Euroscepticismul Și Procesul Europenizarii

Cuprins

Introducere

Prezenta lucrare are drept scop afirmarea, explicarea și analizarea unui fenomen destul de recent de pe agenda politică internațională, intitulat euroscepticism. Încă din anii ’90, procesul de integrare europeană a fost supus unui ritm acceleratde desfășurare, fiind acompaniat de extinderi masive, vorbindu-se tot mai frecvent despre legitimitatea și recunoașterea celui mai puternic construct politic postbelic de tip supranațional, Uniunea Europeană. Din acea perioadă, termenul de euroscepticism a fost utilizat cu o frecvență ridicată prin intermediul discursurilor politice, mediatice sau academice, fapt ce a condus la emergența unor opoziții, a unor critici destul de pronunțate cu referire la derularea acestui proces de integrare europeană. Deși este catalogat ca aparținând teoriei excepționalismului englez, în prezent acest fenomen depășește aceaste bariere de asociative, propangându-se și generalizându-se atât în state membre ale Uniunii Europene, cât și în state mai mult sau mai puțin reticiente în a urma calea aderării.

Discutăm despre euroscepticism în contextul europenizării, apărut ca o viziune, ca o contra-reacție menită să examineze și să articuleze carențele acestui organism supranațional, Uniunea Europeană, reliefându-i actualele eșecuri: criza economică și financiară, neîncrederea cetățenilor în instituțiile comunitare, teama pierderii identității naționale, nevalorificarea cetățeniei europene datorită modului în care este prezentată de către elita conducătoare a Uniunii, procesul birocratic excesiv generat de conducerea de la Bruxelles, amestecul extern în chestiunile interne ale statelor, preluarea unui număr tot mai mare de competențe ce în mod normal fac parte din arealul unui stat și nu în ultimul rând denunțarea unui deficit democratic din partea statelor membre ale Uniunii Europene.

Motivația alegerii acestei teme se regăsește în importanța tot mai mare acordată acestu subiect, generând un cadru politic european marcat de contrverse, și nu în ultimul rând datorită apariției sale relativ recente în domeniul relațiilor internaționale. De asemenea, datorită schimbărilor majore de paradigmă pe care le-a generat și despre care vom discuta, acest fenomen ocupă poziții din ce în ce mai neașteptate, preconizând apariția unor noi evoluții în sistemul politic european, așa cum a demonstrat-o până în prezent, motiv pentru care, relevanța acestei teme este una deosebit de importantă.

Ce este euroscepticismul? Care sunt limitele sale? Care sunt argumentale de care uzează pentru a se legitima în fața euro-optimiștilor? Ce schimbări a generat până în momentul de față? Cine sunt reprezentanții săi de seamă? Ce soluții propun aceștia? Sunt întrebări la care ne propunem să răspundem și pe baza cărora ne vom formula ipotezele lucrării.

Așadar, lucrarea va fi structurată urmărind următorul model: în primul capitol am ales să abordăm diversele definiții și conceptualizări atribuite acestui curent, urmărind în același timp care este atitudinea eurosceptică a opiniei publice vis-a-vis de Uniunea Europeană, tipurile și cauzele ce determină formarea unor astfel de prototipuri sceptice. În al doilea capitol, ne vom centra pe formarea și ascensiunea unor partide politice ce au adoptat poziții eurosceptice, exemplificând argumentele oferite de aceștia prin programele și manifestele electorale puse în competiția electorală; de asemenea vom aborda problematica identității. În următorul capitol vom trasa principalele demersuri întreprinse de eurosceptici cu scopul de a câștiga poziții pe scena politică europeană, precum participarea lor în cursa alegerilor europarlamentare. Vom lua drept exemplu ultimele două mandate în care s-au organizat alegerile pentru Parlamentul European, respectiv anii 2009 și 2014, observând și comparând procentajele obșinute de aceste partide, pentru a valida sau invalida ipoteza conform căreia partidele eurosceptice de dreapta și de stânga, reprezintă o amenințare crescândă la adresa legitimității Uniunii Europene. Pentru studiul de caz am ales să discutăm despre propagarea euroscepticismului în țările non-membre ale UE, mai cu seamă despre situația Norvegiei, Islandei și Elveției, țări în care se preconizează a exista cel mai ridicat grad de euroscepticism din Europa.

Astfel, vom parcurge firul roșu al lucrării abordând perspectiva graduală de corelare a informațiilor puse la dispoziție prin diverse cărți, articole, ziare și surse de internet, tratând tema euroscepticismului de la un nivel general la unul particular.

Rezultatele obținute în urma cercetării ne pot fi utile în măsura în care informațiile reușesc să transmită următoarea idee: atunci când o viziune nu are susținere și nu este fondată pe principii egalitare, menite să satisfacă nevoile părților constitutive, ea este destinată pieirii, transformându-se într-o viziune perisabilă. Euroscepticismul este un fenomen ce atrage atenția asupra acestui aspect, având funcția de examinator, iar poziția sa critică ar trebui privită mai degrabă dintr-un unghi constructiv și benefic pentru Uniunea Europeană.

1. DEFINIȚII ȘI CONCEPTUALIZĂRI ALE EUROSCEPTICISMULUI

1.1 Euroscepticismul: o nouă doctrină politică în Europa

Construcția europeană ce în mai puțin de o jumătate de secol de la înființare prin Tratatul de la Roma din 1957, concretizată ulterior în Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht, 1992) reușește să își înmulțească considerabil numărul de state membre, încorporând în prezent 28 de țări europene. Motto-ul Uniunii Europene este încă din anul 2000 ,,Unitate în diversitate“, ceea ce denotă că europenii ar trebui să fie uniți pentru a promova pacea și diversitatea, acceptând în același timp să-și deschidă spiritul către culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale bătrânului continent. Numeric vorbind, UE are o populație de 508 milioane de oameni, 24 de limbi oficiale și de lucru și aproximativ 150 de limbi regionale și minoritare. Astfel, toleranța, deschiderea, unitatea sunt cuvinte-cheie ce ar trebui să definească într-o manieră eficientă procesul europenizării.

Valurile succesive de extindere către noi state au scos la iveală noi provocări, noi perspective și (o)poziții, cu care Uniunea Europeană chiar și în momentul de față se confruntă.

În anul 2006 un număr de treizeci și șase de reprezentanți ai Parlamentului European își creionau împreună viziunea unei Europe ce avea să prindă contur în anul 2020, un proiect ambițios cu atât mai mult cu cât întrunirea avea ca scop alăturarea a tot atâtor discursuri și păreri dornice de afirmarea logevității Uniunii Europene din poziția unor personalități cu funcții cheie în acest domeniu. Hans-Gert Poettering începe acest studiu afirmând că ,,acolo unde nu există viziune, oamenii pier” . Dar simpla existență a unei viziuni, nu îi asigură succesul atunci cand doar în teorie funcționează, ci este dispusă mai degrabă să ajungă o viziune perisabilă.

Într-adevăr, Uniunea Europeană în cei peste 50 de ani de existență a reușit să își îndeplinească scopul inițial, și anume, să evite apariția unor conflicte majore pe continentul european, dar datorită contextului politic actual și a noilor provocări ce prefigurează agenda politică europeană, această viziune nu mai poate fi considerată drept una prioritară.

În anul 2012, Jürgen Habermas enunță în cartea sa ,,The crisis of the European Union -a response” destrămarea unui vis ce avea să mențină democrația sub control și să redea un echilibru procesului de luare a deciziilor politice comune. Toată atenția, susține autorul, s-a concentrat pe imperfecțiunile constructului politic denumit Uniunea Europeană, o uniune monetară care nu dispune de capacitățile politice necesare unei guvernări politice. Se pune accentul tot mai mult pe conștientizarea faptului că, tratatele europene trebuiesc revizuite, dar în același timp este clară absența unei perspective pentru viitor.

Valurile succesive de extindere către noi state au scos la iveală noi provocări, noi perspective și (o)poziții, cu care Uniunea Europeană chiar și în momentul de față se confruntă.

Drumul lung pe care l-a parcurs Uniunea Europeană în vederea conturării propriului său ideal, nu a fost unul prezervat exclusiv reușitelor materializate prin extinderi considerabile, prietenii mutuale înfloritoare cu o economie prosperă, în creștere. Dimpotrivă, simptomele ,,acute“ de declin economic, cultural, politic și social au invadat spațiul pan european cauzând un soi de reacții adverse. Grupurile sceptice dețin un rol important în determinarea acestui diagnostic pe care Uniunea Europeană îl manifestă actualmente.

Ani la rând am asistat la diverse reacții și anti-reacții din partea unui fenomen despre care se preconiza că va lua o amploare tot mai mare datorită pozițiilor ferme și expresiilor nonconformiste manifestate pe scena politică europeană. Discutăm despre fenomenul euroscepticismului, un fenomen ce a luat naștere din dorința de a estompa procesul integrării europene, semnalând cealaltă fațetă a Uniunii Europene, încadrând-o în același timp în tiparul unei utopii destinate eșecului.

1.2 Ce este euroscepticismul?

Termenul de euroscepticism apare pentru prima dată pe 11 noiembrie 1985 în cotidianul britanic The Times, pentru a descrie poziția sceptică îndreptată la adresa Uniunii Europene și a politicilor adoptate de către aceasta. Totuși, este de remarcat faptul că acest termen câștigă popularitate odată cu discursul susținut de Prim-Ministrul Margaret Thatcher pe 20 aprilie 1998. Margaret Thatcher afirma: ,,Comisia dorește să acționeze ca un GUVERN, Consiliul de Miniștri ca un SENAT, Curtea de Justiție ca un ARBITRU, și Parlamentul ca un CONGRES. Dacă în această conferință se discută despre aceste lucruri, bine atunci, dar nu vreau să las nici un fel de dubiu asupra poziției noastre. Nu! Nu! și încă odată nu! Nu ne vom angaja în aceste șarade“. Discursul politic contemporan, uzează de acest termen de ,,euroscepticism”, fiind deja consacrat în literatura de specialitate, totuși opiinile privind atribuirea unei definiții concludente acestui concept, au fost împărțite. Cert este faptul că însăși euroscepticii folosesc consecvent în presă cuvinte precum: suveranitate, independență, superstat, subsidiaritate, federalism, birocrație; cuvinte încărcate cu diverse conotații și subînțelesuri adunate din diverse surse.

Totuși, originea cuvântului este diferită de cea atribuită în prezent, având la bază o conotație pozitivă am putea spune, mult mai ,,digerabilă“ decât eticheta negativă pe care marea majoritate a oamenilor o subînțeleg. ,,Cuvântul eurosceptic este un neologism adoptat rapid și definitiv, care, conform dicționarului Larousse, ca substantiv sau adjectiv denumește sau caracterizează «o persoană ce se îndoiește de viabilitatea sau de utilitatea construcției Uniunii Europene». Cuvântul eurosceptic este format cu ajutorul procedeului de compunere, prin contopirea prefixului euro-, respectiv sceptic. Astăzi, în toate limbile în care circulă, scepticismul este confundat cu neîncrederea, sau cu suspiciunea. Or, cuvântul sceptic (fr. sceptique, engl. sceptic) pătruns în limbile europene în perioada Renașterii provine din grecescul skeptikos, care în limba de origine avea sensul de «observator, examinator». Prin urmare, sceptic ar trebui să exprime doar o îndoială rezonabilă, care să refuze dogmatismul“.

În zilele noastre, atunci când o persoană își declară incompatibilitatea cu actualul sistem politic european, sau față de însăși procesul integrării, poate fi catalogat drept un mainstream eurosceptic democrat, declanșând diverse reacții. Oamenii sunt eurosceptici din diferite motive. Asemeni celebrei afirmații făcute de Tolstoi, toți oamenii fericiți care sprijină proiectul Uniunii Europene se aseamănă, pe când, fiecare eurosceptic este nefericit în modul său particular. Această afirmație evaluează maniera în care oamenii se raportează vis-a-vis de Uniune, scoțând în evidență particularitatea euroscepticilor, caracterul lor diferențiat, capabilitatea lor de a se declara nemulțumiți și nefericiți în același timp, asumându-și poziția critică și consecințele de drept. A fi eurosceptic înseamnă a vedea dincolo de ceea ce vede marea majoritate, e examina și evalua critic ceva ce nu funcționează.

Unii eurosceptici nu acceptă însăși ideea de Uniune Europeană, tema privind suveranitatea națională fiind considertă literă de lege pentru ei. Alții, acceptă în mare parte acest proiect european, dar susțin că în practică acesta își asumă prea multe competențe, merge mult prea departe. Euroscepticii se tem totodată de elaborarea politicilor de către elitele iresponsabile de la Bruxelles, insistând asupra faptului că această apropriere materializată prin crearea zonei euro și implicit aderarea în cadrul acesteia, va conduce la apariția unor contradicții morale periculoase pentru domeniul economic. Țările specifice eurosceptice au o particularitate aparte. Faptul că alte state aderă la Uniune, nu reprezintă un punct de interes pentru ei, ci se centrează asupra unui singur aspect: nu mai doresc ca țara lor să facă parte din acest organism. De exemplu, începând cu anii ’90, dezbaterile cu privire la viitorul Uniunii Europene s-au polarizat semnificativ în contextul procesului de ratificare a Tratatului de la Maastricht, astfel că, termenul de euroscepticism s-a extins asupra continentului european devenind un sinonim utilizat în sensul unei redirecționări a tuturor formelor de opoziție sau de respingere față de Uniunea Europeană. Prima dificultate ce se interpune în calea definirii fenomenul euroscepticismului, constă în încearcarea de a găsi o extensie adaptabilă fiecărui context. În contextul britanic, are un înțeles specific, făcând referire la o formă culturală a anti-europenismului mult mai vast decât o face euroscepticismul. Euroscepticismul în Austria, se datorează unei percepții negative față de extinderea Uniunii Europene și de aderarea Turciei în cadru acestui organism supranațional. În Marea Britanie discursurile eurosceptice exprimă ostilitate față de un ,,super-stat european“ și față de Uniunea Economică și Monetară. Aceste exemple servesc drept argumente în vederea evidențierii diferitelor înțelesuri atașate euroscepticismului, în diverse contexte, din diverse țări.

Având în vedre multitudinea de definiții și conceptualizări atribuite și exemplificate în presa actuală cât și în spațiul academic de către diverși autori, oameni politici sau analiști, putem afirma că acest concept, ne permite să explicăm succesul și popularitatea substanțială a acestui fenomen, care renunță în a fi văzut ca un dușman al integrării europene, ci mai degrabă ca o componentă naturală a acestui proces, prin faptul că își propune să se concentreze asupra funcției de evaluare a sistemului politic internațional.

1.3 Opinia publică versus Uniunea Europeană

Literatura prezervată studierii impactului pe care Uniunea Europeană îl prezintă asupra opiniei publice și-a mărit considerabil volumul în ultimele decenii, mai cu seamă în contextul în care criza economică și financiară au început să afecteze tot mai multe dintre statele europene și implicit cetățenii europeni, iar întrebările și observațiile cu privire la această topică, în speță a declinului Uniunii Europene datorită percepției negative atribuite din partea cetățenilor, au început să se contureze tot mai bine în spațiul european.

