie? În primul rând că este o acțiune care presupune un agent al actului eutanasic (fie o persoană, fie un consiliu sau un corp decizional) și un pacient-beneficiar al actului eutanasic (astfel, nu se va confunda eutanasia cu sinuciderea în care agentul este și pacient); în al doilea rând, această acțiune presupune moartea intenționată a pacientului (pentru a distinge astfel de accidentele mortale neintenționate sau de cazurile în care medicii, din cauza ignoranței, pot ucide un pacient; în al treilea rând, această acțiune este în vederea binelui și în interesul pacientului (așa se elimină posibilitatea ca eutanasia să fie folosită ca pedeapsă legală sau ca
procedeu care are ca scop binele altcuiva; în acest fel se apără principiul după care decizia individului este suverană). Criteriul care poate fi folosit pentru completarea acestei definiții sumare stă în spatele întrebării: “Cine decide ce trebuie făcut? sau – dacă vom reformula această întrebare în termeni de responsabilitate – “Cine are o responsabilitate mai mare în punerea în aplicare (aici se include și decizia) a acestui act?”. Dacă vom răspunde “pacientul”, atunci vom vorbi despre eutanasia voluntară și involuntară (cât despre eutanasia non-voluntară, încă nu putem spune dacă o putem enumera printre cazurile de eutanasie permisibile din acest punct de vedere moral). Dacă vom răspunde “doctorul/agentul”, atunci vom vorbi despre eutanasia activă și pasivă.
CAPITOLUL IV
DREPTATE ȘI CARITATE ÎN DEFINITREA EUTANASIEI
Eutanasia în orice formă s-ar prezenta, reprezintă infracțiunea, care incriminantă și sancționabilă în virtutea secțiunii 216 a Codului Penal; de asemenea, nu există nici un fel de justificare etică a eutanasiei, din punct de vedere medical. Acest fapt nu poate fi schimbat de multiplele manifestații organizate de grupurile din Germania care susțin dezincriminarea administrării “morții la cerere”, asemănător situației din Țările de Jos. În domeniul eutanasiei pasive, limitele obligației (datorii) medicilor de a aplica și continua terapia intensivă depind de factori precum:
1.Voința declarată sau prezumată a pacientului. Nu este admisibilă aplicarea unor măsuri de tratament refuzate de către pacient, nici chiar când acestea ar fi singurele care I-ar putea prelungi viața.
2. Indicațiile referitoare la tratamentul medical. În situația unei morți imanente, procedurile fără șanse de reușită nu-I mai pot fi de vreun folos pacientului. În aceste condiții acestea nu-și mai găsesc rostul și, în consecință aplicarea lor încetează a mai fi recomandată. Acești factori sunt luați în considerare chiar și atunci când este dificil de interpretat sintagma “voința prezumată” și chiar în situațiile în care acest concept ar putea fi respins unei interpretări subiective.
Dimpotrivă, instanțele par a omite luarea în considerare a indicațiilor medicale referitoare la tratament, deși , acestea ar putea fi folosite în calitate de criteriu obiectiv în pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Chiar dacă nu sunt aplicate întotdeauna procedurile de prelungire a vieții, medicul are totuși datoria de a oferi îngrijiri de tip paleativ în toate situațiile. În scopul de a facilita luarea unei decizii, autorii fac distincția între tipurile “ordinare” (obișnuite) de tratament, aplicabile tuturor pacienților, și terapia extraordinară care include practici din domeniul terapiei intensive, aplicabile numai pacienților cu șanse de supraviețuire.
Există unele controverse cu privire la încadrarea hrănirii artificiale; legislația germană este în sensul includerii acesteia în categoria măsurilor ”extraordinare”. Grupa măsurilor de tip paleativ (a măsurilor, remediilor “ordinare”) poate închide în anumite situații și mijloacele de suprimare a durerii, deși, tradițional, acestea sunt considerate proceduri de eutanasie indirectă. Curtea Supremă de Justiție a hotărât că medicii au obligația (datoria) de a prescrie medicație sedativă (în scopul suprimării suferinței), chiar dacă efectul secundar inevitabil al acestei medicații ar consta în accelerarea morții pacientului.
Evoluția legislațiilor de stat și federale, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în decursul anului 1990 privind cazurile de abandonare a tratamentului și de suicid asistat. Este redată pe scurt recenta decizie a Curții Suprem cu privire la suicidul asistat, examinându-se și nerecunoașterea dreptului constituțional la această practică. Sunt de asemenea, evaluate sondajele de opinie pe tema permisibilității suicidului asistat, sondaje realizate în rândurile medicilor, asistentelor și întregii populații. Contradicțiile existente între opinia publică și reglementările federale ori la nivel de stat fac obiectul discuțiilor purtate în cadrul articolului de față.
Acest material (articol) identifică unele distincții de ordine conceptual, precum : uciderea (omorul), lăsarea fără ajutor, cauzarea, neîndepărtarea cauzei și principii morale precum: autonomia (autodeterminarea), utilitatea (beneficiile), folosul cât și implicațiile acestora în dezbaterile referitoare la suicidul asistat.
Acest articol argumentează (susține faptul că personalul medical (de îngrijire) trebuie să își asume cercetarea continuă a cazurilor de suicid asistat, astfel încât să determine relația dintre această practică și principiile care o guvernează; această relație trebuie considerată condiție de bază atât pentru luarea deciziilor clinice în beneficiul pacientului, cât și pentru lansarea unor dezbateri legate de stabilirea standardelor profesionale (de practică) și a normelor publice.
DREPTUL LA VIAȚĂ ȘI DREPTUL LA MOARTE
Este examinat primul caz raportat (făcut public) de suicid asistat din Oregon (având ca pacientă o D-nă A.); acest caz are rolul de aplicație practică a “Actului Morții Demne”-Oregon.
Critici:- este evidențiat faptul că Actul de referință nu prevede necesitatea ca medicul să beneficieze de pregătire în domeniul îngrijirii paleative, în vederea participării la suicidul asistat. Fără această specializare, medicii nu sunt în măsură să prezinte pacientului alternative la suicidul asistat. Mulți medici “uită” să examineze discernământul (sau capacitatea) pacientului în luarea deciziei de terminare a vieții. Actul cere medicului să raporteze doar un număr minim de aspecte ale cazului, și nici măcar raportarea acestora nu e verificată. În virtutea Actului, medicii sunt exonerați de orice răspundere civilă sau penală, chiar atunci când acționează cu neglijență. “Actul morții cu Demnitate” al statului Oregon a fost votat în noiembrie 1997. Acest act permite bolnavilor terminali, aflați în ultimele 6 luni de viață (estimat) să obțină administrarea dozei letale din partea medicului; apărarea față de Act, din punct de vedere psihiatric, incluzând rolul medicilor psihiatri în evaluarea competenței manifestate în respectarea legii. În cadrul constituirii unei strategii de evaluare a competenței sunt avute în vedere și cheltuielile de ordin etic, politic și logic legate de asistența în moarte.
În urma cercetărilor s-a descoperit că 72,6 % dintre pacienți au murit după întreruperea terapiei. La acești pacienți a fost cel mai adesea prezentă încetarea funcționării a 3 organe vitale. Întreruperea terapiei nu a fost echivalentă cu sistarea îngrijirii.
Medicii își justifică adesea deciziile de ordin moral prin recurgerea la distincția acțiune-inacțiune(omisiune) și, de asemenea, la principiul dublului efect. Aceste principii sunt criticate în literatura de specialitate, mai ales atunci când sunt folosite în legătură cu eutanasia (activă și /sau pasivă). Autorii sunt totuși înclinați să recunoască faptul că acest domeniu este, din punct de vedere filosofic, un teren minat; în același timp nu reușesc să ofere o analiză critică viabilă.
Cei ce se folosesc de distincția acțiune-inacțiune susțin că responsabilitatea este mai mică atunci când e vorba de inacțiunile noastre, decât atunci când acționăm.
Principiul dublului efect sugerează existența unei distincții de ordin moral între intenția directă și cea indirectă și că suntem mai puțin responsabili din punct de vedere moral pentru o acțiune intenționată indirect. Există tendința de a apela la doctrina “acțiune-inacțiune” și la principiul dublului efect atunci când e vorba de situații de viață și de moarte precum eutanasia, avortul, pruncuciderea; însă se naște întrebarea: sunt ele niște instrumente utile în luarea corectă a deciziilor, ori sunt greșite în asemenea măsură, încât ne pot determina să luăm decizii incorecte?
Concluzia ce se desprinde este că nu există diferențe majore între acțiune și inacțiune (din punct de vedere moral)și că principiul dublului efect încurajează mai degrabă ipocrizia decât onestitatea.
Decizia de a deconecta aparatele de menținere a vieții sau de a nu folosi de la început astfel de aparate pentru pacienții aflați în stare critică și fără șanse de supraviețuire, este de acceptare și aplicare generală. Decizia de a nu oferi tratament trebuie luată de către mai mulți doctori (cel puțin doi), și după cercetarea temeinică a fișei pacientului în cauză . Rudele trebuie informate, fără a avea însă dreptul de a participa la decizia oficială. Vor fi examinate apoi motivele și circumstanțele în care aparatele de menținere a vieții pot fi deconectate sau în care se pot hotărî folosirea acestora.
Atunci când cele două valori – viață și moarte intră în conflict, pacientul sau un apropiat al său pot prefera să exercite dreptul la moarte, considerând că aceasta este cea mai adecvată soluție pentru propria bunăstare integrală a pacientului.
Thomas Nagel a sugerat faptul că viața în sine, ca experiență în sine este un bine care trebuie pus în balanță, atunci când în cadrul acestei evaluări, se încheie conturile.