Boomgarden et. al (2011) accentuează ideea conform căreia, devreme ce procesul integrării europene prezintă un caracter multidimensional, este legitim să afirmăm că aceeași situație poate fi aplicabilă diverselor forme de manifestare a atitudinilor, revărsate asupra procesului de integrare europeană. Luând în considerare complexitatea naturii legate de atitudinile opiniei publice față de UE, este importantă de specificat importanța atribuită conceptului de masă precum și originile nemulțumirii reflectate. Atitudinile eurosceptice diferă în funcție de obiectul asupra căruia se adresează (Easton, 1975), mai cu seamă autorităților, regimurilor sau comunităților. Ele mai diferă și în funcție de tipul de opoziție cu care se confruntă (Gabbel, 1998), atitudinea opiniei publice putând fi în acest caz de două tipuri: difuză și specifică. Nu în ultimul rând, opinia publică se nuanțează datorită propriei sale naturi (Lindberg & Scheingold, 1970), adică utilitară sau afectivă. Clasificarea rezultată este esențială pentru evaluarea atitudinii abordate din partea opiniei publice, în măsura în care clarifică teoriile fundamentale existente cu privire la această temă, redefinindu-le în același timp. Astfel că, suportu specific este încredințat pe baza rezultatelor obținute de o anume politică, în timp ce suportul difuz se referă la o evaluare ce constă în explicarea a ceea ce reprezintă un obiect, nu a modului în care funcționează. Distincția referitoare la tipul de suport acordat Uniunii Europene, surprinde existența a doua modalități, utilitară sau afectivă. Cea utilitară face referore la ideile ce pun în balanță costurile și beneficiile presupuse în calitate de stat membru al UE, pe când, suportul afectiv se referă la sprijinirea întregului proces oferind răspunsuri emotive cu privire la idealurile înrădăcinate în noțiunea de unitate europeană.

Evidențierea atitudinilor ce înglobează caracteristici tipice eurosceptice este subliniată și în următorul caz, prin clasificarea oferită de Wessels. Autorul susține că de fapt, noțiunea de euroscepticism ascunde în substratul său diverse atitudini. Printre acestea se diferențiază atitudinile critice și cele sceptice. Atitudinile critice ar putea avea drept consecință invitația de a consolida și de a contribui împreună la edificarea unei Europe mai bune; în paralel, atitudinile sceptice, din contră, par să nu își dorească ca Europa să funcționeze asemeni unui întreg. Înaintând în această direcție, căutând să explorăm factorii ce se interpun în favorizarea atitudinilor eurosceptice, putem spune că evenimentele de la începutul anilor ’90, mai exact perioada imediat următoare de la ratificarea Tratatului de la Maastricht sau a Tratatului privind Uniunea Europeană, deține un rol decisiv în declanșarea unui val de nemulțumiri din rândul opiniei publice. Motivul pentru care afirmăm acest lucru se datorează faptului că, odată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht s-a produs o schimbare notabilă de paradigmă, prin modificarea principalului domeniu de activitate al UE adică cel economic, într-unul politic, încuranjând totodată procesul adâncirii prin instrumentul extinderii. Astfel, evaluările prestabilite de tip cost-beneficii au ajuns în cele din urmă să fie afectate, prin contracararea lor cu variabile politice și sociale, precum identitatea cetățenilor sau în ceea ce privesc instituțiile politice. Acest fapt a condus la declanșarea unei mutații, orientând atitudinea opiniei publice într-o sferă nefavorabilă Uniunii Europene.

O altă abordare a acestei chestiuni ce ține de natura atitudinilor opiniei publice vis-a-vis de Uniunea Europeană aparține autorilor André Krowel și lui Koen Abts, care supun dezbaterii perspectiva adoptării a două tipuri de atitudini: critice și negative, opunându-se vehement Uniunii. În ceea ce privește gradul de mulțumire exprimat față de ideea de integrare, acesta variază în funcție de instituțiile Uniunii Europene, de politicile pe care acestea le adoptă, sau chiar de politicieni, toate aceste categorii înscriindu-se în tiparul surselor generatoare de atitudini eurosceptice. Cei doi autori menționați anterior, susțin că noțiunea de euroscepticism este nepotrivită pentru a putea îngloba complexitatea atitudinilor generate de Uniunea Europeană la nivel de masă. Acest gen de abordare pledează în favoarea unei arii extinse de sentimente produse sub egida Uniunii. Euroscepticismul este în opinia lor o noțiune vagă, insuficient de curpinzătoare pentru a putea îngloba și alte reacții sau anti-reacții, diferențiindu-se totodată atitudini de tip eurocinism, eurorespingere, eurosuport, euro-oponent.

André Krouwel și Koen Abts denunță faptul că euroscepticismul este reflecția unui compromis între unele nemulțumiri legate de actualele performanțe ale Uniunii Europene și încrederea acordată proiectului în sine de integrare europeană. Ei susțin că euroscepticii sunt ambivalenți în ceea ce privesc autoritățile și regimul european, simțind nevoia unui control efectuat îndeaproape, nefiind convinși de eficiența, receptivitatea sau adaptabilitatea capacităților instituțiilor europene. Euroscepticii au constat nevoie de dovezi de susținere, cu argumente a ceea ce se predică în jurul lor. Spre deosebire de cetățenii încrezători (euroentuziaști), euroscepticii adoptă o atitudine critică față de diverse inițiative politice ale UE, manifestând în același timp atitudini sceptice și în ceea ce privesc procesele de adâncire și extindere specifice acestui construct politic supranațional. Diverse subgrupări eurosceptice diferă între ele prin prisma motivațiilor și argumentelor adoptate, a discontinuității procesului de integrare europeană privită ca o soluție mult mai favorabilă propriei națiuni. Euroscepticii nu susțin în mod necondiționat Uniunea Europeană în forma sa curentă de încarnare și au îndoieli cu privire la evoluțiile sale viitoare. Cu toate acestea, ei nu pun la îndoială principiile cooperării sau principiile de bază ale integrării europene. Această definiție tinde mai degrabă să clarifice încadrarea atitudinilor europene în categorii de genul ,,pro sau contra UE“, o definiție plastică ce trasează în mod impersonal poziția sceptică, fără a face apel la exemplele ce ar putea veni în sprijinul explicațiilor, plasându-i pe eurosceptici în acest fel, într-o zonă a criticii și a negativismului nefondat. Ori, doza de scepticism, în general, poate fi considerată benefică, deoarece ne poate ajuta la nuanțarea și conturarea unui fenomen, în acest caz Uniunea Europeană, observându-i atât părțile bune cât și cele mai puțin bune, mai puțin avantajoase, putând să ne conturăm propria opinie, bazându-ne pe rezultatele propriei analize.

Dezirabil, din punct de vedere al societății civile, ar fi ca fiecare dintre cetățenii europeni să se implice în examinarea opțiunilor pe care Uniunea Europeană, în speță prin politicile sale le adoptă, crescând astfel implicarea oamenilor de rând, și legitimitatea pentru ca mai apoi, fiecare, să își susțină punctul de vedere, să adopte atitudinea dorită, pro sau contra UE. Nu este vorba doar despre a judecat ceva ce nu funcționează bine, ci mai degrabă de a atrage atenția asupra instalării unei puteri hegemonice, și de a aminti că democrația este reprezentată, așa cum stabilește clasica definiție grecească, prin puterea poporului.

Interesantă din acest punct de vedere este analiza inițiată de Helle Schrøder Hansen, cu privire la contraproductivitatea euroscepticismului, ca de exemplu, relevarea faptului că ceea ce își dorește un anumit stat să obțină în urma procesului de integrare, este motivul pentru care o altă populație prezintă poziții sceptice. Acest fapt influențează în mod firesc inițiativele pe care UE dorește să le pună în aplicare, cu scopul de a estompa euroscepticismul. Un astfel de exemplu este prezentat de ,,Planul D“, Democrație, Dialog, Dezbatere, inițiat cu scopul de a consolida dialogul cu cetățenii europeni, și prin urmare, să organizeze o dezbatere mai amplă cu privire la viitorul Uniunii Europene. Acest plan ar trebui să conducă la mai mult dinamism în rândul cetățenilor, și de asemenea, să restabilească încrederea publică acordată Uniunii Europene. Faptul că cetățenii nu simt că opiniile lor contează și sunt ascultate, sau că nu se simt reprezentați la nivel european, reprezintă semne clare de deficiență ce pot conduce la apariția euroscepticismului democratic. Așadar, există o legătură directă între atitudinea Uniunii și consecințele acesteia. Atunci când modelul propus nu este viabil, nu este gândit întocmai pentru nevoile cetățenilor, nu pentru interesul personal și pentru întreaga comunitate, rezultatele soldate vor fi aceleași, expectativele cetățenilor vor fi neschimbate. Uniunea nu va înregistra ascensiune în plan politic, economic, social, ci se va scufunda datorită propriilor probleme.

1.4 Cauze ale euroscepticismului

Devreme ce laitmotivul Uniunii Europene a devenit cuvântul ,,criză“ atât pe plan politic (deficit democratic, neîncredere în instituțiile europene), cât și pe plan economic (criză financiară) ori social (problema identității naționale, factorul migrator) regândirea și reconfigurarea treseului inițial par a fi procese necesare a fi luate în considerare pentru evoluțiile următoare. Argumentele ce vin în sprijinul enunțării și validării afirmației anterioare, se regăsesc în câteva evenimente importante din evoluția recentă a Uniunii Europene: evenimentele generate de zona euro în anul 2001 în ceea ce privește domeniul financiar și al datoriei publice. În pofida faptului că în anul 2010 jumătate din cetățeni opinau în favoarea Uniunii Europene considerând-o a fi un lucru bun, s-a ajuns în cele din urmă la o reconfigurare mentală a europenilor, trecâdu-se de cealaltă extremă. Astfel, deși numărul celor care considerau în trecut că UE nu prezintă suficiente informații pentru a-și exprima părerea în legătură cu apartenența sau identificarea lor cu o anumită uniune, era unul considerabil, se ajunge treptat la lărgirea și consolidarea grupului celor care consideră că UE nu este un organism bun sau rău, adică a celor nehotărâți și a celor care asociază statutul/apartenența la UE cu un lucru rău. Așadar, pentru unii această tendință exprimă trecerea de la un consens permisiv la un dezacord constrângător. Pentru alții, această măsură are de fapt înțelesuri mult mai subtile, și anume, pe măsură ce învață tot mai multe lucruri despre UE cu atât devin mai confuzi, mai indeciși în a se pronunța și recunoște care sunt cu adevărat avantajele și dezavantajele integrării europene.

Un alt aspect îngrijorător care denunță declinul Uniunii Europene se regăsește în faptul că acest scepticism vine tocmai din partea fondatorilor săi, a principalelor state ce au contribuit la formarea temeliei acestui construct internațional, adică din partea Franței, Germaniei, Italiei, a Marii Britanii. ,,Scopul părinților fondatori ai Comunităților europene a fost acela de a se ajunge la o uniune totală: economică, vamală precum și monetară, politică și militară (o Europă federală, un fel de Statele Unite ale Europei, după celebra expresie a lui Churchill)“. Așadar, în condițiile în care însăși fondatotii proiectului european înclină în prezent balanța în favoarea unui scepticism pronunțat, ajungându-se la acest tip de dezechilibru chiar de la baza construcției, este legitim să afirmăm că și celelalte state europene sunt îndreptățite să-și adreseze semne de întrebare în privința unui viitor comun, a unei viziuni solide, optimiste. Prin urmare, putem afirma că faptele enunțate mai sus ne conduc la încadrarea euroscepticismului în tiparul unei forțe graduale, aflate în creștere, cu implicații semnificative în procesul europenizării.

O interpretare distinctă ce încearcă să deslușească motivele declanșării unei serii abundente de întrebări a căror răspunsuri au rămas la același statut de ezitare, de disimulare a unui optimism continuu, dar preluate și utilizate din poziții de contrarietate din partea scepticilor, îi aparține Margaritei Ciobanu. Aceasta, în încercarea de a descrie premizele și sursele acestei contrareacții, oscilează totuși în a eticheta acest fenomen de natură eurosceptică drept o politică inversă sau mai degrabă o fobie. Potrivit autoarei, euroscepticismul a declanșat sub diversele sale forme de manifestare, preocupări în rândul unei categorii vaste de cetățeni: atât pe agenda de zi a politicienilor și a analiștilor, cât și a oamenilor de rând. Euroscpeticismul este asociat cu o ,,maladie” care își fundamentează credințele în principiul conform căruia ,,Europa este o invenție de birocrație în căutare să formeze un superstat birocratic și nedemocratic sau chiar o dictatură. Alții nu sunt de acord cu ideea unui stat centralizat, Statele Unite ale Europei denumire înrudită cu Statele Unite ale Americii, care mulți îl văd drept un rezultat inevitabil al curentelor integraționiste actuale. Aceasta este o percepție disputată de mulți alții printre care și de pro europeni care încearcă să vadă și reversul medaliei, nu numai partea pozitivă și optimistă a integrării”.

Cauzele ce îi determină pe eurosceptici să se alieze în defavoarea proiectului supranațional rezidă în următoarele temeri: apariția unor măsuri menite să atenteze împotriva suveranității naționale, proiectul unei Constituții europene, numirea unui judecător public european, extensiunile legate de Europol, refuzând să creadă într-un sistem comun de justiție care poate intensifica aria cooperării juridice și poate suplimenta protecția împotriva terorismului și a bandelor criminale. Prin această interpretare se acordă o atenție deosebită temerilor stârnite de UE cetățenilor săi.

Deseori a fost invocată teama de a ceda involuntar o parte a puterii naționale, rămânând oarecum la concepția conform căreia, statul în această situația, ajunge în cele din urmă asemeni unei marionete ce așteaptă să primească ordine de la superiorii săi; teama ca încet încet, Uniunea Europeană să își lărgească palierul competențelor exclusive în cât mai multe domeni.

Astfel, revenim din nou la întrebările pe care le generează Uniunea Europeană în încercarea de a o încadra într-un tipar anume de definire: ,,este ea un actor global sau mimează încă? Poate Uniunea Europeană să devină o putere hegemonică? Va fi Uniunea Europeană un mega stat sau un nou imperiu?”

Argumentele ce vin în sprijinul declarării fenomenului eurosceptic ca fiind unul semnificativ în procesul evoluției Uniunii Europene își găsesc motivația în următoarele evenimente, caracterizate drept cauze generatoare de euroscepticism: spre exemplu ,,refuzul Norvegiei de a deveni membră a Uniunii, respingerea monedei unice de către Danemarca și a invitației de a fi parte a zonei Economice Europene de către elvețieni, refuzul Islandei de a accepta prevederile de la Nisa, refuzul în primă fază a Danemarcei de a accepta Tratatul de la Maastricht ca și proporția de 49% dintre votanții francezi care s-au pronunțat împotriva aceluiași tratat și refuzul Marii Britanii de a fi parte a Tratatului Schengen și a Uniunii Economice și Monetare” sunt fapte concrete ce demonstrează în primă instanță o listă aproape nesfârșită de refuzuri din partea statelor europene, ceea ce denotă anomaliile și antireacțiile actorilor statali vis-a-vis de încrederea acordată acestui organism supranațional, Uniunea Europeană. Pe plan secund, putem remarca o altă interpretare ce denunță propagarea sentimentului sceptic și față de care evenimentele imediat apărute păreau să aibă același efect. Euroscepticismul apare în acest caz asemeni unui virus ce ,,contaminează” statele europene, trezind sub diverse moduri, neîncrederea, nesiguranța, dezacordul și refuzul la invitația de a construi împreună și de a consolida viitorul unei Europe unite.

Alți autori sunt de părere că euroscepticismul s-a declanșat într-o manieră mult mai vizibilă în urma alegerilor europarlamentare din mai anul 2014, atunci când mass-media împreună cu analiștii politici au raportat confruntarea continentului european cu ,,un cutremur eurosceptic”, ce va atrage după sine un val de reacții noi. Uniunea Europeană se confrunta astfel cu un dușman absolut, ce declanșează un val uriaș de nemulțumiri, acompaniate de o criză profundă a democrației europene.

Prin lucrarea sa intitulată ,,Europa: ultima oportunitate“ actalul președinte al Parlamentului European Martin Sculz, creionează cu precizie actuala formă a Uniunii Europene, analizându-i atât părțile bune, reușitele, amintind în același timp erorile și slăbiciunile existente, propunând o serie de măsuri și soluții pentru ca Europa să depășească criză prin care trece. În prima parte a lucrării aduce o serie de clarificări introductive menite să-i explice atitudinea și pentru a nu lăsa loc interpretărilor. Faptul că adresează critici și reproșuri instituțiilor europene, nu trebuie perceput ca susținător al unor idei anti-europene. Fiind desemnate ca niște instituții ce au luat naștere cu scopul de a acționa în serviciul cetățenilor, acestea ar trebui să accepte faptul că opinia publică emite judecăți și critici la adresa lor, obligația lor fiind cea de a răspunde acuzațiilor aduse și de a-și asuma probabilitatea ca, inadecvanța acțiunilor lor, să conducă la diminuarea aprobării opiniei publice. Chiar dacă nu toate criticile se bazează pe fapte adevărate, în fond o urmă de adevăr tot există. Unul dintre reproșurile care i se aduc, face referire la asemănarea Uniunii Europene cu o navă spațială, în care lucrează o mulțime de birocrați, pe deplin detașați de dezbaterile și sensibilitățile naționale, obsedați să regularizeze până în cele mai mici detalii, realitățile cu care se confruntă statele membre. Pentru a invalida această afirmație, președintele PE oferă drept exemplu situația de la Munich, unde lucrează 30.000 de angajați, în comparație cu cei 40.000 de oameni care lucrează pentru insituțiile comunitare. Uniunea Europeană dedică personalului administrativ și de întreținere în medie 6% din bugetul său, în timp ce municipiile germane dedică personalului 25% din cheltuielile sale anuale. Uniunea Europeană este discreditată și datorită caracteristicilor atașate, precum: UE este dezbinată, antidemocratică, birocratică și neoliberală. Ea dispune de un grad ridicat de neîncredere din partea europenilor, fapt pentru care este necesare o nouă abordare, o regândire a modelului prin care se dorește realizarea și îndeplinirea procesului de integrare europeană.

1.5 Tipuri de euroscepticism

O caracteristică aparte a euroscepticismului constă în caracterului său multidimensional, putând fi interpretat din mai multe perspective, bazându-se pe asumpții de ordin politic, economic, social sau chiar cultural, pentru a-și argumenta poziția contradictorie adoptată.

Euroscepticismul, privit dintr-o latură politică, este un termen ce înglobează în substratul tău trei tipuri de dezacorduri, de dizidențe cu referire la Uniunea Europeană: o primă perspectivă se referă la manifestarea unei opoziții față de procesul integrării, în termeni generali. Cea de-a doua perspectivă accentuează opoziția față de Uniunea Europeană datorită caracterului său mult prea inclusiv, iar ultima perspectivă face referire la poziția mult prea exlcuisvă adoptată de UE. De asemenea, ni se semnalează existența unei alte categorii, și anume, a celor care cred că acceptând această integrare, vor fi constrânși asemenei unei piese de puzzle să fie părtași unui ,,tablou final“ chiar și în situația în care nu toate piesele s-ar potrivi sau nu s-ar integra în mod normal sau natural, conform expectativelor Uniunii.

Această ultimă interpretare creionează aspecte precum absența unui consens, lipsa unei naturalități, neconcordanță și nu în ultimul rând ciocnirea unor idealuri care par a viza singularitatea. Fiecare stat este în esență o entitate politică distinctă, cu un set de valori, principii și credințe diferite, cu un background istoric diferit. Așadar, autenticitatea este conceptul cheie ce intervine în modelarea unei perspective comune. Uniunea Europeană se reflectă statelor europene asemeni unui prototip-fix demn de urmat, asemeni unui model preconceput la care statele trebuie să se raporteze. De exemplu, libera circulație a persoanelor pare a nu fi reușit pe deplin să înlăture barierele stabilite prin intermediul preconcepțiilor și ale stereotipurilor, astfel că diferențele de tip național, sau problema identității naționale persită în continuare, generând conflicte. Desigur, idealul european se reflectă prin afirmarea cetățeniei europene, identitatea națională în acest caz nemaicontenid într-o măsură atît de mare.

Cea mai mare parte a literaturii concentrate asupra euroscepticismului, pornește de la definiția propusă inițial de Paul Taggart, care susținea că euroscepticismul exprimă ideea de contigent, de opoziție calificată, precum și incoporarea unei opoziții categorice, necalificate asupra procesului de integrare europeană. Într-o lucrarea ulterioară, această definiție este redefinită, făcând referire în mod specific Europei centrale și de est, pentru a include categoriile euroscepticismului ,,soft“ și ,,hard“. Euroscepticismul de tip ,,hard“ implică respingerea întregului proiect de integrare politică și economică europeană precum și opoziția față de aderarea în cadrul Uniunii Europene sau păstrarea statutului de membru al UE. În contrast cu acesta se află euroscepticismul ,,soft“ ce implică opoziția contingentă și calificată față de integrarea europeană.

Kopescky și Mudde elaborează în anul 2002 o schemă ce are bază două dimensiuni ale euroscepticismului, creând o imagine care per asamblu explică diverse tipuri prin care este catalogată opoziția față de Europa. Cele două dimensiuni vizează suportul pentru integrarea europeană în general, și scepticismul cu privire la integrarea europeană. Prima dimensiune, este un suport pentru ideile integrării europene și separă eurofilii de eurofobi. Eurofilii sunt cei care cred cu tărie în ideile promovate de Uniunea Europeană, subliniind faptul că aceasta din urmă instituționalizează cooperarea în baza unei suveranități comune (ca și element politic) și o economie de piață liberală și integrată ( ca și element economic). Această categorie, a eurofiilor, îi poate include deopotrivă pe cei care asimilează proiectul integrării europene cu crearea unui nou stat supranațional (de exemplu, federaliștii), dar și categoria celor care se raportează la Uniunea Europeană în termeni exclusiv economici (de exemplu, crearea unei zone de liber schimb).

În opinia celor doi autori menționați anterior, reflecția lui Jean Monnet cu privire la procesul integrării europene, gândită în anii ’60, reprezintă cu certitudine o poziție eurofilă. El socotea Uniunea Europeană ca fiind un proiect de succes pe considerente politice și economice. De asemenea fosult Prim-Ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, dezvăluie o atitudine eurofilă. Thatcher de asemenea, lua în calcul menirea Uniunii ca fiind una prezervată exclusiv termenilor economici, prin crearea unei zone economice libere, fără restricții în ceea ce privește comerțul și alte activități comerciale. Poziția ei eurofilă este similară cu cea a fostului președinte francez Charles de Gaulle, cel care aducea în discuție unitatea europeană datorată ,,visului celor înțelepți“, considerând-o în același timp drept o cooperare minimală, voluntară între statele-națiune, o cooperare considerată a fi cea mai bună modalitate de integrare europeană.

Eurofobiștii nu acceptă (adesea chiar se opun) ideea de integrare europenă, per ansamblu. Ei adoptă această poziție din perspectiva unor naționaliști, socialiști, sau izolaționiști, sau pur și simplu pentru că sunt de părere că integrarea europeană este o nebunie în fața diversității statelor europene existente, existând deci o situație de incompatibiliate între cele două părți.

A doua dimensiune asimilată acestei tipologii, este cea care înglobează suportului către Uniunea Europeană, separând cele două grupări: optimiștii-UE și pesimiștii-UE. Euro-optimiștii sunt cei care se declară satisfăcuți de modul în care a fost configurată UE și pentru modul în care funcționează, fiind convinși de viabilitatea proiectului în vederea unor direcții viitoare de dezvoltare. În constrast cu această viziune, se află euro-pesimiștii. Aceștia, nu sprijină actuala formă de desfășurarea a procesului de integrare europeană, fiind pesimiști, așa cum sugerează și numele atribuit acestei categorii, în legătură cu viitoarele linii de dezvoltare pe care le-ar putea iniția UE, cauzând regresul societății. Ei consideră că actuala Uniune reprezintă o deviație, o abatere de la interpretarea ideile fondatoare a acestei integrări. Cu toate acestea, ei nu contestă aceste idei fondatoare sau forma ulterior dezvoltată, ci speră să schimbe acest proces într-unul caracteristic viziunii lor.

Aceste două dimensiuni conduc la crearea unei tipologii ce însumează patru categorii ideale de poziții de partide în Europa: euro-entuziaștii, partide combinate din poziții eurofile și euro-optimiste, euroscepticii, partide combinate din poziții eurofile și euro- pesimiste, euro-respingătorii, ce combină pozițiile eurofobice și euro-pesimiștii, iar în cele din urmă categoria europragmaticilor, ce combină poziții euro-optimiste cu poziții eurofobe.

2. PARTIDE POLITICE EUROSCEPTICE

Partidele politice sunt elemente cheie în ceea ce privește procesul de reprezentare politică a intereselor cetățenești, ponderea lor în procesul de integrare europeană fiind mai mult decât semnificativă: sunt cele care au acces la instituțiile europene (în special la Consiliul de Miniștri și Parlamentul European, influențând totodată numirea comisarilor) și influențează în mod decisiv rezultatele referendumurilor (inclusiv inițierea sau nu a unor referendumuri). Chestiunile interne și cele europene devin foarte greu de distins, ca urmare a impactului continuu produs de procesul europenizării.

Integrarea europeană, un subiect abordat în ultimele decenii din perspective diferite, datorită potențialului său ridicat de a stârni diverse reacții și contra-reacții, urmează un traseu multidirecțional, ajungând să fie vehiculată, nu doar în rândul opiniei publice, ci și a partidelor politice. Așadar, au fost semnalate trei tipuri de poziții pe care partidele politice le adoptă vis-a-vis de integrarea europeană. Prima categorie este reprezentată de europeniști, cei care susțin actuală formă de integrare a Uniunii Europene; a doua categorie vizează euroguvernamentalii, adică grupul partidelor politice ce nu se opun integrării europene, dar care în același timp sunt rezervați datorită caracterul său supranațional. Cei cu adevărați opuși Uniunii Europene, cei ce nu sunt de acord cu abordarea supranațională sau cu cea interguvernamentală intră în categoria euroscepticilor. În cele ce urmează ne vom opri atenția asupra ultimei categorii de partide enunțate, a euroscepticilor.

Chestiunea privind posibilitatea de a măsura gradul de scepticism predispun de către partidele politice din Europa, a fost discutată în prealabil de către doi autori esențial în dezvoltarea și în dezbaterea acestui subiect, Paul Taggart și Aleks Szczerbiak. Aceștia au convenit asupra faptului că, euroscepticismul se poate ,,măsura“ analizând afirmațiile publice ale liderilor de partide și în programele și manifestele electorale expuse.

Pentru a clasifica diversele atitudini (pro-integrare/cu rezerve/anti-integrare) cercetătorii au recurs la utilizarea unor surse din diverse categorii, precum: programe ale partidelor politice, declarații ale dirigenților, procentajul obținut de către reprezentanții lor în cadrul alegerilor europarlamentare, sau a rezultatelor obținute în urma sondajelor de opinie. De obicei, atitudinile pro sau anti UE, sunt influențate și conectate în mare măsură de propriul sistem politic. Din cauza faptului că cetățenii prezintă un nivel redus de informare cu privire la elementele definitorii ale politicii europene, este normal ca opiniile acestora să fie mult mai maleabile, mai atrase de politica lor națională. De exemplu, țările care beneficiază de fonduri europene au tendința de a fi mai puțin eurosceptice decât contribuabilii neți. De asemenea, s-a observat o tendință mult mai accentuată a declanșării euroscepticismului în statele mai dezvoltate, puternic redistributive, precum în Suedia, unde cetățenii de nivel mediu pot tinde spre euroscepticism într-un mod rapid, și în statele ce dețin un nivel redistributiv mai mic, ca de exemplu în Marea Britanie, unde cetățenii mai bogați pot înclina de asemenea spre aceeași poziție. Prima categorie menționată își regăsește temerile în tăierea prestațiilor sociale, iar cea de-a doua categorie își manifestă dezacordul cu privire la statutul de contribuitor net permanent al Uniunii Europene.

Opiniile privind chestiunea integrării europene au fost foarte divizate în interiorul partidelor politice, manifestându-se deopotrivă câteva situații conflictuale: pentru conservatori gradul de supranaționalism acceptabil, pentru creștini-democrați chestiunea formalizării ,rădăcinilor creștine“ (ceea ce în mod normal divide catolicii și protestanții, primii fiind mai confesionali, următorii mai seculariști), pentru liberali nivelul tolerabil de regularizare, iar pentru social-democrați intervalul minim negociabil de protecție socială. Astfel, se vor constata schimbări semnificative după cum urmează: creștini-democrații ce înainte se încadrau în categoria euroentuziaștilor acum se confruntă cu încercarea de a-și frâna aceste impulsuri manifestate prin afirmarea și acceptarea integrării europene; liberalii-apărătorii de drept al pieței comune, se opun augmentării reglementărilor impuse de aceasta; social-democrații înclină în a prezerva statul-bunăstării; naționaliștii substatali-deși inițial se opunea oricărui tip de uniune între state, ajung în cele din urmă să ia în considerare avantajele pe care Uniunea Europeană le-ar putea aduce.

Începând cu anii ’90 încep să ia amploare tensiuni și să să crească forța partidelor politice critice vis-a-vis de Uniunea Europeană.. În general, partidele radicale de dreapta și de stânga sunt cele care tind mai degrabă să adopte poziții eurosceptice.

2.1 Argumentele dreptei radicale

Termenul de ,, dreaptă radicală” se aplică partidelor ce împărtășesc o localizare comună privind periferia extremei drepte și care confirmă următoarele corespondențe ideologice: o identitate auto-proclamată ca fiind cea autentică reprezentativă pentru poporul ce se declară a fi împotriva clasei politice, apărarea unei concepții esențiale cu privire la națiune, o abordare de tip conspiraționistă centrată asupra chestiunilor socio-economice, bazată pe blamarea etnică, politică sau sexuală ce definește un grup minoritar.