“… viața merită să fie trăită chiar dacă este plină de experiențe negative și cele pozitive sunt prea puține pentru a le putea contrabalansa. Greutatea din talerul binelui va fi reprezentată mai degrabă de însăși experiența vieții decât de oricare elemente din conținutul său.”1
DREPTURI NEGATIVE ȘI DATORII POZITIVE
Atunci când o acțiune de a omorî o persoană nevinovată este “indirectă”, ea cade în afara sferei de aplicare a principiului negativ al sanctității vieții. A omite să asiguri unui pacient unele mijloace extraordinare de prelungire a vieții nu în seamă a-i cauza în mod direct moartea, ci doar a permite ca aceasta să survină ca rezultat firesc al bolii de care suferă persoana respectivă. O, astfel de hotărâre este luată în ideea că prelungirea vieții acelei persoane nu concordă cu grija pentru fericirea ei integrală. În această situație de conflict valoric dreptul ei la viață și în același timp, datoria medicului de a conserva trebuie să se subordoneze “dreptului ei la moarte”. Căci viața nu îi oferă acelei persoane condiții suficiente pentru a culege roadele relațiilor sale de iubire, atât cu ceilalți semeni, cât și, prin ei, cu Dumnezeu. Când nu se recurge la tratamente extraordinare (care până la urmă se dovedesc inutile), se recunoaște atât dreptul pacientului de a nu suferi mai mult fizic și spiritual în urma înrăutățirii situației sale, cât și datoria medicului de a se îngriji de pacientul său, privindu-l ca pe o persoană umană.
De aici nu decurge însă că pacientul nu mai are dreptul la viață sau că i se poate lua viața împotriva voinței sale ori pentru binele oricărei alte persoane sau al societății. Atât dreptul la viață cât și cel la moarte trebuie să fie subordonate promovării bunăstării persoanei umane în întregul ei.
Rămâne acum să găsim un răspuns la întrebarea cu adevărat grea: Poate respectul să însemne și intervenția prin mijloace directe pentru a pune capăt vieții unui pacient? Este limpede că răspunsul oficial al bisericii romano-catolice la această întrebare a fost negativ 2: tratamentele de întreținerea artificială a vieții pot fi omise, dar moartea nu trebuie grăbită prin mijloace directe. Problema pe care o pun eu este dacă această poziție e sau nu consistentă cu celelalte valori susținute și ocrotite în mod explicit de către biserică, cum ar fi cea a demnității și fericirii persoanei ca întreg.
Un pacient care suferă de un cancer în faza sa ultimă se află în agonie. Cea mai optimistă prognoză medicală îi mai acordă câteva zile de viață. El suportă o suferință cumplită, atât sub aspect fizic, cât și “spiritual”. Durerea fizică a pacientului nostru nu poate fi domolită în mod eficient prin utilizarea analgezicelor(cauza este fie natura particulară a bolii sale, fie stadiul de dezvoltare a practicii medicale).
Integritatea și maturitatea personalității pe care el le-a atins, ca scop al vieții sale trăite până acum, se prelungesc cu rapiditate pe măsură ce el îndură experiența demoralizantă a deteriorării condiției sale fizice și psihice; el își dă seama de faptul că viața care odată a constituit un bine pentru el se apropie acum de sfârșit. Este împăcat cu gândul morții și speră poate să cunoască pacea sau fericirea într-o existență dincolo de moarte. El solicită medicului să îi grăbească decesul și să-l scutească de insuportabila sa suferință. Cere ca acest lucru să fie săvârșit nu numai din milă, ci și din respectul cuvenit dorinței sale de a nu fi constrâns să facă față unor insuportabile amenințări la adresa integrității sale personale și de a împlini fără întârziere inutilă țelul acestei vieți care acum se apropie de sfârșit.
Primele obiecții care vor fi ridicate împotriva gestului unui doctor de a se supune unei atare rugăminți vor privi posibilitatea ca atare de a descrie situația în acești termeni. Unii vor susține că întotdeauna în asemenea cazuri există șansa unui diagnostic ordonat; sunt relatate exemple de “însănătoșiri miraculoase” în care o redresare inexplicabilă a urmat unui diagnostic de “cancer fără speranță”. Oricine reflectează asupra experienței umane morale trebuie să admită că toate deciziile noastre sunt supuse greșelii.
* De exemplu, documentele de tip “Advances Directives” pot clarifica situația morală și legală a mediului față de pacientul său.
DATORIE SAU LIBERTATE
În ceea ce privește posibilitatea ca medicul să asigure asistență optimă pacientului său grav bolnav, cerința de bază este încrederea. Atunci când se pune problema încrederii, pacientul se referă la câteva condiții de bază: aceea că doctorul nu va acționa în nici un caz fără consimțământul pacientului său, neluând nici o măsură de natură a grăbi moartea acestuia.
Încrederea pacientului este întărită de Legea Austriacă, lege prin care este pedepsit orice tratament aplicat fără consimțământul pacientului, chiar dacă acest tratament este acordat în regim de urgență (secțiunea 110). Legea interzice aplicarea terapiei suportive, dacă aceasta a fost refuzată expres de pacient.
În mod alternativ, principiul exprimat mai sus dă dreptul pacientului la o moarte majoră (lină) prin respingerea tratamentului suportiv, dacă aceasta a devenit inutil. De o și mai mare importanță este interzicerea procedurilor de inducere voită a morții (eutanasiei). Nici măcar cererea repetată a pacientului nu-l exonerează de răspundere pe medicul care a grăbit moartea bolnavului, înainte ca boala să-și fi urmat cursul firesc (secțiunile 77 și 78). “Criza de încredere”, observabilă uneori la pacienții în vârstă grav bolnavi poate fi depășită numai prin dezvoltarea unei relații directe medic-pacient.
Legea și etica dispun: întreruperea intenționată de către medic a vieții pacientului său: niciodată; ajutorul umanitar acordat persoanelor muribunde: întotdeauna. Scopul trebuie să fie acela de a oferi pacienților nu doar o prelungire a existenței, ci și menținerea tuturor atributelor vieții.
Jurământul lui Hipocrat, care include și obligația medicului de a nu prescrie medicamente cu efect letal și interdicția de a da sfaturi în sensul sinuciderii, rămân punctul de referință al eticii medicale.
În concluzie orice adoptare a unor practici de natură a provoca decesul pacientului trebuie interzisă. Cu toate acestea, în îngrijirea bolnavilor de cancer medicii se confruntă cu multe situații limită care necesită luarea unor decizii cu privire la întreruperea terapiilor suportive. Atâta vreme cât pacientul este capabil să ia o decizie, medicul nu trebuie decât să dea curs unei asemenea hotărâri. Există însă multe cazuri în care pacientul nu poate decide pentru sine, în aceste situații doctorii trebuie să evalueze atent caracteristicile specifice bolii, luând în considerare și nevoile individuale ale fiecărui pacient în parte. Decizia, în fiecare caz, trebuie să fie una atentă și responsabilă, iar responsabilitatea eventualelor consecințe trebuie să aparțină în totalitatea medicului. În ciuda progresului tehnic, moartea rămâne un eveniment cel mult întîrziabil, niciodată anulabil. Recunoașterea acestui fapt ajută medicul să conștientizeze mult mai clar posibilităților reale ale medicinii și să acționeze în consecință când se confruntă cu boli incurabile.
În spitale oamenii mor în fiecare zi. De cele mai multe ori decesul este urmarea firească a imposibilității de a mai trata boala. Aceasta e considerată “moarte naturală”. Din nefericire oamenii mor și din cauze nenaturale, în special ca urmare a eutanasiei. În contrast cu situația existentă în Țările de Jos, instanțele acceptă eutanasia în anumite condiții clar determinate.
Justificarea eutanasiei din punct de vedere al dreptului constituțional va depinde de interpretarea dată dreptului la viață și a obligației de a respecta și proteja demnitatea persoanei. Care sunt valorile general respectate în cadrul societății multi-culturale prezente?
Problemele legate de moarte și de dreptul la aceasta se află în interdependență cu interpretările prezente generale și de asemenea cu abordarea ideii de demnitate umană. Vestul, continentul african și civilizația islamică, precum și interpretările fiecăreia dintre aceste culturi trebuie comparate. Se pune problema dacă nu cumva eutanasia neagă însuși conținutul dreptului persoanei la viață și dacă se justifică limitările aduse acestui drept în societatea noastră, bazată pe egalitate și libertate.
Isaiah Berlin spune că “Sunt liber (…)în măsura în care nici un individ sau grup de indivizi nu intervine în sfera mea de activitate (…). Dacă alții mă împiedică să fac ceea ce aș fi putut altfel să fac, nu sunt în întregime liber; iar dacă această arie este restrânsă sub o anumită limită, se poate spune că sunt constrâns sau poate chiar aservit.”33
CAPITOLUL V
CAZUISTICĂ ȘI METODE DE ABORDARE
Controverse privind libertatea omului de a alege singur viitorul în funcție de o suită de criterii etice, morale religioase sau politice a suscitat multe discuții. Acest drept poate fi considerat valid în condițiile în care persoana care decide are capacitate psihică corespunzătoare și este informat suficient pentru ca decizia sa să fie “luminată” de către medic. După cum am menționat deja eutanasia este un proces voluntar sau involuntar (în funcție de acceptul bolnavului) sau activ sau pasiv (în funcție de atitudinea medicului în raport cu pacientul). Trebuie menționat de la început că eutanasia activă involuntară se numește de fapt omucidere (chiar în condițiile în care acest proces a fost legitimat de o doctrină filosofică ca în cazul eugeniei). Eutanasia voluntară pasivă poate fi și ea incriminată legal sub incidența legii care pedepsește facilitatea sinuciderii.
Indiferent de decizia bolnavului privind propria viață medicul este deci dator să asigure un sfârșit demn și un tratament corespunzător – nivelurile de tratament fiind însă diferite, în funcție de posibilitățile științifice imediate, în funcție de prognostic și în final în funcție de decizia pacientului.
Legislația care guvernează activitatea medicală și medico-legală din România este guvernată de legea fundamentală a statului Constituția. În aceasta se regăsesc principiile fundamentale care asigură o asistență medicală corespunzătoare. Dispozițiile constituționale privind starea de sănătate apar în Titlul II – Drepturi, îndatoriri fundamentale, în Capitolul II – Drepturi și libertăți fundamentale.
Articolul 22 (1) Dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
Articolul (33)- Dreptul la ocrotirea sănătății:
Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat
Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice
Organizarea asistenței medicale și sistemul de asigurări sociale de boală, accidente și recuperare, controlul exercitării profesiunilor medicale și activităților paramedicale precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanelor se stabilesc potrivit legii.
Este încă în vigoare, în porțiuni legea 3/78 (legea pentru acordarea asistenței medicale și sănătății populației). Această lege stipulează obligativitatea unităților medicale de a acorda asistență medicală neîntrerupt, ziua și noaptea (art. 32).
În articolul 125 se specifică faptul că asistența medicală se asigură permanent de toate unitățile sanitare la orice oră din zi / noapte, indiferent de domiciliul persoanei. Personalul de specialitate este obligat să acorde primul ajutor medical indiferent de specialitate, de locul unde se află sau dacă este în timpul sau în afara programului de lucru – obligație normată și unităților de Cruce Roșie.
Art. 117 din legea menționată afirmă că asistența medicală se acordă în unități sanitare dar poate fi acordată și în afara acestora (domiciliu).
Foarte important (în contextul garanției libertății religioase și a credinței) este prevederea art. 124 care afirmă că … “îngrijirile medicale se efectuează cu consimțământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit legii sunt îndreptățite a-și da acordul.” Această prevedere este discutată frecvent în multe țări în care adepții unor culte religioase refuză anumite conduite terapeutice (terapia cu sânge, transplantul, intervenții chirurgicale etc.).
Trebuie spus însă că legislația română specifică clar că: “în cazurile grave în care salvarea vieții minorului precum și a persoanelor lipsite de discernământ ori în neputință de a-și manifesta voința este necesară o îngrijire medicală de urgență, iar consimțământul sau încuviințarea persoanelor în drept nu se poate obține în timp util, îngrijirea medicală va fi acordată de către medic, pe propria răspundere.”
În cazul refuzului de îngrijire medicală se va solicita declarația scrisă în acest sens, medicul fiind obligat să informeze bolnavul ori persoana îndreptățită a-și de consimțământul asupra consecințelor ce decurg din neacceptarea acestor îngrijiri. Se prezintă astfel elementul cheie al legislației medicale unanim acceptată – cea a consimțământului luminat (informat) și a dreptului pacientului de a decide singur asupra vieții și a corpului său. Se acceptă însă o nouă derogare de la acest concept moral și juridic: dreptul de a decide asupra propriei persoane și a stării de sănătate.
Consimțământul luminat nu se aplică în cazurile în care, potrivit legii pentru apărarea sănătății publice, îngrijirea medicală este obligatorie (Capitolul 9 infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială – infracțiuni contra sănătății publice).
Infracțiuni contra sănătății publice din Codul Penal:
Lăsarea fără ajutor (art. 315 C.P.)
Omisiunea de a da ajutor necesar sau de a înștiința autoritatea de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, sănătate sau integritate corporală este în primejdie și care este în neputință de a se salva.
Subiectul nu are o calitate specială.
Latura obiectivă este dată de infracțiunea omisivă cu conținutul alternativ-omisiune de a da ajutor și omisiune de a înștiința autoritatea.
Pedeapsa – o lună – un an/amendă.
Omor (art.174 C.P.) – cea mai gravă infracțiune contra vieții.
Obiect juridic / obiect material – dreptul la viață și corpul victimei.
Subiect – infracțiunea săvârșită de o persoană.
Latura obiectivă – poate fi vorba de o infracțiune comisivă directă sau legată de victimă imediat.
Decesul victimei se poate face imediat sau în timp influențat pentru producerea infracțiunii.
Latura subiectivă – este intenția directă sau indirectă.
Eutanasia activă, deși poate avea o motivație altruistă, se constituie în omor.
Pedeapsa – 10-20 ani și interzicerea unor drepturi.
Omor calificat (art.175 C.P.) desfășurat asupra unor rude, în public punând în pericol viața altor persoane, cu premeditare sau din interes material.
Pedeapsa: 15-25 ani și interzicerea unor drepturi.
Omor deosebit de grav (art.176 C.P.)- prin cruzimi, asupra unor persoane speciale, de o persoană care a mai săvârșit un omor, pentru ascunderea unei tâlhării, piraterii, asupra unei gravide.
Pruncuciderea (art. 177 C.P.) este uciderea copilului nou născut de către mamă imediat după naștere.
Obiectul material e dat de corpul noului născut.
Subiect – numai mama.
Latura obiectivă – uciderea nou născutului imediat după naștere, noul născut având pe corp urmele lăsate de o naștere recentă.
Latura subiectivă – uciderea noului născut cu intenție directă sau indirectă.
Pruncuciderea se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.170 C.P.).
Sinuciderea este privită ca o agresiune îndreptată către sine. Sinuciderea nu este incriminată prin prevederile codului penal deoarece nu se încalcă dreptul la viață al altei persoane. Legea incriminează însă determinarea sau înlesnirea sinuciderii numai dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.
Obiectul juridic special constă în relațiile sociale și dreptul la viață în timp ce obiectul material este dat de corpul persoanei care s-a sinucis.
Latura obiectivă se constituie în condițiile în care se convinge o persoană să se sinucidă, indiferent dacă această convingere există deja în mintea sinucigașilor. Determinarea sinuciderii se poate face fie prin persoane, prin acceptarea dorinței persoanei sau prin chinuri repetate sau tortură.
Latura subiectivă se realizează cu intenție directă sau indirectă.
Pedeapsa este închisoarea între 2 și 7 ani.
Uciderea din culpă (art. 178 C.P.).
Obiectul juridic și subiectul infracțiunii uciderii din culpă sunt identice cu cele ale omorului și omorului calificat.
Pedeapsa 1-5 ani.
Uciderea din culpă a unei persoane în condițiile în care agresorul se află în stare de ebrietate sau dacă au murit două sau mai multe persoane. În aceste cazuri pedeapsa este 5-15 ani la care se poate adăuga un spor de 3 ani.
În continuare ofer câteva cazuri, metode preluate de pe internet realizate de către numeroși medici, psihiatri, sociologi, cadre medicale.
I. Pe data de 27 octombrie 1997, Oregan a legalizat suicidul asistat de medici. S-au adunat date despre bolile mortale ale localnicilor din Oregan care au primit prescripții pentru medicații letale sub supravegherea departamentului. Oregan Death welh Dignitig Act și care au murit în 1998. Datele au fost obținute din rapoartele medicilor, certificate de deces și din interviurile cu medicii. S-au comparat persoane care au luat medicații letale prescrise conform legii, cu aceia care au murit din cauza unor afecțiuni similare, dar nu au primit prescripții pentru medicație letală. Rezultate: Avem informații despre 23 de persoane care au primit prescripții de medicații letale, informații care au fost raportate Departamentului de sănătate Oregon; 15 au murit după ce au primit medicații letali, șase au murit din cauza bolilor, iar doi erau încă în viață pe data de 1 ianuarie 1999. Media de vârstă a celor 15 pacienți care au murit după ce au luat medicații letale a fost de 69 de ani, 8 fiind bărbați, toți 15 fiind albi.
Treisprezece din cei 15 pacienți au avut cancer. Cazurile din lotul de studiu și din cel de control erau similare, din punct de vedere al sexului, șase rezideți rurale sau urbane, nivelului de educație, al nivelului de acoperire al asigurărilor sociale de sănătate și al inscrisurilor într-unj azil filantropic. Nici unul din pacienții lotului studiat sau al celui de control nu și-au exprimat îngrijorarea față de impactul financiar al bolilor. Un pacient din lotul de studiu și 15 pacienți din lotul de control au exprimat îngrijorarea privind durerea. Pacienții din lotul de studiu erau mai degrabă necăsătoriți, decât cei din lotul de control și erau mai curând îngrijorați de pierderea autonomiei datorată bolii , precum și de pierderea controlului funcțiilor corpului la moarte 21% din pacienții lotului de studiu și 84% dintre cei ai lotului de control erau complet invalizi. *
* Studii preluate de pe Internet
Concluzii: De-a lungul primului an al suicidului asistat în Oregon decizia de cerere și folosire a prescripțiilor pentru medicație letală, au fost asociate cu grija pierderii anatomiei sau a controlului funcțiilor corpului, nu cu teama durerii insuportabile sau cu grija privind pierderea financiară. Mai mult, au descoperit că alegerea suicidului legalizat asistat nu a fost asociat cu nivelul de educație sau cu gradul de acoperire al asigurărilor sociale.
II. Proiect: Chestionare poștale anonime, fără posibilitatea de a fi dus la bun sfârșit. Acest studiu a țiunt din decembrie 1992 până în martie 1993, pe o arie din Anglia cuprinzând 203 pacienți.
Rezultate: 273 medici au răspuns întrebării dacă un pacient I-a rugat vreodată să le grăbească moartea. Dintre aceștia 163 au fost întrebați, la 124 dintre aceștia le s-a cerut să facă pași repezi în grăbirea morții, 38 din 119 (adică 32%) dintre aceștia au fost de acord cu astfel de cerere. Această proporție a reprezentat 12% dintre aceia care au returnat un chestionar complet și 9% din aceia care au trimis un chestionar.
Concluzii: Mulți medici s-au confruntat cu decizii diferite privind eutanasia. Atât pentru beneficiul pacienților cât și pentru beneficiul medicilor, eutanasia ar trebui discutată mai deschis !
Istoric: în ciuda interesului public privind legalizarea suicidului asistat de medic și eutanasia, știm foarte puțin despre atitudinile medicilor privind aceste practici. Metode: s-au trimis chestionare la 1355 medici aleși la întâmplare în statul Washington, incluzând hematologi și oncologi și un mare număr de interniști, medici de familie, psihiatri și chirurgi. Pentru a evita ambiguitatea cu studiul nostru, în loc de “suicid asistat de medic” am folosit expresia “prescriere de medicație (narcotice sau barbiturice) sau sfătuirea unui pacient dacă se poate folosi o supradoză ca să-și pună capăt propriei vieți”. În loc de “eutanasie” am folosit expresia “administrare delibrată a unei supradoze de medicație unui pacient bolnav la propria cerere cu intenția inițială de a-și pune capăt vieții”.
Rezultate: dintre 1355 medici erigibili care au primit chestionare 69% au răspuns: 48% dintre cei care au răspuns au fost de acord cu declarații că eutanasia nu este niciodată justificată din punct de vedere etic, iar 42 % nu au fost de acord, 54% cred că eutanasia este legată în anumite situații, dar numai 33% au spus că sunt disponibile să practice eutanasia. 39% din cei care au răspunsw au fost de acord cu declarația că suicidul asistat de medic nu este niciodată justificat din punct de vedere etic, iar 50% nu au fost de acord. 53% cred că suicidul asistat ar trebui să fie legal în anumite situații, dar numai 40% susțin că vor fi dispuși să asiste un pacient care comite suicidul.