Ca prim argument ce vine în sprijinirea poziției acestei categorii, este denunțat gradul ridicat de respingere și de negare a oricărui tip de legătură ce are de-a face cu acest construct supranațional intitulat Uniunea Europeană. Un alt argument se regăsește în afirmarea faptul că actuala formă a Uniunii va conduce la formarea unui super-stat european de tip federal. Așadar, soluția oferită de către partidele afiliate acestui spectru politic, prezinpă drept variante abandonarea sau lichidarea Uniunii, reformarea cu scopul de a-i reduce din competențe, pentru a le renaționaliza, adică, a le înapoia statelor. În acest sens, majoritatea paridelor politice de dreapta, convin asupra unei cooperări economice minimale între statele europene suverane, și care va conduce în cele din urmă la crearea unei zone ample de comerț liber. A opta pentru oricare dintre cele trei variante propuse (a ieși, a lichida, a reforma) depinde în esență de apărarea interesului național și de măsura ce se dovedește a fi cea mai benefică și avantajoasă statului. O altă caracteristică a dreptei radicale se referă la maniera în care aceasta explotează din punct de vedere politic câteva dintre consecințele negative ale globalizării și ale integrării europene, făcând legătura cu discursul și strategia ei de tip populistă ( împotriva reglementărilor, a elitelor, împotriva paritocrației, a imigranților). Unul dintre principalele paradoxuri a acestor partide este faptul că, din punct de vedere politic, succesele electorale obținute sunt cele care îi obligă să își desfășoare activitatea în sânul unei instituții, de exemplu în Parlamentul European, pe care din punct de vedere doctrinar îl resping. Gândirea dreptei radicale reflectă o perspectivă de tip conspiraționistă, atunci când vehiculează că Uniunea Europeană este doar un instrument folosit strategic din partea stângii radicale, cu scopul de a nega valorile ,,majorității silențioase“.

2.1.1 Partide specifice dreptei radicale

Marea majoritate a partidelor radicale de dreapta și-au sustras resursele politice din chestiunile europene, acentuându-și rolul de tribuni ai oamenilor împotriva elitei supranaționale. Se poate spune că partidele radicale de dreapta au eșuat în a se poziționa ca actori relevanți la nivel european. Într-adevăr, aceste partide reprezintă cei mai fervenți oponenți ai integrării europene.

Numeroase state ale Uniunii Europene ale căror partide reprezintă dreapta radicală reușesc să depășească în urma alegerilor electorale procentajul de 10%, printre care se numără: Franța, Belgia, Italia, Danemarca, Austria, Ungaria, Marea Britanie.

Dintre statele europene occidentale, cea mai ,,răsunătoare“ afirmație îi aparține liderului Frontului Național (FN), Marine Le Pen, asimilând Uniunea Europeană cu fosta Uniune Sovietcă, cosmopolită, desprinsă de rădăcinile sale creștine. FN se opune integrării europene, pe motiv că, acest proces ar atrage după sine consecințe nefavorabile, chiar dăunătoare statului francez. De asemenea, orice tip de acord de acest gen ar putea limita suveranitatea națională franceză, un exemplu în acest sens fiind sistemul Schengen. Ulterior, dreapta radicală franceză a acceptat libera circulație a personelor, însă doar a europenilor în sens restrictiv cu scopul de a evita abundența imigranților ilegali. Potrivit dreptei radicale franceze, instituțiile comunitare reprezintă doar un instrument birocratic aflat în serviciul obscur al lobby-ului, afirmând că UE este un artefact artificial, antinațional și antipopular, împotriva căruia ar trebuie să se lupte pentru găsirea unei alternative, cea a ,,Europei patriilor“.

Speranța unui viitor prosper comun între francezi și UE pare a atinge cote minimale, fapt ce s-a putut observa și în urma alegerilor europene din anul 2014. Într-un sondaj realizat pe această temă, înainte de data alegerilor, electoratul francez a motivat absența la vot astfel: ,,alegerile europene nu ar schimba cu nimic viața cotidiană a francezilor (32%), pentru a-și manifesta nemulțumirea față de respondabilii politici (26%), pentru că nu dețin informații suficiente despre alegerile europene (listele de candidați, programul partidelor politice, mod de scrutin etc.- 21%), pentru a-și manifesta nemulțumirea față de Uniunea Europeană (17%), pentru a-și manifesta nemulțumirea față de Guvern și față de François Hollande (16%).

În ceea ce privesc comentariile pe marginea rezultatelor obținute de partidele franceze în scrutinul european din 25 mai 2014, s-a confirmat faptul că, cea mai vizibilă ascensiune a avut-o formațiunea de extremă dreaptă, Frontul Național, condusă de Marine Le Pen. Partidul a obținut aproximativ un sfert din voturile francezilor (24.86%). Potrivit analizelor efectuate după alegeri, s-a constat faptul că decizia alegătorul a fost întemeiată pe următoarelor considerente: politica privind migrația-31%, puterea de cumpărare-30%, criza din zona euro-27%, șomajul-27%, menținerea păcii în Europa-21%. O importanță deosebită i-a fost acordată discursului lui Marine Le Pen și campaniei pe care aceasta a condus-o, vehiculându-se caracterul naționalismului exacerbat în derularea acțiunilor pre-electorale. ,,Discursul lui Marine Le Pen pe parcursul campaniei electorale s-a bazat pe ideea de suveranitate națională și libertate a națiunii franceze, dar și pe teme de interes curent pentru cetățenii francezi, precum: securitatea, reducerea șomajului. […] În aprilie 2014, înainte de alegerile europene, Marine Le Pen revine cu discursul naționalist, antieuropean și califică în termeni extrem de duri Uniunea Europeană: «Europa este o mașină de zdrobit popoarele, ceea ce vrea eu, este mai multă Franța și mai puțin Europa». Uniunea Europeană a fost catalogată de președintele FN drept o «închisoare a popoarelor». La conferința de lansare a campaniei electorale, Marine Le Pen afirma cu tărie că: «A susține Uniunea Europeană azi înseamnă să acționăm împotriva Franței». (…) Poporul francez trebuie să își recâștige libertatea și odată cu aceasta să își regăsească securitatea, prosperitatea, protecția unei Națiuni. Principalele teme de campanie ale Frontului Național s-au axat pe următoarele chestiuni: lupta împotriva imigrației, opoziția față de acordul de liber schimb transatlantic, lupta împotriva politicii agricole comune și înlocuirea ei cu politica agricolă franceză, închiderea pieței muncii, opoziția față de Spațiul Schengen, opoziția față de FMI, protecția identității naționale.

Un caz mai aparte îl reprezintă partidul UKIP (United Kingdom Independence Party), un partid ce nu deține în background-ul său antecedente neofasciste (precum prezintă FN, de exemplu) și care nu apără un program de tip etnicist; UKIP este indubidabil un partid populist de dreapta, a cărui politică este una monotematică, concentrându-se asupra preconizării vehemente a retragerii Regatului Unit din Uniunea Europeană. UKIP a fost înființat în anul 1994, cu scopul de a scoate Regatul Unit din Uniunea Europeană. În ceea ce privesc politicile adoptate de UKIP, acestea includ o gamă largă de domenii precum impozitarea, asistența medicală, transporturile, apărarea; principalul scop însă, le raison d’être a partidului, este asigurarea retragerii Marii Britanii din sfera Uniunii Europene. În manifestul electoral din 2009 pregătit pentru alegerile europene, partidul declara că aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeană ar trebui înlocuită cu un veritabil acord de liber schimb, similar cu cel de care beneficiază alte state din afara Uniunii precum, Elveția, Norvegia și Mexic. Reprezentanții UKIP anunțau la aceea vreme că își doresc prietenii și liber schimb cu vecinii Europeni, nu uniuni politice. În domeniul apărării de exemplu, UKIP solicită creșterea cheltuielilor militare în contextul parteneriatului cu NATO. În mod similar, partidul cere recâștigarea controlului țării asupra asociațiilor de pescuit, regulile fiind stabilite în afara politicii comune a pescuitului. Potrivit acestuia, multe dintre angajamentele financiare ale țării ar putea fi finanțate prin salvarea cheltuielilor rezultate în urma retragerii Regatului Unit din Uniunea Europeană. Printre temerile partidului se numără pierderea suveranității statale, fapt ce s-a subliniat și prin expunerea sloganului prezentat cu ocazia alegerilor generale din anul 2005, și anume ,,We want our country back!“ (Ne vrem țara înapoi). UKIP își propune ca prin politicile sale să contribuie la prezervarea identității britanice. Deși în cadrul alegerilor europene UKIP a reușit să obțină un procentaj care să facă diferența, la nivel național încă nu a demonstrat suficiente atribute pentru a depăși statutul de partid minoritar. Situația Marii Britanii este mult mai complexă; există voci care susțin că doresc să părăsească UE și voci care doresc să își păstreze statutul de stat membru, însă fără implicații viitoare cu privire la integrare.

Potrivit manifestului politic realizat pentru anul 2015, UKIP se proclamă un partid cu totul diferit față de principalele partide majoritare din Marea Britanie, partide pentru a căror lașitate statul britanic trebuie să asiste la eșuarea unui super-stat care își exprimă doleanțele, însă nu le ascultă pe cele ale cetățenilor. Acest manifest cuprinde o listă întreagă de domenii asupra cărora partidul se angajează să ia măsuri pozitive, ca de exemplu: regularizarea migrației, prin introducerea unui sistem de puncte asemănător celui din Australia pentru a gestiona numărul și abilitățile oamenilor ce vor veni în țară, tratându-i pe toți cetățenii într-un mod echitabil, primitor; impunerea unui moratoriu de cinci ani asupra migrației, pentru muncitorii necalificați, care va permite șomerilor deja aflați în statul britanic să își găsească un job și pentru cei care deja lucrează, să înregistreze o creștere a salariilor. Migrația nu ia în calcul factorul rasial, ci spațial, este sloganul asupra căruia partidul dorește să atragă atenția în manifestul său. De asemenea, un alt element de noutate este reprezentat de introducerea unui sistem de vize pentru cei care doresc să ajungă în statul britanic: vize de lucru, vize pentru vizitatori, pentru studenți, pentru reuniuni familiale și pentru oferirea de azil; îmbunătățirea Sistemului Național de Sănătate (NHS), introducerea unei alternative flexibile în ceea ce privesc pensiile de stat, de asemenea vor avea schimbări și în domeniul educației; se va încerca combaterea lipsei de adăpost; se vor aduce îmbunătățiri în domeniul transporturilor, a energiei, a agriculturii, pescuitului, justiței, apărării. Nu în ultimul rând se accentuează nevoia de a ieși din Uniunea Europeană ,,Brexit”, denunțând cei 40 de ani în care Marea Britanie și Uniunea Europeană au mers în direcții opuse, având destine diferite de îndeplinit: ,,Ne dorim să reprezintăm mai mult decât o stea pe steagul altcuiva!”.

Creanțele partidului în ceea ce privește Uniunea Europeană, sunt unele de natură naționalistă: acesta este organizat în jurul argumentului fundamental, care socotește că toate neplăcerile cauzate societății britanice ar putea fi ameliorate în mare măsură, numai dacă țara ar fi condusă exclusiv de către Westminister, fără impunerea străină de la Bruxelles.

Un alt partid a cărui comportament pe scena politică europeană se află în asentiment cu partidele menționate anterior, este VB (Vlaams Belang) este un partid flamand din Belgia. Acesta își menține totuși un discurs ambivalent în ceea ce privește Uniunea Europeană: își dorește ca aceasta să se impună în anumite domenii ale politicii sale, dar preconizează în același timp dispariția altor politici. VB se declară a fi în favoarea integrării economice acceptând o anumită doză de protecționism național, a unei cooperări eficiente în domeniul securității și al apărării, a unor politici ferme în ceea ce privște fenomenul migrației, a azilului și a luptei anti-terorism. Totodată, neagă cu vehemență posibilitatea ca Uniunea Europeană să intervină în domenii precum educație, cultură, în ceea ce privește securitatea socială, legea și ordinea. În viziunea acestui partid, Uniunea Europeană nu doar că este într-u totul inutilă, ci mai degrabă periculoasă, formându-se percepția potrivit căreia noțiunea de ,,cetățenie europeană“ merită de asemenea să fie negată. Uniunea Europeană atentează asupra suveranității naționale, creând deficit democratic asupra statului belgian, datorită eurocrației emanate de Bruxelles. Potrivit relatărilor surprinse în presa franceză, acest partid denigrează Bruxelles-ul, iscând afirmații cu caracter xenofobic la adresa imigranților și afirmând faptul că rasismul este generalizat, descurajându-i astfel să se stabilească în țara lor.

În această categorie, a partidelor radicale de dreapta a căror principală menire constă în afirmarea nulității Uniunii Europene pentru problemele pe care le cauzează, pentru accentuarea destabilității pe care o produce în interiorul statelor europene, și a deficitului democratic pe care îl crează, sunt incluse și alte partide, precum: partidul austriac FPŐ, partidul LN (Liga Norte) de origine italiană, partidul Jobbik din Ungaria și nu în ultimul rând PRM (Partidul România Mare). Toate aceste partide menționate suscită cetățenii Europei asupra distanțierii față de Uniunea Europeană, combinând reacții naționaliste, populiste, eurocritice, eurofobice, eurosceptice, în încercarea de a-și convinge co-naționalii de eșecul utopiei creat prin Uniunea Europeană.

Se poate spune că partidele radicale de dreapta au eșuat în a se poziționa ca actori relevanți la nivel național, însă nu și european. Într-adevăr, aceste partide reprezintă cei mai fervenți oponenți ai integrării europene.

2.2 Argumente prin care se legitimează stânga radicală

Atitudinea stângii radicale este una ambivalentă: deși recunoaște anumite aspecte pozitive ale Uniunii Europene, și implicit ale integrării europene, precum afirmarea unor principii supranaționale benefice pentru derularea întregului proces de integrare, sau eradicarea posibilității de izbucnire a unui război ce ar putea afecta bătrânul continent european, în același timp îi alocă și îi accentuează părțile negatiive, ca de exemplu, hegemonia marelui capital, sau a deficitului democratic. Stânga radicală pledează în favoarea afirmării unei politici de lucru la nivel european, a unei noi politici economice, centrate pe potențarea serviciilor publice și a unui model de dezvoltare diferit. În consecință, ar trebui derogate actualele tratate ale Uniunii Europene, și deschis un proces cu adevărat democratic, popular pentru a o înlocui.

Stânga radicală reprezentată prin partidele sale PCF (Partie communiste français, Franța), DL (Democratic Left), IU (Izquierda Unida, Spania), AKEL (Progressive Party of Working People, Cipru), BE (Bloco de Esquerda, Portugalia), SYRIZA (Coalition of the Radical Left, Grecia), merită o atenție deosebită datorită discursurilor și ideilor pe care le-au enunțat în de-a lungul timpului. PCF, partid de origine franceză, susține că Uniunea Europeană s-a angajat în favorizarea liberului schimb pentru a facilita și augmenta interesele elitelor, a capitaliștilor, iar interesele naționale au rămas în umbră, fapt ce denotă carențe democratice în rândul Uniunii. Criticile sale se adresează neoliberalismului și elitismului comunitar ce afectează suveranitatea națională, propunând drept alternativă, o nouă Europă, cu o economie socială, participativă și care să respecte identitățile. PFC aspiră la combinarea naționalismului și europenismului francez, într-o manieră graduală, având drept model economia de tip neokensiană, guvernând asemeni unei democrații reprezentative la scală comunitară. Se poate afirmă că, în fond, toate democrațiile radicale de stânga au contribuit în mod decisiv la eșecul TCUE ( Tratatul privind Constituția Uniunii Europene) prin confirmarea nulității referendumului organizat în anul 2005.