Dintre grupurile studiate, hematologii și oncologii se opun eutanasiei și suicidului asistat pe când psihiatri susțin aceste practici.
Concluzii: atitudinile medicilor privind suicidul asistat de medic și eutanasia, în S.U.A., sunt diferite. O mică parte este pentru legalizarea suicidului asistat de medic și al eutanasiei cel puțin în câteva situații, dar majoritatea nu sunt dispuși să ia parte la aceste practici.
Istoric: Inițiativele publice și propunerile legislative au crescut probabilitatea că anumite state vor legaliza eutanasia și suicidul asistat ca mijloc de încetare a suferinței pacienților cu boală incurabilă. Totuși protecția sugerată va ghida medicii în cazurile în care este nevoie să evalueze factorii psihologici care pot motiva cerințele pacinților pentru o moarte prematură.
III. Metode: S-au descris 4 cazuri de pacienți care aveau cancer și care și-au exprimat dorința să li se pună prematur capăt vieții. Aceste cazuri au fost evaluate luând în considerare funcția mentală și emoțională.
Rezultate: Durerea și suferința, bolile mentale, depresia și personalitatea joacă roluri semnificative în cererile pacienților pentru a fi asistați la moarte.
Concluzii: Este nevoie de evaluări psihosociale comprehensive, când evaluăm cererile pacienților de a fi asistați la moarte. Aceste evaluări pot scoate la iveală probleme sau conflicte ascunse care afectează decizia rațională.
IV. Obiectiv: Detarminarea de ce și cum sedativele și analgezicele sunt administrate în timpul opririi și stopării vieții în cazul pacienților cu boli incurabile.
Măsuri: Medicilor și asistentelor li s-a cerut să explice motivele și modul de administrare a drogurilor, mărturii au fost analizate privind modul de administrare al drogurilor.
Rezultate: S-au dat droguri la 75% din pacienți în timpul stopării vieții. Pacienții care nu au primit medicamente erau comatoși și erau considerați incapabili de a beneficia de sedative și analgezice. Timpul mediu până la moarte era de 3-5 ore la pacienții care au primit droguri și de 1-3 ore la acei pacienți care nu au primit. Medicii susțin că drogurile scad durerile în cazul a 88% din pacienți scad anxietate în cazul a 85% din pacienți, scad nevoia de aer în cazul a 76% din pacienți, dau alinare familiilor în cazul a 82% și grăbesc moartea în cazul a 39% din pacienți, grăbirea morții nu este singurul motiv citat.
Concluzii: Mari doze de sedative și analgezice erau cerute pentru a ușura durerea și suferința în timpul stopării vieții, dar moartea nu a fost grăbită de administrarea de droguri.
Studiul de mai sus prezintă cele mai bune rezultate ale studiului făcut pe olandezi, studiu despre eutanasie și alte decizii medicale privind sfârșitul vieții (MDL). Studiul a fost făcut la cererea guvernului olandez care pregătea o dezbatere privind legislația, privind eutanasia 1.
Spre deosebire de analiza deciziei care definește răsplata așteptată de la un tratament având punctual de legătură al posibilității succesului și utilitatea rezultatului, definiția inutilității, superficialității tratează probabilitatea și utilitatea ca puncte de plecare diferite. Inutilitatea ar trebui distinsă de concepte considerate imposibile din punct de vedere teoretic, de expresii ca “neobișnuită” sau “rară” și de termeni emoționali ca “fără speranță”.
În judecarea inutilității medicii trebuie să distingă între un efect care să limiteze părțile corpului pacientului și un beneficiu care îmbunătățește considerabil persoana ca întreg. Tratamentul care se dovedește a nu da rezultat, este “inutilitate”. Deși excepții și precauțiuni se nasc în mintea noastră, noi suntem de acord că medicii pot judeca un tratament ca fiind inutil și sunt îndreptățiți să oprească sau nu o procedură pe această bază. În aceste cazuri medicii ar trebui să acționeze în acord cu alte îngrijiri medicale profesionale dar nu este nevoie să obțină încuviințarea de la pacienți sau de la familiile acestora. Persoanele cu vătămări foarte mari ale emisferelor cerebrale în mod obișnuit trec într-o stare cronică de inconștiență (pierderea propriei conștiințe) numită stare vegetativă. Când o astfel de pierdere cognitivă durează mai mult de câteva săptămâni condiția a fost numită starea vegetativă persistentă, pentru că corpul oprește funcțiile vegetative. Refacerea din starea vegetativă are loc, dar multe persoane într-o stare vegetativă persistentă trăiesc luni sau ani dacă li se administrează măsuri nutriționale sau alte măsuri de susținere a vieții. Oprirea vieții la persoane cu pierderea funcției creierului este o problemă controversată relevată de dezbateri publice și decizii judiciare. Acest articol arată criteriile pentru diagnosticile inconștienței permanente și analizează datele disponibile care susțin solidaritatea acestor criterii. Decizii legale semnificative au fost luate cu privire la stoparea vieții în cazurile pacienților ce se află într-o stare vegetativă persistentă, și direcțiile în acest domeniu sunt discutate.
Politica spitalelor cere ca resuscitarea cardio-pulmonară să fie realizată dacă comanda nu resuscita, nu a fost cerută, dar ei cer permisiunea familiei pentru ca ordinul să fie obținut. Acesta câteodată forțează medicul să facă uz de proceduri care sunt nefolositoare sau care se adaugă suferinței pacientului fără beneficiu corespunzător. Politicile ar trebui schimbate și ar trebui să permită medicilor să ceară comanda nu resuscita trecând peste obiecțiile familiei când:
pacientului îi lipsește capacitatea de decizie;
chinul (povara) tratamentului în mod clar este deasupra beneficiului;
medicul nu ne dă motive potrivite privind valorile pacientului, preferințele sau interesele acestuia;
medicul a făcut eforturi serioase pentru a comunica cu familia și pentru a media dezacordul.
Sondajele de opinie efectuate în rândurile populației norvegiene arată că majoritatea este în favoarea eutanasiei active, atunci când se referă la pacienții cu boli terminale. În schimb doar o mică parte dintre medici sprijină această practică.
V. A fost cercetată și atitudinea studenților la facultățile de Medicină, Drept și Psihologie (n=588, rata răspunsurilor:66%), cu privire la eutanasia activă aplicată unui pacient suferind de o boală incurabilă (mortală sau nu, însă asociată cu dureri extreme). Pentru a evalua atitudinea sutdenților intervievați, întrebările au fost prezentate în trei forme alternative: în contextul religiei creștine care interzice (dezaprobă) eutanasia, în contextul doctrinei umaniste, ori într-unul neutru – forma liberă. Rezultatele au fost următoarele: 125 din cei 176 de studenți la Drept (adică 71%), 62% dintre studenții la Psihologie (134 din 216) și 36% dintre cei înscriși la Medicină (71 din 196) s-au pronunțat în fovoarea eutanasiei active în condițiile existenței unei boli terminale.
În cazul bolilor fără sfîrșit letal, procentajele corespunzătoare au fost: 45%, 29% și 11% în favoarea eutanasiei, 38% dintre studenții cu convingeri religioase (creștine) au sprijinit ideea eutanasiei în cazul bolilor terminale; procentele au fost mai mari la următoarele grupuri intervievate: studenți cu convingeri umaniste (79%), cei de altă credință decăt aceea creștină (70%), iar atei (65%).
Nu au existat diferențe semnificative de răspuns în funcție de sexul celor intervievați, 17% dintre studenți au declarat că sunt dispuși să practice eutanasia. Nu a fost observat vreun rezultat legat de context. Rezultatele au indicat atitudini stabile și diferențiate față de chestiunea eutanasiei active. O treime dintre studenții la medicină se declară în favoarea acesteia; această fracțiune este de două ori mai mare decât în cazul medicilor. Două treimi dintre studenții la drept sprijină eutanasia activă, fapt similar cu opinia grupurilor de aceeași vârstă din cadrul populației.
Legea acordă pacientului conștient dreptul de a hotărî cu privire la tratament, dar nu îi refuză nici dreptul de a cere un tratament care nu-l mai poate ajuta. În cazul pacienților care în lipsa capacității sau stării de conștiință nu pot hotărî pentru ei înșiși, pot fi folosiți reprezentanți – persoane care să decidă în numele pacientului, cu condiția ca aceștia să acționeze numai în interesul persoanei reprezentate. Eutanasia este ilegală, iar diferența între întreruperea terapiei și eutanasie este foarte clară din punct de vedere legal.
Îngrijirea medicală de tip paleativ nu poate fi interpretată drept eutanasie, atunci când sunt respectate principiile menționate mai sus. Sunt aduse în discuție și diferite metode practice de întrerupere a tratamentului.
VI. Proiect / Localizare : La începutul anului 1996, în timpul unor interviuri verbale au fost prezentate unui număr de 47 de membri ai acuzării publice (procurori) din Țările de Jos, 12 studii de caz.
Rezultate: Evaluarea a variat considerabil între respondenți. Unii dintre cei intervievați au făcut evaluări mai “indulgente” decât ceilalți. Caracteristicile fiecărui respondent, cum ar fi: funcția, filosofia de viață sau vârsta, nu au influențat evaluările făcute. Caracteristicile cazurilor de exemplu: prezența unei cereri exprese din partea pacientului, speranța de viață și tipul de suferință au influențat determinant evaluările. Dintre caracteristicile de mai sus, cea mai importantă în luarea hotărârii de a începe (sau nu) o anchetă a fost reprezentată de prezența sau absentța unei cereri exprese.
Concluzii: Deși evaluările au fost influențate de cei 3 factori menționați (cererea expresă, speranța de viață și tipul de suferință), totuși evaluarea finală a depins în mare măsură de persoana (respondentul) care a exprimat-o. Riscul, rezultant indus de inegalitatea ori incertitudinea legală, mai ales în cazurile complicate, ar trebuie menținute la minimum prin adoptarea unor forme de protocol și consultanță, aplicabile cazurilor îndoielnice. Deja procedura de notificare promovează un grad cert de uniformizare a politicilor acuzării.
VII. Obiectiv: Stabilirea opiniei personalului de îngrijire (asistenți medicali), cu privire la tipurile de condiții care ar trebui prevăzute într-o eventuală lege de permitere a eutanasiei active voluntare (EAV).