DL este un partid specific stângii radicale, cu o atitudine foarte critică la adresa Uniunii Europene și care susține că prin intermediul politicilor sociale se dezechilibrează actuala logică dominantă a politicii favorabile creșterii comerțului. Acest partid se declară în favoarea principiului integrării, opunându-se neoliberalismului și convenind în același timp asupra deficitului democratic generat de către instituțiile comunitare.

Partidul socialist olandez (SP), precedent al extremei stângi maoiste și care actualmente adoptă poziții puțin mai moderate, își manifestă dezacordul și critică Uniunea Europeană, pe aceleași considerente enunțate anterior în cadrul altor partide aparținând aceleași extreme.

Comunitățile portugheze și greci intră în această ,,competiție a nemulțumirii“, cu un alt tip de formațiuni specifice stângii electorale, cu o variantă mai modernizată, respectiv BE și SYRIZA, fapt ce contribuie la accentuarea criticii față de UE, conturând astfel un cadrul prielnic declanșării insatisfacției în rândul cetățenilor, pentru politicile emise de la Bruxelles.În chestiuni europene aceste două partide mențin poziții foarte critice, dar favorizează supranaționalismul.

Enunțând aceste demersuri și principii ce se derulează împotriva Uniunii Europene prin intermediul partidelor politice, puteam afirma, că totuși, opoziția față de UE nu poate fi considerată drept imorală sau ilegală, la fel cum nici naționalismul nu poate fi interzis. Discutăm astfel despre legitimitatea mișcării naționaliste, despre care, în de-a lungul istoriei, ne-a demonstrat cum uneori poate contribui la eliberarea oamenilor, la instalarea constituțiilor specifice regimului democratic. Părinții fondatori ai Uniunii Europene, printre care Winston Churchill ar fi descumpăniți să știe că ,,bestia naționalistă“ încă pândește Europa, sub o formă mutantă, denumită euroscepticism. Ei ar fi cu siguranță dezamăgiți pentru faptul că, propria creație, în speță Comunitatea Europeană, nu a crescut într-o uniune federală a statelor cu drepturi depline pentru toți cetățenii, așa cum au planificat ei înșiși. Ci mai degrabă ar fi dezamăgiți, regretând începuturile false și ghinionul ce au caracterizat istoria Uniunii Europene în ultimele decenii. Din postura unor buni democrați, părinții fondatori ar fi neliniștiți pentru faptul că Uniunea Europeană nu a ajuns încă la nivelul unei democrații veritabile, la un nivel de legitimitate la care aspiră imperativul democratic. Ei ar tânji pentru o guvernare mai puternică la nivel european, precum și pentru o voce europeană mult mai credibilă în afacerile internaționale. În ceea ce privește capitolul guvernanței, Uniunea Europeană este deficitară, fapt datorat deopotrivă lipsei de eficiență în cadrul democrației, pentru a ajunge la un consens constituțional. Cetățenia UE încă reprezintă o valoare necunoscută, ale cărei beneficii sunt incerte.

Lipsa unui consens cu privire la efectele pe care le produce integrarea europeană în rândul cetățenilor, ne indică în același timp o creștere substanțială a modului în care atitudinea opiniei publice poate determina adoptarea unuor poziții eurosceptice, datorită informării reduse din punct de vedere cantitativ și calitativ cu privire la Uniunea Europeană.

Paul Taggart și Aleks Szczerbiak realizează un studiu prin care încearcă să examineze modul în care participarea în cadrul Guvernului are efecte asupra poziției europene adoptate și dacă participarea partidelor cu poziții eurosceptice influențează orienatarea în ceea ce privește politica europeană.

Aceștia diferențiază între trei tipuri de partide cu influențe eurosceptice, partide ce au ajuns la guvernare: partid unic la guvenare, participarea printr-o coaliție ( partener major sau minor de guvernare, și sprijinul acordat (minorității) unui partid sau unei coaliții.

Cazurile ce fac posibilă inițierea studiului sunt statele membre ale UE care au aderat până în perioada ratificării Tratatului de la Maastricht, adică cele douăsprezece state: Austria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Irlanda, Italia, Germania, Ungaria, Danemarca, Polonia, Suedia și Marea Britanie. Au fost examinate în total un număr de șaptesprezece partide și douăzecișidouă de guverne ale acestor țări.

Rezultatele acestui studiu, pot fi observate în Figura 2.1; Ele confirmă idea conform căreia participarea în cadrul Guvernului are drept efect temperarea politicii predispuse de partidele cu influențe eurosceptice. Studiul întreprins demonstrează, modul în care, prin alegerea coaliției potrivite, sau a partidelor mici dar cu influență mare, poate exercita schimbări substanțiale în ceea ce privește politica de guvernare a direcției eurosceptice.

Analizând această dihotomie de tip partide pro-integrare europeană și partide ce își legitimează poziția sceptică pe scena politcă europeană, susținând că integrarea europeană prezintă carențe de natură politică, economică, socială și culturală, fiind dăunătoare statelor și implicit cetățenilor acestora, putem concluziona prin următoarele aspecte concludente: potrivit partidelor politice cu orientări eurosceptice, în marea lor majoritate, fie că provin dintr-o poziție radicală de dreapta sau de stânga, susțin că Uniunea Europeană și mai ales procesul de integrare europeană reprezintă un atac la adresa suveranității naționale, un declin economic și financiar, afectând în același timp identitatea națională a cetățenilor. Uniunea Europeană dorește de fapt să devină o putere hegemonică, un super-stat federal, motiv pentru care actualul deficit al democrației este consecința directă a acestui fapt.

Problematica identității naționale reprezintă o chestiune destul de des abordată, de către diverși autori, datorită uniformizării și a etichetării cetățenilor statele membre ale UE sub nomenclatura de ,,cetățeni europeni”. Ori, acest lucru creează tensiuni în rîndul cetățenilor datorită tradițiilor adând înrădăcinate în istoria fiecărei țări, datorită specificității, unicității și autenticității fiecărui popor în parte. Cas Mudde susține că politica de identitate se bazează pe distincția între concepte precum ,,noi-ei“. Pentru a construi o identitate nativă, este nevoie să se contureze limitele relaționale cu celelalte identități, în speță cu grupul non-nativilor. Acest proces a fost descris de către psihologii social, ca fiind un comportament standard pentru construirea identității, nu în ultimul rând, reprezentând o compenentă crucială în special pentru cei afiliați radicalei drepte.

Una din întrebările fundamentaleprin care s-a enunțat această controversă, cea a idetității, vizează capabilitatea Uniunii Europene de a le oferi cetățenilor săi o identitate care să vină în completarea identității naționale. Astfel, s-a realizat un studiu comparativ pe această temă, ce încearcă elucidarea acestei problematici, prin analizarea diverselor atitudini adoptate de către cetățenii din optsprezece țări europene. Aceste țări sunt reprezentate atât de primul val de extindere către Uniunea Europeană, adică țările care au aderat până în anul 1973, țările care au aderat între 1986 și 1995, iar apoi țările post-socialiste ce au aderat în ultima fază de extindere.

Teoria co-existenței identității europene, regionale și naționale ce îndeamnă la conviețuire armonioasă, are ca punct de reper definiția identității multiple, potrivit căreia, dinamica identității naționale bazată pe vechile rădăcini etnice, istorice, lingvistice și culturale se pot îmbina cu conștiința comunăși cu împărtîșirea unei culturi, a unui sistem de valori diferit, cu rădăcini istorice diferite, pentru a forma o identitate supranațională.

Pe de altă parte, motivele pentru care aceste valori nu sunt împărtășite de către restul comunității europene, se datorează anumitor interpretări, construite politic, și care au generat în următoarele afirmații: de exemplu, reinterpretarea continuă a frontierelor geografice și spațiale europene, caracterul impropriu al factorilor geografici și fizici și social-psihologici, tensiunile interioare bazate pe conținutul cultural-simblic, dezbaterea cu privire la rădăcinile creștine prezentate în preambului Constituției prevăzute, tensiunile rezultate din diviziunea religioasă între creștini și musulmani, dezbateri cu privire la toleranța privind valul de imigranți și nu în ultimul rând, probleme ce rezultă din pluralismul lingvistic european. Figura 2.2 ilustrează maniera în care se dezvoltă diverse niveluri de asociere în statele menționate mai sus.

Se poate observa cum respectivul cadru național prezintă o legătură strânsă între membri comunităților în majoritatea statelor examinate. Diferențele sunt mult mai notabile în cazul analizării situațiilor în care cadrul național este alăturat unei asociații europene, sau în cazul în care granițele identificării sunt închise asupra granițelor naționale. Surprinzător, țările specifice extinderii din cadrul ultimului val studiat, dețin cea mai pregnantă dualitate identitară (Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Polonia), în timp ce atracția către identitatea europeană atinge cote minime în țările occidentale (Marea Britanie, Finlanda, Irlanda) și în Lituania. Paradoxal, cu cât statutul de stat membru al Uniunii Europene are o tradiție mai înaintată și cu cât a avut mai mult timp să se bucure de avantajele de diminuare granițelor naționale, cetățenii săi depășesc nivelul celorlalte state membre, cu atât mai puternică este atracția emoțională față de spațiul național (sau cu atât mai redusă este atracția față de sentimentul aproprierii către spațiul european).

Studiul respectiv este relevant în măsura în care vine cu o serie de clarificări conceptuale: relația dintre identitatea națională și cea europeană este una diametral opusă. Se poate afirma că

identitatea națională este mai puțin receptivă la schimbări, având drept componente specifice mândria culturală, deseori fiind afectată de naționalismul extremist. De cealaltă parte se află identitatea modernă, cosmopolită, care respectă drepturile individuale comune, fiind bazată pe echitate și egalitate între oameni.

3. ASCENSIUNEA PARTIDELOR EUROSCEPTICE LA NIVEL EUROPEAN

Parlamentul European este una dintre instituțiile europene a cărei sarcini se reflectă în garantarea intereselor cetățenilor europeni, singura aleasă prin vot direct. Conform Articolului 15 din TFUE (Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței, în scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile.

Așadar, una dintre mizele PE este de a atrage cetățenii în scopul consolidării unui dialog european productiv, de a contribui la consolidarea Uniunii Europe și a procesului de integrare europeană.

Cert este că Uniunea Europeană, și-a mărit influența asupra statelor membre, în condițiile în care și-a extins în același timp, competențele în numeroase domenii. În tot mai multe state, cetățenii, partidele politice și asociațiile protestează împotriva puterii pe care o dobândește Uniunea.

Răspunsurile cetățenilor cu privire la sentimentul de apartenență europeană sunt mai puțin optimiste, astfel că reconfigurarea solidarității sociale pare a fi un demers necesar pentru dobândirea sentimentelor de toleranță, de empatie și de conviețuire sub semnul aceleași cetățenii.

Potrivit unui studiu apărut într-un număr al publicației Elecciones, tema cu privire la rolul cetățeniei și motivarea participării în cadrul proceselor electorale prezintă un subiect cu o importanță deosebită, oferind drept reper alegerile europene din anul 2009. Titlul unui articol din acea perioadă se rezuma prim următoarele cuvinte: « Alegerile pentru Parlamentul European 7 iunie 2009. Europa privește înspre dreapta» Participarea la vot este o condiție absolut necesară pentru ca cetățenii să își poată alege reprezentanții, dar în această ipostază, se cuvine să ne întrebăm dacă votul cetățenilor este influențat de considerente naționale sau realmente se ia în calcul guvernarea europeană? .

,,Antipatia“ vis-a-vis de Uniunea Europeană a început să crească semnificativ, fiind una dintre cele mai importante caracteristici a procesului de integrare europeană în ultimii cincisprezece ani; există un loc unde eurosceptcismul a fost prezent încă de la început, și acela este Parlamentul European. După aderarea Marii Britanii și a Danemarcei, s-a preconizat faptul că aceste alegeri vor deveni un spațiu prielnic voturilor eurosceptice.

În continuare vom urmări rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European în ultimele două mandate, 2009 respectiv 2014, cu precădere procentaje obținute de partidele radicale de dreapta și de stânga, enunțate în capitolul ulterior pentru a verifica ipoteza conform căreia ascensiunea partidelor radicale pe scena politică europeană este una în continuă creștere, atitudinea eurosceptică din rândul cetățenilor nemulțumiți de Uniunea Europeană, este de asemenea în creștere.

3.1 Compararea rezultatelor obținute în urma alegerilor europene din ultímele două mandate de către partidele eurosceptice

Nemulțumirea cetățenilor cu privire la modul în care sunt guvernați, se reflectă de obicei, atunci când odată la patru, cinci ani își exercită dreptul a-și alege reprezentanții, alegerea partidelor candidate la guvernare și aici facem referire mai ales către tipul de partid pentru care se optează.

Așa cum am subliniat în capitolele anterioare, paridele radicale de dreapta și de stânga sunt cele care denunță aceste carențe, aceste neajunsuri ale Uniunii Europene, aliindu-se alături de cetățenii cu care împărtășesc același asentiment.

Așadar, putem afirma că gradul de nemulțumire al cetățenilor față de Uniunea Europeană poate fi considerat drept premiză pentru ascensiunea partidelor eurosceptice de dreapta și de stânga, fapt ce poate fi dovedit comparând rezultatele alegerilor europene din ultimele două mandate, respectiv 2009 și 2014.

Pentru a verifica această ipoteză, se vor observa procentajele obținute în urma alegerilor de către următoarele partide politice: UKIP, FN, Jobbik, LN, FPŐ, VLAAMS BELANG.

Așadar, comparând rezultatele din tabelul de mai sus, constatăm că ipoteza ascensiunii partidelor eurosceptice poate fi considerată drept validă, ea fiind confirmată prin demonstrarea creșterii procentajelor acestor partide de la un mandat electoral la altul.

Cea mai vizibilă creștere îi aparține Frontului Național, partid originar din Franța, urmat de UKIP din Marea Britanie, SYRIZA din Grecia și FPŐ din Austria. Restul partidelor se pare că au stagnat, precum partidul Jobbik, sau chiar au înregistrat regrese, cum este cazul partidului Liga Norte din Italia, sau a belgienilor Vlaams Belang.

Acest fapt a fost semnalat de asemenea, de către fostul președinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso într-un comunicat de presă: ,,încrederea cetățenilor europeni în elite a scăzut de o manieră dramatică, generând preocupări profunde și frică de viitor“ apreciind totodată impactul partidelor eurosceptice după alegerile europarlamentare. Factori precum șomajul, resentimentele față de străini și problemele legate de imigrație au fost ,,cultivați“ cu succes pe un teren fertil, propice pentru accentuarea neajunsurilor și nemulțumirilor colective.