Proiect: Chestionar de anchetă trimis asistentelor medicale cu licență (autorizație) de practică (AML).
Localizare : Zona capitalei australiene – sfârșitul anului 1996, când eutanasia activă voluntară era deja legală în zona de nord a Australiei.
Eșantion: aleatoriu, format din 2000 de asistente cu drept de practică (AML), reprezentând 54% din populația înregistrată în zona capitalei.
Principalele măsuri: Au fost folosite 2 metode în vederea cercetării opiniilor asistentelor.
a). Prima a implicat 4 cazuri, variind în funcție de caracteristicile clinice ale fiecărui pacient care solicita ajutor în moarte.
b). S-a folosit, de asemene, o listă de verificare conținând condițiile cel mai des incluse în proiectele de legi întocmite în Australia pe temă eutanasiei voluntare active.
Respondenții au ales acele condiții despre care credem că ar putea fi incluse într-o lege referitoare la eutanasia voluntară activă.
Rezultate: rata răspunsurilor a fost de 61%. Sprijinul acordat unei modificări legale în sensul îngăduirii eutanasiei active voluntare a fost în procent de 38% atunci când s-a adus în discuție soarta unui tânăr bolnav de SIDA; atunci când a fost vorba de un bătrân cu Alzeimer precoce, rata a fost de 39%; pentru o tânără femeie care a devenit tetraplegică, rata a fost de 44%, iar când studiul a privit o femeie de vârstă mijlocie cu metastaze în urma cancerului la sân, rata a crescut la 71%.
Concluzii: Datorită lipsei de susținere care s-a înregistrat în cazul anumitor condiții propuse pentru proiectele de lege referitoare la eutanasie voluntară activă, este nevoie de continuarea dezbaterilor cu privire la condițiile care să fie incluse în viitoarele legi ale eutanasiei active voluntare.
VIII. Scop, Obiectiv: Asigurarea unor date empirice, valide și de încredere, legate de practicile de suicid asistat și eutanasie cerută de pacient, auto-declarate de membrii Societății Medicale Oncologice –
New England (S.M.O). Analizele au avut în vedere: practicile desfășurate de personalul medical și de îngrijire, o comparație între aceste practici și cele întreprinse de un eșantion similar format din medici oncologi, precum și utilizarea echipei (personalului) de îngrijire de către aceștia.
Proiect: Sondaj cantitativ.
Localizare: Regiunea New England din Statele Unite.
Eșantion: 600 de membri ai Societății Medicale Oncologice, chestionați prin corespondență dintre care 441 au răspuns (o rată de 74%). Au fost incluse doar asistentele medicale care lucrau în această calitate cel puțin 20 de ore pe săptămână, care erau membri S.M.O (Societății Medicale Oncologice) de cel puțin 1 an și care îngrijeau adulți bolnavi de cancer.
Metode: Folosirea aceleiași anchete și în rândurile medicilor oncologi.
Principale variabile: frecvența solicitărilor pentru eutanasie și suicid asistat precum și a răspunsurilor date la aceste solicitări; folosirea personalului de îngrijire ca răspuns la aceste cereri (în vederea îndeplinirii ESA).
Rezultate: Medicii și-au asistat pacienții în suicid în număr mai mare decât asistentele medicale (11% față de 1%). Cu toate acestea, asistentele s-au arătat mai dispuse decât medicii să îndeplinească procedurile eutanasiei solicitate de pacient (4% față de 1%). În mod frecvent asistentele s-au consultat cu alte persoane în special medici cu privire la cererile pacientului referitoare la asistența în moarte; s-a observat că au fost foarte puține cazuri în care asistentele s-au consultat între ele sau cu nora-șefă, referitor la această problemă.
Concluzii: Există un număr relativ mic de cadre medicale (doctori și asistente) care sunt de acord cu măsuri de natură a grăbi moartea pacientului. Asistentele medicale chestionate în cadrul acestui studiu au primit mai puține cereri decât medicii în ceea ce privește îndeplinirea eutanasiei. Afilierea (apartenența) profesională pare a fi un factor prin care să se determine dacă va fi sau nu formulată o cerere de suicid asistat din partea pacientului (se poate determina cui este sau nu probabil să-i fie adresată această cerere).
Opiniile recente ale instanțelor și regulile (în așteptare) de pronunțat de către Curtea Supremă, pe tema legalității practicilor eutanasiei suicidului asistat (ESA), necesită un răspuns pragmatic din partea profesiei medicale. Adoptând o politică de micșorare a răului, legată de aceste chestiuni. Rețeaua Comisiilor de Etică a dezvoltat modele practice și principii cu ajutorul cărora să se poată formula răspunsuri pentru cei care solicită metode de grăbire a morții. Aceste principii vor fi oferite comunității medicale locale în scopul de a fi folosite atât de medici independenți, cât și de instituții de îngrijire medicală în cazul în care practicarea metodelor ESA devine legală. Un proces consensual pluridisciplinar a fost folosit în dezvoltarea principiilor menționate, care vizează interese clinice, etice și procedurale. Conform legislației penale în vigoare în Canada actele de eutanasie a suicidului asistat (ESA) constituie infracțiuni în ciuda intensificării presiunilor exprimate de opinia publică, în scopul adoptării unei legislații mai permisive. Unii medici canadieni ar fi dispuși să practice ESA, dacă aceste acte ar fi legale. În practică medicii trebuie să distingă între respectarea deciziilor competente de continuare a tratamentului oferind terapia paleativă corespunzătoare și acceptarea (nerefuzarea unei cereri de ESA). Medicii care nu sunt de părere că actele ESA ar trebui legalizate în Canada ar trebui să-și susțină convingerile prin argumente democratice și legale.
IX. Eutanasia este o măsură clinică practicată în câteva țări ale lumii. Atitudinea bolnavilor de cancer în această privință a fost studiată printr-o revedere a tuturor rapoartelor de caz și a cercetărilor bazate pe chestionar, existente în Medeline (1992 – 1997). Au fost găsite un număr de 9 publicații incluzând 459 de cazuri de bolnavi de cancer din S.U.A., Canada și Olanda.
Majoritatea pacienților intervievați care se aflau într-o stare avansată de boală, nu aveau studii superioare. Dintre aceștia o treime s-au pronunțat în favoarea eutanasiei. Pacienții sub 50 de ani, cu studii superioare au fost în mai mare măsură în favoarea eutanasiei. Se pare că în această problemă factorii psihologici sunt mult mai importanți decât cei fizici. Pierderea controlului, teama de a nu fi o povară pentru familie și pierderea demnității sunt factorii psihologici cei mai adesea menționați în sprijinul eutanasiei. O abordare de tipul "a ajuta (pacientul) să trăiască", în scopul de a evita cererea acestuia de ajutor în moarte, ar presupune din partea personalului de îngrijire alocarea unor rezerve sporite din timpul propriu. Spitalele supra-încărcate, lipsa paturilor suficiente și "cazarea" unora dintre pacienți pe coridoare nu îmbunătățesc în nici un caz situația (în sensul ajutării bolnavului să trăiască).
Eutanasia reprezintă un subiect dificil din punct de vedere emoțional, și de asemenea, o chestiune în care granița dintre legalitate și ilegalitate este adesea grea de definit. Este necesar ca infirmierii să trateze problema atât personal cât și profesional, astfel încât tratamentul acordat să servească cel mai bine interesele pacienților.
X. Pentru a evalua suferința pacienților care au decedat acasă și ai căror medici de familie au participat la eutanasie sau au asistat suicidul, a fost întreprins un studiu explorativ, descriptiv și retrospectiv referitor la perioada 1986 – 1989. Datele au fost obținute prin anchetă, realizată în scris, păstrându-se anonimatul. Ancheta a fost realizată pe un eșantion de medici de familie din Olanda de Nord (n = 521). Având ca subiect ultimul caz de eutanasie ori de suicid asistat cu care s-au confruntat, au fost incluse întrebări referitoare la suferința, semne și simptome, precum și la speranța de viață. Răspunsul obținut în urma anchetei a fost de 67% (cei care au furnizat non – răspunsuri nu au diferit altfel de persoanele care au răspuns): 228 (Olanda de Nord), 160 (Țările de Jos), restul de cazuri nu au putut fi analizate. Cei mai mulți pacienți sufereau în aceeași măsură fizic și emoțional. Aspectul cel mai des menționat a fost “slăbiciunea sau oboseala generală”. De asemenea, “dependența de ajutor (asistenta, pierderea demnității, umilința” și “durerea” au fost prezente în număr (foarte) mare. La vremea la care a fost realizat studiul, speranța de viață în aproape două treimi din cazuri era mai mică de două săptămâni; în 10% din cazuri aceasta era mai mare de trei luni. Din anumite motive, această investigație reduce posibilitățile de extrapolare.
XI. 1208 de cetățeni norvegieni adulți, constituiți într-un eșantion (vârsta: peste 20 de ani), au fost intervievați cu privire la dreptul medicului de a practica eutanasia la cererea pacientului aflat pe moarte sau în suferință. 56% dintre cei intervievați s-au pronunțat în favoarea acestei idei (existând diferite grade de acceptare), 19% au fost împotrivă, iar 25% indeciși. Cu privire la eutanasia pacientului suferind, fără a avea însă o boală terminală, 31% s-au pronunțat în favoare (cu diferite grade de acceptare), 36% au fost împotriva acestei idei, iar 33% au fost persoane indecise.
Studiile etnologice arată ca tratamentul pe care societatea este în măsură să îl asigure persoanelor în vârstă depinde în mare parte de resursele sale disponibile. Conceptul de resurse depinde de cerințele și de așteptările contemporane. Familiile din ziua de azi încearcă încă să își îngrijească bătrâni, dar creșterea speranței de viață face această încercare greu de îndeplinit. Există posibilități finite din partea populației bogate, de a susține membrii dependenți ai societății. Mulți dintre oamenii în vârstă nu doresc să mai trăiască din momentul în care au devenit o povară pentru familie; ei preferă adesea ca resursele (limitate) să fie destinate celor tineri. În SUA pierderea autonomiei pacienților și a familiilor acestora, datorată practicării medicinii defensive a avut drept rezultat crearea “Actului referitor la Dorința de a Trăi” – un document legal cu ajutorul căruia fiecare individ poate stabili în avans tipul de tratament care să poată fi aplicat în cazul apariției unei boli letale. Există astfel speranța ca îmbunătățirea modului de percepție a relațiilor de familie va duce în viitor la inutilitatea actului menționat, iar acest lucru va permite familiilor, în cazul în care nu este stabilit contrariul să decidă cu privire la tratamentul rudelor aflate în imposibilitate de a hotărî singure.
XII. Istoric: Pe o perioadă de câțiva ani a fost menținută dezbaterea cu privire la îngrijirea pacienților aflați în stare vegetativă (comă). Dezbaterea a avut baze atât legale, cât și morale. Cu toate acestea, nu au putut fi evaluate cu acuratețe opiniile medicilor belgieni implicați în îngrijirea pacienților comatoși.
Metode: Chestionarul prin corespondență, trimis unui număr de 403 doctori, membri ai Societăților Belgiene de Neuro-Chirurgie, Neurologie și Recuperare. Ancheta a vizat în principal atitudinea față de oportunitatea neacordării tratamentului și întreruperii hrănirii artificiale.
Rezultate: Dintre cei 204 doctori care au completat chestionarul (52%), 172 (adică 83%) au afirmat că au fost implicați în tratamentul unui pacient aflat în comă, 88% au afirmat că în anumite cazuri este acceptabilă practica neacordării tratamentului pentru infecții sau alte complicații posibil letale, intervenite la acești pacienți, 56% au considerat că uneori este oportună întreruperea hrănirii artificiale. Aproximativ ¾ din cei care au considerat oportune asemenea limitări ale tratamentului au declarat că ele ar trebui întreprinse în primul an de la intrarea pacientului în comă. 40% au considerat decisivă existența unei cereri în acest sens exprimată în avans de pacient, în timp ce doar un număr foarte mic de medici au luat în considerare influența familiei pacientului – aceasta referitor la întreruperea hrănirii pacientului. Peste 80% dintre medici au respins ideea aducerii în fața instanței a fiecărui caz implicând decizia de renunțare la hrănirea și hidratarea artificială.
XIII. Istoric: Sunt discutate problemele legate de cererile de eutanasie ale pacienților terminali; variațiile de atitudini ale specialiștilor în terapiile paleative și posibilitatea ca aceste terapii să elimine cererile de eutanasie.
Proiect: Sondaj prin corespondență asupra unui număr de 685 medici membri ai Societății Italiene pentru Medicină Paleativă – 1994.
Rezultate: dintre 359 de corespondență, 39% (139) primiseră cereri de eutanasie; 16 dintre ei (4% din respondenți, dar 11,5% dintre cei care au primit asemenea cereri) le –au dat curs cel puțin o dată, în timp ce 60% (216) nu au întreprins asemenea proceduri, 125 (adică 35%) au considerat că eutanasia este “nedreaptă”, “greșită” în oricare circumstanțe; 32% (115) au afirmat că pot exista astfel de circumstanțe și că eutanasia poate fi uneori “corectă” din punct de vedere etic (chiar în condițiile aplicării unor terapii paleative); 185 (52%) au considerat că o terapie paleativă optimă ar putea rezolva problema eutanasiei, în timp ce 30% (109) considerau contrariul.
Concluzii: Atitudinea medicilor care practică terapiile paleative în Italia nu diferă de cea înregistrată în alte studii de acest tip, având drept subiecți specialiști din alte domenii ale medicinii.
XIV. Pe data de 28 martie 1995, Curtea Districtuală din Jokohama (Japonia) a stabilit 4 condiții legale pe care trebuie să le îndeplinească realizarea eutanasiei active. Elaborarea acestor codiții a avut loc în contextul unui caz judecat de această curte, referitor la acuzația de crimă a unui medic japonez Dr. Tokunaga. Cazul a fost prezentat de mass-media drept “eutanasie”. În scopul de a face distincția între crimă și eutanasie (pentru acest caz), au fost revăzute cele 6 condiții legale stabilite în 1962 de Curtea Supremă Nagoya (Japonia) și comparate cu noile condiții legale adoptate în 1995 (cele 4). Judecata a fost influențată de conjunctura internațională, dar și de atitudinea populației japoneze față de eutanasie.
Dacă populația vârstnică aflată având capacitate psihică integră acceptă eutanasia, când ar accepta întreruperea vieții și mai ales cum ar privi acești indivizi relația pacient în condițiile în care eutanasia ar fi legiferată ca metodă terapeutică de întrerupere a vieții.
Lotul studiat de noi a fost de 100 de pacienți vârstnici distribuiți la două cămine spital din municipiul București (spitalul Cristiana și spitalul Sf. Luca).
Distribuția pe sexe:
Lotul avut în vedere a încercat să aibă o distribuție relativ egală a sexelor dar care să fie concordantă cu datele existente statistic la ambele spitale și care au fost considerate concordante cu sex ratio-ul acceptat în populație după vârsta de 65 de ani. Au fost intervievați deci un număr de 63 de femei și un număr de 37 de bărbați.
Distribuția pe grupe de vârstă:
Vârsta minimă acceptată pentru a intra în studiu a fost de 65 de ani, însă pentru intervalul 65-70 de ani am avut numai 3 persoane (3 bărbați). Pentru intervalul 70-75 de ani am avut 46 de cazuri, având un sex ratio de 24 de bărbați la 22 de femei, pentru intervalul 75-80 de ani am luat în discuție 38 de cazuri din care 30 erau femei, iar peste 80 de ani am avut în vedere 13 cazuri, din care 11 femei și 2 bărbați. Din datele furnizate până acum rezultă că vârsta medie a lotului studiat a fost de 73 de ani, vârsta medie pe sexe fiind de 71,2 ani pentru sexul masculin și de 74,1 ani pentru lotul de femei (lotul 1).
Vârsta Număr pacienți Femei Bărbați
Distribuția pe afecțiuni a lotului studiat:
Afecțiunile avute în vedere pentru lotul inclus în statistica prezentată au fost afecțiunile cronice de tip ateromatotic pentru 82 de cazuri, având manifeste semne de boală cardio-vasculară de tip infarct în 53 de cazuri, insuficiența cardiacă globală în 67 de cazuri (asociate sau nu ca infarctul), afecțiuni vasculare periferice venoase sau arteriale în 34 de cazuri.
În 16 cazuri în antecedente se descriau afecțiuni vasculare cerebrale de intensitate redusă corectate rapid și fără sechele neuronale sau psihice. În cele 35 de cazuri am decelat afecțiuni metabolice severe mai mult sau mai puțin compensate prin tratament sau prin regim alimentar. Afecțiuni hepatice cronice au fost semnalate în 23 de cazuri și s-au manifestat în ciroza compensată (13 cazuri), hepatită cronică agresivă 6 cazuri și hepatită cronică persistentă în 4 cazuri. Afecțiuni respiratorii au fost evidențiate la 63 din bolnavi la majoritatea acuzele pulmonare fiind strict limitate la perioade de criză. Deși tot lotul populațional prezenta anamnestic simptomatologie reumatismală cronică, numai 23 de cazuri au prezentat afecțiuni reumatismale decelabile clinic și paraclinic (dar 78 de cazuri prezentau modificări radiologice la nivelul articulațiilor mari). În șase cazuri am constatat existența unui reumatism cronic de tip artrită reumatoidă, iar pacienții semnalau dureri invalidante cu caracter sezonier. Am mai decelat edentație totală sau parțială protezată sau neprotezată în toate cazurile analizate (tendința este de scădere a edentațiilor parțiale datorită costurilor exorbitante ale tratamentului stomatologic). Afecțiunile dermatologice grave am decelat în 6 cazuri. În 8 cazuri în antecedente existau internări și intervenții operatorii pentru neoplazii. În momentul screeningului am constatat neoplazii frecvent pulmonare sau gastrice la bărbați și genitale la femei. Cazurile avute în vedere au fost în număr de 35, având concomitent și alte afecțiuni cronice prezente (diabet, afecțiuni cardiace sau respiratorii). Afecțiuni gastro-intestinale cronice am consatat la 21 de cazuri, în timp ce întreg lotul avut în vedere afirma că tranzitul intestinal a avut cândva și perioade mai bune. Afecțiunile cronice ale organelor de simț au fost semnalate în toate cazurile selecționate (tabel 2).
Lotul a fost de la bun început constituit din afara internări în secții de psihiatrie din indivizi care nu au prezentat în antecedente încercări de sinucidere sau de indivizi aflați în vădită suferință psihiatrică, nu au fost incluși în lot persoane care au fost cronici sau care prezentau tulburări neurologice care ar fi putut fi considerate drept afecțiuni induse de consumul masiv de alcool sau de medicamente.
Distribuția pe religie a lotului studiat:
O întrebare pe care am considerat-o dificilă dar obligatorie în desfășurarea orientativă a lotului analizat a fost dacă persoana respectivă este religioasă și de ce religie, este credincios sau practicant asiduu. Răspunsurile au fost pe măsura așteptării. 86 de pacienți din lotul chestionat au afirmat că sunt practicanți religioși asidui, 12 că sunt credincioși și 2 că sunt indiferenți religios. 73 din cei chestionați au afirmat credința lor ca fiind creștin ortodoxă, 22 din pacienți erau catolici, 3 erau de alte religii (indiferent care) iar 2 erau după cum am menționat indiferenți religios (tabel 3 a și b).
Evaluarea simțului moral religios (a)
Evaluarea religiei individuale (b)
Pentru încadrarea în lot pacienții trebuiau să dea răspunsuri simple la unele întrebări considerate de noi ca fiind accesibile unor bătrâni competenți mental având un grad de informare socială minimă. Întrebările puse au fost în ce an și în ce lună suntem, cine este președintele României, unde se desfășoară interviul, ce culoare avea sacoul interlocutorului și de unde afla noutăți pacientul (radio, TV, ziare).
O dată lotul constituit am prezentat oral fiecărui pacient selecționat un număr de cinci întrebări privind eutanasia:
acceptă sinuciderea ca alternativă la boală ?
de ce da sau de ce nu?
acceptă ca oprirea vieții să fie făcută de medic sau doresc să își oprească singuri viața?
Dacă medicul ar fi de acord să îi facă o injecție letală (în acel moment) cum l-ar privi mâine pe medic când ar intra pe ușă ?
Când ar fi de acord cu oprirea vieții (ce afecțiuni și ce moment de conștiință?)