În mod paradoxal, succesul partidelor eurosceptice este mult mai vizibil la nivel european, succes obținut odată cu alegerile europarlamentare; deși se opun acestei instituții ei sunt obligați să dea dovadă de cooperare din moment ce s-au bucurat de recunoașterea societății europene.

Schmiti și vand der Eijk examinează posibilitatea ca absenteismul în cazul alegerile pentru Parlamentul European să fie interpretat ca o evidență a euroscepticismului fapt ce nu poate fi însă generalizat, sau preconizat ca o explicație sustenabilă, capabil să demonstreze relația de tip cauză-efect, între sentimentele anti-UE și absența la urnele de vot.

O altă interpretare vizează înțelegerea alegerilor europarlamentare ca un mod de a prostesta sau de a-și pedepsi propriul guvern național. Pentru a oferi un răspuns convingător, Michael Marsh și Simon Hix realizează un studiu îm care sunt incluse cele 25 de state membre ale UE ce au aderat până în anul 2004. Rezultatele studiului scot la iveală următoarele aspecte: s-a constat faptul că aproximativ 40% din volatilitatea partidelor participante în cursa alegerilor europene, în comparație cu alegerile naționale, se explică prin transferul voturilor dinspre partidele mare de guvernare înspre partidele mici de opoziție. Cu toate acestea, partidele ce își mențin o poziție declarată anti-UE și partidele ecologice, în medie, obțin un procentaj mai bun în timpul alegerilor europene decât la cele naționale. Dar aceste ,,efecte europene“ sunt minore iar poziția pe care un partid o adoptă față de Uniunea Europeană este în mare parte irelevantă pentru performanțele sale. Teoria standart cu privire la alegerile europarlamentare afirmă că acesea sunt privite asemeni unor competiții pe termen mediu surprinse în lupta pentru câștigarea alegerilor naționale, de aceea cetățenii utilizează aceste elegeri cu scopul de a-și pedepsi partidele de la guvernare. Acest studiu conchide prin a enunța faptul că cetățenii nu utilizează în mod expres alegerile europene ca pe o oportnitate prin care își pot afirma preferințele în materie de guvernare, pentru a decide anumite chestiuni importante pentru agenda politică europeană, ori pentru a răsplăti/pedepsi membri Parlamentului European, sau partidele politice pentru metoda de a pedepsi este mult mai plauzibilă decât cea de a protesta, potrivit rezultatelor studiului efectuat.

Alegerile europene au demonstrat că acest proces de convingere a cetățenilor cu privire la viabilitatea Uniunii Europene, necesită muncă și efort din partea instituțiilor comunitare și a decidenților săi.Procesul de integrare europeană continuă să fie sprijit de către statele membre ale UE, în timp ce, euroscepticismul va continua să fie folosit drept instrument de opoziție de către partidele politice în sistemul politic național. Euroscepticismul nu este un fenomen mainstream în peisajul politic european (Ray, 2007), datorită influenței limitate de care predispune procesul de integrare europeană asupra sistemelor de partide politice naționale (Mair, 2002)

Un act de noutate vis-a-vis de instituția Parlamentului European este reprezentat de crearea unui grup eurosceptic intitulat ,,SOS Democracy“ în interiorul acestuia, reunind stânga și dreapta radicală de pe eșichierul politic. Această organizație a fost înființată în anul 1998 de către membri fostului Grup al Europei Națiunilor, precum și de către partidele suedez și finlandez de stânga și de către Suedezii Verzi. Această grupare propune un plan de lucru alături de grupurile eurosceptice din societatea civilă formată în întreaga Europă și este legată de Alianța Europeană a Mișcărilor critice-UE (The European Alliance of EU-critical Movements-TEAM). Potrivit declarației oferite din partea SOS Democracy atitudinea critică abordată față de acest construct supranațional se datorează cadrului instituțional ridigid al Uniunii, centralizării și birocrației Bruxelles-ului, făcând cu precădere referire la statul-națiune, la identitate și la libertate, chestiuni ce sunt reduse datorită integrării europene.

3.2 Analiză de discurs în instituția Parlamentului European

Criza economică, identitatea națională vs identitatea europeană, transferul puterii naționale către centrul reprezentat de Bruxelles, suveranitatea națională, hibridizarea culturii, sunt câteva dintre temele recurente întâlnite în discursurile politice europene cu iz sceptic. Paradoxal, partidele ce au adoptat poziții eurosceptice datorită câștigării alegerilor europene, au fost nevoie să își continue ,,activitatea“ în sânul instituției Parlamentului European. Discursurile dinspre această platformă europeană au demonstrat că Uniunea Europeană, are nevoie de o nouă alternativă; prezenta sa formă creează nemulțumiri. Acuzații dure la adresa Uniunii și a altor membri, îndemnuri și sfaturi binevoitoare, preconizări și soluții, toate au plasat discursul politic în sfera creării unei alternative pentru actualul proiect politic supranațional, Uniunea Europeană.

În continuare vom prezenta câteva dintre discursurile cele mai semnificative și prin care direct sau indirect, s-a pledat pentru nevoia de a găsi o alternativă pentru actualul proces de integrare europeană.

Astfel, com exemplifica două tipuri de discursuri complet diferite , primul discurs aparținându-i unei personalități marcante de pe scena politică europeană datorită modului său acerb de a critica Uniunea Europeană, îmbrățișând politica eurosceptică , iar cel de-al doilea discurs, diametral opus celui menționat anterior, caută să readucă spiritul european, toleranța și unitatea între națiuni. Acest ultim discurs îi aparține Suveranului Pontif. Ambele discursuri au fost găzduite în sânul Parlamentului European.

Amprenta eurosceptică, este expusă mai mult sau mai puțin într-o manieră directă, cert este că, fiecare discurs atrage atenția asupra unor fapte considerate a fi esențiale în demersul procesului de integrare europeană, denominând în același timp caracterul multidimensional prin care poate fi privită și abordată nemulțumirea europenilor. Primul discurs se va centra asupra acuzațiilor directe, exprese aduse Uniunii Europene și asupra revendicării aspectelor naționale, specifice fiecărei culturi în parte; cel de-al doilea discurs discurs va încerca să îmbine dimeniunea politică, cu cea culturală și religioasă cu argumente ce vin tocmai din partea Suveranului Pontif. Sunt două discursuri complet diferite, dar care au același punct de plecare: nevoia de a contrcara carențele Uniunii Europene și adoptarea unor noi soluții.

Unul dintre personajele ce a reușit să atragă atenția mass-mediei în ultimul timp, fiind adeptul euroscepticismului de tip ,,hard“ , este liderul UKIP Nigel Farage. Nigel Farage este membru al Parlamentului European pentru regiunea de sud-est a Regatului Unit, fiind totodată co-președinte al grupului ,,Europa Libertății și a Democrației directe“ din Parlamentul European. Nigel Farage a pledat pentru pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.Argumentele sale dure, critice și fără perdea, au condus la generalizarea și conștienzarea faptului că, într-adevăr Europa are nevoie de o schimbare.

Nigel Farage, uneori prea dur în afirmațiile sale, aclamând vehement o schimbare. În perioada premergătoare alegerilor europene, liderul UKIP a fost acuzat de rasism, pe considerente ce țin de atitudinea sa respingătoare în ceea ce privesc imigranții stabiliți în Marea Britanie, cei ce ocupă piața muncii britanice: ,,Să ne înțelegem: nu blamăm oamenii din România sau Bulgaria pentru faptul că își doresc să vină la noi: nici gând, mi-aș face bagajele chiar în momentul acesta. Este vorba de bani, nu-i așa? Un salariu de aici are o valoare de cinci sau șase ori mai mare decât în România și în Bulgaria“. Cât despre integrarea europeană, acesta afirma: ,,Vreau prietenie, cooperare și liber schimb cu Uniunea Europeană. Nu vreau să fiu parte a unei uniuni politice. Nu mi se par just, ca 75% din legile noastre să fie oferite de către instituțiile de la Bruxelles“; ,,trebuie să ne redobândim controlul granițelor noastre.

Comportamentul liderului UKIP a fost deseori criticat, fiind acusat de necolegialitate, preconcepții, calomnie de către liderul Frontului Național, Marine Le Pen într-un comunicat de presă; Nigel a refuzat propunerea lui Le Pen de o forma o coaliție între cele două partide,ofertă respinsă în urma căreia conflictele și acuzațiile au început să apară în mass-media.

Discursul lui Nigel Farage îl putem încadra în categoria discursurilor de tip eurosceptice bazându-ne pe următoarele fapte empirice: liderul UKIP este adeptul devizei conform căreia răul trebuie tăiat de la rădăcină. În opinia lui, criza actuală prin care trece Uniunea Europeană, nu reprezintă doar un impas de moment, ci este mai degrabă dovada clară și explicită a faptului că o astfel de construcție politică are consecințe nefaste asupra statului-națiune: îi afectează suveranitatea națională, economia țării, identitatea națională, dorin să acapareze întreaga putere la nivelul Europei, transformând statele în niște roboți care pun în aplicare doleanțele elitei de la Buxelles. El invocă de asemenea concepte precum hegemonie, super-stat.

Următorul discurs asupra căruia ne vom îndrepta atenția, este cel aparținându-i Suveranului Pontif, discurs susținut cu ocazia efectuării unei vizite Parlamentului European, în toamna anului 2014. Motivul pentru care acest discurs este alăturat celorlalte menționate anterior, se sprjină pe ideea exemplificării unui tip de discurs cu totul diferit, care ne oferă o perspectivă distinctă prin care putem privi Uniunea Europeană.

Cu prilejul acestei vizite, Papa Francisc se adreseză tuturor europenilor cu speranța de a construi împreună noua Europă. Cotidianul spaniol Alfa y Omega cataloghează acest discurs ca fiind unul istoric. În prima parte a discursului său, Papa ține să precizeze cât de mult s-a schimbat Europa de la ultima vizită a lui Juan Pablo II efectuată în Strasbourg, cu un an înainte de căderea Zidului Berlinului. De asemenea, Papa introduce o serie de valori la care ar trebui să ne raportăm: ar trebui să apărăm sacralitatea ființei umane, demnitatea transcendentă a omului, să construim o Europă mai umană, mai creativă și mai plină de speranță, o Europă care nu înseamnă doar dezvoltare economică, ci mai degrabă să se raporteze la valori inalienabile. Imaginea actuală creionează în aparență o Europă îmbătrânită și redusă, tratată cu neîncredere și scepticism. Aceste dificultăți pot fi depășite odată de îndată ce vom parcurge convertirea lor în adevărate promotoare de unitate; trebuie să ne racordăm la valorile create de părinții fondatori ai Uniunii Europene, cei care preconizau un viitor bazat pe capacitatea de a construi împreună, depășind ,,barierele“ naționale și favorizând așadar pacea pe întreg continentul european. El amintește de asemenea de abuzurile și discriminările efectuate la adresa minorităților, a nedreptăților și persecuțiilor la care sunt supuse acestea. Sloganul Uniunii Europene ,,Unitate în diversitate“ nu însemnă unitate politică, economică, culturală, sau a gândirii. Europa este familie de națiuni, care ar trebui să se simtă apropriate de instituțiile Uniunii Europene, instituții abiliatate cu acest simț îmbinării diversității și a unității într-o manieră eficientă..

Suveranul Pontif se adresează eurodeputaților, pe care îi însărcinează cu responsabilitatea de a păzi și de a valorifica identitatea europeană, printr-un mod în care toți cetățenii să își regăsească încrederea în instituțiile comunitare și în proiectul păcii și al prieteniei pe care îl fundamentează.

Cuvintele-cheie ale acestui discurs precum identitate europeană, unitate, diversitate, demnitate umană, discriminare, cultură, criză economică, democrație, imigranți, denotă o asemănare foarte apropriată de noțiunile cu care operează discursul eurosceptic.

Acest ultim discurs, consider că se pliază cu tema generală a lucrării, datorită faptului că această intervenție a Papei în Parlamentul European, denunță îmbătrânirea Europei, accentuarea excesivă a dimensiunii politice și economice în detrimentul unor principii și valori umane fundamentale, îndepărtarea de la scopul inițial pentru care a fost creată Uniunea Europeană. În discursul Suveranului Pontif imaginea cetățeanului nemulțumit de guvernarea Uniunii se reflectă prin sublinierea unor termeni precum cetățenie și identitate europeană. Asemeni discursului eurosceptic, cele două concepte sunt considerate laitmotive deoarece europenii nu se simt atât de ,,europeni“ precum ar fi dezirabil să se întâmple, hibridizarea culturilor reprezentând un impas, un imbold la adresa identității naționale, o amenințare pentru istoria unor popoare adânc înrădăcinată în tradiție.

Cele două discursuri exemplificate, primul aparținându-i liderului UKIP Nigel Farage, iar cel de-al doilea Papei Francisc, denunță gradual, în forme și măsuri diferite, această criză instituțională, democratică, o criză a legitimității și recunoașterii Uniunii Europene. Noțiunile cu care operează fiecare discurs cunt asemănătoare, fiecare propunând câte o soluție pentru a depăși aceast impas. Primul discurc este cel mai radical, Nigel Farage găsind drept oportună ieșirea statului britanic din Uniunea Europeană ca fiind cea mai bună soluție; din perspectiva acestuia actuala formă de integrare europeană nu este cea mai bună dintre variantele ce ar putea asigura prosperitatea și buna guvernață a Uniunii Europene, de aceea accentul cade exclusiv pe poziția statului britaniv vis-a-vis de acest construct supranațional, fără a face referiri la situația celorlalți membri. Cel de-al doilea discurs, subliniază nevoia de a ne racorda la principii și valori mult mai umane în detrimentul dimeniunilor politice și economice. Sunt exprimate nemulțumirile cetățenilor cu referire la neîncrederea acestora în instituțiile comunitare, în conceptul de cătățenie și identitate europeană, alienarea față de valorile ce au stat la baza creării Uniunii și căutarea interesului propriu. Acest ultim discurs enunță greșelile pe care le-a comis Uniunea Europeană, motivele pentru care situația actuală necesită o regândire și a reconfigurare a traseului inițial. Este mai puțin radical decît cele două discursuri anterioare, optimist cu privire la viitorul Uniunii, pune accentul mult mai mult pe latura umană, spirituală, transcendentă cetățenilor europeni, pe care le oferă drept soluție în vederea înlăturii obstacolelor de orice natură și găsirea unor valori comune pozitive care să guverneze și să armonizeze continentul european.

Așadar, sunt două discursuri diferite din punct de vedere a abordării situației și a modului în care se problematizează și se raportează la găsirea unei soluții, a unei alternative; gradul de scepticism este unul descrescător, însă problemele cu care se confruntă Europa sunt aceleași, în fiecare discurs.

În ceea ce privește ultimul discurs, cel al Suveranului Pontif, în literatura de specialitate a fost vehiculată legătura dintre factorul religios și euroscepticism, argumentându-se faptul că această legătură este relaționată de asemenea cu factorii predictivi ai atitudinilor față de Uniunea Europeană.