Ce consideră ca fiind un sfârșit nedemn? (suferința, incontinența, durere, suferințe viitoare întrevăzute simptomatic încă de acum, inutilitate și singurătate?).
Discutarea rezultatelor:
Datorită caracteristicilor de includere în lotul studiat nu au fost acceptați pacienți în stare de suferință acută fapt ce ar fi dus inductibil la modificarea rezultatelor chestionarului și în final la evaluări statistice primare orientate subiectiv.
La prima întrebare răspunsul a fost surprinzător ca 82% din cei avuți în vedere au afirmat că nu acceptă eutanasia sau sinuciderea ca alternativă la boală, deoarece ambele sunt în totală contradicție cu morala creștină. 14% au afirmat că ar putea să accepte numai sinuciderea asistată și numai ca alternativă la o boală gravă, invalidantă sau foarte dureroasă. 4% din cei chestionați nu au vrut să discute subiectul sub nici o formă.
71 din cei intervievați au afirmat că doresc ca oprirea vieții să fie făcută de către medic dar că doresc să fie în control privind viața lor până la ultimul moment lucid. 20 din cei prezenți în lotul de studiu (mai ales cei de vârste “mici”) refuză să ia în discuție intervenția medicului și considera că vor fi în măsură să decidă singuri și să hotărască singuri momentul întreruperii vieții, cu condiția să beneficieze de un “aparat” care să permită oprirea instantanee a vieții. 4% din cei intervievați au refuzat discuția. 5 pacienți nu știu ce să răspundă la această întrebare.
Întrebarea numărul 3 a ridicat o suită de semne de întrebare și de proteste din rândul celor chestionați. În principal pacienții își priveau personalul sanitar de îngrijire cu vagă suspiciune (nu le acordă îngrijiri suficiente, nu le acordă medicație suficiente sau nu le asigura confort suficient social și material). La ideea că medicul ar fi de acord să le administreze o injecție letală, toți (100) de pacienți au afirmat dorința de a părăsi căminul spital, și de a pleca “oriunde sau unde văd cu ochii…” .
Ideea ca medicul (singurul sprijin moral pe care îl au pacienții inclusiv în cămine spital sau spitale de cronici, singurul aliat împotriva celor care nu le asigura îngrijirea corespunzătoare) le-ar putea administra o injecție letală a fost resimțită ca o frustrare acută de către toți cei luați în discuție.
Au considerat în acest caz ca viața le-ar fi amenințată în mod direct de cel care până atunci a făcut eforturi, uneori majore, pentru a îi proteja.
Din cei 96 de pacienți care au consimțit să răspundă la întrebările chestionarului, 85 au afirmat că doresc oprirea vieții în caz de boală incurabilă neoplazică sau neurologică. 11 pacienți nu au știut (dorit) să răspundă la această întrebare. Din cei care aveau diagnosticate neoplasme (inclusiv la cei în tratament) 23 de persoane au afirmat că se gândesc în mod real la posibilitatea întreruperii vieții în condițiile în care mizeria fiziologică le-ar afecta viața.
Afecțiuni care ar determina suicidul asistat
La ultima întrebare 45 de pacienți au afirmat că și-ar întrerupe viața (sau ar cere întreruperea ei) numai în condițiile în care ar avea o suferință de nesuportat, 30 de pacienți se exprimă direct sau indirect privitor la pierderea demnității umane, 10 pacienți nu ar accepta durerea indiferent de metoda terapeutică folosită, 7 pacienți nu ar putea să accepte o nouă suferință (complicație invalidantă) viitoare, 4 pacienți nu ar dori să nu se poată deplasa și să depindă de alții, 4 nu au dezvoltat subiectul.
CAPITOLUL VI
CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE
Legea franceză nu conține articole care să se refere la modurile de suprimare a vieții asimilate eutanasiei. În consecință înfăptuirea acesteia poate fi calificată drept crimă, crimă cu premeditare sau neacordarea de ajutor unei persoane în pericol.
Evenimentele și dezbaterile recente au ridicat problema adaptării unei legislații care să reglementeze acest subiect. Pot fi reținute două poziții contrarii, fie incriminarea (clarificarea drept infracțiune) distinctă, fie autorizarea expresă a actelor de eutanasie.
Există obiecții majore la ambele propuneri formulate: prima necesită luarea în considerare a varii situații – suferințe extreme, pierderea demnității și cerințe exprese-situații imposibil de specificat (de definit) în termeni legali. A doua propunere poate fi supusă unor obiecții asemănătoare, de asemenea, poate deroga de la principiile de bază referitoare la respectul față de viață, riscând astfel realizarea unui precedent apt să fie folosit în alte situații care necesită derogarea de la principiile menționate. În cele din urmă dacă o lege ar avea un asemenea efect, acesta ar constitui o amenințare pentru realizarea medicinii paleative.
Datorită faptului că în prezent majoritatea persoanelor bolnave doresc să cunoască adevărul cu privire la diagnostice și la prognoza bolii, devin importante pentru specialiștii în oncologie aptitudini precum: abilitatea de a discuta cu pacientul diagnostic (de cancer), recurența bolii ori efectul tratamentului, precum și capacitatea de a solicita părerea acestuia cu privire la cazurile de resuscitare sau de îngrijire în instituțiile de tip azil.
În plus, abilitatea de a formula în mod clar o strategie de tratament, ori de a da curs tipului de îngrijire solicitată de pacient, constituie premise majore ale consimțământului exprimat în cunoștință de cauză.
Problemele etice, născute în jurul suicidului voluntar asistat rămân unele majore și nu este de presupus ca ele să fie rezolvate în cadrul societăților pluraliste. O examinare a atitudinilor istorice referitoare la suicid sugerează faptul că omul modern a moștenit un complex formidabil de atitudini morale și religioase având ca obiect suicidul, fie el asistat sau nu. De obicei, avocații invocă terminarea unei suferințe intolerabile, drept justificare a eutanasiei. Acest fapt nu oferă justificarea prin el însuși, deoarece există (cel puțin din punct de vedere teortic) metode prin care poate fi îndepărtată suferința, fără a induce, provoca moartea cerebrală a persoanei aflate în suferință.
Duse la extrem, aceste metode ar putea pune capăt unei vieți care ar merita trăită, lăsând în același timp să trăiască o persoană care se mai află în viață doar din punct de vedere tehnic. Asemenea acte, totuși nu pot oferi nici o justificare de ordin moral, de vreme ce ele creează ființe fără sens, văzute ca ființe doar din punct de vedere tehnic. Argumentele destinate să justifice terminarea vieții altor persoane, au nevoie de o bază solidă în definirea sensului vieții sau conceperea sensului vieții. În consecință , argumentele pro-eutanasie ar trebui să ia în considerare cel puțin sensul pe care fiecare îl acordăm propriei vieți, dar să țină cont și de importanța vieții în general.
Eutanasia a devenit o chestiune de interes public. Mediatizarea acordată în ultima vreme problemelor legate de asigurarea asistenței (medicale) în procesul morții a provocat în rândul națiunilor dezvoltate (statelor industrializate) teama față de o moarte dureroasă și nedemnă, precum și față de o eventuală pierdere a controlului de către persoanele muribunde
Ca replică la articolul lui Keown și Jochemsen care prezintă cele mai recente date empirice privind deciziile de eutanasie, terminare a vieții înregistrate în Țările de Jos. Recurgerea la eutanasie în cazurile în care terapiile paleative mai puteau fi aplicate, poate fi considerată drept dovadă de inducere a morții în somn (de “adormire”).
Totuși poate fi considerată și drept indicator al reconsiderărilor față de ideea practicilor de terminare a vieții bazat pe autodeterminarea persoanei. Cazurile de eutanasie non-voluntară reprezintă o problemă majoră în Țările de Jos, fiind foarte rar justificabile. Totuși asemenea cazuri nu dovedesc existența vreunei practici de “ADORMIRE”. O altă problemă a oricărei politici în sensul sprijinirii eutanasiei o reprezintă necesitatea convingerii medicilor să aducă la cunoștința autorităților cazurile de eutanasie cu care sunt la curent. Procedura olandeză de notificare a fost modificată de curând, în scopul micșorării fenomenului de neraportare a cazurilor de eutanasie. Rămân însă, în continuare, multe semne de întrebare. Facem în continuare referire la o anchetă de proporții pe tema eutanasiei desfășurată în 1996, în Țările de Jos. Articolul de față evidențiază principalele rezultate statistice ale acestei anchete și cercetează dacă procedura eutanasiei voluntare este controlată au eficiență în acest stat. Concluziile sunt în sensul că practica eutanasiei voluntare nu este total și eficient ținută sub control, cu toate că a început să respecte în oarecare măsură cerințele de ordin procedural.
Pe de o parte eutanasia ridică problema morții umane (1). Pe de altă parte aceasta se leagă de ideea “existenței inutile (injuste)”(2). Ambiguitatea termenului “viață umană/omenească” poate fi explicată astfel: conform primei opinii se poate afirma că nimeni nu dispune de privilegiul de a defini în mod material sau pragmatic dacă cineva își păstrează sau nu demnitatea umană. În consecință, nimeni nu poate fi omorât pe motiv că nu îndeplinește acest criteriu. În ceea ce privește a doua opinie:
Nu este de așteptat ca cineva să omoare o ființă nemotivată și fără apărare; de asemenea, nimeni nu are dreptul să ceară așa ceva.
Oricine are dreptul să beneficieze de tratament pentru diminuarea suferinței/durerii.
În cazul menționat la litera b este posibil ca surveniența morții să fie acceptată ca efect secundar al tratamentului și nu privită ca scop în sine.
d) Cu toate acestea, poate fi formulată o regulă de bază care să pună capăt dilemelor tragice ocazionate de cazurile în care persoana se află în comă.
Doctrina medicală, etica și legile arată că există divergențe în ceea ce privește momentul și modul în care să fie întreruptă hrănirea artificială a pacienților cu leziuni majore pe creier. Criteriile de întrerupere a tratamentului ar trebui să includă starea permanentă de inconștiență a pacientului, absența permanentă a funcțiilor vitale, trecerea unei perioade de timp suficiente în ceea ce privește certitudinea diagnosticului, părerea concordantă a cel puțin unui alt medic specialist și consimțământul familiei sau reprezentanților legali ai pacientului.