În decursul timpul s-a susținut faptul că Uniunea Europeană este un proiect inaugarat în primul rând de către forțele creștin-democrate. Părinții fondatori, catolici precum Robert Schuman, Konrad Adenauer sau Alcide de Gasperi ilustrează acest fapt, putând fi incluși de asemenea lideri precum Jean Monnet, Jacques Santer și Jacques Delors. În acest sens, s-a punctat legătura pro-integraționistă a ierarhiei catolice și a politicienilor catolici în nucleul proiectului european.

Numeroase studii au evidențiat reverirea factorului religios, considerat a fi o forță politică și socială majoră în societatea politică europeană modernă.

S-a încercat demonstrarea raportul dintre atitudinile negative față de imigrație, asociate de obicei cu percepțiile de amenințare culturală cu euroscepticismul. În concluzie s-a afirmat faptul că religia nu influențează în mod direct atitudinea cetățenilor față de Europa, însă impactul său ar putea fi mediat prin intermediul a două compenente predictive importante ale euroscepticismului: atitudinea față de imigrare și orietarea valorilor (libertariene versus autoritare). Așadar, contextul religios, contribuie la explicarea modelelor de euroscepticism, cetățenii din statele protestante fiind într-o măsură mult mai mare eurosceptici față de țările predominant mixte din punct de vedere religios și cele catolice.

3.3 Perspective viitoare asupra fenomenului euroscepticismului și a Uniunii Europene

Cécile Leconte prezintă în lucrarea sa ,,Understanding euroscepticism“ trei variante posibile cu privire la maniera în care va evolua Uniunea Europeană, pe care le înscrie într-un tabel, oferind detalii precum opțiunile Uniunii, principala cauză ce a determinat evoluția ulterioară, direcțiile generale cu privire la procesul de integrare europeană, modul în care vor fi reformate instituțiile comunitare și nu în ultimul rând evoluția politicilor Uniunii Europene. Tabelul 3.3 surpinde aceste perspective:

De asemenea, autoarea propune trei posibile scenarii pentru viitorul euroscepticismului: marginalizarea, mainstreamizarea, reorientarea reformistă. Primul scenariu se datorează izolării euroscepticismului în cadrul politicilor interne, ceea ce îl condamnă la marginalizare. Tratatul de la Lisabona implică reforme ce ar putea limita influența euroscepticilor sau să le răspundă anumitor critici cu privire la deficitul democratic al Uniunii Europene. În cel de-al doilea scenariu, euroscepticismul este predispus să rămână mai degrabă un fenomen de durată în ceea ce privesc politicile naționale și cele europene, canalizându-și influența prin partide politice declarate mainstream la nivel național. Atâta timp cât grupurile din PE rămân dependente de partidele naționale, integrarea de tip ,,soft“ ajung să se extindă în grupurile Parlamentului European. Cel de-al treilea scenariu încep cu o simplă afirmație: euroscepticii nu sunt capabili să ofere alternative concrete pentru UE.

4. STUDIU DE CAZ: EUROSCEPTICISMUL ÎN ȚĂRILE NON-MEMBRE UE DIN EUROPA

În capitolele anterioare am abordat diversele tipuri de opoziție față de procesul integrării europene din perspectiva statelor membre ale Uniunii Europene, astfel că, pentru partea de studiu de caz am ales să abordăm tema euroscepticismului printr-o abordare diferită, cea interpretativă. Cum și de ce se manifestă euroscepticismul în țările non-membre UE, sunt întrebările la care vom încerca să găsim un răspuns, utilizând drept cadru explicativ, concepte economice, politice, valori post-materialiste, valori ale dreptei radicale analizarea societăți culturale.

Începând cu anii ’90, odată cu creșterea nivelului de scepticism, de critici și opoziții față de procesul integrării europene, au început să fie studiate atitudinile vis-avis de acest construct supranațional, Uniunea Europeană fiind preocupată de țările membre nemulțumite de derularea și rezultatele procesului, neglijând chestiunea euroscepticismului din țările non-membre precum Islanda, Norvegia și Elveția. Situația este una paradoxală din moment ce aceste state au ales de bunăvoie să nu facă parte din Uniunea Europeană iar nivelul de euroscepticism este cel mai ridicat din Europa.

Se poate afirma că cele trei state asupra cărora ne vom concentra atenția în cele ce urmează, au urmat căi oarecum diferite în ceea ce privește posibilitatea unui angajament relaționat cu integrarea europeană, însă rezultate au fost aceleași în final.

Deși elitele politice din Norvegia au arătat entuziasm pentru proiectul european destul de devreme, prima cerere de aderare la Comunitatea Economică Europeană fiind prezentată în anul 1962 (de asemenea statul norvegian a aplicat și în anii 1967, 1970 și 1992), populația a fost cea care a stopat implicarea, respingând aderarea statului său prin referendumul din anul 1972 , respectiv 1994.

Cazul elvețian se aseamănă celui anterior, prin faptul că majoritatea elitelor politice și economice s-au declarat în favoarea aderării la Uniunea Europeană. La fel ca și în Norvegia, electoratul a fost cel care a refuzat integrarea europeană în anul 1992. Opțiunea de a ,,nu“ fi parte a Comunității Economice Europene s-a extins totdată și asupra dezbaterii cu privire la aderare.

În Islanda, situația a fost oarecum diferită. Până în anul 2009, țara nu a aplicat pentru aderare în cadrul Uniunii Europene, sugerându-se faptul că elita politică a fost cea care în general s-a arătat mai sceptică cu privire la integrarea europeană, decât populația.

Începând cu anul 1994, relația Norvegiei și Islandei cu Uniunea Europeană s-a bazat în mare măsură pe participarea acestora în cadrul SEE (Spațiul Economic European) în timp ce în cazul Elveției s-a bazat pe acordurile bilaterale ratificate în Parlamentul elvețian în luna mai a anului 2000.

Toate cele trei state afișează majorități populare stabile împotriva aderării la Uniunea Europeană: în Elveția 63% dintre cetățeni susțin că în cazul unui referendum cu privire la aderare ar vota din nou ,,Nu“, în Norvegia 75.3% se declară împotriva UE, iar în Islanda 60% se opun aceluiași construct politic.

În ceea ce privesc tipurile de partide politice ce se opun integrării europene, situațiile între cele trei state diferă. De exemplu, în Norvegia euroscepticismul este dominant în centru și în stâng spectrului politic. Euroscepticismul nu este răspândit și în dreapta eșicherului politic, datorită poziție pro-europene adoptate de către Partidul Conservator, Høyre. În schimb, în Elveția euroscepticismul este un fenomen predominant pentru partidele de drepta, criticile partidele de stânga față de Uniunea Europeană fiind practic absente. În Islanda, dominantă este dreapta politică eurosceptică. Partidul Independenței (Sjálfstæðisflokkurinn) a reprezentat principalul oponent față de integrare de-a lungul anilor.

În Tabelul 4.1 sunt evidențiate pozițiile familiilor de partide specifice celor trei țări, Islanda, Norvegia și Elveția vis-a-vis de Uniunea Europeană; de asemenea sunt înscrise rezultatele obținute de acestea în urma ultimelor alegeri generale. În celulele gri sunt inscripționate partidele ce adoptă poziții anti-UE.

Luând în considerare tipologia propusă de Aleks Szczerbiak și Paul Taggart, clasificând euroscepticismul drept ,,hard“ (dur) și ,,soft“ (blând), în cazul de față, cea mai potrivită categorie, cea mai comună varietate în statele non-membre UE, este euroscepticismul de tip ,,hard“ (respingerea totală a integrării europene și a participării naționale și cadrul acesteia).

Există cinci tipuri de euroscepticism identificate în cele trei țări și care se sprijină pe diverse teme. Temele fac referire la aspectul postmaterialist, politic, economic, cultural și al societății rurale. Potrivit unui rezultatelor unui studiu, tema ce face referire la postmaterialism, la aspectul politic și cel al societății rurale caracterizează stânga-, specifică atitudinii eurosceptice, pe când drepta politică susținută de eurosceptici este motivată de euroscepticismul de tip economic și politic, iar în unele cazuri de societatea rurală și de aspectul cultural.

În țările nordice, Uniunea Europeană este asociată cu economia de piață (excesivă) și accentuată pe creșterea economică. De aceea, în centru și în stânga spectrului politic din Norvegia și Islanda, valorile postmaterialiste conduc la creșterea atitudinilor eurosceptice. Euroscepticii norvegieni sunt nemulțumiți de modul în care Uniunea Europeană oferă forțele pieței, dreptul de a decide asupra chestiunilor de mediu, a celor sociale și solidaritate internațională. Postmaterialiștii sprijină integrarea europeană, fiind mult mai înclinați spre a dezvolta o identitate cosmopolită, iar oamenii ar fi în acest caz mult mai pozitivi datorită conviețuirii cu ideaa conform căreia trăiesc într-o entitate supranațională.

În ceea ce privește aspectul societății rurale, considerații precum calitatea vieții și a mediului sun foarte importante pentru cele trei țări, pe când Uniunea Europeană prioritizează alte valori.

Potrivit considerațiilor economice, percepțiile asupra posibilelor consecințele evaluate în urma unui viitor parteneriat cu Uniunea Europeană, reiese faptul că, economia națională ar avea de suferit. Sistemul UE excesiv de regulator rezultă în urma preferinței acesteia pentru neoliberalism economic, factor ce conduce la generalizarea atitudinii eurosceptice în țările nordice.

Efectele negative dobândite în urma statutului de stat membru al Uniunii Europene se revarsă și asupra dimensiunii politice, afectând suveranitatea națională și calitatea democrației.

Dezvoltarea istorică a instituțiilor politice unei țări, joacă un rol semnificativ pentru identitatea națională a cetățenilor.

Un alt motiv pentru care Norvegia de exemplu, respinge ideea aderării la Uniunea Europeană face referire la preocuparea față de efortul pe care-l au Politicile Comune ale Pescuitului prevăzute de comunitate.

Totuși, țările eurosceptice promovează inițiative de integrare selective. Norvegia, Islanda și Elveția au optat pentru Schengen, iar Norvegia colaborează cu Uniunea Europeană prin programul Battlegroup.

În ceea ce privește Spațiul Economic European, acesta a fost dezvoltat ca urmare a efectelor Actului Unic European, ce a dus la crearea pieței interne în Uniunea Europeană.

Tratatul implică încorporarea directiveleâor Uniunii Europene ce reguleaza cele patru libertati de miscari (bunuri, servicii, oameni si capital) în legislația țărilor EFTA (Islanda, Lichtenstein, Norvegia si Elvetia). Adițional celor patru libertăți de mișcare, Norvegia participă în treizeci și unu de programe ale Uniunii Europene, în opt domenii diferite, părți ale Tratatului SEE: cercetare și dezvoltare tehnologică, servicii de informare și securitate pentru aceste servicii, educație (Socrates-cinci programe plus alte patru), aspecte sociale și de consum, afaceri mici și medii, cultură, mediu și energie, sănătate publică. Principalul motiv pentru care Norvegia a semnat Tratatul SEE a constat în asigurarea accesului pentru produse industriale și diverse servicii ale pieței UE; de asemenea pentru a-și proteja domeniul agricol și cel al pescuitului, două domenii esențiale pentru Norvegia din punct de vedere politic și economic. Tratatul SEE ii oferă Norvegiei o alternativă între calitatea de membru deplin și cea asociativă. Tratatul SEE contribuie de asemenea la crearea unor instituții speciale. Natura dinamică a Tratatului necesită mecanisme de transferare a noilor directive ale Uniunii Europene în legi ale statului norvegian, deoarece Norvegia nu este un subiect direct pentru instituțiile europene. Oponenții Tratatului SEE argumentează că acest tratat presupune regularizări europene în aceeași manieră în care statutul de membru i le-ar putea conferi. Acest fapt conduce la catalogarea Tratatului ca fiind unul de natură supranațională, erodând în același timp suveranitatea norvegiana. Chestiunea suveranității naționale a fost un argument important folosit de către partidele ce s-au opus apartenenței în cadrul Uniunii Europene în anul 1994, ca de exemplu, Partidul Socialist de Stânga. Totodată, tratatul obligă Norvegia să-și încorporeze directive în legile norvegiene. Potrivit criticilor, acest tratat prejudiciază statul norvegian mai mult decât ar atrage dupa sine statutul de membru al UE.

Aderarea Norvegiei în cadrul Tratatul Schengen a fost motivată de dorința acesteia de a-și prezerva pașaportul de liberă circulație în zona nordică, încă din anul 1956. În anul 1995 prim-ministrul nordic considera că țările nordice ar trebui să fie conectate prin cooperarea în Spațiul Schengen. Tratatul Schengen a devenit o dezbatere aprinsă în chestiunile politicii norvegiene. Norvegia participă la acțiuni relaționate cu Tratatul Schengen însă nu poate face parte din procesul decizional.

În ciuda plasarii Norvegiei în sfera politica a celor ce critica și resping Uniunea Europeana, Norvegia a trebuit sa-si implementeze 75% din legi: “Am fost mult mai ingaduitori decat multe alte state membre ale Uniunii Europene”, a declarat premierul Erna Solberg lider a partidului conservator PC.Contributia financiara anuala a Norvegiei fata de UE este de aproximativ 340 milioane de euro.

Localizarea geografică a Norvegiei în partea periferică a Europei, fiind orientată mai degrabă spre vest, înspre Marea Britanie Statele Unite îi conferă acesteia un statut diferențiat de restul europenilor. Acest fapt a condus la ramificarea politicii comerciale pe de-o parte, iar de de altă parte a societății per ansamblu. Orientarea țării către Atlantic a fost condiționată de relațiile geografice. Norvegienii au prezentat tradiții puternice către Atlantic, în detrimentul continentului european. Norvegienii sunt considerați mai apropiati de vecinii lor nordici decât de cei sudici.

Nu putem blama alegerea făcută de cetățenii norvegiei, islandezi, sau elvețieni în măsura în care viziunea acestora nu corespunde cu viziunea celorlalți europeni. Din contră,este cunoscut faptul că statul elvețian deține cel mai ridicat PIB pe cap de locuitor, sistenul norvegian este recunoscut pentru dezvoltarea sa economică, pentru nivelul său de trai ridicat, fapt ce se poate denomina și în celelalte țări enunțate.

Cert este că, cetățenii celor trei state nu reclamă nemulțumiri, temeri și critici unui organism supranațional ce încearcă să uniformizeze culturile, să reducă principiul identității naționale, să dea uitării tradiția și istoria națiunilor adânc înrădăcinate în conștiința oamenilor, altfel spus, să mascheze specificitatea unui popor ce s-a format în decursul sute de ani.

Alegerea acestei teme pentru studiul de caz, reprezintă o provocare la adresa Uniunii Europene, deoarce surprinde paradoxul între avantajele și dezavantajele prezervate de statutul de membru al Uniunii Europene. În contrast, nemulțumiți par a fi membri Uniunii Europene, pentru modul în care funcționează acest organism și pentru efectele negative ale procesului de integrare europeană, cei care se remarcă în mediul politic prin declarații acerbe, radicale, amenințând chiar că vor ieși din Uniunea Europeană, cum este cazul statului britanic.

Așadar, rolul euroscepților s-ar putea transforma într-unul fundamental. Euroscepticii, indiferent de proveniența lor geografică sau de poziționarea în stânga sau în dreapta e eșicherului politic, nu ridică doar problema limitelor procesului de integrare actual, ci asupra rolului opoziției într-un sistem politic precum este Uniunea Europeană, care se bazează pe interacțiuni relativ depolitizate și consensuale.

Prezența actorilor critici și ostitli în centrul sistemului ar putea contribui la difuzarea criticii cu care Uniunea se confruntă. Deși opoziția este un element esențial într-o democrație, sistemul european nu dispunde de spațiu instituționalizat propice pentru opoziția clasică și tinde mai degrabă să respingă conflictul. Din cauze acestei lipse de oportunități destinate vocilor disidente din cadrul UE, opoziția clasică tinde să se transforme într-o opoziție principală. În timp ce cetățenii europeni manifestă tot mai mult dorința de a-și exprima nemulțumirea față de Uniunea Europeană, Parlamentul European, din poziția unei instituții alese de către aceștia, eșuează în a construi legături eficiente între oameni și Uniunea Europeană. Prezența eurodeputaților sceptici ar putea spori aceste legături, permițând ca nemulțumirea exprimată în interiorul Uniunii, iar opoziția față de aceasta să fie exprimată de constructiv și de la care să pornească inițiativa unei schimbări.

CONCLUZII

Prin tema acestei lucrări, ne-am propus să evidențiem aspecte mai puțin studiate în mediul academic, asupra cărora se pune accentul într-o măsură infimă, deși în orice domeniu, pentru a avea succes, orice viziune trebuie să fie conștientă atât de părțile bune cât și de părțile mai puțin bune cu care operează.

Euroscepticismul în contrast cu euro-optimismul ridică niște semne de întrebare, denunță nemulțumirea colectivă, examinează Uniunea Europeană dintr-o perspectivă critică.

Euroscepticismul există. Pe parcursul acestei lucrări am încercat să găsim răspunsuri la întrebările pe care le-am enunțat în partea introductivă, ajungând astfel la următoarele idei: în primul capitol am realizat o trecere în revistă a principalelor definiții atribuite euroscepticismului, a diverselor conceptualizări, convenind asupra faptului că, atitudinile sceptice se datorează caracterului multidimensional al procesului de integrare europeană. Acesta din urmă poate fi privit atât din persepctivă politică, cât și dintr-o perspectivă economică, culturală sau socială. Nemulțumirea colectivă este generată de existența unei temeri din sânul cetățenilor, ca Uniunea Europeană să se transforme într-un super-stat european, să devină o putere hegemonică, sub influența căreia autenticitatea, identitatea națională, istoria, cultura, valorile și setul de norme existente într-un stat să fie reduse la un nivel nesemnificativ, să se piardă noțiunea de specificitate tradițională. Cauzele pentru care s-a generat această teamă sunt multiple: criza economică și financiară la nivel european, competențele exclusive ale Uniunii într-un număr tot mai amplu de domenii, afirmarea cetățeniei europene ca model identitar avantajos pentru toți cetățenii statelor membre, avantaje ce au creat însă neplăceri datorită fluxului abundent de imigranți, datorită intoleranței față de anumite națiuni. În general, cetățenii susțin că știu prea puține despre Uniunea Europeană cu atât mai puțin despre beneficiile acestui statut de care ar trebui să se bucure.

În continuare am încercat să descoprim miza acestui curent, și anume, formarea unor partide eurosceptice care să reușească să atragă electoratul nemulțumit de partea lor, și care să le reprezinte interesele atât la nivel național cât și la nivel european. Așadar, am enunțat argumentele aduse din partea partidelor radicale de dreapta și de stânga precum, aducând exemple concrete din partea acestora. Cele mai recunoscute partide la nivel european, ce s-au înscris în această ,,bătălie“ sunt reprezentate de: UKIP (United Kingdom Independence Party) din Marea Britanie, FN (Frontul Național) din Franța, Jobbik din Ungaria, FPŐ din Austria, Vlaams Belang din Belgia, LN (Liga Norte) din Italia, SYRIZA (Coaliția Stângii Radicale) din Grecia. Bazându-ne pe programul lor electoral, pe declarațiile mediatice proprii precum și ale oponenților lor, am căutat să construim o etichetă identitară specifică euroscepticilor, să-i scoatem din sfera marginală în care au fost încadrați și să-i plasăm într-un tipar binedefinit pe care se sprijină ideile lor. Apoi, am încercat să demonstrăm empiric, prin rezultatele obținute de aceste partide în urma alegerilor europarlamentare, ascensiunea acestora și forța graduală cu care câștigă tot mai mult teren în favoarea oponenților actualului proces de integrare europeană. Luând în considerare procentajele obținute în ultimele două mandate ale alegerilor europene, din anii 2009 respectiv 2014, ipoteza pe care am enunțată a fost validată, partidele eurosceptice au reușit să ocupe locuri în Parlamentul European, iar procentajul obținut a crescut vizibil. Mai departe am oferit exemple de discursuri din interiorul PE, pe baza cărora am convenit să afirmăm declinul Uniunii Europene. Nu o spune doar liderul UKIP Nigel Farage, ci de asemenea Suveranul Pontif afirmă că Europa are nevoie de o regândire a valorilor la care cetățenii săi se raportează. Uniunea nu trebuie să se axeze doar pe domenii exclusiv politice sau economice, ci trebuie să ia în considerare valorile precum demnitatea, democrația, toleranța, prietenia. Fiecare însă prevede soluții și alternative diferite, se raportează la UE dintr-o perspectivă diferită, cu valori diferite. La final am trasat câteva linii directive cu privire la presupusele căi pe care le-at putea urma Uniunea Europeană și europscepticismul.

Pentru a conchide, putem afirma următoarea idee: euroscepticismul este o forță graduală aflată în creștere, un act de curaj ce vine și denunță neregulile unui organism politic puternic,organism ce nu reușește însă să se legitimeze în fața cetățenilor săi. Faptul că Uniunea Europeană se află în declin, reprezintă doar un impas, care poate fi depășit. Potrivit alternativelor pe care le propun euroscepticii, Uniunea Europeană ar trebui fie eliminată, fie reformată. Măsura în care aceste alternative vor fi luate în considerare este incertă. Laitmotivul Uniunii Europene exprimat prin întrebarea ,,Quo vadis Europa?“ rămâne o enigmă.

LISTA TABELELOR ȘI A FIGURILOR

Tabelul 2.1 Impactul participipării partidelor eurosceptice la guvernare; impactul asupra politicii europene de guvernare…………………………………………………………………………………………………….29

Figura 2.2 Modele de identificare locală, națională sau europeană în funcție de țări………………..31

Tabelul 3.1 conține date preluate dintr-un mterial publicat de Parlamentul European ,,Review, European and national elections figured out. Special edition-november 2014“……………………….35

Tabelul 3.2 Trei opțiuni diferite pentru viitorul Uniunii Europene………………………………………..44

Tabelul 4.1 Pozițiile familiilor de partide specifice Islanda, Norvegia și Elveția…………………….47

Bibliografie

CĂRȚI

Group of the European People’s Party (Christian Democrats) and European Democrats in the European Parliament, Our vision of Europe in 2020. Delta, 2006.

Habermas Jürgen, trad. Cronin Ciaran, The crisis of the European Union-a response. Polity, 2012.

Hartleb Florian, A thorn in the side of european elites: The new euroscepticism. Brusseles, Center for Europesn Studies, 2011.

Leconte Cécile, Understanding euroscepticism. UK: Palgrave MacMillan, 2010.

Mudde Cas, Populist radical right parties in Europe. Cambridge, University Press, 2007.

Pop Flore, Gherghina Sergiu, Provocarea europeană: Proceduri și implicații ale aderării României. Argonaut: Cluj-Napoca, 2007.

Rodríguez-Aguilera de Prat, Césareo, Euroescepticismo, Eurofobia y euroscriticismo, los partidos radicales de la derecha y la izquierda ante la Unión Europea. Barcelona: Huygens Editorial, 2012.

Schulz Martin, Europa: la última oportunidad. Barcelona: RBA Libros, 2013.

Taggart Paul, Szczerbiak Aleks, Opposing Europe? The Comparative Party Politics of Euroscepticism. Vol. 2, Oxford, University Press, 2008.

ARTICOLE DE SPECIALITATE

Almeida, Dimitri, Europenized Eurosceptics? Radical Right Parties and European Integration. Faculty of Humanities, Göttingen University: Germany, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 11, No. 3, 2010.

Antal, Őrkény, European identity and national attachment: harmony and dissonance. Corvinus Journal of Sociology and Social Policy, Vol. 2, No. 1, 2011.

Bertoncini Yves, Koening Nicole, Euroscepticism or europhobia: voice vs. exist? Notre Europe. Jacques Delors Institute, 2014.

Bjørklund Tor, Old and new pattern: the ,No’ majority in the 1972 and 1994 in EC/EU referendums in Norway. University of Oslo, Acta Sociologica, 2001.

Boomgaarden Hajo G., Freire André, Religion and Euroscepticis: direct, indirect or no effects?. West European Politics, Vol. 32, No. 6, 2009.

Brack Nathalie, Euroscepticism at the supranational level: the case of the ,,untidy right” in the European Parliament. Journal of Common Market Studies, Vol. 51, No. 1, Université libre de Bruxelles, 2013.

Buturoiu Raluca, Euroscepticism-a today’s issue with tomorrow consequence. Romanian journal of Communication and Public Relations, 2014.

Ciobanu Margarita, Euroscepticismul-un fenomen invers sau doar o fobie?. Constelații ieșene, anul I, numărul 4, decembrie, 2006.

Daddoe, Oliver J., Euroscepticism and the culture of the discplinine of history. Review of International Studies, British International Studies Association, Vol. 32, No. 2.

Duff Andrew (Member of the European Parliament), On dealing with euroscepticism. Journal of Common Market Studie, Vol. 51, No. 1, 2012.

Dye Daniel T., The Language of Euroskepticism: UKIP Discourse in Comparative Context. American University, School of International Service, Paper prepared for the 2015 Political Studies Association Annual International Conference Sheffiled, England 30 March-1 April.

Gamble Andrew, Better off out? Britain and Europe. The Political Quarterly, Vol. 83, No. 3, 2012.

Gilia Claudia, Frontul Național Francez-surpriza alegerilor europene din 2014.? Sfera Politicii, nr. 3, Sondajul „Elections européennes 2014. Comprendre le vote des Français“2014.

Hasan Mehdi, Why do Eurosceptics want us to follow the lead of countries that are smaller than Bristol?. New Statesman, Vol. 143, Issues 5204, 2014.

Kaniok Petr, Eurosceptics-enemies or a necessary part of European integration?. Romanian Journal of Political Sciences, 2012.

Kaniok Petr, Party based Euroscepticism: opposing the Commission or the European Integration. Contemporary European Studies, 2, 2009.

Kopecký Petr, Mudde Cas, The two sides of euroscepticism-Party positions on european integration in east central Europe. London, Thousand Oaks OA: Sage Publication, European Union Politics, Vol. 3, 2002.

Krouwel André, Abts Koen, Varieties of euroscepticism and populist mobilization: transforming attitudes from mild euroscepticism to harsh eurocynism. Acta Politica, 2007.

Lubbers Marcel, Scheepers Peer, Political versus instrumental euroscepticism. European Union Politics. SAGE Publications, Uk and USA, 2005.

McMahon Richard, Euroscepticism and neighbourhood peace: how transnational spatial patterns shape Europe. European Societies, Vol. 14, No. 4, 2012.

Medrano Juan Diez, The limits of european integration. European integration. Vol. 34, no. 32, Madrid: Routledge, 2012.

Minkenberg Michael, Religion and euroscepticism: cleavages, religion parties and churches in the EU Member States. West European Politics, Vol. 32, No. 6, 2009.

Parău Cristina E, The 2014 European Elections in Britain: The counter-revolt of the masses? (Studia Politica, Forthcoming, 2014.

Sánchez Medero, Rúben Sánchez Medero, Gema, Elecciones al Parlamento Europeo del 7 de junio de 2009. în Elecciones , Vol. 8, No. 9, 2009.

Schrøder Hansen Helle, Euroscepticism-a multidimesional understanding of the concept and a comparative analysis of public scepticism in Britain and Denmark. European Studies, Master Thesis, Aalborg University, Denmark, 2008.

Sikorski Radoslaw, Sharing Sovereignty, Gaining Power-The eurosceptic case for a common foreign policy. Hungarian Review, 22-23.

Simion Ion Mădălin, Euroscepticismul în Uniunea Europeană. Analele Universității ,,OVIDIUS”-Seria Istorie, Volumul 6, 2009.

Simon Hix, Marsh Michael, Punishment or Protest? Understanding European Parliament Elections. The Journal of Politics, Vol. 69, No. 2, May 2007.

Sundlisæter Skinner Marianne, Different Varieties of Euroscepticism? Conceptualizing and explainin euroscepticism in western european non-member states. Journal of Commom Market Studies, Vol. 51, No. 1, 2013.

Sutcliffe John B., The roots and consequences of Euroskepticism: an evaluation of the United Kingdom Independence Party. Geopolitics, History and International Relations, Vol. 4, 2012.

Svåsand Lars, The Re-Emerge of the EU Issue in Norvegian Politics. Scandinavian Studies, Vol. 72, Issues 3, 2002.

Taggart Paul, Szczerbiak Aleks, Comming in from the cold? Euroscepticism, Government Participation and Party Positions on Europe. United Kingdom, University of Sussex: Journal of Common Market Studies, Vol. 51, No. 1, 2013.

Tunkrová Lucie, Soft eurosceptic parties in the east central Europe. Politologica. Acta Universitatis Palackianae Olomucensis, 5, 2006.

–Euroscepticism, European Sources Online, Cardiff University, 2013.

SURSE INTERNET

Guvernul Republicii Moldova, Pagina informațională despre integrare europeană-Despre Uniunea Europeană, http://www.gov.md/europa/ro/content/despre-uniunea-european%C4%83

http://www.ukip.org/manifesto2015, accesat 07.06.2015

http://blogs.spectator.co.uk/coffeehouse/2013/09/wheres-the-nigel-farage-fizz-ukip-speech-analysis/, accesat 11.06.2015.

http://www.bbc.com/news/uk-politics-23186128, accesat la data de 11.06.2015.

http://www.bbc.com/news/uk-politics-29376259, accesat la data de 11.06.2015.

http://www.theguardian.com/politics/2014/apr/20/marine-le-pen-nigel-farage-slander-antisemitism-claims, accesat 11.06.2015.

http://www.nigelfaragemep.co.uk/, accesat 11.06.2015.

http://europarlamentare.eu/barroso-ascensiunea-euroscepticismului-dovedeste-pierderea-increderii-elitele-politice/, accesat 09.06.2015.

http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/20150201PVL00050/Etic%C4%83-%C8%99i-transparen%C8%9B%C4%83, accesat 09.06.2015.

ZIARE

Alfa y Omega, Mensaje de esperanza para Europa. No. 905-27 noiembrie 2014-ediție națională, săptămânal catolic de informare