Dilema etică impusă de conflictele născute pe marginea ideii de suicid asistat de medic impune ca cel puțin trei criterii să fie îndeplinite înainte ca cineva să se gândească să asiste sinuciderea unei persoane:
Solicitarea morții nu trebuie să fie cauzată de o depresie tratabilă.
Cererea nu trebuie să aibă drept cauză un disconfort (o suferință), simptom sau dureri tratabile.
Cercetarea dorinței de a muri trebuie să aibă loc în contextul unei relații de o anumită durată, intimitate și adâncime, existentă între medic și pacient.
Suicidul asistat de medic este o formă de eutanasie. În consecință, este contrar responsabilității etice față de propria persoană, față de comunitate și față de Dumnezeu.
Problema legalității suicidului asistat este din nou în actualitate, atât din punct de vedere profesional, cât și din cel al opinii publice. Începând cu sentința Curții Supreme de Justiție S.U.A., dată în cazul Cruzan, legalitatea unor asemenea situații va fi stabilită de către instanțe.
În China eutanasia, câștigă din cei mai mulți adepți printre intelectual, medici și chiar în rândurile populației.
Practicarea eutanasiei în Țările de Jos este adesea privită ca un exemplu de reformă socială progresivă. În vreme ce Codul Penal Olandez scoate în afara legii eutanasia activă, instanțele interpretează legea astfel încât aceasta să permită doctorilor să pună capăt vieții pacienților în anumite condiții, mai ales în cazurile în care pacientul a cerut acest lucru drept alternativă la continuarea unor suferințe de neîndurat. Se estimează că numărul anual de eutanasii este de până la 20.000, însă informațiile nu pot fi de strictă acuratețe, datorită practicii medicale comune în sensul certificării unei cauze false a morții, pentru a evita necesitatea justificării eutanasiei.
În prezent, în Țările de Jos, eutanasia a devenit o practică alarmantă, fiind depășite limitele etice și controlul administrativ, ajungându-se chiar la compromiterea angajamentului de a vindeca, doctorii devenind medici ucigași. În ciuda descoperirii unor tratamente spectaculoase care salvează nenumărate vieți, încă există boli incurabil.
În fapt, eutanasia, deși criticată la început, începe să câștige teren, în calitate de alternativă viabilă la tratamentele care prelungesc o existență marcată d suferințele majore pe care le implică o boală incurabilă.
În prezent, progresul medicinii are drept rezultat cazuri mai numeroase de menținere îndelungată a vieții pacienților, în condițiile unor boli degenerative și fără speranță, asociate cu dureri și disconfort fizic. În ultimele două decenii, modificările sociale și medicale au intervenit în sensul deplasării centrului de interes de la pacientul pe moarte la bolnavul cronic, de la voluntar la involuntar și de la eutanasie la întreruperea/neaplicarea tratamentelor de prelungire a vieții. Acceptarea de către instanțe a diferitelor teorii și principii precum cele care se referă la factorii de decizie “surogat”, la controlul medical/judiciar sau la dorința de a trăi a dus la extinderea dreptului constituțional al pacientului de a renunța la mijloacele de menținere artificial al vieții si de a avea parte de o moarte naturală. Consiliul de “Probleme Judiciare de Etică” întrunit în 1986 sub egida Asociației Americane pentru Medicină (AMA), a inclus hrănirea și hidratarea artificială în definiția tratamentului de prelungire a vieții. În prezent consiliile legislative și instanțele se confruntă cu necesitatea echilibrării gradului de autonomie de care se bucură pacientul, în raport cu interesul statului în ceea ce privește menținerea vieții. “Nu trebuie uitat caracterul sacru al vieții, din graba de a recunoaște drept criteriu calitatea acesteia. O reformă legală și comprehensivă în acest domeniu trebuie să garanteze în egală măsură drepturile și obligațiile legale aparținând pacienților, familiilor acestora și medicilor”.1
S-a ajuns din punct de vedere legal, la concluzia că eutanasia este
pedepsibilă doar în condițiile în care a fost comisă cu intenția de a ucide pacientul. Nu se consideră o faptă pedepsibilă atunci când este menită să provoace o moarte fără dureri. În cazul limitării tratamentului (ne acordare sau întrerupere) se pune problema lăsării fără ajutor a pacientului și a neglijenței în îndeplinirea serviciului (din partea medicului).
Deci practicile legate de eutanasie și suicid asistat de medic sunt în continuare interzise în lumea întreagă, acestea sunt folosite în general.
În multe țări s-au constituit organizații care solicită legalizarea eutanasiei. În general, eutanasia trebuie să fie evitată sau respinsă pe baza a ceea ce este numit în obișnuit “principiul sanctității vieții”. În anumite situații, totuși alte considerente ar putea interveni și ar putea determina anumite persoane să încerce să-și manifeste acest respect provocând moartea. Viața poate înceta într-un anume sens, să constituie un “bine” ea ar putea inhiba sau împiedica căutarea valorilor umane, în loc să ofere condițiile favorabile realizării lor. În plus, dacă o maladie fatală face foarte posibilă scurtarea substanțială a vieții unei persoane, atunci strădania de a comunica și a dezvolta viața personală își va putea pierde mult din greutate și nu va mai reprezenta o alternativă reală pentru persoana respectivă. În acest caz alegerea de a pune capăt vieții nu este o alegere între continuarea vieții și moartea imediată și așteptarea unei morți inevitabile. În asemenea situații, valoarea benefică a morții ar putea căpăta un ascendent asupra valorii ei negative, chiar dacă ambele aspecte sunt întotdeauna concomitente. Trebuie să acceptăm că eutanasia nu poate fi justificată prin aceea că moartea constituie întotdeauna o valoare, un drept sau un scop care în mod evident poate să anuleze valoarea vieții. Eutanasia nu este niciodată justificată prin aceea că obligațiile celor în viață față de muribunzi, sau ale persoanei individuale de a se strădui să găsească un sens vieții sale, vor înceta vreodată să fie valide.
Dar care sunt cauzele care au făcut ca, prin eutanasie, lumea să se întoarcă la timpurile întunecate ale barbariei? Răspunsul e simplu: descreștinarea occidentului și curentele de gândire care domină lumea: utilitarismul, hedonismul, liberalismul, materialismul, evoluționismul, ateismul, secularismul, care au creat o cultură a morții și chiar o fascinație a morții odată cu pierderea speranței, a sensului și valorii vieții. Tineretul, dezorientat se refugiază în droguri și sinucidere.
Idealul omului care nu crede în Dumnezeu și în viața de dincolo este fericirea în această lume. Ceea ce dă sens și valoarea vieții este sănătatea, frumusețea, forța, cariera. Când intervine boala, suferința, handicapul, viața își pierde sensul și valoarea și nu merită să fie trăită. Iar omul, considerându-se stăpânul absolut al vieții sale, poate decide să-i pună capăt. Și e logic ca viețile handicapaților, bolnavilor incurabili, bătrânilor, vieți considerate inutile și povară pentru societate, să fie eliminate.
Un alt factor care încurajează practica eutanasiei este ceea ce se numește “înverșunarea terapeutică”. Medicii, încurajați de progresele științei, împing cât se poate de departe anumite tratamente, anumite intervenții, în ciuda caracterului fatal al diagnosticului, prelungind de fapt la nesfârșit agonia pacienților. Bolnavii care în țările dezvoltate mor singuri părăsiți de familie, în spitale, printre aparate mânuite de tehnicieni, constatând adesea că sunt menținuți în viață spre a face experiențe pe ei, cer să li se curme viața. Eutanasia vine și ca o urmare logică a avortului.
Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului și a carității. Nu e un act de caritate să pui capăt suferințelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân, un handicapat și a-l elibera, omorându-l? Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie și interes. Nu e vorba atât de suferințele bolnavului și uneori de interese meschine cum ar fi moștenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia și societatea de bolnavul devenit o povară inutilă. Aceasta este concluzia care se desprinde clar din definiția care se dă astăzi eutanasiei: “A ucide din milă spre a suprima radical suferințe extreme sau pentru a-I cruța pe copii anormali, pe incurabili și pe bolnavii mintali de prelungirea, poate pentru mulți ani, a unei vieți de suferință care ar putea, în puls, să impună poveri prea grele familiei și societății.”2
Învățătura Bisericii condamnă eutanasia bazându-se pe câteva principii și adevăruri creștine fundamentale.
Primul principiu este acesta: numai Dumnezeu este stăpânul vieții. Omul nu poate dispune de viața sa sau a altui om fără a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu și fără a-și revendica titlul de Dumnezeu. Medicul care, conform jurământului lui Hipocrate, este slujitorul vieții, nu al morții nu poate lua viața unui om la cerere, căci cel care cere nu-i poate acorda un drept pe care nu-l are. Orice legislație trebuie să recunoasc, să consfințească și să apere dreptul fundamental la viață, dar nu la moarte. Căci acordând dreptul și la viață și la moarte, legislația cade în absurd și se autoanulează.
Viața este sacră și inviolabilă. Nu există viață lipsită de sens, de valoare, de demnitate, după cum nu există moarte lipsită de demnitate în afară de cea provocată prin sinucidere sau eutanasie.
În al doilea rând, în viziunea creștină nu există suferință inutilă. Boala, moartea, suferința, au fost răscumpărate, divinizate, sacralizate prim moartea lui Cristos pe Cruce. Unită cu suferința lui Cristos, suferința creștinului, din rod al păcatului se transformă în instrument al mântuirii proprii și al mântuirii lumii. Drama bolnavului incurabil sau în faza terminală este în primul rând de ordin psihologic. Părăsit de medic și adesea abandonat de propria familie, când își exprimă dorința de a muri, de fapt bolnavul nu-și exprimă dorința de a fi ucis, ci suferința de a nu fi însoțit, asistat, acceptat, ascultat, iubit și ajutat să moară cu demnitate.
Acest lucru îl subliniază Declarația asupra eutanasiei publicată de Congregația pentru Doctrina Credinței la 5 mai 1980.
“Rugămințile bolnavilor foarte gravi, care uneori îți cer moartea, nu trebuie înțeles ca fiind expresia unei adevărate voințe de eutanasie; ele sunt aproape întotdeauna cereri de ajutor și afecțiune ale unor suflete răvășite de tulburare.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Eutanasia (ID: 124959)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.